Dimensionarea Utilizarii Modalitatilor de Plata In Comertului International
Dimensionarea utilizării modalităților de plată în comerțului internațional
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I. DIMENSIONAREA UTILIZĂRII MODALITĂȚILOR DE PLATĂ ÎN COMERȚUL INTERNAȚIONAL
Dezvoltarea și particularitățile comerțului internațional la etapa actuală
Rolul și efienticizarea tranzacțiilor comerciale prin utilizarea instrumentelor de plată
Scopul, evoluția și diversificarea modalităților de plată în comerțul internațional
CAPITOLUL II. UTILIZAREA PLĂȚILOR ÎN TRANZACȚIILE INTERNAȚIONALE COMPLEXE
2.1 Caracteristica mijloacelor de plăți internaționale
2.2 Efectuarea și condițiile modalităților de plată simplă
2.3 Tehnicile de plăți internaționale în contextul combinării instrumentelor de credit
CAPITOLUL III. AVANTAJELE ȘI PERSPECTIVELE ANGAJĂRII TEHNICILOR DOCUMENTARE ÎN CIRCUITUL COMERCIAL GLOBAL
3.1 Specificul utilizării modalităților de plăți în Republica Moldova
3.2 Avantaje și dezavantaje cu privire la tehnicile de plăți internaționale conformate la condițiile tranzacțiilor complexe
CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
Lista abrevierilor
BRI – Banca Reglementelor Internaționale
PNB – Produsul Național Brut
PIB – Produsul Intern Brut
FMI – Fondul Monetar Internațional
D.S.T. – drepturile speciale de tragere
EURCO – European Composit Unit
EUA – European Unit of Account
ACRU – Arab currency related currency
IFU – International Financial Unit
AMU – Asian monetary unit
E .C .U – European Currency Unit
B.N.M. – Banca națională din Moldova
CCI – camera de comerț internațională
UCP – Uniform Customs and Practice for Documentary Credits
B.I.R.D. – Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare
B.R.I. – Banca Reglementelor Internaționale
UNIDROIT – Institutul de drept uniform
CNUDCI – Comisia Națiunilor Unite pentru Drept Comercial Internațional
AD – acreditivul documentar
ID – incasoul documentar
(S/C) – scrisoarea de credit
DAP – documente contra plată
D/A – documente contra acceptare
INTRODUCERE
Actualitatea temei investigată. Caracteristica generală a modalităților de plată utilizate în comerțul internațional are o importanță majoră în, care, implică fluxuri masive de mărfuri, servicii și de bani, fapt ce justifică importanța unei bune comunicări între parteneri și necesitatea acurateței semnalului transmis. Pe cît de important este ca mărfurile livrate să fie în calitatea și cantitatea dorită la momentul dorit, pe atît de imortant este ca fluxul echivalent de plată a acestor mărfuri să corespundă cu calitatea și la momentul dorit de ambele părți implicate în comerț.
Modalitățile sau condițiile de plată înțeleg prin sine totalitatea operațiunilor și tehnicilor împreună cu circuitul documentelor, prin intermediul cărora creditorul încasează de la debitor creanța rezultată din livrarea mărfurilor sau prestarea serviciilor. Părțile într-o tranzacție internațională, în mod normal, negociază o metodă de plată bazată pe evaluarea de către exportator a solidității creditului importatorului și pe reglementările din industria lor. Multe modalități de plată au evoluat de-a lungul secolelor, inclzîd: plata în avans, contul deschis, incasso documentar, scrisoarea de credit, cărțile de credit și contrapartida. Fiecare dintre ele presupune grade diferite de risc și de cost.
Modalitatea de plată aleasă mai este în funcție de:
relația dintre vânzător și cumpărător,
natura mărfii, normele de ramură,
distanța dintre cumpărător și vânzător,
fluctuațiile cursului de schimb,
stabilitatea economică și politică a celor două țări.
Factorii sunt luați în considerare la încheierea contractului, părțile hotărându-se asupra unei anumite modalități de plată, care va fi înscrisă în contract la clauza „condiții de plată”. Totuși, cel mai important factor este natura și durata relației de afaceri dintre cumpărător și vînzător. Încrederea în celălalt are un rol decisiv în disponibilitatea ambelor părți de a accepta condiții de plată cu un grad sporit de risc. În practica internațională, 4 modalități de plată sunt mai frecvent întîlnite. Ele prezintă grade diferite de risc pentru parteneri, de la cea mai avantajoasă pentru cumpărător la cea mai benefică pentru vânzător:
plata în avans (ordinul de plată);
creditul documentar;
incasso-ul documentar;
plata în cont deschis
Părțile implicate într-o tranzacție își doresc, bineînțeles, o siguranță totală. Vînzătorul vrea să se asigure că-și primește banii, iar cumpărătorul vrea să se asigure că primește marfa pe care a comandat-o. Nici una dintre părțile participante nu are însă garanții absolute. Dacă una din părți are o siguranță absolută (vînzătorul este plătit în avans sau cumpărătorul primește bunurile înainte de ale achita), cealaltă parte pierde cu siguranță. În afară de aceasta, un cumpărător sau un vânzător care vrea ca o tranzacție să fie numai în folosul lui are foarte mult de pierdut. De aceea, de multe ori, tranzacțiile internaționale implică realizarea unui compromis între cumpărător și vînzător, ceea ce duce la crearea unei siguranțe relative pentru ambele părți.
Gradul de studiere a temei l-au constituit materialele factologice și datele statistice furnizate de Banca Națională a Moldovei și a României , Biroul Național de Statistică; actele legislative și normative ale Republicii Moldova cît și a altor state ; lucrările de specialitate editate în Republica Moldova, România, Rusia și în alte țări; materialele conferințelor internaționale, precum și publicațiile din presa periodică. în scopul cercetării, au fost studiate o serie de lucrări teoretice de uz general și de specialitate, bazele de date și studii ale unor organisme de mare prestigiu, precum: Banca Mondială și Bancile din Moldova precum Moldova Agroinbank, Victoria Bank, Banca Naționala Româna, OMC și Fondul monetar internațional.
Scopul și obiectivele tezei. Scopul cercetării constă în analiza modalităților de plată internaționale. Este efectuată analiza concurenței dintre avantajele fiecărei modalități. Sarcinele referatului constau în investigațiile efectuate referitor la caracteristica generală a modalităților de plată în sistemului bancar al Republicii Moldova, elaborarea unor recomandări, a unor măsuri referitoare la evitarea unor riscuri economice sau valutare. Pentru “actorii” comerțului exterior și alți profesioniști ai comerțului internațional, aceste tehnici de plăți, dar în aceeași măsura de finanțare, au un impact direct asupra activității practice curente. Trebuie facută distincția clară între:
instrumente de plată;
tehnici (modalitați) de plată.
Prin instrumente de plată noi înțelegem instrumentele pe care se sprijină toate sistemele de plăți:
viramentul;
cecul;
cardul bancar;
efectul de comerț;
avizul de prelevare.
Instrumentele acestea sunt aplicabile pe piețele interne ca și pe piețele externe. Fiecare din instrumentele menționate are unele avantaje (mai mult sau mai puțin costisitoare, mai mult sau mai puțin rapide, relative la inițiativa de emisie, relative la recunoasterea datoriilor etc.) precum și unele inconveniențe (initiațiva de emisie, riscul de pierdere sau furt etc.). Pe baza instrumentelor de plată, au fost dezvoltate mai multe tehnici și modalitați de plată:
plata contra factură;
plata contra trată (scrisoare de schimb);
plata contra cec;
ordinul de plată;
biletul la ordin;
creditul documentar;
incassou-ul documentar;
alte tehnici și/sau modalitați de plată.
Baza metodologică a cercetării științifice l-au constituit concepțiile și lucrările economiștilor de renume din străinătate și din țară, printre care ii menționăm pe: Ion Turcu, Mariana Negruș, Alexandru Puiu, C. Kirițescu, Mihai-Gheorghe, A. Imireanu, L.Ionescu, Thobias Ameli, G. Kingsburg, A. Barelier, Y. Simon, D. P. Monod. Scopul și sarcinile formulate au determinat utilizarea diverselor metode, precum: inducția, deducția, metoda statistică economică.
Volumul și structura tezei au determinat structura ei, alcătuită din introducere, trei capitole, concluzii și recomandări, bibliografie. În introducere este argumentată actualitatea, importanța, necesitatea și gradul de studiere a temei cercetate, sunt formulate scopul și sarcinile lucrării și sunt prezentate elementele în care rezidă noutatea științifică, semnificația teoretică și valoarea aplicativă a tezei.
1 ,, ROLUL ȘI IMPORTANȚA UTILIZĂRII MODALITĂȚILOR DE ACHITARE ÎN COMERȚUL INTERNAȚIONAL” cuprinde dezvoltarea și particularitățile comerțului internațional, istoricul, dezvoltarea și particularitățile comerțului exterior la etapa actuala. Funcțiile și clasificarea tranzacțiilor comerciale cît și rolul lor in utilizarea instrumentelor de plată. Definid evoluția și diversificația modalităților de plată în contextul economiei internaționale.
2 ,, UTILIZAREA PLĂȚILOR ÎN TRANZACȚIILE INTERNAȚIONALE COMPLEXE” sunt prezentate utilizarea mijloacelor de plăți internaționale cît și modalitățile și tehnicile de plăți internaționale în contextul derulării lor în economiile naționale și internaționale.
3 ,, AVANTAJELE ȘI PERSPECTIVELE ANGAJĂRII TEHNICILOR DOCUMENTARE ÎN
CIRCUITUL COMERCIAL GLOBAL” va prezenta analiza specificul utilizării modalităților de
plată în contextul Republicii Moldova cît și punctele forte și neajunsurile tehnicilor de plați internaționale în conformitate cu condițiile tranzacțiunilor complexe. Obiectul cercetarii îl constitue plățile și tehnicile în comerțul internațional cuprinzind caracterizarea comerțului internațional, mijloacele, modalitățile de plată, și tehnicilie în comerțul internațional.
Baza metodologică a cercetării științifice l-au constituit concepțiile și lucrările economiștilor de renume din străinătate și din țară, printre care ii menționăm pe: Ion Turcu, Mariana Negruș, Alexandru Puiu, C. Kirițescu, Mihai-Gheorghe, A. Imireanu, L.Ionescu, Thobias Ameli, G. Kingsburg, A. Barelier, Y. Simon, D. P. Monod. Scopul și sarcinile formulate au determinat utilizarea diverselor metode, precum: inducția, deducția, metoda statistică economică.
CAPITOLUL I. DIMENSIONAREA UTILIZĂRII MODALITĂȚILOR DE PLATĂ ÎN COMERȚUL INTERNAȚIONAL
Dezvoltarea și particularitățile comerțului internațional la etapa actuală.
Comerțul internațional este totalitatea legaturilor comerciale de cumpărare-vânzare de bunuri și servicii, ce se desfasoară între diferite state ale lumii pe baza diviziunii internaționale a muncii. Comerțul internațional este o forma de legatura între piețele naționale, între producători de marfuri din diferite țari. Forma moderna a activitații financiare internaționale începe din punct de vedere istoric, odată cu încheierea tratatului de pace dupa războiul franco-prusac din anul 1871. Tratatul impunea Franței o despagubire de razboi enormă, care va forma conținutul unui flux financiar-monetar internațional. Primul Război Mondial va determina la rîndul sau un nou flux financiar si monetar internațional. Pentru reglementarea acestor fluxuri se instituie pentru prima data în istoria relațiilor internaționale o instițutie specializata în coordonarea legaturilor financiar – monetare, Banca Reglementelor Internaționale (BRI). Fenomenul mondo financiar și monetar va continuă sa se dezvolte dupa Primul Război Mondial. Relațiile economice dintre statele ieșite din conflictul mondial au continuat sa crească, solicitînd o dezvoltare rapidă a activitații monetare, financiare și de credit. În 1970 relațiile economice internaționale însumau peste 300 de miliarde de dolari, iar fluxurile de fonduri financiare capătasera un caracter permanent. Apar sisteme monetare regionale și modalități noi de gestionare a cursurilor valutare dar și multe aspecte negative pe care sistemul monetar internațional le presta economiilor nationale. Odata cu prima mare diviziune socială a muncii, de care sunt legate apariția proprietății private dezvoltarea schimbului, ia naștere și se dezvolta schimbul între indivizi, care în cele din urma devine unica forma de schimb. Prăbușirea sistemului colonial și apariția dupa a relațiilor internaționale o instițutie specializata în coordonarea legaturilor financiar – monetare, Banca Reglementelor Internaționale (BRI). Fenomenul mondo financiar și monetar va continuă sa se dezvolte dupa Primul Război Mondial. Relațiile economice dintre statele ieșite din conflictul mondial au continuat sa crească, solicitînd o dezvoltare rapidă a activitații monetare, financiare și de credit. În 1970 relațiile economice internaționale însumau peste 300 de miliarde de dolari, iar fluxurile de fonduri financiare capătasera un caracter permanent. Apar sisteme monetare regionale și modalități noi de gestionare a cursurilor valutare dar și multe aspecte negative pe care sistemul monetar internațional le presta economiilor nationale. Odata cu prima mare diviziune socială a muncii, de care sunt legate apariția proprietății private dezvoltarea schimbului, ia naștere și se dezvolta schimbul între indivizi, care în cele din urma devine unica forma de schimb. Prăbușirea sistemului colonial și apariția dupa cel de al Doilea Război Mondial a unui mare numar de state independente au generat evoluții noi în modul de realizare a relațiilor economice internaționale. Cooperarea economica internaționala este înainte de toate un produs, un rezultat al progresului tehnico-științific accelerat ce se desfasoara astazi în lume și care are o asemenea amploare și profunzime. Extinderea diviziunii mondiale a muncii de tip industrial sub influența revoluției tehnico-științifice contemporane pe deplin echitabile reclama dezvoltarea economică multilaterala, a tuturor statelor, crearea unei industrii moderne, diversificate în fiecare țara pe baza eforturilor proprii – ca factor primordial – și a unei largi colaborari internaționale bazata pe respectarea strictă a principiilor și normelor dreptului internațional. Ca urmare revoluția tehnico-științifica contemporană a determinat o accentuare a interdependențelor economice dintre state.
În condițiile epocii contemporane, toate țarile lumii indiferent de natura orînduirii sociale, de marimea și forța lor economică, de gradul lor de înzestrare cu resurse naturale sau forța de muncă, asezarea geografica, etc., trebuie să participe într-o masura mai mare sau mai mica la circuitul economic mondial, acesta fiind o consecința fireasca de ordin obiectiv a intercondiționării economiei generale dintre toate statele lumii. Analiza comerțului internațional din perioada postbelică prilejuieste desprinderea unui trasături și tendințe specifice acestei perioade. S-au conturat trei trasături principale ale dinamicii și volumului comerțului internațional: [9, p. 8]
O prima trasatura ar fi ca în perioada postbelica, comparativ cu perioadele anterioare, comerțul internațional a înregistrat cel mai înalt nivel de crestere. Cauza este: schimbarea profunda ce s-a produs în structura economica mondială. Cresterea impresionanta n-a fost continuă, permanentă, ci întrerupta de unele scaderi, fie în volumul valoric, fie în volumul fizic:
– Exportul țărilor capitaliste dezvoltate au crescut în anii 1950 – 1980 într-un ritm mediu anual de 11,6 %.
– Exportul țărilor în curs de dezvoltare au crescut în anii 1950 – 1980 într-un ritm mediu anual de 11 %.
– Exportul țărilor socialiste au crescut în anii 1950 – 1980 într-un ritm mediu anual de 12 % la țari europene și 9 % la țări asiatice.
A doua trasătura ar fi ca în perioada postbelica comerțul internațional a devansat ca ritm de creștere, nu numai Produsul Național Brut (PNB), și respectiv Produsul Intern Brut (PIB), ci și producția industrială și agricolă la nivel mondial. [5, p. 37]
Trăsătura a treia caracteristica dinamicii și volumului comerțului internațional, rezultînd din compararea acestuia cu evoluția rezervelor de aur și devize centralizate ( la nivel de stat ), ale lumii nesocialiste. Tranzacțiile internaționale clasice de marfuri, de servicii și de capital se adauga dupa anii 1950 relații directe între agenti economici din țari diferite în sfera producției însași. Astfel cooperarea în producție devine o necesitate, o condiție de crestere economică la nivel micro și macroeconomic. Nici un stat al lumii contemporane, oricât de mare și de dezvoltat nar fi, și nici o societate comercială cu orice cifra de afaceri și orice nivel tehnologic nar avea, nu mai poate evolua ascendent fara conlucrări cu parteneri externi. Așa dar premisa obiectivă a cooperarii economice internaționale își are originea în procese și structuri ale evoluției economice contemporane: progresul tehnic, diviziunea socială a muncii, se mai adauga procese, circumstanțe sociale și politice.
Structuri organizatorice în comerțul exterior. În comerțul exterior există o mare diversitate de structuri organizatorice, modalițati de combinare și valorificare a resurselor materiale si umane. Fiecare structură organizatorica trebuie să asigure realizarea urmatoarelor funcții definitorii: prospectare, negociere, contractare și derulare a tranzacțiilor internaționale. Structurile organizatorice răspund – cerințelor interne și ale mediului extern în care acționeaza compania și – nevoii de a stabili gradele de putere și de autoritate ale fiecărui membru. În acelasi timp structurile organizatorice stabilesc liniile de comunicație din cadrul firmei. În alcatuirea unei structuri organizatorice trebuie rezolvata problema stabilirii numarului de posturi și departamente necesare pentru realizare. Orice schimbare în strategie implica schimbări și în structura organizatorica. [6, p. 9] Principiile de baza ghideaza realizarea unei structuri organizatorice sunt doua:
1. Principiul unitatii de obiective – o structura organizatorica este performanța daca faciliteaza contributia indivizilor la atingerea obiectivelor.
2. Principiul eficienței – structura organizatorica este eficienta daca asigura îndeplinirea obiectivelor de catre membrii organizației, cu minimum de eforturi si cheltuieli.
Cele mai importante structuri organizatorice în comerțul exterior sunt: serviciul de export/import, firma de comerț exterior, gestionarea resurselor umane (specialisti de comerț exterior.
Tranzacții de comerț exterior. Operațiunile de export – import reprezinta principala forma de realizare a comerțului exterior. Baza juridica o reprezinta contractul de vînzare internaționala, care creeaza între parți raporturi de tipul debitor – creditor (importatorul este ținut să platească prețul, dobândind dreptul de proprietate asupra mărfii; exportatorul este îndreptațit să primească prețul, având obligația de a livra marfa). Din punct de vedere economic relațiile dintre parți se bazeaza pe interdependențe în sfera comercializării. Marfa, care face obiectul tranzacției comerciale internaționale, poate fi reprezentata de produse (bunuri corporale), servicii și cunostințe tehnice (bunuri necorporale).
În sfera tranzacțiilor comerciale tradiționale (comerțul exterior), bunurile de export – import pot fi clasificate după urmatoarele criterii:
Dupa gradul de prelucrare pot fi:
– materii prime
– produse semifabricate
– produse manufacturate
Prima grupa de bunuri are o mare importanța în comerțul internațional – fungibilele, pot face obiectul tranzacțiilor la bursa (produse agroalimentare, metale, etc.).
Dupa utilizarea lor pot fi:
– produse industriale
– bunuri de consum
Această grupa poate fi obiectul tranzacțiilor în cadrul licitațiilor internaționale.
În sfera comerțului invizibil avem:
– transporturile
– asigurări internaționale
– servicii profesionale (consultanța)
– turismul internațional
Serviciile din sfera comertului invizibil sunt legate de derularea operațiunilor de export -import și de operațiunile comerciale ( în cazul exporturilor complexe). În comerțul cu inteligență, avem realizarea vânzarii: licențe, brevete de invenții, contracte de consultanța/asistența, servicii de formare a personalului (în special exporturilor complexe). Temeiul distincției dintre afacerile interne și cele internaționale îl constituie natura mediului. Mediul mondial se caracterizeaza prin dimensiuni de politică, economică, juridică și culturală. Dezvoltarea afacerilor pe plan internațional tinde să devina o condiție de existența pentru firme, indiferent de mărimea acestora sau de domeniul de activitate. În practica agenții economici se implica în afaceri internaționale prin operațiuni de export – import.
În dependență de motivațiile care determină decizia pe care o avem:
1. legate de cerere, firmele pot răspunde la comenzi ocazionale sau pot comercializa pe piața externa.
2. legate de oferta, exportul este rezultatul unei decizii conștiente a firmei, care se implică pe piața externa, prin sesizarea unei oportunități.
3. legate de atitudinea prointernaționalizării, a managementului întreprinderii.
