Dezechilibrul pe Piata Monetara Inflatia

CAPITOLUL 1

1. DEZECHILIBRUL PE PIAȚA MONETARĂ – INFLAȚIA

La nivel de percepție, ca și un fenomen economic, inflația este văzută ca fiind o creștere generalizată dar și de durată a prețurilor, dar și de reducere a puterii de cumpărare pentru unitățile monetare.

ASPECTE TEORETICE PRIVIND DEZECHILIBRUL PE PIAȚA MONETARĂ

Inflația se poate defini ca fiind un proces de creștere semnificativă, generală a nivelului prețurilor bunurilor și serviciilor într-o perioadă de timp considerabilă.

În intervalul de timp în care se manifestă fenomene inflaționiste, influența prețurilor care cresc este mai mare decât a acelora care scad, astfel per total, nivelul mediu al prețurilor va crește. Mai putem defini inflația și ca o scădere de cumpărare a unei unități monetare. De regulă, o creștere a nivelului mediu de preț cu o valoare anuală mai mică de 1%, nu se consideră ca fiind inflație. Pentru o economie în expansiune, un nivel al inflației cumprins între 1% și 3% este considerat ca fiind unul rezonabil; acest tip de infație se numește inflație târâtoare, însă la polul opus regăsim acel nivel al inflației care depășește 50% pe lună, iar astfel rezultă hiperinflația.

Inflația este regăsită în absolut orice economie, astfel acest fenomen nu poate niciodată să fie controlat în totalitate, ci doar influențat. Aceasta este un obstacol în calea îndeplinirii acelor politici economice de creștere economică, pentru că anticipările efectuate de agenții economici nu mai pot fii corecte, iar de aici rezultă o pierdere importantă de resurse, deopotrivă o neîncredre față de politicile ce au fost implementate de puterea publică. Este însă necesar să facem o deosebire între inflația neanticipată și cea anticipată. Inflația neanticipată reprezintă acea creștere surprinzătoare de prețuri, acel tip de creștere care nu a fost anticipată de agenții economici (acest nivel de inflație poate să fie mai mare sau mai mic decât nivelul real), spre deosebire de inflați anticipată aceea pe care agenții economici o așteaptă într-o perioadă următoare.

Mai trebuie amintit faptul că procesul iflaționist determină și o redistribuire a veniturilor între agenții economici, adică între cei care împrumută și cei care dau cu împrumut.

Inflația s-a manifestat într-un mod mai intens sau intermitent încă din cele mai vechi timpuri și anume dupa cel de-al Doilea Război Mondial, atunci când inflația devenise o realitate atât persistentă cât și durabilă, însă de intensitate diferită în ramurile economice. De pildă, ea a fost și încă este în afara controlului/rebelă în economiile mai slab dezvoltate, dar și în cele aflate în tranziție de la sistemul de tip planificat-centralizat la cel de economie cu piața concurențială. Însa în majoritate dintre economiile capitaliste dezvoltate, inflația s-a manifestat lent și sub control.

În esență putem descrie inflația ca fiind un dezechilibru macroeconomic monetaro-marfar, un fenomen economic ce a însoțit cea mai îndelungată perioadă din istoria omenirii, având o evoluție modestă atâta timp cât au circulat monedele din metale prețioase până în anii ’20 din secolul XX. După cel de-al Doilea Război Mondial, inflația s-a manifestat intr-un mod continuu, permanent și de durată, fără perioade deflaționiste1. Banii din zilele noastre, banii simbol2, sunt mult mai ușor de multiplicat decât banii confecționați dintr-o cantitate determinată de metal prețios. De regulă în țările dezvoltate, creșterea prețurilor este mai accentuată în perioadele de expansiune economică, însă își încetinesc ritmul pe parcursul recesiunilor sau stagnării creșterii economice.

În ultima perioadă în Romania se poate observa fenomenul dezinflaționist, dar un procent de creștere al prețurilor are o semnificație economică aparte și amplă, iar efectele pe care le are asupra agenților economici sunt încă de mare întindere.

Multitudinea de teorii poate fi concentrata in patru idei:
– cererea in exces a bunurilor de consum (inflatia prin cerere)
– cresterea costului de productie (inflatia prin costuri)
– emisiunea de moneda in exces (fenomen monetarist)
– falimentul institutiilor publice

In literatura de specialitate inflatia se clasifica astfel:

-Dupa functionarea mecanismului pietei:
– inflatia deschisa care permite sistemului economic sa functioneze ca un mecanism cu preturi fixe, orice exces de cerere ducand la cresterea preturilor si salariilor.
– inflatia reprimata in care guvernul impiedica cresterea preturilor si a salariilor,cererea in exces fiind reprimata.

-Dupa rata de crestere a preturilor:
– inflatia moderata in care cresterea preturilor nu depaseste 2-3%.
– inflatia galopanta ,pentru o crestere de peste 10 %.
– hiperinflatie-nivelul preturilor creste cu peste 50%.

-Dupa asteptarile inflationiste:
– inflatia anticipata – pregatita si primita de fiecare actor de pe piata.
– inflatia neanticipata -afecteaza productia si forta de munca.

Potrivit Institutului Național de Statistică, în perioada 1971-2013, nivelul mediu anual pentru rata inflației (față de anul precedent) a evoluat astfel:

Tabelul nr.1 Nivelul mediu anual al ratei inflatiei

Sursa: Institutul Național de Statistică

Indicele anual al preturilor de consum masoara evolutia preturilor marfurilor cumparate si a tarifelor serviciilor utilizate de catre populatie în anul curent fata de anul precedent.
Acest indice este determinat ca raport între indicele mediu al preturilor din anul curent și indicele mediu al anului precedent.Incepand cu anul 1992, indicele mediu al preturilor se determina ca medie aritmetica simpla a indicilor lunari din acel an, calculati fata de aceeasi baza.
Rata anuala a inflatiei se calculeaza scazand 100 din indicele anual al preturilor de consum.

1.2. CAUZELE INFLAȚIEI

Ca un fenomen complex dar și cuprinzător, inflația a reușit să genereze o amplă dezbatere între specialiștii în domeniu. La ora actuală nu există o anume teorie general-acceptată a inflației; cauzele ce stau la baza acestui proces inflaționist fiind numeroase, de ordin economic, social-politic, psihologic, intern dar în același timp și extern, cauze ce au fost introduse prin intermediului mecanismului relațiilor comerciale internaționale precum și prin cel al creșterii interdependenței dintre economiile naționale.3

Numai în anumite circumstanțe, inflația primește șocul inițial din partea cererii, alte dăți din partea ofertei. Nu în puține rânduri s-a demonstrat faptul că șocul declanșator al unei inflații deschise a fost constituit din evoluția contradictorie a cererii cu oferta agregată, sau cu măsurile de politică monetară ce nu au fost suficient de bine corelate cu relațiile economice. Ca metode prin care se poate declanșa, amplifica și întreține procesul inflaționist amintim: creșterea nejustificată și fără un fundament economic a veniturilor bănești ale unor anumite categorii de agenți economici; deficite ale bugetului de stat și a conturilor curente ce reflectă relațiile economice cu străinătatea; deprecierea monedei naționale; sporirea masei monetare și a costurilor; reducerea ofertei de bunuri în mărfuri; promovarea unei politici economice necorespunzătoare, dar și prezența centrelor economice de tip monopol sau oligopol ce impun prețuri ridicate și în ascensiune,etc.

O caracteristică esențială a inflației moderne este aceea că aceasta nu prezintă o dinamică internă și este greu de oprit după ce s-a declanșat. Specialiștii numesc în literatura de specialitate acest tip de inflație: inflație inerțială, anticipată sau fundamentală (constituie acea rată a inflației pe care agenții economici o anticipează și o iau în calcul la încheierea contractelor private și a acordurilor oficiale). Inflația anticipată este vazută ca fiind un punct de reper pentru inflația efectivă în viitor, care are tendința să dureze atât timp cât un șoc nu va determina ca aceasta să crescă sau să se diminueze. Tocmai din aceste motive se poate vorbi de numeroase cauze parțiale, iar datorită acestora apare procesul inflaționist ca dezechilibru marfaro-bănesc conturat în existența în circulație a unui exces de masă monetară, în raport cu volumul de bunuri marfare ce au fost supuse tranzacțiilor; Acest lucru reflectă existența unui exces de cerere totală în raport cu oferta totală, o cere agreată și solvabilă (pentru care se găsesc mijloace de plată) nesatisfăcută.

Cauzele inflației în literatura de specialitate sunt analizate pe rând,fiecare generând o anumită formă de inflație.Economistul american M. Friedman explică faptul că inflația este legată de oferta de monedă, creșterea acesteia fiind de natură subiectivă sau obiectivă.M. Friedman estimeaza că inflația este totdeauna un fenomen monetar, excesul de monedă reprezentând rădăcinile acesteia.

1.2.1. Inflația prin cerere

Inflația prin cerere are la bază creșterea cererii globale (realizată brusc, sub formă de șoc sau treptat) în fața căreia oferta poate fi inelastică sau indiferentă (adică evoluția sa este indiferentă față de evoluția cererii solvabile).

Figura 1 Graficul inflației prin cerere

Așa cum se poate observa în figura 1, prin creșterea cererii sub impulsul unui șoc, indicele prețului (IP) cât și cantitatea de echilibru sporesc de la IP0, PIB0 la P1, PIB1, ca expresie pentru modificarea de la E0 la E1, care se adaptează atât prin prețuri, dar și prin cantități.

Tipul acesta de inflație a fost evidențiat chiar de pe vremea clasicilor și are la bază teoria cantitativă a banilor. În baza acestei teorii variația procentuală a masei monetare (M) este egală cu suma variațiilor procentuale ale cantităților oferite (Q sau PIB. PNB) și cea a prețurilor (P) după următoarea relație:

M = Q (sau PNB, PIB) + P

(viteza de rotație a banilor este considerată ca fiind constantă)

O premisă a inflației prin cerere este aceea că masa monetară trebuie să crească mai repede decât PIB-ul real, sau o reformulare valabilă ar fi aceea că oferta monetară (și anume veniturile agenților economici) cresc mult mai intens decât oferta bunurilor economice (de exemplu productivitatea). Din punctul de vedere al lui Milton Friedman, “inflația este totdeauna și pretutindeni un fenomen monetar”, excesul de monedă reprezentând rădăcinile acesteia. Milton Friedman găsește expresia în ecartul inflaționist care este de două feluri (absolut și relativ).

Ecartul inflaționist absolut poate fi determinat ca o diferență la nivel de econimie pe plan național între cererea solvabilă nominală (oferită de masa monetară ce se află la dispoziția agenților economici nonbancari) și oferta reală a bunurilor economice marfare. Acest tip de ecart reflectă excesul de monedă ce nu a fost acoperită cu bunurile aflate pe piață.

Ecartul inflaționist relativ este măsurat ca un raport procentual între ecartul inflaționist absolut și oferta reală a bunurilor marfare. Acest tip de ecart indică numarul unităților monetare în plus la 100 de unități de oferta reală.

Contextele care duc la relația variația procentuală a masei monetare (M) > suma variațoiilor procentuale a cantităților oferite (Q), să fie un fenomen de lungă durată sunt numeroase; ele făcând parte în primul rând din mecanisme internaționale (unde se creează mai multă monedă decât cea necesară în circulație) și astfel apare o cerere solvabilă suplimentară în exces, iar majorarea prețurilor este considerată ca fiind o soluție imediată pentru a echilibra piețele.

În afara acestui mecanism direct declanșator de inflație, mai există și un altul indirect, demonstrat de Kunt Wiecksell, Alfred Marshall, John Maynard Keynes și Milton Friedman; din punctul acestora de vedere, între creșterea de masă monetară și cererea finală se interpune scăderea ratei dobânzii, lucru care explică de ce prima o declanșează pe o doua. Un exemplu ar fi, dacă banca centrală achiziționează bilete de tezaur sau alte titluri de pe piața deschisă, atât particularii cât și băncile vor deține mai multă lichiditate; astfel în mod natural, cursul titlurilor va crește, iar rata dobânzii se va reduce și în acest mod îi incită să achiziționeze alte active reale (deoarece cele financiare s-au scumpit deja). Acesta este un fenomen apărut în România în 2004, mai proeminent în 2005. Elasticitatea producției, mai ales a bunurilor durabile și de capital, este decisivă pentru implementarea inflației prin cerere.

Dacă oferta este elastică sau elasticitatea ofertei este unitară în raport cu cererea, atunci rezultă că mecanismul indirect nu declanșează inflație.

Dacă oferta de bunuri durabile și cea de capital sunt inelastice, atunci procesul inflaționist prin mecanism indirect s-a declanșat și se autoîntreține.

Categoria de agenți economici în posesia căreia ajunge excesul de masă monetară pusă în circulație este importantă pentru determinarea declanșării sau nu a procesului inflaționist.

Dacă sporul masei monetare ajunge mai ales la producători, atunci investițiile sunt stimulate și astfel crește produsul global, iar posibilitatea procesului inflaționist se reduce.

Atunci când sporul de masă monetară ajunge, în special la consumatori și speculatori, cererea de satisfactori și cea pentru active financiare și monetare crește; efectul de creștere a prețurilor este predominant, iar procesul inflaționist este declanșat cu intensitate.

Explicatia keynesiana a inflatiei prin cerere tine de ceea ce Keynes a numit „privilegiu al economiilor cu ocupare deplina"4. Keynes demonstreaza ca, daca factorii de productie sunt pe deplin ocupati si se încearca cresterea productiei se declanseaza o criza inflationista,datorita dezechilibrului care apare între produsul potential si cel efectiv . Randamentul factorilor de productie se reduce iar veniturile obtinute sunt superioare productivitatii marginale în valoare a factorilor respectivi.

1.2.2. Inflația prin costuri sau prin ofertă

Inflația prin costuri este fundamentată pe legăturile existente între dinamica costului total mediu și marginal, comportamentul întreprinzătorilor și eficiența în utilizarea factorilorde producție a resurselor în general.

Ipoteza de lucru este aceea că nivelul costurilor unitare (adică cele medii și marginale) primește un impuls de creștere; această ipoteză este probabilă, iar împrejurările posibile sunt numeroase:

deprecierea cursului de schimb al monedei naționale, duce la scumpirea importurilor;

restrângerea sau pierderea piețelor de desfacere, lucru ce duce la creșterea costului mediu fix;

atragerea în cadrul circuitului economic a anumitor factori de producție mai rari, ale căror prețuri sunt mai mari raportate la productivitatea marginală în valoare ca și consecință a alocării inadecvate a resurselor;

existența procesului inflaționist, fapt ce determină revendicări ce vin din partea sindicatelor și patronalului pentru a-și conserva veniturile reale, lucru ce necesită creșterea veniturilor nominale (salarii, rente, dobânzi, impozite, taxe, chirii, etc.), soldate cu majorarea costurilor unitare (vezi figura 1).

