Diagnosticul Finantarii pe Termen Lungla Folagro Chim S.r.l
LUCRARE DE DISERTAȚIE
DIAGNOSTICUL FINANȚĂRII PE TERMEN LUNG LA
FOLAGRO CHIM SC SRL
C U P R I N S
I N T R O D U C E R E
1. FINANȚAREA PE TERMEN LUNG
1.1 TIPURI DE FINANȚARE PE TERMEN LUNG
1.1.1 Autofinanțarea
1.1.2 Creșterea capitalului propriu
1.1.2.1 Creșteri de capital prin noi aporturi de capital
1.1.2.2 Creșteri de capital prin încorporarea rezervelor
1.1.2.3 Cresteri de capital prin conversia datoriilor
1.1.2.4 Creșterea capitalului propriu prin emisiunea de acțiuni
1.1.3 Împrumuturi obligatare
1.1.4 Leasing-ul (credit-bail)
1.1.5 Modelarea deciziei de finanțare – Testul B
1.1.5.1 Arbitraj între finanțarea prin credit bancar rambursat în anuități variabile și finanțarea prin leasing financiar
1.1.6 Gestiunea surselor împrumutate. Efectul de levier
1.2 COSTUL FINANȚĂRII PE TERMEN LUNG
1.2.1 Costul autofinanțării
1.2.2 Costul creșterii capitalului
1.2.2.1 Costul mediu ponderat al capitalului
1.2.3 Costul acțiunilor
1.2.3.1 Costul acțiunilor preferențiale
1.2.3.2 Costul acțiunilor comune
1.2.4 Costul împrumutului obligatar
1.2.5 Costul leasing-ului
1.3 Contabilitatea finanțării pe termen lung
1.3.1 Contabilitatea creditelor bancare
1.3.2 Contabilitatea leasingului
2. DIAGNOSTICUL FINANȚĂRII PE TERMEN LUNG LA SC FOLAGROCHIM SRL………………………………………………………………………………………………………………………………
2.1 Prezentarea SC FOLAGROCHIM SRL
2.1.1 Obiectul de activitate al societății
2.1.2 Capitalul social, parți sociale
2.1.3 Conducerea și administrarea societății
2.1.4 Activitatea societății
2.2 Situațiile financiare ale SC FOLAGROCHIM SRL între anii 2011-2013
2.2.1 Analiza fluxurilor financiare
2.2.2 Analiza echilibrului financiar
2.2.3 Rezultatele financiare
2.2.3.1 Capacitatea de autofinanțare
2.2.4 Diagnosticul financiar al rentabilității
2.2.4.1 Principalele rate de rentabilitate
2.2.4.2 Ratele structurii financiare a capitalurilor
2.2.4.3 Ratele de rotație a capitalurilor
2.3 Derularea finanțării pe termen lung la SC FOLAGROCHIM SRL
2.4 Diagnosticul performanței în urma finanțării la SC FOLAGRO CHIM SRL
CONCLUZII ȘI PROPUNERI
B I B L I O G R A F I E
A N E X E
LISTA TABELELOR
Tabelul 2.1 – Bilantul contabil 55
Tabelul 2.2 – Bilantul financiar 58
Tabelul 2.3 – Analiza echilibrului financiar…………………………………………………………………………59
Tabelul 2.4 – Soldurile intermediare de gestiune………………………………………………………………….64
Tabelul 2.5 – Capacitatea de autofinantare metoda aditiva ……………………………………………………67
Tabelul 2.6 – Capacitatea de autofinantare metoda deductiva………………………………………………..68
Tabelul 2.7 – Evoluia ratelor de rentabilitate……………………………………………………………………….69
Tabelul 2.8 – Evolutia ratelor de rentabilitate economica………………………………………………………70
Tabelul 2.9 – Evolutia ratelor de rentabilitate financiara……………………………………………………….70
Tabelul 2.10 – Evolutia ratelor de lichiditate……………………………………………………………………….71
Tabelul 2.11 – Evolutia ratelor de indatorare……………………………………………………………………….72
Tabelul 2.12 – Evolutia vitezei de rotatie a activelor imobilizate……………………………………………77
Tabelul 2.13 – Evolutia vitezei de rotatie a activelor totale……………………………………………………78
LISTA FIGURILOR
Figura 1.1 – Formele finanțării………………………………………………………………………………………………………….7
Figura 1.2 – Efectul de levier, efectul de măciucă………………………………………………………………………………27
Figura 1.3 – Evolutia rentabilitatii financiare in raport de levier ………………………………………………………….28
Figura 2.4 – Evolutia situatiei nete…………………………………………………………………………………………………..60
Figura 2.5 – Evolutia fondului de rulment permanent…………………………………………………………………………61
Figura 2.6 – Evolutia fondului de rulment propriu……………………………………………………………………………..61
Figura 2.7 – Evoulutia nevoi de fond de rulment……………………………………………………………………………….62
Figura 2.8 – Evolutoa trezoreriei nete………………………………………………………………………………………………63
Figura 2.9 Evolutia marjei comerciale……………………………………………………………………………………………..65
Figura 2.10 – Evolutia productiei exercitiului……………………………………………………………………………………66
Figura 2.11 – Evolutia EBE, rezultatului exploatarii si a profitului net…………………………………………………67
Figura 2.12 – Evolutia capacitatii de autofinantare…………………………………………………………………………….68
Figura 2.13 – Evolutia ratei merjei comerciale…………………………………………………………………………………..69
Figura 2.14 – Evolutia ratelor de lichiditate………………………………………………………………………………………71
Figura 2.15 – Evolutia ratei de indatorare totala…………………………………………………………………………………72
Figura 2.16 – Evolutia duratei de rotatie a capitalurilor prin cifra de afaceri………………………………………….74
Figura 2.17 – Evolutia vitezei de rotatie a activelor imobilizate si a activelor totale……………………………….75
I N T R O D U C E R E
Cuvântul ,,diagnostic” este de origine greacă și înseamnă ,,apt de a discerne”. Preluat din medicina umană în management, diagnosticul sugerează necesitatea consultării periodice a organizației pentru a-i identifica starea de sănătate, vigoarea și capacitatea de a se adapta unor schimbări previzibile ale mediului. Spre deosebire însă de diagnosticul medical, diagnosticul managerial nu se limitează doar la cercetarea simptomelor manifestate de pacient și a cauzelor care le generează, ci, prescrie și tratamentul adecvat.
Premisele diagnosticului sunt următoarele:
orice organizație este un organism economico-social viu care parcurge toate etapele existenței: nașterea, creșterea, maturitatea și moartea;
în oricare din etapele parcurse, organizația se poate confrunta cu disfuncționalități cauzate de factori interni și/sau externi;
pentru creșterea longevității și bunăstării organizației este necesară supravegherea stării de sănătate și prevenirea apariției unor anomalii funcționale.
Diagnosticarea poate fi definită ca o cercetare complexa a aspectelor economice, tehnice, sociologice, juridice și manageriale ce caracterizeaza activitatea unei organizații prin care se identifica punctele forte și slabe, cauzele care le-au generat și se formulează recomandări de eliminare sau diminuare a aspectelor negative și/sau de valorificare a celor pozitive.
Diagnosticul economico-financiar este un instrument la îndemâna managerilor care permite formularea unor judecăți de valoare calitative și/sau cantitative privind starea, dinamica și perspectivele unei entități.
Analiza diagnostic a entității poate fi clasificată in mai multe categoriisau tipuri. în funcție de anumite criterii astfel:
I.După sfera de cuprindere a cercetării, diagnosticul poate fi :
Diagnostic general – în care obiectivul investigației îl reprezintă organizația în ansamblul ei. De regulă, acest tip de diagnostic, solicită o echipă complexă, cheltuieli ridicate și un timp mai îndelungat de analiza (dar nu mai mare de o luna). Oportunitatea acestui tip de diagnostic apare atunci când organizația se confrunta cu modificări majore ale structurii concurenților pe piața, cu situații de excepție (fuziuni, sciziuni), etc.
Diagnosticul parțial – presupune învestigarea unei activități sau a unei funcțiuni, fie ca urmare a disfuncționalităților repetate cu care se confruntă, fie datorită necesității de a valorifica anumite oportunități.
Diagnosticul specializat – are ca obiect al învestigării un aspect al activității de ansamblu a organizației (calitatea, productivitatea, costurile, climatul de muncă, etc.). Necesitatea acestui tip de diagnostic derivă fie din neajunsurile semnalate, în interiorul său în afara organizației, fie din interesul de a transforma aspectul respectiv într-un atribut al competitivității.
II. Din punct de vedere al obiectivelor urmărite,se remarca urmatoarele tipuri:
Diagnosticul de sanatate sau de rezultate – are ca obiectiv identificarea puterii globale interne a firmei, având în vedere rezultatele obținute în anii anteriori.
Diagnosticul de vitalitate sau de perspectiva – urmărește evaluarea capacității firmei de a face față unei situații viitoare, total deosebite, generată de pătrunderea pe noi piețe, fuziuni, modificări majore ale mediului ambiant (economice, tehnologice, etc.).
Diagnosticul de climat sau de ambianță – se apreciază climatul de muncă, starea relațiilor inter-umane din cadrul organizației, relațiile cu clienții și alte organizații din mediu, imaginea firmei pe piață.
III. Dupa structura echipei de diagnosticare, tipurile cele mai frecvente sunt:
Diagnosticul intern – realizat de o echipă alcatuită în întregime din specialișții organizației. Deși are o serie de avantaje (cunoașterea aprofundată a problemelor, costuri reduse, timp scurt de elaborare), acest diagnostic este, de regulă, mai puțin obiectiv.
Diagnosticul extern numit și diagnostic propriu-zis, este realizat de consultanții externi organizației. Costurile mai ridicate în comparație cu diagnosticul intern și perioada mai mare de desfășurare sunt compensate de obiectivitatea radiografiei și de valoarea soluțiilor care poartă girul competenței și experienței.
Diagnosticul mixt – este susținut de o echipă alcătuită din specialiștii interni și externi organizației. Acest tip de diagnostic încearca să elimine dezavantajele tipurilor precedente, maximizând avantajele.
V. După natura diagnosticului, reținem clasificarea acestuia în :
diagnostic juridic;
diagnostic comercial;
diagnostic tehnic;
diagnostic resursei umane;
diagnostic financiar .
VI. Tot după natura diagnosticului, reținem atenției o altă clasificarea acestuia în următoarele categorii:
Diagnosticul mediului concurențial are în vedere stabilirea punctelor forte și a punctelor slabe ale entității în raport cu competitorii săi în vederea asigurării unui suport strategic obiectiv; orice diagnostic economico-financiar trebuie să includă o poziționare concurențială a entității pe piață.
Diagnosticul economic are în vedere stabilirea punctelor forte și a punctelor slabe în ceea ce privește modul de asigurare și eficiența utilizării resurselor entității precum și modul de combinare și substituție a acestora în cadrul costurilor de producție.
Diagnosticul financiar trebuie să pună în evidență punctele forte și punctele slabe sesizate în starea de sănătate financiară a entității reflectată prin performanțele și riscurile la care este expusă aceasta.
În ultimii 15-20 ani diagnosticul financiar împreună cu cel al mediului concurențial au avut un dinamism mai accentuat, având la origini nevoile de satisfacere a cerințelor informaționale de către bănci, ca principali finanțatori ai activității economice. Mai apoi, în condițiile trecerii de la o eele mai frecvente sunt:
Diagnosticul intern – realizat de o echipă alcatuită în întregime din specialișții organizației. Deși are o serie de avantaje (cunoașterea aprofundată a problemelor, costuri reduse, timp scurt de elaborare), acest diagnostic este, de regulă, mai puțin obiectiv.
Diagnosticul extern numit și diagnostic propriu-zis, este realizat de consultanții externi organizației. Costurile mai ridicate în comparație cu diagnosticul intern și perioada mai mare de desfășurare sunt compensate de obiectivitatea radiografiei și de valoarea soluțiilor care poartă girul competenței și experienței.
Diagnosticul mixt – este susținut de o echipă alcătuită din specialiștii interni și externi organizației. Acest tip de diagnostic încearca să elimine dezavantajele tipurilor precedente, maximizând avantajele.
V. După natura diagnosticului, reținem clasificarea acestuia în :
diagnostic juridic;
diagnostic comercial;
diagnostic tehnic;
diagnostic resursei umane;
diagnostic financiar .
VI. Tot după natura diagnosticului, reținem atenției o altă clasificarea acestuia în următoarele categorii:
Diagnosticul mediului concurențial are în vedere stabilirea punctelor forte și a punctelor slabe ale entității în raport cu competitorii săi în vederea asigurării unui suport strategic obiectiv; orice diagnostic economico-financiar trebuie să includă o poziționare concurențială a entității pe piață.
Diagnosticul economic are în vedere stabilirea punctelor forte și a punctelor slabe în ceea ce privește modul de asigurare și eficiența utilizării resurselor entității precum și modul de combinare și substituție a acestora în cadrul costurilor de producție.
Diagnosticul financiar trebuie să pună în evidență punctele forte și punctele slabe sesizate în starea de sănătate financiară a entității reflectată prin performanțele și riscurile la care este expusă aceasta.
În ultimii 15-20 ani diagnosticul financiar împreună cu cel al mediului concurențial au avut un dinamism mai accentuat, având la origini nevoile de satisfacere a cerințelor informaționale de către bănci, ca principali finanțatori ai activității economice. Mai apoi, în condițiile trecerii de la o economie finanțată preponderent de pe piața bancară la o economie finanțată preponderent de pe piața de capital, nevoile analizei financiare s-au acutizat și s-au adaptat în mod corespunzător acestei categorii de utilizatori.
Analiza diagnostic poate fi delimitată în funcție de derularea în timp și conexiunile cu alte analize diagnostic, în diagnosticare directa și în cascadă. Analiza diagnostic este efectuată independent, fară o relație nemijlocită cu precedentele sau următoarele diagnosticări și se derulează într-o singură etapă.
Analiza diagnostic în cascadă este alcatuită, de fapt, din mai multe diagnostice parțiale ce derivă unul din altul în funcție de conexiunile cauzale identificate. Acest tip de diagnostic tinde să fie utilizat din ce în ce mai frecvent în firmele contemporane, datorită creșterii complexității activității lor și a intensificării dependenței eficienței de luarea în considerare a relațiilor cauză-efect.
Analiza-diagnostic se efectuează pe baza documentelor contabile de sinteză (situația activelor, datoriilor și capitalurilor proprii – bilanț, rezultatele financiare – contul de rezultate și anexele) și a altor informații privind evoluția prețurilor și a cursurilor bursiere. Dacă bilanțul reflectă situația patrimonială a întreprinderii la sfârșitul exercițiului, contul de rezultate furnizează informații asupra activității acesteia în cursul exercițiului considerat. Elementul ce face legătura între cele două documente de sinteză este rezultatul net, expresie atât a profitabilității întreprinderii, cât și a situației patrimoniale a acesteia.
Decizia de finanțare pe termen mediu și lung constă în:
determinarea capitalului permanent necesar și repartizarea lui între fonduri proprii și împrumutate, ceea ce presupune căutarea unei structuri financiare optime, pentru care costul capitalului este minim și valoarea întreprinderii maximă;
definirea politicii de dividend.
Sursele de finanțare pe termen mediu și lung se pot clasifica astfel:
surse proprii: – interne (autofinanțarea);
externe (aporturi noi de capital și subvenții).
surse împrumutate: – credite bancare;
– împrumuturi din obligațiuni.
surse închiriate (leasingul).
Alegerea sursei/surselor de finanțare este influențată de mai mulți factori:
structura capitalului pe care firma o urmărește. Majoritatea societăților pe acțiuni alternează emisiunile de titluri (acțiuni, obligațiuni) cu împrumuturi, în funcție de obiectivele vizate și de costurile acestora.
maturitatea activelor finanțate, care trebuie să fie în concordanță cu cea a pasivelor sursă. Astfel, un echipament de investiții cu o durată de viață economică de 5 ani, este de dorit să fie finanțat dintr-un împrumut cu scadență similară, pentru ca din cash-flow-urile generate de utilizarea respectivului activ să fie achitate tranșele și dobânzile aferente împrumutului.
situația financiară prezentă și previzionată a firmei. Dacă firma traversează o perioadă mai dificilă, managerii ei trebuie să evite contractarea de împrumuturi noi, deoarece ele ar fi mai costisitoare pentru societate, din cauza primei de risc pe care ar încorpora-o rata dobânzii solicitată de bănci și a restricțiilor pe care le-ar impune acestea. În acest caz, trebuie apelat la surse de finanțare proprii (emisiune de acțiuni). Dacă însă se previzionează profituri mari în viitor, se vor prefera sursele împrumutate (debt financing) și ulterior, când valoarea de piață a acțiunilor va crește datorită profiturilor obținute, se pot emite acțiuni.
condițiile de îndatorare (nivelul ratei dobânzii, restricțiile impuse de creditori, disponibilitatea activelor de a fi folosite ca garanții, etc).
cotarea firmei la bursă. În general, firmele cotate au mai multe posibilități de finanțare decât cele necotate, putând atrage fonduri importante pentru investiții. Listarea la cota bursei reprezintă o recunoaștere publică a competitivității și a performanțelor financiare ale firmei respective. Dezavantajele cotării la bursă sunt reprezentate de expunerea mai mare la riscuri (cum ar fi cel al unei preluări ostile), volumul mare de informații care trebuie pus la dispoziția publicului sub formă de rapoarte periodice și deturnarea obiectivelor managementului pe termen lung, din cauza exigențelor pe termen scurt impuse de piață (firmele cotate trebuie să mențină o politică de creștere progresivă pentru a atrage acționari și trebuie să distribuie constant dividende).
FINANȚAREA PE TERMEN LUNG
Desfășurarea activității la nivelul unei firme generează necesități importante de finanțare aferente ciclului de exploatare dar și activităților de dezvoltare, restructurare sau modernizare. Pentru finanțarea acestora se pot utiliza resurse interne dar și resurse externe.
De regulă, activitatea de investiții este cea mai importantă ,,consumatoare” de resurse externe. În condițiile în care firma dispune de mai multe posibilități de finanțare a activității sale, se pune problema de a alege pe acelea care se potrivesc cel mai bine nevoilor sale. Această selecție se face ținînd cont de anumite condiții care limitează aria posibilităților de procurare de resurse. Acoperirea deficitului de resurse pe termen lung se poate realiza prin apelarea la sistemul bancar, piața de capital, firme specializate sau stat. Întrucît aceste resurse intră în componența capitalului permanent, regăsindu-se în mecanismul financiar al firmei o perioadă lungă de timp, se impune o fundamentare pertinentă a deciziei de finanțare. În acest sens, raportul dintre finanțarea prin îndatorare și capitalurile proprii trebuie să asigure cel mai mic cost de finanțare, decizia de finanțare bazându-se pe optimizarea proporției dintre sursa de finanțare, alocarea și utilizarea fondurilor și obținerea de excedente financiare viitoare ce vor permite rambursarea împrumuturilor și dezvoltarea activității.
Stabilirea unei structuri financiare este o decizie importantă ce se include în sfera politicii financiare a firmei. Astfel, trebuie să se decidă modalitatea de repartizare a finanțării între datoriile pe termen scurt și utilizarea capitalurilor permanente.
Analiza trebuie aprofundată pe structura capitalurilor permanente, impunîndu-se alegerea proporției dintre capitalurile proprii și cele împrumutate pe termen mediu și lung. Decidenții (care iau decizii) trebuie să adopte decizia de finanțare pornind de la capacitatea de îndatorare, nivelul rentabilității financiare, tipul necesităților de finanțare, previziunile cash-flow-urilor viitoare Nu trebuie omis însă faptul că decizia de finanțare este supusă și influenței exercitată de evoluția unor indicatori macro-economici: inflație, rata dobînzii, cursul de schimb, PIB dar și de componenta fiscală și cea legislativă.