Exportatorii pot fi grupați în doua categorii: cei activi și cei pasivi. Exportatorii pasivi raspund solicitarilor pieței externe, fară să aiba o strategie proprie. Exportatorii activi sunt cei care concep o strategie, urmaresc promovarea exporturilor. Riscurile exportatorilor sunt numeroase și complexe, prin urmare decizia de export trebuie să fie fundamentată pe analiza avantajelor și a costurilor. Fundamentarea strategiei afacerilor internaționale se realizează pe baza unei analize, care are în vedere, caracteristicile mediului de afaceri (analiza externa), precum și
evaluarea capacității firmei de a se integra în piața mondiala (analiza interna). Premisele elaborării strategiei sunt create prin identificarea oportunitățiilor, avantajelor și evaluarea riscurilor, a costurilor legate de extinderea internațională și a capacitații economice a firmei. Realizarea si dezvoltarea activitaților economice pe plan internațional, economia mondiala, precum si a altor activitati genereaza o miscare a valorii în context internațional. Aceasta mișcare de valoare se deruleazaă cu ajutorul activității financiare de credit și monetare. Comerțul exterior are un rol însemnat în asigurarea economiei naționale cu materii prime, combustibil și energie , utilizarea eficientă a forței de muncă , utilizarea completă și intensiva a capacitații de producție și creșterea nivelului tehnic și al calițatii marfurilor moldovenești ca premisă a sporirii competitivitații ofertei de marfuri moldovenești pe piețele externe.Rolul esențial, adeseori revoluționar, al comerțului este ca factor de progres, care își pune amprenta pe toate laturile existentei sociale, de la economie la politică și cultura. Capacitatea comercianților de a se menține în cadrul filierelor comerciale în rolul lor tradițional depinde fundamental și de abilitatea lor de a asigura reducerea costurilor de tranziție. În ultimii ani s-au evidențiat importante modificari în structura activitații comerciale, ca urmare a conjuncturii macroeconomice, noul context economic a impus, tuturor agenților economici care operează în sfera comercială, o reflecție atît asupra rolului lor economic cât și a inițierii și implementarii strategilor de adaptare. Structura diferita a exportului fața de import materializeaza funcția de transfer a comerțului exterior, rezultînd modificarea structurii rezultatelor procesului național de producție, o parte din produsul social creat la nivelul întregii economii naționale fiind exportată și înlocuita prin import cu alte valori de întrebuințare, ceea ce duce la diversificarea fondului de mărfuri solicitate pe piața interna. Firmele ce importa în Republica Moldova cu prețuri mici, acordând facilitați de plată, mărfuri și prețuri mai avantajoase decât firmele autohtone, acești factori fac necesara orientarea firmelor moldovenești catre export. La extern, firmele moldovenești trebuie să facă față concurenței, prețuri de dumping, standarde impuse privind calitatea, desfacerea și ambalajul. Un export eficient într-un volum mare devine o soluție pentru rezolvarea problemelor de producție și sociale existente în economia moldovenească. Participarea unei firme la comerțul internațional presupune urmatoarele avantaje:
– extinderea pieței
– sporirea profitului
– utilizarea mai buna a capacității de producție
– îmbunatățirea potențialului de marketing (concurența internațională)
– consolidare a credibilității, activitatea comerțului internațional inspirînd încredere.
1.2 Rolul și efienticizarea tranzacțiilor comerciale prin utilizarea instrumentelor de plată. Pe piața economică internațională au loc schimburi de bunuri și de servicii intre țari, activitați ce necesita plați și incasari intre parteneri și care pot lua forme diferite, în funcție de împrejurări, condiții, interesul părților, capacitatea de plata a debitorilor etc. Efectuarea plaților în cadrul tranzacțiilor internaționale necesita utilizarea unor mijloace și instrumente care să asigure stingerea obligațiilor aparute între parți, în urma încheierii contractelor. Mijloacele tradiționale de plată sunt reprezentate de moneda divizionara (piese monetare) și monedă fiduciara (biletele de bancă sau bancnotele), utilizarea acestora reprezentînd practic o plată în numerar. Pe masura dezvoltarii schimburilor internaționale și a modernizarii economiilor naționale, în practică internațională s-a impus utilizarea monedei scripturale (moneda de cont) ca mijloc de plată principal, precum și amplificarea utilizării instrumentelor de plată și credit de tipul cambiei, cecului, biletului la ordin, iar in ultima vreme, odata cu intrarea în „era electronica”, s-a extins folosirea carților de credit. [9, p. 12] Valutele: Valutele sunt acele monede naționale care au circulație, putere de plată și pot fi constituite ca rezervă și in alte țari decît în cea emitenta. Altfel spus, prin valuta se ințelege o moneda naționala a unui stat, moneda ce poate fi utilizata, atat de persoanele fizice cît și de cele juridice, pe teritoriul altor state, în vederea stingerii unor obligații. De exemplu, yenul este un ban, o monedă, pentru orice rezident în Japonia care il utilizează în operațiuni și tranzacții interne. Același yen devine valută atunci cand un rezident platește în yeni o marfa importata din Germania sau atunci cand un nerezident, de exemplu un englez, convertește în yeni o suma în lire sterline, pentru a efectua plați in Japonia.Valutele au calitatea de a realiza lichidarea imediată a obligațiilor de plată în relațiile economice internaționale, ele fiind folosite, de regula, pentru efectuarea plăților de mică importanța. Valutele pot fi clasificate în funcție de mai multe criterii, de exemplu:
Dupa forma sub care se prezintă:
valuta in numerar (efectivă)
valuta in cont
Valuta în numerar (valuta efectiva) se prezintă sub forma de bancnote sau monede și sunt utilizate cel mai frecvent în traficul de calatori pentru achitarea cheltuielilor de transport, întreținere, efectuarea de mici cumparaturi etc. Plațile și încasarile în valută efectivă sunt folosite extrem de rar în relațiile de schimb internaționale, datorită riscului foarte mare de pierdere sau de furt. De aceea, transmiterea valutei in alte țari, în cantitați mai mari, necesită măsuri speciale de securitate. Chiar și în cazul unor plați minore, cum ar fi cheltuielile de deplasare ale unei persoane, se prefera alte mijloace de plată, cum ar fi cecul de calatorie sau tichetul de credit. Valuta în cont se afla sub forma de disponibil, într-un cont bancar, putînd fi utilizată din dispoziția titularului de cont, iar la cererea acestuia poate fi transformată în valută ăn numerar (valuta efectiva). Dupa modul de constituire a depozitului, valuta în cont poate fi depusă la termen sau la vedere. [5, p. 45]
Dupa regimul convertibilitații valutele pot fi clasificate în:
convertibile;
neconvertibile;
transferabile;
liber – utilizabile.
Valutele convertibile sunt acele valute care au putere de circulație și liberatorie de plată și în alte țari, în afara țarii emitente (de origine). Acestea sunt, din punct de vedere practic, monedele care se pot schimba liber contra unor alte monede naționale sau internaționale (emise de o instituție financiar-bancară internațională).Valutele convertibile presupun existenta unui angajament al țarii emitente de a converti propria monedă, la cererea oricarui deținator, în orice alta moneda.Valutele neconvertibile sunt acele valute care nu pot fi schimbate în alte valute. Ele participă la un numar foarte restrîns de operațiuni valutare, putînd fi schimbate într-un singur sens, de la valuta convertibilă catre valuta neconvertibilă.Valutele transferabile sunt acele valute care au un anumit grad de convertibilitate, stabilit în cadrul unor înțelegeri pe plan regional, contribuind la transferul de fonduri pentru un numar restrans de operațiuni.
Valutele liber – utilizabile sunt acele valute cu o convertibilitate totală, recunoscute de Fondul Monetar Internațional precum și de alte organizații financiare internaționale ca utilizabile pe plan larg în cadrul tranzacțiilor internaționale și ca valute negociabile în volum mare pe toate piețele financiare (de exemplu, din anul 1991, ca valute liber-utilizabile au fost stabilite: dolarul S.U.A., marca germana, lira sterlina, francul francez și yenul japonez) începand cu 1 iulie 2002, locul
marcii germane si francului francez a fost luat, efectiv și definitiv, de EURO.
In functie de regimul de definire a valutelor, acestea se grupeaza in:
valute care evolueaza liber pe piata si fluctueaza liber, in functie de cerere si oferta;
valute care fluctueaza in conformitate cu regulile Sistemului Monetar European;
valute al caror curs de schimb este legat de unele valute convertibile;
valute a caror valoare este legata de cursul D.S.T. [5, p. 17]
Unele valute puternice, emise de țari cu economie dezvoltată, apreciate și cautate pe piața financiara internaționala, pot juca rolul de valuta de rezerva. Menținandu-și identitatea lor națională, aceste valute sunt utilizate ca instrumente de plata cu putere circulatorie nelimitata și ca mijloc de rezerva pe plan internațional. Pentru ca o moneda să poata servi drept valută de rezervă, ea trebuie să indeplinească anumite condiții:
să joace un rol important în operațiunile financiar-valutare internaționale;
să fie liber-convertibila;
să se bucure de stabilitate pe termen lung.
Dupa ce s-a renunțat, pe plan internațional, la definirea monedei naționale prin conținutul în aur sau în devize corespunzator valorii sale, s-a trecut la definirea puterii ei de cumparare, criteriu mai aproape de realitate pentru compararea a doua monede naționale.Monedele internaționale: Moneda internaționala este acea moneda care poate circula în afara granițelor statului emitent, servind ca mijloc de plată și de rezerva pe piața internațională.
În practică se disting două categorii de monede internaționale:
a) monede naționale care, datorita unor însusiri și împrejurari deosebite, capata caracter de monedă internațională.
Din aceasta categorie au facut parte, în evoluția istorică a finanțelor, diferite monede naționale, care au circulat și în alte țari decat în cea emitentă, de exemplu: napoleonul francez, lira sterlina, lira otomană și altele. În prezent, în aceasta categorie se inscriu dolarul S.U.A., lira sterlina, francul elvețian, yenul japonez și euro.
b) instrumente monetare și unitați de cont, emise de organisme financiare internaționale (unitați monetare artificiale). [7, p. 47]
Din aceasta categorie fac parte: DST, EURCO, EUA, ACRU, IFU, AMU etc.
DST (Drepturi speciale de tragere) constituie prima unitate de cont emisă de Fondul Monetar Internațional, în anul 1969, în urma erodării poziției dolarului S.U.A., ca monedă de rezerva pe plan internațional. Unitatea de cont este, în general, unitate monetară utilizată pentru înregistrarea iîn conturile instituțiilor financiar-valutare internaționale, ea fiind creata pentru a evita unele fluctuații de pe piața ale monedelor naționale.
Principalele caracteristici ale DST sunt urmatoarele:
reprezintă atat etalon monetar, preluand rolul aurului, cît și instrument de rezerva valutarș, alături de aur și de valutele convertibile;
reprezintă un ban de cont fara acoperire reala, emis de Fondul Monetar Internațional în tranșe periodice, alocate în conturile țarilor membre, proporțional cu participarea lor la Fond;
este un mijloc de plată convențional, constituind etalonul actual și de perspectivă al Sistemului Monetar Internațional;
sumele în DST pot fi deținute și utilizate doar de Fondul Monetar Internațional, de țarile membre ale acestui Fond – prin bancile lor centrale – de Banca Internaționala pentru Reconstrucție și Dezvoltare (B.I.R.D.), de Banca Reglementelor Internaționale (B.R.I.) și de Banca Centrala a Elvetiei; [7, p. 16]
iși pot indeplini functia de mijloc de plată doar indirect, adica numai dupa preschimbarea lor într-o alta valută;
sunt distribuite sub forma de credit, reprezentînd un instrument de sporire a lichiditaților internaționale;
persoanele particulare nu au dreptul de a deține DST;
valoarea DST este bazata pe metoda „coșului valutar”.
Inițial, valoarea unui DST a fost exprimata in aur, 1 DST = 0,888678 g aur fin, ceea ce facea ca aceasta unitate de cont sa fie, în mod indirect, legată de valoarea dolarului, căci un dolar era exprimat prin exact aceeași cantitate de metal prețios. Deci, 1 USD = 1 DST.
Dupa anul 1974 a fost adoptată o noua metoda de calculare a valorii DST, pe baza unui „coș valutar” format din valorile a 16 monede ale țarilor care aveau o pondere semnificativa în exporturile mondiale de bunuri și de servicii. Ulterior, în cursul anului 1978, s-a renunțat la
„coșul” de 16 monede, numarul acestora fiind redus la numai șase, iar cu incepere din anul 1981 și pîna în 2000, dimensiunea coșului valutar a fost redus la monedele a cinci țări, anume acelea cu cea mai mare cotă de participare la exportul mondial de bunuri și de servicii. La 1 ianuarie 1996, au fost fixati noi coeficienți de pondere ai celor cinci monede și, pe aceasta baza, valoarea D.S.T. Tot atunci s-a stabilit, ca regula generala, revizuirea periodica a cosului din cinci în cinci ani. În luna octombrie 2000, Consiliul de Administrație al Fondului Monetar Internațional a decis să modifice coșul valutar al D.S.T., ținand cont atat de faptul că mai multe țari europene au adoptat EURO că moneda comuna, cît și de rolul crescînd al piețelor internaționale de capital. Astfel, la 1 ianuarie 2001 au intrat în vigoare atat noii coeficienți de pondere ai celor patru monede (dolarul SUA, euro, yenul japonez și lira sterlina), cît și valoarea lor efectiva, în raport cu dolarul din ziua respectiva, corectata conform coeficienților de pondere. Cu alte cuvinte, valoarea inițiala – valabilă 5 ani – a unui D.S.T. este data de media ponderată a monedelor ce compun coșul valutar, la data stabilirii acestuia (pentru perioada actuala, 1 ianuarie 2001). Dar valoarea reala a unui D.S.T. nu ramane aceeași pe intreaga perioada (în cazul de față, 2001-2005), ci se schimbă în funcție de fluctuațiile curșurilor de schimb. De aceea, Fondul Monetar International calculează în fiecare zi valoarea D.S.T. în dolari S.U.A., adiționand valoarea în U.S.D. a tuturor monedelor ce compun coșul valutar, potrivit cursurilor cotate în dimineața acelei zile pe piața Londrei. [40]
Devizele: Devizele sunt titluri de credit pe termen scurt, exprimate în valuta, reprezentînd cel mai important mijloc de plată internațional. Titlurile de credit sunt documente avînd forma și conținutul standardizate, reprezentînd o obligație a unei persoane (debitor) de a plati la o scadența determinată o anumita suma de bani, împreuna cu dobandă aferentă, unui beneficiar. Titlurile de credit pot fi negociate, adică pot fi vandute și cumpărate înainte de scadența. Ele au o valoare nominală (care este cea înscrisa pe document) și o valoare de piața, care rezultă în urma negocierii. Prin vînzarea titlurilor de credit înainte de scadența, beneficiarul intra în posesia sumei înainte de scadență, în schimbul unei taxe, denumite taxa de scont. Negocierea titlurilor de credit se poate face fie prin intermediul băncilor, fie la bursa de valori.
Principalele elemente caracteristice ale acestor instrumente de plata sunt:
au la baza un document-tip, formulat în termeni preciși, care servește la afirmarea dreptului beneficiarului la transmiterea creanței și/sau la executarea acesteia;
documentul cuprinde condiții esențiale ce dau putere titlului de credit;
documentul capată putere circulatorie independent de tranzacția care a stat la baza apariției lui.
Titlurile de credit se pot clasifică dupa mai multe criterii, astfel:
1. După modul în care este desemnat beneficiarul, titlurile de credit pot fi:
titluri de credit nominative, care conțin desemnarea expresă a numelui primului titular (acesta putîndu-se schimba, prin negocieri);
titluri de credit la ordin, care conțin, pe langa numele titularului, o clauză conform careia acesta poate dispune ca plată să se poata face unei alte persoane;
titluri de credit la purtător, care nu conțin nici o indicație asupra titularului, acesta fiind chiar posesorul documentului. [38]
2. Dupa continutul lor, se disting:
titluri de credit propriu-zise, adică acele titluri de credit ce exprima o obligație de plată, de exemplu: cambiile sși cecurile;
titluri de credit reprezentative, care reprezintă un drept real al titularului asupra unei mărfi determinate și depozitate oficial; în aceasta categorie sunt cuprinse:
conosamentul (document eliberat de comandantul unei nave, prin care se face dovada încarcarii unei marfi la bordul acelei nave);
recipisa de depozit;
warantul (document eliberat de un depozit, prin care se stabilește, pe de o parte dreptul de proprietate asupra unei mărfi, iar pe de alta parte, dreptul de garanție, pentru un eventual creditor, asupra valorii acelei mărfi);
titluri de credit de participare, sunt acele titluri de credit dobîndite de titulari, ca participanți la o societate (de exemplu: acțiunile);
titluri de credit de complezentă, sunt acele titluri de credit improprii, care nu au la baza un act comercial, prin care debitorul procura o sumă de bani necesară beneficiarului.
3. Dupa felul valutei în care sunt exprimate, titlurile de credit mai por fi convertibile sau neconvertibile.
4. Dupa natura lor, se disting urmatoarele categorii de titluri de credit:
titluri de credit comerciale: efecte de comerț (trata și biletul la ordin), conosamentul și warantul;
titluri de credit bancare: cecurile, certificatele de depozit;
titluri de credit financiare: acțiunile, obligațiunile, rentele, bonurile de tezaur, titlurile derivate.
Trebuie remarcat ca trată, biletul la ordin și cecul nu sunt totuși instrumente de plată cu efect eliberatoriu imediat. Ele rămîn în esența titluri de credit, în sensul că un astfel de document se transferă și trece prin mai multe succesiuni, fiind totuși o creanță în sarcina debitorului, care nu este eliberat de datoria sa decît în momentul cînd, la scadența, creditorul sau ultimul deținător al documentului încaseaza suma respectivă.
Titlurile de credit îndeplinesc o dublă funcție economică:
funcția de instrument de plată prin care, independent de tranzacția care stă la baza lui, poate lichida sau naște alte creanțe;
funcția de instrument de credit prin care cumparătorul obține un credit necesar efectuării actului de comerț intervenit între parți.
Ca instrument de plată în relațiile internaționale, titlurile de credit ofera numeroase avantaje, cum ar fi:
– prezintă garanție, datorită forței procesuale și legale cu care sunt investite, constituind o certitudine asupra încsării sumei;
– fiind negociabile, beneficiării lor au posibilitatea de a le transmite sau de a le sconta, intrand in posesia sumei înainte de scadența;
– un deținator al unui titlu de credit poate achita o datorie, andosînd sau girînd titlul respectiv (numai înaintea expirării termenului de scadența), deoarece deține un drept propriu și independent de raportul economic care l-a generat.
1.3 Scopul, evoluția și diversificarea modalităților de plată în comerțul internațional. Sistemul de plăți a apărut din cele mai vechi timpuri ca un set de reguli, la inceput sub forma unor practici, apoi a unor reguli scrise emise de conducătorii statelor, mai tîrziu de bănci, și în final de autorități monetare ca instituții specializate ale statului. Sistemul de plăți este indisolubil
legat de monedă, iar evoluția acesteia a determinat apariția și perfecționarea sistemului de plăți ca un cadru organizat al transferurilor monetare în scopul finalizării tranzacțiilor economice. Diversitatea bunurilor care fac obiectul circulației (bunuri mobile, imobile, corporale sau necorporale) determină o varietate a formelor juridice prin care se realizează circulația. În perioada în care bunurile se schimbau în natură, tranzacțiile erau cunoscute sub denumirea de troc, o formă de schimb reciproc care presupunea coincidența necesităților participanților la schimb. În aceasta epocă nu putem vorbi de o plată care presupune existența monedei, și deci a unor relații pecuniare, ci de tranzacții care se făceau pe baza unor anumite mărfuri, acceptate de comunitate. Abstractizarea noțiunii de marfă intermediară general valabilă a dus la apariția monedei metalice (moneda timpurie), care adeterminat că tranzacțiile să se efectueze în acest tip de monedă, întrucat oferea incomparabil mai multe avantaje decat schimbul în natură. Din acest moment, putem vorbide plăți în monedă și chiar de apariția unor elemente de sistem de plăți prin practici unanim acceptate, care se refereau la metalele de confecționare și forma monedei. Creșterea schimburilor comerciale și cantitatea limitată a metalelor prețioase au determinat apariția în Evul Mediu a monedei de hîrtie, la început sub forma recipisei de depozit eliberate de custozii (aurării, argintării) care primeau spre păstrare moneda din metal prețios, cu promisiunea eliberării metalului celui care aducea recipisa. Această hîrtie a devenit moneda-semn întrucat putea fi transmisă de purtător în schimbul mărfurilor pe care le cumpăra. Cam în aceeași perioadă apar și băncile comerciale, care au creat un cadru organizat și mai sigur pentru plata
tranzacțiilor. Factorul hotărîtor ingeneralizarea plăților în noul tip de monedă îl reprezintă însă impunerea de către stat a folosirii monedei-hîrtie (moneda fiduciară) pentru stingerea tuturor obligațiilor publice și private, la inceput în Anglia (1708), Franța (1716) și Prusia (1765) și apoi, treptat, și în celelalte state. [7]
Evoluția cambiei. În toate tratatele privind studiul titlurilor comerciale de valoare, dar în special în cele privind cambia, au fost consacrate numeroase pagini evoluției istorice a acestora, a fazelor succesive prin care au trecut, începand din antichitate, evul-mediu cu rudimentara formă a cambiei sine literis, pană la titlul perfect pe care necesitățile schimbului comercial l-au creat și pe care legislațiile moderne l-au reglementat printr-o severă și desăvarșită tehnică juridică.
Cambia a apărut și ca o necesitate impusă de nevoile existenței unui instrument juridic prin care să se realizeze schimbul respectiv. Încă din antichitatea greco-romană, operația care reprezintă conținutul cambiei de mai tîrziu era cunoscută ca fiind remiterea unei sume de bani, de pe o piață
pe alta, prin intermediul unui document care atesta vărsămantul. Scrisoarea folosită în “permutație”, în timpul romanilor, nu avea eficacitatea tratei (“cambium”) din evul mediu, cînd exigențele economice erau mai accentuate. Cele mai vechi instrumente de plată atestate documentar au fost cambiile despre care există informații că circulau în anii 500-600 în China. Autori francezi susțin că cei care au inventat cambia sunt comercianții evrei, în perioada anilor 1290. În schimb, alți autori susțin că există o probabilitate mai mare ca apariția cambiei să fi avut loc în Italia, în jurul anului 1200. Templierii care se ocupau cu diverse tranzacții internaționale au inceput să emită cambii pe numele negustorilor, monarhilor sau trezorierilor statelor feudale. Ca instrument de plată, întalnim cambia în secolul al XIII-lea, cand bancherii care doreau să remită o sumă de bani nu mai încheiau un contract (înscris numit cambium per litteras) cu clientul lor, ci aceștia dădeau ordin unui corespondent, printr-o scrisoare prin care îi indicau acestuia să plătească la prezentarea scrisorii suma de bani menționată, fie persoanei arătate, fie reprezentantului acestei persoane (tracta remisa). De asemenea, există informații că în anul 1307, cambia era deja cunoscută și utilizată in Anglia, din moment ce, în acel an, regele Eduard I a ordonat colectarea unei anumite sume de bani pentru Papă și suma a fost remisă către acesta nu prin intermediul monezilor, ci prin efectuarea unui schimb. La începutul secolului al XVII-lea, la Amsterdam se practicau recipisele de depozit bancar cu funcție similară cecului, iar în a doua parte a aceluiași secol, la Hamburg apare biletul de bancă exprimat într-o monedă de cont convențională (mark banco), după unele opinii strămoșul cel mai îndepărtat al monedei euro de astăzi. Primul act legislativ, care reglementează în mod complet și general cambia (“lettre de
change”) este reprezentat de “Ordonnance du commerce” din 1673 (a lui Colbert). Dispozițiile acestei legi au fost preluate ulterior în Codul comercial francez din 1807 (“Code Savary”) și au fost aplicate cu anumite modificări pană în 1922. Odată cu intensificarea activităților comerciale internaționale s-a simțit nevoia unei reglementări uniforme a cambiei și a cecului. Calendaristic, a doua jumătate a secolului al XIX-lea și inceputul secolului al XX-lea, se remarcă printr-o serie de proiecte de unificare pregătite sub auspiciile unor organisme private, concretizate în apariția unor lucrări. Între acestea: lucrările Institutului de Drept Internațional Privat; ale “International Law Asociation” (care a adoptat și “Regulile de la Bremen” și care au fost modificate apoi la
Anvers în 1877), ale Conferințelor privind unificarea dreptului cambial de la Haga. Aceste dezbateri au fost adeseori tensionate, precum în cazul discuțiilor purtate între participanți și delegația Angliei, care a refuzat să adopte Legea uniformă ca lege națională și au fost finalizate
cu adoptarea unui text al unei convenții internaționale pentru unificarea dreptului cu privire la cambie și biletul la ordin și a unui regulament uniform. Declanșarea războiului în 1914 a
intrerupt orice demers privind unificarea normelor de drept cambial, acesta fiind reluat la inițiativa Societății Națiunilor, iar mai tarziu în 1925, la propunerea Camerei de Comerț Internațional care a și elaborat două proiecte de legi, unul pentru cambie și celălalt pentru cec.