Figura 2 Inflația autoîntreținută prin creșterea costurilor

Majorarea costurilor mediu și marginal în cadrul piețelor concurențiale sau a celor neconcurențiale, duce la restrângerea ofertei și reducerii PIB-ului efectiv sub cel potențial și la apariția unui nou echilibru E1 care este caracterizat printr-un PIB efectiv mai mic și prețuri ale pieței generalizate la un nivel superior.

Figura 2.1 Graficul inflației prin costuri sau prin ofertă

Inflația prin costuri poate să apară ca urmare a politicilor guvernamentale, atunci când guvernul este interesat să mențină o cerere înaltă, astfel promovându-se politicile monetare și fisclae expansive. Astfel poate apărea situația conform căreia cererea globală susținută în mod artificial de autorități să depășească producția potențială, un fapt ce duce la reacții de tip inflaționist ale întreprinzătorilor, care în condiții de deplină ocupare a factorilor, mai ales a forței de mincă, se încheie cu creșteri salariale, creșteri de costuri, apoi creșteri ale prețurilor, ș.a.m.d..

1.2.3. Inflația structurală

Acest tip de inflație reflectă o situație gravă din punct de vedere economic, unde cererea agreată și oferta agreată se modifică în sens contrar, adică atunci când cererea agreată crește, oferta agreată scade. Inflația structurală este considerată ca fiind o combinație între inflația prin cerere și inflația prin costuri, dar are și părți distincte cum ar fi existența unor structuri monetare puternice de oligopol și administrative birocratice, ce au capacitatea de a stimula anumite componente ale cererii globale în paralel cu reducerea altor elemente ale ofertei globale.

Anticipările incorecte asupra structurii viitoare a cererii pot fi o sursă importantă în apariția inflației structurale, fapt ce generează disproporții între structura materială a cererii și a ofertei. La acele bunuri unde cererea agreată este mai mare decât oferta, se va declanșa o tendință de creștere a prețurilor; prin mecanismele de autoîntreținere se generează în întreaga economie. Cererea excedentară poate avea ca sursă de proveniență factori guvernamentali, precum și agenți particulari și externi.

Inflația tinde să rămână constantă, situație cuniscută și sub numele de inflație de inerție, atunci când nu intervin șocuri asupra cererii și ofertei globale.

Figura 4 Inflatia structurala

Atunci când intervin socuri asupra cererii si ofertei agregate inflatia tinde sa ramâna constanta. Evolutia procesului inflationist este influentata de relatia dintre dinamica cererii globale si cea a ofertei globale. cererea este mai elastica la factorii cresterii si inelastica la scadere, in timp ce oferta este elastica la scadere si inelastica in fata factorilor de crestere.

1.2.4 Inflatia prin credit. Expansiunea creditului pentru productie si consum poate amplifica circulatia masei monetare încât determina aparitia unor dezechilibre între cantitatea totala de bani si oferta globala de marfuri.

1.2.5 Inflatia prin buget. In situatia în care cheltuielile bugetului de stat sunt mai mari decât veniturile pentru acoperirea deficitului bugetar guvernul recurge la emisiuni suplimentare de bani avand caracter inflationist.

1.2.4. si 1.2.5.Prof. Univ. Dr.Gheorghe Manea,Prof. Univ. Dr.Ion Popescu, , Economie: microeconomie si macroeconomie,Editura Cermaprint,Bucuresti,pag340

1.3. FORMELE INFLAȚIEI

Cu toate că inflația este percepută de către participanții la viața economico-socială la intensitați și semficații de grad diferit, în ceea ce privește inflația, exsistă modaltități stabilite instituțional pentru a-i calcula nivelul și evoluția, în baza unui indice de prețuri, indice care reprezintă o medie ponderată a prețurilor cât și a unui anumit număr de bunuri materiale și servicii.

În funcție de intensitatea inflației se pot distinge mai multe forme ,cum ar fi: inflație monetară, inflația deschisă, inflația galopantă și hiperinflația.

Inflația monetară se caracterizează printr-o creștere generalizată a prețurilor având o valoare de 2-3% anual. Inflația monetară,este văzută ca fiind un fenomen fizic,determinată ca si refluxul politicilor de stabilizare. Această formă a inflației manifestă o încredere ridicata în monedă iar agenții economici au tendința să încheie contracte pe termen lung, convinși fiind că prețurile bunurilor pe care le tranzacționează vor cunoaște evoluții prezivibile fiind redusă preocuparea dacă plasarea economiilor se realizează în active reale sau în titluri.Productivitatea factorului muncă crește mai mult decât salariile, iar PIB-ul real are evoluții ascendente ca urmare a anticipărilor pozitive din partea agenților economici.

Inflația deschisă reflectă creșterea anuală a prețurilor mai mică de 10%, nu și a celei sub 3%. Evoluția economică devine preocupantă pentru toti agenții economici. În țările dezvoltate, acest tip de inflație se manifestă într-un mod episodic fiind un criteriu al performanței pentru țările slab dezvoltate. Când inflația deschisă se manifestă și în țările dezvoltate, guvernele aplică măsuri antiinflaționiste cu scopul protejării populației de eventualele efecte negative.

Infația galopantă este întâlnită în țările în curs de dezvoltare din Africa, America Latină, și trecător în țările dezvoltate. Existența unei inflații impune următoarele masuri: indexarea contractelor cu indice de preț sau cu o valută relativ stabilă; moneda națională, cunoaște o pierdere accelerată a valorii economice si a puterii de cumpărare astfel rata dobânzii crește rapid, viteza de rotație a banilor se accelereaza, detinatorii masei monetare ajung în posesia acelei cantități ce va fi necesară acelor tranzacții cotidiene; o parte din economiile nationale sunt plasate spre străinătate.

Hiperinflația o putem defini ca fiind rata de 1.000% pe an de la care se poate vorbi despre hiperinflație. Economiștii studiaza îndeaproape hiperinflația pentru a învăța cum pot să prevină izbucnirea ei, dar și efectele sale dezastroase. Hiperinflația ajută la determinarea unor fenomene economice mai clar decât le vedem în mod normal.

Istoria a înregistrat perioade de hiperinflație, însă niciuna nu a ajuns la cotele ce s-au înregistrat în secolul XX. Hiperinflațiile clasice sunt rezultatul războaielor iar cea mai cunoscută dintre ele a fost cea germană , rata medie a inflației în această perioadă a fost de 322% pe lună. Cea mai rapidă hiperinflație a fost depistată în Ungaria, după sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial, rata inflației între august 1945 și iulie 1946 a fost de 19.800% pe lună.

Economiile hiperinflaționiste sunt marcate de raportări la cursul de schimb, nu la nivelul prețurilor.Pentru masurarea inflatiei cel mai frecvent se utilizeaza indicii preturilor.Alcatuirea acestor indici se realizeaza prin abateri de la” metodologia clasica “,din cauza dificultatilor de obtinere a informatiilor necesare in timp util si la costuri rezonabile.

1.4. DETERMINAREA INFLAȚIEI: Rata inflației

Inflația poate fi măsurată prin intermediul mai multor indicatori, dintre care îi amintim pe următorii: indicele prețurilor bunurilor de consum (IPC); indicele prețurilor de producție (IPP); indicele general al prețurilor (IGP) și deflatorul PIB (produs intern brut/PNB).

Cei mai utilizați indici statistici in masurarea inflatiei sunt :

Indicele prețurilor bunurilor de consum- IPC. Acesta masoara evoluția prețurilor mărfurilor cumpărate și a tarifelor serviciilor utilizate de catre populatie .Este considerat principalul instrument de evaluare a inflației;

Conform INS, “indicele prețurilor bunurilor de consum (IPC) măsoară evoluția în timp a variației nivelului general al prețurilor, bunurilor și serviciilor cumparate de pe piață, utilizate sau plătite, pentru a fi consumate de gospodăriile populației. IPC trebuie să măsoare numai variațiile pure de preț, iar de aici rezultă faptul că acest indice trebuie să fie calculat ca un indice de preț cu ponderi cantitative fixe.”

IPC este cel mai utilizat indicator folosit la măsurarea inflației; acest indice se determină de către organisme autorizate pe baza unui “coș de bunuri” de consum ce poate să cuprindă: produse alimente; bunuri de uz și folosință personală; servicii de transport, de sănătate, de invățământ; precum și bunuri de folosință îndelungată; ș.a.. În România, evaluarea inflației se face pe baza indicelui prețului de consum (IPC) de tip Laspeyers după relația:

unde: q = categoriile de bunuri

i = ponderea pe care fiecare grupă de mărfuri o deține în bugetele de familie ale salariațiilor, pensionarilor, etc.

p = prețurile unitare

0,1 = perioada de bază, respectiv curentă

Rata inflației = IPC – 100

Avantajele și dezavantajele utilizării acestui indice se realizeaza în raport cu alti indici, respectiv Indicele prețurilor producției industriale-IPPI și „deflatorul PIB”-ului. Indicele prețurilor bunurilor de consum –IPC are ca principale avantaje: promptitudinea mai bună decat cea a „deflatorului PIB”-ului și sfera de cuprindere mai extinsă decat cea a Indicelui prețurilor producției industriale .Iar ca dezavantaje sfera de cuprindere mai redusă și exactitatea relativ mai mică, față de „deflatorul PIB”-ului.

Sfera de cuprindere vizează elementele care intră în consum direct, fiind excluse consumul din resurse proprii, cheltuielile cu caracter de investiții , dobânzile la credite, amenzile, impozitele și cheltuielile pentru producția agricolă a gospodăriilor individuale conform metodologiei de calcul publicate de Institutul Național de Statistică (INS) .

Sursele de date sunt constituite din rezultatele cercetărilor selective efectuate de Institutul Național de Statistică atât în domeniul prețurilor și în domeniul cantităților sub forma finală de coeficienți de ponderare.

Eșantioanele utilizate în construcția indicelui se referă la:a) eșantionul localităților;

b) al centrelor de observare;c)eșantionul punctelor sau unităților de observare; d)eșantionul de mărfuri și servicii, structurat pe 3 niveluri. Culegerea efectivă a datelor se face practic la un al patrulea nivel, numărul maxim de varietăți fiind dat de numărul maxim de centre de observare.

Sistemul de ponderare practicat în construcția indicelui prețurilor de consum este Laspeyres, respectiv:

IPBC = , unde

unde:

Ip reprezinta indicele de preț al nivelului de agregare specific;

Cp reprezinta coeficient de ponderare specific.

Calculul efectiv al indicelui prețurilor de consum debutează cu prețul mediu la nivel de varietate ca medie aritmetică simplă a prețului mediu al celor 3 decade:

preț mediu lunar-t sau decadal -1,2,3.

Urmat de calculul indicelui individual al varietății ca raport între prețul mediu () și prețul mediu aferent anului corespunzător AIG sau ABF din care s-au extras coeficienții de ponderare (pentru anul 2013, anul anchetei AIG este 2011):

ipvt/2011

unde:

ipvt/2011 reprezinta indicele individual al varietății în luna t în raport cu anul 2011

Indicele Preturilor de Consum este un indice sintetic calculat cu o medie aritmetică ponderată a indicilor pe diverse niveluri de agregare.

Indicele Produsului Bunurilor de Consum se poate calcula si ca un indice cu bază mobilă:

Sau cu bază fixă,de regulă luna decembrie a anului precedent:

Inflația calculată ca ritm al Indicelui Preturilor Bunurilor de Consum este soluția utilizata ca modalitate de exprimare statistică.

Atunci când Indicele Preturilor Bunurilor de Consum este calculat ca un coeficient, rata inflației este:

Rinf. = IPBC x 100 – 100

Iar atunci când Indicele Preturilor de Consum este calculat ca un procent, rata inflației este:

R = IPBC – 100

Indicatorii specifici ai inflației sunt următorii:6

a)rata lunară a inflației „t” față de luna precedentă „t-1”

b)rata medie lunară a inflației determinata ca medie geometrică a indicilor lunari pentru o anumită perioadă :

c)rata inflației la sfârșitul perioadei sau creșterea prețurilor în luna decembrie anul curent față de luna decembrie a anului precedent :

d)rata anuală a inflației masoara creșterea medie a prețurilor anului curent față de anul precedent si se calculeaza ca raport între indicele mediu al prețurilor din anul curent și cel al anului precedent, amândoi fiind determinati ca medii aritmetice simple ale indicilor lunari din fiecare an.

Indicele Preturilor Bunurilor de Consum mai poate fi utilizat pentru a calcula:

-salariului real :-SR = SN/IPBC · 100); -pensiile reale PR = PNIPC · 100; -indexarea câștigurilor salariale și a pensiilor;-la determinarea consumului real al populatiei.

Indicele puterii de cumpărare a monedei naționale -IPCMN constituie inversul valorii Indicelui Preturilor Bunurilor de Consum-IPBC, semnalând diminuarea puterii de cumpărare a monedei naționale într-o anumită perioadă de timp:

IPCMN =

Indicele prețurilor producției industriale -IPPI .Exprimă evoluția prețurilor produselor fabricate și livrate de producătorii interni, practicate în primul stadiu al comercializării acestora. Indicele este utilizat in principal la deflarea valorii producției industriale și la determinarea inflației acolo unde se practica prețurile cu ridicata . Sfera sa de cuprindere este alcatuită din ansamblul produselor fabricate și comercializate intern de către inteprinderile industriale a căror activitate comercială se înscrie în cadrul diviziunilor Clasificarii Activitatilor Economice Nationale- CAEN specific industriale.

În calculul Indicelui prețurilor producției industriale- IPPI nu se cuprind:

-extracția și prepararea minereurilor radioactive;

-producția industrială cu ciclu lung de fabricație;

-producția de nave și aeronave;

-producția de unicate din ramurile construcției de mașini;

-producția fabricată și livrată în cadrul aceleiași întreprinderi.

Figura nr.5 Indicele anual al preturilor productiei industriale pe total, piata interna si piata externa (%)

Sursa:Institutul National de Statistica,Raport asupra indicelui anual al preturilor productiei industriale,martie 2014

În luna martie 2014, comparativ cu luna precedenta, preturile productiei industriale din România au scazut cu 0,3%. Fata de luna martie 2013, preturile productiei industriale au fost mai mici cu 1,1%.

Indicele valorii unitare a exportului/importului- IVU .Indicele caracterizează dinamica prețurilor din contractele de export/import, extinderea variației prețurilor mărfurilor reprezentative asigurând o rată de acoperire de peste 90%, permitand deflatarea prin intermediul său a indicatorilor ce caracterizează schimburile externe și calcularea raportului de schimb.

Indicele de cost al vieții –ICV. Masoara costul în perioada curentă, pentru menținerea standardului de viață din perioada de bază. Este calculat ca raport între costul ipotetic și costul efectiv al perioadei de bază .Este utilizat în determinarea salariilor si a veniturilor reale.

Indicele prețurilor cu amănuntul -IPAM .Masoara modificarea prețurilor la mărfurile vândute prin rețeaua comerțului cu amănuntul.Ca masura a inflatiei prezinta importanta in urmarirea miscarii preturilor in comertul cu amanuntul.