Figura 1.1 – Formele finanțării
TIPURI DE FINANȚARE PE TERMEN LUNG
Obiectul deciziei de finanțare îl constituie selecția surselor de capitaluri, la cel mai redus cost al procurării acestora, în condiții de reducere a riscului. Sursele de procurare a capitalurilor le vom analiza în continuare în funcție de tipul activității de finanțat, respectiv vom vorbi în continuare despre finanțarea pe termen scurt, aferentă activității curente, de exploatare a firmei, și despre finanțarea pe termen mediu și lung, aferentă investițiilor realizate de către firmă. Sursele de finanțare se împart în: surse proprii, surse atrase (datorii de exploatare), surse împrumutate (pe termen scurt, mediu și lung) și surse închiriate (aferente finanțării pe termen lung).
Finanțarea pe termen lung a unei firme, aceasta are la dispoziție trei tipuri de surse de finanțare:
surse proprii (atât interne, cât și externe);
surse împrumutate (prin emisiunea și vânzarea de obligațiuni sau prin contractarea decredite bancare pe termen mediu și lung);
surse închiriate, cu posibilitatea cumpărării ulterioare, la un preț prestabilit, a active lor fixe (leasing).
Tipurile de finanțare pe termen lung sunt:
Autofinanțarea
Creșterea capitalului propriu
Împrumuturi obligatare
Leasing-ul (credit-bail)
Modelarea deciziei de finanțare – Testul B
Gestiunea surselor împrumutate. Efectul de levier
Autofinanțarea
Din punctul de vedere al surselor interne de finanțare, nu prea există multe alternative, respectiv ori se recurge la autofinanțare, ori se aduc aporturi noi la capitalul societății.
Autofinanțarea presupune că întreprinderea își asigură dezvoltarea cu forțe proprii folosind drept surse de finanțare o parte a profitului obținut în exercițiul expirat și fondul de amortizare.
Asigurarea fondurilor necesare prin autofinanțare trebuie analizată în funcție de rentabilitatea pe care o degajă profitul reinvestit. Dacă rentabilitatea noilor proiecte acoperite prin autofinanțare este egală cu rentabilitatea reclamată de acționari, politica de autofinanțare este neutră pentru întreprindere. Numai atunci când rentabilitatea proiectelor acoperite prin autofinanțare este mai mare decât remunerația cerută de acționari, autofinanțarea este un efect pozitiv pentru întreprindere, în sensul că va crește valoarea financiară a întrepriderii.
Politica de autofinanțare a întreprinderii vizează urmatoarele obiective:
creșterea autonomiei întreprinderii față de mediul financiar, prin sporirea lichidității, ca urmare a evitării plății dividendelor și a impozitului aferent acestora;
creșterea cursului acțiunilor și, implicit, a valorii întreprinderii, ca urmare a creșterii proporției profitului net reținut pentru autofinanțare;
diminuarea riscului de insolvabilitate și creșterea capacității de îndatorare, drept consecințe ale îmbunătățirii raportului capitaluri proprii – datorii totale
În literatura de specialitate și in practica financiară sunt evidențiate cele 2 forme pe care le îmbraca autofinanțarea:
autofinanțarea netă, care se referă doar la partea din profitul net destinat capitalizării;
autofinanțarea brută, care se referă pe lângă autofinanțarea netă, și la amortizările și provizioanele constituite, care au ca scop reînnoirea activelor uzate, respectiv de a face față potențialelor riscuri datorate evoluției conjuncturale a factorilor economici.
Autofinanțarea este cea mai raspândita forma de finanțare și presupune ca întreprinderea să îsi asigure dezvoltarea prin forte proprii, folosind drept surse o parte a profitului obținut în exercițiul expirat și fondul de amortizare, urmărind atât acoperirea necesarului de înlocuire a activelor imobilizate, cât și creșterea activelor de exploatare.
Autofinanțarea este determinată de creșterea resurselor obținute din propria activitate care vor rămâne în mod permanent la dispoziția întreprinderii pentru finanțarea activității viitoare.
Autofinanțarea globală are doua componente: autofinanțarea de menținere și autofinanțarea netă .
Autofinanțarea de menținere include sursele din care urmează să se realizeze în viitor cheltuielile pentru menținerea potențialului productiv, respectiv pentru reînnoirea mijloacelor de producție și acoperirea riscurilor de exploatare. Principalele surse de formare a autofinanțării de menținere sunt amortizările normale (ce corespund pierderii reale din valoarea imobilizărilor) și provizioanele.
Autofinanțarea netă este partea din autofinanțarea brută din care se formează sursele proprii ale întreprinderii peste necesarul cerut de refacerea capitalurilor investite având ca efect o creștere a patrimoniului. Autofinanțarea netă se constituie în principal din profitul net repartizat pentru fonduri proprii, adică din profitul care ramâne după participarea angajaților la profit și remunerarea asociaților sau acționarilor. Partea din fondul de amortizare care depașește deprecierea reală a imobilizarilor poate constitui de asemenea o sursă a autofinanțării nete.
Trebuie precizat că amortizarea are o influență neutră asupra autofinanțării : mărind costurile cu amortizarea se micșoreaza profitul și invers, astfel încât nu se poate conta pâna la urmă decât pe resursele generate din exploatare.
În schimb, prin politica de amortizare practicată există posibilitatea întreruperii sau încetinirii ritmului de amortizare, apare posibilitatea constituirii anuale a unui fond de amortizare mai mic sau mai mare în funcție de nevoile întreprinderii.
Principalele avantaje oferite de autofinanțare sunt:
constituie un mijloc sigur de finanțare, o sursa independentă și stabilă de fonduri;
autonomia financiară asigurata prin autofinanțare permite întreprinderii independența de gestionare față de organismele financiare și de credit;
asigură întreprinderii un mare grad de libertate privind dezvoltarea investițiilor, cu condiția realizării unor investiții utile, profitabile;
permite frânarea îndatorarii și implicit reducerea cheltuielilor financiare;
permite masurarea randamentului capitalurilor proprii, respectiv a rentabilitatii financiare (autofinantarea neta / capitalul propriu);
reprezintă factorul hotărâtor în asigurarea accesului pe piața de capital și atragerea de noi capitaluri din afara întreprinderii.
Cu toate aceste avantaje oferite de autofinanțare, nu trebuie exagerat în această direcție deoarece în situația în care rentabilitatea economica a întreprinderii este superioara ratei dobânzii practicată pe piața financiară, cu cât raportul dintre capitalul împrumutat și capitalul propriu este mai mare, cu atât randamentul financiar al întreprinderii crește.
Decizia de autofinanțare și nivelul acesteia sunt adesea influențate de factori externi cum sunt fiscalitatea, restricțiile privind accesul pe piața de capital și diverse constrângeri juridice.
Capacitatea de autofinanțare reprezintă un surplus monetar care se obține ca rezultat al tuturor operațiilor de încasari și plați efectuate de întreprindere într-o perioada de timp, având în vedere și incidența fiscală.
Pentru determinarea capacitații de autofinantare se au în vedere atât variabile economice, cât și variabile financiare, punctul de plecare fiind excedentul brut din exploatare (EBE).
CAFa = EBE + (venit. fin.+ venit. extraord. incasabile) – (chelt. fin + chelt. extraord. plătibile) – impozitul pe profit
CAF = CAFa – Dividende – Participații la profit
Mărimea autofinanțării degajată de o întreprindere joacă un puternic rol de semnalizare a performanțelor acesteia. Ea indica potențialilor investirori ai întreprinderii dacă aceasta este capabilă să utilizeze eficient capitalurile încredințate și să le asigure o remunerare atrăgătoare.
Pentru creditori marimea absolută și relativă a autofinanțării certifică nivelul capacității de rambursare precum și nivelul riscului de neplată.
În cazul în care capacitatea de autofinanțare este insuficientă întreprinderea apelează la surse externe de capital: proprii, prin noi aporturi de capital sau prin subvenții de la bugetul statului; împrumutate; închiriate.
Creșterea capitalului propriu
Capitalul propriu al unei firme se bazează în primul rând pe capitalul social al acesteia. Acesta din urmă reprezintă prima fază de finanțare a unei firme și reprezinta capitalul adus ca aport de către acționari/asociați. Asupra capitalului social pot să se realizeze acțiuni de creștere sau reducere a acestuia, potrivit deciziei organelor superioare de conducere ale firmei și în concordanță cu prevederile legale în materie.
Creșterea capitalului social reprezintă o decizie financiară strategică luată de organul suprem de conducere al unei firme. Această decizie se ia atunci când se impune o dezvoltare a activității sau este necesară finanțarea unor noi proiecte de investiții de amploare care urmaresc o creștere a potențialului firmei de a genera profit. Realizarea cu succes a unei creșteri a capitalului social arată ca firma este viabila, are potential de creștere a activității și profitabilității și are un efect pozitiv asupra terților (furnizori, creditori, clienți) sporind încrederea acestora în firma.
Majorarea capitalului social se poate realiza prin emisiunea de noi acțiuni sau prin majorarea valorii nominale a acțiunilor existente în schimbul unor noi aporturi în numerar și/sau în natura. În legislația română se prevede că, majorarea capitalului social se poate face și prin încorporarea rezervelor, cu excepția rezervelor legale și a rezervelor care provin din diferențele favorabile din reevaluarea patrimoniului.
Reducerea capitalului social poate fi determinata de înregistrarea de pierderi ce nu au putut fi acoperite din rezervele constituite anterior, de distribuiri mari de dividende acționarilor sau de cumpărarea propriilor acțiuni de către societatea comercială. Oricare ar fi motivul reducerii capitalului social, aceasta se hotarăște de adunarea generala extraordinara a acționarilor, iar modificarea mărimii capitalului social trebuie înscrisa în registrul comerțului și comunicată tuturor creditorilor firmei.
Reducerea capitalului social se poate face, în principal, prin :
micșorarea numărului de acțiuni sau părți sociale ;
reducerea valorii nominale a acțiunilor sau părților sociale ;
dobândirea propriilor acțiuni, urmată de anularea lor.
Creșteri de capital prin noi aporturi de capital
Orice societate comerciala nou înființată presupune un aport inițial de capital care permite începerea activității. În cazul societaților comerciale pe acțiuni, capitalul inițial este format pe calea subscrierii și vărsării capitalului de către acționarii acesteia. Ulterior, capitalul social inițial poate să crească prin noi aporturi în numerar al acționarilor, prin încorporarea rezervelor sau prin conversia datoriilor.
Creșterile de capital reprezintă un mijloc de finanțare care, spre deosebire de autofinanțare, este o finanțare externa, deoarece fondurile pentru realizarea creșterilor de capital sunt aduse din afara firmei de către acționari. Creșterile de capital realizate prin noi aporturi în numerar au ca rezultat o creștere a mijlocelor bănesti ale firmei, adică a lichidității financiare. În schimb, creșterile de capital prin încoporarea rezervelor și conversia datoriilor nu fac decat să modifice structura pasivului bilanțier, neavând loc o infuzie suplimentară de fonduri.
Capitalul social constituit prin noi aporturi în numerar pe cale emisiunii de acțiuni poate îmbraca următoare forme până la realizarea lui efectiva. Capitalul aprobat este capitalul aprobat de adunarea generală extraordinară a acționarilor cu respectarea reglementarilor privind emiterea valorilor mobiliare. Capitalul subscris reprezintă valoarea totală a capitalului pe care acționarii vechi sau noii potențiali acționari s-au angajat să-l depună. Capitalul varsat este capitalul care se constituie treptat, pe măsura depunerilor efective de numerar în contul curent al emitentului de acțiuni. Capitalul subscris și vărsat reprezintă sumele vărsate efectiv și integral pe măsura subscrierilor, pentru care societatea comercială a remis acționarilor certificatele de acțiuni.
Factorii pe care îi ia în considerare firma la finanțarea prin emisiunea de noi acțiuni sunt:
costurile emisiunii, care variază considerabil în funcție de metoda utilizată pentru efectuarea unei noi emisiuni ;
costurile serviciului, care sunt date de faptul ca deținătorii de acțiuni se asteaptă la venituri relativ ridicate din dividende ;
obligația de a plăti dividende, care depinde în fiecare an de politica de dividend a firmei și de rezultatele obținute de aceasta ;
obligația de a răscumpara investiția nu exista în cazul acțiunilor, decât în cazul lichidării firmei; ca urmare, finanțarea asigurată prin emiterea de acțiuni comune (ordinare) nu impune un efort prea mare în privința plăților către investitori ;
deductibilitatea dividendelor la calcularea impozitului pe profit nu se pune, din moment ce ele se repartizează din profitul net (dupa impozitare); acest fapt face ca dividendele să fie mai costisitoare pentru firma decât o suma absolută similară formată din dobânzi la creditul obligatar sau cel bancar ;
efectul asupra controlului și libertății de acțiune este prezent în cazul finanțării prin emisiunea de acțiuni ordinare (comune); dacă la o noua finanțare participă și alți investitori decât cei existenți, puterea de vot se va schimba într-o anumită măsura și posibil și controlul asupra firmei.
Creșteri de capital prin încorporarea rezervelor
Din profitul anual raportat prin bilanțul contabil de către o societate comercială, o parte este folosita, printre altele, și pentru constituirea și creșterea rezervelor. Când aceste rezerve ajung la un anumit nivel, societatea comercială poate decide încoporarea lor în capitalul social, emițănd noi acțiuni care se distribuie gratuit acționarilor existenți.
Creșterea de capital prin încoporarea rezervelor nu aduce resurse financiare noi pentru societatea comercială; ea este în primul rând o operațiune pur contabilă, întrucat și până la îincorporarea în capitalul social firma dispunea de sumele respective contabilizate la rezerve; în al doilea rând este o operațiune care modifică structura capitalului propriu, în locul rezervelor în pasivul bilanțului apărînd o suma mai mare a capitalului social.Sub aspect tehnic, operațiunea de creștere a capitalului prin încorporarea rezervelor se poate realiza în doua variante: prin creșterea valorii nominale a vechilor acțiuni sau prin emisiune de noi acțiuni de acceași categorie și valoare nominală cu cele existente anterior.
Dupa încorporarea rezervelor, fiecare acționar dispune de mai multe acțiuni sau de același numar de acțiuni cu cel avut până la încoporare, dar într-o suma a capitalul deținut la firmă mai mare, în funcție de varianta aleasă de realizare a încoporarii. Cu toate acestea, și într-un caz și în celalalt, masa de dividende pe care o va primi un acționar este aceași, ea depinzând de mărimea profitului distribuit ca dividende și de ponderea numărului acțiunilor deținute de un acționar în numărul total de acțiuni aflat în circulație emise de firma respectivă.
Față de terți, creșterea de capital prin încorporarea rezervelor este o operațiune benefică deoarece duce la consolidarea încrederii acestora în firmă care a realizat o astfel de creștere a capitalului.
Cresteri de capital prin conversia datoriilor
Creșterea de capital prin conversia datoriilor este proprie marilor societăți comerciale pe acțiuni care, anterior, au efectuat împrumuturi obligatare, emițând obligațiuni convertibile în acțiuni. Procesul financiar de constituire a resurselor începe cu o îndatorare pe termen mediu sau lung care, ulterior, are perspectiva de a se transforma în capital propriu prin conversie.
Convertirea obligațiunilor în acțiuni dă naștere la o creștere de capital fără însă a ocaziona noi intrari de fonduri in firma. Per total sursele acesteia rămân aceleași, numai că âmprumutul obligatar devine acum capital social.
Obligațiunile convertibile oferă investitorilor (cumparatorilor lor) o rată de venit ceva mai mică decât alte tipuri de obligațiuni din aceeași clasă de risc. Emitentul le poate lansa pe piață la o rată a dobânzii mai scăzută decît la obligațiunile clasice, tocmai ca urmare a clauzei de conversie, potrivit căreia deținatorul poate deveni acționar și să obțină venituri din dividende, în funcție de profitabilitatea firmei respective.
Pentru emitent, obligațiunile convertibile prezintă avantajul că au o rată a dobânzii mai scazută decât la împrumuturile obligatare clasice, adică emitentul suportă un cost financiar din dobânzi mai mic. În plus, dacă conversia are loc, emitentul realizează deodată atât o creștere de capital fară intrari de fonduri, cât și o cruțare a lichidităților sale ce ar fi fost necesare pentru restituirea împrumutului obligatar (răscumpararea obligațiunilor).
Pentru cumpărătorul unei obligațiuni convertibile, avantajele derivă din faptul că până la conversie beneficiază de o rată de venit fixă sigură și că nu va realiza conversia în acțiuni decât dacă operațiunea îi pare a fi avantajoasă la momentul în care trebuie să se decidă pentru conversie.
Creșterea capitalului propriu prin emisiunea de acțiuni
Creșterea capitalului propriu prin emisiunea de acțiuni reprezintă o formă de finanțare prin fonduri proprii ca și autofinanțarea. Deosebirea constă în faptul că, în timp ce autofinanțarea este, în speță, o finanțare internă, realizată prin efortul propriu al întreprinderii, – capitalizarea unei părți a profitului – creșterea de capital prin emisiunea de acțiuni noi reprezintă o finanțare din surse proprii externe, fonduri aduse din afara societății de către acționarii reali sau potențiali. Din acest punct de vedere creșterile de capital prin emisiunea de acțiuni se aseamănă cu finanțarea prin îndatorare.
Emisiunea de acțiuni conduce la sporirea mijloacelor bănești ale întreprinderii, la creșterea solvabilității acesteia, la întărirea fondului de rulment și deci la întărirea echilibrului financiar întrucât creșterea capitalului permenent determinată de sporirea capitalului social nu este însoțită imediat de o creștere a activelor imobilizate (această ameliorare a fondului de rulment este însă tranzitorie pentru că ulterior aceste fonduri se vor investii, în cea mai mare parte, în active imobilizate).
Subscrierea de acțiuni are un efect contradictoriu ,,efect de diluare” asupra evaluării întreprinderii de către investitori: pe de o parte are un efect negativ asupra rentabilității acțiunilor întreprinderii, deoarece profitul net global realizat se va repartiza pe un număr mai mare de acțiuni, deci rentabilitatea unei acțiuni scade, iar, pe de altă parte are un efect pozitiv, deoarece bonitatea și garanția întreprinderii cresc tocmai datorită creșterii capitalului propriu, în baza cărora aceasta poate solicita credite suplimentare.
Creșterea de capital se poate face prin emisiunea de acțiuni noi, distribuirea de acțiuni gratuite fie prin majorarea valorii nominale ale acțiunilor vechi. A treia alternativă este mai rar practicată.
Emisiunea de acțiuni noi se poate face în două modalități:
la valoarea nominală a acțiunilor vechi;
la o valoare majorată, funcție de valoarea bursieră a acțiunilor vechi.
Deși creșterea capitalului social poate avea ca sursă nu numai subscrierea de noi aporturi ci și încorporarea rezervelor sau datoriilor, convertite în contribuții la capitalul social, numai crearea de noi aporturi la capitalul social contribuie la finanțarea investițiilor nete, celelalte surse nefiind decât conversii ale posturilor de pasiv, fără a determina creșterea surselor de finanțare a întreprinderii.
Creșterea de capital prin emisiunea de acțiuni noi, se poate realiza doar atunci când vechiul capital subscris a fost în întregime vărsat. Pentru ca emisiunea să poată fi practic realizată și să fie atractivă, trebuie ca prețul de emisiune a noilor acțiuni emise să fie mai mic sau cel mult egal cu valoarea de piață a acțiunilor vechi.
Diferența dintre valoarea de emisiune și valoarea nominală reprezintă pentru întreprindere formarea unei prime de emisiune, care are ca scop egalizarea drepturilor acționarilor vechi și noi atunci când există rezerve și alte capitaluri proprii, fiind prețul plătit de acționarii noi pentru dobândirea dreptului asupra acestora și se înscrie ca o rezervă în pasivul bilanțului alături de capitalul social.
Prima de emisiune = Valoarea de emisiune – Valoarea nominală
Din punct de vedere teoretic, noua valoare de piață a tuturor acțiunilor întreprinderii după emisiune, se determină ținând cont de cursul acțiunilor vechi și de valoarea de emisiune a acțiunilor noi.
Să facem câteva notații:
= valoarea de piață a acțiunii după majorarea de capital;
= valoarea de piață a acțiunii înainte de majorarea de capital;
= valoare de piață a acțiunilor vechi;
= valoarea de emisiune a acțiunilor noi;
= numărul acțiunilor noi;
= numărul acțiunilor vechi;
Dacă notăm, cu ds dreptul de subscriere, atunci acesta va trebui să compenseze diferența dintre valoarea de piață a acțiunilor înainte de subscriere și valoarea de piață a acestora după subscriere, adică:
unde: cu s-a notat ponderea (sub formă de coeficient) acțiunilor noi în totalul acțiunilor de după majorarea de capital iar cu s-a notat diferența dintre valoarea de piață a acțiunilor vechi și valoarea de emisiune a noilor acțiuni.