Deși s-a dorit elaborarea unui act cu aplicabilitate universală, (chiar și fosta Uniune Sovietică aderand la Convenția de la Geneva in anul 1936), datorită conservatorismului anglo – american, această lege nu a fost adoptată de aceste state care au rămas în continuare guvernate de legile lor naționale (Bills of Echange Act, și Negociable Instrument Law). Adeziunea Statelor Unite ale Americii în 1963 la Institutul de drept uniform (UNIDROIT), a fost urmată de contribuția lor activă la Conferința de drept internațional privat de la Haga. În cadrul eforturilor de unificare internațională a dreptului cambial, Adunarea Generală a Națiunilor Unite a creat un organism (Comisia Națiunilor Unite pentru Drept Comercial Internațional – CNUDCI, în 1968), care să concilieze sistemul de drept cambial, așa-zis continental, creat prin Convențiile de la Geneva, 1930, 1931 și cel al „common lawlui” creat de Bills of Echange Act, 1882 și Uniform Comercial Code. După 20 de ani, CNUDCI, cu participarea activă anglo-americană, a elaborat noile reguli uniforme inspirate de soluțiile adoptate în dreptul cambial de Uniform Comercial Code din Statele Unite. Adoptarea Convenției Națiunilor Unite privind cambia și biletul la ordin în 1988, nu are ca scop înlocuirea reglementărilor naționale in materie de cambie și bilet la ordin, ci
reprezintă pentru operațiile internaționale, un ansamblu de reguli a căror utilizare este facultativă, fundamentate pe principii care tind să uniformizeze materia dreptului cambial. Cecurile bancare, care au, astazi, o pondere de aproximativ 11% în ansamblul diverselor modalitati de plată, în Europa, nu sunt, cu poate ne-am aștepta, o invenție a timpurilor moderne. Chiar daca popularitatea lor este acum în scadere, din cauza posibilității plații electronice, cecurile au fost, pe toata durata secolului al XX-lea, cea mai utilizata metoda de plată non-lichida, în Statele Unite ale Americii, în special, dar și în unele țări din Europa. Cum a reușit aceasta forma să devina dominantă, într-o anumita perioada? Raspunsul are legatura cu modalitațile complementare și competitoare de plată și cu istoria banilor. Avandu-și originea în regiunile din estul Mediteranei, în primul mileniu d.Hr., ca modalitate de plată convenabilă, între negustorii locali, aceste “altfel de bancnote” au devenit extrem de versatile în negoțul european al secolului al XVI-lea. Supresia bancnotelor, în secolul al XVIII-lea, a dus la promovarea cecurilor, iar legislația Statelor Unite, din secolul al XIX-lea, a descurajat folosirea celorlalte metode, determinand extinderea sistemului de plată prin intermediul acestor foi bancare. Un cec este un ordin scris catre bancă, de catre o persoană care are deschis un depozit. Cel care completeaza ordinul “instruiește” banca în legatura cu plată care trebuie facută unei terțe persoane, în momentul în care aceasta se prezintă la banca, pentru retragerea sumei care este
înscrisa pe hartie. Astăzi, ideea ca un depunator să poată transfera, din conturile sale, sume, unor alte persoane, pare extrem de
naturală, dar acest lucru nu era atat de firesc în timpurile indepartate. În Imperiul Roman, de exemplu, “agențiile” bancare purtau numele de “argentării”, însa nu exista și dovezi în legatura cu modalitațile de plată din acele vremuri, altele decat cele care implicau folosirea lichiditaților. Cecurile, așa cum atestă și sursele istorice, par să fi fost folosite în partea de est a Mediteranei, în mileniul întai, acestea ajungand sa fie utilizate extensiv, pana la sfarsitul secolului al X-lea, și în lumea musulmană. În paralel, sistemele monetare erau extrem de primitive, existînd, la vremea respectivă, doar cîteva monede de valoare. În timpul cruciadelor, europenii au intrat în contact cu lumea musulmană și au ajuns să adopte, cu unele modificari, sistemele bancare și monetare folosite de aceștia. Î secolul al XIII-lea, încep să apară primele banci în orașe comerciale ca Barcelona, Florența, Genova și Veneția, însa nu și primele cecuri. Principalul scop al bancilor era reprezentat de facilitatea plaților între comercianții locali. Plațile erau făcute ca urmare a unor cereri orale, atît plătitorul, cît și cel care urma să primească plata fiind obligați să fie prezenți la banca, simultan, pentru a face transferul de bani. Bancherul notă, în jurnalul său, tranzacțiile,
imediat dupa ce plata avea loc. Cei care primeau plata alegeau, de cele mai multe ori, ca sumă sa fie transformată într-un cont deschis la banca respectivă, data fiind calitatea slabă a monedelor sau greutatea acestora, ceea ce le facea greu de transportat și de protejat. Primele banci europene nu au permis folosirea cecurilor. Ordinele scrise către banca erau privite cu maxima suspiciune, din cauza posibilitații de fraudă, din partea plătitorului, sau chiar a băncii. Prin obligativitatea prezenței celor trei părți implicate, banca putea garanta siguranța tranzacției și existența a cel puțin doi martori oculari. Pentru ca depozitele bancare să poata fi tranformate țn depozite, care puteau fi accesate prin ordine scrise, sistemul de plată trebuia să conceapă suficiente modalitați legale pentru controlarea riscului. Acesta este și motivul pentru care, o foarte lunga perioada de timp, au fost folosite polițele de schimb, în special pentru plata datoriilor între orașe, pentru că toate facturile trebuiau să capete și o formă scrisă, din cauza incongruențelor între data și locul plații. Predecesorul cecului – polița de schimb. Băncile medievale erau instituții municipale care puteau oferi servicii de plată doar în interiorul orașului. Pentru a putea transfera fonduri dintr-o localitate în alta, erau necesare alte modalitați, cea mai simplă dintre ele fiind transportarea brută a monedelor. Din nefericire, acest procedeu era destul de periculos, din între data și locul plații. Predecesorul cecului – polița de schimb. Băncile medievale erau instituții municipale care puteau oferi servicii de plată doar în interiorul orașului. Pentru a putea transfera fonduri dintr-o localitate în alta, erau necesare alte modalitați, cea mai simplă dintre ele
fiind transportarea brută a monedelor. Din nefericire, acest procedeu era destul de periculos, din cauza riscurilor de jaf, confiscare sau a altor accidente. Puși în fata hazardului (mai mult sau mai puțin “natural”), comercianții medievali au fost forțați să adopte polițele de schimb, concepute, probabil, dupa modelul primelor polițe musulmane, cunoscute în Arabia sub numele de “suftadja”. Ca și cecul, aceste polițe de schimb constau în niște instrucțiuni scrise, prin care se indicau sumele ce trebuiau plătite. Nu puteau fi folosite decît pentru ridicarea banilor dintr-o alta localitate decît cea în care a fost scrisă, adresarea nu se facea catre bancă, ci către o terță persoană, care, în cele mai multe rînduri, era un alt comerciant, partener de afaceri, sau client, iar ridicarea sumelor respective se putea face dupa o anumită perioadă de timp, convenită de către ambele persoane. Diferențele între o poliță de schimb și un cec sunt, pînă aici, evidente, însa, cea mai mare deosebire venea din faptul că banii nu trebuiau să fie platiți dintr-un cont deschis la o bancă anume, ci doar platiți. Astfel de polițe erau percepute ca o modalitate de schimb foarte sigură, funcționarea sistemului depinzand, în mare masură, de încrederea mutuală între parți, la fiecare tranzacție. Primele cecuri europene. Cecurile încep să apară, în Europa, în preajma anului 1400, la aproximativ 200 de ani după perioada de glorie a polițelor de schimb, în orașele care erau deja familiarizate cu ceea ce presupuneau depozitele bancare. Gradual, lejeritatea dată de folosirea ordinelor scrise a început să depașeasca neîncrederea generalizata legată de transferurile bancare. O ordonanta din Veneția anului 1421 le permitea celor care nu aveau rezidența să faca plată prin intermediul ordinelor scrise, fară a fi necesara prezenta la bancă. Totuși, chiar daca aceste cecuri devin destul de populare, controversele nu au disparut ușor. Un ordin din Barcelona anului 1527 interzicea folosirea lor la o anumita bancă, în timp ce, în Veneția, sunt interzise, în totalitate, în anul 1526. În ciuda nenumaratelor piedici, posibiliatea de a plati sub forma ordinelor scrise a facut că atracția de a ține banii țn bancă să crească, principalul motiv neținînd de siguranța sau de dorința unei recompense, ci doar de ușurinta metodei de a face plați. Cu alte cuvinte, daca negustorii puteau face transferuri de bani cu ajutorul polițelor de schimb, oamenii obișnuiți puteau să plăteasca folosind cecurile, cele doua modalități de plată mergînd în paralel, pentru că deserveau scopuri diferite. Printre primele ordine scrise care au supraviețuit acelei perioade se număra unele cu sume foarte mici înscrise, folosite pentru plați de rutina. Majoritatea cumpărăturilor rămîn însa a fi facute cu ajutorul monedelor. În 1742, Banca Angliei deținea monopolul cecurilor bancare. În prezent, cecurile reprezintă, înca, o modalitate acceptată și accesibilă, de plată, oriunde în lume,
și este puțin probabil că, avînd o istorie de mai bine de o mie de ani, să dispara peste noapte. Dar, este sigur că cecurile nu vor mai putea deține supremația, atît timp cît exista alternative mai ieftine și mai rapide.
2. UTILIZAREA PLAȚILOR ÎN TRANZACȚIILE INTERNAȚIONALE COMPLEXE
2.1 Caracteristica mijloacelor de plăți internaționale. Sistemul de plăți și compensări reprezintă o componența importanța a sistemului monetar și prin acesta a infrastructurii financiare a economiei, asigurînd circulația banilor și transferul de active monetare. Descarcarea de obligație pentru schimbul mărfii, serviciului sau altui activ, se face de persoana care devine noul proprietar prin cedarea către fostul proprietar a unui activ convenabil acestuia. Daca activul transmis este sub forma de monedă, obligația este pecuniară și se consideră îndeplinită printr-un act de plată. Relațiile din cadrul sistemului de plăți sunt relații pecuniare și acestea trebuie să se finalizeze prin plata definitivă și irevocabila pentru ca tranzacția să se incheie și să înceapa un nou ciclu. În economiile de piață moderne agenții economici dispun de o varietate de metode pentru a face plăți. Astfel, de regulă, ei aleg instrumentul de plată pe care îl consideră adecvat necesităților lor, din perspectiva vitezei de execuție, a costurilor de tranzacție, a caracteristicilor locale precum și a cadrului legal care reglementează obligațiile de plată. De exemplu plățile de detaliu (retail payments) pot fi decontate fie prin utilizarea numerarului, a cecurilor, a cardurilor de credit, a cardurilor de debit sau a ordinelor de transfer credit, fiecare dintre ele putând implica operații manuale, telefonice, poștale sau pe suport magnetic. Pentru plățile cu valoare mare și/sau urgente, în general corelate cu schimbul instrumentelor financiare, de regulă sunt utilizate sisteme electronice de transfer de fonduri mult mai dezvoltate din punct de vedere tehnologic. Astfel, cele mai utilizate mijloace , instrumente și tehnici de plată , în tranzacțiile economice internaționale sunt : valutele , monedele internaționale , cambia( trata ) , biletul la ordin , cecul , în ultima perioada de timp a luat amploare și cardul , iar ca tehnici de plată merita amintite incasso documentar și creditele documentare( în variantele : acreditiv documentar și scrisoare de credit comercială ).
Valutele :Valutele sunt monede naționale care au urmatoarele caracteristici :
– putere de plată;
– se bucura de o larga circulație;
– pot fi constituite rezerva și în alte țari decît în țara emitentă .
Valuta care se prezintă sub forma de bancnote sau monezi poartă denumirea de valută în
numerar iar cea disponibila într-un cont bancar – valută în cont .
In functie de modul in care valuta in cont a fost depusa in banca , intalnim :
– valuta în cont la vedere;
– valuta în cont la termen .
Monedele internationale sunt acele monede nationale care circula in afara granitelor statului
emitent si constituie mijloace de plata si de rezerva pe piata internationala .
Conform definitiei de mai sus , in categoria monedelor internationale pot fi incluse cele cinci valute liber-utilizabile si instrumentele monetare si unitatile de cont emise de organismele financiare internationale , respectiv D .S .T ; E .C .U ; EURO , etc. D .S .T ( Drepturile speciale de tragere ) sunt o unitate de cont ( emisa de Fondul Monetar International ) pentru a evita unele fluctuatii de pe piata monedelor nationale . E .C .U ( European Currency Unit ) , moneda emisa in cadrul Sistemului Monetar European , si utilizata in tarile membre . Valoarea unitatilor de cont se stabileste pe baza metodei cosului valutar , potrivit careia valoarea unitatii se stabileste ca medie ponderata a valutelor luate in calcul . EURO , noua moneda unica europeana care a intrat in circulatie in anul 1999 potrivit politicii financiar – monetare a Uniunii Europene .
Iata citeva mijloace de plati internationale:
Plata în avans (ordinul de plată). Plata în avans presupune achitarea de către cumpărător a mărfii comandate, înainte ca vânzătorul s-o livreze. Exportatorii preferă ca plățile în avans să fie făcute prin transfer telegrafic, care permite folosirea imediată a fondurilor. Plata prin cec obișnuit poate dura între 4 și 6 săptămâni, necesare pentru ca cecul să tracă prin sistemele de compensare ale celor 2 țări, depinzând și de mărimea și sofisticarea al sectoarelor financiare.
Această modalitate de plată prezintă următoarele trăsături:
este cea mai sigură pentru vânzător, dar cea mai riscantă pentru cumpărător, în cazul în care vânzătorul nu respectă întru totul condițiile contractuale.
plata se face înainte și independent de livrarea mărfii. Dacă marfa întârzie sau este de o calitate inferioară, ultima posibilitate a cumpărătorului este de a intenta un proces vânzătorului, pe baza contractului de vânzare-cumpărare (dacă vânzătorul nu remediază în mod satisfăcător situația).
Din cauza gradului mare de risc, cumpărătorul trebuie mai întâi să se asigure că nu există nici o alternativă, înainte de a consimți să plătească marfa în avans.
Plățile în avans se fac în contul bancar specificat de vânzător/exportator, prin:
trata normală – importatorul trage o trată asupra băncii sale, pe care o remite exportatorului spre încasare; (la plata în cont deschis, lucrurile se petrec invers: vânzătorul trage o trată asupra cumpărătorului sau bănci sale);
trata bancară – importatorul dă ordin băncii sale să tragă o trată asupra băncii exportatorului; banca importatorului execută ordinul: emite trata și o remite exportatorului spre încasare; este cel mai sigur instrument de plată;
cec – în care caz, vânzătorul trebuie să se asigure că acesta are acoperire, înainte de a iniția livrarea mărfurilor; plata prin cec prezintă un mare inconvenient: dacă importatorul trage cecul asupra unei bănci ce nu are relații de corespondență cu banca exportatorului, atunci acesta încasează mai greu contravaloarea mărfurilor (trebuie să apeleze la o bancă intermediară);
transfer telegrafic sau electronic – cumpărătorul (numit ordonator) întocmește un ordin de plată, adică o dispoziție dată băncii sale de a plăti o sumă determinată în favoarea vânzătorului (numit beneficiar); ordinul de plată este totuși rar folosit în tranzacțiile internaționale datorită riscului de revocare pe care-l prezintă. (Ordinul de plată este prin natura lui revocabil, putând fi anulat de către ordonator înainte de a fi încasat de beneficiar, deoarece până în momentul plății, sumele se află la dispoziția ordonatorului).
Plata în avans poate fi utilizată:
de cei care primesc comenzi de la cumpărători necunoscuți, din țări instabile politic sau economic;
de cei care au produse unice sau foarte solicitate;
cînd se livrează o mostră către un cumpărător.
în cazul în care cumpărătorul este o firmă mare, vânzătorul este o firmă mică, iar comanda este mare, cumpărătorul poate fi dispus să plătească în avans, pentru a ajuta firma mai mică să continue procesul de producție.
în situațiile mai speciale, când relația de afaceri este nouă, tranzacția este mică, iar cumpărătorul nu este dispus să suporte costurile plății prin acreditiv documentare, se poate solicita plata în avans.
Din aceste motive, exportatorii care insistă pentru plata în avans sunt vulnerabili la pierderea vânzărilor față de competitorii dispuși să ofere condiții de plată mai atractive. Totuși, plata în avans poate să fie forma de plată preferată dacă riscul de credit al importatorului este slab.
Figura 1: Derularea platii in avans
Sursa: Elaborat de autor
Clientul plătitor remite ordinul de plată unitații bancare la care are deschis cont curent ;
2. Unitatea bancară inițiatoare debiteaza contul clientului plătitor ;
3. Unitatea bancara inițiatoare ( prezentatoare ) introduce în compensare ordinele de plată la sucursala B.N.M.. Unitatea bancară ( primitoare ) primește ordinele de plată prin compensare la sucursala B.N.M. și completează pe verso-ul acestora , data compensării , aplicînd ștampila și semnatura autorizată ;
4. Unitatea bancară destinatară creditează contul clientului beneficiar cu suma aferentă ordinului de plată acceptat .
Viramentul- un procedeu special de plată prin care se infaptuiește transferul resurselor monetare de la o persoană la alta prin debitarea contului debitorului și creditare în aceeași valoare a contului beneficiarului. În acest caz se utilizează moneda scripturală. Din punct de vedere macroeconomic viramentul are urmatoarele caracteristici:
(1) Decurge din specificul circulației monetare ca procedeu de transfer a monedei scripturale. Din acest motiv reglementare viramentului ca procedeu influențeaza viteza de circulație a monedei și totodată volumul masei monetare în circulație.
(b) Viramentul este un transfer de creanțe deoarece se efectueaza prin intermediul conturilor bancare, iar contul e valoarea creanței pe care o deține titularul contului asupra băncii. Prin virament platitorul iși micsoreaza dreptul de cerere la banca prin micșorarea volumului creanțelor transferandu-le respectiv beneficiarului. Viramentul este operațiunea de plată/ transfer efectuat de către o bancă prin care, la ordinul clientului sau/și în baza disponibilului existent în contul acestuia, se va realiza transferul unei sume de bani din contul clientului respectiv în contul unui beneficiar desemnat de acesta, prin debitarea contului clientului și creditarea contului beneficiarului. O particularitate a viramentului este reprezentată de plasamentul băncilor care formează circuitul dintre plătitor și beneficiar. Dacă viramentul se realizează între banci din același stat se poate vorbi despre un virament național (care poate fi între filialele, sucursalele aceleași bănci sau între banci diferite care implică transfer de fonduri între aceștia) sau, dacă se realizează între bănci plasate în state diferite se poate vorbi despre un virament internațional (care are același specific cu deosebirea că implica un transfer internațional al fondurilor). Viramentele naționale se realizează prin intermediul mijloacelor de comunicare interbancară, urmînd proceduri stricte specifice structurii bancare naționale dar și particularitaților operaționale ale fiecarei bănci în parte, modul de realizare ale acestora fiind clasic (pe o durată
de 1 – 2 zile) sau tip telex (virament realizat în ziua curenta înaintarii ordinului de plată, etc. de către platitor). Viramentul propriu-zis se realizează de cele mai multe ori înainte de transferul efectiv de fonduri, la baza stînd acorduri bancare sau naționale care dau girul de garanție și garantare al transferului de fonduri. Din acest motiv transferul prin virament implica anumite riscuri, cum ar fi riscul de revocare și riscul de sistem. Primul tip de risc presupune, ca în perioada de timp din momentul depunerii dispoziției de plată (a ordinului de virament) și pîna la momentul procesării ei (adica extragerea sumei indicate în ea din contul platitorului) platitorul are dreptul de a revoca(refuza) plata. În acest caz, dispoziția de plată prezentată catre beneficiar nu este garanția efectuării acestei plați. Posibilitatea de diminuare a acestui risc – reducerea termenului de procesare a dispoziției de plată. Cel de-al doilea tip de risc presupune existentă unor erori de ordin tehnic, inclusiv în sistem, care nu permit înregistrarea sumei încasate în contul beneficiarului. Cel mai simplu exemplu – din cauza unei erori în numarul contului beneficiarului, comise neintenționat de plătitor, banca beneficiarului nu poate înregistra suma în contul beneficiarului și este nevoită s-o returneze către banca platitorului. Și în acest caz prezența dispoziției de plată, inclusiv cu mențiunile băncii platitoare, care certifica efectuarea plații, nu este garanția încasarii ei pentru beneficiar. [30]
Figura 2: Operații cu viramente bancare
În funcție de aspectul inițierii transferului deosebim 2 tipuri de virament:
De credit – plătitorul ;
De debit – beneficiarul;
Principiile viramentului:
Sursa: [40]
1 Existența contului în banca atît a platitorului cît și a beneficiarului;
2 Existența soldului în cont cel puțin în marimea viramentului;
3 Utilizarea în procesul viramentului doar a instrumentelor de plată indicate în legislația în vigoare (dispoziția de plată, cererea dispoziție de plată);
4 Viramentul se efectueaza in baza unui motiv bine definit care poate fi:
Virament prealabil în baza dispoziției de plataă efectuat înaintea livrării marfurilor și efectuarea serviciilor. Virament posterior – aferent valorii mărfurilor, serviciilor, lucrărilor, se efectuează în baza documentelor care adeverește existență datoriilor față de beneficiar. Pentru efectuarea viramentului banca percepe de la client un comision care poate fi în valoare fixă sau în procent fată de valoarea viramentului.