Indicele costurilor in constructii – ICC .Masoara modificarea prețurilor în construcțiile de locuințe.

Tabel nr.2 Indicele costurilor in constructii

Sursa:Institutul National de Statistica, Indicele costurilor in constructii,Martie 2014

Indicele prețurilor produselor agro-alimentare- IPPA.Măsoară evoluția prețurilor produselor agro-alimentare. Se utilizeaza atat singur,cat si in determinarea Indicelui prețurilor bunurilor de consum.

Deflatorul PIB – este numit si indice al prețurilor produsului intern brut si nu se calculează direct ci ca rezultat al raportului între PIB nominal și PIB real.Calculul PIB- real se face prin deflatarea fiecărei componente a acestui indicator macroeconomic.Deflatorul PIB are o sferă de cuprindere mult mai mare ca cea a Indicele Preturilor de Consum,cuprinzand miscarea preturilor in intrega economie nationala,cat si variantele successive de calcul din punct de vedere al preciziei.

În afara indicilor prezentați apar o mulțime de indici specializați ai piețelor semnificative utilizați în mod diferit ca frecvență a solicitărilor.

Deflatorul PIB = . 100

Principalul avantaj al deflatorului PIB este sfera sa de cuprindere, mai extinsă în comparație cu celelalte instrumente statistice de măsurare a inflației, iar dezavantajul major este lipsa promptitudinii sale. Produsul Intern Brut s-a calculat in Romania anual, iar din 2000 se estimează și trimestrial. Evaluarea PIB este:-provizorie;- semidefinitivă, la 1-2 ani distanță de anul de referință;-definitivă ,la 2-4 ani distanță fata de anul de referință.

„Deflatorul PIB”-ului este calculat prin raportarea indicelui nominal al PIB-ului la indicele real al PIB-ului:7

„Deflatorul PIB”-ului = =

O relație deosebită există între Indicele Pretului de Consum și Indicele de Cost al Vietii.Aceasta relatie poate fi caracterizată astfel:

-Indicele Preturilor Bunurilor de Consum reprezinta o aproximare a Indicelui de Cost al Vietii ca instrument ce estimează “costurile de consum”.

-Indicele Preturilor de Consum furnizează o limită superioară pentru Indicele de Cost al Vietii (ICV< IPC);

– Indicele Preturilor de Consum și pentru Indicele de Cost al Vietii măsoară modificarea cheltuielilor necesare pentru menținerea standardului de viață;

Relația de calcul pentru Indicelui de Cost al Vietii în țările cu economie avansată bazată pe varianta Paasche, este utilizată pentru a verifica coeficienții de ponderare ai perioadei de bază, prin perioada curentă:

Unde:

v1 reprezinta volumul vanzarilor in perioada baza de referinta

ip reprezinta indicii individuali de preț

Indicele Preturilor de Consum și Indicele Calitatii Vietii nu sunt afectate de modificările impozitelor pe venit, dar includ impozitele pe vânzări prin prețul practicat și alte impozite indirecte.

Baza oficială de referinta .Este prima problemă teoretică nelipsită din elaborarea tuturor indicilor sintetici.Alegerea corectă a bazei și actualizarea ei periodică asigură o precizie si o continuitate in alcatuirea seriilor de date privind evolutia preturilor.

Alegerea sistemului de ponderare. Este o problema metodologica deosebita.Institutul National de Statistica lucraza dupa metodologia Comisiei de Statistica a Uniunii Europene -EUROSTAT si foloseste ca ponderi greutatile specifice ale diferitelor categorii de cheltuieli in bugetul unei familii.

Alegerea formulei de calcul depinde de natura datelor statistice disponibile.In prezent se utilizeaza un indice de tip Laspeyres ,cu ponderi din perioada de baza.

Metoda de culegere, tipul de preț și descrierea varietăților reprezinta o alta problemă metodologica iar soluționarea ei necesita eforturi deosebite.In tara noastra singura institutie care determina indici ai preturilor este Institutul National de Statistica.

Schimbarea calității produselor generează probleme ale ajustărilor calitative soluționate prin ajustarea directă .

Sezonalitatea. Este o preblema legata de schimbarea structurii consumului populatiei Metodele de ajustare a sezonalității sunt cu caracter de excepție și agregative.Factorii cu caracter sezonier pot fi :factori climatici;evenimente religioase,vacante scolare si universitare; moda; reduceri de prețuri;concediile.

Prezentarea, reprezentarea și publicarea dețin o semnificație importantă prin frecvența legăturii cu opinia publică sau procesele de privatizare.

Între 1947 și 1989 în perioada economiei planificate, activitatea statistică, s-a restrâns la culegerea și prelucrarea prețurilor la care s-au aprobat modificări.

Se pot distinge,ca etape:

1947 – 1951.Se caracterizează prin culegerea și prelucrarea unui număr restrâns de prețuri într-un număr redus de localități.

1952-1954. Se calculează indicele național prin intermediul unui nomenclator de 200 de produse cu prețuri unice ;

1955-1974. Se extinde acoperirea calculelor, dar treptat devine tot mai indirectă;

1975-1989.Se generalizează observarea indirectă, singurele excepții fiind prețurile pieței țărănești . Diversificarea este prezentă, utilizându-se un întreg sistem de indici de preț.

Din 1990 și până în prezent Institutul Național de Statistică se afla intr-o continua perfectionare a metodologiei,de adaptare a metodologiei Comisiei de Statistica a Uniunii Europene EUROSTAT . Metodologia a fost rapid implementata,incat în decembrie 1990 se publică deja primul indice de tip Indicele prețurilor bunurilor de consum -IPBC.In tabelul alaturat datele referitoare la evolutia preturilor in luna aprilie 2014.

Tabelul nr. 1 Indicele prețurilor de consum al populației în luna aprilie, comparativ cu luna martie 2014 pe total și pe categorii de cheltuieli.

– în procente –

Rata inflatiei se determina prin raportul p1/p0 la fiecare dintre bunuri, care se inmulteste cu ponderea bunului respectiv in consum; rezultatele se aduna, obtinandu-se nivelul general al preturilor; din acestea se scade 100 si ramane cresterea preturilor.In cazul in care :

Ip = (15/10) 0,25 + (20/15) 0,20 + (50/40) 0,15 + (84/80) 0,10 + (120/120) 0,30 = 123,3 %

Deci, in cazul prezentat se constata o crestere a preturilor cu 23,3 %.

1.5 MASURI ANTIINFLATIONISTE

Efectele procesului inflationist sunt receptionate de agentii economici aflati în situatia de consumatori, pentru ca ei trebuie sa faca fata cresterilor succesive de preturi determinate de fiecare val inflationist.Cei mai afectati de consecintele inflatiei sunt categoriile populatiei cu venituri fixe, care nu pot compensa pierderile provocate de cresterea în timp a preturilor.

Nu numai veniturile se afla sub incidenta efectelor inflatiei, ci si economiile agentilor economici, împrumuturile acordate de creditori.Odata cu deprecierea banilor averea agentilor economici formata din active lichide se diminueaza în mod relativ. Se subîntelege ca din acest proces de redistribuire a venitului ca efect al inflatiei, o parte a publicului poate obtine avantaje. In ansamblu, reactia publicului este negativa, ostilitatea fata de inflatie fiind determinata de incertitudinea pe care aceasta o instaureaza în viata economica si sociala a unei tari. Incertitudinea asupra preturilor viitoare,generata de inflatie conduce la redistributii arbitrare de avere,la eforturi pentru oameni de a se proteja împotriva pierderilor de venit , la niveluri ridicate de resentimente, care, în cele din urma, pot opri capacitatea societatii de a mentine cooperarea printre membrii sai.Efectele inflatiei sunt numeroase, ele actioneaza în sensuri diferite si se rasfrâng asupra vietii economice prin cresterea instabilitatii, iar asupra comportamentului agentilor economici prin sustragerea efectelor negative ale inflatiei sau de a diminua pierderile provocate de ea.Toate acestea explica ostilitatea publicului împotriva inflatiei, si taria presiunii asupra guvernului de a adopta masuri antiinflationiste.

Masurile antiinflationiste pot fi grupate în doua mari categorii:

– masuri de protectie a agentilor economici împotriva cresterii preturilor si scaderii puterii de cumparare a banilor;

-masuri de limitare si control al procesului inflationist.

I) Masuri de reducere a excesului de cerere agregata:

– politica monetara riguroasa, de natura sa evite excedentul de moneda in economie;

– politica bugetara a statului, orientata spre reducerea deficitului bugetar si spre ridicarea nivelului impozitelor si taxelor, care sa franeze cresterea cererii si a preturilor;

– politica dobanzilor la creditele acordate, prin care sa nu se ajunga la o micsorare ratei dobanzii si la ieftinirea creditului;

II) Masuri de stimulare a cresterii ofertei:

– o politica de salarizare corelata cu rezultatele economice obtinute prin munca, prin care sa

se evite cresterea costurilor medii;

– cresterea capacitatii de adaptare a aparatului de productie la cerintele pietii;

– stimularea extinderii potentialului de productie, prin investitii de capital in mijloacele de

productie performante, inovatii, prin cresterea productivitatii factorilor de productie.

Politicile antiinflationiste se grupeaza dupa urmatoarele criterii:

a)Dupa intensitatea si sensul procesului:

-politici de lupta cu criza inflationista si efectele ei;

-politici de prevenire a hiperinflatiei si de mentinere a inflatiei moderate sub controlul factorilor responsabili.

Hiperinflatia se caracterizeaza prin urmatoarele:- deficitul bugetar atinge sume colosale, tiparirea biletelor de banca alimentând peste 95% bugetul de stat; -cantitatea de moneda creste, imprimeriile lucrând zi si noapte pentru a furniza bilete de banca din ce în ce mai devalorizate;

– o asemenea multiplicare mascand, semidisparitia monedei legale, moneda care nu mai inspira încredere din partea cetatenilor;- moneda nationala isi pierde valoarea în comparatie cu monedele-valute, devalorizarea luând proportii necontrolate.

Factorii care intervin sunt agentii macroeconomici specializati,care îsi propun sa stabilizeze procesele macroeconomice si sa deschida relansarea cresterii si dezvoltarii economice.In aceste conditii se folosesc într-o masura mare instrumentele macroeconomice de normalizare a procesului. Se au în vedere acele masuri de protectie sociala cum sunt: indexarea salariilor la inflatie; suplimentarea veniturilor categoriilor defavorizate; cresterea indemnizatiilor de somaj.

b) Dupa doctrina social-economica ce sta la baza lor:

-Politicile de control a cererii agregate;

-Politicile de stimulare a ofertei agregate.

Politicile cererii agregate se deruleaza cu folosirea fie a instrumentelor fiscale, fie a celor monetare.

c) Dupa metodele si instrumentele folosite:

-Politicile fiscale de combatere a inflatiei presupun modificarea cheltuielilor publice si a veniturilor din impozite si taxe. Cererea agregata poate fi redusa prin diminuarea cheltuielilor guvernamentale sau prin ridicarea nivelului impozitelor si taxelor, ce are ca efect reducerea cheltuielilor de consum personal. Masurile sunt tipice pentru politica deflationista.

-Politicile monetare se bazeaza pe modificarea ofertei de moneda si pe cea a ratei dobânzii. Autoritatea monetara poate reduce cererea agregata prin diminuarea ofertei de moneda, rezultand mai putina lichiditate.La acelasi efect, se poate ajunge si prin ridicarea ratei dobânzii si scumpirea creditului. Daca împrumuturile scad, atunci vor scadea si cheltuielile de consum.

Politica antiinflationista de stimulare a ofertei are ca scop reducerea ritmului de crestere a costurilor.Contribuie la oprirea diminuarii ofertei agregate si la cresterea acesteia. Procesul poate fi întretinut prin restrângerea influentelor monopolurilor asupra preturilor si veniturilor. Restrângerea se poate obtine prin urmatoarele cai: forme diferite de control asupra preturilor; masuri care sa restrânga activitatea si puterea sindicatelor; politici de promovare a concurentei. Procesul poate fi sustinut prin demararea unor politici de crestere a productivitatii prin stimulente fiscale, încurajarea cercetarii-dezvoltarii, acordarea de subventii firmelor ce investeste în utilaje performante.8

Dupa obiectivele imediate urmarite putem distinge:

1.Programe pentru prevenirea efectelor negative pe care le suporta anumiti agenti economici de pe urma inflatiei;

2.Programe si masuri pentru reducerea inflatiei prin micsorarea costurilor sociale ale acesteia.

1. Din prima categorie de masuri se detaseaza indexarea totala sau partiala a salariilor si a altor categorii de venituri.

Indexarea este o componenta antiinflationista, avand ca obiectiv compensarea puterii de cumparare pe care salariatii au pierdut-o si alte categorii de persoane cu venituri fixe. Indexarea salariilor, pensiilor, burselor, alocatiilor de somaj reprezinta o tehnica ce permite evolutia veniturilor in functie de cresterea preturilor pentru a influenta puterea de cumparare a veniturilor.

Indexarea se realizeaza:

a) prin acordarea unor sporuri absolute de venituri daca rata inflatiei depaseste un anumit prag, convenit: guvern-patronate-sindicate;

b) majoritatea procentuala a veniturilor cand Indicele Preturilor de Consum atinge un prag convenit. Majorarea procentuala a veniturilor poate fi:- totala atunci cand veniturile cresc cu acelasi procent ca si rata inflatiei. Majorarea veniturilor are loc dupa ce s-au majorat preturile, ceea ce genereaza o pierdere de venituri reale din partea beneficiarilor. Indexarea totala mentine spirala inflationista.

Indexarea partiala reprezinta indexarea veniturilor cu o anumita cota din rata inflatiei, daca sunt indeplinite mai multe conditii. Exista mai multe forme de indexare partiala. Indexarea este, deci, o masura de protectie sociala.

2.Strategiile antiinflationiste pentru reducerea inflatiei au ca obiectiv stoparea inflatiei cu cele mai mici costuri sociale posibile.

Reducerea ratei inflatiei vizeaza actiuni de politica economica diferite in functie de conditiile concrete din economie: reducerea cererii agregate; micsorarea masei monetare; cresterea costului banilor; stimularea ofertei agregate.

Strategia promovata de Fondul Monetar International se bazeaza pe reducerea cererii agregate prin cooperarea politicilor fiscale si monetare pentru a determina o redimensionare a masei monetare aflata la dispozitia agentilor economici. Strategia vizeaza reducerea ecartului inflationist absolut si relativ.

Strategia Fondului Monetar International se bazeaza pe masurile clasice de reducere a masei monetare :cresterea rezervelor obligatorii,a restrictiilor in acordare a creditelor; politici de open-market promovate de banca centrala; actiuni pe piata schimburilor.

Masurile de politica bugetara si fiscala vizeaza: reducerea cheltuielilor bugetare reale sau mentinerea cheltuielilor nominale la niveluri controlate; cresterea obligatiilor fiscale pentru firme.Masurile de politica monetara si fiscala restrictive sunt:

– lente, de mici proportii;

– bruste, rapide si de mari proportii.