Dreptul de subscriere, reprezintă pierderea de valoare (valoare de piață) a acțiunilor vechi, recunoscut vechilor acționari, proporțional cu numărul de acțiuni vechi deținute, practic fiecare acțiune veche având atașat un drept de subscriere. Acesta poate fi utilizat de vechi acționari pentru achiziționarea de noi acțiuni sau le poate ceda unui acționar nou, fiind un titlu negociabil a cărei valoare depinde de legea cererii-ofertei, putând fi cotate la bursă ca și acțiunile.
Acționarul nou va plăti unui acționar vechi dreptul de subscriere iar firmei îi va achita prețul de emisiune. Numărul de drepturi de subscriere care trebuie cumpărat de noul acționar pentru a intra în posesia unei acțiuni se determină astfel:
Valoarea de emisiune a noilor acțiuni trebuie să se situeze între valoarea nominală a acțiunilor vechi și valoarea de piață a acestora:
unde cu s-a notat valoarea nominală a acțiunilor vechi.
Distribuirea de acțiuni noi gratuite, are drept consecință diminuarea proporțională a părții fiecărei acțiuni în capitalurile proprii ale întreprinderii. creșterea numărului de acțiuni atrage scăderea valorii de piață a titlurilor financiare de natura acțiunilor, ceea ce face ca acțiunile să fie accesibile pentru pentru noii cumpărători, antrenând o creștere a cererii.
Pierderea de valoare de piață a acțiunilor vechi, prin creșterea numărului de acțiuni emise va fi compensată, prin atașarea la fiecare acțiune veche, a unui drept de atribuire (da).
Împrumuturi obligatare
În condițiile economiei de piață, firmele își desfășoară activitatea într-un mediu concurențial extrem de complex și volatil. Cunoașterea și adaptarea la acest tip de mediu permite firmelor să-și desfășoare activitatea în condiții de raționalitate economică. În caz contrar, valorificarea oportunităților existente va avea de suferit, ca și gestionarea resurselor și a timpului disponibil, iar situațiile potrivnice și factorii capabili să genereze efectele pozitive nu vor fi sesizați. În acest context, un rol fundamental în exercitarea unui management organizațional eficace îl are calitatea deciziei financiare.
Orice firmă, fie că se află în faza de dezvoltare a propriei activități sau în cea de menținere a capacităților de producție este obligată să atragă resurse pentru finanțarea activităților desfășurate. Dilema managementului financiar este legată de tipul de finanțare la care trebuie să apeleze: credit bancar sau obligatar, leasing financiar sau operațional, etc..
Obligațiunile sunt titluri negociabile care dau posesorului (cumpărătorului) un drept de creanță asupra capitalurilor pe care acesta la împrumută întreprinderii prin cumpărarea obligațiunilor emise de aceasta. Împrumutul obligatar are, în principiu, un cost mai mic decât subscrierile de capital. În plus, nu afectează rentabilitatea acționarilor și nici nu afectează dreptul de proprietate al acestora.
Atât emisiunea cât și vânzarea obligațiunilor se fac prin instituții specializate (de obicei bănci de investiții sau alte instituții de credit care acționează fie ca intermediar, fie în nume propriu fie ca garant al emisiunii.
Subscriind obligațiunile, creditorul aderă la un contract de emisiune care precizează diversele caracteristici ale împrumutului: rata cuponului (rata nominală a obligațiunii), calendarul de plată a cupoanelor (dobânzii la obligațiune), data la care se începe calculul dobânzii, sacdența, valoarea nominală, valoarea de emisiune, valoarea de rambursare, modalitățile de rambursare a împrumutului obligatar etc.
Valoarea de emisiune se poate face la valoarea de paritate a obligațiunii (al pari), peste această valoare (suprapari) sau sub această valoare (subpari). Ca și în cazul acțiunilor, diferența dintre valoarea de emisiune și valoarea nominală constituie prima de emisiune.
Dacă notăm cu valoarea nominală a emisiunii, cu valoarea de emisiune a emisiunii, cu ,,” prima de emisiune, atunci aceasta este:
La emisiunea obligațiunilor se stabilește și termenul de maturitate a acestora, adică data la care firma se obligă să răscumpere, la un preț prestabilit (valoarea nominală dacă emisiunea s-a făcut subpari, sau valoarea de răscumpărare dacă emisiunea s-a făcut al pari) obligațiunile vândute.
Rambursarea (răscumpărarea) se poate face în patru modalități:
prin amortizări constante și anuități variabile;
prin anuități constante și amortizări variabile;
integral la scadență;
prin răscumpărări la Bursă.
Răscumpărarea prin amortizări constante și anuități variabile
Întreprinderea va răscumpăra, în fiecare an, tranșe egale din împrumut, prin tragerea la sorți sau răscumpărate direct prin Bursă.
Prin urmare anuitatea (cuponul + amortismentul) va fi degresivă, deoarece va scădea valoarea dobânzilor, aceasta fiind calculată la un număr tot mai mic de obligațiuni. Anuitatea variabilă se determină pentru fiecare perioadă ,,i” (i = ) pe baza următoarei formule de calcul:
unde:
Ai = anuitatea aferentă perioadei ,,i”;
C = mărimea împrumutului obligatar;
k = rata cuponului (rata dobânzii la obligațiune);
n = durata împrumutului;
Răscumpărarea prin amortizări variabile și anuități constante
Pentru a păstra anuități constante, amortizarea va varia crescător în fiecare an, pe măsură ce cuponul plătit în fiecare an scade (tocmai datorită amortizării împrumutului). Anuitatea constantă se determină după formula:
unde:
A = anuitatea (A1 = A2 = A3 =…= An = A);
C = mărimea împrumutului obligatar;
= rata dobânzii sub formă de coeficient;
n = durata împrumutului.
Răscumpărarea prin rambursare integrală la scadență
Deși este o formă avantajoasă de împrumut, deoarece firma poate beneficia pe toată durata de maturitate a obligațiunilor, de împrumutul respectiv, la sfârșitul perioadei, atunci când întreaga sumă va fi răscumpărată, se va crea un efort de trezorerie foarte mare, care poate destabiliza cash-flow-ul întreprinderii respective.
Răscumpărarea prin bursa de valori
Prezintă atât avantaje (atunci când cursul titlului este inferior valorii de răscumpărare) cât și dezavantaje (în cazul contrar). În plus, există și anumite limite procedurale, întrucât numai un număr limitat de obligațiuni care se află la scadență pot fi răscumpărate prin bursă.
Leasing-ul (credit-bail)
Finanțarea prin leasing este o soluție modernă și avantajoasă de asigurare a capitalului fix necesar întreprinderilor. În loc să împrumute bani pentru achiziționarea unor echipamente, mașini, utilaje, instalații, clădiri, întreprinderile pot să ,,împrumute” prin sistemul leasing aceste resurse direct, în anumite condiții.
În esență leasing-ul presupune un acord prin care se transferă dreptul de a folosi un bun pentru o perioada de timp stabilită și cu posibilitatea de cumpărare a acestuia la sfârșitul perioadei; în anumite privințe, efectele sunt similare cu închirierea și/sau cu vânzarea în rate.
Practicile mondiale relevă utilizarea unui leasing direct (producătorul și proprietarul bunului îl încredințează spre folosință unui beneficiar) și a unui sistem de leasing indirect (intervine o societate specializată de leasing, eventual și un alt finanțator; prima cumpără bunul la indicația beneficiarului și îl pune la dispoziția acestuia contra unor plăți periodice).
Se face distincție între leasing operațional și leasing financiar.
În primul caz, proprietatea rămâne la societatea ,,locator” și după încheierea perioadei convenite; în cel de-al doilea caz, la încheierea perioadei, utilizatorul achiziționează bunul pe care l-a ,,luat în leasing” plătind o ,,valoare reziduală” a acestuia (leasing-ul financiar se aseamănă cu o vânzare în rate și cu o situație de ,,credit furnizor”).
Conform legislației române o parte, denumită locator, se obligă ca, la solicitarea celeilalte părți, denumită utilizator, să cumpere sau să preia de la un terț, denumit furnizor, un bun mobil sau imobil și să transmită utilizatorului posesia sau folosința asupra acestuia, contra unei plăți numite redevență, în scopul exploatării sau, după caz, al achiziționării bunului.
Operațiunile de leasing au ca obiect:
utilizarea bunurilor mobile, inclusiv a valorilor mobiliare;
utilizarea echipamentului industrial;
utilizarea bunurilor imobile cu destinație comercială, achiziționate sau construite de o societate de leasing (societate imobiliară pentru comerț și industrie);
utilizarea fondului de comerț sau a unuia dintre elementele sale necorporale;
e) utilizarea bunurilor de folosință îndelungată și a imobilelor cu destinație de locuință, pentru persoanele fizice.
Pe parcursul executării contractului, utilizatorul este obligat să efectueze plățile cu titlu de redevență, în cuantumul valoric stabilit și la datele stabilite în contractul de leasing; redevența plătită va fi calculată ținând seama de o marjă de profit și de amortizarea integrală sau parțială a bunului; regimul de amortizare va fi stabilit de părți, de comun acord, în funcție de natura bunului și valoarea sa de intrare, în conformitate cu legislația.
La încheierea perioadei stabilite în contract întreprinderea beneficiară are următoarele opțiuni:
să restituie bunul;
să prelungească contractul (cu o redevență mai mică, pentru că bunul este în parte amortizat);
să achiziționeze bunul la un preț care corespunde valorii actualizate.
Se consideră că leasing-ul are următoarele avantaje:
În plan fiscal: toate cheltuielile rezultate din contractul de leasing sunt deductibile fiscal, în timp ce la finanțarea prin credite, numai dobânda este deductibilă, iar la finanțarea din surse proprii este deductibilă numai amortizarea (întreprinderea este interesată să deducă din venituri cheltuieli cât mai mari pentru asigurarea unor condiții bune de desfășurare a activității, ea plătind impozit pe profit pentru partea din venituri care rămâne după deducerea cheltuielilor);
În plan financiar: leasing-ul permite finanțarea investițiilor fără a recurge la capitaluri împrumutate sau proprii; are avantajul că nu se alterează proporția între capitalul propriu și cel împrumutat și nici nu se modifică raporturile de proprietate asupra capitalului social al întreprinderii (cum este cazul recurgerii la majorarea capitalului prin atragerea de noi investitori);
În plan economic: leasing-ul este o soluție care leagă nivelul costurilor de gradul de utilizare a mijloacelor; întreprinderea folosește un echipament numai atâta timp cât are nevoie pentru realizarea unui obiectiv, după care renunță la el și nu mai are nici cheltuieli; în plus, întreprinderea poate avea acces la mijloacele necesare în condiții mai puțin severe decât în cazul creditelor bancare (chiar dacă nu are garanții colaterale suficient de mari);
Principalul dezavantaj al sistemului de leasing îl constituie costurile relativ mai ridicate; acestea acoperă și valoarea serviciului prestat de finanțator și de firma de leasing.
Contractul de închiriere prezintă următoarele consecințe:
finanțarea prin credit-bail este asimilată cu finanțarea unei imobilizări printr-un împrumut, obținut în același moment cu cel al intrării imobilizării în exploatare. Nu există o plată la momentul inițial (nu există flux bănesc care să iasă inițial).
vărsarea periodică a locației (redevenței) care este deductibilă fiscal;
vărsarea unei valori reziduale la scadența contractului. Această operațiune transformă pe locatar în proprietar.
Instituțiile de credit specializate în leasing sunt verigi relativ noi ale sistemului bancar. Operațiile de leasing au început în SUA în 1952, s-au extins în mai multe țări în 1962. Prezintă un ritm unic de creștere economică cifrat la 25% anual.
Trăsăturile leasing-ului :
operația de închiriere de utilaje sau echipamente industriale care aparțin băncii sau societăților financiare (SIF);
bunurile care se închiriază sunt achiziționate special pentru a satisface nevoile chiriașului în cauză;
parțile contractului convin încheierea ca o etapă intermediară;
scopul final al operațiunii este achiziția de către chiriași a bunurilor respective la un preț convent prin considerarea plăților anterioare făcute cu titlu de chirie;
Pentru bancă sau societatea financiară leasing-ul asigură :
un plasament avantajos al capitalului;
garanția bunurilor încredințate chiriașului;
procurarea bunurilor de către chiriași fară a antrena bunurile proprii;
posibilitatea recuperării în câțiva ani a sumei investite prin preluarea cu titlu de cumpărare a bunurilor de către chiriași.
Leasing-ul se substituie astfel creditului. Caracterul de credit al operațiunilor de leasing decurg din următoarele elemente :
Operațiunile se referă la plasamentul capitalului disponibil al unității specializate pe aceste operațiuni;
Factorul hotărâtor în determinarea profitului care revine bănci este nivelul dobânzii practicate;
Angrenarea capitalului se face pe termen mijlociu, potrivi specificului operațiunilor de investiții;
Garanția materială a operației, caracteristică creditului este inclusă și asigurată în propoții mai mari și condiții mai bune.
Formele leasing-ului
Leasing-ul mobiliar privește utilaje și alte bunuri materiale: tractoare, utilaje de construcții, vapoare, etc.;
Leasing-ul imobiliar se referă la: birouri, locuințe, etc.;
Leasing-ul industrial, este cea mai importantă formă, are în vedere: instalații complete (fabrici).
Operațiunile de factoring implică apariția, în raporturile de credit, în relațiile între vânzatorul creditor și cumparatorul debitor, al unui nou pesonaj numit factorul. Acest agent, factorul, a fost determinat de interesul vânzatorului creditor de a obține rapid sumele datorate de clienți și de a-și declină sarcina evidenței și urmăririi debitorului în caz de neplată. Factorul preia în sarcina sa, de la creditor, titlurile de creanță asupra debitorului devenind beneficiar, preluând asupra sa riscul situației de neplată a debitorului.
Acest sistem de factoring este favorabil furnizorilor care fac frecvente livrări în loturi mari, care au activitate sezonieră sau clientelă dispersată. Acest fapt permite extinderea factoring-ului prin unități specializate.
Modelarea deciziei de finanțare – Testul B
Decizia de finanțare a firmei este asumată, în cea mai mare parte, de către conducerea acesteia. Acționarii firmei urmăresc o remunerare a capitalului avansat inițial la o rentabilitate superioară oportunităților de investiții oferite de piața financiară la un moment dat, respectiv ei doresc o rată internă de rentabilitate superioară ratei de fructificare a capitalului oferită de piața financiară. În acest fel, acționarii, vor obține o creștere a averii lor finale, mai ridicată decât cea oferită la un moment dat de o altă alternativă de investire.
În esență, conducerea întreprinderii acționând în interesul acționariatului, este nevoită să urmărească reducerea costului capitalului împrumutat, urmărind creșterea ratei rentabilității financiare a firmei.
În cele ce urmează vom prezenta un model de alegere a sursei de finanțare a firmei pe care îl vom numi testul B, pe baza căruia se va opta între finanțarea prin împrumut bancar rambursat în anuități variabile și leasing financiar.
Arbitraj între finanțarea prin credit bancar rambursat în anuități variabile și finanțarea prin leasing financiar
Decizia de a prelua în leasing sau de a cumpăra un mijloc fix prin apelarea la creditul bancar este luată prin compararea costurilor de finanțare ale celor două alternative și alegerea acelei surse de finanțare cu cel mai mic cost. Toate fluxurile de numerar în contul datoriei se recomandă a fi actualizate la costul datoriei firmei după impozitare, deoarece fluxurile de numerar sunt relativ certe și sunt defiscalizate.
Pentru alegerea metodei de finanțare, care trebuie selectată, propunem testul B și în urma rezultatului acestui test vom decide care este cea mai avantajoasă formă de finanțare pentru firma, respectiv leasing financiar sau credit bancar rambursat în anuități variabile.
Testul B face raportul dintre costul prezent al capitalului conform soluției leasing (Sl) și costul prezent al capitalului conform soluției credit bancar (Sc), cu următoarele precizări:
Dacă B < 1va fi preferată finanțarea prin leasing;
Dacă B > 1 va fi preferată finanțarea prin credit bancar;
Dacă B = 1 alegerea sursei de finanțare este indiferentă.
Costul prezent al capitalului conform soluției leasing și costul prezent al capitalului conform soluției credit bancar se prezintă astfel:
unde:
I0 = mărimea capitalului necesar (costul de achiziție al mijlocului fix);
Ali = amortizarea directă de leasing la nivelul perioadei ,,i”;
Aci = amortizarea directă a creditului bancar la nivelul perioadei ,,i” (I0/c);
m = durata contractului de leasing;
n = durata de exploatare a echipamentului;
c = perioada de contractare a creditului bancar;
ka = rata dobânzii nominale active la creditul bancar acordat;
k = costul capitalului împrumutat pentru firma, defiscalizat ( k = r (1-));
Ami = amortizarea anuală a mijlocului fix, calculată potrivit reglementărilor în vigoare la nivelul perioadei ,,i”;
= dobânda efectivă achitată de firma la nivelul perioadei ,,i” ;
= dobânda la leasing la nivelul unei perioade ,,i”;
VRm = valoarea reziduală a mijlocului fix la sfârșitul contractului de leasing;
= rata impozitului pe profit sub formă de coeficient.
Notă:
= serviciul datoriei leasing la nivelul perioadei ,,i”;
serviciul datoriei credit bancar la nivelul perioadei ,,i”;
Gestiunea surselor împrumutate. Efectul de levier
Efectul de levier reprezintă utilizarea banilor împrumutați de către o companie pentru a mări rentabilitatea generată de capitalul acționarilor. Dacă o corporație obține cu fondurile împrumutate un profit mai mare decât costul datoriei sale, înseamnă că efectul de levier a fost aplicat cu succes.
Efectul de levier este o metodă folosită pentru a creste rentabilitatea unei investiții fără a mări investiția. Cumpărarea valorilor mobiliare în marjă constituie un exemplu de efect de levier cu bani împrumutați. Ȋn acest caz, se poate obține un efect de levier suplimentar dacă valorile mobiliare cumpărate în marjă sunt convertibile în acțiuni comune. Deși nu implică folosirea banilor împrumutați, drepturile de preempțiune, garanțiile și opțiunile reprezintă un alt exemplu de efect de levier, oferind perspectiva de a obține o rentabilitate mare cu o investiție mică sau fără nici o investiție. Efectul de levier exprimă creșterea ratei de remunerare a capitalurilor proprii determinată de creșterea gradului de îndatorare.
Efectul de levier este o tehnică de gestiune financiară ce are ca scop mărirea rentabilității capitalului propriu. Deasemenea, efectul de levier pune în evidență legătura existentă între rata rentabilității financiare și rata rentabilității economice.
Efectul multiplicator al îndatorării asupra rentabilității capitalurilor proprii este cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de ,,efect de levier”. Aceasta se exprimă conform relației, unde:
RKP = rata rentabilității capitalului propriu;
Re = rata rentabilității economice;
Rd = rata dobânzii.
Efectul levier sau al pârghiei îndatorării reflectă influența dobânzii la împrumuturi, asupra rentabilității. Pârghia îndatorării este expresia raportului dintre datoriile totale și capitalul propriu. Efectul generat de îndatorare determină modificarea nivelului rentabilității financiare în sensul creșterii sau scăderii sale, după cum rentabilitatea economică este superioară sau inferioară costului mediu al datoriilor.
Dacă diferența (Re – Rd) este pozitivă, rentabilitatea financiară va fi cu atât mai mare cu cât îndatorarea va fi mai importantă. Întreprinderea are în acest caz interesul să se împrumute pentru a beneficia de efectul de levier.
Dacă diferența (Re – Rd) este negativă, creșterea îndatorării întreprinderii are efect nefavorabil asupra rentabilității financiare. Aceasta se va diminua cu diferența dintre rata rentabilității economice și rata dobânzii. Se spune că în acest caz îndatorarea are un ,,efect de măciucă” determinând scăderea rentabilității financiare.