Figura 3: Clasificarea viramentului în funcție de sensul din care se dispune și se efectuează plată [46]
Figura 4: Clasificarea viramentului în funcție de tipul relațiilor
Esența viramentului de credit. Viramentul de credit reprezintă o serie de operațiuni care începe prin emiterea de catre emitent a ordinului de plată și executarea de către banca plătitoare a acestuia în scopul punerii la dispoziția beneficiarului a unei sume de mijloace banești și se finalizeaza prin înregistrarea de către banca beneficiara a sumei respective în contul beneficiarului. În funcție de specificul utilizarii, viramentul de credit se clasifică în transfer ordinar și transfer bugetar. Viramentul ordinar este utilizat în scopul efectuarii tuturor plaților, care nu se refera la bugetul public național și poate fi inițiat atît de catre clientul băncii (titular de cont bancar) cît și nemijlocit de bancă în nume și pe cont propriu, precum și la transferarea sumelor încasate în numerar de la persoanele fizice. Transferul (viramentul) bugetar este utilizat în scopul efectuării plătilor care se referă numai la bugetul public național și poate fi inițiat atît de către clientul băncii (titular de cont bancar) cît și nemijlocit de bancă în nume și pe cont propriu, precum și la transferarea sumelor încasate în numerar de la persoanele fizice.
Viramentul de credit este efectuat de banca în baza diferitor instrumente de plată specifice:
· Dispoziția de plată (ordin de plată);
· Dispoziția de plată trezorerială (în cazul viramentului bugetar);
· Dispoziția de plată acceptată (în cazul efectuarii viramentului prin intermediul adresei Întreprinderii de Stat „Poșta Moldovei”).
Circuitul operațional al dispoziției de plată începe cu emiterea de către plătitor a dispoziției de plată și se încheie cu transferul sumei în contul beneficiarului de către banca sa. În circuitul dispoziției se efectuează succesiv urmatoarele operațiuni:
(1) recepția – operațiunea prin care o banca recunoaste primirea dispoziției de plată și validitatea acesteia (integritate fizică, informații obligatorii de identificare și transfer de fonduri, nu conține sterșaturi, modificari, condiționări);
(2) autentificarea – procedura de recunoastere a persoanei pe care emitentul dispoziției de plată o autoriza să semneze autentic, prin confruntarea semnăturii înscrise pe document cu cele din fișa specimenului de semnătura, precum și prin diverse procedee convenite cu banca pentru prevenirea plaților neautorizate;
(3) acceptarea (autorizarea) – procedura prin care o banca recunoaște că valabil o dispoziție de plată recepționată, obligandu-se să execute serviciul de a transfera fondurile la termenele și în condițiile dispuse de emitent;
(4) refuzul – procedura utilizată în cazul în care banca receptoare consideră că nu este posibil să execute ordinul din dispoziția de plată dat de catre emitent;
(5) executarea –procedura de debitare a contului emitentului și dupa caz: creditarea contului beneficiarului daca ambii parteneri au conturi la aceiasi unitate bancara; transmiterea dispoziției de plată într-un sistem de plați; transmiterea dispoziției de plată către banca corespondentă. În activitatea bancara de plati foarte important este sa se cunoasca momentul finalizarii decontării care înseamna și stingerea obligației debitorului. Acest moment este considerat atunci cînd transferul de fonduri a fost înregistrat în contul beneficiarului. Ordinul (dispoziția) de plată este un ordin ferm înaintat de catre plătitor bancii sale privind transferul sumei indicate în document din contul sau în contul beneficiarului pentru stingerea unei datorii. Componentele sunt:
Numarul;
Data (valabila o singura zi);
Denumirea documentului;
Suma în cifre și litere;
Datele plătitorului;
Datele beneficiarului;
Datele bancii plătitoare și beneficiare;
Destinația plății;
Numarul documentului în baza căruia se efectueaza transferul;
Semnatura emitentului.
Figura 5: Elementele dispoziției de plată. Sursa [30]
Ordinul de plată se emite:
1) într-un singur exemplar în cazul emiterii de către banca plătitoare la efectuarea transferului de credit în nume și pe cont propriu;
2) în doua exemplare în cazul emiterii de catre titularul de cont bancar, precum și de către banca plătitoare la efectuarea transferului în numele titularului de cont bancar;
3) în trei exemplare în cazul emiterii de catre titularul de cont bancar la efectuarea transferului de credit în adresa Întreprinderii de Stat „Poșta Moldovei”, la care se anexeaza la necesitate și trei exemplare ale listei destinatarilor mijloacelor bănesti. Emitentul poate revoca ordinul de plată pîna la momentul executării acestuia de catre banca plătitoare.
Banca plătitoare accepta spre executare ordinul de plată daca sunt respectate urmatoarele condiții:
– plătitorul are deschis cont bancar la banca plătitoare în conformitate cu prevederile actelor normative în vigoare;
– mijloacele bănesti din contul plătitorului sunt suficiente pentru efectuarea transferului;
– asupra mijloacelor bănesti din contul plătitorului nu sunt aplicate restricții privind utilizarea acestora din partea organelor abilitate prin lege;
– ordinul de plată este întocmit în conformitate cu prevederile Regulament în vigoare;
– la ordinul de plată este anexat documentul justificativ, în cazul în care acest fapt este prevazut de actele normative în vigoare.
Obligațiile plătitorului:
Îndeplinește corect dispoziția de plată;
Asigură soldul în cont;
Achită comisionul băncii;
Funcțiile băncii plătitore:
Verifică corectitudinea îndeplinirii documentelor;
Esența soldului în cont;
Debiteaza contul debitorului;
Semnează și aplica ștampila băncii pe al 2 exemplar pe care îl înapoiaza debitorului împreuna cu extrasul din cont și coase primul exemplar în mapa documentelor zilei;
Obligațiile băncii beneficiare:
Recepționeaza documentul de plată și-l imprimă în 2 exemplare, unul îl coase în mapa zilei, unul îl remite beneficiarului.
Figura 6: Obligațiile băncii receptoare
Sursa: [49]
Transferul prin virament de debit. Viramentul de debit se efectuează în baza cererii dispoziției de platș și a incassoului. Cererea dispoziției de plată este cererea beneficiarului de a i se transfera în contul lui a anumitei sume în baza documentelor de livrare a mărfii, efectuarea serviciilor și îndeplinirea documentelor. Astfel cererea dispoziției de plată întocmită de beneficiar se transmite plătitorului pentru a fi acceptată împreuna cu documentul care confirma livrarea mărfurilor sau efectuarea serviciilor. În cazul cererii dispoziției de plată banca plătitoare nu poate efectua transferul din cont fara acceptul plătitorului. Cererea dispoziție de plată e prezentată băncii plătitoare fie de catre plătitor sau de beneficiar. Ea fiind valabilă un an trebuie să contină termenul de prezentare spre accept si termenul de prezentare la banca platitoare. Se intocmeste in doua sau mai multe exemplare. Unul este semnat de către beneficiar și tot pe primul exemplar plătitorul își pune acceptul lui și indica data acceptului. În cazul cînd în cont nu sunt resurse suficiente banca remite documentul beneficiarului indicînda de resurse. [50]
Un alt mijloc de plată este cecul. Cecul este instrumentul de plată prin care trăgătorul , titular al unui cont la bancă dă ordin necondiționat ca banca să plătească o anumită sumă de bani către un beneficiar din disponibilul său în cont. Cecul este reprezentat de un formular tipizat.
Părtile implicate:
trăgătorul este cel care ordonă plata, (persoană fizică sau juridică),
trasul este întotdeauna o bancă, fie că e banca la care trăgătorul are deschis un cont, fie că e una corespondentă,
beneficiarul este persoana fizică sau juridică indicată de trăgător în favoarea căreia se va face plata.
Aspecte implicate:
– trasul ( banca ) nu plătește fără a avea un ordin,
– presupune existenta unei întelegeri între trăgător și bancă privind disponibilul din care se va face plata,
– presupune existenta unui disponibil în contul trăgătorului.
Cecul este întotdeauna plătibil la vedere.
Elementele cecului:
denumirea de cec,
ordinul pur și simplu, neconditionat de a plăti,
suma trecută în cifre, litere și moneda în care se va face plata,
numele trasului,
locul plătii,( dacă nu se specifică este sediul trasului),
locul și data emiterii,
7. semnătura emitentului autografă.
Tipuri de cecuri:
1. după modul în care este trecut beneficiarul:
– nominative – situatie în care beneficiarul este trecut în mod expres și cecul se achită numai acestuia, sunt transmise de obicei prin cesiune;
– la purtător – caz în care nu se mentionează expres numele beneficiarului, cecul putând fi încasat de orice persoană care îl detine,
– la ordin – se mentionează numele beneficiarului și mentiunea la ordin care dă dreptul acestuia să transmită cecul altei persoane prin gir.
2. după modul de încasare:
– cecuri barate utilizate pentru plata într-un cont bancar al beneficiarului, (reprezintă cecuri de virament – neputând fi plătite în numerar), și în cazul cecului documentar, atunci când trăgătorul conditionează plata de prezentarea anumitor documente la bancă.
Bararea poate fi:
– generală – nu sunt mentiuni între cele 2 linii paralele și atunci banca nu poate plăti decât unei bănci sau unui client al său și poate circula prin andosare,
– specială – atunci când se scrie denumirea băncii unde se efectuează plata.
– cecuri nebarate – și în cazul acestor cecuri se poate plăti în numerar la ghișeul băncii, sau în cont fără nici o restrictie.
Exemplu de cec special – cecul certificat – este cecul care poartă el specificarea expresă a existentei provizionului la banca trasă.
Cecul de călătorie – cec cu valoare fixă imprimată pe formularul cecului. El este emis de bănci și vândut clientilor pentru a înlesni lichiditătile în călătorii, pentru a înlocui cash-ul în deplasările în străinătate. Protectia acestui tip de cec se asigură prin semnătură.
Mecanismul plătii prin cec.
Mecanismul plătii prin cec este diferit în functie de tipul de cec și anume:
– cecuri primite de beneficiar direct de la trăgător și care poartă numele de cecuri personale,
– cecuri trase de bănci asupra altor bănci denumite cecuri bancare;
– cecuri de călătorie.
Mecanismul cecului personal.
Mecanismul cecului personal presupune câteva etape și anume:
– titularul unui cont la o bancă aflat în situatia de a face o plată completează fila de cec cu suma și numele beneficiarului.
– titularul unui cont la o bancă aflat în situatia de a face o plată completează fila de cec cu suma și numele beneficiarului.
– cecul este transmis direct beneficiarului de către trăgător, beneficiarul aflat în posesia filei de cec se prezintă la ghișeul băncii spre încasarea acestuia.
– banca beneficiarului execută plata prin preluarea filei de cec și remiterea acesteia băncii trase care debitează contul trăgătorului și achită băncii plătitoare valoarea cecului. În urma acestei operatiuni, banca beneficiarului face plata către acesta.
Mecanismul plătii prin cecuri bancare. În acest caz, tertul ordonator are un disponibil la bancă și îi transmite acestuia ordinul să tragă un cec asupra băncii beneficiarului(banca trasa). Banca trăgătoare (numită și banca ordonatorului) trage un cec beneficiarului și îl transmite acestuia, simultan debitează contul ordonatorului cu valoarea cecului emis și transmite suma de bani băncii beneficiarului. Beneficiarul cecului se prezintă la banca trasă și încasează contravaloarea cecului emis de banca trăgătoare.
Mecanismul plății prin cecul de călătorie. Beneficiarul unui cec de calatorie achita băncii suma corespunzatoare și poate cere plata oricarei bănci din lume care cumpara astfel de cecuri. Băncile care cumpara cecuri de calatorie le achita imediat și iși recupereaza banii remitînd cecurile băncii care le-a emis. Achizitionarea unui cec de călătorie se poate face în 2 moduri:
– fie prin cumpărarea unui cec de călătorie prin achitarea cash a sumei înscrise pe el,
– prin constituirea unui cont la banca comercială care vinde cecul, care e utilizat în vederea acoperirii cecului de călătorie (cecul e utilizat în străinătate, urmănd ca sumele cheltuite să fie decontate din contul respectiv, acesta fiind și purtător de dobândă). În Moldova există AMERICAN EXPRESS. Eurocecurile sunt cecuri cu limita de sumă dar nu au valoare imprimată și sunt vîndute sub forma unui carnet de cecuri în alb. Beneficiarii completeaza suma , aceasta fiind trasă din contul deschis la banca mentionată pe cec. Eurocecurile au atașate o carte de garanție cu elemente care asigura băncii platitoare garanția de a recupera banii de la banca emitentă. Cecurile VISA sunt mai recente, și spre deosebire de eurocecuri beneficiarul nu le achită în totalitate de la început, iar cand primeste carnetul, achită doar o parte iar diferența neachitată este preluată din contul sau cand cecurile sunt primite de la bancile plătitoare.
2.2 Efectuarea și condițiile modalităților de plată simplă. Modalitatile de plata exprima tehnicile bancare prin intermediul carora se asigură operațiile de încasari și plați internaționale (ex. incasso-ul documentar, acreditivul documentar, ordinul de plată, scrisoarea comercială de credit etc.).
Acreditivul documentar. Uzanțe și practici uniforme privind acreditivele documentare reprezintă un cod de reguli acceptate pe plan internațional în scopul uniformizării practicilor bancare cu privire la acreditivele documentare. Acest cod a fost elaborat de un comitet de lucru de pe lângă Camera Internațională de Comerț de la Paris. La anumite intervale de timp el este revizuit și actualizat. Versiunea în vigoare astăzi a fost publicată de CCI Paris la numărul 500, sub titlul „Uniform Customs and Practice for Documentary Credits” (UCP). Acreditivul este un document emis de o bancă conținând o promisiune de a-l plăti pe exportator la primirea dovezii că exportatorul a îndeplinit toate cererile menționate în document. Datorită angajamentului băncii, exportatorul suportă mai puține riscuri utilizând scrisoarea de credit decât dacă se bazează pe incasso documentar. Totuși, băncile prudente nu sunt dispuse să emită o scrisoare de credit decât dacă se așteaptă ca importatorul să suporte plata. Apoi, utilizarea unei scrisori de credit mai are și avantajul că exportatorul beneficiază de cunoașterea de către bancă a capacității de plată a importatorului, reglementările vamale din țara importatorului precum și orice restricții pe care guvernul țării importatoare le impune circulației monetare. De obicei, un importator apelează la banca sa locală – în majoritatea cazurilor, la cea cu care are relații curente de afaceri – pentru o scrisoare de credit. Banca evaluează apoi capacitatea de plată a importatorului, examinează tranzacția, stabilește dacă necesită garanții , și, dacă consideră că totul este în ordine, emite scrisoarea de credit. Banca îl taxează de regulă pe importator cu un comision pentru acest serviciu. Scrisoarea de credit detaliază condițiile în care banca importatorului îl va plăti pe exportator pentru marfă. [50] Condițiile impuse de banca emitentă reflectă practici de afaceri normale, sănătoase. Majoritatea scrisorilor de credit cer exportatorului să prezinte o factură, documente vamale corespunzătoare , un conosament, o listă a mărfurilor expediate, și o dovadă a asigurării mărfii. În funcție de tipul produsului, banca importatorului poate să ceară documente suplimentare înainte de a finanța scrisoarea, cum ar fi:
Licențe de export, sunt emise de o agenție din țara exportatorului. Ele pot fi cerute pentru bunuri sensibile politic, cum sunt combustibilii nucleari, sau pentru bunuri de înaltă tehnologie care pot avea utilizări militare.
Certificate de origine a produsului confirmă că bunurile expediate au fost produse în țara exportatoare. Ele pot fi cerute de către autoritățile țării importatoare pentru ca acestea să poată stabilitaxe vamale și să pună în aplicare contingente.
Certificate de inspecție pot fi cerute pentru a certifica că bunurile au fost inspectate și că ele corespund standardelor relevante. De exemplu, alimentele importate trebuie adesea să corespundă unor standarde riguroase cu privire la reziduurile de pesticide, curățenie, igienă și depozitare.
Caracteristici.
Acreditivul documentar reprezintă un angajament ferm luat de o bancă (numită bancă ordonatoare), la ordinul și în conformitate cu instrucțiunile clientului său (cumpărătorul, numit ordonator) de a efectua o plată către o terță persoană (vânzătorul, numit beneficiar al acreditivului) sau de a autoriza o altă bancă (numită bancă notificatoare) pentru efectuarea acestei plăți care, în genere, reprezintă contravaloarea mărfii livrate sau serviciilor prestate de beneficiar.
La derularea plății participă 4 părți:
1. Ordonatorul, care este cumpărătorul din contractul comercial, este cel care inițiază procedura plății prin acreditiv, prin ordinul de deschidere pe care-l transmite băncii sale.
2. Banca ordonatoare este banca care deschide acreditivul, în baza ordinului primit de la clientul său, ordonatorul.
3. Banca notificatoare este o bancă din țara vânzătorului, mandatată de către banca ordonatoare să efectueze plata, în condițiile specificate.
4. Beneficiarul, este vânzătorul din contractul comercial. El este persoana în favoarea căreia se fac plata, la prezentarea documentelor prevăzute în acreditiv.
Acreditivele documentare sunt cea mai utilizată formă de plată în tranzacțiile internaționale pentru că oferă un grad sporit de siguranță atât vânzătorului cât și cumpărătorului. Ele oferă aproximativ același grad de siguranță atât cumpărătorului cât și vânzătorului, iar în ceea ce privește siguranța vânzătorului, acreditivul este depășit doar de plata în avans.
Pentru exportator, acreditivul constituie o promisiune irevocabilă din partea unei bănci de a plăti, condiționată de prezentarea de către el, într-un anumit termen, a setului de documente care atestă expedierea mărfii. Acreditivul oferă deci vânzătorului certitudinea că – dacă se va conforma întocmai condițiilor specificate în acreditiv – își va încasa contravaloarea mărfii livrate.
Pentru importator, acreditivul oferă o garanție la fel de serioasă. În ordinul de deschidere pe care-l transmite băncii ordonatoare, el formulează exigențele sale cu privire la documentele pe care trebuie să le depună beneficiarul la banca sa. Documentele trebuie să fie în concordanță cu clauzele din contractul de vânzare-cumpărare, iar specificațiile din acreditiv trebuie să fie cât mai clare, mai concise și mai simple cu putință. Documentul-cheie este conosamentul sau actul de proprietate care îl autorizează pe posesor să ia în primire marfa. În orice caz, corectitudinea și exactitatea sunt esențiale în pregătirea și prezentarea documentelor pentru efectuarea plății prin acreditiv documentar. Actele prezentate de vânzător trebuie să respecte cerințele menționate în acreditiv, altfel banca nu va efectua plata. Dacă actele conțin erori, mai mici sau mai mari, ele pot întârzia sau anula execuția acreditivului.
Când deschide un acreditiv documentar, banca ordonatoare își asumă responsabilitatea de a efectua plata în numele acestuia, interpunându-se astfel în relația dintre vânzător și cumpărător, în poziția de creditor. Banca (băncile) acționează astfel ca intermediari. Totuși:
banca se ocupă numai de documentele care privesc marfa, nu și de marfă în sine. Cu alte cuvinte, băncile nu sunt interesate dacă marfa corespunde cu ce scrie în documente, ci le interesează doar ca documentele să fie în conformitate cu ce scrie în acreditiv.
Atunci când verifică îndeplinirea condițiilor din acreditiv, băncile sunt interesate numai de documentele prezentate, nu și dacă părțile și-au îndeplinit obligațiile contractuale. (Dacă între vânzător și cumpărător apar ulterior dezacorduri privind execuția comenzii, acestea se vor rezolva între ei, independent de bănci sau de efectuarea plății.)
Angajamentul de plată al băncii se bazează pe depozitul bancar constituit în acest scop, fie din disponibilitățile bănești aflate în contul importatorului, fie dintr-un împrumut pe care banca însăși îl acordă clientului său – importatorul – în vederea achitării importului.
Acreditivul documentar presupune două contracte distincte:
(1) primul încheiat între ordonator și beneficiar, care este contractul comercial de vânzare-cumpărare în care este înscrisă clauza plății prin acreditiv;
(2) al doilea contract se încheie între ordonator și banca sa.
1.Acreditivul documentar poate fi amendat în anumite situații. Când vânzătorul primește acreditivul documentar, acesta trebuie examinat cu atenție, verificându-se dacă termenii și condițiile reflectă prevederile contractuale (adică dacă obligațiile înscrise în acreditiv sunt cele la care s-a angajat prin contract) și dacă pot fi îndeplinite în intervalul de timp stipulat. Astfel, pot să apară diferite situații cum ar fi:
vânzătorul nu este de acord cu termenii și condițiile stipulate deoarece conțin modificări față de cele din contract;
Vânzătorul constată că nu poate îndeplini anumite clauze din acreditiv, chiar dacă ele nu contravin prevederilor contractului (de exemplu, anumite documente nu pot fi obținute atât de repede).
Dacă vânzătorul mai vrea ca tranzacția să aibă loc, dar cu modificări ale condițiilor din acreditiv, trebuie să-l contacteze imediat pe cumpărător și să ceară amendarea acreditivului. Amendamentele trebuie autorizate de cumpărător și transmise vânzătorului de banca emitentă prin același circuit ca și acreditivul original. Întrucât amendarea poate da naștere la complicații, ea nu trebuie inițiată decât dacă este absolut necesar.
