Diagnosticul Financiar pe Baza de Bilant

Economie

Diagnosticul Financiar pe Baza de Bilant

Byadmin ianuarie 1, 2024

LICENȚĂ

“DIAGNOSTICUL FINANCIAR PE BAZĂ DE BILANȚ”

CUPRINS

CAPITOLUL I

Bilanțul contabil și evoluția sa.

Definiții privind bilanțul contabil

Dezvoltarea gândirii economice cu privire la bilanț

Rolul bilanțului contabil în gestiunea financiară a întreprinderi

Standarte europene privind bilanțul contabil

CAPITOLUL II

Bilanțul contabil-sursă informațională de bază pentru analiza financiara

2.1. Definirea si scopul analizei financiare

2.2. Instrumentele analizei

2.2.1. Bilanțul financiar

2.2.1. Bilanțul funcțional

2.3. Analiza bilanțieră la S.C. METALICA SA

CAPITOLUL III

Analiză pe bază de bilanț contabil

3.1. Analiza bilanțului contabil, potrivit orientării lichiditate-exigibilitate

3.1.1. Construcția bilanțului patrimonial

3.1.2. . Analiza echilibrului financiar

3.1.2.1. Analiza situației nete

3.1.2.2. Analiza fondului de rulment

3.1.2.3. Analiza nevoii fondului de rulment

3.1.2.3. Analiza trezoreriei nete

3.2. Analiza bilanțului procentual

3.3.Analiza bilanțului potrivit concepției funcționale

3.3.1.Bilanțul funcțional ,rolul acestuia in analiza echilibrului financiar

3.3.2.Analiza indicatorilor echilibrului financiar funcțional

3.3.2.1. Analiza fondului de rulment funcțional

3.3.2.2. Analiza nevoii de fond de rulment funcțional

3.3.2.3. Analiza trezoreriei nete funcționale

3.4.Analiza bilanțului pe baza ratelor de solvabilitate și lichiditate

CAPITOLUL IV

Concluziile diagnosticului financiar

Bibliografie

CAPITOLUL I

Definiții privind bilanțul contabil

Bilanțul este o noțiune de bază, importantă, cu care se operează frecvent în teoria și practica contabilității.

Primele teorii ale bilanțului apărute în anul 1919, în literature germană, respectiv teoria statică dezvoltată de Nicklisch și teoria dinamică a lui Schmalenbach. Au fost elaborate și alte teorii care vor fi prezentate în continuare. Toate teoriile bilanțului sunt considerate ca fiind teorii ale evaluării sau teorii ale funcțiilor bilanțului. Fiecare dintre aceste teorii prezintă importanță pentru practica contabilă punând în evidență rolul diferit și funcțiile multiple ce pot fi atribuite bilanțului. “Un neajuns al acestor teorii constă în faptul că atunci când se pune întrebarea ce este bilanțul, ce este geneza și sensul lui cognitiv în procesul cunoașterii, răspunsurile sunt foarte diferite, atribuind bilanțului o semnificație foarte largă.

Profesorul C.G. Demetrescu, în lucrările sale, prezintă peste douăzeci de definiții date bilanțului de diferiți autori. După aprecierea sa, numeroasele definiții date bilanțului se explică prin faptul că unii privesc bilanțul din punct de vedere juridic, iar alții îl privesc din punct de vedere contabil, iar dintre aceștia unii îl privesc ca formă ( și anume situație, cont, tablou, etc.), iar alții îl interpretează ca funcție și ca scop. Precizându-și propriul punct de vedere, C.G. Demetrescu arată că “Bilanțul este o situație întocmită sub formă contabilă, după un anumit plan, cuprinzând activul și pasivul unei întreprinderi , precum și rezultatele obținute până la o anumită dată.

Mulți dintre autori împărtășesc punctul de vedere potrivit căruia bilanțul ar fi un produs al contabilității, în care se finalizează munca contabilă, prin centralizarea datelor din evidența curentă. Unii afirmă că cele două părți ale bilanțului sunt formate din avere și capital, alții, din activ și pasiv, sau din avere și resurse, dând o interpretare de pe poziții diferite acestor părți.

Importante pentru dezvoltarea teoriei contabilității au fost confruntările pe această temă între partizanii teoriei juridico-patrimoniale și cei ai teoriei economice. Teoria patrimonială vede bilanțul ca fiind situația patrimonială definitivă a unei persoane.

Sp. Iacobescu și Al. Sorescu, reprezentanți de seamă ai acestei teorii, au remarcat faptul că doctrina contabilă s-a străduit să explice rostul celor două mari diviziuni patrimoniale, Activ = Pasiv, dar răspunsurile pe care le-au dat au fost diferite și nesatisfăcătoare. Angajându-se să dea o explicație științifică bilanțului ei caută să clarifice trei probleme de bază: cauza egalității A = P; caracterul elementelor de activ și pasiv; și raporturile dintre aceste elemente și subiectul de patrimoniu.

Raportul dintre elementele patrimoniului ,activ egal pasiv’ și subiectul patrimoniului îl explică prezentând pe de o parte, activul cu realitățile deținute ca proprietate de subiectul de patrimoniu, iar pe de altă parte pasivul ca abstracțiunile juridice ale patrimoniului, arătând puterea juridică în temeiul căreia subiectul patrimoniului se poate susține ca proprietar legitim asupra realităților care alcătuiesc activul.

La răndul său, teoria economică “ înlocuiește noțiunea de activ cu cea de avere totală și cea de pasiv prin capital, iar noțiunea de patrimoniu este înlocuită cu cea de entitate economică.

Adepții acestei teorii afirmă că : activ egal pasiv și avere egal capital sunt noțiuni identice, cu singură deosebire că în activ mijloacele întreprinderii apar ca bunuri concrete, pe când în pasiv ele sunt privite ca abstracție de valoare, o exprimare în bani a întregii averi sau ca mijloace financiare. Astfel, profesorul Evian, principalul adept al acestei teorii, spunea că ”egalitatea de bilanț poate fi explicată mai ușor dacă activul îl înlocuim cu averea și pasivul cu capitalul.

Prof. D.Rusu, autorul teoriei realității bilanțului, privește bilanțul ca fiind „un calcul de sinteză care indică starea de fapt a activității întreprinderii și care permite sesizarea dintr-o singură privire a situației economico-juridice și financiare a întreprinderii, arătând amănunțit caracterul mijloacelor ei de acțiune, resursele proprii și străine, inclusiv rezultatul final. Teoria realității bilanțului cere deci ca ansamblu de probleme și de fenomene să fie privit integral , fie că acestea sunt de natură social-economică, fie că au caracter juridic.

Bilanțul constituie un sistem care reprezintă corelația dintre mijloacele economice și resursele de formare a acestora, într-o relație de echilibru dintre activ și pasiv, asigurată prin rezultatele financiare „ profit sau pierdere” realizate în perioada de referință.

Odată cu trecerea la analiza bilanțului, sfera sa de activitate s-a extins, acesta dobândind atribuții economico-financiare, cu caracter informațional documentar, de control gestionar, de analiză și previziune. Deci, arătând starea și mișcarea elementelor patrimoniale, bilanțul se instituie ca fiind cel mai sistematic model de control gestionar, atât în ceea ce privește situația patrimonială cât și sub raportul schimbărilor intervenite în volumul și structura elementelor componente.

În condițiile economiei de piață sau concurențiale, datele conținute în bilanț pot oferi o imagine cuprinzătoare și reală asupra situației economice și financiare a fiecărui agent economic. Asemenea informații sunt la fel de utile atât pentru întreprinderea însăși, cât și pentru terți (reprezentați de furnizori, clienti, bănci, investitori, concurenți și administrația de stat).

1.2. Dezvoltarea gândirii economice cu privire la bilanț

Contabilitatea ca știință cu caracter teoretic și aplicativ în economie s-a născut din necesitățile practice ale producției materiale și s-a dezvoltat odată cu aceasta.

În articolul său piesă în trei acte „Cele trei vârste ale contabilității”, Bernard Colasse, constată că fără îndoială contabilitatea, este cea mai veche din toate științele de gestiune ; în acest sens, ea constituie un obiect foarte interesant pentru istorie. „Contabilitatea este ea însăși istorie: cărțile contabile au vocația de a păstra urma unui anumit număr de evenimente cu consecințe economice, viața organizațiilor și, în special, a întreprinderilor constituie un material de alegere, din păcate puțin exploatat pentru a face istorie ; acesta face din istoria contabilității istoria unei istorii și îi conferă o armă proprie pentru a seduce cercetătorul.

Istoria contabilității analizează astfel apariția primelor însemnări contabile și dezvoltarea lor în forme cât mai corespunzătoare societății omenești. Ea oferă exemple convingătoare despre suplețea și puterea de adaptare a acestei științe, care în decursul veacurilor ia permis să facă față noilor cerințe, corespunzătoare fiecărei etape de dezvoltare a societății omenești.

Deci, putem spune că începuturile contabilității și însăși existența ei din cele mai vechi timpuri se confundă cu începuturile activității economice a primelor colectivități umane și de asemenea descoperirile făcute de arheologi arată că ținerea registrelor și mai ales a conturilor este tot atât de veche ca și primele începuturi de activitate productivă și de schimb.

La grecii din antichitate, administrația finanțelor statului și a templelor se făcea după reguli precise, fiind riguros organizată. Pentru ținerea contabilității publice grecii foloseau numeroase registre. Astfel, bugetul Casei sacre din Atena, scris pe tăblițe, se publica în fiecare lună și era expus în piețe publice pentru a fi citit și examinat de cetățeni. Referindu-se la aceste bilanțuri și la modul întocmirii lor, Aristotel, în operele sale „Retorica” și „Politica” a indicat unele norme după care se întocmea acest buget. În „Politica”, Aristotel s-a mai ocupat și de bilanțul preventiv și cel consumativ, respectiv de bugetul de venituri și cheltuieli și de darea de seamă asupra execuției acestui buget.

În Italia, care este considerată, pe drept cuvânt, patria contabilității, s-au ridicat pentru prima dată probleme referitoare la bilanț. Astfel, „în registrele din 1408 ale Băncii Sfântului Gheorghe din Genova se regăsește înregistrarea „Bilantium creditorium debet nobis in billantio debitorium in CXIII”, iar Desimoni precizează faptul că în Cartea Mare a comunei Genova, la 1340, se folosea denumirea de „billantium” pentru contul Bilanț”.

Pe măsura trecerii la capitalism și a dezvoltării acestuia, contabilitații îi revin noi sarcini, ceea ce a determinat introducerea și folosirea unor noi metode contabile și apariția unor noi teorii contabile.

Până în secolul al XIX-lea contabilitatea în partidă dublă răspunderea numai parțial nevoilor de informare pentru a realiza o gestiune rațională. De asemenea, calculul economic neglija existența informației contabile. Întocmirea bilanțurilor devine practic sistematică numai în secolul al XIX-lea. În acest secol marile întreprinderi industriale și comerciale încep să analizeze și să măsoare periodic patrimoniul cu ajutorul bilanțului și profitul cu ajutorul contului de profit și pierdere.

În timpul dezvoltării capitalismului o nouă școală contabilă se impune din ce în ce mai mult, atât în ceea ce privește dezvoltarea gândirii contabile în general, cât și în ceea ce privește dezvoltarea gândirii economice asupra bilanțului, și anume școala contabilă germană. În cadrul acestei școli, contribuii deosebite referitoare la bilanț și-au adus în principal H. Nicklisch, W.Osbahr, și nu în ultimul rând E. Schmalenbach.

Și în România au apărut lucrări de contabilitate. La început au fost doar traduceri din limba germană și franceză, dar au apărut și lucrări în care, pe lângă teoriile autorilor străini apar și idei personale ale autorilor români, marcând începutul gândirii contabile românești.