Din punct de vedere al întreprinderii care folosește împrumutul există riscul de a nu face față obligațiilor de plată către creditori, iar la un volum mare al datoriilor exigibile neonorate o poate face insolvabilă ducând-o la faliment și la pierderea capitalului propriu. Acest aspect al practicării îndatorării este cunoscut sub denumirea de risc financiar și apare cu atât mai mare cu cât proporția capitalului împrumutat și dobânzile aferente sunt mai mari, iar rentabilitatea economică este mai redusă.
Ponderea îndatorării în structura de finanțare a întreprinderii depinde de strategia de dezvoltare a acesteia, de situația existentă la un moment dat pe piața financiară și perspectivele evoluției sale în viitor. Chiar și în cazul unei rate înalte a dobânzii și deci a unui cost ridicat al capitalului de împrumutat, se poate obține un efect de levier, prin selectarea judicioasă a acțiunilor finanțate prin îndatorare, asigurând utilizarea cu eficiență maximă și accelerarea rotației întregului capital.
Indicatorul care reflectă nivelul beneficiului suplimentar la capitalul propriu în dependență de volumul întrebuințat de mijloace împrumutate se numește efectul de levier financiar (efectul de îndatorare).
Efectul de levier financiar sau efectul de pârghie financiară scoate în evidență influența îndatorării întreprinderii asupra rentabilității capitalului propriu al acesteia.
Rata generală a îndatorării (levierul financiar) mai este cunoscută și sub denumirea de ,,rată de levier” și exprimă îndatorarea totală (pe termen scurt, mediu și lung) a întreprinderii în raport cu capitalul propriu. Rezultatul trebuie să fie subunitar, o valoare supraunitară însemnând un grad de îndatorare ridicat. Levierul financiar se calculează după formula:
unde :
DT = datorii totale;
CPR = capitaluri proprii.
Este important de reținut că efectul de levier poate acționa atât în favoarea cât și în detrimentul investitorului, amplificând câștigurile sau pierderile.
Îndatorarea firmei are un efect diferențiat asupra valorii de piață a acesteia, deoarece modifică structura financiară a firmei sau structura sa de finanțare a activității. Acest efect este modelat de efectul de levier (sau pârghie financiară).
Rata rentabilității economice a firmei, definită, unde Ae este activul economic al firmei, cu rata dobânzii bancare la care firma se îndatorează, definită, unde D este datoria contractată și cu rata rentabilității financiare a firmei, definită, unde este profitul net al firmei iar reprezintă capitalul propriu al firmei.
Raportul dintre datorie și capitalurile proprii se numește levier (L), iar diferența dintre rata rentabilității economice și rata dobânzii bancare se poate numi coeficient de fructificare a îndatorării.
Să analizăm dependența rentabilității financiare în raport de rentabilitatea economică, rata dobânzii, respectiv levier:
deci rentabilitatea financiară a firmei crește odată cu rentabilitatea economică;
deci rentabilitatea financiară scade odată cu creșterea ratei dobânzii bancare și invers;
Această relație are efect ambivalent: dacă rata rentabilității economice este mai mare decât rata dobânzii, atunci rentabilitatea financiară crește odată cu creșterea levierului, adică cu creșterea ponderii datoriei firmei în totalul capitalului propriu; acesta este efectul de levier propriu-zis; dacă rata dobânzii este mai mare decât rata rentabilității economice, atunci creșterea îndatorării conduce la scăderea rentabilității financiare; acesta se mai numește efect de măciucă.
Efectul de levier și efectul de măciucă poate fi reprezentat grafic astfel:
Figura 1.1 – Efectul de levier, efectul de măciucă
În funcție de situația de fapt, evoluția rentabilității financiare în raport de levier (raportul dintre datorii și capitaluri proprii) poate fi reprezentat astfel:
Figura 1.3 – Evoluția rentabilității financiare în raport de levier
COSTUL FINANȚĂRII PE TERMEN LUNG
Resursele financiare nu sunt gratuite au pentru întreprindere un cost. Cunoașterea acestuia pentru fiecare resursă constituită are mare importanță căci în funcție de cost managerii aleg între diferitele resurse care le sunt mai avantajoase sau procedează la combinații, într-o structură financiară rațională, care să minimizeze costul global (mediu ponderat al capitalului).
Decizia de finanțare este cea care face posibilă decizia de investiții. La nivel internațional, deciziile privind procurarea capitalului investițional se reflectă pe termen lung în eficiența și competitivitatea activității întreprinderilor. Datorită importanței acestor decizii, ele sunt înglobate în strategia internațională a capitalului, mai exact în strategia globală de finanțare a întreprinderilor. De asemenea, este cunoscut faptul că, deciziile de politică financiară au drept obiect finanțarea adoptată de întreprindere în funcție de obiectivele de rentabilitate, de creștere și de risc. După determinarea nevoilor de finanțare stabile ale întreprinderii se decide partea care va fi finanțată prin capitaluri permanente precum și politica de îndatorare, adică repartiția între fonduri proprii și datorii. Decizia de finanțare reprezintă astfel opțiunea întreprinderii de a-și acoperi nevoile de finanțare fie prin fonduri proprii interne sau externe, fie prin împrumuturi, fie în participație. Actul de decizie asupra finanțării aparține întreprinderii, întrucât ea este cea mai interesată în folosirea cu eficiență a fondurilor și obținerea unor rezultate bune. În același timp, decizia de finanțare nu depinde exclusiv de întreprindere, ci și de bancă, de facilitățile pe care le poate obține în negocierea creditelor sau de acționari și disponibilitățile acestora pentru a subscrie la creșteri de capitaluri de împrumut, de existența sau în existența unor capitaluri libere, posibil de atras etc.
Costul autofinanțării
Deși autofinanțarea este o politică financiară sănătoasa și de dorit, nu este oportun să se exagereze în acestă direcție, autofinanțarea putând avea asupra întreprinderii următoarele consecințe: pierderea legăturii cu piața financiară, diminuarea mobilității capitalului și necesitatea c reșterii rentabilității economice, care de cele mai multe ori este dificil de realizat astfel încât să satisfacă cerințele investitorilor.
În realitate, în România, ca și în alte țări, autofinanțarea reprezintă o sursă de finanțare foarte importantă pentru întreprindere. La prima vedere, profiturile reținute par să fie o sursă gratuită de finanțare. Totusi, din punct de vedere al acționarilor sau asociaților (care sunt proprietarii firmei) profiturile reținute reprezintă un cost de oportunitate deoarece, dacă profiturile realizate ar fi integral plătite ca dividende în numerar, acționarii ar fi putut investii acești bani la o rată devenit pe care piața o asigură în momentul respectiv. Ca urmare, profiturile reținute au un cost similar cu cel al acțiunilor comune pe care firma le are emise pe piață.
Întrucat autofinanțarea are ca resurse și amortizările și provizioanele calculate, acestea se pot considera fluxuri de trezorerie din întreaga activitate a întreprinderii, finanțată atât din capitaluri proprii, cât și împrumutate. În consecință, costul autofinanțării din amortizări și provizioane este egal cu costul mediu ponderat al capitalului.
Dacă considerăm componența capitalului din trei surse, respectiv acțiuni comune, acțiuni preferențiale și datorii, atunci formula costului mediu ponderat al capitalului (CMPC) va fi:
,
în care:
kc = Costul capitalului corespunzător acțiunilor comune;
Cc = Valoarea de piață a capitalului în acțiuni comune;
Cp = Valoarea de piață a capitalului în acțiuni preferențiale;
D = valoare de piață a capitalului împrumutat;
kp = Costul capitaqlului corespunzător acțiunilor preferențiale;
kD = costul datoriilor, îănainte de impozitare, echivalent cu dobânda cerută de împrumutători;
π = cota de impozitare a profitului.
Din formula de mai sus, rezultă că detereminarea costului mediu ponderat al capitalului este relativ simplă. Totuși, calculul acestuia ridică serioase probleme în aplicarea lui în parctică, cu ar fi: determinarea costurilor specifice fiecărei surse de capital ș alegerea sistemului de ponderi ale surselor de capital.aceste dificultăți pot fi însă diminuate prin fixarea de către conducerea întreprinderi a unei structurii financiare optime care va maximiza valoarea întreprinderii și va conduce la menținerea acesteia în timp.
Din punct de vedere al raționalității economice, autofinanșarea este o resursă scumpă. Costul autofinanțarii este rentabilitatea economică, ce trebuie să fie mai mare decât rata medie a dobânzii pentru a avea levier financiar. Dacă afacerea care a generat sursele este suficient de rentabilă, înseamnă că reinvestirea lor este cel mai bun plasament pe care îl oferă piața. Limita autofinanțării este dată de principiul diversificării plasamentului. Diversificarea plasamentului este efectiv un factor de reducere a riscului. Măsura riscului unui portofoliu permite observarea factorilor care determină impotanța acestui risc și arată influența coeficientului de legătura între diferitele rate de rentabilitate ale titlurilor.
Costul creșterii capitalului
Determinarea costului capitalurilor proprii este mult mai dificil de realizat în comparație cu costul capitalurilor împrumutate; dacă în cazul împrumuturilor întreprinderea poate măsura cu precizie costul acestora, în cazul capitalurilor proprii estimarea dividendelor ridică problema procedeelor de calcul și a rentabilității așteptate de actțonari. Astfel, dacă rentabilitatea așteptată de acționari este insuficientă, aceștia își vor vinde titlurile, determinând scăderea cursului, iar noile titluri se vor emite și plasa în condiții mai dificile.
Costul capitalurilor proprii este asimilat ratei minime de randament pretinsă de furnizorii de capital (acționari sau creanțieri) pentru finanțarea proiectelor întreprinderii; el este considerat ca reprezentând rentabilitatea minimă pe care o pot atinge aceste capitaluri pentru a-i păstra pe vechii acțonari și a-i atrage pe alții noi.
Costul capitalului este rata randamentului minim obținută de investitori, în măsură să garanteze acționarilor un câștig comparabil celui pe care l-ar putea obține pe piață, în aceeași clasă de risc.
Există economiști care consideră că rentabilitatea capitalurilor proprii (financiară) poate fi determinata astfel:
Această relație de calcul exprimă randamentul întreprinderii, însă este greu de aplicat datorită dificultăților de stabilire a valorii întreprinderii.
Dacă se iau în considerare cursurile de pe piață bursieră (în cazul întreprinderilor cotate la bursă), rentabilitatea financiară (rentabilitatea capitalurilor proprii) se poate calcula conform formulei:
Și această modalitate de calcul prezintă unele insuficiențe legate de faptul că nu toate întreprinderile cotează la bursă și, în plus, principala remunerație a acționarilor nu o reprezintă întotdeauna dividendul, ci plusvaloarea obținută din tranzacțiile cu titluri de valoare.
În aceste condiții, costul capitalurilor proprii se calculeaza ca raport între profitul net și capitalurile proprii.
Costul capitalurilor proprii, suportat de întreprindere se poate exprima sub forma următorilor indicatori:
De pe poziția acționarului (adică a pieței) rata de randament așteptată (r) depinde de dividendele vărsate (D) și de plus valoarea determinată ca diferență între prețul de vânzare (Pn) al acțiunii dupa ,,n” perioade și prețul de cumpărare (P0).
deci :
Când calculul se efectueaza pe ,,n” perioade, formula devine:
Când se tinde către infinit, prețul viitor al acțiunii tinde către zero și relația poate fi scrisă astfel:
În scopul evitării previziunii dividendelor pe termen foarte lung, Gordon și Shapiro au emis o ipoteza asupra creșterii acestor dividende cu o rata de creștere anuala constantă ,,g”;
În această situație, egalitatea precedentă devine:
Dacă presupunem că r>g, obținem egalitatea cunoscută sub denumirea de modelul lui Gordon:
sau
Modelul Gordon-Shapiro a fost elaborat de M.J. Gordon și E. Shapiro în anul 1956. Acest model pleacă de la premisa că acțiunea nu este revândută, fiind deținută o periodă de timp infinită, iar acționarii sunt remunerați din dividendele repartizate.
Autorii modelului au considerat următoare ipoteze restrictive:
Absența ficalității și a costurilor legate de tranzacționarea titlurilor de piață;
Creșterea perpetuă a titlurilor cu rată ,,g”;
Amortizare egală cu investițiile de menținere a capacității de producție a firmei;
Durată de viață infinită a firmei emitente;
Investiții realizate numai din reinvestirea profitului net.
În concluzie, modelul Gordon-Shapiro ilustrează legatura dintre cursul bursier al acțiunilor firmei și politica de repartizare a profitului.
Costul mediu ponderat al capitalului
Pentru desfășurarea unor activități economice eficiente, întreprinderile utilizează atât surse proprii de finanțare, cât și surse împrumutate, ceea ce înseamna că au o anumită structură a capitalului, formată din capitaluri proprii (capital social, rezerve, prime de capital), credite bancare pe termen mediu și lung, împrumuturi din emisiuni de obligațiuni.
Finanțarea activității de exploatare și/sau de investiții din surse variate presupune și costuri diferite, ceea ce determină exprimarea costului capitalului sub forma costului mediu ponderat al diferitelor surse de finanțare. Costul mediu ponderat al capitalului depinde de ponderea deținută de fiecare sursă de capital în total și de costul fiecărei surse de capital.
Calculul costului mediu ponderat al capitalului se efectuează conform relației:
Cmpk %=costul mediu ponderat în procente;
Ps = ponderea fiecărei surse de capital, resursele totale;
Cs = costul procentual al fiecărei surse de capital.
Costul mediu ponderat al capitalului după sursele de date utilizate în calcul se poate determina:
după metoda ponderării contabile;
după metoda ponderării bursiere.
Metoda ponderarii contabile se bazeaza pe datele din evidența contabilă și este preferată datorită caracterului stabil al datelor contabile luate în calcul. Metoda ponderării bursiere implică utilizarea cursului bursier al acțiunilor sau obligațiunilor în determinarea ponderii capitalurilor în ansamblul surselor de finanțare, motivată fiind de stabilirea costului capitalului propriu în funcție de exigențele pieței, exprimate prin prețul de piață sau cursul bursier. Ponderile bursiere sunt mai fondate din punct de vedere teoretic, dat fiind faptul că utilizarea capitalurilor bursiere conferă posibilitatea luării în calcul a rezervelor și altor fonduri, cursul bursier constituind o apreciere globală a valorii întreprinderii, însă prezintă dezavantajul unor fluctuații mai mari într-o perioada relativ scurtă de timp.
Metoda ponderării bursiere presupune evaluarea la bursă a capitalului social, adică transformarea în capitalizare bursieră, calculându-se un nou cost al capitalului în procente, dupa relația:
în care:
K% = noul cost în procente al capitalului evaluat la bursă;
Do = ultimul dividend
Po = ultimul curs al unei acțiuni la bursă;
g = rata constantă de crețtere anuală a dividendului.
Determinarea costului mediu ponderat al capitalului prezintă o importanță deosebită pentru întreprindere, dată fiind necesitatea abordării globale a surselor utilizate pentru finanțarea anumitor proiecte de investiții.
Utilizarea exclusivă a capitalurilor împrumutate la finanțarea investițiilor determină diminuarea capacității întreprinderii de a contracta datorii în viitor; folosirea unei singure surse de finanțare poate conduce la adoptarea unor decizii de investiții care să diminueze valoarea întreprinderii. Toate acestea stau la baza utilizării costului mediu ponderat al capitalului în fundamentarea deciziilor de finanțare care să păstreze structura optimă a capitalului în timp.
Costul acțiunilor
Costul capitalului propriu este, de fapt, costul pe care firma îl suportă pentru plata dividendelor către acționari.
În acest context, costul capitalului propriu trebuie tratat ca un cost explicit, care presupune un flux monetar de ieșire (toate aporturile de capital din afara întreprinderii ocazionează costuri explicite – dividende), dar și ca un cost implicit (sau cost de oportunitate), care nu presupune un flux monetar de ieșire (surse de finanțare care se formează în întreprindere). Chiar dacă sursele de finanțare care se formează în întreprindere par gratuite, ele au un cost, deoarece aparțin tot acționarilor, iar aceștia ar putea să le plaseze cu remunerație pe piața financiară.
Costul capitalului propriu este destul de deficil de măsurat deoarece angajamentele luate față de proprietari, de către conducerea întreprinderii, sunt formale, ceea ce face măsurarea costurilor destul de dificilă în comparație cu determinarea costului capitalului împrumutat, unde există angajamente clare de remunerare a creditorilor.
În cele ce urmează vom pune problema costului capitalurilor proprii pentru acțiuni preferențiale și pentru acțiuni comune.
Costul acțiunilor preferențiale
Acțiunile preferențiale (cu divident fix, obligatoriu) sunt acele titluri de valoare pe care le posedă un acționar din cadrul întreprinderii, care promit un dividend stabil, dividend ce se plătește acestora înaintea plății dividendelor pentru acțiunile comune, care promit un divident variabil.
În cazul unei societăți pe acțiuni, care are emise acțiuni preferențiale și asigură dividende stabile pe o perioadă lungă sau medie de timp, un nou acționar poate să considere cumpărarea unei astfel de acțiuni ca o investiție care antrenează:
un cost inițial de achiziție a unui astfel de titlu (cursul acțiunii) notat P0;
un venit real stabil primit în timpul deținerii acestui titlu în viitor.
Din punctul de vedere al întreprinderii, costul acțiunilor preferențiale este un cost specific al acestor capitaluri proprii, iar din punct de vedere al deținătorilor de astfel de titluri de valoare este rata de rentabilitate cerută de aceștia pentru investiția în astfel de titluri.
Costul acțiunilor preferențiale, în condițile în care aceste titluri de valoare sunt păstrate un timp nedefinit (n), se poate măsura pe baza următoarei ecuații, care trebuie să verifice egalitatea:
unde:
kp = costul acțiunilor preferențiale;
Di = dividendul aferent perioadei ”i”, dar, prin ipoteză
Di = D1 = D2 = D3 = …=Dm = … =D (este o rentă perpetuă).
Costul acțiunilor comune nu trebuie ajustat cu impozitul pe profit, deoarece dividendele pentru acestea se plătesc din profitul net al întreprinderii.
Se poate observa că dacă se cunoaște cursul acțiunilor preferențiale și dacă se poate formula o ipoteză credibilă asupra nivelului dividendelor stabile, așteptate de cumpărătorii titlurilor, se poate deduce kp.
Costul acțiunilor comune
Acțiunile comune sunt acele titluri de valoare pe care le posedă un acționar din cadrul întreprinderii, care nu promit un anumit dividend. Ca și în cazul acțiunilor preferențiale, costul acțiunilor comune nu trebuie să fie ajustat cu impozitul pe profit, deoarece dividendele pentru acestea se plătesc tot din profitul net al întreprinderii.
În determinarea costului acțiunilor comune (kc) apare o dificultate de ordin tehnic, datorată faptului că nu este stabilită o rată a dobânzii, ca în cazul datoriilor sau un anumit dividend stabil ca în cazul acțiunilor preferențiale. În plus, acțiunile comune emise de întreprindere, poate cunoaște fluctuații importante pe piața secundară de capital, dacă aceasta cotează la bursă.
Dacă acționarii reali sau potențiali a unei întreprinderi anticipă dividende crescătoare cu o rată de creștere ,,g” constantă, rata de rentabilitate pentru investiția lor în acțiuni este pentru întreprindere un cost al capitalului numit costul acțiunilor comune emise de firma.
În acest caz, remunerarea acționarilor va varia de la an la an ca urmare a creșterii economice, deci a creșterii fluxurilor de trezorerie. Aceste creșteri ale fluxurilor de trezorerie pot fi ca urmare a reinvestirii unei părți din profitul net obținut la finele exercițiului financiar (perioada i-1), ceea ce înseamnă că remunerarea acționarilor se va face numai cu o parte din profitul net, cealaltă parte fiind utilizată pentru realizarea creșterii economice. Aceasta înseamnă că acționarii pot primi creșteri ale remunerării lor pe seama sporului de profit net obținut ca urmare a reinvestirii unei părți din acesta.
unde: Di = dividendul aferent perioadei ”i”;
g = rata de creștere constantă a dividendelor;
Dacă se notează cu investiția făcută de acționari în firmă, atunci acești acționari speră să primească de-a lungul duratei de viață a firmei (durată nedefinită: n) o sumă de dividende cel puțin egală (la valoarea actualizată) cu acea investiție, adică:
relație cunoscută sub numele de modelul Gordon-Shapiro privind valoarea firmei (situație care se produce numai în cazul în care g este o constantă și ).