Are și dezavantaje, dintre care menționăm:
nu-l asigură pe cumpărător că marfa expediată este în conformitate cu prevederile contractuale;
nu-i scutesc pe cumpărători și pe vânzători de alte neînțelegeri și nemulțumiri ce pot să apară în timpul derulării tranzacției;
Cuprinde următoarele elemente:
denumirea și sediul băncii ordonatoare, care deschide acreditivul;
denumirea și sediul băncii notificatoare, care este autorizată să efectueze plata sau să negocieze cambii trase asupra ei sau asupra ordonatorului;
denumirea și sediul ordonatorului, adică a importatorului;
momentul deschiderii acreditivului; este important pentru exportator, care nu va livra marfa înainte de a fi anunțat cu privire la deschiderea acreditivului. Întârzierea deschiderii acreditivului – în raport cu perioada prevăzută în contract – poate atrage răspunderea ordonatorului (Acesta poate fi obligat la plata de penalități de întârziere sau dreptul vânzătorului de a cere daune-interese.) Operația de deschidere a acreditivului nu implică o operație de plată din partea ordonatorului, ci creează doar premisa acesteia, în momentul prezentării documentelor de către exportator.
Valoarea acreditivului se înscrie de obicei sub forma unei sume fixe, indicându-se și moneda de plată, stabilită prin contractul comercial care se află la baza lui.
Confirmarea acreditivului implică faptul că la angajamentul de plată al băncii emitente se mai adaugă încă unul, de obicei din partea băncii notificatoare. În general, banca notificatoare efectuează doar plata, dacă este mandatată de către banca ordonatoare. Confirmarea acreditivului de către banca notificatoare echivalează însă cu un angajament ferm al acesteia. Ea garantează plata, împreună cu banca ordonatoare.
Denumirea mărfii ce urmează a fi plătită, împreună cu toate caracteristicile care să permită identificarea ei după documente (natura, cantitatea, calitatea, prețul, condiția de livrare, modul de efectuare a controlului calității etc.).
Termenul de valabilitate este termenul limită până la care se pot prezenta documente de plată sau cambii spre acceptare. El este determinat de regulă, de locul plății.
Disponibilitatea acreditivului se referă la punerea la dispoziția beneficiarului (vânzătorului) a banilor (fondurilor) după prezentarea documentelor specificate în acreditiv. Forma de disponibilitate a banilor trebuie specificată în acreditivul original și trebuie acceptată de către vânzător. Principalele forme de reglementare sunt: la vedere, cu termen de plată obișnuit, cu plata ulterioară.
Documentele de expediere și de plată sunt expres precizate în acreditiv. Ne conformitatea acestora cu condițiile din acreditiv atrage după sine ne efectuarea plății (refuzul băncii de a efectua plata).
Tipul acreditivului este o mențiune importantă, având în vedere diversitatea de forme pe care le cunoaște această modalitate de plată.
Clasificarea acreditivelor. După gradul de aplicabilitate, acreditivele pot fi clasificate în 2 categorii mari: acreditive standard și acreditive speciale.
Acreditivele standard
Acreditivele standard au o utilizare mai largă, ele răspunzând unei game variate de situații din comerțul internațional. Ele pot fi clasificate după mai multe criterii, astfel:
În funcție de natura lor, ele pot fi:
Irevocabile. În acest caz, banca ordonatoare se angajează să plătească beneficiarului suma stabilită, în baza prezentării documentelor conforme cu condițiile acreditivului. Este așadar, o obligație contractuală fermă, asumată de banca emitentă de a onora clauzele de plată stipulate în acreditiv. Cumpărătorul și banca emitentă nu pot amenda sau anula acreditivul fără aprobarea expresă a vânzătorului. Acreditivele irevocabile sunt avantajoase pentru vânzători. Atâta timp cât vânzătorul respectă condițiile din acreditiv, banca emitentă va efectua plata.
Astăzi, aproape toate acreditivele emise sunt irevocabile, acest lucru fiind specificat pe fața documentului. Broșura 500 vine conține o prevedere importantă cu privire la natura acreditivului. În absența unei precizări privind natura acreditivului, acest este considerat irevocabil. În această situație, „orice dispoziție bancară din acreditiv nu se poate modifica sau anula fără acordul prealabil al beneficiarului, și respectiv al băncii având sarcina executării dispoziției, până la expirarea termenului de valabilitate, chiar dacă se introduc dispoziții în favoarea beneficiarului.”
Revocabile. Un acreditiv documentar revocabil dă cumpărătorului și/sau băncii emitente posibilitatea de a amenda sau anula acreditivul în orice moment, până n clipa efectuării plății, fără aprobarea sau știrea vânzătorului. Ele sunt astfel, foarte avantajoase pentru cumpărător. Ele sunt, pe de altă parte, foarte dezavantajoase pentru vânzător, căci ele pot fi anulate în orice moment, chiar și atunci când marfa se află în tranzit, iar vânzătorul nu mai are siguranța încasării prețului. Din acest motiv, vânzătorii rar acceptă plata prin acest tip de acreditiv. El se utilizează mai ales în relațiile dintre firmele afiliate.
În funcție de posibilitatea transmiterii lor, acreditivele pot fi:
Transferabile. Acreditivul transferabil conține o clauză de transferabilitate, conform căreia beneficiarul inițial poate să-și substituie un alt beneficiar sau mai mulți. Există riscul ca prin acest transfer, banca care-l va executa să nu fie o bancă corespondentă a băncii ordonatoare și astfel, să apară dificultăți în efectuarea plății.
Transferabilitatea poate fi avantajoasă pentru beneficiarul acreditivului, în situația în care acesta nu poate livra marfa, dintr-un motiv sau altul. El poate introduce în operațiune un alt exportator, fără dificultăți în planul circuitelor bancare. În schimb, nu este avantajoasă pentru importator deoarece este posibil ca în operațiune să apară alt furnizor necunoscut, ce ar putea livra o marfă diferită calitativ de aceea așteptată, ajungându-se la litigii.
Acreditivul transferabil este folosit de intermediarii care fac legătura între furnizori și beneficiari în scopul obținerii unui profit din tranzacție. Cumpărătorul deschide un acreditiv documentar, numindu-l pe intermediar drept beneficiar. Intermediarul transferă apoi furnizorului atât obligația de a livra marfa cât și o parte din drepturile ce decurg din acreditiv. Pe parcursul tranzacției, intermediarul nu contribuie cu fonduri sau o face într-o mică măsură.
Netransferabile sunt cele care nu conțin o astfel de clauză. Prin urmare, unicul beneficiar este exportatorul.
În funcție de gradul de siguranță, acreditivele pot fi:
Confirmate. În cazul unui acreditiv irevocabil, efectuarea plății este garantată de banca emitentă. Totuși, din perspectiva vânzătorului, această garanție poate avea o valoare limitată, căci banca emitentă
se poate afla într-o țară străină;
poate fi îndatorată cumpărătorului;
poate fi o bancă mică, necunoscută vânzătorului;
poate fi supusă unor restricții valutare necunoscute.
Din aceste considerente, vânzătorul și-ar putea manifesta dorința ca o bancă locală să garanteze (confirme) și ea plata împreună cu banca emitentă.
Acreditivul documentar confirmat obligă la efectuarea plății atât banca emitentă cât și banca notificatoare. Aceasta din urmă își asumă obligația de a plăti după ce banca emitentă s-a obligat ea însăși să plătească, angajamentul său fiind independent de cel al băncii emitente. Astfel, atunci când documentele conforme cu clauzele acreditivului documentar confirmat sunt prezentate la timp, banca notificatoare se achită de obligația de plată pe care o are față de vânzător, sub toate aspectele care-l privesc pe acesta.
În concluzie, acreditivele documentare irevocabile confirmate îi oferă vânzătorului cea mai mare protecție întrucât el poate conta pe angajamentele a două bănci pentru efectuarea plății. Banca confirmatoare va efectua plata, chiar dacă banca emitentă nu poate sau nu este dispusă să onoreze trata, dintr-un motiv sau altul. Din cauza riscului suplimentar asumat de bănci, acest tip de acreditiv este mai costisitor decât celelalte.
Neconfirmate. În cazul unui acreditiv documentar neconfirmat, numai banca emitentă se obligă să efectueze plata, aceasta fiind singura obligație a băncii respective. Un astfel de acreditiv va fi comunicat vânzătorului printr-o bancă aflată cel mai probabil în țara vânzătorului, iar documentele de transport precum și alte documente vor fi prezentate băncii pentru efectuarea plății. Totuși, obligația finală a efectuării plății revine numai băncii emitente.
În funcție de disponibilitatea lor, acreditivele pot fi:
La vedere (reglementare prin plată).
În cazul unui acreditiv la vedere confirmat, banii sunt puși la dispoziția beneficiarului de îndată ce termenii și condițiile specificate în acreditiv au fost îndeplinite (imediat ce setul de documente specificat a fost prezentat băncii de confirmare și a fost verificat de aceasta). Când banii sunt în monedă străină, pot trece mai multe zile între momentul în care beneficiarul prezintă documentele și cel în care are loc transferul efectiv al fondurilor în contul beneficiarului.
În cazul unui acreditiv la vedere neconfirmat, banii sunt puși la dispoziția beneficiarului în momentul în care banca notificatoare a primit fondurile de la banca emitentă.
Cu termen de plată obișnuit (reglementare prin acceptare). În cazul unui acreditiv cu termen de plată obișnuit, beneficiarul prezintă băncii setul de documente cerut împreună cu o trată la termen trasă asupra băncii emitente, băncii notificatoare sau asupra unei a treia bănci pentru valoarea acreditivului. Când documentele au ajuns la cumpărător și s-a constatat că totul este în regulă, trata este acceptată de banca asupra căreia a fost trasă. Trata poartă acum denumirea de accept și este retransmisă vânzătorului, care o păstrează până la scadență. Vânzătorul are posibilitatea de a vinde acceptul, prin scontare. Mărimea scontului practicat va depinde într-o anumită măsură, de timpul rămas până la scadența tratei și riscul asociat încasării ei. Cumpărătorul achită trata la scadență deținătorului acesteia.
Cu plata ulterioară (reglementare prin negociere). În cazul unui acreditiv cu plata ulterioară, cumpărătorul acceptă documentele și consimte să plătească băncii după o perioadă de timp stabilită. În esență, acest lucru îi oferă cumpărătorului timp (o perioadă de grație) între livrarea mărfii și efectuarea plății. Banca emitentă efectuează plata la data specificată, când condițiile și termenii din acreditiv au fost îndeplinite. Vânzătorul include în setul de documente:
un document negociabil de transport;
alte documente (factura comercială, polița de asigurare, certificat de origine, certificat de control etc.)
o trată trasă asupra băncii.
Acreditivele cu plata ulterioară sunt deseori folosite în tranzacțiile cu produse alimentare sau cu medicamente, mărfuri care necesită un control de calitate înainte de a fi importate, precum și obținerea unei aprobări din partea unei agenții guvernamentale. În acest caz, banca eliberează importatorului / cumpărătorului documentele în schimbul unei garanții. Banca păstrează actele de proprietate asupra mărfii, precum și proprietatea asupra acesteia. Când marfa a fost aprobată de agenția guvernamentală, banca transferă cumpărătorului actele de proprietate, încarcă contul cumpărătorului și efectuează plata către vânzător.
În funcție de numărul părților ce intervin în relația de plată, acreditivele pot fi:
Directe. Un acreditiv documentar irevocabil direct constă într-un angajament luat de banca emitentă de a onora exclusiv tratele sau documentele prezentate de beneficiarul acreditivului, acesta trebuind să trateze direct cu banca ordonatoare (sau cu banca mandatată de aceasta).
În practica internațională, acreditivul irevocabil direct apare cel mai adesea sub forma „scrisorii de credit (L/C)”. Obligația băncii emitente este menționată în textul scrisorii, printr-o formulă de genul: „Prin prezenta, ne angajăm față de d-voastră să onorăm orice trată trasă asupra noastră și prezentată nouă în conformitate cu clauzele prezentului acreditiv documentar.”
Acreditivul documentar irevocabil direct, sub formă de scrisoare de credit, prezintă următoarele trăsături specifice:
este emis de banca ordonatoare (la ordinul clientului său, importatorul); scrisoarea este adresată exportatorului și remisă direct acestuia; banca emitentă îl autorizează pe beneficiar să tragă cambii la vedere sau la termen asupra sa;
este utilizabil numai prin cambii trase asupra băncii emitente, însoțite de documentele de expediere cerute prin scrisoare;
banca emitentă se angajează să onoreze cambiile prin plată (dacă sunt la vedere) sau prin acceptare (dacă sunt cu scadență), cu condiția ca o dată cu ele să fie remise și documentele cerute prin scrisoare;
este domiciliat întotdeauna în străinătate, la sediul băncii ordonatoare; aceasta înseamnă că exportatorul trebuie să aștepte plata până la sosirea documentelor și a cambiilor la sediul băncii emitente; în această perioadă, el acordă de fapt un credit importatorului, chiar dacă tratele sunt la vedere;
nu implică de la început existența fondurilor acoperitoare, ca în cazul celorlalte acreditive, ceea ce constituie un alt avantaj pentru ordonator.
Negociabile. Un acreditiv documentar irevocabil negociabil constă într-un aranjament luat de banca emitentă de a onora tratele sau documentele prezentate de către beneficiar sau de către terțe părți care pot negocia sau cumpăra tratele beneficiarului (inclusiv documentele specificate în acreditivul documentar). Aceasta înseamnă că beneficiarul acreditivului documentar (vânzătorul) poate cere unei terțe părți, bancă sau instituție financiară, să negocieze sau să cumpere și să revândă trate și documente specificate în acreditivul documentar.
Banca emitentă se obligă să onoreze tratele și documentele deținute de terți, atâta timp cât beneficiarul și terții îndeplinesc condițiile și termenii din acreditivul documentar. Obligația băncii emitente este menționată chiar în acreditiv, prin formulări de genul: „Acreditiv încasabil de la orice bancă, prin negocierea tratei la vedere a beneficiarului…”
Acreditivul negociabil este avantajos pentru vânzător, acesta ne mai fiind nevoit să aștepte ca banca cumpărătorului să verifice documentele în vederea efectuării plății.
Marea majoritate a acreditivelor documentare sunt liber negociabile. Ele sunt frecvent folosite în comerțul internațional unde vânzătorii străini vor de regulă, să încaseze imediat contravaloarea mărfurilor de la bănci locale.
Acreditivele speciale
Există mai multe tipuri de acreditive speciale, concepute pentru a satisface anumite nevoi ale vânzătorilor, cumpărătorilor și intermediarilor. Acreditivele speciale implică o participare sporită din partea băncilor și prin urmare, taxele și costurile de finanțare sunt mai mari.
Acreditivul parțial sau plătibil în tranșe se utilizează în cazul în care s-a convenit livrarea eșalonată a mărfurilor, pentru fiecare tranșă fiind prevăzută atât cantitatea cât și termenul de încasare. Fiecare livrare poate fi privită ca o operațiune distinctă. Este utilizat mai ales la livrările de materii prime, pe bază de grafic de livrare.
Acreditivul revolving este o variantă a acreditivului plătibil în tranșe, care se deschide numai pentru contravaloarea unei singure tranșe și își reîntregește valoarea pe măsura utilizării lui, până la limita valorii la care a fost deschis, banca reîncărcându-l automat. Așadar, în cadrul unui acreditiv de tip revolving, obligația băncii emitente constă în a-l reactiva la valoarea inițială după ce el a fost utilizat, fără a fi nevoie de un amendament.
Acreditivul revolving poate fi:
revocabil sau irevocabil;
cumulativ sau necumulativ; dacă este cumulativ, orice sumă neutilizată de beneficiar pe parcursul unui interval de timp se adaugă la suma pe care trebuie să o primească în intervalul următor; în al doilea caz, această regulă nu operează;
reactivat ca număr de utilizări, timp sau valoare.
A fost conceput pentru a facilita continuarea relațiilor stabilite între vânzători și cumpărători, atunci când cumpărătorii doresc să achiziționeze:
marfă de o valoare maxim posibilă într-un anumit interval de timp;
marfă de o valoare maxim posibilă, bine stabilită;
cât poate produce sau furniza un vânzător dintr-un anumit produs.
Așadar, acreditivul revolving este utilizat în situația în care cumpărătorul și vânzătorul consimt ca marfa să fie livrată continuu și atunci când părțile vor să deschidă un singur acreditiv pentru toate livrările, în locul acreditivelor parțiale pentru fiecare livrare. Prin aceasta, acreditivul revolving diferă esențial de cel plătibil în tranșe care se deschide, de la început, pentru întreaga valoare. El caută să concilieze interesele părților. De exemplu, într-un contract privind livrarea de produse agricole pe o perioadă mai lungă de timp, care presupune livrări eșalonate, plata prin acreditiv revolving răspunde atât interesului vânzătorului (care se angajează să livreze, în timp, cantități parțiale) de a avea asigurată vânzarea întregii cantități, cât și interesului cumpărătorului de a nu-și vedea blocată în cont suma integrală aferentă acestei cantități (el primind marfa treptat, de-a lungul unei perioade determinate).
Acreditivul stand by constă dintr-un angajament luat de banca emitentă de a efectua plata către beneficiar în cazul în care solicitantul nu se achită de obligațiile contractuale. Deosebirea față de un acreditiv documentar standard este că în cazul acreditivului stand by, nu se aplică regula obișnuită după care banca emitentă are obligația de a efectua plata către vânzător în baza respectării de către acesta a condițiilor stipulate în acreditiv, ci obligația de plată operează numai în cazul în care solicitantul nu se achită de obligațiile contractuale. Din acest motiv, acreditivele stand by mai sunt numite și „acreditive de neexecuție”, ele fiind folosite exclusiv ca o modalitate de rezervă, în cazul în care data de încasare prin metoda de plată standard a fost depășită.
Acreditivul stand by se utilizează cel mai frecvent în cadrul contractelor de livrări complexe sau de execuții de obiective complexe. Prin această modalitate, exportatorii garantează faptul că-și vor îndeplini obligațiile contractuale. Dacă marfa este livrată sau serviciile sunt prestate conform prevederilor contractului, acreditivul stand by expiră fără să fie folosit.
Acreditivul cu clauză roșie conține o clauză specială care prevede obligația băncii emitente de a garanta plățile în avans efectuate de o bancă confirmatoare (sau de orice altă bancă nominalizată) către beneficiar, înainte de prezentarea documentelor. Fiind un mecanism de finanțare a vânzătorului înainte de livrarea mărfii, acreditivul CR este adesea utilizat pentru a-i sprijini fie pe producători (să plătească materialele, forța de muncă etc.), fie pe intermediarii care au nevoie de bani pentru a încheia o tranzacție. Clauza „roșie” specifică mărimea avansului autorizat precum și termenii și condițiile de acordare a acestuia.
Acreditivul back-to-back este un acreditiv nou, deschis în favoarea unui alt beneficiar pe baza unui acreditiv documentar irevocabil netransferabil deja existent. Este format din 2 acreditive distincte:
Un acreditiv documentar deschis de cumpărător, în care vânzătorul este numit drept beneficiar;
Un al doilea acreditiv deschis de vânzător, în care furnizorul final al mărfii este numit drept beneficiar.
Acreditivul back-to-back se utilizează în cazul în care acreditivul inițial nu este transferabil, iar banca este dispusă să emită un al doilea acreditiv la cererea vânzătorului, folosind primul acreditiv drept garanție sau suport pentru al doilea. Totuși, banca nu are obligația de a deschide al doilea acreditiv. Majoritatea băncilor refuză să emită un astfel de acreditiv în cazul în care nu au foarte mare încredere în solvabilitatea vânzătorului și în capacitatea sa de a-și respecta obligațiile. Din cauza complexității tranzacției, băncile nu consideră primul acreditiv ca pe o garanție, ci mai degrabă ca un suport pentru emiterea celui de-al doilea.
Al doilea acreditiv trebuie formulat cu grijă, cerându-se toate documentele (mai puțin factura comercială) necesare și pentru primul acreditiv. De asemenea, deoarece trece un timp între emiterea primului acreditiv și emiterea celui de-al doilea, acesta din urmă trebuie formulat astfel încât să se solicite ca documentele să fie prezentate la timp pentru a se satisface cerințele impuse prin primul acreditiv.
Acreditivul de rambursare reprezintă ordinul emis de către o bancă (ordonatoare) unei bănci corespondente din străinătate, la care are cont și disponibil, pentru ca aceasta să țină la dispoziția unei bănci terțe o sumă determinată.
Deși banca emitentă nu-l va plăti pe exportator până când toate condițiile din scrisoarea de credit au fost îndeplinite, exportatorul poate adesea să vândă scrisoarea, înainte de data așteptată a plății, băncii sale sau unui alt împrumutător comercial la un discount de la valoarea nominală. Discountul reflectă valoarea în timp a banilor, riscul pe care-l suportă cumpărătorul instrumentului dacă banca emitentă nu-și respectă obligațiile, precum și costurile administrative ale cumpărătorului. Deoarece scrisorile de credit confirmate și irevocabile reduc riscul cumpărătorilor ulteriori astfel de scrisori se vând la prețuri mai mari decât scrisorile de credit fără aceste caracteristici. Astfel, un exportator care își propune să vândă o scrisoare de credit înainte de livrare trebuie să compare inconvenientul taxelor mai mari plătite pentru ele, respectiv pentru a le face irevocabile și/sau confirmate, cu prețurile mai mari pe care le pot primi pentru ele de la cumpărătorii ulteriori.