Masurile de politica monetara lente va duce la restrangerea cresterii economice,iar inflatia se poate reduce lent, in timp.

Masurile de politica monetara bruste duc la reducerea substantiala a inflatiei ,sporirea rapida, dar pentru o perioada scurta a ratei somajului, urmand ca, dupa o perioada de timp, productia si ocuparea sa revina la niveluri anterioare, iar inflatia sa ramana restransa.

Ambele solutii au fost experimentate in diferite tari, iar in tarile dezvoltate au dat rezultate mai bune masurile de politica monetara bruste.

A) Instrumentele politicii monetare, utilizate, în tarile cu economie de piata sunt urmatoarele: manevrarea taxei rescontului, cumpararile si vânzarile de titluri pe piata deschisa-open market si variatiile cotelor rezervelor obligatorii.9

 I)Manevrarea taxei de rescont generează creșterea sau reducerea costului unui credit, prin intermediul dobânzilor, reflectat în mărirea sau reducerea masei monetare. Rescontarea reprezintă operațiunea la vedere prin care banca de emisiune achiziționează de la băncile comerciale efectele de comerț,anterior scontate de acestea, monetizându-le la o valoare diminuată.

II) Achizitionarea si vinderea titlurilor pe piata deschisa –open market vizează vânzarea -cumpărarea de pe piața monetară a unor efecte publice sau private în sensul retragerii unei anumite cantități de monedă atunci când le vinde sau introducând o cantitate suplimentara de monedă la achiziție, având efect dublu: când banca centrală cumpără crește cantitatea de monedă, iar atunci când vinde efectele sunt inverse.Aceste titluri sunt folosite mai ales în Statele Unite ale Americii unde Banca Centrala detine un portofoliu de hârtii de valoare publice si private cu care poate interveni în reglarea masei monetare.

III)Variația cotei rezervelor obligatorii este cea mai răspândită tehnică utilizată de către băncile centrale, constând în obligația pe care o au băncile comerciale de a-și constitui rezerve minime obligatorii în cont nepurtător de dobândă deschis la banca centrală, prin aplicarea unei cote procentuale la totalul resurselor atrase de băncile comerciale. Această măsura mărește gradul de lichidate al băncilor comerciale, sau diminuează resursele de creditare ale acestora.

Daca la o rata a rezervelor obligatorii de 10% bancile comerciale au dus expansiunea banilor de cont pâna la multiplicarea lor de zece ori, o masura de credit mai restânsa prin decizia Bancii Centrale de a spori rezervele obligatorii la 20% va obliga bancile centrale sa reduca la jumatate creditele acordate.Banca Nationala a folosit instrumente cum sunt: plafoane de credit, rate de refinantare bancara.

Plafoanele de credit constau tehnica bancara prin care se stabilesc plafoanele maxime de credit pentru fiecare banca comerciala în parte de catre Banca Nationala. În prezent, Banca Nationala a renuntat la plafoanele de credit, fiind considerate prea rigide pentru economia de piata.

Rata de refinantare bancara, cu ajutorul careia Banca Nationala furnizeaza lichiditati

societatilor bancare solicitante,conforme cu obiectivele sale de politica monetara si de

credit. Formele de refinantare oferite societatilor bancare sunt liniile de credit si creditul de licitatii. Liniile de credit reprezinta o forma de refinantare prin care bancilor comerciale le este permis sa adune sume de bani dintr-un cont deschis la Banca Nationala în cadrul unui interval de timp prestabilit.

Creditul de licitatie reprezinta aceea rata a dobânzii ce se stabileste în sedintele de licitatie în functie de raportul dintre cerere si oferta. Bancile comerciale liciteaza pentru resursele disponibilizate de Banca Nationala cu rata cea mai înalta a dobânzii, obtinând creditul.

9Prof. Univ. Dr.Gheorghe Manea,Prof. Univ. Dr.Ion Popescu, , Economie: microeconomie si macroeconomie,Editura Cermaprint,Bucuresti,pag344-350

 B.Măsurile luate în vederea controlului ofertei agregate presupun implementarea măsurilor necesare în vederea combaterii sau scăderii producției naționale dupa cum urmeaza:

 1)Pentru creșterea volumui de investiții se acționează prin ieftinirea creditelor, scăderea ratei medii a dobânzii și acordarea lor agenților economici care au planuri de afacere în domeniul producției.

 2)Acordarea unor facilități fiscale prin scutiri, reduceri de impozite,aplicarea sistemului de amortizare accelerată a capitalului fix, reducerea taxelor vamale pentru anumite materii prime provenite din import.

3)Reducerea costurilor de producție reprezinta responsabilitatea agenților economici care utilizeaza factori de producție la prețuri mici, dar fără sa afecteze calitatea produsului final, creșterea randamentului factorilor, care vor duce la scăderea costului unitar.

Tintirea directă a inflației este un instrument al politicii monetare întâlnit în combaterea procesului de inflație, caracterizata prin anunțarea publică a nivelului de inflație într-o perioadă de timp, prin implementarea politicilor și tehnicilor necesare atingerii obiectivului.

Aceasta presupune parcurgerea urmatoarelor etape: stabilirea obiectivului dezinflației necesar ce trebuie atins, luarea unui angajament privind obiectivul, analiza și evaluarea politicilor monetare necesare pentru implementare si obținerea rezultatelor scontate, transparența politicii monetare ,responsabilitatea sporită a băncii centrale în raport cu atingerea obiectivului.Avantajele acestei politici monetare, conform Bancii Nationale a Romaniei sunt urmatoarele:

-Dezinflația la costuri moderate;

-Reprezintă o ancoră scaderea inflației;

-Instrumentele politicii monetare sunt folosite în scopul atingerii obiectivelor;

-Implementearea unui regim nou, transparent și flexibil.

 Inflatia are consecinte economice negative asupra societatii si in relatiile dintre tari. Agentii economici trebuie sa plateasca la cumparare preturi mai mari.Deoarece puterea de cumparare a banilor scade, economiile sunt si ele depreciate de catre inflatie.

Inflatia are si unele consecinte pozitive pentru agentii economici, care trebuie sa restituie unele credite luate anterior cu bani care la restituire au putere de cumparare mai mica. Au avantaje agentii economici care si-au schimbat banii in valute mai stabile si dupa un timp ii transforma in moneda nationala.

Politica veniturilor presupune actiuni directe asupra salariilor si preturilor,mergand pana la inghetarea acestora. Politica veniturilor poate da rezultate partiale doar daca este

conjugata cu masuri care vizeaza stimularea ofertei totale si reducerea cererii totale, mai ales reducerea deficitului bugetului de stat. Politica veniturilor presupune incheierea unui pact social guvern -sindicate-patronate.

Practicarea unor stimulente fiscale pentru cei care realizeaza sporuri de productivitate

si nu maresc preturile si salariile peste un anumit procent.

Esentiale sunt masurile si parghiile economico-financiare care stimuleaza cresterea productivitatii factorilor de productie si reducerea costurilor, insotita de majorarea productiei si a ofertei pe cale intensiva. In economiile puternic racordate la schimburile internationale la care inflatia importata ar genera sporirea costurilor de productie singura solutie pentru reducerea procesului inflationist este obtinerea unei dinamici a productivitatii factorilor de productie care sa devanseze potentialul de crestere a costurilor, ceea ce inseamna consolidarea economiei reale, prin cresterea ofertei si imbunatatirea ei,calitativ si structural.

Inflatia in Uniunea Europeana

În Uniunea Europeană, inflația prețurilor de consum se măsoară prin valoarea indicatorului IAPC -Indicele armonizat al prețurilor de consum. Indicele armonizat al prețurilor de consum este bazat pe un cos de produse și servicii reprezentative pentru fiecare țară, iar pentru a fi relevant acesta trebuie să măsoare corect și eficient comportamentul de achiziție și consum al cetățenilor Uniunii Europene. În acest coș sunt incluse prețurile bunurilor și serviciilor achiziționate în mod obișnuit inclusiv elemente precum chirie, alimente, îmbrăcăminte și elemente achiziționate mai rar,dar de o valoare importantă: prime de asigurare, reparații și întreținere pentru bunuri etc.

  Și în Uniunea Europeana statele aplică aceleași metode de prevenire și combatere a efectelor negative ale inflației, prin aplicarea politicilor asupra cererii și ofertei agregate. Politica monetară de ansamblu a Uniunii Europene este responsabilitatea băncilor centrale a fiecărui stat membru al Uniunii șia Băncii Centrale Europene -BCE, care împreună formează Sistemul European al Băncilor Centrale -SEBC. Băncii Centrale Europene și băncile centrale acționează împreună în pentru atingerii obiectivului de menținere stabilă a prețurilor si se urmărește ca valoarea ratei inflației anuale să nu depășească 2%.

 Figura nr…: Folosirea dobânzilor Bancii Centrale Europene pentru menținerea sub control a inflației în Uniunea Europeana

După cum se poate observa din graficul de mai sus Banca Centrală Europeană utilizează ca metodă de menținere a inflației în pragul stabilit de 2 %, o politică monetară, acționând  prin manevrarea dobânzilor la nivel bancar, pentru emisiunea sau stagnarea de monedă europeană, ținând sub control masa monetară europeană aflată în circulație, și reușind ca prin prisma dobânzilor să păstreze rata inflației Indicelui armonizat al prețurilor de consum în targetul propus de 2% aproape în fiecare an.

Targetul de 2% propus pentru a fi atins de Uniunea Europeana, conform datelor isponibile, ratele de inflație care sunt mai mici de 2% sunt suficient de scăzute pentru ca economia să  beneficieze de stabilitatea prețurilor, ajutând consumatorii și întreprinzătorii să îsi previzioneze și catalogheze corect cheltuielile.

 Politica fiscală în Uniunea Europeana face referire la modalitatea în care guvernele decid ce sumă de bani doresc să încaseze sau să cheltuiasca și în cel fel, încasarea banilor fiind făcută prin impunerea de impozite pe bunuri, servicii sau veniturile agenților economici și persoanelor, veniturile colectate fiind redirecționate spre investirea în domenii precum infrastructura sau asistența socială. Aceste beneficii au un impact major în economie, datorită faptului impozitele și taxele impuse generează veniturile guvernului le reduc sumele de bani disponibile cheltuielilor efectuate de oameni,dar când guvernul utilizează banii, acesta introduce bani în economie.

În Uniunea Europeana coordonarea politicilor fiscale de către guvernele statelor membre, a fost convenită în “Pactul de stabilitate și creștere -PSC”. Cele mai importante prevederi ale acestor documente fiind: menținerea unui deficit bugetar sub 3% din produsul intern brut -PIB, iar datoria publică la mai puțin de 60% din Produsul Intern Brut.

Figura nr…: Deficitele bugetare în zona euro pentru perioada 1991-2011 exprimată în

procente din PIB

La inceputul anilor 1990 componenta structurala a deficitului se situa in teritoriu negativ pentru toate economiile analizate, cele mai severe valori fiind consemnate de Italia cu -11,2%, Grecia -11,1%, Belgia -6,4% si Portugalia -6,4%. La sfarsitul ultimei decade a secolului trecut, toate tarile din Zona Euro consemnau un nivel al componentei structurale a deficitului sub pragul de 3%. . Franta consemna un deficit structural de 7,2% din Produsul Intern Brut, ceea ce a determinat pierderea rating-ului AAA la inceputul anului. Grecia inregistra un nivel al deficitului structural de 7,1% din Produsul Inern Brut.

Spania 6,6% din PIB, respectiv Portugalia 5,6% din PIB. Cele mai reduse deficite bugetare structurale se inregistrau in Finlanda 1,4% din PIB, respectiv Luxemburg 1,3% din PIB.

http://economictimes.ro/deficite-bugetare-structurale-in-zona-euro/

 La nivelul Uniunii Europene politica fiscala și monetară sunt subordonate Tratatului de

înfiintarea a Comunității Europene care prevede eliminarea taxelor vamale între țările membre și asigurarea liberei concurențe în cadrul pieței comune, în acest sens avandu-se în vedere impozitele indirect manifestate sub forma Taxei pe Vaoloare Adaugata și accizele, impozitele directe fiind subordonate neafectarii liberei concurențe pe piață.

După cele două războaie mondiale economie Germaniei intră într -un lung process de revitalizare, inflația atingând cote alarmant e datorită pagubelor de după război și masei monetare exagerate din circulație. În vederea combaterii inflației Germania și–a îndreptat atenția în aplicarea unor politici monetare și bugetar-fiscale prioritare  pentru a depăși situația, autoritățile reducând deficitul bugetar, cheltuielile statului au fost acoperite prin majorarea impozitelor, rata anuală a inflație sa încadrat in intervalul 1% -3%, iar o dată cu adoptarea monedei EURO în anul 2002, economia se stabilizează si mai mult.

 În Cehia, principalul obiectiv al politicilor antiinflaționiste se reflect în necesitatea creșterii stabilității prețurilor, iar politicile fiscale și-au arătat primele succese, o dată cu publicarea primului raport de inflație al Bancii Naționale Cehă, când deficitul bugetar s-a situat în fiecare an sub 2 %. Aplicarea unor politici monetare ca instrument folosit pentru înfrânarea inflației încercând constant să armonizeze politicile Bancii Naționale Cehă cu cele ale Băncii Centrale Europene, principalul instrument de politică monetară devenind rata dobânzii.

Prin aplicarea acestor politici se urmărește atingerea unor obiective privind reducerea inflației în țările membre ale Uniunii Europene și păstrarea unui nivel de trai ridicat.

Cel mai important obiectiv al politicilor fiscale este reprezentat de inlăturarea diferențelor în ceea ce privește cotele de aplicare a impozitelor indirecte se urmărește reducerea evaziunii fiscale ,evitarea dublei impuneri și păstrarea bugetelor echilibrate la nivel de ciclu economic.

Inflatia in Romania

In România evoluția inflației a avut un parcurs schimbător, daca la începutul anilor ’90 trecea de valorile de 150%, în 2011 a ajuns la 3.14%, un nivel redus comparativ cu perioadele precedente. Datorită situației economice în care se află țara noastră, de -a lungul anilor s-au introdus o serie de politici care au acționat atât asupra cererii, cât și asupra ofertei în vederea limitării efectelor negative pe care inflația le are asupra populației țării.

Începând cu anii 1990 în România se trece de la o economie centralizată la una de piața, caracterizată prin revendicări salariale, privatizarea sectoarelor economice, liberalizarea treptată a prețurilor, creând dezechilibre economice în domenii precum:formarea prețurilor, ocuparea forței de muncă, balanța de plăti și afectând întreaga creștere economica a țării.

 La 1 noiembrie 1990 când se dă startul liberalizării prețurilor bunurilor de consum, care culminează cu valorile ale inflatiei de peste 3 cifre din primii ani de tranziție, datorați creșterii accelerate a preturilor datorită lipsei generalizate de produse de la începutul anilor ’90 dar și schimbărilor în impozite petrecute precum creșterea cotei Taxei pe Valoare Adaugata, moment în care prețurile bunurilor de consum și serviciilor cresc cu aproape 20%.