Această formulă permite unui subscriptor interesat în cumpărarea de acțiuni să evaluaze cursul acțiunilor comune, respectiv prețul pe care este dispus să-l plătească pentru achiziția unui titlu care promite dividende crescătoare an de an cu o rată constantă ,,g”. Din relația de mai sus rezultă imediat costul acțiunilor comune:
unde: D1/P0 reprezintă randamentul așteptat al dividendului.
Așa cum am precizat anterior kc reprezintă, pentru investitor (acționar), rata cerută de acesta care plătește P0 astăzi pentru achiziția unei acțiuni de la care așteaptă în viitor dividende (D1, D2, …. Dn,…), crescătoare cu rata constantă ,,g”. Această rată de rentabilitate cerută de acționari definește constrângerea de remunerare care apasă asupra întreprinderii și îi permite conducerii întreprinderii să determine costul acțiunilor comune.
La rândul său, rata de creștere a dividendelor ca urmare a reinvestirii unei părți din profitul net este rezultatul produsului dintre rata rentabilității profitului net reinvestit () și rata de reinvestire a profitului net (), adică:
.
În literatura de specialitate există și alte modele specifice pentru determinarea costului acțiunilor comune, care se bazează pe anumite ipoteze privind evoluția întreprinderii în viitor și percepția acționarilor reali și potențiali cu privire la acest trend. Amintim aici modelul de creștere ,,0” a dividendelor (caz în care g = 0 și D1 = D2 = …= D) unde kc = D/P0) și modelul creșterii supranormale sau inconstante, unde perioada inițială este tratată separat iar creșterea constantă se aplică numai fazei de maturitate a dezvoltării întreprinderii.
Când o întreprindere are emise acțiuni comune și acestea fac obiectul tranzacției pe piața de capital și dorește să emită altele suplimentare, prețul de emisiune este, în mod obișnuit, mai mic decât prețul de închidere a zilei bursiere dinaintea emisiunii, pentru a face emisiunea atractivă. Costul capitalului obținut prin emisiunea de noi acțiuni comune se poate cuantifica pe baza următoarei formule:
;
unde:
kE = costul în mărime relativă a emisiunii.
Costul împrumutului obligatar
Împrumutului obligatar, este o altă importantă sursă de finanțare din exteriorul întreprinderii, respectiv atragerea capitalului prin apel la economiile publice sau emisiunea de obligațiuni. Ca forma specifică a creditului, împrumutul obligatar presupune materializarea creanțelor asupra întreprinderilor emitente sub forma unor titluri financiare numite obligațiuni. În afara unor caracteristici distinctivi, cum sunt numele emitentului, suma totală a împrumutului, durata, un împrumut obligatar prezintă și următoarele caracteristicii:
valoarea nominală a obligațiunii;
prețul de emisiune;
data de folosința – momentul de la care începe calculul dobânzilor;
mărimea cuponului sau a dobânzii (fixă, variabilă, obligațiuni indexate în funcție de un bun, o monedă sau cifra de afaceri);
prețul de rambursare;
modalități de rambursare, etc.
Calculul costului împrumutului obligatar se bazează pe aceleași raționamente făcute pentru un împrumut obișnuit, dar apar posibilități de a influența suma profitului prin diferența dintre valoarea nominală și valoarea de emisiune a unei obligațiuni. Astfel, dacă întreprinderea rambursează suma aferentă obligațiunilor într-un an, ea își diminuează profitul impozabil, deci ea își scade artificial costul împrumutului.
Costul leasing-ului
Leasingul reprezintă un mod de finanțare a întreprinderii pe termen lung din surse împrumutate, care se poate analiza ca un împrumut. Costul acestei surse de finanțare poate fi evaluat sub forma unui coeficient de actualizare. Se aplică aceași condiție de balansare a egalității valorii actuale ale echivalentului sumei de finanțare (CE) – care în acest caz este costul de achiziție a echipamentului luat în leasing – și ale ieșirilor din trezorerie pentru plățile viitoare privind redevența anuală și valoarea reziduală.
Costul leasingului integrează și efectele ale acestei forme de finanțare. De exemlu, dacă presupunem că redevența (R) (chiria) este formată din: amortizarea (A) echipamentului deductibilă din profitul impozabil la locator și marja (M) acoperitoare pentru cheltuielile de funcționare și prfitul locatorului, atunci marja M este o cheltuială deductibilă (caracterul unei dobânzi la capitalul închiriat), iar amortizarea echipamentului nu mai constituie o cheltuială deductibilă și nu generează o economie fiscală pentru utilizatorul leasingului.
Utilizatorul leasingului, nefiind proprietarul bunului închiriat, înregistrează un cost de oportunitate determinat de pierderea economiei de impozit aferentă amortizării bunului închiriat.
Costul leasingului (kl) este soluția următoarei ecuații:
,
unde:
.
Așadar, leasingul ne apare ca un mod de finanțare particular ce se poate analiza ca un împrumut, și, deci, costul său poate fi evaluat sub forma unei rate actuariale. De altfel, ,,costul împrumutului este rata pentru care există echivalență între suma efectiv primită de întreprindere și totalul anuităților vărsate în contrapartidă. Prin urmare, ecuația fundamentală care stă la baza determinării costului leasingului este:
Costul fiecărei surse de finanțare, fie acesta capital propriu sau capital împrumutat se compară cu sursele alternative pe care firma le are la dispoziție și, în mod evident, va fi selectată sursa cea mai ieftină.
În ultimii ani, operațiunile de leasing au căpătat o pondere din ce în ce mai mare în totalul finanțărilor, îndeosebi, din cauza lipsei de lichidități a firmelor, acestea fiind indispensabile unei dezvoltări și retehnologizări.
Contabilitatea finanțării pe termen lung
Contabilitatea creditelor bancare
Paleta de creditare este destul de diversă. Dacă avem în vederea scadența creditelor, ele se clasifică în ,,credite pe termen scurt” (contul 159) și ,,credite pe termen lung” (contul 162). Numai cele pe termen lung ,,alimentează” cu informații ciclul definanțare, celelalte contribuie la realizarea gestiunii trezoreriei întreprinderii. Finanțările bancare sunt realizate pe termen mediu – între 1 și 5 ani – și pe termen lung – peste 5 ani.
Obiectivul lor este realizarea de investiții, în sensul larg al termenului, a căror natură (investiții mobiliare sau imobiliare) le condiționează modalitățile (durata, rata dobânzii, expresiile garanțiilor, forma de rambursare, etc.). În principiu, mărimea acestor credite nu poate acoperi în totalitate costul proiectului finanțat. Condițiile de dobândă și datoriile depind de elemente de conjunctură, de situația economică și financiară a întreprinderii și de rezultatele negocierilor cu banca, cu ocazia depunerii dosarului de creditare. Plata dobănzilor poate fi făcută anual, semestrial sau conform oricăror altor fracționări ale anului. Mărimea unui împrumut scade în măsura în care se rambursează ,,principalul” său.
Ritmul rambursării poate să fie adaptat posibilităților financiara ale întreprinderii, stingerea datoriei putând fi prevăzută conform unui ,,plan de amortizare” ce presupune o repartiție a plăților în tranșe egale, progresive sau degresive. De asemenea, poate să fie vizată, o perioadă de scutire, numită franșiză, în care nu se rambursează părți din capitalul împrumutat. Rambursarea ,,in fine”, adică rambursarea principalului la scadență, a devenit o modalitate de plată extreme de rară; astfel că, rambursarea capitalului împrumutat la care se adaugă și dobânzile, repartizată în timp, ia forma de anuități variabile sau constante. Anuitatea variabilă se calculează prin adăugarea la rata stabilită și dobânda aferentă, pe când cele constante (Ac) se calculează conform relației:
unde:
I = rata anuală a dobânzii;
C = principalul împrumutului;
n = numărul de anuități.
Conturile folosite la contabilizarea creditelor pe termen mediu și lung sunt:
Contul 162 ,,Credite bancare pe termen lung” , cu ajutorul căruia se ține evidența creditelor bancare pe termen lung primate de la instituțiile bancare și de la alte persoane juridice. Acesta este un cont de pasiv, care se creditează cu:
Suma creditelor pe termen lung primite;
Diferențele nefavorabile de curs valutar rezultate din evaluarea laînchiderea exercițiului financiar, a creditelor în valută și se debitează cu:
Suma creditelor rambursate;
Diferențele favorabile de curs valutar rezultate din evaluareacreditelor în valută la închiderea exercițiului financiar precum și la rambursarea acestora.
Soldul creditor al contului reprezintă creditele pe termen lung nerambursate.
Contul 168 ,,Dobânzi aferente împrumuturilor și datoriilor asimilate”, cont cu ajutorul căruia se ține evidența dobânzilor datorate, aferente împrumuturilor din emisiunea de obligațiuni, creditelor bancare pe termen lung, datoriilor ce privesc imobilizările financiare, precum și celor aferente altor împrumuturi și datorii asimilate.Acesta este de asemenea un cont de pasiv, care se creditează cu:
Valoarea dobânzilor datorate, aferente împrumuturilor și datoriilor asimilate;
Valoarea dobânzilor evidențiate în avans potrivit prevederilor contractuale;
Diferențele nefavorabile de curs valutar aferente dobânzilor datorate în valută, rezultate în urma evaluării acestora la încheierea exercițiului financiar;
Și se debitează cu:
Suma dobânzilor plătite;
Valoarea dobânzilor datorate și facturate potrivit prevederilor contractuale, în cazul leasingului financiar;
Diferențe favorabile de curs valutar aferente dobânzilor datorate învalută, rezultate în urma evaluării acestora la încheierea exercițiului financiar precum și la rambursarea acestora. Soldul creditor al contului reprezintă dobânzile datorate și neplătite.
Principalele operații generate de gestiunea creditelor bancare pe termen lung, sunt contabilizate astfel:
Angajarea creditului bancar pe baza contractului de credite și a extrasului de cont:
Dacă împrumutul respectiv esteacordat sub formă de plăți pentru achitarea furnizorilor (livrări de bunuri, executări de lucrări sau prestări de servicii):
401,,Furnizori” = 1621 ,,Credite bancare pe termen lung”;
Dacă împrumutul respectiv esteacordat pentru achitarea furnizorilor de imobilizări:
404 ,,Furnizori de imobilizări” = 1621,,Credite bancare pe termen lung”
Dacă suma de bani reprezentândîmprumutul este pusă la dispoziția solicitantului:
5121,,Conturi la bănci în lei”= 1621 ,,Credite bancare pe termen lung” sau
5124 ,,Conturi curente la banci în devize” = 1621 ,,Credite bancare pe termen lung”;
Rambursarea creditelor bancare pe termen mediu și lung în lei și valută:
1621 ,,Credite bancare pe termen lung” = 5121 ,,Conturi la în bănci lei” sau 1621 ,,Credite bancare pe termen lung” = 5124 ,,Conturi curente la banci în devize”;
În cazul creditelor în valută, înregistrarea diferențelor nefavorabile de curs valutar, la închiderea exercițiului financiar, ca urmare a scăderii cursului valutar:
1621 ,,Credite bancare pe termen lung” = 765 ,,Venituri din diferențe de curs valutar”;
În cazul creditelor în valută, înregistrarea diferențelor favorabile de curs valutar, la închiderea exercițiului financiar, ca urmare a creșterii cursului valutar:
665 ,,Cheltuieli din diferențe de curs valutar” = 1621 ,,Credite bancare pe termen lung”;
Obligațiile de plată a dobânzilor pentru creditele pe termen mediu și lung:
666 ,,Cheltuieli privind dobânzile” = 1682 ,,Dobânzi aferente creditelor dobânzile pe termen lung”;
Plata dobânzilor în lei sau în devize:
1682 ,,Dobânzi aferente creditelor pe termen lung” = 5121 ,,Conturi la bănci în lei termen lung” sau
1682 ,,Dobânzi aferente creditelor pe termen lung” = 5124 ,, Conturi curente la banci în devize”;
Trecerea acestor credite în categoria creditelor nerambursabile la scadență:
1621,,Credite bancare pe termen lung” = 1622 ,,Credite bancare pe termen lung nerambursabile la scadență”;
Achitarea creditelor nerambursabile la scadență în lei și valută:
1622 ,,Credite bancare pe termen lung nerambursate la scadență” = 5121 ,,Conturi la bănci în lei nerambursabile la scadență” sau
1622 ,,Credite bancare pe termen lung nerambursate la scadență” = 5124 ,,Conturi curente la banci în devize”.
Problema împrumuturilor și a costurilor lor este una de o importanță capitală în contabilitate.
Contabilitatea leasingului
Din punct de vedere contabil, doar leasingul financiar este considerat credit pe termen mediu sau lung, deoarece în contabilitate se înregistrează bunul achiziționat prin leasing, și acesta se și amortizează, pe când la leasingul operațional, lunar se înregistrează doar redevența pe care locatarul o plătește locatorului. Înregistrările care apar în contabilitatea locatarului, atunci când acesta ia în leasing un activ fix. Prezentam principalele operațiuni în cazul leasing-ului financiar.
Înregistrarea avansului:
% = 404 „Furnizori de imobilizări”
409 „Furnizori – debitori”
4426 „TVA deductibilă”;
Plata avansului (prima rată):
404 „Furnizori de imobilizări” = 5121 „ Conturi la bănci în lei”;
Primirea bunului:
2133 „Mijloace de transport” = 167 „Alte împrumuturi și datorii asimilate”;
Înregistrarea dobânzii aferente:
471 „Cheltuieli înregistrate în avans” = 1687 „Dobânzi aferente altor împrumuturi și datorii asimilate”;
În debitul contului 8036 se înregistrează valoarea activului fix luat în leasing și dobânda aferentă.
Regularizarea avansului
167 „Alte împrumuturi și datorii asimilate” = 409 „Furnizori–debitori”;
Plata ratei și înregistrarea dobânzilor aferente:
% = 404 „Furnizori de imobilizări”
167„Alte împrumuturi și datorii asimilate”
1687 „Dobănzi aferente altor împrumuturi și datorii asimilate”
4426 „TVA deductibilă”.
În creditul contului 8036 se înregistrează lunar valoarea rate și dobânda aferentă.
Înregistrarea amortizării:
6811 „Cheltuieli de exploatare = 2813 „Amortizarea instalațiilor, mijloacelor de transport, animalelor si plantațiilor”;
Plata valorii reziduale (la care nu se mai plătește dobândă, și care reprezintă de fapt, ultima rată stabilită prin contractul de leasing):
% = 404„Furnizori de imobilizări
167„Alte împrumuturi și datorii asimilate”
4426 „TVA deductibilă”
Înregistrarea amortizării:
6811 „Cheltuieli de exploatare” = 2813 „Amortizarea instalațiilor, mijloacelor de transport, animalelor si plantațiilor”;
DIAGNOSTICUL FINANȚĂRII PE TERMEN LUNG LA SC FOLAGROCHIM SRL
Prezentarea SC FOLAGROCHIM SRL
Societatea este constituită în temeiul legii nr. 31/1991 republicată și cu modificările ulterioare, în baza actului de voință al asociatului unic RAD IONUȚ EUGEN, de cetățenie Română, născut la data de 13 Decembrie 1984 în municipiul Brașov, Jud. Brașov, cu domiciliul în Municipiul Brașov, Str. Prunui, nr. 14, bl. E1, sc B, ap. 6.
Sub denumirea FOLAGRO CHIM SRL, este constiuită pe baza de act constitutiv o societate cu răspundere limitată, persoana juridică Română, denumire înregistrată la Registrul Comerțului, având număr de ordine în Registrul Comerțului : J14/371/2006 și Cod Unic de Înregistrare : 18948445.
În orice factură, ofertă, comandă, tarif, prospect și alte documente întrebuințate în comerț emanand de la societate, trebuie să se mentioneze denumirea societății, forma juridică, sediul social, numărul din Registrul Comerțului, Cod Unic de Înregistrare și capitalul social. Sunt exceptate bonurile fiscale emise de aparatele de marcat electronice, care vor cuprinde elementele prevăzute de legislația din domeniu.
Societatea are sediul social în România, orașul Covasna, str. Timar, nr. 71, Jud. Covasna, aceasta putând fi în orice localitate sau orice altă adresă, prin hotărârea asociatului unic cu respectarea condițiilor de formă și publicitate prevăzute de lege.
Societatea va putea înființa sucursale, agenții, reprezentanțe, puncte de lucru, depozite, cabinete sau alte asemenea sedii secundare în țară sau străinătate prin hotărârea asociatului unic.
Societatea se constituie pe o durată nelimitată cu începere de la data înmatriculării în Registrul Comerțului, ea putând fi modificată prin hotărârea asociatului unic.
Obiectul de activitate al societății
Obiectul de activitate, domeniul principal de activitate și activitatea principală.
Domeniul principal : 202 Fabricarea pesticidelor și a altor produse agrochimice.
Activitatea principală : 2020 Fabricarea pesticidelor și a altor produse agrochimice.