Primele publicații la noi apar abia după anul 1800. În anul 1817 apare la Iași lucrarea „Didăscălia”. Este prima lucrare care cuprinde și reguli de contabilitate, fiind tradusă din limba germană în limba greacă, ceea ce a făcut-o mai puțin accesibilă.

În țările românești bilanțurile contabile au evoluat de la „codicele visteriei” prin care se consemnau veniturile și cheltuielile statului, la schemele de bilanț similare celor practicate în țările germane în secolul al XIX-lea. Acestea au fost prezentate pentru prima dată în lucontabile. Întocmirea bilanțurilor devine practic sistematică numai în secolul al XIX-lea. În acest secol marile întreprinderi industriale și comerciale încep să analizeze și să măsoare periodic patrimoniul cu ajutorul bilanțului și profitul cu ajutorul contului de profit și pierdere.

În timpul dezvoltării capitalismului o nouă școală contabilă se impune din ce în ce mai mult, atât în ceea ce privește dezvoltarea gândirii contabile în general, cât și în ceea ce privește dezvoltarea gândirii economice asupra bilanțului, și anume școala contabilă germană. În cadrul acestei școli, contribuii deosebite referitoare la bilanț și-au adus în principal H. Nicklisch, W.Osbahr, și nu în ultimul rând E. Schmalenbach.

Și în România au apărut lucrări de contabilitate. La început au fost doar traduceri din limba germană și franceză, dar au apărut și lucrări în care, pe lângă teoriile autorilor străini apar și idei personale ale autorilor români, marcând începutul gândirii contabile românești.

Primele publicații la noi apar abia după anul 1800. În anul 1817 apare la Iași lucrarea „Didăscălia”. Este prima lucrare care cuprinde și reguli de contabilitate, fiind tradusă din limba germană în limba greacă, ceea ce a făcut-o mai puțin accesibilă.

În țările românești bilanțurile contabile au evoluat de la „codicele visteriei” prin care se consemnau veniturile și cheltuielile statului, la schemele de bilanț similare celor practicate în țările germane în secolul al XIX-lea. Acestea au fost prezentate pentru prima dată în lucrarea lui Emanoil Ion Nechifor, „Pravila Comerțială” tipărită în 1937 la Brașov, lucrare din care reiese că autorul cunoștia principiile întocmirii bilanțului după metoda venețiană. E.I.Nechifor recomandă întocmirea bilanțului o data pe an „pentru a cunoaște starea averii și capitalului, mersul activității economice și rezultatul financiar.

Primul autor român care a reușit să formeze principiile științifice ale contabilității și funcțiile ei sociale a fost Spiridon Iacobescu. El abordează problema bilanțului tip și a normării contabilității. Aspectele referitoare la bilanț sunt tratate în volumul III din cursul de „Contabilitate comercială și generală”. Concepția patrimonialistă rezultă și din definiția pe care o dă bilanțului ca fiind situația patrimonială definitivă prezentând în formă contabilă activul și pasivul patrimoniului, împreună cu rezultatele ce au modificat forma inițială a patrimoniului.

Un alt autor cu o bogată activitate științifică a fost profesorul C.G. Demetrescu care a publicat circa 150 de lucrări și studii de contabilitate. El definește bilanțul ca o situație întocmită sub formă contabilă și după un anumit plan, cuprinzând activul și pasivul unei întreprinderi, precum și rezultatele obținute până la o anumită dată. Face mențiunea că „bilanțul ca situație sub formă contabilă a patrimoniului, conține sintetic, aceea ce este descris în mod analitic în inventar, cu deosebire însă că în inventar, în afară de valoare, avem specificată și cantitatea elementelor patrimoniale.

O contribuție deosebită la soluționarea teoretică și practică a problemelor contabile, în România, au avut-o revistele de contabilitate, precum și fostul Corp al contabililor autorizați și experți contabili care a fincționat între anii 1921 – 1950. După o perioadă de monism (1950 – 1993) specific economiilor centralizate și supracentralizate în care s-a operat cu o „contabilitate de flux” în care rolul documentelor de sinteză contabilă au fost marginalizată, noul pachet de norme contabile românești (Legea contabilității 82/1991; Regulamentul de aplicare a Legii contabilității; Planul de conturi general; Norme metodologice de utilizare a conturilor contabile; Norme de utilizare a registrelor contabile; Norme metodologice pentru întocmirea și prezentarea bilanțului contabil publicat în „Sistemul contabil al agenților economici” de Ministerul Finanțelor 1994) restaurează primatul conturilor anuale asupra sitemului conturilor curente.

1.3. Rolul bilanțului contabil în gestiunea financiară a întreprinderi

Bilanțul contabil asigură sintetizarea și generalizarea datelor cu privire la situația patrimoniului și rezultatele obținute. Dacă prin intermediul contului și a sistemului de conturi se descrie și analizează morfologia structurii economice și financiare a patrimoniului, prin bilanțul contabil se realizează sintaxa aceleiași structuri.

Bilanțul este o oglindă economică a activității unităților patrimoniale, care asigură prezentarea în formă generalizată, sintetizată în etalon valoric, la un moment dat, a elementelor patrimoniale și a rezultatelor activității.

Pentru a îndeplini funcția de prezentare generală a activității “bilanțul trebuie să fie real, clar, corect, complet și întocmit la timp. Astfel, “bilanțul este principalul calcul de sinteză al contabilității, care prezintă în mod sistematizat situația mișcărilor de valori, evaluate în bani, punându-se față în față activul cu pasivul.

În conformitate cu prevederile Legii contabilității nr. 82 / 1991, bilanțul contabil se întocmește obligatoriu anual, precum și în situații de fuziune sau încetare a activității, respectându-se următoarele reguli:

posturile înscrise în bilanț să corespundă cu datele înregistrate în contabilitate, puse de acord cu situația reală a elementelor patrimoniale stabilite pe baza inventarului;

nu se admit compensări între posturile ce se înscriu în bilanț și nici între veniturile și cheltuielile din contul de profit și pierdere;

bilanțurile contabile anuale se supun verificării și certificării atestând astfel autenticitatea, veridicitatea, precum și respectarea normelor de întocmire a acestora.

Conținutul informațional al bilanțului este deosebit de cuprinzător și complex. Astfel, dacă avem în vedere toate condițiile foarte riguroase de întocmire și conținut, se poate aprecia că bilanțul contabil, în toată complexitatea lui, este un tablou sintetic de informații, un model economic și un instrument de control al gestiunii, conținând un bogat material pentru analiza și studierea situației întreprinderii.

În acest sens sunt relevante cele câteva funcții fundamentale pe care le îndeplinește bilanțul contabil în procesul decizional și anume:

funcția de generalizare a datelor contabilității care se realizează prin însăși modul său de alcătuire și tehnica contabilă însăși;

funcția de informare, cunoaștere și apreciere a modului de organizare a întregii activități, pe perioada la care se referă bilanțul;

funcția de previziune, ca rezultantă a analizei și menirii fundamentale a bilanțului în condițiile economiei moderne, când conducerea previzibilă pe baza cunoașterii evoluției fenomenelor din trecut devine cheia absolută a eficienței.

Ca modalitate de prezentare a datelor, bilanțul îndeplinește următoarele funcții:

funcția de generalizare a datelor;

funcția de analiză și cunoaștere a activității desfășurate, ce permite efectuarea analizei și pe baza acesteia cunoașterea modului în care este folosit patrimoniul;

funcția de control, constă în posibilitatea ce o oferă bilanțul de a urmări modul cum este respectată legislația în vigoare;

funcția previzională sau de previziune, constă în aceea că bilanțul oferă posibilitatea orientării viitoare a activității unităților patrimoniale, în funcție de rezultatele activității curente.

Valorificarea acestor funcții ale bilanțului este o problemă de conducere pe baze științifice, în care reflexiei financiare a fenomenelor economice și tendinței lor evolutive trebuie să li se acorde importanța cuvenită, căci pe un astfel de temei se poate asigura rentabilitatea și eficiența întreprinderilor, fenomen de mare importanță în lupta concurențială.

Toate informațiile contabilității izvorâte din bilanț constituie suportul analizei acestuia și stau la baza elaborării și fundamentării deciziilor. Activitatea de analiză, informare și decizie pe baza bilanțului se realizează pe două direcții principale:

analiza dinamică, privind evoluția în timp a indicatorilor aceleiași unități patrimoniale;

analiza comparativă a acelorași indicatori de la mai multe unități patrimoniale similare.

Bilanțul contabil reprezintă deci cea mai completă și exactă sursă de caracterizare a activității trecute, dar și de elaborare a prognozelor pentru întreprindere.

În acest sens, în țările dezvoltate, există societăți specializate care efectuează, la cererea unităților patrimoniale, studii pe bază de bilanț și elaborează previziuni cu privire la dezvoltarea economică viitoare.

1.4 Standarte europene privind bilanțul contabil

Normalizarea și armonizarea sistemelor contabile sunt cunoscute ca fiind două procese care se intersectează și se completează reciproc. Pe plan internațional, normalizarea vizează conceperea normelor, ea realizându-se în ultima vreme de I.A.S.C. (International Accounting Standards committee), în timp ce armonizarea are drept atribut realizarea compatibilității între diferitele norme (se circumscrie în sfera preocupărilor la nivel comunitar).

Preocuparile armonizării contabilității s-au concretizat la nivelul Uniunii Europene, în adaptarea următoarelor documente justificative:

a) Directiva a IV-a a fost creată la 25 iulie 1978 și a vizat coordonarea dispozițiilor naționale privind structura și conținutul conturilor anuale, a raporturilor de gestiune, a modurilor de evaluare și publicitatea documentelor, în special în cazul societăților cu răspundere limitată și societăților pe acțiuni.

Directiva a 4-a europeană cuprinde informațiile cu privire la ansamblul situațiilor financiare și a regulilor contabile, stabilite între state în momentul elaborării acestei directive, care, într-o anumită măsură, a reușit adoptarea anumitor politici contabile privind diferențele dintre reglementări legale a sistemelor contabile, specifice fiecărui stat membru.

Alte două probleme se dovedesc de o importanță deosebită:

în primul rând, anumite state membre au impus proceduri obligatorii, detaliate obligatorii, cum ar fi un plan de conturi pentru toate entitatile economice.

în al doilea rând, multe țări continentale exceptau parțial sautotal societățile cu răspundere limitată de la publicarea și auditarea conturilor lor finale.

În momentul proiectări directivei au fost probleme în ceea ce privește regulile de evaluare ce urmează a se aplica; formatul și prezentarea conturilor finale; modul de prezentare și gradul de detaliere a situațiilor financiare.

Principalele prevederi ale directivei sunt:

conturile anuale trebuie să ofere o imagine fidelă a situației financiare a întreprinderii.

interpretarea activităților întreprinderii economice se face potrivit conceptului juridico-economic al patrimoniului, prelevând totuși aspectul juridic.

evaluarea obligatorie a posturilor din bilanț pe baza metodei costului istoric (plusurile sau minusurile provenind de la același post de bilanț, trebuie evaluate separat) .

prevederile referitoare la conturile anuale nu se pot aplica în mod unitar tuturor întreprinderilor datorită deosebirilor de ordin juridic și mărimii diferite a acestora.

Directiva a 4-a cuprinde prezentarea conturilor care sunt detaliate „în articolele 3-30. Directiva a prevăzut două scheme pentru bilanț:

Tabelul descris de articolul 9, care prezintă bilanțul în formă bilaterală (de

cont), activul putând fi descompus în 6 rubrici, notate de la A la F, iar pasivul, în 5 rubrici notate de la A la E;”

Tabelul descris de articolul 10, care prezintă bilanțul sub formă de listă și permite calculul fondului de rulment; ansamblul rubricilor este notat de la A la L.