Perioada următoare se carcterizează prin implementarea metodelor de reducere a inflației, care au success, drept urmare rata anuală a inflației scade în următorii ani.

 În perioada 1993-1995, se aplică o politică monetară antiinflaționistă acționată prin intermediul băncilor. Banca centrală implementează o politică agresivă de acordare a creditelor catre băcncile comerciale, prin operarea unor rate a dobânzii foarte ridicate, ce determină băncile să acorde credite mai putine cetățenilor.

 In 1995 se produce o reorientare a politicii de creditare, prin reducerea ratei dobânzii

de refinanțare cu până la 50 de procente, a cărei finalitate a dus la îndatorarea pe termen scurt a întreprinderilor și crearea de noi locuri de muncă. Somajul în acea perioadă ajungând la

un nivel foarte scăzut ,în timp ce rata medie anuală a inflatiei ajunge la cel mai mic nivel de după anii 1990, înregistrând o valoare de 2.1%.

 Anul 1996 aduce o creștere a inflației de peste 3%, iar spre sfârșitul anului când are loc liberalizarea cursului valutar, primul an în care România lansează pe piața financiară internațională primele obligațiuni, rata a inflației continuă să crească.

În 1997 Banca Nationala Romana introduce în circulație monedă suplimentară și mărește rata dobânizii de refinanțare. Banca Nationala a Romaniei a fost nevoită să intervină prin introducerea masei monetare suplimentare, pentru a crește încrederea în moneda națională.

 Anii 1998-2000 sunt reprezentați de incercările de controlare a ratei inflației prin

introducerea politicilor monetariste, dar prețul plătit se reflecta în devalorizarea rapidă a leului national în raport cu dolarul American. Obiectivele urmărite în această perioadă fiind raportate la mărirea vitezei de circulatie a monedei și stagnarea creșterii generale a prețurilor, colaborate cu măsuri de intensificare a privatizării , politici valutare aggresive ,mărirea rezervelor valutare și susținerea monedei naționale. In obiectivele Guvernului din acea vreme erau incluse: stabilizarea prețurilor, diminuarea șomajului, creșterea economica reală, echilibrarea balanței de plăti.

Politica fiscală aplicată în țara noastră incepând cu 1990 s-a concentrate pe obținerea veniturilor bugetare din colectarea impozitelor indirecte, Taxa pe Valoare Adaugata ocupând pană la 46% din acestea.

Perioada 1993-1994 aduce un deficit bugetar de aproape 20%, perioada fiind marcată de scăderea veniturilor din impozitele indirecte și cresterea veniturilor din impozitele directe

In 1997 se apelează la introducerea unor politici de acordare de facilități în ceea ce privește impozitul pe  profit, politică ce duce la dezvoltarea economiei naționale.

In anul 2000 micșorarea Taxei pe Valoare Adaugata de la 22% la 19% aduce o creștere a prețurilor de aproximativ 3 procente.

 Anul 2005 aduce o nouă viziune asupra politicilor în vedera combaterii și limitării efectelor negative ale inflației, punându-se în evidență politici de țintire directa a inflației.

Până în 2005 politica adoptată de Banca Nationala a Romaniei pentru reducerea inflației se baza pe țintirea agregatelor monetare. Folosirea cursului de schimb ca instrument antiinflaționist și operarea cu nivelul ratei dobânzilor a devenit impracticabil.

Nivelul ratei inflatiei în 2005, a fost favorabil trecerii la aceasta metodă de țintire direct ainflației, această politică recomandată când banca centrală a redus inflația la un nivel apropiat de stabilitatea prețurilor, fiind o metodă ce asigură stabilitatea inflației.

Banca Naționala a României a doptat metoda în concordanță cu îndeplinirea etapelor premergătoare acesteia, în momentul introducerii demostrându-se indeplinirea următoarelor cerințe:

 -coborârea ratei anuale a inflației sub nivelul de 10 la sută;

-acumularea unui câștig de credibilitate de către banca centrală;

-întărirea independenței de jure și de facto a Bancii Nationale a Romaniei;

-restrângerea dominanței fiscale,derularea procesului de consolidare fiscală;

-flexibilizarea cursului de schimb al leului și reducerea gradului de vulnerabilitate a economiei la fluctuațiile acestei variabile;

 -întărirea sistemului bancar și relativa creștere a intermedierii bancare;

-sporirea transparenței băncii centrale, și a ariei și intensității comunicării Bancii Nationale a Romaniei cu publicul și piețele financiare;

 -conturarea comportamentelor macroeconomice și a mecanismelor de funcționare a economiei necesară identificării și creșterii eficacității canalelor de transmisie monetară.

Banca Nationala a Romaniei alege adoptarea acestei strategii de țintire directă a inflației datorită slăbirii relației agregate monetare-inflație, și limitării riscurilor asociate utilizării cursului de schimb ca ancoră nominal în contextul liberalizării contului de capital.

Caracteristicile definitorii ale țintirii inflației sunt:

 -asumarea angajamentului față de stabilitatea prețurilor ca obiectiv fundamental al politicii monetare;

-subordonarea altor obiective ,obiectivului fundamental;

-transparența strategiei de politică monetară prin comunicarea către public a obiectivelor și a deciziilor adoptate;

Independența băncii centrale și responsabilitatea pentru atingerea țintei de inflație:

– lipsa dominanței fiscale;

-sistem bancar sănătos.

Premisele benefice acestei doptări fac referire la urmatoarele elemente:

-rata anuală a inflației se situa sub 10%, intrând pe palierul cu o singură cifră,

– Banca Nationala a Romaniei beneficiază de independență operațională, dezinflația din ultimii ani a dus la creșterea credibilității iar sectorul bancar a dobândtit un mediu solid.

Particularitățile strategiei de țintire a inflației:

-Reducerea ratei dobânzii de politică monetară pentru restrângerea diferențialului față de piața internațională;

 -Creșterea flexibilității cursului de schimb;

 -Sterilizarea parțială a intrărilor de capital;

 -Rezerve minime obligatorii;

-Măsuri prudențiale și administrative.

 Țintele de inflație sunt exprimate în termenii variaței anuale a indicelui prețurilor bunurilor de consum, stabilite ca punct central si au un interval de variație de ±1%, stabilirea valorilor și evoluția acestora fiind caracterizate de urmatoarele etape:

 -Etapa țintelor de inflație coborâtoare stabilite pe doi ani, fiind necesară în vederea consolidării dezinflației și atingerii unei rate anuale medii a inflației sustenabile ;

-Etapa unei ținte staționare multi anuale de inflație fiind o perioadă intermediara menită să asigure trecerea spre etapa țintei continue de inflație .

Figura nr. Proiecția inflației anuale a Indicelui Preturilor de Consum și intervalul de incertitudine asociat

Conform graficului, la sfârșitul anului curent, rata anuală a inflației se va afla peste ținta anuală a inflației. In 2013 rata anuală a inflației a ajuns în intervalul de variați eapropiat valorii stabilite pentru ținta de inflație, conform Bancii Nationale a Romaniei. 

CAPITOLUL 2

DEZECHILIBRU PE PIATA MUNCII- SOMAJUL

Dezechilibrele pietei muncii sunt determinate de factori economici care au condus la scaderea cererii de munca, ca urmare a declinului prelungit al economiei. In special sub aspectul structurilor occupational-profesionale,educational-formative,comportamentale,dezechilibrele sunt influentate de factori care tin de oferta de munca.

Acest fenomen fiind caracterizat prin faptul ca o parte din populatie este în cautarea unui loc de munca. Când aceasta situtie ia proportii apar probleme economice în cadrul statului respectiv, prin creșterea cheltuielilor sociale de întretinere a șomerilor.

Dezechilibru care prezinta un excedent al fortei de munca fata de cererea de munca cu niveluri de evolutie diferite pe tari, având initial caracter temporar, iar în ultimele decenii unul permanent, dar care nu exclude total existenta de ocupare deplina a fortei de munca se numește șomaj. [7]

2.1 SOMAJUL-DEFINITII,CARACTERISTICI

Folosirea eficientă a factorilor de producție a constituit, una din problemele economice centrale, atât la nivel microeconomic, cât și la nivel macroeconomic. Dintre factorii de producție un rol decisiv îl are forța de muncă, ceilalți factori de producție, în absența forței de muncă, nu reprezintă decât elemente moarte. Forța de muncă este cea care le pune în mișcare, ea este capabilă să obțină de pe urma factorului atras în circuitul economic o cantitate mare sau mică de bunuri. Ori de câte ori o parte din forța de muncă nu este folosită societatea va fi frustrată de o anumită cantitate de bunuri , multe dintre ele de o importanță vitală.

Importanța economică a utilizării depline a forței de muncă si pierderile care ar putea rezulta din nefolosirea acestui factor decisiv al procesului de creștere economică, au rezultat din analiza dezvoltării ciclice. Perioadele de recesiune economică sunt însoțite de mari reduceri de persoane, de o creștere a șomajului.

Fazele de avânt oferă posibilitatea încadrării în muncă a celei mai mari părți a populației active a unei țări. Intre fenomenul ciclității economice și cel al șomajului, există o legătură ca de la cauză la efect.

Șomajul este un dezechilibru al pieței muncii și se caracterizează prin existența unui anumit număr de persoane apte de muncă disponibile care nu-și găsesc un loc de muncă.

Șomajul este o stare negativă a economiei, care afectează o parte din populația activă aptă de muncă prin neasigurarea locurilor de muncă.

Afectează toate țările, fiind în creștere după deceniul șapte al secolului nostru.

Forța de muncă reprezintă un bun care se comercializează, in mod liber pe o anumita piață, denumită piața forței de muncă.

Din acest punct de vedere, șomajul reprezintă excedentul de oferta de forță de muncă față de cererea de forță de muncă:

S=O-C

unde:

S reprezintă șomajul;

O reprezintă oferta de forță de muncă;

C reprezinta cererea de forță de muncă.

Elemente care incadrează o anumită persoană in categoria șomerilor:

-după trimiterea in șomaj persoana respectivă a căutat in mod activ și sistematic de lucru in ultimule patru săptămâni.

-așteaptă să fie rechemat la locul de muncă de unde a fost disponibilizat.

-in decursul următoarei luni se așteaptă să găsească un nou loc de muncă in locul celui pierdut.

Definirea și comesurarea șomajului constituie obiectul unor controverse, din care se desprind trei tipuri de definire:

a) șomerii sunt considerați toți cei apți de muncă, dar care nu găsesc de lucru și care pot fi angajați, parțial sau în întregime, numai în anumite momente ale dezvoltării economice. În acest caz, șomerii apar ca surplus de forță de muncă, în raport cu cei angajați în condiții de rentabilitate impuse de economia de piață: oferta de forță de muncă > forță de muncă angajată.

b) șomerii sunt considerați toți cei care au înregistrate cereri de angajare la oficiile de plasare a forței de muncă sau toți cei ale căror cereri nu au fost satisfăcute până la sfârșitul fiecărei luni, indiferent dacă solicită :

– locuri de muncă permanente sau temporare;

– locuri cu timp de muncă integral sau parțial;

– un loc de muncă mai adecvat cu aspirațiile proprii.

c) definiția dată de Biroul Internațional al Muncii din cadrul O.N.U., organizație care studiază acest fenomen pentru a putea elabora strategii de combatere, consideră șomer orice persoană care are mai mult de 15 ani si îndeplinește concomitent patru condiții:

– este apt de muncă;

– nu muncește;

– este disponibil pentru o muncă salariată sau nesalariată;

– caută un loc de muncă.

Caracteristicile șomajului sunt urmatoarele:

a) nivelul la care a ajuns, exprimat:

– absolut – prin numărul șomerilor;

– relativ – prin rata șomajului.

b) intensitatea cu care se manifestă,din acest punct de vedere existând:

– șomaj total, prin pierderea locului de muncă și încetarea totală a activității;

– șomajul parțial, diminuarea activității cu reducerea corespunzătoare a salariilor;

c)durata: timpul scurs între pierderea locului de muncă sau diminuarea activității și reluarea normală a lucrului;

d)structura, componența pe categorii de:

– vârstă;

– nivel de calificare;

– sex etc.

Între ocupare și șomaj și – în sens larg – între ele și inactivitate, delimitările au devenit, în ultima vreme, tot mai slabe și, uneori, incerte. Asistăm, astfel, la crearea unei situații cu numeroase semnificații pentru cei ce o suportă.

Figura 1.1. Frontiere între ocupare, inactivitate și șomaj

unde: – 1 – munci cu durată redusă voluntar;

– 2 – munci clandestine;

– 3 – munci cu durată redusă involuntar;

– 4 – activități de formare; pre-pensionare; șomeri descurajați.

Din figura de mai sus se observă că:

Stadiile (1) și (3) reprezintă munci cu durată redusă:

În situția (1), reducerea e involuntară, iar titularul postului face parte dintr-o categorie care se situează între ocupare și inactivitate;

În situația (3), ne confruntăm cu șomaj parțial, iar individul este, încă, intr-o stare nedefinită, între activitate și șomaj.

Stadiul (2) este constituit din munci clandestine, proprii așa-numitei „economii subterane”: dacă ele sunt realizate în plus față de o ocupație declarată, lucrătorul face parte din categoria obișnuită de salariat; dacă, însă, un asemenea tip de muncă e unicul pentru un individ, omul se situează fie în rândul celor inactivi, fie în cel al șomerilor (depinde de caz).

Stadiul (4) corespunde, uneori, șomajului deghizat, presupus de următoarele categorii: cei aflați în diverse stagii de formare (care vor fi întâlniți, ulterior, în rândul populației active și care, momentan, nu figurează în statisticile vizând șomajul); cei care profită de pensionarea anticipată (pre-pensionare); cei considerați descurajați (de obicei, populație inactivă, dezamăgită de căutări).

Cele mai reprezentative caracteristici ale fenomenului studiat sunt:

Șomajul este un dezechilibru macroeconomic, un fenomen care concretizează subocuparea mâinii de lucru.

El exprimă, totodată, sensul unic al disproporției pe piața forței de muncă: oferta strict mai mare față de cerere.

Disparitățile devin inegalități, iar acestea dezechilibre, manifestate între potențialul de lucru, posibilitatea lui și folosirea lui efectivă.

În orice moment, șomerii – considerați de către unii suprapopulație relativă – constituție, de fapt, rezerve de forță de muncă.

Șomajul demonstrează, în final, faptul că societatea nu e capabilă să asigure ocuparea completă sau măcar eficientă a mâinii de lucru.

Fenomenul în sine nu poate să dispară:este și va fi diagnosticat și tratat, dar nu va putea fi eradicat.

Indiferent de natura și formele șomajului, durata lui se manifestă din momentul pierderii locului de muncă, până la reluarea activității.