0129 Cultivarea altor plante permanente;
0150 Activități în ferme mixte (cultura vegetală combinată cu creșterea animalelor);
0210 Silvicultură și alte activități forestiere;
0220 Exploatarea forestieră;
0230 Colectarea produselor forestiere nelemnoase din flora spontană;
1039 Prelucrarea și conservarea fructelor și legumelor n.c.a.;
1101 Distilare, rafinare și mixarea băuturilor alcoolice;
1102 Fabricarea vinurilor din struguri;
1610 Tăierea și rindeluirea lemnului;
1622 Fabricarea parchetului asamblat în panouri;
1623 Fabricarea altor elemente de dulgherie și tâmplărie, pentru construcții;
4120 Lucrări de construcții a clădirilor rezidențiale și nerezidențiale;
4212 Lucrări de construcții a căilor ferate de suprafață și subterană;
4213 Construcția de poduri și tuneluri;
4221 Lucrări de construcții a proiectelor utilitare pentru fluide;
4222 Lucrări de construcții a proiectelor utilitare pentru electricitate și telecomunicații;
4299 Lucrări de construcții a altor proiecte inginerești n.c.a.;
4332 Lucrări de tâmplărie și dulgherie;
4391 Lucrări de învelitori, șarpante și terase la construcții;
4399 Alte lucrări speciale de construcții n.c.a.;
4511 Comerț cu autoturismul și autovehicule ușoare (sub 3,5 tone);
4519 Comerț cu alte autovehicule;
4531 Comerț cu ridicata de piese și accesorii pentru autovehicule;
4532 Comerț cu amănuntul de piese și accesorii pentru autovehicule;
4540 Comerț cu motociclete, piese și accesorii aferente; întreținerea și repararea motocicletelor;
4611 Intermedieri în comerțul cu materii prime agricole, animale vii, materii prime textile și cu semifabricate;
4612 Intermedieri în comerțul cu combustibil, minereuri, metale și produse chimice pentru industrie;
4613 Intermedieri în comerțul cu material lemnos și materiale de construcții;
4614 Intermedieri în comerțul cu mașini, echipamente industriale, nave și avioane;
4615 Intermedieri în comerțul cu mobilă, articole de menaj și de fierărie;
4616 Intermedieri în comerțul cu textile, confecții din blană, încălțăminte și articole din piele;
4617 Intermedieri în comerțul cu produse alimentare, băuturi și tutun;
4618 Intermedieri în comerțul specializat în vânzarea produselor cu caracter specific, n.c.a.;
4619 Intermedieri în comerțul cu produse diverse;
4621 Comerț cu ridicata al cerealelor, semințelor, furajelor și tutunului neprelucrat;
4622 Comerț cu ridicata al florilor și al plantelor;
4623 Comerț cu ridicata al animalelor vii;
4624 Comerț cu ridicata al blanurilor, pieilor brute si al pieilor prelucrate;
4631 Comerț cu ridicata al fructelor și legumelor;
4632 Comerț cu ridicata al cărnii și produselor din carne;
4633 Comerț cu ridicata al produselor lactate, oualor, uleiurilor și grasimilor comestibile;
4634 Comerț cu ridicata al băuturilor;
4635 Comerț cu ridicata al produselor din tutun;
4636 Comerț cu ridicata al zahărului, ciocolatei și produselor zaharoase;
4637 Comerț cu ridicata cu cafea, ceai, cacao și condimente;
4638 Comerț cu ridicata specializat al altor alimente, inclusiv pește, crustacee și moluște;
4639 Comerț cu ridicata nespecializat de produse alimentare, băuturi și tutun;
4641 Comerț cu ridicata al produselor textile;
4642 Comerț cu ridicata al îmbrăcămintei și încălțămintei;
4643 Comerț cu ridicata al aparatelor electrice de uz gospodaresc, al aparatelor de radio și televizoarelor;
4644 Comerț cu ridicata al produselor din ceramică, sticlarie, și produse de întreținere;
4645 Comerț cu ridicata al produselor cosmetice și de parfumerie;
4646 Comerț cu ridicata al produselor farmaceutice;
4647 Comerț cu ridicata al mobilei, covoarelor și a articolelor de iluminat;
4648 Comerț cu ridicata al ceasurilor și bijuteriilor;
4649 Comerț cu ridicata al altor bunuri de uz gospodaresc;
4651 Comerț cu ridicata al calculatoarelor, echipamentelor periferice și software-ului;
4652 Comerț cu ridicata de componente și echipamente electronice și de telecomunicații;
4661 Comerț cu ridicata al mașinilor agricole, echipamentelor și furniturilor;
4662 Comerț cu ridicata al mașinilor-unelte;
4663 Comerț cu ridicata al mașinilor pentru industria miniera și constructii;
4664 Comerț cu ridicata al mașinilor pentru industria textila și al mașinilor de cusut și de tricotat;
4665 Comerț cu ridicata al mobilei de birou;
4666 Comerț cu ridicata al altor masini și echipamente de birou;
4669 Comerț cu ridicata al altor mașini și echipamente;
4671 Comerț cu ridicata al combustibililor solizi, lichizi și gazosi și al produselor derivate;
4672 Comerț cu ridicata al metalelor și minereurilor metalice;
4673 Comerț cu ridicata al materialului lemnos și a materialelor de construcție și echipamentelor sanitare;
4674 Comerț cu ridicata al echipamentelor și furniturilor de fierărie pentru instalații sanitare și de încălzire;
4675 Comerț cu ridicata al produselor chimice;
4676 Comerț cu ridicata al altor produse intermediare;
4677 Comerț cu ridicata al deșeurilor și resturilor;
4690 Comerț cu ridicata nespecializat;
4711 Comerț cu amănuntul în magazine nespecializate, cu vânzare predominantă de produse alimentare, băuturi și tutun;
4719 Comerț cu amănuntul în magazine nespecializate, cu vânzare predominantă de produse nealimentare;
4721 Comerț cu amănuntul al fructelor și legumelor proaspete, în magazine specializate;
4722 Comerț cu amănuntul al cărnii și al produselor din carne, în magazine specializate;
4723 Comerț cu amănuntul al peștelui, crustaceelor și moluștelor, în magazine specializate;
4724 Comerț cu amănuntul al pâinii, produselor de patiserie și produselor zaharoase, în magazine specializate;
4725 Comerț cu amănuntul al băuturilor, în magazine specializate;
4726 Comerț cu amănuntul al produselor din tutun, în magazine specializate;
4729 Comerț cu amănuntul al altor produse alimentare, în magazine specializate;
4730 Comerț cu amănuntul al carburanților pentru autovehicule în magazine specializate;
4741 Comerț cu amănuntul al calculatoarelor, unităților periferice și software-lui în magazine specializate;
4742 Comerț cu amănuntul al echipamentului pentru telecomunicații în magazine specializate;
4743 Comerț cu amănuntul al echipamentelor audio-video în magazine specializate;
4751 Comerț cu amănuntul al textilelor, în magazine specializate;
4752 Comerț cu amănuntul al articolelor de fierarie, al articolelor din sticla și a celor pentru vopsit, în magazine specializate;
4753 Comerț cu amănuntul al covoarelor, carpetelor, tapetelor și a altor acoperitoare de podea, în magazine specializate;
4754 Comerț cu amănuntul al articolelor și aparatelor electrocasnice, în magazine specializate;
4759 Comerț cu amănuntul al mobilei, al articolelor de iluminat și al articole de uz casnic n.c.a., în magazine specializate;
4761 Comerț cu amănuntul al cărților, în magazine specializate;
4762 Comerț cu amănuntul al ziarelor și articolelor de papetarie, în magazine specializate;
4763 Comerț cu amănuntul al discurilor și benzilor magnetice cu sau fară înregistrări audio-video, în magazine specializate;
4764 Comerț cu amănuntul al echipamentelor sportive, în magazine specializate;
4765 Comerț cu amănuntul al jocurilor și jucăriilor, în magazine specializate;
4771 Comerț cu amănuntul al îmbrăcămintei, în magazine specializate;
4772 Comerț cu amănuntul al încaltamintei și articolelor din piele, în magazine specializate;
4773 Comerț cu amănuntul al produselor farmaceutice, în magazine specializate;
4774 Comerț cu amănuntul al articolelor medicale și ortopedice, în magazine specializate;
4775 Comerț cu amănuntul al produselor cosmetice și de parfumerie, în magazine specializate;
4776 Comerț cu amănuntul al florilor, plantelor și semintelor; Comerț cu amănuntul al animalelor de companie și a hranei pentru acestea, în magazine specializate;
4777 Comerț cu amănuntul al ceasurilor și bijuteriilor, în magazine specializate;
4778 Comerț cu amănuntul al altor bunuri noi, in magazine specializate
4779 Comerț cu amănuntul al bunurilor de ocazie vândute prin magazine;
4781 Comerț cu amănuntul al produselor alimentare, băuturilor și produselor din tutun efectuat prin standuri, chioșcuri și piețe;
4782 Comerț cu amănuntul al textilelor, îmbracămintei îi incălțămintei efectuat prin standuri, chioscuri și piețe;
4789 Comerț cu amănuntul prin standuri, chioșcuri și piețe al altor produse;
4791 Comerț cu amănuntul prin intermediul caselor de comenzi sau prin Internet;
4799 Comerț cu amănuntul efectuat în afara magazinelor, standurilor, chioșcurilor și piețelor;
4939 Alte transporturi terestre de călători n.c.a.;
4941 Transporturi rutiere de mărfuri;
4942 Servicii de mutare;
5510 Hoteluri și alte facilități de cazare similare;
5520 Facilități de cazare pentru vacanțe și perioade de scurtă durată;
5530 Parcuri pentru rulote, campinguri și tabere;
5590 Alte servicii de cazare;
5610 Restaurante;
5629 Alte servicii de alimentatie n.c.a.;
5630 Baruri si alte Activități de servire a bauturilor;
5821 Activități de editare a jocurilor de calculator;
5829 Activități de editare a altor produse software;
6201 Activități de realizare a soft-ului la comanda (software orientat client);
6202 Activități de consultanta in tehnologia informației;
6209 Alte activități de servicii privind tehnologia informației;
Text explicativ pentru activitate secundară:
5119 – (Import-export)
7022 – Activități de consultanță pentru afaceri și management.
Societatea își va putea realiza obiectul de activitate și prin participarea la societăți existente sau în curs de constituire, precum și prin încheierea unor contracte de asociere în participație cu terțe persoane fizice sau juridice.
Capitalul social, parți sociale
Capitalul social este de 200 lei, divizat în 20 părți sociale a câte 10 lei fiecare, reprezentând cota de 100% .
Aportul capitalului social, precum și bunurile sau valorile dobândite de societate pe tot parcursul existenței aceteia constituie proprietatea societății.
Majorarea capitalului social poate fi hotărât de asociat prin emiterea de noi părți sociale, reprezentând aport în numerar sau în natura, ori prin încorporarea rezervelor, cu excepția rezervelor legale, precum și a beneficiilor.
Noile părți sociale trebuie subscrise și vărsate în totalitatea lor libere de orice sarcină.
Reducere capitalului social se poate face numai prin hotărârea asociatului unic cu respectarea minimului prevăzut de lege și cu respectarea condițiilor de fond, de formă și de publicitate legală.
Fiecare parte socială vărsată dă dreptul la un vot, dreptul de a desemna administratorii, dreptul de a fi ales administrator și dreptul de a participa la distribuirea beneficiilor. De asemenea, asociatul va suporta eventualele pierderi în limita aportului la capitalul social.
Obligațiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social, iar asociatul va răspunde numai în limita cotei de participare la capitalul social.
Patrimoniul societății nu poate fi grevat de datorii, sarcini sau alte obligații personale ale asociatului.
Părțile sociale pot fi transmise terților sau pot fi dobândite prin succesiune. Mostenitorii legali pot opta pentru continuarea activității societății.
Conducerea și administrarea societății
În cadrul societății, asociatul unic, reprezentând întregul capital social, decide asupra activității acesteia, și îi revin atribuțiile prevăzute de Legea nr.31/1990, republicată și cu modificările ulterioare.
În cazul societăților cu răspundere limitată cu asociat unic, acesta va exercita atribuțiile adunării generale a asociaților. Asociatul va consemna de îndată în scris, orice decize adoptată.
Societatea este condusă și administrată de către asociatul unic, cu drepturi depline de administrare, pe perioadă nedeterminată.
Administratorul reprezintă interesele societății față de terți în raporturile cu persoane fizice sau juridice, putând transmite această facultate altor persoane, obligațiile și răspunderile lor fiind reglementate de dispozițiile legale referitoare la mandat.
Administratorii, ca reprezentanți ai societății, au urmatoarele competențe:
deshid conturile societății în lei și în valută, cu dreptul de utilizare a disponibilităților acestor conturi pentru toate operațiunile societății;
autorizează actele și operațiunile de gestiune curente ale societății;
asigură și răspund de corecta utilizare a fondurilor societății;
organizează și răspund de gestionarea bunurilor societății;
încheie contracte cu furnizorii și clienții interni și/sau externi;
reprezintă societatea în justiție, în fața autorităților și în relațiile cu terții;
angajează fondurile financiare și bunurile societății și efectuează toate actele de administrare și gestionare, în limita competențelor;
efectuează cheltuielile generale ale societății, în limita prevederilor bugetului anual aprobat;
angajează și concediaza personalul, stabilind drepturile și atribuțiile acestora;
aprobă regulamentul de ordine interioară a societății;
efectuează operațiunile de vânzări și cumpărări de bunuri și servicii din țară și din străinătate, în baza limitelor și competențelor stabilite;
aprobă încheierea de contracte de închiriere, stabilește tactica de marketing;
rezolvă probleme de conducere.
Pentru urmatoarele operațiuni administratorii au nevoie de aprobarea asociatului unic :
contractarea de credite cu sau fară garanții, ipotecarea imobilelor proprietatea societății, cumpărare/vânzare/schimbul bunurilor imobiliare ale societății, participarea la constituirea capitalului social al altor societăți comerciale.
Gestiunea societății și întreaga activitate este controlată de către asociatul unic direct sau prin împuterniciții acestuia și poate angaja unul sau mai mulți cenzori în condițiile legii, urmând a le fi puse la dispoziție actele, documentele și evidențele societății.
Activitatea societății
Exercițiul financiar contabil începe la 1 ianuarie și se încheie la 31 decembrie al fiecarui an. Primul exercițiu începe la data constituirii societății.
Societatea va ține evidența contabilă și va întocmi situațiile financiare anuale având în vedere normele metodologice elaborate de Ministerul Finanțelor.
Din profitul societății se va prelua în fiecare an cel putin 5% pentru formarea fondului de rezervă până când acesta va atinge 20% din capitalul social.
Încadrarea salariaților societății se face pe baza unui contract de muncă sau prin colaborare în condițiile prevăzute de lege.
Plata beneficiului cuvenit asociatului sub formă de dividende se va face după deducerea fondurilor necesare dezvoltării societății în anul următor celui în care au fost realizate, iar avansurile din dividente în condițiile legii.
Dividendele se distribuie asociaților proporțional cu cota de participare la capitalul social. Acestea se plătesc în termenul stabilit de hotărârea asociatului unic sau dupa caz stabilit prin legile speciale, dar nu mai târziu de 6 luni de la data aprobării situației financiare anuale aferente exercițiului financiar încheiat. În caz contrar societatea va plăti daune interese pentru perioada de întârziere, la nivelul dobânzii legale, dacă prin hotărârea asociatului unic care a aprobat situația financiară nu s-a stabilit o dobândă mai mare. Dreptul la acțiunea de restituire a dividendelor plătite contrar prevederilor de mai sus se prescrie în termen de 3 ani de la data distribuirii lor.
În cazul înregistrării de pierdere, părțile se obligă să analizeze cauzele, să ia masuri pentru recuperarea lor și să le suporte în limita aportului la capitalul social.
Situațiile financiare ale SC FOLAGROCHIM SRL între anii 2011-2013
Analiza financiară se realizează cu ajutorul unor indicatori sintetici și caracterizează starea de "sănătate financiară" a întreprinderii. Plecând de la profitul net furnizat de contabilitatea financiară, analiza financiară explică cum se poate ajunge la alte concepte care caracterizează activitatea întreprinderii: solvabilitatea, lichiditatea, rate de structură a activului și pasivului, rentabilitatea.
Necesitatea și utilitatea analizei financiare ca instrument de supraveghere a activității și performanțelor întreprinderii se concretizează prin impactul complex și permanent asupra deciziilor privind opțiunile în alocarea resurselor, dimensiunea alocării, respectiv investirii și eficiențautilizării lor în vederea asigurării marjei concurențiale și a viabilității.
Analiza poziției financiare se realizează cu ajutorul bilanțului contabil. Acesta reprezintă imaginea statică la un anumit moment a nevoilor de finanțare ale firmei, reflectate în activ, respectiv a obligațiilor rezultând din constituirea surselor de finanțare, aflate în pasiv.
“Bilanțul este documentul contabil de sinteză prin care se prezintă elementele de activ,datorii și capital propriu ale entității la sfârșitul exercițiului financiar, precum și în celelalte situații prevăzute de lege”.
Bialnțul constituie reprezentarea patrimoniului unei întreprinderi, individ, asociație, cooperativă meșteșugărească.
După modul în care se realizează comparația între efectele și eforturile, în care analiza rentabilității, ca indicatori de performanță, se utilizează 2 serii de indicatori de evaluare: unii care se exprimă în mărimi absolute și alții care se exprimă în mărimi relative.
Ca imagine a poziției financiare, bilantul contabil “reflectă capacitatea intreprinderii de ase adapta la schimbarile de mediu cu ajutorul resurselor economice controlate (activelor), structurii de finanțare (capitaluri proprii si datorii), precum si cu ajutorul unor indicatori economico-financiari de lichiditate si exigibilitate”.
Bilanțul societății analizate în acest proiect pe o perioadă de trei ani se prezintă după cum urmează:
Tabelul 2.1 – Bilanțul contabil la Sc Folagro Chim Srl între anii 2011-2013
Analiza fluxurilor financiare
Analiza financiară este activitatea de diagnosticare a stării de performanțăfinanciară a întreprinderii la încheierea exercițiului. Ea își propune să stabileascăpunctele tari și punctele slabe ale gestiunii financiare în vederea fundamentăriiunor noi strategii de menținere și de dezvoltare, într-un mediu concurențial. Analiza folosește în acest scop mijloace specifice și instrumente adecvate, informații contabile și financiare, în scopul aprecierii și evaluării riscurilor prezente, trecute și viitoare ce decurg din situația financiară curentă și din performanțele întreprinderii.
Obiectivele analizei financiare sunt adaptate utilizatorilor. Acești utilizatori sunt interesați în anumite aspecte ce țin de posibila lor cooperare cu întreprinderea. Printre utilizatori pot fi amintiți gestionarii, acționarii actuali și potențiali, creditorii (băncile), salariații, organele fiscale. Sursa de date pentru analiza financiară o constituie documentele contabile de sinteză: bilanțul, contul de profit și pierderi, anexa la bilanț. Contabilitatea furnizează cea mai mare partea informației necesare elaborării bugetelor. Criteriile de clasament al posturilor în activul și pasivul bilanțului diferă în funcție de scopul urmărit în analiză, ceea ce a condus la existența mai multor tipuri de bilanț: contabil, financiar, funcțional. Bilanțul contabil este elaborat într-o viziune patrimonial-juridică; activul are un sistem dublu de clasament: după destinație, care permite afectarea activelor după finalitatea lor în procesul economic (imobilizări), iar în interior, după natură (necorporale, corporale, financiare).
În pasiv operează criteriul apartenenței fondurilor. Studiul bilanțului trebuie efectuat după repartizarea rezultatului și începe cu examinarea structurii pasivului și a structurii activului. Bilanțul contabil, care prezintă drepturile și angajamentele patrimoniale ale întreprinderii, se dovedește insuficient adaptat analizei financiare orientate spre gestiune, care necesită un bilanț mai operațional, pentru a evidenția relația dintre resursele disponibile și nevoile definanțare ale întreprinderii. Nici o resursă nu poate ramâne fără alocare și orice nevoie de finanțare trebuie acoperită din resurse financiare, ceea ce se reflectă prin bilanțul financiar.
Logica bilanțului financiar se bazează pe criteriul lichidității crescătoare a activului și pe cel al exigibilității crescătoare a pasivului. Din punct de vedere financiar, fiecare element de activ reprezintă o alocare de fonduri bănești învederea constituirii unei structuri de producție adecvate intențiilor productive ale întreprinzătorilor. Elementele de activ sunt structurate după gradul lor de lichiditate (posibilitatea de a fi transformate în bani) în intenția de a obține cea mai operativă recuperare a capitalurilor investite și o rentabilitate ridicată. În bilanț se înscriu mai întâi activele cele mai puțin lichide (cu perioada cea mai mare de recuperare): imobilizările necorporale (brevete, licențe, mărci de fabricăși comerciale, studii), corporale (terenuri, clădiri, mașini, utilaje, instalații) și financiare (participații, titluri cumpărate). Datorită rotației lente a capitalurilor investite în aceste active, ele se mai numesc și alocări permanente (stabile). Se înscriu apoi activele circulante (stocuri, creanțe, lichidități) mult mai lichide decât imobilizările, din care cauză ele sunt numite și alocări ciclice (temporare), recuperarea capitalurilor investite făcându-se după încheierea unui ciclu de exploatare (aprovizionare, producție, desfacere). În cele din urmă, în activul bilanțului se înscriu eventualele pierderi, care se asimilează cu o diminuare de capitaluri proprii. Pasivul bilanțului reflectă, din punct de vedere financiar, sursele de proveniența a capitalurilor proprii și împrumutate. Pasivele sunt structurate după gradul de exigibilitate (însușirea lor de a deveni scadente la un anumit termen). Mai întâi se înscriu capitalurile proprii provenite de la acționari, apoi cele din reinevestiri ale acumulărilor anterioare (rezerve) și din surse publice (subvenții,provizioane reglementate). În mod practic, aceste surse nu au o scadență (decât în situații limită, de faliment), nu sunt deci exigibile și de aceea se mai numesc surse permanente (stabile).
Tot în categoria surselor permanente se înscriu și datoriile financiare, respectiv împrumuturile contractate pe termen lung, cu scadență mai îndepartată.
Datoriile pe termen scurt (credite, furnizori, decontări) sunt cele maiexigibile și de aceea sunt numite surse ciclice (temporare). În cea mai mare parte, ele sunt contractate pentru necesități de producție și le întâlnim adesea sub denumirea de datorii de exploatare.