Tabelul descris de articolul 9 cuprinde:

Tabelul nr. 1

Tabelul descris de articolul 10 (Feleagă N., Ionașcu I., Tratat de contabilitate financiară, ediția a II-a, vol. I, Editura Econ. 2002, p.83)

Tabelul nr.2

Formatul documentelor pentru statele ce utilizează contabilitatea anglo-saxonă, sunt prezentate trei formate:

„formatul general: listarea numai pentru active și pasive;

abordare economică: pasivele curente sunt deduse din activele curente pentru a obține activul net și prezentarea finanțării lor din fonduri pe termen lung;

bilanț al proprietarilor: acesta oglindește modul în care au fost utilizate fondurile provenite de la proprietari”.

Bilanțul poate fi prezentat fie vertical, fie orizontal. Bilanțul prezentat în formă orizontală e specific contabilității germane. Bilanțul în formă verticală redă bilanțul patrimonial specific contabilității britanice. Contul de profit și pierdere poate fi prezentat în forma literei „T” a conturilor, iar în formă verticală urmărește identificarea unor indicatori și costuri specifice activității întreprinderii. Aceste tipuri de conturi de profit și pierdere cuprind două clasificări, și anume:

primul tip grupează cheltuielile în: costul vânzărilor, cheltuieli de distribuție și cheltuieli administrative.

b) a doua clasificare permite gruparea cheltuielilor în funcție de natura lor: cheltuieli cu materii prime, cheltuieli cu salariile personalului, cu amortizarea, cheltuieli cu bugetul de stat etc. Se constată următoarele remarci comparativ cu structura bilanțieră adoptată de țara noastră:

Directiva a oferit posibilitatea „înscrierii creanței privind capitalul subscris

nevărsat, ca primă rubrică a activului (ce reiese din schema art. 9) sau ca element component al activului circulant (explicat în structura detaliată), în timp ce în bilanțul românesc nu este prevăzută decât a doua soluție.”

Cheltuielile de constituire (înființare) sunt înscrise distinct, înaintea activului

imobilizat, dar directiva oferă ocazia înscrierii lor ca un element component al imobilizărilor necorporale. Sistemul contabil românesc cuprinde în bilanț cheltuielile de constituire care sunt cumulate cu cheltuielile de cercetare-dezvoltare, constituite într-un singur post bilanțier. Aceasta ridică unele probleme în cadrul analizei financiare pentru că elementele de constituire sunt considerate întotdeauna un element de activ fictiv.

Beneficiul sau pierderea sunt prevăzute în ultima rubrică a pasivului, respectiv activului bilanțier, totuși directiva nu interzice înscrierea acestor elemente „în structurile rubricii A din pasiv, opțiune reținută de normalizatorii români”.

Bilanțul exprimat în formă de listă nu este adoptat de sistemul contabil romanesc

Analiza financiară folosește forma listată a bilanțului în prezentarea datoriilor cu termenul lor de exigibilitate, reflectarea indicatorilor precum „nevoia de fond de rulment inclusă în rubrica G a schemei descrisă de articolul 10 și a capitalurilor permanente cuprinse în rubrica E.”

Stabilirea raportului optim privind capitalurile permanente constituie o problemă de primă importanță, pentru că „excedentul sau insuficiența resurselor pe termen lung influențează solvabilitatea, lichiditatea și rentabilitatea.” În funcție de acest raport optimal, băncile analizează gradul de acoperire a capitalurilor investite, prin utilizarea ratei:

Capitaluri permanente

–––––––––

Capitaluri investite

Cuprinsul directivei se împarte în patru părți: schema bilanțului (inclusiv contul de rezultate), normele de evaluare: anexa la bilanț, raportul de gestiune.

b) Directiva a VII-a cuprinde normele de armonizare și întocmire a conturilor consolidate. Această directivă a fost elaborată la 13 iunie 1983. Directivele „nu sunt legi care să aibă impact direct asupra societăților interesate” oferind posibilitatea statelor membre „un anumit număr de opțiuni” și de dispoziții, care încep cu expresia „statele membre vor putea autoriza…”.

Directiva a 7-a cuprinde informații privind consolidarea conturilor acolo unde este nevoie:

a) o majoritate de drepturi de vot;

un acționar ce are dreptul să numească sau să revoce majoritatea membrilor organului de administrație; sau

o influență dominantă rezultată dintr-un contract (nu în mod necesar cu acționar); sau

un acționar care în plus deține majoritatea drepturilor de vot consolidarea poate fi impusă de statele membre, acolo unde există:

un interes de participare plus o influență.”

CAPITOLUL II

2.1. Definirea și scopul analizei financiare

Analiza financiară constă într-un sistem de instrumente și metode care permite aprecierea situației financiare și a performanțelor unei întreprinderi.

Scopul analizei financiare, privită ca o activitate, este de stabilire a unui diagnostic asupra situației financiare a întreprinderii când sunt identificate punctele tari și slabe ale gestiunii financiare. Pe baza acestui diagnostic are loc elaborarea unei noi strategii de menținere și dezvoltare în mediul concurențial.

În sens general, finalitatea analizei financiare constă în oferirea de informații financiare atât celor din interiorul întreprinderii, cât și celor interesați din afara acesteia.

În primul caz, când problema diagnosticului este pusă din interiorul întreprinderii utilizatorii pot fi conducătorii, acționarii actuali sau salariații. Obiectivul urmărit în acest caz este de a detecta unele eventuale situații de dezechilibru financiar și de a adopta noi decizii de gestionare a întreprinderii. Aceste decizii se bazează pe identificarea originii și cauzelor dezechilibrelor, pe de o parte, iar pe de altă parte pe stabilirea măsurilor de remediere a dezechilibrelor.

În al doilea caz, când problema este pusă din exteriorul întreprinderii utilizatorii vor fi analiștii financiari, acționarii potențiali, partenerii tradiționali, organisme bancare și financiare sau chiar statul. De data aceasta obiectivul urmărit este capacitatea întreprinderii de a genera profit, capacitatea întreprinderii de a-și onora obligațiile, pe termen scurt sau lung (solvabilitatea sau lichididatea întreprinderi), precum și valoarea întreprinderii.

De cele mai multe ori utilizatorii externi au nevoie de un diagnostic financiar fie pentru acordarea de credite întreprinderilor, fie pentru luarea deciziilor de pătrunderea în capitalul unei întreprinderi (acționari potențiali sau alte întreprinderi) sau pentru aprecierea solidității unui concurent.

Astfel, putem spune că obiectivele urmărite de către analiza financiară diferă în funcție de cele două tipuri de analiză financiară:

analiza internă – care urmărește identificarea potențialului de degajare a fluxurilor nete de trezorerie (cash – flow);

analiza externă – care urmărește echilibrul financiar realizat la nivelul fondului de rulment, al trezoreriei nete și rentabilitatea întreprinderii.

Metodele și tehnicile folosite de analistul financiar diferă în funcție de obiectivele urmărite, așa cum se poate observa mai jos:

Tabelul nr.3

Principalele acțiuni ale analizei financiare se pot desfășura în succesiune sau ca etape intermediare de lucru:

analiza echilibrului financiar pe baza bilanțului ;

analiza marjelor de rentabilitate pe baza contului de profit și pierdere;

diagnostic financiar al rentabilității și riscurilor;

analiza fluxurilor financiare pe baza tabloului de finanțare.

Analiza financiară pe baza bilanțului evidențiază modalitățile de realizare a echilibrului financiar având drept obiective:

echilibrul pe termen lung când se supune comparației capitalului permanent cu activele imobilizate (fond de rulment net);

echilibrul curent, când se supune comparației activele circulante cu obligațiile pe termen scurt (nevoia de fond de rulment);

echilibrul pe termen scurt, când se compară fondul de rulment cu nevoia de fond de rulment (trezoreria).

Aprecierea echilibrelor financiare la nivelul unei întreprinderi depinde de obiectivele persoanelor de comandă sau care studiază astfel de analize. Acestea sunt: acționarii, managerii și creditorii întreprinderii. Dacă se ține seama de interesele acționarilor se apreciază că echilibrul financiar se realizează în cazul în care rentabilitatea unui astfel de plasament compensează riscul la care se expune.Prin prisma intereselor managerilor firmei, aprecierea echilibrului financiar este legată, ca și la acționari, de obiectivul maximizării valorii întreprinderii, la care se adaugă criterii de flexibilitate financiară, de creștere economică, de autonomie financiară și de putere.

Prin prisma intereselor creditorilor firmei, aprecierea echilibrului financiar este legată de obiectivul acestora de a obține rambursarea creanțelor lor și de a primi remunerația cuvenită.

Analiza echilibrului financiar servește în primul rând aprecierii solvabilității agentului economic, cerută, în principal de debitori și creditorii acestuia, dar și pentru alegerea strategiei optime de finanțare asigurată de costul minim al procurării capitalurilor.În vederea obținerii unor răspunsuri cât mai precise cu privire la realizarea echilibrului financiar s-au conturat două tipuri de analiză:

analiza statică, care utilizează metode ce se bazează pe studiul bilanțului ;

analiza dinamică, care folosește metode bazate pe studiul fluxurilor financiare.

2.2. Instrumentele analizei

Analiza financiară la nivelul unui agent economic se bazează pe informația financiar-contabilă cu privire la activitatea acestuia. Informațiile necesare sunt sintetizate în bilanțul contabil. Acesta oferă imaginea agentului economic pe care o prelucrează mai departe analistul economic.

Bilanțul contabil poate fi interpretat din mai multe puncte de vedere. În acest sens s-au conturat trei concepții:

concepția juridică,

concepția economică,

concepția financiară.

Conform concepției juridice, bilanțul contabil este format din totalitatea drepturilor și obligațiilor cu valoare economică aparținând unui titular de patrimoniu.

Într-o abordare economică, părțile bilanțului contabil, respectiv activul și pasivul contabil sunt considerate două mărimi ale aceleași realități economice, respectiv ale capitalurilor de care dispune o entitate patrimonială.

Pe lângă abordarea economică și juridică, bilanțul contabil permite și o abordare financiară care pune în evidență relația dintre sursele (resursele) fondurilor și nevoile (utilizările) cărora le sunt alocate fondurile. Astfel, pasivul apare ca o sinteză a obligațiilor contractate (concepția juridică), sau ca o inventariere a surselor finanțate (concepția financiară), în timp ce elementele de activ corespund unor drepturi patrimoniale (concepția juridică), sau unor alocări de fonduri pentru achiziționarea acestor drepturi (concepția financiară).

Bilanțul contabil reprezintă instrumentul principal și caracteristic de sintetizare și generalizare la un moment dat, pe baza principiului dublei reprezentări a datelor și informațiilor contabile privind mijloacele economice și sursele lor de formare, cât și rezultatele activității agentului economic.

Bilanțul contabil oferă o informație retrospectivă, sau cel mult contemporană (actuală). Astfel, pentru o reflectare completă a perspectivelor financiare ale agentului economic se impun o serie de modificări aduse bilanțului contabil. Aceste modificări urmăresc adaptarea acestuia, în vederea facilitării analizei financiare pe baza datelor sale și au în vedere lucrările de transformare a bilanțului contabil în bilanțuri specifice analizei statice:

bilanțul financiar

bilanțul funcțional

2.2.1 Bilanțul financiar

Având în vedere limitele bilanțului contabil, pentru a realiza o analiză financiară a echilibrului avem nevoie de bilanțul lichiditate-exigibilitate, care spre deosebire de cel contabil, ține cont mai întâi de realitatea economică a întreprinderii.

Bilanțul lichiditate-exigibilitate, care mai poartă numele de bilanț financiar sau bilanț patrimonial, se construiește pe baza bilanțului contabil, prin însumare sau divizare de posturi astfel încât să corespundă mai bine necesităților analizei financiare. Acest bilanț are în centrul său noțiunea de patrimoniu și de drepturi și obligații ce apar în legătură cu posesia și folosirea elementelor sale.