Figura 7: Plata prin acreditiv
Sursa: [31]
Scrisoarea comerciala de credit. Este o forma de acredtiv utilizată în Anglia, Japonia și zona de influența anglo-saxonă. Scrisoarea comercială de credit este acea formă de AD prin care banca emitentă adresează direct beneficiarului o scrisoare prin care acesta este autorizat, cu condiția prezentării, pînă la un anumit termen, a documentelor prevazute în ordinul de deschidere și care atesta expedierea mărfurilor, să tragă cambii la vedere sau la termen, asupra băncii emitente, aceasta angajandu-se irevocabil, față de beneficiar sau față de orice bancă care negociază documentele, să le onoreze la prezentare, cu condiția strictei concordante cu prevederile scrisorii comerciale.[31]
Scrisoarea comercială de credit este întotdeauna domiciliată în străinatate și este întotdeauna irevocabila. Specifica scrisorii de credit este plata prin negociere( derularea plații incumba întotdeauna utilizarea cambiei sau a biletului la ordin). Pentru a accelera încasarea contravalorii exportului banca emitentă acorda dreptul băncii notificatoare de a negocia documentele. În unele cazuri banca emitentă emite și scrisori nerestrictive, în care caz exportatorul poate negocia documentele la o banca aleasa de el, dar corespondența băncii emitente. Ca termene de derulare, beneficiarul scrisorii de credit prezintă băncii documentele insoțite de cambii cu scadența la vedere sau la termen, trase asupra cumpărătorului, a bancii emitente sau a altei persoane indicate în scrisoare. Banca negociatoare achita cambia, împreună cu documentele, le remite bancii emitente, de unde apoi, iși recupereaza banii. Pentru operațiunea efectuată, banca negociatoare percepe un comision de negociere și iși reține dobînda pentru intervalul ce se scurge din momentul negocierii pîna în momentul încasarii banilor de la banca emitenta. Costul operațiunii de negociere este suportat de ordonator. Cînd cambiile au scadența la diferite termene, iar beneficiarul acreditivului dorește plata imediata, le poate sconta. În acest caz, scontul este suportat de beneficiarul scrisorii de credit.
Scrisoarea de credit (s/c) simpla și circulară constituie adaptarea S/C la operațiuni necomerciale (turism, calătorii). S/C poate fi simpla, atunci cînd ordonatorul a dispus ca aceasta să fie adresată unei singure banci, și circulara, cînd este adresată mai multor banci corespondente bancii emitente din aceeași țara sau din țari diferite, nominalizate sau nenominalizate (cumulativ și nu alternativ). Mecanismul emiterii și utilizarii unei S/C simple sau circulare presupune :
1. existența unui disponibil în cont aparținand ordonatorului S/C (sau a unor sume acordate de banca în contul respectiv) ;
2. solicitarea adresată de către ordonator bancii sale, banca emitentă, să emită o S/C (simplă sau circulară) în favoarea sa, pe adresa băncilor respective ;
3. în posesia S/C, al cărui purtator este, ordonatorul se poate prezenta la ghișeele oricărei banci nominalizate (sau nu) pe S/C și să solicite, pe baza acesteia, plata unei sume în valuta în care a fost emisa S/C.
4. utilizarea S/C de către posesorul ei, respectiv solicitarea și încasarea unei sume de la ghișeul băncii plătitoare se fac fie prin semnarea unei chitanțe, fie tragînd un cec sau cambia la vedere pe numele băncii emitente sau prin prezentarea unui decontări de cheltuieli;
5. contra unuia din aceste documente, banca platitoare elibereaza suma, iar documentul respectiv este remis bancii emitente spre incasare, care isi regrupeaza banii din contul ordonatorului deschis la ea.
Cambia și biletul la ordin – instrumente de plată și credit pe termen scurt cu rol de garantare a plăților în afacerile economice internaționale. Plata prin utilizarea cambiei și biletului la ordin se numără printre cele mai vechi tehnici de plată, oferind un grad de securitate ridicat părților implicate. Din punct de vedere economic, factorii determinanți care au dus la crearea cambiei și biletului la ordin au fost: marea densitate de monede, nesiguranța transporturilor și interzicerea exportului de capitaluri. Operația, care reprezintă conținutul cambiei, este cunoscută încă din antichitatea greco-romană, fiind reprezentată prin remiterea unei sume de bani de pe o piață pe alta prin intermediul unui document care atesta vărsământul. Scrisoarea folosită în “permutație” în timpul romanilor nu avea eficacitatea tratei (“cambium”) din evul mediu, când exigențele economice erau mai accentuate. Dezvoltarea importului și exportului a dus la utilizarea tot mai largă a efectelor de comerțexterne. În special în Vestul Europei, cumpărătorii obișnuiesc să semneze astfel de instrumente, care pot fi scontate ulterior de vânzător la banca sa. De asemenea, privatizarea întreprinderilor de stat și desființarea monopolului asupra comerțului exterior au dus în Europa Centrală și de Est la crearea a zeci de mii de întreprinderi, care au responsabilitatea plăților și finanțării propriilor afaceri, după regulile și uzanțele internaționale. Importanța efectelor de comerț, mai redusă până acum în regiune, va crește considerabil datorităgamei largi de utilizare, ca mijloc de plată și finanțare și ca instrument de garanție. Emisiunea, circulația, negocierea cambiilor și biletelor la ordin sunt legate atât de activitatea în domeniul relațiilor de schimb internaționale, cât și de o serie de operațiuni cu caracter necomercial, executate de persoane fizice sau juridice.
Caracterizarea generală și particularitățile cambiei și biletului ordin. În literatura de specialitate și în practica financiară internațională, cambia și biletul la ordin sunt denumite uzual instrumente de plată, efecte de comerț sau titluri de credit, fiind înscrisuri cu conținut și formă consacrate pe bază de norme acceptate, reprezentând pentru cel ce o deține (beneficiar) drepturi ce pot fi încasate, la vedere sau la termen, în funcție de valoarea lor determinată. Cambia (trata) este un titlu de credit utilizat ca instrument de plată prin care un creditor (numit trăgător) dă dispoziție debitorului său (numit tras) să plătească o anumită sumă unui terț (numit beneficiar), la o anumită dată și într-un loc stabilit, fără a indica operațiunea care a generat creanța.
Conform acestei definiții în circuitul cambiei (Figura nr. 7) intervin trei părți: trăgătorul (exportatorul, creditorul), trasul (importatorul, debitorul) și beneficiarul (un creditor al trăgătorului). În comerțul internațional, exportatorul apare, de regulă, atât în calitate de trăgător cât și de beneficiar.
Figura 8: Circuitul cambiei
Sursa; [37]
1. în urma incheierii unui contract comercial internațional, trasul (importatorul) îi datorează
o anumită sumă trăgătorului (exportatorului);
2. trăgătorul, la randul său, are de achitat aceeasi sumă unei terțe persoane (beneficiar),
drept urmare a incheierii unui contract comercial internațional sau a unui contract de credit cu o
bancă;
3. la ordinul trăgătorului, trasul achită suma respectivă direct beneficiarului.
Biletul la ordin este, ca și cambia, un titlu de credit utilizat ca instrument de plată, dar, spre deosebire de aceasta, reprezintă angajamentul unui debitor (numit emitent) de a plăti o sumă unui creditor (numit beneficiar) la un anumit termen sau la prezentarea acestuia.
Din definiție rezultă că, in comparație cu cambia, biletul la ordin presupune implicarea numai a
două persoane: emitentul, care în comerțul internațional este importatorul și beneficiarul, care este exportatorul .
Figura 9: Circuitul biletului la ordin
Sursa: 39
1. în cadrul unui contract comercial internațional, importatorul emite biletul la ordin în favoarea exportatorului;
2. exportatorul prezintă la plată biletul la ordin și importatorul îl achită.
În unele țări, cum ar fi Germania, Austria, Elveția și Spania, jurisprudența definește cambiile și
biletele la ordin ca avînd o “natură abstractă”. Conceptul se referă la faptul că drepturile și
obligațiile rezultă numai pe baza instrumentului insuși, acesta funcționand independent de
valabilitatea tranzacției care stă la baza sa. Excepția o constituie dobandirea efectului de comerț de către deținător prin rea-credință, dar partea obligată trebuie să dovedească acest lucru.
În legislația engleză apare conceptul de “negociabilitate” care, într-o anumită măsură, exprimă
același concept în sensul că orice parte la cambie și la biletul la ordin este obligată, datorită
semnăturii sale pe acestea, indiferent de tranzacția care stă la baza cambiei sau de relația cu altă
parte.[30]
Funcțiile economice ale cambiei și biletului la ordin
Cambia și biletul la ordin joacă un rol important în domeniile comercial și financiar, atît ca
mijloc de plată și furnizare de credit cît și drept garanție a creditelor, oferind în general posibilitatea executării silite rapide. Funcțiile economice ale cambiei și biletului la ordin se realizează în cadrul unor operațiuni de mare diversitate ale căror caracteristici depind de aspectele concrete ale activității de comerț. Aceste titluri de credit pot fi transmise prin gir (andosare), pot fi scontate la o bancă (adică vandute uneibănci inainte de scadență, contra sumei inscrise pe titlu minus comisionul băncii și taxa de scont) sau pot fi păstrate de beneficiar pană la scadență.
Cambia și biletul la ordin pot îndeplini următoarele funcții:
– funcția de instrument de plată – constă în faptul că trăgătorul, în cazul cambiei, sau emitentul, în cazul biletului la ordin, are de achitat o datorie față de o terță persoană – beneficiarul.
Această funcție constă si in faptul că beneficiarul unui astfel de înscris, numit girant, poate să-l
transfere prin gir unui creditor al său, numit giratar, ca plată a datoriei față de acesta, care, la rîndul său, poate să-l transfere unei terțe persoane față de care are o datorie.
– funcția de titlu de garanție – În cadrul garantării creditului pe termen scurt acordat, băncile
comerciale pot cere debitorului să garanteze plata ratelor de credit, a dobanzilor și comisioanelor și prin emiterea unor cambii sau bilete la ordin avînd scadențele la termenele de plată ale ratelor,
efecte de comerț care sunt girate in favoarea băncii si care sunt ținute drept gaj.
În unele țări, creditorii cer debitorilor să semneze cămbiile pentru a se asigura de plata la
termen a tranzacției. Plata cambiei va fi solicitată numai dacă nu se efectuează plata tranzacției.
Adesea sunt luate cambii în alb, care vor fi utilizate numai în caz de neplată. Terții pot furniza de
asemenea astfel de cambii sau pot avaliza cambiile date de debitor. Cambia poate fi dată în garanție pentru asigurarea unei alte creanțe pe care giratarul o are contra girantului, prin înserarea în gir a formulei “în garanție”, “valoare în gaj”, “valoare în garanție”. În această situație, posesorul cambiei poate exercita toate drepturile care decurg din titlu, chiar și în cazul în care creanța garantată prin gaj nu este exigibilă. Posesorul cambiei (giratarul) poate invoca aceste drepturi și împotriva girantului său. În această situație, giratarul nu poate transmite cambia decat printr-un gir de procură. Cambia girată în garanție, dă dreptul giratarului să se despăgubească cu preferință din suma incasată în baza titlului, față de ceilalți creditori ai debitorului girant care a dat cambia în gaj.
Creditorul care ia în gaj o cambie nu devine un reprezentant al debitorului, ci continuă să aibă un
drept autonom pe care îl exercită în propriul său interes.
– funcția de instrument de credit comercial – constă în facilitatea relațiilor de credit și se realizează prin asigurarea rambursării creditului acordat prin utilizarea cambiei sau biletului la ordin în cadrul unor modalități de plată cum sunt: acreditivul utilizabil prin cambii, scrisoarea comercială de credit, incasso-ul documentar contra acceptare. Prin mecanismul acestor modalități, vînzătorul, care livrează o marfă pe credit, devine în momentul livrării beneficiarul unei cambii sau al unui bilet la ordin prin care cumpărătorul se obligă să plătească, la scadență, contravaloarea mărfii livrate, vanzătorul dispunînd de o garanție suplimentară privind rambursarea creditului.
– funcția de instrument de credit bancar – constă in asigurarea unei mairapide circulații a creanțelor, în sensul că beneficiarul unei cambii sau al unui bilet la ordin poate obține, în schimbul transferului creanței reprezentate de acest instrument, o sumă debani înainte de scadență. Principalele operațiuni prin care titlurile de credit îndeplinescfuncția de instrument de credit bancar sunt scontarea și forfetarea. Avand în vedere că aceste operațiuni se fac de către persoana care a acordat inițial un credit, finanțand astfel o persoană, aceste operațiuni apar privite din punctul de vedere al primei persoane că operațiuni de refinanțare.
Incasoul documentar. Incasoul este reglementat prin: “Reguli uniforme privind încasările”,
cunoscut și sub denumirea Publicația 522. Incasoul documentar – o modalitate de platî în care bancile au rolul pur și simplu de a trata documentele în conformitate cu instrucțiunile primite de la ordonatorul incaso-ului (în cazul nostru exportatorul mărfii). În aceste condiții incaso-ul nu reprezinta altceva decît o simplă vehiculare de documente. Prin incaso se ințe1ege tratarea de către banci, potrivit instrucțiunilor primite, a documentelor comerciale și financiare în scopul de a obține acceptarea sau plata; de a remite documente comerciale contra acceptării și după caz, contra plată de a remite documente în alte condiții. Spre deosebire de acreditivul documentar, incasoul este o modalitate de plată simplă datorita faptului ca nu implica garantarea de catre bănci a efectuarii plății.
I se bazeaza in esenta pe obligatia de plata a cumparatorului, obligatie asumata in conformitate cu contractul comercial international. In aceste conditii I se recomanda a fi utilizat doar in situatii in care importatorul si exportatorul se cunosc foarte bine si au avut relatii de parteneriat pe o perioada mai lunga de timp.
Costul incaso este mai ieftin decat acreditivul documentar (AD)
Elementele esentiale specifice mecanismului incasoului:
1) operatiunea este o simpla vehiculare de documente, ca atare obligatia băncilor ce intervin se rezuma la prestarea unui serviciu in anumite conditii impuse de instructiunile primite de la exportator si de regulile Publicatiei.
2) documentele vehiculate de banci pot fi de doua feluri:
– comerciale (factura, documente de transport, de proprietate etc.);
– financiare (cambia, bilet la ordin, cec, chitante etc.) utilizate pentru a obtine sume de bani.
Dealtfel, in functie de documentele vchiculate, se disting două tipuri de incasouri:
– simplu – este un incaso de documente financiare neinsotite de documente comerciale;
– documentar – este un incaso de documente comerciale insotite sau nu de documente financiare.
3) scopul operatiunii este transmiterea documentelor comerciale sau financiare, de la beneficiarul platii la platitor, contra plată, acceptare sau alte conditii.
Indiferent de felul incasoului, se poate vorbi de un caracter documentaral plătii, in sensul ca prin vehicularea documentelor in acest mod, se urmaresteca destinatarul acestora sa nu intre in posesia lor decat in momentul executarii obligatiei sale de plata sau a altei similare (acceptarea cambiilor). Teoretic, incasoul confera o anumita certitudine partenerilor privind indeplinirea obligatiilor asumate prin contractul comercial international. Cumparatorul, vazand documentele inainte de a le onora, are siguranta ca efectueaza plata numai dupa ce exportatorul si-a indeplinit obligatiile asumate si a exportat marfa. In acelasi timp, vanzatorul, la randul sau, are siguranta ca
importatorul nu va intra in posesia documentelor pentru a-si vinde marfa decat dupa ce le va achita. Incasoul insa nu prezinta nici o garantie pentru exportator, ca importatorul va achita sau va achita de indata documentele. (Singura obligatie de plata a importatorului fiind cea asumata prin contractul comercial, riscurile de neincasare sunt cele specifice unei astfel de obligatii).
Daca la aceste aspecte se adaugä si faptul ca, potrivit uzantei, spezele si comisioanele bancare sunt suportate de exportator, reiese clar ca în cadrul acestei modalități de plată avantajele sunt de partea importatorului. De aici rezultă promovarea acestei modalități de plata între partenerii între care exista încredere reciprocă.
Principalele etape în derularea plații în ID:
1. stabilirea termenilor contractului în care se stabilește că plata se face prin ID.
2. livrarea mărfii și întocmirea documentelor care să arate ca mărfurile îndeplinesc dpv calitativ și cantitativ condițiile contractuale.
3. set de documente însoțit de ordinul de plată: instrucțiunile pe care banca trebuie să le urmeze pentru plată sunt prezente la banca exportatorului.
4. banca remitentă acționînd la ordinul clientului ei emite propriul document – ID – în care preia instrucțiunile pe care exportatorul le-a dat în legătura cu efectuarea plății. Acest incaso îl remite băncii importatorului însoțit de setul de documente depus de exportator care sa ateste livrarea mărfii.
5. notificarea importatorului în leăatura cu faptul că documentele respective care atestă livrarea mărfii au sosit la bancă.
6. documente contra acceptare sau plată. Exista doua situații:
– fie cînd documentele sunt acceptate ca în AD dar nu sunt plătite pe loc, ele fiind eliberate importatorului, acesta putînd să ridice marfa;
– documentele care îi sunt eliberate importatorului trebuie să fie plătite.
7. importatorul odată aflat în posesia documentelor poate ridica marfa.
8. după ce importatorul fie acceptă, fie platește (banii sunt remiși exportatorului de banca care i-a încasat) banca îl va notifica pe exportator daca documentele au fost plătite sau cambia/biletul la ordin a fost acceptată.
Parțile implicate (Obligații):
Ordonatorul (exportatorul) – clientul care incredințeaza operațiunea de încasare băncii sale, cel care stabileste cum se face plata, ce documente trebuie să însoțeasca marfa, ce documente sunt plătite.
Banca remitentă – banca la care ordonatorul a incredințat operațiunea de încasare;
Banca însarcinată cu încasarea – orice bancp, alta decît banca emitentă, intervenind în operațiunea de încasare;
Banca prezentatoare, respectiv banca însarcinataă cu încasarea efectuînd prezentarea documentelor trasului;
Trasul (importatorul) – acela căruia trebuie prezentate documentele potrivit ordinului de incasare.
Banca însarcinată cu încasarca și banca prezentatoare pot fi în practica una și aceeași bancă dacă documentele sunt trimise direct bancii care îl deservește pe tras. Noțiunile se separă atunci cînd banca remitentă utilizează serviciile unei alte bănci din tara trasului (sau din apropiere) – banca însarcinată cu încasarea, care la randul ei se adreseaza băncii care îl deservește pe tras – banca
prezentatoare.
I. Cel care inițiază operațiunea în cazul încasatorului este vînzatorul – exportatorul. După expedierea mărfii el trebuie să depună la banca setul de documente, intervalul de depunere a documentelor trebuie să fie cît mai scurt, în așa fel încat acestea să ajungă la destinație înaintea mărfii. Sosirea mărfii înaintea documentelor prezintă anumite dezavantaje pentru vînzător în cadrul acestei modalităti de plată:
– de fapt reprezinta o prelungire a creditului pe care vînzătorul îl acordă indirect importatorului;
– importatorul se poate răzgandi în legatură cu cumpararea sau poate doar să amîne plata și avînd marfa poate “inventa” anumite nereguli care să-i permita obținerea unui rabat sau renunțarea la achiziționarea mărfii (piața sa se deterioreze și calitatea mărfii să nu mai fie convenabilă și în aceste condiții să se prevaleze pentru amanarea, refuzul plății);
– pot aparea cheltuieli mari de stalii, contrastalii, magazinaj.
– poate apărea situația utilizării mărfii de către importator sau vînzării acesteia, astfel încat marfa nu mai poate fi recuperata de vînzator.
– marfa se poate deteriora, nefiind utilizată de consumator/importator.
Exportatorul este cel care stabileste condițiile concrete de derulare a operațiunii de încaso, considerîndu-se ca întreaga operațiune se desfasoară din ordinul său, pe riscurile și răspunderea sa. Din aceasta cauză, documentele la incaso trebuie să fie însoțite de instrucțiuni de încasare pe care exportatorul trebuie să le dea cît mai clar, complet și precis. Exportatorul este cel care inițiaza operațiunea și deci el este primul interesat în a da instrucțiunile necesare pentru a se lua acele decizii corecte din partea băncilor privind documentele sau contravaloarea acestora. Exportatorul trebuie sa aibă un comportament activ pe toată perioada contractului.
II. Cumpărătorul sau trasul în cazul unui incaso documentar este destinatarul documentelor vehiculate căruia, conform instrucțiunilor exportatorului, banca îi solicita fie să faca plata, fie sa accepte efecte de schimb sau să îndeplineasca alte condiții contra documente.
Dezavantajele amînării plății prin operația de incaso:
pentru vanzator:
– suma încorporata în marfa vîndută este imobilizată;
– – “ – + dobînda potențială.
pentru importator:
– deteriorarea imaginii acestuia în ochii partenerului.
III. Băncile îndeplinesc rolul unor prestatori de servicii la ordinul exportatorului, percepînd pentru aceasta comisioane bancare. Principala lor obligație este de a transmite documentele și a încasa contravaloarea lor, cu stricta respectare a instrucțiunilor ordonatorului. Băncile, în aceste condiții, au urmatoarele sarcini:
– să controleze documentele, adicaă să verifice concordanțele dintre documentele prezentate și cele solicitate în ordinul de încasare și să avizeze exportatorul asupra neregulilor apărute;
– să execute instrucțiunile ordonatorului în legatură cu transmiterea documentelor;
– să prezinte documentele și să obțina plata.
Băncile sunt obligate, în caz de neacceptare sau neplata, să-l anunțe pe ordonator și să se conformeze instrucțiunilor acestuia în legatură cu documentele.
Banca însarcinata cu încasarea, în situația firească eliberează documente fară să ceară plata costurilor, taxelor, comisioanelor de la exportator, altfel nu se renunță la plata costurilor, taxelor, comisioanelor. Daca apar penalitați, dobînzi care nu se regasesc în documentele anexate incaso-ului documentar se acționeaza fară recuperarea lor. Daca exportatorul nu acceptă plăți parțiale, marfurile vor fi eliberate în condițiile unor plați integrale. Importatorul refuză plați integrale atunci cand constată lipsuri la mărfuri, diferente cantitative și calitative. Apare situația în care banca poate fi însarcinata în scopul neacceptării plaților parțiale deci se impune ca importatorul să-l contacteze pe exportator și să gasească o soluție ce va fi comunicată băncii. Daca apar neințelegeri, pastrarea documentelor de exportator pe o perioadă indelungata atrage costuri suplimentare. Exista două situații:
se pot da instructiuni către banca de eliberare a documentelor fără să se incaseze diferența;
se menține poziția exportatorului și deci documentele sunt menținute la dispoziția exportatorului păna la noi instrucțiuni.