Bilanțul îndeplinește, în primul rând, o funcție tehnico-contabilă, manifestată prin închiderea șideschiderea conturilor și, respectiv, prin controlul înregistrărilor în partidă dublă.Funcția de reflectare constituie în aceea că bilanțul constituie un sistem de indicatori economico-financiari cu caracter rezultativ prin care se consolidează și se reprezintă informațiile referitoare la alocareași finanțarea, producția și reproducția capitalurilor distincte din punct de vedere patrimonial. Pringeneralizare se înțelege faptul că indicatorii dau expresie trăsăturilor comune ale elementelor de patrimoniuavansate și consumate în circuitul economico-financiar.Funcția de control și analiză se manifestă în procesul de urmărire și interpretare a modului de realizarea obiectivelor programate privind angajarea și utilizarea capitalurilor delimitate patrimonial, determinareaabaterilor de la indicatorii economico-financiari prevăzuți, stabilirea măsurilor necesare, precum și adeciziilor corespunzătoare pentru îmbunătățirea activității de gospodărire. Realizarea deplină a acesteifuncții are loc cu prilejul analizei pe bază de bilanț a activității economico-financiare a agenților economici.Funcția de echilibru economico-financiar se manifestă în cunoașterea, dirijarea și stăpânirea relațiilor bilanțiere dintre activ și pasiv, cheltuieli și venituri. Acest echilibru este reflectat, controlat și reglat atât din punct de vedere dimensional (la nivelul patrimoniului), cât și structural (pe părți componente ale patrimoniului)
Bilanțul financiar al SC FOLAGRO CHIM SRL, se prezintă astel:
Tabelul 2.2 – Bilanțul financiar la Sc Folagro Chim Srl între anii 2011-2013
Prezentarea bilanțului financiar pune în evidență două părți distincte pe orizontală: partea superioară care reflectă structura financiară prin stabilitatea elementelor care îl compun (necesarul de finanțat și resursele de finanțare permanente) și partea inferioară care reflectă finanțarea ciclului de activitate (necesarul de finanțat pe termen scurt și resursele temporare de finanțare). Studiul bilanțului implică analiza acestuia în două direcții: orizontală și verticală, fiecare punând în evidență anumite corelații cu semnificații deosebite în aprecierea situației financiare a întreprinderii. Analiza pe orizontală a bilanțului pune în evidență modul în care se realizează principalele echilibre financiare pe termen scurt și pe termen lung ale întreprinderii, cum ar fi: situația netă, fondul de rulment, necesarul de fond de rulment, trezoreria.
Analiza echilibrului financiar
Tabelul 2.3 – Analiza echilibrului financiar
SITUAȚIA NETĂ
Situația netă reflectă activul neangajat în datorii, averea netă a acționarilor respectivi, se identifică sub aspectul mărimii cu capitalurile proprii (spre deosebire de acestea, situația netă reține provizioanele).
Figura 2.4 – Evoluția situației netă între 2011-2013
Situatia netă prezintă o creștere în timp, fapt ce semnifică o îmbogățire a întreprinderii (o creștere a capitalurilor proprii), această situație marchează atingerea obiectivului major al gestiunii financiare, și anume maximizarea valorii capitalurilor proprii, a activului net finanțat din aceste capitaluri. În toată perioada se observă o creștere a situației nete acest lucru aratând o îmbogătire a patrimoniului, fiind rezultatul unei gestiuni sănătoase a firmei.
FONDUL DE RULMENT
Fondul de rulment reprezintă acea parte a capitalului permanent destinată și utilizată pentru finanțarea activității curente de exploatare. Practic, când sursele permanente sunt mai mari decât necesitățile permanente de alocare a fondurilor bănești, întreprinderea dispune de un fond de rulment (FR). Acest excedent de resurse permanente degajat de ciclul de finanțare al imobilizărilor poate fi utilizat sau „rulat” pentru reînnoirea activelor circulante. Fondul de rulment apare astfel ca o marjă de securitate financiară care permite întreprinderii, să facă față, fără dificultate, riscurilor diverse pe termen scurt. Această marjă de securitate financiară garantează solvabilitatea întreprinderii permițând acesteia, în caz de probleme comerciale sau la nivelul ciclului financiar al exploatării, conservarea unei anumite autonomii, respectiv a unei independențe financiare față de creanțierii săi.
Figura 2.5 – Evoluția fondului de rument permanent între 2011-2013
Figura 2.6 – Evoluția fondului de rument propriu între 2011-2013
Mărimea negativă a fondului de rulment reflectă absorbirea unei părți din resursele temporare pentru finanțarea unor necesități permanente, contrar principiului de gestiune financiară: la necesități permanente se alocă surse permanente, astfel alocările pe termen lung sunt finanțate prin resurse pe termen scurt. Această situație ar putea fi mai puțin nefavorabilă dacă firma ar duce o politică de investiții – o orientare spre dezvoltare – accentuată. În orice caz fondul de rulment negativ are implicații serioase asupra trezoreriei și a capacității ei de plată.
NEVOIA DE FOND DE RULMENT
Acest indicator arată mărimea activelor curente (mai puțin disponibilitățile) ce trebuie finanțate din fondul de rulment, permițând urmărirea echilibrului curent prin compararea necesarului de finanțare a ciclului de exploatare cu datoriile aferente exploatării (fără credite de trezorerie), fiind legat de decalajul între încasări și plăți. Cu alte cuvinte, necesarul de fond de rulment exprimă un decalaj între fluxuri și se determină ca diferență între utilizări și resurse, diferență ce corespunde acelei părți necesare pentru ciclul de exploatare care nu a fost finanțată de resursele generate de acest ciclu și trebuie acoperită de finanțări complementare (fond de rulment sau credite bancare pe termen scurt).
Figura 2.7 – Evoluția nevoii de fond de rument între 2011-2013
NFR este de asemenea negativ. Există un surplus de resurse temporare, această stare este acceptată, doar dacă este rezultatul accelerării vitezei de rotație a activelor circulante și al angajării unor datorii cu scadențe mai relaxate. Altfel semnifică aprovizionarea defectuoasă a stocurilor.
TREZORERIA NETĂ
Reprezintă partea din fondul de rulment ce depășește nevoia de fond de rulment fiind de altfel active circulante lichide care staționează între două rotații, ea arată echilibrul financiar al firmei atât pe termen lung, cât și pe termen scurt.
Se constată că la sfârșitul exercițiilor financiare analizate excedentul de trezorerie în sumă de 17.038 lei în 2011, de 15.392 lei în 2012 și de 44.309 lei în 2013 ceea ce înseamnă că dispune de lichidității pentru rambursarea datoriilor, acordarea de împrumuturi terților și/sau efectuarea de plasamente.
Scaderea trezoreriei nete în 2012 față de 2011 și respectiv cresterea în 2013 față de 2012 reprezintă cash-fluw-ul ce revine acționarilor sub formă de dividende de încasat și/sau profit de reinvestit.
Figura 2.8 – Evoluția trezorerie nete între 2011-2013
Rezultatele financiare
SOLDURILE INTERMEDIARE DE GESTIUNE
Analiza fluxurilor de venituri și cheltuieli permite determinarea unor marje de
acumulare bănească, marje de profit, destinate săremunereze factorii de producție și să finanțeze creșterea economicădin perioadele viitoare.
Toate soldurile pornesc de la acumulările ce se realizează prin vânzarea produselor, serviciilor, mărfurilor, (cifra de afaceri) la care se adaugă succesiv celelalte categorii de venituri și se scad în mod corespunzător cheltuielile, până se ajunge la profitul net (sau pierdere) ca ultim sold intermediar de gestiune.
Pentru determinarea soldurilor intermediare de gestiune se presupune o tratare prealabilă a contului de profit și pierdere pentru a pune în evidențămodul de funcționare și rentabilitate a întreprinderii.
Tabelul 4 – Soldurile intermediare de gestiune între 2011-2013
Marja comercială raportată la veniturile din vânzarea mărfurilor reprezintă adaosul comercial practicat de firmă. Din tabelul de mai sus se poate observa că adaosul practicat de firmă în cei trei ani analizați are o fluctuație destul de mare de la 0 în 2011, urcă în 2012 la 3.090 de lei, iar în 2013 are o ușoară tentă de scădere ajungând la 2.838 de lei.
Figura 2.9 – Evoluția marjei comerciale între 2011-2013
Se constată o creștere majora a produției exercițiului în anul 2012 față de 2011, producția exercițiului ajungând de la 8.690 de lei în 2011 la 43.779 lei în 2012 o creștere de 5 ori a acesteia. Producția exercițiului își continua și în 2013 tenta ascendentă ajungând la 75.797 lei având o creștere de 173,04% față de 2012.
Valoarea adăugată exprimă capacitatea firmei de a produce bogăție prin activitățile pe care le desfășoară.
Valoarea adaugată exprimă creșterea de valoare rezultată din utilizarea factorilor de producție, în special muncă și capital, peste valoarea materialelor, energiei, serviciilor cumpărate de firmă de la terți. Acestă valoare adăugată reprezintă sursa de acumulări bănești din care se face remunerarea participanților direcți și indirecți la activitatea economică a firmei: personal, stat, creditori, acționari și firmă prin capacitatea de autofinanțare. În cazul firmei analizate se constată o majorarea a indicatorului de la -10.976 lei în 2011, la 24.882 lei în 2012 o creștere de 226,69%. Valoarea adăugată își menține trasa ascendentă și în 2013 cu o creștere de 149,57% față de 2012, ajungând la 37.217 lei.
Figura 2.10 – Evoluția producției exercițiului și a valorii adăugate între 2011-2013
Față de excedentul brut al exploatării din 2011 când impozitele, taxele și vărsămintele au fost mai mici, în 2012 revine la o valoare pozitivă aceasta ajungâng la 14.980 lei față de -18.570 lei în 2011. În 2013 scăderea atât a cheltuielilor cu personalul cât și a taxelor, impozitelor și vărsămintelor duce la o creștere majoră a excedentului brut din exploatare ce ajunge la valoarea de 35.244 lei.
Rezultatul exploatării are o valoare negativă în primul an de analiză, dar revine pe valoare pozitivă în 2012 la 13.043, iar în anul 2013 ajunge la o valoare pozitivă de 34.289 lei datorită scăderii cheltuielilor din exploatare.
Profitul din exploatare exprimă mărimea absolută a rentabilității activității de exploatare, prin deducerea tuturor cheltuielilor (plătibile și a celor calculate) din veniturile exploatării (încasabile și a celor calculate).
În anii analizați la societatea comercială rezultatul curent al exercițiului are o valoare negativă pe toată perioada analizată. Activitatea curentă a întreprinderii nu degajă rentabilitate, aceasta confruntându-se cu numeroase dificutăți. Exploatarea nu este rentabilă, iar nivelul ridicat al cheltuielilor financiare agravează deficitul curent. Întreprinderea trebuie să-și îmbunătațescă situația financiară din fonduri proprii.
Figura 2.11 – Evoluția EBE, rezultatului exploatării si a profitului net între 2011-2013
Capacitatea de autofinanțare
Capacitatea de autofinațare – CAF – reflectă potențialul financiar degajat de activitatea rentabilă a firmei la sfârșitul exercițiului financiar, destinat să autofinanțeze politica de investiții din perioada viitoare și să remunereze acționarii prin dividende.
Capacitatea de autofinanțare se poate calcula prin două metode diferite:
metoda aditivă;
metoda deductivă.
Metoda aditivă:
Tabelul 2.5 – Capacitatea de autofinanțare metoda aditivă între 2011-2013
În cele de mai sus, avem amortizările și provizioanele calculate, și reluăarile asupra provizioanelor ce apar ca niște ajustări în contul de profit și pierdere al firmei.
Observăm că în cei trei ani analizați capacitatea de autofinanțare a firmei trece de la o valoare negativă în 2011, la valori pozitive în 2012 și 2013.
Metoda deductivă:
Tabelul 2.6 – Capacitatea de autofinanțare metoda deductivă între 2011-2013
Figura 2.12 – Evoluția capacității de autofinațare între 2011-2013
Diagnosticul financiar al rentabilității
În realizarea diagnosticului financiar al fimei pot fi reținute trei categorii semnificative de rate:
Principalele rate de rentabilitate;
Ratele structurii financiare a capitalurilor;
Ratele de rotație a capitalurilor.
Principalele rate de rentabilitate
Ratele de rentabilitate comercială
Tabelul 2.7 – Evoluția ratelor de rentabilitate comercială între 2011-2013
Ratele de rentabilitate comercială reflectă structura componentelor valorice de acumulare în raport cu cifra de afaceri, ratele marjelor beneficiare evidențiază în fapt randamentul diferitelor stadii de activitate a firmei.
Rata marjei comerciale evidențiază strategia comercială a firmei și apreciază influența constrângerilor pieței. Creșterea ratei marjei comerciale din anul 2011 în anul 2012 de la 0% la 0,91% arată faptul că firma încearcă să-ți mențină marjele promovând politica de prețuri înalte. Iar în 2013, scăderea ratei la 0,2%, dar și creșterea puternică a vânzărilor reflectă faptul că firma a preferat o scădere a prețurilor de vânzare în scopul cuceririi unui noi segment de piață.
Figura 2.13 – Evoluția ratei marjei comerciale între 2011-2013
Rata marjei nete reflectă eficiența globală a activității firmei. Aceasta are o valoare negativă în toți cei trei ani analizați, ceea ce înseamnă că evoluția firmei pe piață nu este tocmai eficientă în momentul de față și faptul că are nevoie de o redresare puternică pentrua face față pieței cât și concurenței.
Ratele de rentabilitate economică
Ratele de rentabilitate economică exprimă eficiența activului economic. Ele reflectă capacitatea firmei de a degaja o acumulare brută sau netă prin capitalurile angajate de această activitate.
Tabelul 2.8 – Evoluția ratelor de rentabilitate economică între 2011-2013
Ratele de rentabilitate financiară
Ratele de rentabiliatate financiară exprimă capaciatatea firmei de a degaja profit net prin capitalurile angajate în activitatea sa. Măsoară randamentul capitalurilor proprii, deci al plasamentului pe care l-a făcut acționariatul firmei.
Tabelul 2.9 – Evoluția ratelor de rentabilitate financiară între 2011-2013
Valoarea înregistrată de acest indicator este aproape nulă ceea ce înseamnă că activitatea desfășurată în cadrul societății a fost ineficientă din punct de vedere al fructificării capitalurilor proprii.
Prin descompunerea ratelor de rentabilitate sunt evidențiați factorii cantitativi și calitativi. Din descompunerea ratelor de rentabilitate economice și financiare rezultă în general o rată de rentabilitate comerciala , o rata de rotație a capitalurilor prin cifra de afaceri și o rată privind structura financiară (rata de îndatorare).
Ratele structurii financiare a capitalurilor
Ratele de lichiditate, pot avea următoarele forme:
rata de lichiditate generală;
rata de lichiditate redusă;
rata de lichiditate imediată.
Tabelul 2.10 – Evoluția ratelor de lichiditate între 2011-2013
Lichiditatea curentă redusă a întreprinderii, deși în scădere în 2012 față de 2011, poate fi apreciată corespunzătoare, nivelului indicatorului fiind supraunitar în cei doi ani. Creșterea datoriilor curente a întreprinderii conduce la înregistrarea unui nivel corespunzător al lichidității imediate. În anul 2013 acest indicator are o mică creștere față de anul 2012 de la 0,17% la 0,23%, ceea ce înseamna că conducerea firmei a sesizat problema din exercițiul financiar anterior și dorește rezolvarea cât mai repede a acestei probleme.
Figura 2.14 – Evoluția ratelor de lichiditate între 2011-2013
Ratele de îndatorare
Ratele de îndatorare măsoară importanța îndatorării pentru gestiunea financiară a firmei.
Tabelul 2.11 – Evoluția ratelor de îndatorare între 2011-2013
Rata de îndatorare totală sau Levierul (autonomie financiară)
Valoarea acestei rate este de dorit să fie < 1, pentru a acorda firmei în continuare credite în condiții de garantare sigură. Cu cât levierul este mai mare, cu atât firma va depinde mai mult de creanțieri săi, motiv pentru care este denumită și rata de autonomie financiară.
În cazul societății analizate, levierul este supraunitar, ceea ce reflectă faptul că firma nu mai poate acorda credite garantate sigur. Societatea depinde de primirea unor creanțe, lucru care se întâmplă în exercițiul financiar 2013, astfel rata de îndatorare scade la 1,24% față de 28,74% în 2012.
Figura 2.15 – Evoluția ratei de îndatorare totală net între 2011-2013
Rata datoriilor financiare, caracterizează gradul de îndatorare pe termen mediu și lung.
Valoarea rate ar fi preferabil să fie < 0,5% pentru a acorda împrumuturi pe termen lun cu garantare sigură.
Se observă ca în anul 2011 rata datoriilor financiare ajunge marja minimă admisă, dar scade la 0,06% în 2012 lucru care nu este benefic societății, dar care ajunge să depășesca din nou pragul de 0,5% în 2013, ajungând la 0,66% lucru nu tocmai benefic societății să aibe asemenea fluctuații mari.
Rata capacității de rambursare
exprimă în număr de ani capacitatea teoretică a firmei de a rambursa datoriile pe termen mediu și lung prin sumele generate de CAF.
Rata prelevărilor cheltuielilor financiare, măsoară capacitatea de plată a costului îndatorării. Această rată are mare putere de discriminare, separând firmele sănătoase de cele cu probleme financiare.
Dacă rata > 60%, atunci firma înregistrează probleme grave de gestiune financiară și riscă să intre în stare de faliment. În cazul de față dacă firma nu gasește o soluție în cel mai scurt timp riscul de faliment este unul foarte mare.
Ratele de rotație a capitalurilor
Starea patrimonială la care ajunge firma la sfărșitul exercițiului transferă stării patrimoniale de la începutul exercițiului printr-o succesiune de fluxuri de venituri și cheltuieli, respective încasări succesive din vânzările produselor și plăți succesive ale datoriilor angajate de fimă.
Duratele de rotație a capitalurilor prin cifra de afaceri
Timpii necesari pentru reînnoirea activelor și achitarea datoriilor prin componentele valorice ale cifrei de afacere sunt numiți durate de rotație a capitalurilor prin cifra de afaceri.
Figura 2.16 – Evoluția duratei de rotație a capitalurilor prin cifra de afaceri între 2011-2013
Numărul de rotații a capitaluri pe an
Derularea finanțării pe termen lung la SC FOLAGROCHIM SRL
Decizia de achiziționare a activelor pe termen lung necesită surse definanțare care să acopere fondurile imobilizate în aceste active. Firma aflată în această situația poate apela la surse din interiorul său (caz în care vorbim de o finanțare internă) sau la surse din afara firmei (caz în care vorbim de finanțare externă).
Finanțarea internă (autofinanțarea) cuprinde fluxurile de numerar rezultate din profitul reținut pentru dezvoltare și din cheltuielile cu amortizarea suportate de firmă.
Finanțarea externă se referă la suma datoriilor noi pe termen lung și pe termen scurt sau la capitalul propriu nou emis de către firmă ca sursă de procurare a fondurilor necesare, precum și la operațiunea de leasing.
Deciziile privitoare la stabilire a surselor corespunzătoare de fonduri, interne sau externe, afectează atât indicele dividendelor plătite, cât și structura capitalului. Aceste decizii depind, de asemenea, de o serie de factori. Astfel, din punctul de vedere al firmei și acționarilor acesteia, factorii care determină apelarea la o anumită sursă nouă de finanțare sunt:
costurile administrative și legale ale creșterii actuale a finanțării;
costul serviciului finanțării, spre exemplu plățile de dobândă;
nivelul obligației de a face plăți de dobândă și altele asemenea;
nivelul obligației de a rambursa finanțarea;
deductibilitatea fiscală a costurilor legate de finanțare;
efectul unei noi finanțări asupra nivelului de control al firmei de către acționarii existenți și libertatea lor de acțiune.
Din punctul de vedere al furnizorilor unei noi finanțări, sunt importanți următorii factori:
nivelul venitului așteptat de investitori;
nivelul riscului atașat riscurilor așteptate;
potențialul de lichidare a investiției lor fie direct de către firmă prin rambursarea datoriei, fie prin intermediul pieței secundare;
nivelul impozitului personal pentru veniturile din investiții;
gradul de control sau de influență asupra afacerilor firmei pe care îl obțin investitorii ca urmare a investiției făcute.
Pentru finanțarea activelor permanente curente și pe termen lung, firma trebuie, potrivit principiului armonizării sau echilibrării, să recurgă la finanțare pe termen lung. Principalele tipuri de finanțare pe termen lung sunt: împrumutul bancar pe termen lung, împrumutul obligatar, emiterea de noi acțiuni și apelarea la leasing.