Concepția originară a bilanțului este concepția patrimonială după care bilanțul este un inventar al averii întreprinderii, realizat în vederea măsurării valorii reale a patrimoniului. În acest caz bilanțul patrimonial prezintă interes, pe de o parte, pentru acționarii care doresc să cunoască valoarea patrimoniului lor, iar pe de altă parte, pentru creditori, deoarece activul întreprinderii constituie pentru ei garanția drepturilor lor.

Criteriile de constituire a bilanțului patrimonial sunt:

pentru activ: gradul de lichiditate a diferitelor elemente;

pentru pasiv: gradul de exigibilitate.

Caracterizarea generală a structurii patrimoniale presupune investigarea elementelor bilanțiere de activ, respectiv pasiv, prin prisma dimensiunii și a ponderilor lor în patrimoniul întreprinderii.Principalele corelații din bilanțul patrimonial pot fi sintetizate astfel:

activul unui bilanț este întotdeauna egal cu pasivul său. Drept consecință a acestei egalități rezultă că modificările ce intervin în sursele de proveniență a capitalurilor trebuie să fie egale (ca valoare) cu modificările survenite în utilizarea acestor capitaluri.

egalitatea se poate formula și prin suma posturilor de activ care este egală cu suma posturilor de pasiv, de aici rezultă că:

variația oricărui post din activ este suma algebrică a variațiilor tuturor celorlalte poziții din bilanț (active și pasive);

variația oricărui post din pasiv este suma algebrică a tuturor celorlalte poziții din bilanț.

modificarea posturilor din bilanț înseamnă:

folosirea de capital pentru:

orice creștere a unei poziții din activ;

orice diminuare a unei poziții din pasiv.

sursă de capital pentru:

orice diminuare a unei poziții de activ;

orice creștere a unei poziții de pasiv.

Bilanțul financiar este folosit la :

determinarea riscului nerambursării datoriilor de către agentul economic și structura financiară a patrimoniului său, folosind mai ales creditorilor acestuia;

reflectarea solvabilității agentului economic atât pe termen scurt (lichiditate), cât și pe termen lung și implicit riscul de neplată sau de faliment al acestuia;

evidențierea condițiilor de realizare a echilibrului financiar;

analiza randamentului financiar.

Construcția bilanțului lichiditate-exigibilitate se bazează pe comparația pe orizontală dintre activele și pasivele patrimoniale, în funcție de lichiditatea, respectiv de exigibilitatea lor. Gruparea posturilor din bilanțul contabil are la bază criteriile de lichiditate-exigibilitate.

Elementele de activ sunt structurate în funcție de creșterea gradului de lichiditate începând din partea de sus a activului bilanțier. Astfel se vor înscrie în primul rând activele cu gradul de lichiditate cel mai scăzut, respectiv activele imobilizate (necorporale, corporale, financiare). După acestea se vor înscrie activele circulante care au grad de lichiditate mult mai mare decât imobilizările.

Elementele de pasiv sunt structurate după gradul crescător de exigibilitate. Astfel, se vor înscrie mai întâi capitalurile permanente care cuprind: capitalurile proprii, provizioanele mai mari de un an și împrumuturile pe termen lung și mediu. Datoriile pe termen scurt vor fi grupate în partea de jos a bilanțului datorită faptului că au o scadență foarte apropiată.

Structura bilanțului lichiditate – exigibilitate cuprinde:

ACTIV:

active imobilizate nete (mai mare de un an):

imobilizări necorporale;

imobilizări corporale;

imobilizări financiare mai mari de un an.

active circulante (mai mici de un an):

imobilizări financiare mai mici de un an ;

stocuri;

creanțe mai mici de un an;

disponibilități bănești.

PASIV:

capital permanent:

capitaluri proprii;

provizioane mai mari de un an;

împrumuturi pe termen lung.

datorii pe termen scurt:

împrumuturi pe termen scurt;

provizioane mai mici de un an;

obligații fiscale și sociale;

decontări în curs de clarificare.

ACTIV = NEVOI PASIV = RESURSE

Fig. Nr. 1

Pe orizontală ,bilanțul financiar are două părți așa cum reiese din figura de mai sus:

partea de sus – HAUT (imobilizări, resurse permanente)- reflectă structura financiară prin stabilitatea elementelor care-l compun.

partea de jos –BAS (active circulante, resurse temporare) – evidențiază ciclul de activitate.

Pentru a se ajunge la structura bilanțului prezentat în figura nr.1 trebuie să se facă o serie de corecții aduse posturilor din bilanțul contabil.

Asupra activului corecțiile urmăresc obținerea a două mărimi:

imobilizări nete;

active circulante.

1. Activul imobilizat trebuie corectat astfel încât toate elementele care în termen de cel puțin un an se transformă în lichidități, să figureze în cadrul acestuia. Corectarea activului imobilizat presupune înregistrarea imobilizărilor corporale și necorporale la valoarea lor netă. Imobilizările financiare se vor separa pe termene de lichiditate și se vor înscrie în activ după caz. În cazul în care avem imobilizări financiare sub un an acestea se vor include în activele circulante (creanțe mai mici de un an). Unele componente ale imobilizărilor necorporale sunt considerate activ fictiv sau nonvalori. Acestea se consideră că nu au valoare economică imediată, pentru că privesc viitorul (crearea sau expansiunea agentului economic). Prin urmare acestea se deduc din capitalurile proprii. Aceste elemente sunt:

cheltuieli de constituire;

cheltuieli de cercetare –dezvoltare.

ACTIVUL IMOBILIZAT CORECTAT

Tabelul nr. 4

2. Activul circulant corectat se obține prin efectuarea următoarelor corecții:

stocurile fără mișcare sau stocurile cu mișcare lentă (mai mari de 365 zile) se înscriu la imobilizări, restul stocurilor rămânând active circulante;

creanțele se separă pe termene de lichiditate și se vor înscrie în activ după caz;

decontările din operații în curs de calificare –activ se asimilează creanțelor mai mici de un an;

cheltuielile înregistrate în avans, mai mici de un an se vor asimila activului circulant, iar cele mai mari de un an se vor include în imobilizările financiare;

diferențele de conversie-activ se înregistrează în activ la creanțe.

ACTIVUL CIRCULANT CORECTAT

Stocuri

– stocuri cu mișcare lentă sau fără mișcare

Creanțe

– creanțe mai mari de un an

+ imobilizări financiare mai mici de un an

+ cheltuieli înregistrate în avans

+ decontări din operații în curs de clarificare

+ diferențe de conversie-activ

Disponibilități și plasamente

Tabelul nr.5

Asupra pasivului corecțiile urmăresc obținerea a două mărimi:

capitalul permanent (capital propriu + datorii pe termen mediu și lung);

datorii pe termen scurt (datorii cu scadență sub un an).

1. Capitalurile permanente reprezintă una dintre: capitalurile destinate în principiu să rămână la dispoziția întreprinderii până la lichidarea acesteia (capitalurile proprii) și capitalurile destinate să rămână la dispoziția întreprinderii pe o perioadă mai mare de un an (datorii pe termen mediu și lung). Prin urmare se vor face următoarele corecții:

capitalurile proprii se vor diminua cu valoarea activelor fictive;

veniturile înregistrate în avans cu termenul de exigibilitate mai mare de un an, se vor asimila datoriilor pe termen mediu și lung.

CAPITALUL PERMANENT CORECTAT

Capitaluri proprii

– cheltuieli de constituire și de cercetare-dezvoltare

– prime de rambursare a obligațiilor

– profit net distribuit ca dividende

+ venituri înregistrate în avans mai mari de un an

Provizioane pentru riscuri și cheltuieli mai mari de un an

Datorii mai mari de un an

Tabelul nr. 6

2. Datoriile cu scadență sub un an vor include:

datoriile de orice natură (financiară, nefinanciară) cu exigibilitate mai mică de un an. Aceasta presupune delimitarea creditelor bancare curente (datorii financiare cu scadența sub un an) din totalul datoriilor financiare;

provizioanele pentru riscuri și cheltuieli mai mici de un an;

partea din rezultatul net distribuit sub formă de dividende;

veniturile constatate în avans, având termenul de exigibilitate mai mic de un an;

diferențele de conversie-pasiv;

decontările din operații în curs de clarificare-pasiv.

DATORIILE PE TERMEN SCURT

Datorii mai mici de un an

+provizioane pentru riscuri și cheltuieli mai mici de un an

+profit net distribuit sub formă de dividende

+venituri înregistrate în avans mai mici de un an

+decontări din operații în curs de clarificare

+ diferențe de conversie-pasiv

Tabelul nr.7

Principalele neajunsuri ale bilanțului lichiditate – exigibilitate sunt:

clasificarea arbitrară a activelor și a pasivelor în active cu lichiditate mai mare sau mai mică de un an. Dacă pentru pasive această delimitare este mai ușoară, întrucât acestora li se cunoaște în general scadența, pentru active este mai greu de realizat și poate să nu reflecte realitatea;

nu respectă principiul unității de casă;

trezoreria apare ca o rezultantă a alocării diferitelor resurse la nevoi specifice, având un rol rezidual;

este elaborat în ipoteza încetării activității agentului economic;

deși construcția sa sugerează că, pentru asigurarea solvabilității și lichidității agentului economic, fondul de rulment trebuie să fie pozitiv, nu este indicată valoarea optimă a acestuia.

2.2.2. Bilanțul funcțional

Concepția funcțională a bilanțului consideră bilanțul ca pe un ansamblu de stocuri de utilizări și resurse, ceea ce permite analiza activității pe cicluri de operațiuni, luând în considerare rolul fiecăruia în funcționarea întreprinderii.

Răspunzând altor criterii de judecată asupra situației întreprinderii, prezentarea funcțională a bilanțului evidențiază aspectele financiar structurale și legăturile cu gestiunea previzională, adaptându-se mai bine cerințelor managerilor din întreprindere.

Concepția funcțională definește întreprinderea ca o entitate economică și financiară asigurând, în raport cu dezvoltarea sa, anumite funcții, cum ar fi: funcția de producție, funcția de investire și dezinvestire și funcția de finanțare. Ea are meritul de a oferi o imagine asupra modului de funcționare economică a întreprinderii, punând în evidență stocurile și resursele corespunzătoare fiecărui ciclu de funcționare. Concepția funcțională a bilanțului pornește de la premisa că elementele de activ și pasiv reflectă valori tranzitorii, structuri trecătoare în procesualitatea patrimoniului.

Analiza bilanțului funcțional nu are ca scop să inventarieze averea și angajamentele întreprinderii, ci identificarea nevoilor acesteia, în continuă schimbare și a modului de alocare a surselor de finanțare pe diferite cicluri, răspunzând în acest fel cerințelor analizei dinamice.

Utilitatea bilanțului funcțional constă în :

analiza trezoreriei;

analiza funcțională a riscului, pe baza fluxurilor;

de apreciere a structurii financiare a întreprinderii;

de evaluare a necesităților financiare și tipurile de resurse de care dispune întreprinderea

de determinare a raportului de echilibru în diferite posturi sau grupe omogene;

de calcul a marjei de siguranță financiară a întreprinderii;

de fundamentare a luării deciziilor.

Construirea bilanțului funcțional și clasificarea elementelor de activ și pasiv se face după apartenența la un ciclu sau altul:

ciclul de investiții – căruia îi corespunde activul aciclic stabil și respectiv, resursele stabile;

ciclul de finanțare – căruia îi corespunde ansamblul resurselor;

ciclul de exploatare – căruia îi corespunde activul ciclic de exploatare și finanțarea scurtă de exploatare;

ciclul de trezorerie .

Ciclul de investiții se mai numește ciclul lung sau de acumulare și regrupează operațiile de cumpărare și vânzare a imobilizărilor, care reprezintă mijloacele de producție ale agentului economic. Durata ciclului de investiții depinde de caracteristicile tehnologice ale activității, de performanțele tehnice și de politica de investiții a întreprinderii.