Activități îndeplinite de importător:
– trebuie să se conformeze întelegerii făcute cu exportatorul;
– trebuie să verifice documentele și să se asigure de concordanța contractului comercial cu documentele ce însoțesc marfa;
– dacă unele condiții din ID nu corespund intereselor sale trebuie să contacteze exportatorul pentru a modifica ordinul de incaso.
Cambia în incasoul documentar
Dacă se utilizeaza o cambie, un set de cambii este necesar să se indice scadența evitîndu-se formulări de determinare a scadenței. (de exemplu: x zile de la primirea mărfii la destinație). Trebuie să se identifice ce formalități se întocmesc cînd apare protestul la cambie.
În cazul cambiilor acceptate trebuie să se indice circuitul acestora: fie sunt returnate la export, fie sunt păstrate de banca pîna la scadență. Daca sunt însoțite de documente comerciale trebuie să se specifice condițiile în care sunt eliberate documentele importatorului. Daca nu se specifică, se elibereaza contra plată. Costurile operației sunt suportate de exportator.
Documentele utilizate în operația de incaso
I. Ordinul de încasare care este chiar documentul denumit incaso documentar. El este întocmit de către exportator, în conformitate cu condițiile stipulate în contractul comercial internațional. Acest ordin de încasare cuprinde anumite elemente care trebuie stipulate de exportator, clar și precis:
1) aspecte privind părțile implicate:
– numele și adresa importatorului, respectiv domiciliul, la care trebuie facută prezentarea documentelor;
– numele și adresa băncilor implicate;
– numele și adresa exportatorului – beneficiarului incasoului.
2) precizări privind elementele comerciale și documente:
– descrierea mărfii, denumire, cantități, preț unitar etc.;
– documentele care vor fi prezentate: factură, documente de transport, certificat de origine, certificat de asigurare etc.;
– detalii privind transportul și livrarea: referitoare la transportări, livrări parțiale etc.
3) precizări privind condițiile de plată:
– valoarea incasoului și moneda în care se va face plata;
– marcarea faptului dacă documentele se vor preda contra plată sau contra acceptare (D/P, DAP – documente contra plata, D/A – documente contra acceptare);
– daca sunt permise plățile parțiale.
5) detalii precise referitoare la ceea ce trebuie făcut, procedura ce va fi urmată în caz de neacceptare sau neplată; ordonatorul poate să indice un mandatar al său atunci cînd apare refuzul de plată/acceptare. Fără aceste instrucțiuni, banca nu are obligația să păstreze documentele respective.
6) clauze privind plată incasoului – cuprind condițiile în care documentele vor fi plătite:
remitere de documente contra plată imediata a acestora; termenul imediat semnificînd “cel mai tîrziu la sosirea mărfii”; se mai poate insera și mențiunea “plată la prima prezentare de documente”; aceasta precizare trebuie însa facutaă în toate documentele ( contract, factură).
documente contra acceptare – în acest caz setul de documente cuprinde și o cambie cu scadență situată între 30 și 180 zile de la prezentare; cambia este acceptată de importator și banca îi elibereaza documentele, care îi permit să ridice marfa; marfa poate fi vîndută, rezultînd fonduri cu care importatorul plătește marfa la scadența. Analizarea cambiei reprezinta o garanție pentru exportator.
acceptare cu remiterea documentelor contra plată – se întalnesște în relațiile cu Orientul îndepartat. Vînzatorul dă instrucțiuni băncii ca trasul sa accepte o cambie trasa. Cumparatorul însa nu poate intra în posesia documentelor pîna nu achita titlul. [37]
7) ultimul tip de clauze ce trebuie cuprinse în ordinul de încasare sunt cele legate de modul de întocmire și de prezentare a documentelor. În general acestea sunt și se întocmesc ca în cazul AD.
Alte clauze:
– numărul încasoului;
– modul în care se face;
– rambursarea (telegrafic, avion etc.);
– cine suportă comisioanele și spezele etc.
2.3 Tehnicile de plăți internaționale în contextul combinării instrumentelor de credit.
Prin combinarea instrumentelor de credit se înfaptuiesc urmatoraele tehnici de plăți internaționale. Forfetarea constă în vânzarea de către exportator a unei creanțe asupra importatorului, pe termen mediu sau lung (de la 6 luni la 5 ani), unei bănci sau instituții financiare specializate (forfetist), cu condiția renunțării de către aceasta la dreptul de regres asupra exportatorului. În general, este posibil ca respectiva creanță să fie sub forma unei garanții bancare sau acreditiv cu plata diferată, dar, de cele mai multe ori, creanța este incorporată într-o cambie sau bilet la ordin. Din punct de vedere istoric, forfetarea este apărută relativ recent ca urmare a necesității ca exportatorii să acorde credite pe perioade tot mai lungi și în cote tot mai mari (la exporturile complexe cota de credit ajunge la 80 – 85 %, iar perioada de creditare depășește 5 ani. În aceste condiții, resursele financiare ale exportatorilor și chiar ale băncilor comerciale sunt insuficiente (reescontarea este imposibilă datorită scadențelor foarte lungi). Din punct de vedere juridic, scontarea și forfetarea se aseamănă prin faptul că ambele presupun transmiterea instrumentului prin andosare. Deosebirea semnificativă de natură juridică este marcatăde faptul că, în cazul scontării, noul beneficiar (banca de scont) își conservă dreptul de regres. împotriva trăgătorului/beneficiarului, pe când în cazul forfetării, forfetistul renunță la acest drept. Din punct de vedere economic, cea mai importantă asemănare între cele două operațiuni o constituie scopul acestora, și anume refinanțarea exportului. Deosebirile de natură economică sunt:
– forfetarea se realizează de către instituții specializate din câteva țări: Elveția, Anglia, Germania, pe când scontarea este realizată de un număr mare de bănci comerciale din aproape toate țările;
– forfetarea implică atragerea de fonduri de pe piața eurodevizelor, pe când scontarea se face din fondurile proprii ale băncilor sau pe baza celor obținute din reescontare;
– termenul pentru care se efectuează forfetarea este mediu sau lung, pe când scontarea implică termene scurte;
– taxa de forfetare este influențată de nivelul dobânzii pe piața eurodevizelor, de nivelul garanțiilor de plată, de durata creditului, de valuta de plată, de tipul de marfă vândut precum și de țara și firma importatoare, în timp ce taxa de scont este influențată de nivelul taxei de rescont (a taxei oficiale a scontului). Făcând o analiză se constată că numai nivelul dobânzii este ușor de cuantificat, ceilalți factori care influențează taxa de forfetare trebuind să fie luați în considerare pentru fiecare caz în parte. Astfel nivelul taxei de forfetare se stabilește prin negocieri între forfetist și beneficiarul cambiei. Acest mod de stabilire a taxei este redat în limba franceză prin expresia “a forfait” care a fost preluată și în alte limbi: germană – “forfaiterung”, engleză – “forfait financing”. [50]
Factoringul
Factoringul reprezintă operațiunea prin care un client, numit „aderent” transfera proprietatea creanțelor pe care le deține din facturi comerciale, către o altă entitate numită „factor” (instituție de credit sau instituție financiară nebancară), în vederea obținerii de finanțare imediată. Rezultă deci, ca „factorul” are rol de finanțator. Dacă operațiunea de factoring reprezintă o modalitate rapidă de finanțare, înseamnă că, în mod implicit, este generatoare de credite de termen scurt. Aderentul urmareste să-și încaseze prețul facturilor înainte de scadență, iar factorul urmarește să obțina un beneficiu, de obicei un anumit procent din facturile pe care le decontează în avans.
În funcție de natură contractului încheiat între parîi, factorul poate asigura administrarea și incasarea creanțelor aderentului, asumîndu-și în anumite situații riscul de neplată a acestora.
În literatura de specialitate, exista mai multe criterii de clasificare a operațiunilor de factoring, spre exemplu, în funcție de:
• sfera de cuprindere,
• momentul efectuării plților,
• participanții la operațiunea de factoring.
Din punct de vedere contabil, factoringul este clasificat în funcție de dreptul de regres pe care instituția de credit sau instituția financiara nebancară îl poate execita asupra aderentului, în:
• factoring cu regres – în caz de neplată factorul iși va recupera sumele neîncasate de la aderent prin exercitarea dreptului de regres, respectiv prin debitarea contului curent al aderentului sau prin valorificarea garanției;
• factoring fără regres – cînd factorul plătește aderentului, de regulă, un procent (în general, procentul se situeaza în jurul valorii de 80%) din contravaloarea acceptată a facturilor imediat dupa emitere, restul banilor urmînd a fi încasați într-un termen prestabilit calculat de la data scadenței facturilor.
Figura 10: operațiunea de factoring
Sursa: Elaborat de autor
1. Emite factura și livrează bunurile
2. Accepta factura
3. Transmite factura
4. Finanțeaza X%
5. Efectuează plata
6. Finanțează difereța
Contractul de factoring cuprinde urmatoarele elemente:
• documentele ce fac obiectul factoringului (facturile);
• suma pe care factorul o pune la dispoziția aderentului la momentul cedării facturilor;
• garanția constituită pe baza finanțării;
• suma pe care factorul se obligă să o achite la data încasării facturilor (factoring indisponibil);
• dobînda pecepută de factor pentru operațiunea de factoring;
• comisionul de factoring.
Scontarea reprezintă o formă tradițională de mobilizare a creditelor pe termen scurt prin cedarea drepturilor de creanță încorporate în titluri de credit . Scontarea constă în transferul creanței reprezentate de un titlu de credit neajuns la scadență în schimbul unei sume egale cu valoarea nominală a instrumentului scontat minus dobânda asupra sumei plătite, calculând din momentul scontării până la scadență, la care se mai adaugă anumite cheltuieli de încasare a cambiei. Din
punct de vedere juridic, scontarea implică andosarea instrumentului în favoarea celui care îl primește (în general o bancă comercială specializată în asemenea operațiuni). Taxa de scont are o natură economică complexă, cuprinzând în principal dobânda pe care banca de scont o percepe
pentru faptul că acordă beneficiarului instrumentului un credit (S) pe o perioadă de n zile. Taxa de scont mai include cheltuielile pe care banca le va face pentru încasarea cambiei sau biletului la ordin precum și o sumă menită să acopere riscurile pe care banca de scont și le-a asumat achiziționând instrumentul respectiv. Prezentarea instrumentului în vederea scontării se va face cu 15 zile lucrătoare înainte, pentru a da posibilitate inspecției bancare să efectueze analiza bonității plătitorului. La scontare poate apela și importatorul atunci când între cei doi parteneri de afaceri se folosește procedura cec/cambie. Aceasta constă în aceea că un exportator, a cărui cambie a fost acceptată de un importator, poate gira această cambie în favoarea importatorului (acceptantului) astfel încât importatorul o poate sconta la banca sa. Simultan, importatorul îi trimite exportatorului un cec pentru suma respectivă tras asupra băncii la care scontează cambia. Când cecul este prezentat la plată de către exportator, contul importatorului este creditat. cu suma scontată de către bancă, astfel încât aceasta va onora cecul la plată. Avantajul acestei proceduri derivă din rata favorabilă a scontului, care de regulă este considerabil mai avantajoasă decât rata dobânzii sau a creditului pe descoperit – overdraft. Importatorul poate obține chiar un rabat pentru plata rapidă.[20] Dezavantajul acestei operațiuni este acela că exportatorul rămâne răspunzător atât ca trăgător cât și ca girant al cambiei. El își poate exclude răspunderea ca girant dar nu ca trăgător și va trebui să onoreze cambia dacă cumpărătorul nu plătește la scadență. De asemenea, atât exportatorul cât și banca de scont sunt în pericol dacă importatorul nu trimite cecul sau dacăsuma scontată sau bunurile importatorului sunt ipotecate la terți. În aceeași ordine de idei, trăgătorul/girant este posibil să aibă nevoie de o autorizație de schimb valutar pentru a-și transfera revendicările către tras. În Belgia, Franța și Germania această operațiune este în general acceptată, dar în alte țări europene nu este nici cunoscută și nici acceptată. Rescontarea presupune ca băncile comerciale să preschimbe în bani cambiile și biletele la ordin, pe care le dețin, la banca centrală, care percepe taxa oficială a scontului, influențând astfel nivelul general al ratei dobânzii. Necesitarea acestei operațiuni este impusă de faptul cădisponibilitățile monetare ale băncilor comerciale sunt limitate și nu ar putea contribui la refinanțarea exporturilor, prin operațiunea de scontare, decât în mică măsură. Pentru a putea realiza un volum mai mare de operațiuni de scontare, băncile comerciale cor căuta, la rândul lor, să se refinanțeze prin obținerea de credite din străinătate sau de la banca centrală din țara respectivă. De mărimea taxei de rescont depinde mărimea taxei de scont aplicată de băncile comerciale care, în țările cu monedă convertibilă este în general cu 1 – 4,5 % mai mare decât taxa de reescont. Pentru a accepta rescontarea, banca centrală impune îndeplinirea următoarelor condiții:
– termenul rămas până la scadență să nu fie mai mare de 90 zile;
– cambia să poarte cel puțin trei semnături ale unor persoane considerate solvabile;
– sumele de plată să fie exprimate în moneda națională;
– instrumentul să provină dintr-o operațiune comercială și nu financiară (camătă).
Din cele menționate mai sus, rezultă că nu orice titlu de credit poate fi rescontat, de aceea, când se ia în considerare refinanțarea prin scontare, va trebui să se încerce ca acesta să îndeplinească și condițiile necesare rescontării deoarece în acest caz nivelul taxei scontului este minim, prin urmare scontarea va fi mai eficientă. [ 10, pag 107]
3. AVANTAJELE ȘI PERSPECTIVELE ANGAJĂRII TEHNICILOR DOCUMENTARE ÎN CIRCUITUL COMERCIAL GLOBAL
3.1 Specificul utilizării modalităților de plăți în Republica Moldova.
Principalele elemente în procesul de creare a condițiilor de dezvoltare a economiei de piață în Republica Moldova se referă la inovarea și dezvoltarea cît mai eficientă a mecanismului de desfășurare a decontărilor în sfera activității externe.
Odată ce Republica Moldova a căpătat independența tot mai multe întreprinderi autohtone își implică activitatea pe piața externă. Găsirea partenerilor străini este destul de greu, dar dacă sunt stabilite anumite contacte cu ei, apare problema decontărilor. De obicei, este slab cunoscut partenerul străin, situația lui financiară, încrederea și posibilitățile tehnice sunt greu de apreciat; aceasta se referă atât la nerezidenți, cît și la rezidenții republicii. De aceea, este necesar de a apela la așa o formă de decontări, care, neținând cont de oscilațiile pârghiilor economice și politice ale țării agentului contractat, ar da posibilitatea protejării intereselor atât exportatorilor, cît și importatorilor. De asemenea, trebuie de atras atenția că, anumite forme de decontări, într-o oarecare măsură, mărește termenul de realizare a tranzacției cauzată de îndelungata circulație a documentației, care la rîndul său îl dezavantajează pe exportator.
Folosirea decontărilor bancare nu corespund criteriilor sus menționate. În ultimul timp a apărut în interesul întreprinzătorilor autohtoni așa o formă de decontare, ca acreditivul, ce menține încrederea de realizare a contractului comercial atât din partea exportatorului, cît și din partea importatorului, micșorând în majoritatea cazurilor interesul de apelare la instanțele de judecată.[27]
Exportatorul are posibilitatea, folosind decontarea prin acreditiv, de a avea mai puține riscuri, ce apar în urma informării insuficiente cu cerințele și standardele pieței de desfacere alese, cu stabilitatea politică și economică din țara importatorului; necunoașterea legislației țării date asupra decontărilor în valută străină, specificului de asigurare a mărfii, de pregătire a documentației necesare. Importatorul, la rîndul său, folosindu-se de forma de decontare prin acreditiv, riscurile legate de procurarea mărfurilor în țări străine, necunoașterea legislației valutare țării exportatorului, neîncrederea în buna execuție a contractului de către exportator sunt minimizate. Acreditivul documentar acordă garanții pe de o parte, ca mărfurile sau serviciile vor fi, la rîndul lor, achitate, pe de altă parte, mijloacele financiare vor fi decontate numai după îndeplinirea condițiilor stipulate în contract. De exemplu, BC „Moldindconbank" S.A. asigură efectuarea operațiunilor clienților de finanțare a comerțului prin emiterea acreditivelor și garanțiilor bancare, care se caracterizează printr-o dinamică constantă.
În anul 2014 s-a mărit numărul de garanții emise de bancă în favoarea clienților săi în monedă națională cu 47% comparativ cu anul precedent, iar valoarea garanțiilor emise s-a majorat cu 35%. Acreditive și garanții în valută străină au fost emise în sumă totală de 51,7 mil. lei, volumul acreditivelor de export primite în favoarea clienților băncii a atins cifra de 20,7 mil. lei [3]. Începând cu anul 2000, BC„Moldindconbank"S.A. participă activ în cadrul proiectului Băncii Europene pentru Reconstrucție și Dezvoltare – „Programul Finanțării Comerțului" (Trade Facilitation Program) în calitate de bancă emitentă, iar începând cu anul 2001 și în calitate de bancă confirmătoare. În anul 2004 Banca a continuat să emită activ instrumentele documentare în cadrul acestui program. În baza rezultatelor înregistrate în domeniul dezvoltării comerțului internațional, BC„Moldindconbank"S.A. a fost desemnată de către BERD drept „Cea mai activă bancă a anului 2004 din Moldova" În anul 2010 BC „Moldindconbank" S.A. a însușit peste 34% din numărul total de instrumente documentare emise de băncile comerciale din Moldova în cadrul programului respectiv. Acest succes s-a repetat pentru al doilea an consecutiv: în anul 2003 BC „Moldindconbank"S.A. de asemenea a fost nominalizată drept cea mai activă bancă din Republica Moldova.BC "Moldindconbank" S.A. a continuat să contribuie activ la dezvoltarea și finanțarea comerțului extern prin emiterea și deservirea instrumentelor documentare în favoarea clienților Băncii. Datorită poziției active și bunei imagini pe care și-a creat-o pe piața externă, Banca a obținut mai multe linii deschise de Băncile partenere din Europa și America pentru asigurarea și finanțarea operațiunilor documentare.Pe parcursul anului 2012 BC "Moldindconbank" S.A. a intensificat colaborarea cu băncile din țările vecine și, în special, cu Rusia, contribuind activ la finanțarea exporturilor din Moldova în Rusia, fapt ce a dus la majorarea considerabilă a veniturilor din activitatea documentară (de 7,5 ori) comparativ cu anul precedent. În anul 2010 s-a mărit esențial numărul de garanții emise de bancă în favoarea clienților. Volumul scrisorilor de garanții emise în monedă națională s-a majorat de 30 ori comparativ cu anul precedent, iar volumul garanțiilor emise în valuta străină s-a dublat. [4]
Figura 11: Cererea decontărilor practicate de clienții BC Moldindconbank S.A .în relațiile comerciale internaționale (în procente).
Sursa: [12]
Cu totul o altă repartiție structurală o au decontările internaționale din punct de vedere al volumului valoric tranzacționat în relațiile comerciale internaționale pentru anul 2005. Luând în considerare faptul că, în aceeași instituție bancară, cererea decontărilor prin acreditiv în cadrul țării al aceluiași an constituie 3%, aceasta indică dorința mai înaltă a agenților economici autohtoni de a se proteja în tranzacțiile internaționale prin această formă de decontare de riscul de nerealizare a contractului conform cerințelor stabilite. În același timp, acțiunile agenților economici autohtoni ce contractează sunt mai ușor de controlat și de impus anumitor sancțiuni în caz de necesitate.Analizând datele prezentate de mai sus, se observă că forma cea mai sigură de decontare acumulează doar 3%. Aici s-ar putea de menționat următoarele aspecte:
Figura 12: Ponderea decontărilor după volumul valoric total al tranzacțiilor comerciale internaționale în cadrul BC Moldindconbank S.A [50].
Chiar dacă, contractual între exportator și importator nu este prevăzută în confirmarea acestei plăți de banca exportatorului (ce conferă posibilitatea de a ocoli riscurile politice și cele de transfer ce pot apărea), instituțiile bancare occidentale, fie impun acoperirea lor, ce sunt sustrase din circulație mijloacele financiare și măresc cheltuielele emitentului acreditivului, sau efectuează plata numai după primirea mijloacelor de către banca emitentă, conferind acreditivului o circulație lentă a mijloacelor bănești către beneficiar.
Un alt dezavantaj reprezintă faptul că mulți agenți economici autohtoni nu sunt informați pe deplin asupra însemnătății acestei modalități de plată și a incasao-ului documentar, despre avantajele ce le pot obține în urma solicitării decontărilor prin intermediul acestora, fiind mai mult încrezuți în sistema judecătorească existentă (fie instanțele judecătorești de drept comun, fie arbitrajul comercial internațional). În al III-lea rând comisioanele bancare pentru fiecare modalitate de plată în parte dictează alegerea unei sau altei forme de decontare.
Dacă acreditivul documentar prevede acceptul tratelor, atunci apare aceeași situație ca și în cazul confirmării acreditivului; mai credibil fiind că băncile străine nu-și vor asuma riscul fără o acoperire preventivă a valorii acreditivului și exportatorul de asemenea nu este satisfăcut cu acceptul tratelor din partea băncii importatorului, cerându-i acestuia o perioadă mai îndelungată pentru livrarea mărfurilor, după primirea lichidităților totale sau parțiale pentru cambiile solicitate.
Datele din figura 2 indică faptul că atît acreditivul documentar, cît și incasso-ul documentar este solicitat în cadrul tranzacțiilor comerciale internaționale, unde volumul valoric al acestuia depășește ponderea cererii la acreditiv de 4,06 ori, și, respectiv la incaso, de 3,33 ori. Aceasta determină că cererea asupra acestor două modalități de plată este direct proporțional influențată de volumul înalt al tranzacțiilor. Celei de-a III-a formă de decontare – transferurile bancare simple și ordinul de plată – sunt determinate de o cerere înaltă, fiind condiționată de costurile scăzute în urma derulării tranzacțiilor comerciale internaționale și a volumului valoric tranzacționat scăzut. Printre aspectele ce-l dezavantajează pe vânzător înainte de a alege forma de incaso documentar pentru încasarea unei creanțe, el trebuie să se determine, pe baza următoarelor criterii, dacă acesta asigură plata dorită, și anume [28] :
solvabilitatea și onorabilitatea cumpărătorului;
gradul de recunoaștere a țării cumpărătorului;
situația politică, economică și juridică în țara importatoare;
controlul schimburilor și restricțiile privind importurile în țara importatorului;
posibilități de a găsi un nou cumpărător sau de a repatria marfa în cazul în care cumpărătorul refuză să primească livrarea și cheltuielile legate de această operațiune.