Creditarea reprezintă una din activitățile de bază ale băncilor comerciale, creditele deținând ponderea cea mai importantă în ansamblul activelor unei bănci.
Sc FOLAGRO CHIM Srl solicită un credit bancar de la BRD – Groupe Societe Generale în luna mai 2014 un credit pentru investiții. În general, obiectul creditelor pentru realizarea investițiilor îl reprezintă:
realizarea de obiective și/sau capacități de producție noi;
dezvoltarea, retehnologizarea și modernizarea capacităților de producție, a utilajelor, a mașinilor și instalațiilor, a clădirilor și a construcțiilor existente;
procurarea de mașini, utilaje și mijloace de transport noi;
alte investiții;
În luna mai a anului 2012 SC FOLAGRO CHIM SRL, dorește și contractează un credit de investiții, pe un termen lung (7 ani), în vederea desfășurării activității sale viitoare. Astfel de credite pe termen lung se acordă pentru a se realiza obiective de investiții, prin care se vizează mărirea cifrei de afaceri precum și menținerea unui anumit segment de piață. Ele servesc clienților pentru a realiza programe de investiții ce țin de politica lor de piață și de dezvoltare.
Creditul de investiții solicitat se acordă pentru realizarea unor scopuri strategice cum sunt:
modernizarea și amenajarea spațiului productiv, precum și a echipamentelor de produție existente;
reamenajarea dependențelor si modernizarea lor.
Date generale privind solicitarea creditului de investiții:
Categoria de credit: Credit pe obiect, termen lung;
Valoarea creditului: 81.608,125 lei;
Obiectul creditului: realizarea de investiții;
Perioada de acordare a creditului: 7 ani;
Modul de acordare a creditului: pe măsura efectuări plăților;
Perioadă de grație: 3 luni;
Dobândă: 60%;
Graficul de rambursare: 74 de rate lunare din 31 mai 2012 de 1764,5 lei fiecare.
Pe baza datelor calculate și prezentate în capitolele anterioare, se pot desprinde următoarele concluzii:
Activitatea desfășurată de agentul economic a înregistrat o tendință de creștere de la un an la altul, concretizata in marirea patrimoniului de la 42.321 în 2011 la 449.977 în 2012, la 865.970 în anul 2013. O creștere de 2046 de ori din 2011 în 2013. Acest lucru se datorează creșterii atât a activelor fixe, cât și a activelor circulante.
Capitalurile proprii au crescut de la o perioadă la alta, ca și activele societății, dar într-o altă pondere, astfel în anul 2012 față de finele anului 2011 avem o creștere de 102%, iar la finele anului 2013 avem o creștere de 2555% față de anul 2012.
Datoriile totale ale societății au o evoluție crescătoare pe parcursul perioadei aflate în analiză, cu mențiunea că în anul 2011 firma și-a desfășurat activitatea fără a apela la credite bancare.
Profitul realizat de societatea avută în vedere cunoaște o evoluție așcendentă în comparație cu sfârșitul exercițiului anului financiar 2011 când avea o valoare de -19.252 lei, ajungând la 303 lei la sfârșitul exercițiului financiar 2012, dar având din nou o scădere la 122 lei la terminarea exercițiului financiar 2013.
Diagnosticul performanței în urma finanțării la SC FOLAGRO CHIM SRL
Indicatorii de lichiditate calculați în capitolele anterioare, oferă informații importante asupra agentului economic de a face față obligațiilor pe termen lung.
Rata curentă a lichidității curente în jurul valorii de 1% în anul 2011, la 0,06% în 2012 și din nou în urcare în 2013 la 0,66% prezintă o situație nefavorabilă asupra gradului de acoperire a obligațiilor scadente pe termen scurt cu activele circulante.
Rata solvabilității pe termen lung are un raport mai mare de 1,5% în anii 2011 și 2013 aceasta având 1,54% în 2011 și de 1,81% în anul 2013. În anul 2012 reta solvabilității pe termen lung este de numai 1,3% ceea ce dovedește riscul de insolvabilitate a întreprinderii.
Indicatorii de de activitate furnizează informații privind viteza de intrare sau ieșire a fluxurilor de numerar ale întreprinderii precum și capacitatea întreprinderii de a controla capitalul circulant și activitățile comerciale de bază ale întreprinderii.
Tabelul 2.12 – Evoluția vitezei de rotație a activelor imobilizate între 2011-2013
Din calculele efectuate se observă clar o scădere a vitezei de rotație a activelor imobilizate ceea ce înseamnă că gradul de învestire a scăzut de la un an la altul. Acest lucru s-a întamplat deoarece valoarea absolută a activelor imobilizate a scăzut, activul total a crescut, dar activele circulante au crescut prea mult, acest lucru observându-se în rata activelor imobilizate.
Viteza de rotație a activelor totale, comensurează aportul active totale la realizarea cifrei de afaceri:
Tabelul 2.13 – Evoluția vitezei de rotașie a activelor totale între 2011-2013
Scăderea vitezei de rotație a activelor totale, în raport cu cifra de afaceri duce la scăderea eficienței utilizării activelor.
Figura 2.17 – Evoluția vitezei de rotașie a activelor imobilizate si a activelor totale
Indicatorii de profitabilitate reprezentați de marja de exploatare și marja netă, sunt relativ buni, datorită faptului că, concurența nefiind foarte puternică, firma beneficiază de un segment de piață relativ important.
În urma celor 3 ani analizați la firma Sc FOLAGRO CHIM Srl, avem posibilitatea de a observa efectele încă negative ale crizei economice începută în 2008. În încercarea societății de a revenii pe piață și de a fi un concurent activ, face uz de un credit bancar pe termen lung pentru remedierea situație în care se află. Modernizarea societății întârzie să-și arate beneficiile care țin în mare parte și de puterea de cumpărate a populației, cât și de micșorarea dramatică a pieței de desfacere.
CONCLUZII ȘI PROPUNERI
Pentru a atinge obiectivul maximizării valorii acțiunilor, managerul financiar trebuie să ia în considerare două concepte: riscul și rata de rentabilitate. Fiecare decizie financiară prezintă riscuri și rate de rentabilitate caracteristice. Toate deciziile financiare majore trebuie abordate în termenii riscului așteptat, a ratei de rentabilitate așteptate și a impactului lor asupra valorii firmei.
Desfășurarea activității la nivelul unei firme generează necesități importante de finanțare aferente ciclului de exploatare, dar și activităților de dezvoltare, restructurare sau modernizare. Pentru finanțarea acestora se pot utiliza resurse interne, dar și resurse externe. De regulă, activitatea de investiții este cea mai importantă ,,consumatoare” de resurse externe.
În condițiile în care firma dispune de mai multe posibilități de finanțare a activității sale, se pune problema de a alege pe acelea care se pretează cel mai bine nevoilor sale. Această selecție se face ținând cont de anumite condiții care limitează aria posibilităților de procurare de resurse. Acoperirea deficitului de resurse pe termen lung se poate realiza prin apelarea la sistemul bancar, piața de capital, firme specializate sau stat. Întrucât aceste resurse intră în componența capitalului permanent, regăsindu-se în mecanismul financiar al firmei o perioadă lungă de timp, se impune o fundamentare pertinentă a deciziei de finanțare. În acest sens, raportul dintre finanțarea prin îndatorare și capitalurile proprii trebuie să asigure cel mai mic cost de finanțare, decizia de finanțare bazându-se pe optimizarea proporției dintre sursa de finanțare, alocarea și utilizarea fondurilor și obținerea de excedente financiare viitoare ce vor permite rambursarea împrumuturilor și dezvoltarea activității.
Stabilirea unei structuri financiare este o decizie importantă ce intră în sfera politicii financiare a firmei. Astfel, trebuie să se decidă modalitatea de repartizare a finanțării între datoriile pe termen scurt și utilizarea capitalurilor permanente. De asemenea, analiza trebuie adâncită pe structura capitalurilor permanente, impunându-se alegerea proporției dintre capitalurile proprii și cele împrumutate pe termen mediu și lung. Decidenții trebuie să adopte decizia de finanțare pornind de la capacitatea de îndatorare, nivelul rentabilității financiare, tipul necesităților de finanțare, previziunile cash-flow-urilor viitoare. Nu trebuie omis însă faptul că decizia de finanțare este supusă și influenței exercitată de evoluția unor indicatori macro-economici: inflație, rata dobânzii, cursul de schimb, PIB, dar și de componenta fiscală și cea legislativă. Pornind de la aceste precizări, am încercat să evidențiez o posibilitate de fundamentare a deciziei de finanțare pe termen lung, prin analiza opținilor existente la dispoziția firmei.
Structura financiară și opțiunea pentru o anumită structură reprezintă o decizie importantă a politicii de finanțare, întrucât echilibrul financiar al firmei independența în gestionare sunt condiționate de acestea. Opțiunea pentru raportul capitaluri proprii/capitaluri împrumutate nu trebuie să fie determinată doar de dorința de obținere a unei rentabilități ridicate ci și de riscul pe care consimte să și-l asume managerul. În fundamentarea deciziei de finanțare se impune optimizarea intereselor acționarilor, creditorilor, statului precum și analiza influenței exercitată de factorii financiari și indicatorii macroeconomici.
Dacă avem în vedere rezultatele analizate în capitolul al II-lea al acestei lucrări, putem concluziona astfel:
lichiditatea curentă redusă a întreprinderii, deși în scădere în 2012 față de 2011, poate fi apreciată corespunzătoare, nivelului indicatorului fiind supraunitar în cei doi ani. Creșterea datoriilor curente a întreprinderii conduce la înregistrarea unui nivel corespunzător al lichidității imediate. În anul 2013 acest indicator are o mică creștere față de anul 2012 de la 0,17% la 0,23%, ceea ce înseamna că conducerea firmei a sesizat problema din exercițiul financiar anterior și dorește rezolvarea cât mai repede a acestei probleme.
rata marjei comerciale evidențiază strategia comercială a firmei și apreciază influența constrângerilor pieței. Creșterea ratei marjei comerciale din anul 2011 în anul 2012 de la 0% la 0,91% arată faptul că firma încearcă să-ți mențină marjele promovând politica de prețuri înalte. Iar în 2013, scăderea ratei la 0,2%, dar și creșterea puternică a vânzărilor reflectă faptul că firma a preferat o scădere a prețurilor de vânzare în scopul cuceririi unui noi segment de piață.
ratele de rentabiliatate financiară. Valoarea înregistrată de acest indicator este aproape nulă ceea ce înseamnă că activitatea desfășurată în cadrul societății a fost ineficientă din punct de vedere al fructificării capitalurilor proprii.
Din indicii analizați în capitolul al II-lea al acestei lucrări de dizertație, proiect ce are la bază analiza diagnosticului financiar al finanțării pe termen lung al unei societății comerciale, în cazul de față această firmă este SC FOLAGRO CHIM SRL. Analiza se desfășoară pe o perioadă de 3 ani între anii 2011-2013.
În această perioadă societatea trece o perioadă destul de dificilă, rezultatul financiar la sfârșitul anului 2011 fiind negativ, ceea ce forțează societatea să-și îndrepte privirea către un ajutor extern pentru a putea ieși din acest impas în care se află.
La jumătatea anului 2012 contractează de la BRD – Groupe Societe Generale un credit pe o perioadă de 7 ani (74 de luni), in vqloqre de 81.608,125 lei pentru dezvoltarea capacității sale a produce lichidități și venituri noi, care să poată scoate societatea din impas.
Societatea va achita 74 de rate egale fiecare rate avand o valoare de 1.746,5 lei, iar suma totala rambursata banci la achitarea creditului va fi in valoare de 130.573 lei.
În 2012 profitul net al societății ajunge pe tentă pozitivă, dar nu foarte mare, societatea încheie anul financiar cu un profit de 303 lei. Această urcare a profitului nu are loc și în următorul an analizat acesta înregistrând o scădere la 122 lei.
Pentru depășirea situației în care se află în acest moment SC FOLAGRO CHIM SRL se propun următoarele seturi de măsuri după cum urmează:
Creșterea volulmului fizic de vânzări, iar pentru îmbunătățirea acestui indicator aș propune următoarea acțiune, mărirea mai mult a pieței de desfacere, acest lucru se poate face prin organizarea de noi evenimente cu tematici diferite, pentru turiștii care vin în această zona, sau de ce nu intrarea societății în programele statului pentru pensionari sau pentru programele premergătoare sezonului estival sau al sezonului de iarnă.
Pentru diminuarea cheltuielilor externe, societatea ar putea implementa și anumite surse de energie alternativă.
În activitatea pe care o dezvoltă trebuie să țină cont și de rata inflației. Ceea ce presupune corectarea bazei de comparație cu un coeficient care să reflecte crețterea prețurilor tuturor categoriilor de resurse cu care se aprovizionează întreprinderea si dinamica prețurilor pe seama cărora se formează veniturile.
Aceste lucruri vor crește veniturile societății, care vor aduce cu ele numai consecințe benefice societății cum ar fi: creșterea profitului, al capacității de autofinanțare, a rentabilității societății.
Astfel firma va avea un viitor lung și va avea profit lucru de care are atât de mare nevoie în momentul de față.
B I B L I O G R A F I E
Balteș, Nicolae (coordonator). Analiza economico-financiară a întreprinderii. Sibiu: Editura Universității ”Lucian Blaga”, 2004.
Bătrâncea I. și colaboratori. Analiză financiară pe bază de bilanț. Cluj Napoca: Editura Universitară Clujeană, 2001.
Bârsan-Pipu, Nicolae, și Ion Popescu. Managementul riscului. Concepte, metode, aplicații. Brașov: Editura Universității ”Transilvania”, 2003.
Bistriceanu, Gh., Adochiței, M.N., Negrea, E., Finanțele agenților economici, București: Ed. Economica, 2001.
Brătian, Vasile, Modelarea deciziei de finanțare a firmei pe termen lung – Testul B, Revista Finanțe Publice și Contabilitate, editată de Ministerul Finanțelor Publice, Nr. 11-12/2003.
Cătnianu, Florian, Claudia Ștefu, – Tehnică Financiară vol I, Cluj Napoca: Editura Risoprint, 2005.
Cristea, H., I. Talpoș, D. Cosma, Gestiunea financiară a întreprinderilor, Timișoara: Editura Mirton, 1998.
Dragotă, V., Brașoveanu L.A., Dragotă I.M. Management financiar.Ediția a doua.Volumul I – Diagnosticul financiar al companiei.București: Editura Economică, 2012.
Dragotă, V. și Colectiv, Management financiar – Analiza financiară și gestiune financiară operațională – vol.1, București: Ed. Economică, 2003.
Dragotă, Victor (coordonator). Abordările practice în finanțele firmei, București: Editura Irecson, 2005.
Hoanță, N. – Finanțele firmei,București: Editura Economică, 2003.
Jianu, I. Evaluarea, prezentarea și analiza performsnței întreprinderii, o abordare din prisma Standardelor Internaționale de raportare Financiară. București: Editura CECCAR, 2007.
Lepădatu, Gheorghe. Contabilitatea financiară, București: Editura Pro Universitaria, 2009
Lezeu, D.N. Analiza situațiilor financiare ale întreprinderii. București: Ed. Economică, 2004.
Petrescu, Silvia. Analiză și diagnostic financiar-contabil. București: Editura CECCAR, 2008.
Stancu, I. – Finanțe – Teoria piețelor financiare, finanțele întreprinderilor, analiza și gestiunea financiară, București: Editura Economică, 1997.
Stancu, I., Stancu. D. Finanțele corporative cu Excel. București: Editura Economică, 2012.
Suciu, Gheorghe. Analiză economic-financiară. Brașov: Editura Infomarket, 2009.
Suciu, Gheorghe. Diagnostic financiar.București: Editura Universitară, 2013.
Toma, M., Alexandru, F., – Finanțe și Gestiune financiară de întreprindere, București: Editura Economica, 2003.
Trenca, I Ioan. Managementul financiar al întreprinderii. București: Editura Didactică și Pedagogică, 2002.
Vâlceanu, Gh., Robu, V., Georgescu, N. Analiză economico-financiară. București: Ed. Economică, 2004.
Vâlceanu, Gh., Robu, V., Georgescu, N. Analiză economico-financiară- ediția a II-a revizuită și adăugită. București: Ed. Economică, 2005.
Vintilă, G. Gestiunea financiarăa întreprinderii. București: Ed. Didactică și Pedagogică, 1997.
Vintilă, G. – Gestiune financiară a întreprinderii, București: Editura Didactică și Pedagogică, 2004.
*** Ordinul 3055/2011, Reglementările contabile conforme cu Directiva a-IV-a a Comunităților Economice Europene
A N E X E
Bilanț 31.12.2012
Bilanț 31.12.2013
B I B L I O G R A F I E
Balteș, Nicolae (coordonator). Analiza economico-financiară a întreprinderii. Sibiu: Editura Universității ”Lucian Blaga”, 2004.
Bătrâncea I. și colaboratori. Analiză financiară pe bază de bilanț. Cluj Napoca: Editura Universitară Clujeană, 2001.
Bârsan-Pipu, Nicolae, și Ion Popescu. Managementul riscului. Concepte, metode, aplicații. Brașov: Editura Universității ”Transilvania”, 2003.
Bistriceanu, Gh., Adochiței, M.N., Negrea, E., Finanțele agenților economici, București: Ed. Economica, 2001.
Brătian, Vasile, Modelarea deciziei de finanțare a firmei pe termen lung – Testul B, Revista Finanțe Publice și Contabilitate, editată de Ministerul Finanțelor Publice, Nr. 11-12/2003.
Cătnianu, Florian, Claudia Ștefu, – Tehnică Financiară vol I, Cluj Napoca: Editura Risoprint, 2005.
Cristea, H., I. Talpoș, D. Cosma, Gestiunea financiară a întreprinderilor, Timișoara: Editura Mirton, 1998.
Dragotă, V., Brașoveanu L.A., Dragotă I.M. Management financiar.Ediția a doua.Volumul I – Diagnosticul financiar al companiei.București: Editura Economică, 2012.
Dragotă, V. și Colectiv, Management financiar – Analiza financiară și gestiune financiară operațională – vol.1, București: Ed. Economică, 2003.
Dragotă, Victor (coordonator). Abordările practice în finanțele firmei, București: Editura Irecson, 2005.
Hoanță, N. – Finanțele firmei,București: Editura Economică, 2003.
Jianu, I. Evaluarea, prezentarea și analiza performsnței întreprinderii, o abordare din prisma Standardelor Internaționale de raportare Financiară. București: Editura CECCAR, 2007.
Lepădatu, Gheorghe. Contabilitatea financiară, București: Editura Pro Universitaria, 2009
Lezeu, D.N. Analiza situațiilor financiare ale întreprinderii. București: Ed. Economică, 2004.
Petrescu, Silvia. Analiză și diagnostic financiar-contabil. București: Editura CECCAR, 2008.
Stancu, I. – Finanțe – Teoria piețelor financiare, finanțele întreprinderilor, analiza și gestiunea financiară, București: Editura Economică, 1997.
Stancu, I., Stancu. D. Finanțele corporative cu Excel. București: Editura Economică, 2012.
Suciu, Gheorghe. Analiză economic-financiară. Brașov: Editura Infomarket, 2009.
Suciu, Gheorghe. Diagnostic financiar.București: Editura Universitară, 2013.
Toma, M., Alexandru, F., – Finanțe și Gestiune financiară de întreprindere, București: Editura Economica, 2003.
Trenca, I Ioan. Managementul financiar al întreprinderii. București: Editura Didactică și Pedagogică, 2002.
Vâlceanu, Gh., Robu, V., Georgescu, N. Analiză economico-financiară. București: Ed. Economică, 2004.
Vâlceanu, Gh., Robu, V., Georgescu, N. Analiză economico-financiară- ediția a II-a revizuită și adăugită. București: Ed. Economică, 2005.
Vintilă, G. Gestiunea financiarăa întreprinderii. București: Ed. Didactică și Pedagogică, 1997.
Vintilă, G. – Gestiune financiară a întreprinderii, București: Editura Didactică și Pedagogică, 2004.
*** Ordinul 3055/2011, Reglementările contabile conforme cu Directiva a-IV-a a Comunităților Economice Europene
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Diagnosticul Finantarii pe Termen Lungla Folagro Chim S.r.l (ID: 139217)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.