Conținutul șomajului

De-a lungul timpului, dezvoltarea urmează un anumit trend. Acest trend ar corespunde unei utilizări depline și eficiente a tuturor factorilor de producție, ceea ce în termeni statistici ar însemna produsul intern brut potențial, sau plafonul maxim posibil a fi obținut. În realitate, produsul intern brut realizat efectiv se abate continuu de la acest plafon, situându-se, de regulă, sub el. Decalajele dintre produsul potențial și cel efectiv se măresc considerabil în perioadele de recesiune, când asistăm la scăderi masive ale producției și accentuarea șomajului. Chiar și în faza de boom produsul efectiv obținut nu depășește pe cel potențial, ci numai se apropie de el. Întotdeauna vor exista anumite rezerve nefolosite, mai ales în domeniul forței de muncă. Astfel, Biroul pentru Analize Economice de pe lângă Departamentul Comerțului al S.U.A consideră că produsul național brut potențial este egal cu acel nivel al producției obținut în condițiile existenței unei rate a șomajului egală cu 6% – Desigur acest organism de sinteză economică n-a recomandat niciodată ca în economia S.U.A să existe neapărat o rată a șomajului de 6%, dar consideră că aceasta ar fi normală sau naturală.

În legătură cu corelația ce se stabilește între creșterea economică efectivă și modificările suferite de rata șomajului, economistul american Arthur Okun (1929 – 1979) a stabilit o relație care a rămas în teoria macroeconomică sub denumirea de legea lui Okun. În forma sa sintetică această relație arată în felul următor:

ΔU = – 0, 4 (y-2,5)

unde,

ΔU = reflectă modificările ratei șomajului (creșteri sau scăderi);

y = rata creșterii economice;

2,5 = trendul creșterii oconomice.

Pentru a vedea cum poate fi utilizată ecuația de mai sus, economistul Gh. Postelnicu, a făcut o analiză în lucrarea sa “Macroeconomie”. Să presupunem că, într-un anumit an, s-a înregistrat un ritm de creștere economică egal cu 4%. Acest ritm va determina o reducere a ratei șomajului cu 0,6% pentru că:

0,4 ( 4 – 2,5) = 0,6.

Cu ajutorul relației (1) putem să calculăm ce rată de creștere economică ar fi necesară pentru a reduce rata șomajului cu 1%. Răspunsul este relativ simplu și anume cu 5% deoarece:

[-1 = -0,4 (5 –2,5 )]

La o creștere de 7,5% pe an, rata șomajului ar scădea cu 2%. În conformitate cu legea lui Okun pentru fiecare două procente scădere a produsului național brut efectiv față de produsul național brut potențial, rata șomajului crește cu 1%. De exemplu, dacă P.N.B. pornește de la 100% cât reprezintă potențialul său maxim și scade, să spunem la 98% față de potențial, atunci rata șomajului crește de la 6% la 7%.

Desigur, aceste calcule A. Okun le-a făcut pe baza datelor din economia Statelor Unite ale Americii. Rezultatele ar putea să difere sensibil de la țară la țară în funcție de condițiile concrete existente.

Legea lui Okun este prezentată și de cei doi economiști Marius Băcescu și Angelica Băcescu – Cărbunaru, în lucrarea “Macroeconomie și politici macroeconomice ”. Dacă de exemplu într-o țară în care există o rată de creștere economică de 3% și o rată a șomajului de 10%, ne propunem să reducem rata șomajului la 4%, atunci ne vor trebui 4 ani și o rată de creștere anuală de 7,4% deoarece la fiecare 2,2% creștere economică deasupra trendului se va reduce șomajul cu 1%. Mai putem aborda și soluția în care ritmul de creștere economică în trei ani succesivi să fie de exemplu de 8,2%, 7% și 6%.

Categoric, șomajul reprezintă unul din cele mai grave dezechilibre macroeconomice. El reflectă neconcordanța dintre oferta de muncă, pe de o parte, și cererea de muncă, pe de altă parte, în sensul că prima, adică oferta, depășește cererea efectivă de forță de muncă. Datorită acestui fapt, o parte a populației apte de muncă nu are un loc de muncă. În țara noastră, în baza Legii nr.1/1991, republicată in urma modificărilor aduse prin Legea nr.86/1992, sunt considerate în șomaj toate persoanele apte de muncă care nu pot fi încadrate din lipsă de locuri disponibile corespunzătoare pregătirii lor. Cauzele care conduc la această situație sunt numeroase, ceea ce face din șomaj un fenomen foarte complex.

După cum se știe, și pe piața muncii există concurență privită ca o confruntare permanentă între capacitățile creative, de inovare ale oamenilor, fapt care le stimuleaza interesul pentru pregătirea profesională, în afirmarea talentului și priceperii lor. Concurența este aceea care selectează și ierarhizează valorile și competențele umane, contribuind, astfel, la afirmarea noului.Tendința de creștere a decalajului dintre cererea și oferta de muncă este rezultatul acțiunii conjugate a unui grup întreg de factori, care influențează în același timp și rat șomajului. În această ordine de idei, menționăm că cererea de forță de muncă poate fi, direct sau indirect, influențată de conjunctura economică (ciclul economic), micșorarea sau creșterea cererii globale, evoluția investițiilor, înzestrarea muncii cu echipament tehnic de randament superior, netehnologizările și restrucuturările producției și managementului (nivelul productivității muncii și al salariului național nominal), sezonalitatea unor activități economice, modificările intervenite în rata profitului ca urmare a trecerii activității pe principiul eficienței și rentabilității, restrângerea activității unor ramuri energointensive sau puternic dependente de importul de materii prime. Pe de altă parte, oferta de muncă se află și ea sub impactul unor factori a căror intensitate nu poate fi trecută cu vederea în anumite perioade precum: creșterea populației apte de muncă, ca urmare a modificării unor parametrii demografici (rata natalității, sporul natural al populației), micșorării duratei școlarizării și măririi vârstei de pensionare, imigrării de persoane tinere, creșterea costului pieții care determină necesitatea angajării mai multor membrii ai familiei, inclusiv al femeilor, durata săptămânii de lucru și dorința de a dispune de mai mult timp liber, structura profesională a forței de muncă, necesitatea respectării unor norme obligatorii de protecție a muncii și de asigurări sociale.

Având în vedere principalii factori care determină modificarea în timp a cererii și ofertei de muncă, trebuie să mai clarificăm câteva noțiuni de ordin teoretic. În primul rând, subliniem faptul că cererea de muncă nu trebuie identificată cu necesarul total de muncă. Cererea de muncă reprezintă numai o parte a necesarului total de muncă și anume cea care este satisfăcută prin intermediul angajărilor și salarizării. Pe lângă această parte există un mare număr de persoane care, deși desfășoară o anumită activitate economică, nu întrunesc calitatea de salariat. Ne referim, între altele, la cei ce sunt ocupați în gospodăriile proprii, la cei ce desfășoară activități casnice, liber profesioniștii ș.a. De asemenea, nici oferta nu ia în considerare întreaga populație aptă de muncă, ci numai acea parte care este dornică să se angajeze ca forță de muncă salariată. De aceea, oferta de forță de muncă o putem defini ca fiind totalitatea muncii pe care o poate efectua populația aptă de muncă doritoare să se angajeze la un moment dat.

Pornind de la aceste elemente ne va fi mai ușor să vedem care sunt condițiile necesare și suficiente pentru ca o persoană să fie declarată șomer. Potrivit unei definiții inernaționale a șomajului adoptată în anul 1954 de către Conferința Internațională pentru Statistică întrunită din inițiativa Biroului Internațional al Muncii, o persoană este considerată șomer dacă a depășit perioada școlarizării obligatorii și întrunește simultan următoarele criterii:

– nu are un loc de muncă

– caută o muncă salariată

– este disponibil să lucreze imediat (adică să nu fie bolnav).

Situația de șomer se datorează, așadar, derulării concomitente a două procese și anume:

a) pierderea locului de muncă de către o parte a populației active;

b) imposibilitatea angajării integrale, in perioada respectivă, a noilor generații de populație aptă de muncă, cu deosebire a tinerilor absolvenți posesori ai diferitelor forme de calificare.

Evident această situație de șomaj trebuie îregistrată în evidența instituției care se preocupă de problemele muncii și protecției sociale, în cazul nostru oficiile de plasare a forței de muncă.

În ansamblul factorilor de producție,unul dintre cele mai importante elemente îl reprezintă omul, baza desfășurării mai multor procese – economice sau nu. De aceea, modul de concepere a organizării diverselor activități trebuie să aibă în vedere – alături de alte considerente, problema ocupării, deci a folosirii mâinii de lucru. Importanța respectivei noțiuni poate fi motivată tocmai prin raportarea la termenul contrar (acela de neocupare), dat fiind că neutilizarea forței de muncă înseamnă, după cum știm, nu atât un element în plus pentru raportări statistice, cât mai ales costuri sociale suplimentare.

În opinia Conferinței Internaționale a statisticienilor în domeniul muncii, subocuparea este un fenomen care apare atunci când ocuparea unei persoane devine insuficientă în raport cu normele determinate sau cu alt raport posibil, ținând seama de calificarea profesională. Conform acestui punct de vedere, se disting două forme ale subocupării:

– una vizibilă, cuprinzând indivizi care muncesc – involuntar – mai puțin decât durata normată a lucrului în activitatea corespunzătoare și care sunt în căutarea unor slujbe suplimentare;

– alta invizibilă – care sugerează, din start, un concept mult mai vag și care desemnează situația persoanelor exercitând o situație profesională în care calificarea lor nu e pe deplin utilizată.

Pentru a caracteriza volumul ocupării, unii economiști utilizează indicatorul vizând numărul total de ore de muncă, susceptibil a fi prestate în absența șomajului, în ideea complementarității termenilor șomaj și ocupare. Se vorbește și despre necesitatea utilizării depline a forței de muncă, ceea ce s-ar traduce prin posibilitatea ca, în orice moment, individul dornic să lucreze să-și poată găsi o ocupație și un post corespunzător pregătirii lui, convenabil, bine plătit ș. a., în ciuda oscilațiilor și dereglementărilor economico – sociale. Niciodată, însă, nu se va putea îndeplini acest deziderat: practica a dovedit, prin ceea ce reprezentăm fiecare – ca pioni distincți într-o anumită ordine economică – faptul că le plein – emploi este și va rămâne o chestiune teoretică, utilă mai mult comparațiilor. Definim, așadar, doar folosirea în condiții normale a forței de muncă, printr-o populație ocupată în proporție de 95-98%; diferența de neocupare (2-5%) este cu neputință de anulat (căci între numărul persoanelor apte de a desfășura o activitate și numărul efectiv al locurilor de muncă, nu există, practic, o egalitate.

Gradul de ocupare, nivelul subocupării și cel al șomajului sunt indicatori care țin seama de multiple împrejurări:

Economia este determinată de un sistem propriu de organizare (pe care și ea îl influențează, la rândul său), dispunând – la un moment dat de timp – de un număr limitat de locuri de muncă (este vorba de conceptul de cerere de muncă). Supradimensionarea „pragului” respectiv nu e imposibilă, dar se va realiza cu un cost din ce în ce mai mare, având nevoie de justificări.

Societatea a fost și va rămâne, probabil, stratificată, de aici decurgând o chestiune controversată: eterogenitatea veniturilor, care, evident, influențează negativ și totodată definitoriu gradul de ocupare.

Piața muncii presupune anumite premise, care, dacă nu sunt respectate, provoacă multiple disfuncționalități: transparența în privința informației (acces la lucru, condiții de angajare ș. a.); raționalitatea economică (în vederea maximizării utilității muncii); mobilitatea forței de muncă.

Există – desigur – și factori care determină în mod direct (deși nu totdeauna proporțional) mărimea șomajului: creșterea populației, progresul tehnic, sistemul de învățământ, nivelul cultural ș. a..

Datorită neputinței de a folosi întregul fond disponibil de mână de lucru, operăm cu noțiunea de inutilizare sau cu cea de neutilizare a forței de muncă. De aceea, își face simțită prezența fenomenul ocupării incomplete (al subocupării), caracteristic în situațiile în care oferta declarată depășește cererea pe piața corespunzătoare. Concret, in asemenea cazuri, își face apariția șomajul, concept pe care îl vom studia în ceea ce urmează.

Dacă încercăm să definim șomajul, constatăm că există o serie de modalități în care se poate face acel lucru: fie în funcție de maniera de abordare, fie potrivit unei perioade istorice, fie după trăsăturile pe care dorim să le reliefăm. Una din definițiile unanim acceptate în domeniu a fost adoptată în 1954 (și modificată, apoi, în 1982), la Conferința Internațională a statisticienilor din domeniul muncii – și aparține Biroului Internațional al Muncii (B.I.T.). Acest organism interpretează statutul de șomer prin prisma a trei criterii, necesar a fi îndeplinite pentru ca un individ să poată fi încadrat într-o astfel de categorie:

să nu aibă un loc de muncă;

să fie disponibil pentru lucru;

să fie efectiv în căutarea unei slujbe.

În termeni generici ai pieței muncii, șomajul reprezintă un excedent al ofertei în raport cu cererea de mână de lucru. Trebuie ținut seama, însă, că respectiva ofertă nu ia în considerare toată populația aptă de muncă, ci doar pe cea dornică să se angajeze ca forță de muncă salariată (de aceea, cererea se constituie din ceea ce se poate satisface prin intermediul condițiilor salariale date). Starea de șomer se datorează, in principiu, unui număr de două situații socotite concomitente:

pe de o parte, în „zona” ofertanților, pierderea locului de muncă în cazul unora din ei;

pe de altă parte, imposibilitatea angajării integrale, într-o perioadă de timp, a unei întregi generații de absolvenți calificați pentru o anumită muncă.

In România problema șomajului tinde să se agraveze și datorita faptului că a inceput să se restructureze o parte a intreprinderilor mari și foarte mari. Aceasta restructurare presupune, deci, și pierderea unor locuri de muncă, care adăugându-se la numărul șomerilor deja existenți pe această piață nu va reuși decât să agraveze problema șomajului, iar in ultimă instanță va conduce chiar la revolte sociale (greve, ieșiri in stradă, boicoturi etc).

Nivelul șomajului se măsoară in mărime absolută (ca număr de șomeri) dar se determină și ca rată:

Rs=, unde:

Rs=rata șomajului;

NS=numărul de șomeri;

PA=populația activă

Dacă ocuparea deplină implica un șomaj de 3-5 procente, in mod analogic, se conșidera ca scăderea șomajului sub minimul respective caracterizează o stare de supraocupare a forței de muncă. Conform teoriei lui Dennise Flouzar, dacă rata șomajului atinge in jur de 1%, mâna de lucru devine foarte rară, creând o anumită dependență pentru cei care vor să angajeze și totodată, costul plătit de cei care angajează salariați tinde sa crească in mod mai accelerat decât productivitatea. Economistul A.W.Phillips, care a pornit in cercertările sale de la permanentizarea șomajului (in lucrările sale a fost luată ca exemplu șituația din Anglia), a ajuns sa impună in teoria economică un nou concept-rata naturala a șomajului. Această teorie a fost ulterior dezvoltată de Friedman. Rata naturală a șomajului este strâns legată de rata inflației; practic, rata naturală corespunde unei rate stabile a inflației.