Cea mai mare importanță pentru analiza funcțională o are ciclul de exploatare, care regrupează operațiile legate direct de activitatea ciclică (curentă) a producției și de schimburile comerciale, cuprinzând atât un flux fizic (de produse finite, respectiv mărfuri), cât și un flux financiar (intrare și ieșire de monedă). El se referă la utilizările și resursele temporare generate de activitatea de exploatare a agentului economic.

Bilanțul funcțional se obține respectând o serie de principii privind reprelucrarea unor elemente ale bilanțului contabil, cum sunt:

Activele sunt luate în considerare la valoarea lor brută pentru a pune în evidență decizia inițială. În acest caz în pasiv vom întâlni amortizarea ca sursă proprie de origine internă;

Conceptul de activ fictiv utilizat în versiunea patrimonială nu mai este operațional, tocmai pentru că activitatea firmei este privită în mod dinamic;

Imobilizările deținute în leasing sunt integrate în bilanțul funcțional la valoarea lor de contractare, deoarece se apreciază că și imobilizările respective servesc procesului de exploatare. În acest caz, leasing-ul devine o sursă de finanțare regăsită în pasivul unității unde majorează capitalul propriu cu partea achitată, respectiv împrumuturile pe termen lung cu valoarea rămasă de achitat;

Cheltuielile de înregistrare în avans ce privesc exercițiile viitoare sunt considerate active aciclice. Restul de cheltuieli înregistrate în avans sunt asimilate creanțelor din exploatare sau din afara exploatării, după caz;

Efectele scontate și neajunse la scadență sunt considerate integrate în activ la creanțe, iar în pasiv la creditele curente de trezorerie;

Primele de rambursare a obligațiilor sunt deduse din activ, iar în pasiv se diminuează în mod corespunzător sursele externe ale pasivului aciclic (motivația este dată de respectarea principiului „valorii de origine”, deci se consideră că primele de rambursare nu au fost acordate);

Diferențele de conversie de activ, respectiv de pasiv se revine la valoarea de origine. De aceea, în cazul diferențelor de conversie de activ se majorează creanțele sau se diminuează obligațiile cu valoarea respectivă, pentru a se reconstitui valoarea de origine. Într-o manieră simetrică, pentru diferențele de pasiv se micșorează creanțele sau se majorează obligațiile pentru suma în cauză.

Titlurile de plasament sunt asimilate creanțelor în afara exploatării, fiind excluse din trezoreria de activ datorită gradului diferit de lichiditate a acestora.

Limitele bilanțului funcțional sunt:

Nu respectă principiul unității de casă prin alocarea resurselor la nevoi specifice. La ora actuală, finanțarea utilizărilor stabile doar din resurse stabile este contestată, relevându-se rolul creditelor pe termen scurt, care în anumite condiții menite să le asigure reînnoirea, pot finanța la fel de bine utilizările stabile.

Atribuie trezoreriei o valoare reziduală. Aceasta trebuie însă gestionată la fel ca și celelalte resurse, reprezentând un element de flexibilitate prin posibilitatea de a face față unor riscuri de curs valutar sau de nivel al dobânzii, precum și de a realiza achiziții oportune de orice natură materială sau financiară.

Oferă o optică perimată a echilibrului financiar, considerând că dacă fondul de rulment nu răspunde în același sens evoluției nevoii de fond de rulment, aceasta conduce la degradarea trezoreriei prin recurgerea la credite pe termen scurt. Acestea sunt considerate riscante și apelul la ele este apreciat drept un indiciu al vulnerabilității agentului economic. Astăzi, însă, tot mai mulți agenți economici recurg la acest tip de credite.

Pune accentul pe nevoia de fond de rulment, deci pe activitatea de producție și pe necesitatea ajustării resurselor pentru a acoperii aceste nevoi de exploatare. Dar, nu toți agenții economici, și în special cei care prestează servicii, sunt la fel de interesați de această latură a activității.

Între bilanțul financiar și cel funcțional există o serie de similitudini:

O primă asemănare se referă la principiile pe care se bazează construcția ambelor bilanțuri. Este vorba de:

principiul continuității exploatării;

principiul costului istoric;

principiul prudenței în evaluarea activelor și pasivelor.

A doua trăsătură comună o constituie încadrarea activelor și pasivelor patrimoniale în funcții ale agentului economic, chiar dacă această ordonare nu are aceeași importanță pentru cele două bilanțuri.

2.4. Analiza bilanțieră la S.C. METALICA SA

1959 Cooperativa Meșteșugărească se transformă în Intreprinderea de Stat

"Minszki Lajos”.S-au asimilat și introdus în fabrică o serie de produse noi : menghine, mașini de gaurit etc.

1963 întreprinderea de Stat "Minszki Lajos" își schimba numele în Intreprinderea de Stat "Metalica".

1965-1967 S-au amenajat și dezvoltat sectoarele : galvanizare, mecanică și scularie .

1970-1971 S-au construit atelierele emailare, decapare, presare la rece, montaj aparate de uz casnic, accesorii și prototip;

1978-1981 Întreprinderea cunoaște o noua etapa de dezvoltare : productia de articole elec- trice si discuri pastate.

1982-1985 Creșterea productiei de accesorii metalice pentru marochinarie si confectii;

1991 Transformarea in societatea pe actiuni S.C. "Metalica" S.A.;

1997-2000 Privatizarea –Asociația Metalica P.A.S cumpără 51din acțiuni restructurarea societăți , privatizare integrală.

2002 Locul II pe țară ,în topul firmelor mici și mijlocii din ramura producției de aparate electrocasnice ,pe anul 2001.

2003 Firma produce :

Mașini de gătit și reșouri cu gaz și electrice

Piese de schimb pentru mașinile de gătit

Hote de bucătărie

Accesori pentru marochinarie

Centrale termice de apartament

Scule și matrițe

2005-2006 Locul I pe țară in topul firmelor mici și mijlocii din ramura producției de aparate electrocasnice ,pe anul 2004 și 2005.

S.C. METALICA S.A. este al doilea producător intern de mașini de gătit cu gaz și electrice.

Având o experiență de 45 de ani în domeniu, S.C. METALICA S.A. și-a diversifica permanent oferta sortimentală ,oferind consumatorilor o gamă largă de produse.

Societatea cu capital integral privat ,S.C. METALICA S.A. își orientează activitatea către sadisfacerea cerintelor tuturor partenerilor săi.

Sediul societății este amplasat pe strada Uzinelor, nr.10, în municipiul Oradea, județul Bihor.

CAPITOLUL III

3.1. Analiza bilanțului contabil, potrivit orientării lichiditate-exigibilitate

În perioada actuală, în care mecanismele clasice ale economiei de piață se conturează și urmează să funcționeze cu toate rigorile ce le implică, analiza financiară poate constitui o acțiune directă pentru ameliorarea vieții economice a întreprinderilor.

Analiza financiară reprezintă un important instrument în activitatea managerială în vederea cunoașterii economice a trecutului, prezentului evoluției firmei analizate, respectiv stabilirea unor obiective de perspectivă pe care firma ar putea să le urmeze în condițiile unui mediu concurențial. Analiza financiară are la bază cunoașterea stării patrimoniale a firmei de către proprietarii săi (acționari sau asociați), în vederea utilizării capitalului investit de ei, și în cazul unor parteneri economici sau financiari-bancari în vederea unei posibile finanțări. Astfel, oferă explicații privind cauzele unor dificultăți existente, evidențiază punctele forte, respectiv punctele slabe ale unei firme, evaluează capacitatea de finanțare în vederea dezvoltării și a satisfacerii exigențelor și a părților cointeresate în funcționarea normală a unei firme (creditori, consumatori, salariați etc.).

Profesorul Paul Bran afirmă că: „Finanțele întreprinderii studiază o dată cu procesul de repartiție și managementul financiar sau, altfel spus, conducerea eficientă și eficace de alocare corectă și profitabilă a resurselor.”

Analiza financiară pune în evidență cauzele și modul de manifestare a repartiției financiare, a gestiunii financiare la nivelul întreprinderii, care cuprinde metode și procedee, instrumente de diagnosticare și previziune a activității firmei. Previziunea pornește de la analiza echilibrului financiar pe termen lung și echilibrul financiar pe termen scurt, a creșterii valorii întreprinderii din activitatea de exploatare (operațiuni de gestiune) și de capital (investiții și finanțare).

Metodele și tehnicile financiare sunt specifice ciclurilor de exploatare (pe termen scurt), raportată cu cea a necesarului ciclurilor de finanțare (investiții și finanțări). Activitatea de diagnosticare reflectă starea de eficiență a unei întreprinderi la sfârșitul exercițiului, stabilind punctele forte și punctele slabe a gestiunii financiare precum și adoptarea unor decizii strategice pentru dezvoltarea și menținerea pe piață într-un cadru concurențial. Analiza financiară analizează riscul de faliment, adică insolvabilitatea unei firme, situație care rezultă în urma studiului echilibrului financiar, a unor posibile cauze negative care pot afecta stabilitatea unei firme. Metodele și procedeele de diagnosticare privind situația financiară a unei firme diferă în funcție de obiectivele ce se urmăresc în cadrul analizei financiare și anume modul de a finanța activitatea de exploatare, capacitatea firmei de a-și acoperi nevoile de finanțare în vederea derulării activității pe care o desfășoară sau modul de rambursare a unui credit.

În viziunea prof. Georgeta Vintilă „Echilibrul financiar dinamic e prezentat prin tabloul fluxurilor financiare care permite integrarea analizei performanțelor asupra condițiilor de finanțare și apreciere a echilibrului financiar pe termen lung și scurt.” Autorul consideră că în cadrul analizei financiare și a obiectivelor pe care le urmărește are la bază anumite metode și tehnici, acestea fiind sintetizate în tabelul următoar:

Tabelul nr. 8

Sursele care stau la baza analizei financiare sunt: bilanțul contabil, contul de profit și pierdere (contul de rezultate) și anexele la bilanț. Bilanțul redă starea patrimonială a întreprinderii la un moment dat (starea inițială sau finală a exercițiului financiar), contul de rezultate redă rezultatul fluxurilor economice și financiare, intrări, prelucrări și ieșiri în perioada considerată. Rentabilitatea indică rezultatele nete ale exercițiului (profit sau pierdere), comuna documentelor contabile de sinteză. Totodată, analiza financiară evidențiază performanța agentului economic în termeni de rentabilitate și risc, performanță cu care s-a încheiat exercițiul anterior și cu care va începe altul.

Nu există un criteriu mic pentru aprecierea performanței financiare a unei firme, în contextul unor spații mai extinse, restrânse sau mai mari, fiind accentuate corespunzător, aducându-se în atenția agentului economic următoarele aspecte esențiale: performanța rezultatelor activității, evaluate prin intermediul soldurilor de gestiune, capacitatea de autofinanțare și riscul economic; aprecierea structurii financiare prin analiza datelor din bilanț; constatarea și explicarea evoluției în timp și/sau în spațiu sectorial, a performanțelor financiare, prin intermediul unui sistem de rate semnificative pentru gestiunea financiară a întreprinderii.

Reiese, din cele amintite anterior că scopul analizei financiare îl constituie identificarea punctelor tari și a celor slabe ale gestiunii financiare în vederea fundamentării noii strategii de menținere a întreprinderii. Este necesară efectuarea analizei financiare atât pe plan intern (de pe poziția întreprinderii), cât și extern (de pe poziția unor parteneri financiari-bancari), care are ca obiectiv determinarea rentabilității (comercială, economică, financiară) a riscului (de exploatare, financiar și de faliment) și în final aprecierea valorii globale a întreprinderii.