Pe lângă toate acestea, asemenea acreditivului, incaso-ului îi sunt percepute aceleași probleme menționate mai sus. În urma utilizării acestor forme de decontări subiecții juridici ce practică activitate de antrepreenoriat trebuie să acorde atenția pentru unele nuanțe de caracter juridic. Folosirea reglementărilor internaționale asupra acreditivului și a incaso-ului documentar în decontările internaționale nu este interzisă de către legislația Republicii Moldova în ultemele lor redacții, de aceea este necesar efectuarea trimiterilor asupra acestor redacții în contractele comerciale, care prevăd aceste decontări, chiar și în textul acreditivului și incaso-ului. Însă unele țări (din Asia de Sud-est și Sud) nu recunosc redacțiile date: Reguli și uzanțe uniforme privind acreditivele documentare (UCP 500), Reguli uniforme pentru incaso (URC522), Reguli uniforme pentru rambursările interbancare în cadrul acreditivelor (URR525); în consecință băncile acestor țări nu acceptă trimiterile asupra acestor reguli. Unica soluție fiind includerea conținutului acestor reguli a acreditivului sau a incaso-ului documentar în contractul comercial. Dacă e să cercetăm perioada de evoluție în ultimii 3 ani a volumului valoric tranzacționat de decontările internaționale practicate de BC Moldindconbank S.A., se observă o descreștere continuă a transferului bancar simplu (inclusiv a ordinului de plată), condiționată în mare parte de practicarea tot mai crescândă a decontărilor prin acreditiv cu 0,26% în 2006 față de anul 2005 și cu 3,86% mai mult în 2006 în comparație cu anul 2004. Pentru previzionarea evoluției transferului bancar simplu și a acreditivului, ținând cont că există o tendință stabilă a evoluțiilor lor, se va folosi metoda – extrapolarea mecanică pe baza seriilor cronologice, exprimată prin relația [26, pag. 177]:
Yt = Y0 ± Nt * ∆t, unde
Yt – variabila extrapolată pentru criteriul t al previziunii;
Y0 – valoarea variabilei în anul de bază; Nt – numărul de ani; ∆t – rația medie anuală.
∆t = (Y2006 – Y2004)/(Nt – 1)
Tabelul 1 :
Ponderea decontărilor internaționale după volumul valoric tranzacționat de clienții BC Moldindconbank
S.A. (în procente) [25, p.56].
Astfel, previziunea volumului tranzacțiilor comerciale la decontările prin transferul bancar simplu pentru anul 2007 este:
Y transfer bancar = 91,25% + 3[(87,44% – 91,25%)/(3 – 1)] = 85,54%
Previziunea cererii la decontările prin acreditivul documentar pentru anul 2007:
Y acreditiv = 8,6 + 3[(12,46 – 8,6)/(3 – 1)] = 14,39%
Cererea decontărilor prin incasso-ul documentar deține valori diferite pe parcursul evoluției sale în ultimii trei ani, apreciindu-se tendințe de creștere și descreștere. Previzionarea acestei modalități de plată pe anul 2007 se va calcula prin relația:
Y incaso = (11Y2006 + 2Y2005 – 7Y2004)/6 = (1,1+2*0,2% – 7*0,15%)/6 = 0,07%
După cum se observă, în urma previziunilor efectuate, acreditivul este unica modalitate de plată ce are tendința de creștere în decontările internaționale cu 1,93% în comparație cu anul trecut, cu 2,19% față de anul 2005 și cu 5,79% față de anul 2004 (vezi figura 3), datorându-se în mare parte și de cerințele agenților economici străini (în marea majoritate Federației Ruse în 2005) în alegerea modalității date de plată pentru realizarea contractului comercial internațional.
Figura 13: Evoluția decontărilor tradiționale internaționale. [25, p.88].
Această situație este determinată de perceperea avantajului acestui tip de decontări de către clienții BC Moldindconbank S.A., și anume a gradului înalt de protecție contra riscurilor ce pot apărea în cadrul derulării tranzacțiilor internaționale. În cazul incaso-ului documentar, în 2005 s-a fixat cea mai mare creștere a acesteia – de 0,2% din totalul decontărilor.
3.2 Punctele forte și neajunsurile cu privire la tehnicile de plăți internaționale, conformate la condițiile tranzacțiilor complexe.
În practica economică actuală , în afacerile economice internaționale sunt utilizate o serie de mijloace , instrumente și tehnici de plată menite să acorde partenerilor de afaceri garanți în funcție de gradul de cunoaștere și încredere existent între aceștia . În principiu se poate spune că
: ,,în condiții în care renumele importatorului este mai solid cu atît exportatorul va avea nevoie de mai puține garanții înainte de a livra mărfurile”. [34]
Fiecare plată sau tehnică din comerțul internațional are punctele lor forte dar și neajunsuri conformate la condițiile tranzacțiilor moderne. Iată cîteva din ele:
Pentru plata în avans. Riscurile exportatorului: mărfurile pot fi specializate și dacă importatorul anulează comanda înaintea efectuării plății, exportatorul nu poate vinde foarte ușor marfa. Riscurile importatorului:
Uneori, exportatorul nu trimite marfa;
Documentele pot fi întocmite greșit;
Mărfurile sunt trimise cu întârziere sau la o destinație greșită.
Această metodă de plată se utilizează în special între parteneri vechi, care au la bază o perioadă îndelungată de afaceri. Avantaje pentru importator:
Importatorul are un control asupra decontării;
Inspectarea mărfii se face înainte ca plata să se efectueze.
Viramentul propriu-zis se realizează de cele mai multe ori înainte de transferul efectiv de fonduri, la bază stând acorduri bancare sau naționale care dau girul de garanție și garantare al transferului de fonduri. Din acest motiv transferul prin virament implică anumite riscuri, cum ar fi riscul de revocare și riscul de sistem.Primul tip de risc presupune, că în perioada de timp din momentul depunerii dispoziției de plată (a ordinului de virament) și până la momentul procesării ei (adică extragerea sumei indicate în ea din contul plătitorului) plătitorul are dreptul de a revoca (refuza) plata. În acest caz, dispoziția de plată prezentată către beneficiar nu este garanția efectuării acestei plăți. Posibilitatea de diminuare a acestui risc – reducerea termenului de procesare a dispoziției de plată.Cel de-al doilea tip de risc presupune existența unor erori de ordin tehnic, inclusiv în sistem, care nu permit înregistrarea sumei încasate în contul beneficiarului. Cel mai simplu exemplu – din cauza unei erori în numărul contului beneficiarului, comise neintenționat de plătitor, banca beneficiarului nu poate înregistra suma în contul beneficiarului și este nevoită s-o returneze către banca plătitorului. Și în acest caz prezența dispoziției de plată, inclusiv cu mențiunile băncii plătitoare, care certifică efectuarea plății, nu este garanția încasării ei pentru beneficiar.
Riscuri ale plății prin acreditiv documentar. Acreditivul documentar, indiferent de forma sau natura lui, prezintă un grad relativ sporit de siguranță pentru toate părțile angrenate într-o tranzacție comercială. De fapt, este singura modalitate de plată care conține garanții certe cu privire la îndeplinirea obligațiilor, atât pentru vânzător cât și pentru cumpărător. Există însă și situații când băncile refuză onorarea acreditivului. Acestea sunt în principal următoarele:
în cazul prezentării de către beneficiar a unor documente incomplete sau incorecte;
în cazul când prezentarea documentelor are loc după expirarea termenului de valabilitate al acreditivului;
dacă din documente rezultă că marfa a fost expediată cu întârziere.
În situațiile de mai sus, banca poate totuși oferi beneficiarului una din următoarele soluții:
pentru cazul de la punctul a, să corecteze documentele în limita termenului de valabilitate al acreditivului;
pentru cazul de la punctul c, să solicite ordonatorului un amendament la condițiile acreditivului, care să facă documentele acceptabile;
pentru cazul b, există 2 posibilități:
să solicite o prelungire a termenului de valabilitate, ceea ce implică cheltuieli suplimentare pe care beneficiarul (în cazul acceptării acestei soluții de către ordonator) va trebui să le suporte, plus alte daune;
renunțarea la acreditiv și expedierea documentelor prin incasso documentar.
Incasoul documentar.
Avantajele exportatorului:
1. această metodă este mai puțin scumpă decât un acreditiv documentar.
Dezavantajele exportatorului:
1. dacă documentele contra acceptare (D/A) sunt acordate importatorului, controlul mărfurilor se pierde odată ce cambia a fost acceptată.
Avantajele importatorului:
1. o perioadă de credit poate fi obținută prin utilizarea unei cambii la termen sau a unui bilet la ordin;
2. exportatorul va fi însarcinat cu plata taxelor;
3. este mai convenabil și mai puțin scump decât un acreditiv documentar.
Dezavantajele importatorului:
1. plata sau acceptarea este cerută la prezentare atunci când documentele comerciale au sosit la banca colectoare și înaintea sosirii mărfurilor;
2. dacă a fost acceptată cambia, importatorul este responsabil legal în ciuda oricăror clauze din contract cu privire la mărfurile cu defecte;
3. nu există nici o garanție că mărfurile vor fi primite așa cum s-a făcut comanda sau la timp.
CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
1. Alegerea unei modalitati sau a unui instrument de plata , in derularea unei afaceri economice
internationale , implica din partea managerilor si a colectivelor de specialisti, ce isi desfasoara
activitatea in acest domeniu , cunostinte temeinice de management si marketing international , de
legislatie interna si internationala in domeniile comercial , financiar – bancar , cu atat mai mult cu cat fiecare dintre aceste mijloace , instrumente si tehnici de plata au particularitatile lor de forma si de fond .
Bineinteles ca aceasta alegere depinde si de alte elemente cum ar fi : legislatia nationala care trebuie sa fie aliniata la cea internationala , de experienta acumulata in timp si traditia in utilizarea acestor mijloace sau instrumente , pozitia firmei pe pietele internationale , relatia dintre agentul economic si banca sau bancile colaboratoare , puterea economico-financiara a firmei etc .
2. In conditiile in care Moldova si-a exprimat dorinta de aderare la Uniunea Europeana iar pe plan european se fac eforturi pentru realizarea unei europe unite , cunoasterea si utilizarea tehnicilor si instrumentelor de plata , a managementului tranzactiilor internationale in ansamblul sau , trebuie sa constituie un obiectiv prezent si viitor pentru toti cei implicati in domeniile comercial , financiar , banacar , economic in general . [50]
3. Contul deschis se potrivește cel mai bine pentru afacerile cu clienți vechi, și serioși sau cu firme mari care au un rating de credit impecabil și reputația de buni plătitori. De pildă, filialele străine ale aceleiași companii-mamă fac adesea afaceri una cu cealaltă pe bază de cont deschis pentru că riscul d ea nu-și îndeplini obligațiile în acest caz este minim. Circa 40 la sută din comerțul internațional al Statelor Unite presupune tranzacții intre filialele aceleiași firme-mamă. 4. Plata în avans și contul deschis au o similitudine fundamentală. Ambele transferă sarcina cash flow-ului și riscul neîndeplinirii obligațiilor către o singură parte: asupra cumpărătorului în cazul plății în avans și asupra vânzătorului în cazul contului deschis
BIBLIOGRAFIE
1. Acte legislative și normative:
2. Dare de seamă a secției valutare a BC Moldindconbank SA fil. Centru asupra activității sale.
3. Rapoarte financiare anuale -http://reports.moldindconbank.com/report2004_roen.pdf.
4. Rapoarte financiare anuale -http://reports.moldindconbank.com/report2005_roen.pdf.
Manuale, monografii, cărți:
5. Ioan Popa – Tranzactii de comert exterior.
6. A. Barelier, coord. – Exporter, 11e Edition, Foucher, Paris, 1995.
7. S. Gaftonic – Practici bancare internationale, Ed. Economica, Bucuresti, 1995.
8. D. P. Monod – Moyens et techniques de paiement internationaux, 2e Edition, Ed. ESKA, Paris, 1995.
9. G. Kingsburg – An introduction to World Financial Market, Open University, 1996.
10. Manual de operatiuni documentare in comertul exterior, Union de Banques Suisses, Chisinau, 1993.
11. Y. Simon – Techniques financières internationales, 5e Edition, Economica, Paris, 1988.
12. I. Popa, coord. – Tranzactii comerciale internationale, Ed. Economica, Bucuresti, 1997.
13. Manual de operatiuni documentare in comertul exterior, Union de Banques Suisses, Chisinau, 1993.
14. A. Barelier – Exporter, 11e Edition, Foucher, Paris, 1993.
15. Cezar Basno, Nicolae Dardac – Operațiuni bancare, EDP, București, 1996.
16. Mariana Diaconescu – Bănci. Sisteme de plăți. Riscuri, Ed. Economică, 1999.
17. Lucian Ionescu – Băncile și operațiunile bancare. Institutul Bancar Roman, Ed. Economică, 1996.
18. Radu Popescu, Cristian Tudorancea, Forin Berbec – Cardul, instrument modern de plată. Ed. Tribuna Economică,1998.
19. Mariana Negruș – Mijloace și modalități de plată internaționale, Ed. Academiei, București, 1996.
20. Vasile Săvoiu – Banca Centrală și sisteme de plăți, de interes național, Ed.Enciclopedică, București, 1998.
21.Emilian Dobrescu – Sisteme bancare electronice, Revista – Piața financiară, decembrie, 1997.
22. Ion Matei – Cardurile in Romania, Revista BCR, martie, 1997.
23. Iulia Pop – Cardul pe piața monetară romanească, Adevărul Economic,nr. 38, 1998
24. Petrovici S., Muștuc S., Golovco V., Marketing, ASEM, Chișinău, 2004, 184 p.
25. Valentin N., Luminița Daniela Constantin, Ilie Grădinaru, Previziune și orientare economică, Editura Economică, București, 1998, p. 247.
26. Ionescu L. – Băncile și operațiunile bancare. Institutul bancar Român. Vol. I, Edit. Economică, București, 1996.
27. Grigoriță C. – Activitatea bancară. Ediția a II-a. Ch., Cartier, 2002. –422p.
28. Mariana Negruș, – Plăți și garanții internaționale”, Editura All, București, 1996,
29. Alexandru Puiu – “Management internațional – tratat”, vol.I, Ed. Independența Economică,
Brăila, 1999
30. C. Kirițescu “Relații valutar-financiare internaționale”, Editura Științifică și Enciclopedică
București, 1978,
31. Mihai-Gheorghe A. Imireanu – “Produse și servicii bancare în relațiile de plăți interne și
internaționale” – Editura Tribuna Economică, București, 2002,
Publicații electronice:
32. http://xa.yimg.com/kq/groups
33. http://www.referateok.ro/referate
34. http://www.referateok.ro/produse
35. http://www.recuperari-creante.net
36. http://www.scritub.com/economie
37.http://www.scritub.com/economie/comert/TEHNICI-DE-PLATA-SI-DE-38.FINANTA24518186.php
39.http://referate.rol.ro/download-referate/economie/facultate/tehnici%20de%20plata.doc
40.http://elearning.masterprof.ro/lectiile/economie/lectie_02/evaluarea_cunostintelor.html
41.https://ro.scribd.com/doc/23926942/INSTRUMENTE-DE-PLAT%C4%82-UTILIZATE-IN-42.AFACERILE-ECONOMICE-INTERNA%C5%A2IONALE
43.http://www.stiucum.com/economie/piata-valutara/Mijloace-si-instrumente-de-pla72489.php
44.http://referate.rol.ro/download-referate/economie/facultate/ec_mondiala.doc
45. http://www.scritub.com/economie/MONEDACREDIT-PROIECT-Modalitat182221824.php
46. http://biblioteca.regielive.ro/proiecte/economie/studiu-privind-comertul-exterior-al-romaniei-inainte-si-dupa-1989-117245.html
47.http://biblioteca.regielive.ro/referate/economie/instrumente-de-plata-utilizate-in-afacerile-economice-internationale-33720.html
48.http://biblioteca.regielive.ro/proiecte/economie/studiu_privind_comertul_exterior_al_romaniei_inainte_si_dupa_1989-117245.html
49.http://www.scritub.com/economie/Incasoul-documentar151210163.php
50.http://www.bank.md/articole/Instrumentul%20de%20plata%20-%20%22Viramentul%22-616.html
Anexe
Tabelul 1
Modalități de plată utilizate în tranzacțiile internaționale.
Sursa [36]
BIBLIOGRAFIE
1. Acte legislative și normative:
2. Dare de seamă a secției valutare a BC Moldindconbank SA fil. Centru asupra activității sale.
3. Rapoarte financiare anuale -http://reports.moldindconbank.com/report2004_roen.pdf.
4. Rapoarte financiare anuale -http://reports.moldindconbank.com/report2005_roen.pdf.
Manuale, monografii, cărți:
5. Ioan Popa – Tranzactii de comert exterior.
6. A. Barelier, coord. – Exporter, 11e Edition, Foucher, Paris, 1995.
7. S. Gaftonic – Practici bancare internationale, Ed. Economica, Bucuresti, 1995.
8. D. P. Monod – Moyens et techniques de paiement internationaux, 2e Edition, Ed. ESKA, Paris, 1995.
9. G. Kingsburg – An introduction to World Financial Market, Open University, 1996.
10. Manual de operatiuni documentare in comertul exterior, Union de Banques Suisses, Chisinau, 1993.
11. Y. Simon – Techniques financières internationales, 5e Edition, Economica, Paris, 1988.
12. I. Popa, coord. – Tranzactii comerciale internationale, Ed. Economica, Bucuresti, 1997.
13. Manual de operatiuni documentare in comertul exterior, Union de Banques Suisses, Chisinau, 1993.
14. A. Barelier – Exporter, 11e Edition, Foucher, Paris, 1993.
15. Cezar Basno, Nicolae Dardac – Operațiuni bancare, EDP, București, 1996.
16. Mariana Diaconescu – Bănci. Sisteme de plăți. Riscuri, Ed. Economică, 1999.
17. Lucian Ionescu – Băncile și operațiunile bancare. Institutul Bancar Roman, Ed. Economică, 1996.
18. Radu Popescu, Cristian Tudorancea, Forin Berbec – Cardul, instrument modern de plată. Ed. Tribuna Economică,1998.
19. Mariana Negruș – Mijloace și modalități de plată internaționale, Ed. Academiei, București, 1996.
20. Vasile Săvoiu – Banca Centrală și sisteme de plăți, de interes național, Ed.Enciclopedică, București, 1998.
21.Emilian Dobrescu – Sisteme bancare electronice, Revista – Piața financiară, decembrie, 1997.
22. Ion Matei – Cardurile in Romania, Revista BCR, martie, 1997.
23. Iulia Pop – Cardul pe piața monetară romanească, Adevărul Economic,nr. 38, 1998
24. Petrovici S., Muștuc S., Golovco V., Marketing, ASEM, Chișinău, 2004, 184 p.
25. Valentin N., Luminița Daniela Constantin, Ilie Grădinaru, Previziune și orientare economică, Editura Economică, București, 1998, p. 247.
26. Ionescu L. – Băncile și operațiunile bancare. Institutul bancar Român. Vol. I, Edit. Economică, București, 1996.
27. Grigoriță C. – Activitatea bancară. Ediția a II-a. Ch., Cartier, 2002. –422p.
28. Mariana Negruș, – Plăți și garanții internaționale”, Editura All, București, 1996,
29. Alexandru Puiu – “Management internațional – tratat”, vol.I, Ed. Independența Economică,
Brăila, 1999
30. C. Kirițescu “Relații valutar-financiare internaționale”, Editura Științifică și Enciclopedică
București, 1978,
31. Mihai-Gheorghe A. Imireanu – “Produse și servicii bancare în relațiile de plăți interne și
internaționale” – Editura Tribuna Economică, București, 2002,
Publicații electronice:
32. http://xa.yimg.com/kq/groups
33. http://www.referateok.ro/referate
34. http://www.referateok.ro/produse
35. http://www.recuperari-creante.net
36. http://www.scritub.com/economie
37.http://www.scritub.com/economie/comert/TEHNICI-DE-PLATA-SI-DE-38.FINANTA24518186.php
39.http://referate.rol.ro/download-referate/economie/facultate/tehnici%20de%20plata.doc
40.http://elearning.masterprof.ro/lectiile/economie/lectie_02/evaluarea_cunostintelor.html
41.https://ro.scribd.com/doc/23926942/INSTRUMENTE-DE-PLAT%C4%82-UTILIZATE-IN-42.AFACERILE-ECONOMICE-INTERNA%C5%A2IONALE
43.http://www.stiucum.com/economie/piata-valutara/Mijloace-si-instrumente-de-pla72489.php
44.http://referate.rol.ro/download-referate/economie/facultate/ec_mondiala.doc
45. http://www.scritub.com/economie/MONEDACREDIT-PROIECT-Modalitat182221824.php
46. http://biblioteca.regielive.ro/proiecte/economie/studiu-privind-comertul-exterior-al-romaniei-inainte-si-dupa-1989-117245.html
47.http://biblioteca.regielive.ro/referate/economie/instrumente-de-plata-utilizate-in-afacerile-economice-internationale-33720.html
48.http://biblioteca.regielive.ro/proiecte/economie/studiu_privind_comertul_exterior_al_romaniei_inainte_si_dupa_1989-117245.html
49.http://www.scritub.com/economie/Incasoul-documentar151210163.php
50.http://www.bank.md/articole/Instrumentul%20de%20plata%20-%20%22Viramentul%22-616.html
Anexe
Tabelul 1
Modalități de plată utilizate în tranzacțiile internaționale.
Sursa [36]
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Dimensionarea Utilizarii Modalitatilor de Plata In Comertului International (ID: 139264)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.