Pentru a ințelege cea ce inseamnă rata naturală a șomajului pornim de la premisa existenței inflației in economie, exprimată printr-o anumita rată și realizarea, concomitent, a doua condiții care fac sa nu se modifice dimenșiunile inflației:

*să nu se creeze un excedent de cerere;

*sa nu se producă șocuri in ofertă.

Dacă se realizează prima condiție, șomajul se fixează la nivelul ratei sale naturale, adică la nivelul determinat de egalizarea preșiunii in direcția creșterii salariilor ca urmare a reocupării tuturor locurilor de muncă, cu preșiunea pentru scăderea salariilor care se formează sub incidența existentei șomajului. Realizarea celei de a doua condiții face ca oferta agregată să nu cunoscă altă schimbare decât cea determinată direct de rata inflației care, daca rămâne constantă, menține șomajul in limitele ratei naturale.

Prin realizarea celor două condiții punctate anterior, cererea și oferta agregate se modifică numai in funcție de fenomenul inflaționist și de aceea rata naturală a șomajului o reflectă. Dacă cererea agregată și oferta, sau numai una dintre acestea, se modifica și datorită altor factori decât inflația, atunci șomajul poate înregistra o rată mai mare decât cea naturală, iar inflația-conform teoriei economice-va începe să scadă.

1.2 CAUZELE SOMAJULUI

Aparitia si accentuarea somajului au o multitudine de cauze obiective, dar si subiective. In conditiile unei productivitati a muncii ridicate, ritmul de crestere economica, nu mai este capabil sa creeze noi locuri de munca, astfel incat sa asigure o ocupare deplina, pe piata muncii, decalajul intre cererea de munca si oferta de munca fiind in favoarea ultimei.
Exista si cauze de ordin subiectiv, care tin de comportamentul retinut al agentilor economici de a angaja tineri, fie datorita lipsei lor de experianta, fie ca acestia nu se incadreaza in disciplina muncii. In randul tinerilor, somajul apare si ca urmare a tendintei de a cauta locuri de munca platite cu un salariu mai mare, fapt ce intarzie integrarea lor activa.

Progresul tehnic – pe termen scurt, este generator de somaj, intr-o proportie mai mare sau mai mica, in functie de capacitatea financiara a tarilor de a asimila noutatile cercetarii stiintifice.Pe termen lung, genereaza noi nevoi, care sunt acoperite prin produse rezultate din activitati noi, generatoare de locuri de munca.
Criza economica – caracterizata prin scaderi sau stagnari ale activitatii economice, sporeste numarul de someri, integrarea lor fiind la un nivel scazut. Absorbirea unui numar cat mai mare de someri depinde de posibilitatile reale ale fiecarei tari de a stimula agentii economici in cresterea investitiilor de capital.In Romania, criza economica de lunga durata a generat un somaj de mari proportii cu perspective reduse de reintegrare a fortei de munca pe termen scurt.
Modificarile de structura a ramurilor si sectoarelor economice – sub impactul diversificarii cererii de bunuri, al crizei energetice, conduc inevitabil pentru o perioada indelungata la reducerea cererii de munca.Imigrarea – emigrarea – influenteaza asupra starii pietei muncii. Imigrarea unei parti a populatiei active in vederea angajarii in diferite tari va spori oferta de forta de munca in cadrul acestora. Emigrarea are un efect invers, de scadere a ofertei de munca in zona de origine.
Conjunctura economica si politica internationala nefavorabila – datorita oscilatiilor ritmului cresterii economice, conflictele armate, promovarii unor politici de embargou influenteaza negativ asupra relatiilor economice vizand importul – exportul, deteriorand activitatile economice in tarile din zona si contribuind la cresterea somajului.Existenta somajului la un nivel ca o rata naturala, urmata de o relativa stabilitate a ofertei de munca, ar genera conditii de echilibru intre rata somajului si rata inflatiei.

1.3 FORMELE SOMAJULUI

Literatura economica prezinta doua categorii de șomaj:

_ Șomajul voluntar este acel tip de șomaj care descrie situa_ia în care oamenii ap_i de munca nu doresc sa lucreze, în majoritatea covârsitoare a situa_iilor, deoarece de_in suficiente resurse

materiale;

_ Șomajul involuntar (for_at) descrie situa_ia în care oamenii ap_i de munca doresc sa se angajeze,dar nu gasesc locuri de munca disponibile. Acest tip de șomaj este cel care ridica probleme sociale,fiind singura forma acceptata pentru plata indemniza_iei de șomaj în conformitate cu Legea 76/2002 privind sistemul asigurarilor pentru șomaj și stimularea ocuparii for_ei de munca. [6]

În functie de natura si cauzele somajului se pot distinge mai multe tipuri de somaj:

1. Șomaj clasic – șomajul care apare atunci când salariile practicate se situeaza peste salariul de echilibru între cererea și oferta de munca, facând astfel ca numarul celor aflați în cautarea unui loc de munca sa fie mai mare decât numarul de locuri de munca disponibile. Economiștii de sorginte monetarista susțin ca reglementarea excesiva a pieței muncii (stabilirea prin lege a salariului minim, alte mijloace prin care guvernele încearca sa impuna standarde minime în ce privește condițiile de munca precum și reglementarile legislative vizând descurajarea concedierilor) conduce la creșterea costului /loc de munca și determina o reticența mai mare din partea angajatorilor de a oferi locuri de munca.

2. Somaj ciclic (keynesian) – șomajul generat de reducerea volumului activitatii economice a

firmelor ca urmare a deteriorarii conjuncturii economice interne si /sau internationale .

Nivelul șomajului ciclic crește în perioadele de recesiune economica și scade în perioadele

de creștere economica. Economiștii keynesieni susțin ca acest tip de șomaj apare ca urmare a cererii agregate insuficiente și astfel este nevoie de o mai mare implicare a statului în economie și de creșterea investițiilor guvernamentale.

3. Șomaj structural – șomajul datorat faptului ca numarul locurilor de munca disponibile pe

anumite piete ale muncii este mai mic decât numarul lucratorilor care ar dori sa le ocupe.

Somajul structural explica, adesea, perioadele mai lungi de somaj. Șomajul structural

apare ca urmare a modificarilor structurale intervenite în economie și care determina o

necorelare între specializarile oferite și cele cerute pe piața muncii. Șomajul tehnologic

poate fi asimilat, de asemenea, șomajului structural.

4. Șomaj fricțional – șomajul datorat faptului ca o persoana are nevoie de un anumit timp

pentru a-și gasi un loc de munca potrivit calificarii si dorintelor sale Somajul frictional

explica, adesea, perioadele scurte de somaj. Vorbim de șomaj fricțional în cazul

persoanelor care ”se afla între doua slujbe”, adica de acele persoane care fie au fost

concediate fie au parasit în mod voluntar un loc de munca și care au posibilitatea, în mod

real, sa-și gaseasca în scurt timp un alt loc de munca.

5. Șomajul sezonier – șomajul care este determinat de ciclicitatea unor factori naturali. Acest

tip de șomaj afecteaza, cu precadere, anumite sectoare cum ar fi agricultura sau

construcțiile.

Ultimele 3 tipuri de șomaj pot fi încadrate într-o categorie mai larga, aceea a șomajului de

echilibru. Șomajul de echilibru apare pe o piața a muncii în care exista un echilibru la nivel

global între cererea și oferta de forța de munca, dar în care persista un grad de neocupare fie

din cauza necorelarii între profesiile și specializarile cerute și cele oferite fie din cauza ca unii

șomeri se afla în cautarea unor slujbe mai bine platite.

In ceea ce privește durata șomajului se poate spune ca aceasta depinde de mai mulți factori, dintre care esențiali sunt.

-gradul de organizare al pieței muncii care presupune, printre altele, existenta unei rețele de agenții de plasare a forței de muncă, agenții și servicii destinate in special populației tinere etc.

-structura demografică a forței de muncă.

-abilitatea și interesul unei persoane de a căuta și găși o slujbă mai bună.

-tipurile de slujbe disponibile.

Trebuie, de asemenea, precizat faptul ca durata șomajului (care începe din momentul pierderii locului de muncă) nu este stabilită prin lege. Deci nu este in viata economică o durata a șomajului legiferată, dar exista in legislația fiecărei țări reglementată o perioada (care poate fi cuprinsă intre 12-24 luni) in care persoana disponibilizată primește ajutor de șomaj.

Intenșitatea șomajului reprezintă o alta trăsătură ce prezintă importanță deosebită. In funcție de intenșitatea șomajului putem distinge:

a)șomaj total, ceea ce înseamnă pierderea locului de muncă și încetarea totală a activității. In acest context întâlnim foarte des cazurile in care, datorită restructurării temporare a unor activități, persoanele cuprinse in jurul vârstei de 40-45 de ani, datorita pierderilor locurilor de muncă refuză să caute alt loc de muncă, să se recalifice sau să lucreze in alt domeniu decât acela din care tocmai a fost disponibilizat.

b)șomaj parțial. In acestă șituație se află salariații unor societăți care-și restrâng activitatea dar numărul persoanelor angajate rămâne același. Pentru a nu produce pe stoc, cel mai adesea aceste întreprinderi nu lucrează decât 3-4 zile dintr-o săptămână normală de lucru, evident cu reducerea proporțională a salariilor.

c)șomaj deghizat care este specific țărilor in curs de dezvoltare, unde foarte multe persoane au o activitate aparentă (“se fac că muncesc”), cu productivitate scăzută.

Acordarea ajutorului de șomaj de către stat pentru persoanele care și-au pierdut locurile de muncă reprezintă cea mai răspândită măsura de protecție socială pentru aceste persoane.

Plecând de la ipoteza ca intr-o familie in care lucrează ambii soți venitul respectivei familii este de 100%, iar venitul unei familii in care lucrează un șingur soț este aproximativ 75% din venitul primei familii, dacă in acest ultim caz persoana devine șomer, pe parcursul perioadei in care primește ajutor de șomaj venitul familiei sale devine mult mai mic decât a fost anterior și extrem de mic față de familia cu doi salariați. In țările dezvoltate, atât timp cât șomajul se înscrie in limitele legale pentru ajutorul de șomaj, venitul celui trecut in șomaj se menține aproape de venitul obținut anterior. Mai mult decât atât, in anumite state ajutorul de șomaj era supus unor tratamente fiscale speciale. Astfel, in SUA până in 1980 ajutorul de șomaj era scutit de impozitare in cazul impozitului pe venitul global, iar după acest an era impozitat numai când venitul total al unei anumite familii (in cadrul venitului global intrând și ajutorul de șomaj) depășea un plafon prestabilit de stat.

Numeroase semnale de alarmă au fost trase in acest sens in cazul Europei Occidentale. Mulți specialiști conșiderau ca datorită nivelului ridicat al ajutoarelor de șomaj este influențat nivelul ridicat al ratei șomajului. Mărimea ratei șomajului datorita alocației de șomaj, are ca principală motivație faptul ca pentru a obține ajutorul respectiv, oamenii trebuie sa se regăsească in “forța de muncă”, să caute activ de lucru, chiar dacă in realitate mulți dintre ei nu vor să lucreze. Daca ar lipși indemnizațiile de șomaj, o parte ar ieși din forța de muncă, in acest fel reducându-se rata măsurată a șomajului. Conform opiniei unor specialist , daca aceasta ar scădea cu 0,5%, in același timp ar crește rata ocupării cu 1%.

Un alt punct de vedere consta in faptul că fără ajutorul de șomaj s-ar realiza o stabilizare. Existând ajutorul de șomaj, agenții economiei nu au interes sa așigure o ocupare stabilă și deplină a forței de muncă. Faptul ca un angajat care este trimis pe o anumita perioada in șomaj nu va suferi pierderi foarte mari din venit, face și mai ușoară decizia agentului economic de a-l trimite in șomaj.

Din enumerarea și dezvoltarea elementelor de mai sus, care ne arată mai ales caracterul “nociv” al ajutorului de șomaj, la o primă vedere se poate spune că mai bine s-ar renunța la acordarea lui. Dar dacă, prin absurd s-ar renunța la acordarea acestei indemnizații, lucrurile ar evolua in sensul pozitiv?. Nu putem da un răspuns satisfăcător la aceasta întrebare dar este cert faptul că nu se poate renunța la acordarea unui ajutor minim pentru persoanele care din diverse motive și-au pierdut locul de muncă. Acest ajutor de șomaj trebuie acordat chiar și numai datorită faptului ca o persoana disponibilizată, cu toate eforturile reale pentru gășirea unei noi slujbe, are nevoie de o anumită perioadă de timp pentru gășirea unui nou loc de muncă.

Pe de alta parte o persoană nu poate accepta orice fel de loc de muncă doar din șimplul motiv ca actualmente este șomer. In acest caz se include persoanele foarte competente, calificate superior și care pierzându-și locul de muncă nu pot accepta orice slujbă, uneori necalificată (acest lucru ar însemna totodată și o pierdere pentru economie a resurselor sale cele mai valoroase). In felul acesta, prin acordarea unui ajutor de șomaj, persoanele cu statutul de șomer își asigură un standard minim de trai.

2.4 MASURAREA SOMAJULUI: RATA SOMAJULUI

Analiza șomajului ca principal dezechilibru macroeconomic nu poate fi făcută în absența unor parametri cantitativi și calitativi cu ajutorul cărora să caracterizăm nivelul, durata, structura și frecvența acestuia.

Nivelul șomajului poate fi redat atât în cifre absolute, cât și relative. Atunci când vorbim de forma absolută a șomajului avem în vedere numărul persoanelor care se află în șomaj la un moment dat și întrunesc condițiile menționate la începutul acestui capitol. Forma relativă este redată de rata șomajului.

În principiu, suma celor ocupați și șomerilor alcătuiește ceea ce numim forța de muncă disponibilă activă, mai exact totalitatea persoanelor cuprinse între grupele de vârstă 16 – 60 de ani la bărbați și 16 – 57 ani la femei. Evident, pe lângă cei ce și-au pierdut locurile de muncă, deci sunt șomeri, întotdeauna va exista un anumit număr de persoane care, din diferite motive, nu pot să lucreze. Avem în vedere elevii și studenții care își continuă studiile peste vârsta de 16 ani, militarii în termen, casnicele, persoanele care și-au pierdut temporar capacitatea de muncă, fiind bolnave, persoanele handicapate, sau, pur și simplu, nu doresc să lucreze, complăcându-se să ducă o viață parazitară. Toți aceștia nu fac parte din forța de muncă activă disponibilă. Drept urmare, rata șomajului se calculează raportând numărul șomerilor (totalitatea persoanelor care îndeplinesc condițiile necesare și suficiente pentru a putea fi declarate șomeri) la numărul populației active disponibile:

Rata șomajului = Nr. șomerilor / nr. populației active disponibile X 100.