În urma concluziilor rezultate, întreprinderea își elaborează bugete anuale și strategia financiară care vizează deciziile pe termen lung (decizii de investiții, de finanțare, de repartizare a profitului net) prin care se trasează posibile traiectorii de urmat în viitor, în vederea asigurării unei poziții statornice și ascendentă în mediul economic competitiv.

Acestea sunt prevăzute în Legea contabilității nr. 82/1991, conform căruia bilanțurile contabile anuale sunt întocmite de societăți comerciale, regii autonome și alte persoane juridice care desfășoară activitate economică, precum și de persoanele fizice care au calitatea de comerciant. Întreprinderile mari întocmesc bilanțul anual în sistem de bază, în timp ce întreprinderile mici și mijlocii pot opta pentru sistemul de bază sau cel simplificat.

Bilanțul contabil în sistem de bază cuprinde următoarele documente:

Bilanț

Contul de profit și pierdere

Anexe

Anexa1. Repartizarea profitului

Anexa2. Situația stocurilor și producției în curs

Anexa3. Situația creanțelor și datoriilor

Anexa4. Situația provizioanelor

Anexa5. Alte date informative

Constituirea și utilizarea rezervelor și a fondului de dezvoltare

Impozite și taxe vărsate

Încasări și plăți în valută

Anexa6. Balanța imobilizărilor necorporale, corporale și financiare

Anexa7. Alte informații privind regulile și metodele contabile și de complementare

Analiza echilibrului financiar și cea patrimonială apelează la informațiile conținute în bilanț și în situațiile referitoare la activele imobilizate, stocuri, creanțe și datorii. În urma indicatorilor furnizați de bilanț și anexele bilanțului, în urma analizei efectuate se poate aprecia starea financiară a întreprinderii, conducerea acesteia precum și aproximarea unui posibil risc de faliment sau probabilitatea ca întreprinderea să funcționeze normal.

Profesorul Paul Bran, în cartea sa „Finanțele întreprinderii, afirmă următorul lucru: „Cuplarea funcțiunii financiare cu cea contabile a adus activității financiare atât avantaje cât și dezavantaje” prezentând ca avantaj, cităm: „Contabilitatea ajută în sensul cunoașterii la un moment dat, a stării financiare a unității economice și urmărește desfășurarea cantitativă a fenomenului financiar”, iar ca dezavantaj afirmă: „A subordonat excesiv activitatea financiară în sine, cât și conducerea acestui proces vital în luarea deciziilor economice”.

„Principalele obiective ale analizei financiare pot fi sintetizate astfel:

stabilirea patrimoniului net, ca formă de evaluare contabilă la cererea acționarilor

detectarea unor eventuale situații ale dezechilibrului financiar

stabilirea lichidității și solvabilității (bonității firmei), care interesează, în principal, instituțiile financiare și de credit

determinarea stării financiare

caracterizarea eficienței elementelor patrimoniale

3.1.1. Construcția bilanțului patrimonial

Elementele necesare analizei patrimoniale sunt anexele la bilanț, respectiv anexa trei privind situația creanțelor și datoriilor și anexa șase privind situația imobilizărilor. Construcția bilanțului patrimonial pornește de la următoarele operații:

regruparea posturilor de activ și pasiv în funcție de lichiditate, exigibilitate, în funcție de durata lor mai mică sau mai mare de un an

prelucrarea posturilor de activ considerate non-valori sau active fictive respectiv cele privind imobilizările necorporale ca și primele pentru rambursarea obligațiunilor, care diminuează cu aceeași valoare capitalurile proprii

prelucrarea posturilor din structura capitalurilor proprii, cele privind subvențiile pentru investiții și a provizioanelor reglementate și provizioanele pentru riscuri și cheltuieli, ce includ datorii mai mici de un an, cele fiscale îndeosebi

Construcția bilanțului financiar presupune efectuarea următoarelor corecții:

Corecții ce se fac referitoare la activul bilanțier :

A). Activul imobilizat net

1) activele imobilizate fictive (cheltuieli de constituire); imobilizări financiare cu termen de lichiditate mai mic de un an, fiind transferate aspra activelor circulante nete

2) majorări ale activului imbilizat cu:

partea activelor circulante nete cu termen de lichiditate mai mare de un an, respectiv creanțe cu durata de imobilizare mai mare de un an, fiind transferate asupra activului imbilizat net

partea cheltuielilor în avans, cu termen de lichiditate mai mare de un an

B) Activul circulant net

1) diminuări privind activele circulante cu termen de lichiditate mai mare de un an

2) majorări ale activului cu valoarea cheltuielilor constatate în avans cu termen mai mic de un an

Corecții privind structura pasivului :

A) Capitaluri permanente

1) diminuări ale capitalurilor permanente cu:

valoarea activelor fictive

partea din profitul net ce urmează a fi repartizat

2) majorări ale capitalurilor permanente

veniturile înregistrate în avans cu perioada de exigibilitate mai mare de un an

soldul diferențelor din conversia-pasiv și al contului diferențe de conversie activ, în cazul în care soldul e negativ, acesta se va diminua cu valoarea corespunzătoare capitalurilor permanente

B) Datorii cu scadențe sub un an

– datorii cu termen de exigibilitate mai mic de un an, departajându-le de creditele bancare curente ce sunt resurse de trezorerie care vor fi scăzute din datoriile totale

provizioane pentru riscuri și cheltuieli reale mai mici de un an

partea din rezultatul net distribuit sub formă de dividente

venituri constatate în avans având termen de exigibilitate mai mic de un an.

Aceste corecții referitoare la bilanțul contabil vor oferi informațiile financiare cu privire la indicatorii echilibrului financiar lichiditate- exigibilitate.

3.1.2. . Analiza echilibrului financiar

Indiferent de obictivele întreprinderii, îndeplinirea acestora este condiționată de satisfacerea următoarelor restricții financiare majore: realizarea echilibrului financiar, care exprimă în general însușirea firmei de a armoniza resursele și utilizările aferente acestora, ceea ce-i permite asigurarea permanentă a solvabilității și creșterea rentabilității, capacitatea întreprinderii de a obține un surplus monetar, care să-i permită să facă față angajamentelor și să-și asigure dezvoltarea.

3.1.2.1. Analiza situației nete

Structurarea elementelor de activ, respectiv de pasiv se face în raport cu o multitudine de criterii, uitând: natura economică a activului și natura juridică a pasivului, lichiditatea activului și exigibilitatea pasivului, activul, destinația sau utilizarea resurselor; pasivul, originea sau proveniența resurselor. Din punct de vedere al opticii de gestiune, în activ elementele sunt grupate în active de investiții și active de exploatare; iar pasivul grupează elementele în capitaluri proprii și datorii, din care datorii de exploatare.

Într-o accepțiune globală, situația netă reprezintă activul neangajat în datorii și îmbracă următoarea formă:

Între prima accepțiune (activul net contabil, respectiv capitalurile proprii) și cea de-a doua (situația netă) există deosebiri, deoarece, potrivit unor opinii, din valoarea capitalurilor proprii, trebuie excluse subvențiile pentru investiții și provizioanele reglementate, „elemente susceptibile a fi grevate de datorii sau de a se angaja în creanțe fiscale. Situația netă cuprinde activul realizat la un moment dat.. În acest caz:

Valoarea activului net îi interesează pe acționarii și proprietarii întreprinderii care doresc să cunoască valoarea pe care o posedă, respectiv pe potențialii creditori, deoarece această valoare constituie garanția recuperării creanțelor lor. Astfel valoarea situației nete indică sumele ce revin asociaților și acționarilor în cazul producerii falimentului (lichidarea întreprinderii), în urma cesiunii unor elemente de activ (fiind excluse activele considerate non-valori) în scopul asigurării unui nivel al lichidității corespunzătoare a valorii nete bilanțiere a acestora, doar în situația în care firma nu are contractate datorii.

Determinarea situației nete

Determinarea situației nete se face pe baza formulei de mai jos, iar valorile situației nete sunt redate în tabelul următor:

-lei-

Tabelul nr. 9

Situația netă la SC ”METALICA” SA este pozitivă și crescătoare, ceea ce reflectă o gestiune economică sănătoasă, reflectată prin capacitatea întreprinderii de a maximiza valoarea capitalurilor proprii, respectiv a „activului net finanțat din aceste capitaluri”.

Situația netă oferă o primă evaluare a întreprinderii la data analizei financiare prin diferența dintre activul total și datoriile totale, redând astfel averea netă a acționarilor sau altfel spus, activul întreprinderii neangajat în datorii.

De asemenea, o creștere a situației nete poate avea loc în cazul evoluției în sens negativ a dobânzilor și al cursului monedelor în care întreprinderea s-a împrumutat.

Graficul de mai jos reprezintă evoluția situației nete a firmei analizate, pe o perioadă de trei ani:

Gragicul nr.1

3.1.2.2. Analiza fondului de rulment (FR)

Analiza financiară are ca obiectiv colectarea și interpretarea informațiilor financiar-contabile necesare aprecierii sănătății financiare a întreprinderii.

Fondul de rulment reprezintă un concept și, totodată, un indicator autonom al echilibrului financiar, creat sub influența profesiei bancare.

Fondul de rulment apare sub forma a două concepte: fond de rulment net sau permanent și fond de rulment propriu. Fondul de rulment net (permanent) este determinat pe baza bilanțului lichiditate-exigibilitate (bilanț financiar) și constituie un fond de rulment lichiditate sau financiar calculat în două moduri.

• Metoda de calcul a fondului de rulment :

Determinarea fondului de rulment.

Calcularea fondului de rulment se face pe baza formulei :

FR=CAPITALURI PERMANENTE – NEVOI PERMANENTE

-lei-

Tabelul nr.10

Capitaluri permanente > Active imobilizate nete → FRF >0

În această situație fondul de rulment este pozitiv, capitalurile permanente asigură finanțarea integrală a imobilizărilor nete, excedentul fiind utilizat pentru acoperirea financiară a unei părți din activele circulante.

Această situație evidențiază aportul fondului de rulment la realizarea echilibrului financiar pe termen lung, dar și contribuția sa la potențarea echilibrului financiar pe termen scurt.

Evoluția fondului de rulment (FR) obținut din partea superioară a bilanțului financiar este reprezentată în graficul următor:

Graficul nr. 2

3.1.2.3. Analiza nevoii fondului de rulment (NFR)

Potrivit bilanțului financiar, între nevoile temporare și resursele aferente trebuie să existe un anumit echilibru care este evidențiat cu ajutorul indicatorului „nevoia de fond de rulment” (NFR).

Nevoia de fond de rulment determinată în cadrul analizei echilibrului financiar lichiditate-exigibilitate are un caracter static, fiind necesară și o analiză dinamică asupra acestui indicator.

Unde: ٭ nevoile temporare nu includ în calcul disponibilitățile

٭٭ resursele temporare nu includ în calcul creditele bancare pe termen scurt

Sau:

Determinarea nevoi fond de rulment în cazul firmei analizate.

Nevoia de fond de rulment se calculează pe baza formulei de mai jos:

Tabelul de mai jos cuprinde valorile înregistrate de nevoia de fond de rulment pe perioada analizate:

-lei-

Tabelul nr. 11

În perioada analizată, nevoia de fond de rulment înregistrează valori pozitive ceea ce reflectă un surplus de nevoi temporare față de resursele temporare posibile de mobilizat. O asemenea situație poate fi considerată normală dacă este rezultatul unei politici de investiții privind creșterea stocurilor și creanțelor.

Graficul nr. 3

3.1.2.3. Analiza trezoreriei nete(TN)

Trezoreria netă (TN) reprezintă un alt indicator al echilibrului financiar, rezultat al deducerii din fondul de rulment financiar (FRF) a nevoii de fond de rulment (NFR).

• Determinarea trezoreriei nete (TN) în cazul firmei analizate.

Tabelul cuprinde indicatorii care determină nivelul trezoreriei nete (TN), aferentă perioadei analizate:

-lei-

Tabelul nr. 12

Trezoreria netă este pozitivă în toți cei trei ani supuși analizei. Trezoreria netă pozitivă (TN>0) indică un echilibru financiar pe termen lung, adică excesul de finanțare depășește nevoia de finanțare regăsindu-se sub forma disponibilităților bănești, concretizată în îmbogățirea trezoreriei care permite rambursarea datoriilor pe termen scurt, precum și efectuarea de plasamente financiare pe termen scurt pe piața monetară și/sau financiară.

Plasamentul monetar sau financiar urmărește trei obiective:

lichiditatea valorilor mobiliare de plasamant (VMP) cumpărate

rentabilitatea valorilor mobiliare de plasament

securitatea valorilor mobiliare de plasament

Este recomandată achiziționarea de valori mobiliare de plasament ușor negociabile cu o bună prestanță pe piața de capital.

Trezoreria netă pozitivă indică faptul că firma prezintă autonomie financiară pe termen scurt.

Graficul reflectă perioadei analizate a trezoreriei nete:

Graficul nr. 4

Dacă firma înregistrează o trezorerie netă de la un exercițiu la altul, atunci se determină cash-flow-ul, calculat ca diferență între trezoreriile nete înregistrate în exercițiile financiare:

Sau:

„Cash-flow-ul se explică prin rezultatele activității curente de gestiune (profit net reinvestit, amortizări) și variația nevoii de fond de rulment (NFR), pe de o parte, și prin operații de capital (de investiții și de finanțare cu capitaluri proprii și împrumutate) pe de altă parte.

• Determinarea cash-flow-ului (CF) se face utilizând formula:

Cash-flow-ul înregistrat la nivelul firmei în cursul perioadei analizate este prezentat în următorul tabel:

– lei-

Tabelul nr. 13

În anul 2009, cash-flow-ul (CF) este pozitiv 118378 lei și semnifică o creștere a capacității reale de finanțare, respectiv creșterea activului net. În anul 2010 are o valoare negativă de -106922 lei, ceea ce indică o situație de diminuare a activului, de descreștere a valorii de proprietăți.

Regula generală a echilibrului financiar o reprezintă capitalurile permanente destinate acoperirii nevoilor ciclice de finanțare (temporare), ce au caracter ciclic și reînnoibile permanent în cadrul ciclurilor de exploatare succesive ale întreprinderii. Sunt considerate stocurile și creanțele, care se pot reconstitui permanent, pot fi considerate nevoi permanente (stabile ca în cazul activelor fixe), dar care nu necesită surse permanente de finanțare. „Această regulă specifică de finanțare a activelor circulante este realizată prin existența fondului de rulment, parte din capitalurile degajate de partea de sus (HAUT) a bilanțului pentru a acoperi nevoile de finanțare din partea de jos a bilanțului (BAS)”

Graficul nr. 5

3.2. Analiza bilanțului procentual

„Ratele referitoare la structura bilanțului contabil sau ratele de structură patrimonială stabilesc ponderea fiecărei grupe de posturi de activ sau de pasiv în totalul bilanțului, oferind posibilitatea exprimării bilanțului în procente.” Exprimarea bilanțului ca rate de structură oferă informații importante referitoare la evoluția posturilor bilanțiere în timp. Acestea furnizează informații despre structura financiară a întreprinderii, folosită în cadrul analizelor comparative.

„Ratele de structură a capitalurilor exprimă factorii calitativi de creștere a rentabilității capitalurilor, …sunt indicatori de exprimare a riscului, ca întreprinderea să fie într-un echilibru, mai stabil sau mai precar, între capitalurile atrase și capacitatea ei de a face față obligațiilor asumate prin această finanțare (rambursări ale capitalurilor atrase).”

Analiza privind structura activului:

Analiza structurii activului reflectă „productivitatea întreprinderii” pe baza datelor din bilanțul financiar. Valorile ratelor obținute sunt influențate de caracteristicile tehnice, economice și juridice ale activității întreprinderii. Ratele care caracterizează structura activului sunt:

1) rata privind activele imobilizate calculată ca raport între elementele de activ imbilizat și totalul activului

Active imobilizate

________________x100

Total activ

– lei-

Tabelul nr. 14

Graficul reprezintă ponderea activelor imobilizate in totalul activelor .

Graficul nr. 6

Rata activelor imobilizate a scăzut în anul 2009 cu 4,0627% ca urmare a scăderii valorii activelor imobilizate și a creșterii activului total. În anul 2010, ponderea activelor imobilizate în totalul activ a scazut cu -5,4028 % ca urmare a scaderii activelor imobilizate în raport cu valoarea activului total.

2) rata activelor circulante

Nivelul activelor circulante este determinat ca raport între totalitatea activelor circulante existente la nivelul firmei și activul patrimonial.

Active circulante

_______________x100

Total activ

Valorile înregistrate de această rată sunt redate în tabel:

– lei-

Tabelul nr. 15

Nivelul activelor circulante în structura activului patrimonial este evidențiat în grafic:

Graficul nr. 7

În 2009 față de anul 2008 rata activelor circulante crește cu 4,3115% datorită creșterii ponderii activelor circulante ca urmare a modificării activelor circulante într-o proporție mai mare decât a activului total, situație favorabilă dacă determină creșterea CA într-o măsură mai mare decât a activelor circulante.

În anul 2010 față de 2009 rata activelor circulante prezintă o tendință de creștere ceea ce înseamnă că ponderea actuvelor circulante crește ca urmare a modificării activelor circulante într-o proporție mai mare decât a activelor totale , situație favorabilă dacă determină creșterea CA într-o măsură mai mare decât a activelor circulante.

Analiza privind structura pasivului:

Analiza ratelor de structură a pasivului furnizează „informații referitoare la structura resurselor întreprinderii, definesc politica de finanțare a întreprinderii”. Obiectivul analizei îl constituie stabilirea ponderii și evoluției principalelor categorii de surse care participă la acoperirea mijloacelor economice ale întreprinderii.

a) rata stabilității financiare evidențiază ponderea capitalurilor permanente în structura pasivului.

Valorile înregistrate de această rată sunt sintetizate în tabel, care se determină pe baza expresiei:

Capitaluri permanente

___________________x100

Total pasiv

– lei-

Tabelul nr. 16

Evoluția capitalurilor permanente este reflectată în graficul următor:

Graficul nr. 8

Rata stabilității financiare reflectă ponderea surselor rămase la dispoziția întreprinderii pentru o perioadă mai mare de un an din totalul surselor de acoperire a mijloacelor economice.

În perioada analizată are loc o scădere a ponderii capitalurilor permanente cu 6,0556% respectiv 7,3017% în totalul pasivului, deci are loc o scădere a surselor stabile, permanente în raport cu datoriile, situație nefavorabilă datorită micșorări capitalului permanent în raport cu totalul pasivului .

rata autonomiei globale:

Valorile sunt prezentate în tabel, determinat pe baza expresiei:

Capital propriu

______________x100

Total pasiv

– lei-

Tabelul nr. 17

Arată gradul de independență financiară al unității pe termen lung.

Rata autonomiei financiare globale în perioada analizată prezintă o tendință de scădere ,(în anul 2009 față de 2008 are loc o scădere de 6,0556%, în anul 2010 față de anul 2009 o scadere de 7,3017%) ca urmare a modificării capitalurilor proprii într-un ritm inferior totalului resurselor, situație nefavorabilă mai ales dacă scăderea capitalurilor proprii se realizează pe seama scăderi rezultatului exercițiului.

rata datoriilor pe termen scurt reprezintă ponderea datoriilor pe termen scurt existente la nivelul întreprinderii. În cazul firmei analizate aceasta prezintă următoarele valori, determinate ca raport între:

Datorii pe termen scurt

___________________x100

Total pasiv

– lei-

Tabelul nr. 18

rata datoriilor totale indică în ce proporție ponderea datoriilor totale (datorii financiare și a datoriilor pe termen scurt) finanțează activele firmei. Aceasta prezintă următoarele valori, determinate pe baza raportului:

Datorii totale

__________________x100

Total pasiv

– lei-

Tabelul nr.19

Reflectă ponderea tuturor datoriilor pe care le are unitatea în pasivul total al acesteia. Are loc o scădere a ratei îndatorării totale în anul 2009 față de anul 2008 cu 6,0556% iar în anul 2010 față de 2009 are loc creștere a acestei rate cu 7,3017%, consecință a creșteri datoriilor totale și creșterii pasivului patrimonial.

3.3.Analiza bilanțului potrivit concepției funcționale.

Dacă analiza financiară pe baza bilanțului patrimonial poate fi considerată ca având un caracter static, care nu permite evidențierea legăturilor semnificative dintre resurse și nevoi, concepția funcțională a bilanțului răspunde cerințelor unei analize dinamice, deoarece se bazează pe continuitatea activității întreprinderii: „Concepția funcțională a bilanțului are meritul de a oferi o imagine asupra modului de funcționare economică a întreprinderii, punând în evidență stocurile și resursele corespunzătoare fiecărui ciclu de funcționare.”

Potrivit acestei concepții, activitatea unei întreprinderi este analizată pe cicluri de operațiuni, luând în considerare rolul fiecărui ciclu în funcționarea acesteia. Concepția funcțională a bilanțului pornește de la premisa că elementele de activ și pasiv reflectă valori tranzitorii, structuri trecătoare în procesualitatea patrimoniului.

Analiza bilanțului funcțional își propune să investigheze nevoile întreprinderii și modul de finanțare al acestora, prin realizarea unui instantaneu al derulării diferitelor cicluri.

3.3.1.Bilanțul funcțional ,rolul acestuia in analiza echilibrului financiar.

„Într-o optică de analiză prin fluxuri financiare, care să elimine deformările indicatorilor financiari datorate politicii de amortizare și politicii de dividend, se utilizează bilanțul financiar, în valoare contabilă brută (valoarea de intrare în contabilitate a activelor și pasivelor).”

„Bilanțul funcțional oferă o imagine asupra modului de funcționare din punct de vedere economic a întreprinderii, punând în evidență utilizările și sursele corespunzătoare fiecărui ciclu de funcționare.” . Gruparea operațiilor ce au loc la nivelul întreprinderii se face ținând seama de natura operațiilor, destinația sau funcția pe care o îndeplinesc. Principiile care stau la baza elaborării bilanțului funcțional sunt următoarele:

activele sunt exprimate în valori brute (valoarea de intrare a activelor în

patrimoniu);

în analiza funcțională, conceptul de activ fictiv nu are aplicabilitate

imobilizările închiriate, deținute în leasing sau în locație de gestiune sunt

integrate în activ și, corespunzător, în pasiv la „Împrumuturi și datorii asimilate” datorită faptului că ele servesc ciclului de exploatare; .

elementele de activ considerate non-valori;

cheltuieli aferente exercițiilor viitoare sunt considerate active imobilizate; fiind asimilate unor investiții

„efecte scontate neajunse la scadență, debitori privind capitalurile subscris și nevărsat, prime privind rambursarea obligațiunilor și diferențe de conversie activ și pasiv ce elaborează în același mod ca și tratarea bilanțului patrimonial”.

sunt încorporate amortizările și provizioanele care sunt la dispoziția

întreprinderii mai mult de un an.

În concepția lui Vintilă Georgeta, bilanțul funcțional se prezintă astfel:

Active=Nevoi Pasive=Resurse

Figura numarul 2 (bilanț funcțional)

3.3.2.Analiza indicatorilor echilibrului financiar funcțional

Potrivit modului de structurare a elementelor bilanțului funcțional, realizarea echilibrului financiar funcțional este pusă în evidență de cele patru nivele ale bilanțului funcțional, și anume: fondul de rulment funcțional (FRF) sau nivelul finanțării stabile; nivelul nevoii de fond de rulment pentru exploatare (NFRE) și nivelul trezoreriei nete (TN).

3.3.2.1. Analiza fondului de rulment funcțional

Fondul de rulment reprezintă un indicator clasic, frecvent utilizat în analiza financiară. În teoria economică s-au impus conceptele de fond de rulment net (sau fond de rulment patrimonial), respectiv fondul de rulment funcțional (sau fond de rulment net global).

Surplusul resurselor durabile față de nevoile stabile reprezintă fondul de rulment net global (FRNG) destinat a fi utilizat pentru finanțarea operațiunilor ciclului de exploatare.

Bilanțul funcțional cuprinde patru nivele care sunt structurate astfel:

fondul de rulment pentru exploatare, denumit și nivelul finanțării stabile;

nevoia de fond de rulment din exploatare reprezentând un surplus al nevoii de finanțare și a datoriilor de exploatare;

nevoia de fond de rulment din afara exploatării reprezintă o nevoie de finanțare diversă, din afara exploatării acoperită parțial din datoriile diverse (cele din afara exploatării);

nivelul trezoreriei nete care este reflectată de nivelul activelor de trezorerie (nevoi de trezorerie), respectiv a pasivelor de trezorerie (denumite și resurse de trezorerie).

Fondul de rulment net global (FRNG) poate fi determinat astfel:

pornind de la pasivul bilanțului funcțional

Sau:

Unde: FRNG = (Resurse – Amortizari) – Imobilizări nete

Determinarea fondului de rulment net global :

-lei-

Tabelul nr. 20

Graficul nr. 9

Fondul de rulment net global (FRNG) înregistrează valori pozitive (FRNG>0), în toți cei trei ani supuși analizei. Această situație reflectă faptul că firma dispune de lichidități care vor putea acoperi nevoile angajate.

Se observă o creștere a FRNG în anul 2009 cu 756404 lei, comparativ cu anul 2008, și o creștere în anul 2010 cu 639119 lei, comparativ cu anul 2009. De asemenea, se înregistrează creșteri și în cazul capitalurilor permanente și a nevoilor stabile.

3.3.2.2. Analiza nevoii de fond de rulment funcțional

Operațiunile la nivelul activității de exploatare creează nevoi de finanțare rezultate din modul în care sunt finanțate din resursele ciclice, relevând un alt indicator al analizei funcționale, adică nevoia fondului de rulment. Nevoile ciclice denumite și alocări de fonduri pentru constituirea creanțelor, respectiv a creditelor acordate partenerilor debitori, constituie o blocare

de fonduri. Pentru acoperirea acestora, activitatea întreprinderii trebuie să creeze și resursele reînnoibile pe măsura derulării activității de exploatare, mai exact a resurselor ciclice sub forma creditelor acordate de furnizori.

Determinarea nevoii de fond de rulment funcțional

Tabelul nr. 21 -lei-

În toți anii analizați nevoia de fond de rulment funcțională este pozitivă ceea ce reflectă un surplus de nevoi ciclice față de resurse ciclice ale societății, care se datorează faptului ca creanțele au crescut în anii analizați .

3.3.2.3. Analiza trezoreriei nete funcționale

Trezoreria netă (TN) rezultă prin deducerea din nevoile de trezorerie a resurselor aferente. Calculul trezoreriei nete este prezentat în tabelul de mai jos, determinat pe baza relației:

Determinarea trezoreriei nete funcționale:

-lei-

Tabelul nr. 22

Evoluția trezoreriei nete este prezentată în următorul grafic:

Graficul nr. 10

Analiza echilibrului financiar al întreprinderii, pe baza bilanțului funcțional, își aduce o contribuție deosebită în aprecierea vulnerabilității structurii financiare, reflectată de evoluția trezoreriei nete și permite evidențierea interdependenței dintre structura financiară a întreprinderii și natura activității sale.

3.4.Analiza bilanțului pe baza ratelor de solvabilitate și lichiditate.

Ratele de lichidiate

Rata lichidității generale = Active circulante/ Datorii pe termen scurt

Tabelul nr. 23 -lei-

Rata lichidități generale are valori bune pe întreaga perioadă de analiză fiind supraunitară ceea ce dovedește faptul că societatea are capacitatea de ași achita datoriile exigibile pe termen scurt numai din activele circulante deținute în patrimoniu.

Rata lichidități reduse

Rlr=Creanțe+Db/Dts

Tabelul nr. 24 -lei-

Rata lichidități reduse este subunitară în anul 2008 dar este peste nivelul de referință 0.6.În perioada 2009-2010 se înregistrează o tendință favorabilă de crestere în special datorită creșterii creanțelor și disponibilităților bănești. Societatea are o bună capacitate de onorare a datoriilor pe termen scurt din disponibilități bănești și creanțe.

Rata lichidității imediate

Rli=disponibilității bănești/datorii imediat exigibil

Tabelul nr. 25 -lei-

Nivelul de referință bancar este de 0,3 constatăm că în toții anii analizați societatea înregistreaza valori sub acesta medie datorită faptului ca disponibilitățiile bănesti au scăzut aspect negativ din punct de vedere economic.

Rata de solvabilitate

Solvabilitatea generală : Active totale/Datorii totale

Tabelul nr. 26 -lei-

În anii 2008,2009 societatea analizată a înregistrat valori mai mari decat nivelul de referință (>2) aspect pozitiv din punct de vedere economic, dar în anul 2010 societatea a înregistrat valori sub nivelul de referință pentru ca datoriile totale au crescut aspect negativ.

CAPITOLUL IV

Concluzile diagnosticului financiar

Activitatea desfășurată de societatea S.C. METALICA S.A. în perioada 2008.2009 și 2010

Se reflectă în situația financiară a acesteia. Diagnosticul financiar, efectuat la nivelul societății are ca obiectiv esențial studiul static și dinamic al activității, din care să rezulte concluzii cu privire la lichiditatea întreprinderii, structura mijloacelor economice și a resurselor, echilibrul financiar al rezultatelor obținute, precum și în legătură cu modul de gestionare a resurselor.

Pentru a putea realiza un diagnostic financiar asupra activității societății, a fost necesară interpretarea economică a bilanțului.

PUNCTE TARI

În 2008, 2009 și 2010, se observă o situație netă pozitivă și crescătoare, ceea ce reflectă o gestiune economică sănătoasă, atingerea obiectivului fiind maximizarea valorii capitalurilor proprii.

Echilibrul financiar termen lung al societăți ,este reflectat de fondul de rulment pozitiv care are o evoluție crescătoare favorabilă în perioada analizată ,deoarece capitalul permanent crește într-o măsură mai mare decât cresc activele imobilizate. Datorită fondului de rulment pozitiv ,societatea dispune de o marjă de securitate care o pune la adăpost de evenimente neprevăzute.

În perioada analizată, nevoia de fond de rulment înregistrează valori pozitive ceea ce reflectă un surplus de nevoi temporare față de resursele temporare posibile de mobilizat. O asemenea situație poate fi considerată normală dacă este rezultatul unei politici de investiții privind creșterea stocurilor și creanțelor.

Trezoreria netă este pozitivă în toți cei trei ani supuși analizei. Trezoreria netă pozitivă (TN>0) indică un echilibru financiar pe termen lung, adică excesul de finanțare depășește nevoia de finanțare regăsindu-se sub forma disponibilităților bănești, concretizată în îmbogățirea trezoreriei care permite rambursarea datoriilor pe termen scurt, precum și efectuarea de plasamente financiare pe termen scurt pe piața monetară și/sau financiară.

Rata lichidități generale are valori bune pe întreaga perioadă de analiză fiind supraunitară ceea ce dovedește faptul că societatea are capacitatea de ași achita datoriile exigibile pe termen scurt numai din activele circulante deținute în patrimoniu.

Rata lichidități reduse este subunitară în anul 2008 dar este peste nivelul de referință 0.6.În perioada 2009-2010 se înregistrează o tendință favorabilă de crestere în special datorită creșterii creanțelor și disponibilităților bănești. Societatea are o bună capacitate de onorare a datoriilor pe termen scurt din disponibilități bănești și creanțe.

PUNCTE SLABE

Cash-flow-ul în anul 2010 este negativ, ceea ce indică o situație de diminuare a activului, de descreștere a valorii de proprietăți.

Rata stabilității financiare reflectă ponderea surselor rămase la dispoziția întreprinderii pentru o perioadă mai mare de un an din totalul surselor de acoperire a mijloacelor economice.În perioada analizată are loc o scădere a ponderii capitalurilor permanente cu ,0556% respectiv 7,3017% în totalul pasivului, deci are loc o scădere a surselor stabile, permanente în raport cu datoriile, situație nefavorabilă datorită micșorări capitalului permanent în raport cu totalul pasivului.

Nivelul de referință bancar este de 0,3 constatăm că în toții anii analizați societatea înregistreaza valori sub acesta medie datorită faptului ca disponibilitățiile bănesti au scăzut aspect negativ din punct de vedere economic. În anul 2010 rata solvabilitatăți este sub nivelul de referință (>2) din cauza creșteri datoriilor totale , aspect negativ din punct de vedere economic.

MASURI PROPUSE

Micșorarea duratei de încasare a creanțelor prin scaderea scadențelor acestora.

Reducerea gradului de îndatorare , prin achitarea datoriilor.

Reinvestirea unei părți mai mari din profitul net.

BIBLIOGRAFIE

Tr. Tămășan, „Bazele științifice ale contabilități”i, Edtura Științifică, Bucureăti, 1973.

C.G. Demetrescu, „Istoria contabilității”, Editura Științifică, București, 1972.

I.N. Evian, „Teoriile conturilor”, Cluj, 1940.

D.Rusu, „Bazele Contabilității”, editura didactică și pedagogică, București, 1980.

Doina Maria Robu , “Bilanțul contabil” cap. 1 www.elibrarie.ro.

Nicolae Feleagă, „Controverse contabile”, editura Economică, București, 1996.

Dumitru Rusu, ș.a.,în studiul ’Începuturile gândirii contabile românești’ din lucrarea: Luca Paciolo ’Tratat de contabilitate în partidă dublă’, Editura Junimea, 1981.

C.G.Demetrescu, „Studiul organizării și conducerii contabilității întreprinderii”, vol.III, București.

D.Rusu,R.Petriș,E.Horomnea , „Fra Luca di Borgo și doctrinele contabilității în cultura economică românească”,Editura Junimea,Iași,1991.

Neag R, „Reforma contabilității românești între modelele francez și anglo-saxon”, Editura Economică, 2000.

Feleagă N., Ionașcu I., „Tratat de contabilitate financiară”, ediția a II-a, vol. I, Editura Econ. 2002.

Mihai Toma, Petre Brezeanu – „Finanțe și gestiune financiară”, Editura Economică, București, 1996.

Cornelia Meșter, Dorina Lezeu, Adina Pereț – „Analiza economico-financiară”, Editura Universității din Oradea, 2001.

Adela Deaconu – „Bilanțul contabil al agenților economici”, Editura Intelcredo, Deva, 1999.

http://www.metalica.rdsor.ro/

Paul Bran, “Finanțele întreprinderii”, Editura Economică, București, 1999.

Stancu I, , Finanțe, ediția a III-a ,Editura Economică, București, 2002.

Georgeta Vintilă “Gestiunea financiară a întreprinderii”, Ed. Economică, București, 2000.

Dinu E., Bazele teoretico-metodologice ale analizei economice și financiare, site www.ase.ro, cap 2.

Vintilă G., Moșteanu T., “Analiza financiară”, Tribuna Economică, Buletin informativ, nr. 9/09 1996.

21.) Robu V., Georgescu N., Bazele teoretico-metodologice ale analizei economice-financiare, site: www.ase.ro Învățământ la distanță, Biblioteca virtuală, București, cap. 5