Pentru a reține mai bine metodologia de calcul a ratei șomajului să apelăm la un exemplu. El este luat din economia S.U.A. în momentul decembrie 1988:

Situația forței de muncă și a șomajului în S.U.A. în Dec. 1988 (în milioane lei)

1. Total populație 247,2

– minus cei ce nu fac parte din forța

de muncă activă disponibilă 124,6

2. Total forță de muncă activă disponibilă 122,6

din care:

– angajați efectiv 116,0

– șomeri 6,6

3. Rata șomajului (formula) = (6,6 : 122,6) 100 = 5,4 %

Rata șomajului este calculată în fiecare lună de către Bureau of Labour Statistics în S.U.A. și de către Comisia Națională pentru Statistică în România. În cazul țării noastre, datele statistice privind numărul absolut al șomerilor este luat de la Oficiile Județene pentru Plasarea Forței de Muncă. În S.U.A. este folosită metoda sondajelor pentru că, la o populație cu mult mai numeroasă și răspândită, în același timp, pe o arie geografică foarte mare, ar fi imposibil să întrebe fiecare persoană care îi este situația. De aceea, lunar, se alege un eșantion de aproximativ 65.000 de familii care sunt intervievate în legătură cu ultima lor activitate. Chestionarul pe baza căreia sunt urmărite răspunsurile vizează fiecare membru al familiei în vârstă de peste 16 ani, exceptând, firește, pe cei ce sunt deja pensionari sau, din diferite motive (caz de boală, grevă, concedii) nu lucrează un anumit interval de timp. În felul acesta, fiecare membru al familiei este încadrat într-una din următoarele categorii:

angajat;

șomer;

persoană care nu face parte din forța de muncă.

Cei angajați obțin un salariu sau orice altă formă de venit după munca lor, chiar dacă nu lucrează integral tot timpul disponibil al unei săptămâni. Din această cauză, rata șomajului, astfel determinată, a fost întotdeauna ținta unor aspre critici, fiind o mărime controversată. După unele date, în S.U.A. ar exista în permanență circa 2 milioane de lucrători care nu lucrează decât 2 – 3 zile pe săptămână. Există desigur și cazuri când unele firme preferă să-i plătească integral, folosindu-i doar parțial. În această situație, managerii preferă să-și plătească cadrele cu o foarte bună calificare, decât să-i piardă. Faptul că o firmă oarecare traversează o perioadă dificilă, dar trecătoare, nu trebuie s-o determine ca, neapărat, să-și concedieze oamenii. Se înțelege că astfel de cazuri sunt destul de rare. Frecvența cea mai mare o înregistrează cazurile de reducere a timpului de lucru în cadrul unei săptămâni, reducerea însoțită de scăderea corespunzătoare a salariului. Fenomenul este frecvent întâlnit la începutul perioadelor de recesiune ca urmare a reducerii cererii. De aceea, se consideră că, în acest interval de timp, volumul producției scade mai repede decât crește rata șomajului. Lucrătorii sunt subocupați, în sensul că ei produc în mod semnificativ mai puțin decât pot. Urmarea firească constă în reducerea productivității muncii.

De asemenea, metodologiei actuale de determinare a ratei șomajului i se impută și faptul că nu surprinde suficient de bine pe cei ce sunt încadrați în general în rândurile „lucrătorilor descurajați”, adică cei ce renunță să mai caute de lucru pentru că, în repetate rânduri, au fost refuzați. Depășind o anumită perioadă de timp cât ar mai fi putut fi considerați șomeri, ei sfârșesc prin a ieși din rândurile forței de muncă propriu-zise. Economiștii americani consideră că, în această situație, s-ar afla în medie circa 1,8 milioane de persoane numai în S.U.A..

Deși, numeroase studii au semnalat demult aceste inadvertențe, totuși definiția ratei șomajului n-a fost revizuită, majoritatea cercetătorilor fiind adepții metodologiei actuale, omologată, de altfel, pe plan internațional. În funcție de situația concretă a fiecărei țări și de conjunctura economică, diferite țări au cunoscut rate specifice ale șomajului.

Un alt indicator, cu ajutorul căruia putem caracteriza acest fenomen, este durata șomajului. Prin aceasta înțelegem perioada în care un individ rămâne în mod continuu neocupat. Deoarece, la un moment dat, există un anumit număr de persoane aflate în șomaj, fiecare dintre acestea având o durată diferită de când și-a pierdut ultimul loc de muncă, la nivelul întregii economii durata șomajului reprezintă, de fapt, o medie.

In concluzie, se poate spune ca va exista întotdeauna o anumita rată a șomajului și că intr-o economie de piață (unde cererea și oferta de forță de muncă se formează in mod liber) este un fapt economic pozitiv existența unei anumite rate a șomajului.

CAPITOLUL 3

INTERPRETAREA CURBEI LUI PHILLIPS

Teoria modernă a inflației a fost influențată intr-o măsură deosebită de apariția modelului curbei lui Phillips, iar mai târziu de criticile aduse acestei curbe. Pe parcursul existentei aceste curbe se pot distinge trei etape importante:

a)formarea noțiunii de către Phillips și Lipsey, care a avut ca punct de pornire presupunerea că intre rata șomajului există o relație stabilă, invers proporțională;

b)diferența dintre curba lui Phillips pe termen scurt și cea pe termen lung (diferența este demonstrată de către Milton Friedman și E.Phelps prin teoria “ratei naturale a șomajului”);

c)critica adusă curbei lui Phillips de către adepții școlii așteptărilor raționale, care conșiderau ca nu există nici o formă șistematică de compunere intre inflație și șomaj.

3.1 CURBA LUI PHILLIPS

În 1952, A.W.Phillips a revoluționat teoria modernă a inflației printr-un articol, consacrat relației dintre variația salariilor și rata șomajului. Această relație a fost dedusă din analiza celor doua variabile (șomajul și salariile) pe o perioada de peste 50 de ani, mai precis intre anii 1861-1913, in Marea Britanie.

Phillips, pe baza relației de mai sus (care este de forma neliniară, negativă), a dedus ca aceasta se potrivește perfect următorului interval de timp, adică perioadei 1913-1957. Conform funcției, rata de creștere a salariilor scade pe măsura ce crește rata șomajului.

Figura nr.5. Curba inițială a lui Phillips

Unde: U=rata șomajului (in procente)

W=rata de variație a salariilor (in procente)

Curba de mai sus ne relevă doua aspecte foarte importante:

a)când rata șomajului este de 5,5% salariile staționează (W=0)

b)Phillips a dedus de asemenea că atunci când rata șomajului scade salariile cresc mai repede, iar atunci când rata șomajului are tendința de creștere, salariile cresc mai lent.

Figura nr.6. Curba lui Phillips

Pe parcursul cercetărilor sale, Phillips nu a urmărit ca relația mai sus menționată (dntre rata șomajului și rata de creștere a salariilor), să fie negativă, ci mai degrabă el a fost atras de gășirea unei relații care să fie stabilă.

În figura nr.6 se poate observa ca unei valori a ratei șomajului (notată cu u), îi corespunde două valori ale ratei de variație a salariilor (w). Ratei șomajului îi corespunde două puncte care reprezintă, pe de o parte, rata inflației prin salarii reprezentată de RB care se datorează scăderii ratei șomajului (când cererea de forța de muncă are un ritm ascendent), iar pe de altă parte, rata inflației prin salarii RX care apare când rata șomajului crește (cererea de forța de muncă în acest caz se reduce).

Rezultă că rata de creștere a salariilor nu depinde numai de rata șomajului, de nivelul excesului de cerere, dar și de variația acestui nivel. Phillips spunea în 1958 că “la orice nivel al șomajului există o tendința clară a ritmului de variație a ratei salariilor de a se șitua deasupra nivelului mediu, atunci când șomajul descrește in perioada de avânt economic, și sub nivelul mediu, când șomajul crește in perioada de declin a ciclului economic”.

Curba lui A.Phillips a fost construită pe baza unor date reale (șituația din Marea Britanie de la inceputul secolului nostru și sfârșitul secolului trecut) și a constituit un model ce incerca sa explice ceea ce nu reușise teoria economică, și anume: de ce nivelul salariilor are tendința continua de creștere.

Cel care a incercat să teoretizeze acest model empiric a fost R.G.Lipsey.

3.2 MODELUL LUI R.G.LIPSEY

Lipsey pornește in alcătuirea modelului său de la curba originală a lui Phillips, dar și cu ipoteza unei piețe, unice a forței de muncă (adică șistemul unei cereri și oferte pe o piață unică). Lipsey, in modelul său ignoră faptul că fiecare piață de muncă, (fie ea la nivel național, regional sau la nivel de ramură economică) are propriile sale caracteristici. Totodată, Lipsey a utilizat in modelul său salariul nominal, spre deosebire de teoria economică care conșideră că cererea și oferta de pe piața muncii sunt funcții ale salariului real.

Figura nr.7. Modelul lui R.G.Lipsey

ND=cererea de forță de munca

NS=oferta de forță de munca

In figura nr.7 se poate observa că cererea de forță de muncă (notată cu ND) și respectiv oferta de forță de muncă (NS) reprezintă funcții liniare ale salariului nominal. Piața forței de muncă se află echilibru atunci când ND și NS inregistrează aceiași valoare (punctul A). Atunci când diferența dintre ND și NS este zero, rata de variație a salariilor nominale este considerată nulă.

Pe piață, oferta de forță de muncă este alcătuită din numărul persoanelor angajate și numărul celor fără loc de muncă:

ND=N+U, unde:

N=numărul celor angajați;

U=numărul șomerilor.

Numărul de salariați plus numărul locurilor de muncă vacante alcătuiesc cererea de forță de muncă.

NS=N+V, unde:

V=numărul locurilor de muncă vacante.

Excesul de cerere de forță de muncă este reprezentat de diferența dintre numărul posturilor vacante și numărul șomerilor.

X=NS-ND, unde:

X=excesul de cerere de forță de muncă.

X=N+V-N-U=V-U

În ipoteza că forța de muncă va deveni mai numeroasă (vezi figura nr.7), de exemplu de la ND la N1D), un motiv constituind-l faptul că se așteaptă o creștere a veniturilor, atunci excesul de cerere de muncă, reprezentat de segmentul AB, apare pentru nivelul curent al salariului nominal (W0). In practica macroeconomică nivelul salariilor crește (de la W0 la W1) odată cu creșterea gradului de ocupare a forței de muncă. Lipsey a extrapolat curba lui Phillips asupra pieței forței de muncă cu ajutorul a două funcții:

funcția de ajustare a salariilor (care reprezintă o relație intre excesul de cerere de forță de muncă și variația salariilor nominale);

funcția X-U, care este o relație negativă intre excesul de cerere de forță de muncă și rata șomajului.

3.2.1 FUNCȚIA DE AJUSTARE A SALARIILOR

Funcția de ajustare a salariilor arată că rata de variație a nivelului salariilor este determinată de diferența dintre cerere și ofertă, cu alte cuvinte de excesul de cerere de forță de munca:

X=, unde:

X=excesul de cerere de forță de muncă

ND=cererea planificată de forță de muncă

NS=oferta planificată de forță de muncă.

Cu cât cererea depășește mai mult oferta, cu atât nivelul salariilor va crește mai repede. Dacă însă există un raport de egalitate intre cererea de forța de muncă și oferta de forță de muncă, nivelul salariului nominal va rămâne constant.

Figura nr.8. Funcția de ajustare a salariilor

Astfel, functia de ajustare a salariilor este:

W=

W=k.,

sau altfel spus variatia nivelului salariilor nominale este direct proportionala cu excesul de cerere de forta de munca.

In figura nr.8, un exces de cerere de forță de muncă produce o variație relativă AC a salariilor nominale. In vreme ce nivelul salariilor și variația acestuia sunt observabile pe cale empirică, excesul de cerere de forță de muncă ND-NS reprezintă o diferență intre două mărimi planificate, care nu pot fi observate statistic, in mod direct. Pentru a aproxima excesul de cerere de forță de muncă a fost necesară introducerea unei relații ajutătoare, pe care R.G.Lipsey a obținut-o facând legătura intre excesul de cerere de forță de muncă și rata șomajului.

3.2.2 FUNCȚIA X-U

Alături de funcția de ajustare a salariilor, Lipsey a stabilit și o relație negativă intre excesul de cerere de forță de muncă(X) și rata șomajului (u).

Figura nr.9. Funcția X-U

Uf=nivel funcțional al șomajului

In concepția lui Lipsey lipsa excesului de cerere presupune un număr al șomerilor egal cu cel al locurilor de muncă vacante și, astfel curba x-u intersectează axa OU(abscisa din figura nr.9) intr-un punct Uf, care este echivalent cu un exces al cererii egal cu zero (nul). Dacă cunoaștem acest punct (este vorba de Uf), Lipsey era de părere că o creștere a excesului de cerere de forță de muncă va genera o scădere a șomajului (u) și că o creștere a excesului de ofertă de forță de muncă va conduce la majorarea ratei șomajului.

Din combinarea celor două funcții (funcția de ajustare a salariilor și relația x-u), rezultă o curbă specifică a lui Phillips, care se referă la o piață individuală a forței de muncă. Conform modelului Phillips-Lipsey, rata inflației prin salarii se explică prin excesul de cerere de pe piața forței de muncă.

3.3 CURBA LUI PHILLIPS ÎN TIMP

Milton Friedman și Phelps sunt primii economiști care au manifestat neincredere la adresa curbei lui Phillips. Ei și-au pus intrebarea dacă aceasta curbă reprezintă o relație stabilă atât pe termen lung dar și pe termen scurt. Totodată Friedman critică interpretarea dată de Lipsey curbei lui Phillips, in special datorită faptului că Lipsey nu a luat in calcul așteptările inflaționiste. Phelps și Fiedman arătau că orice punct luat de pe curba lui Phillips determină o anumită rată de inflație, dar dacă rata anticipată a inflației se va schimba, acest lucru va conduce la modificarea curbei lui Phillips. Orice rată a inflației actuale, mai ridicată, va determina peste o perioadă relativ lungă de timp, o rată mult mai ridicată a inflației așteptate și in acest mod curba lui Phillips va avea o tendință de urcare ce va împiedica orice compensare intre inflație și șomaj pe termen lung (vezi figura nr.11).

In contextul celor afirmate mai sus Phelps declara: “dacă se așteptă o creștere generală a prețurilor de 4% pe an, de ce ar fi rata asociată șomajului mai scăzută sau mai ridicată decât cea care ar exista dacă s-ar aștepta o stabilitate a prețurilor viitoare, iar cererea globală s-ar comporta de o manieră care să determine prețuri medii stabile?”. Deși nu neagă existența unei curbe pe termen scurt Friedman și Phelps susțin că acesta se modifică odată ce se schimbă rata anticipată a inflației.

Figura nr.10. Curba lui Phillips în timp

In figura de mai sus se evidențiază mai multe curbe ale lui Phillips, șingura diferența dintre ele constând in faptul că fiecare este trasată pe baza unei rate a inflației anticipate diferite (respectiv pentru 0%, 1%, 2% și 3%). Conform opiniei celor doi economiști (Friedman și Phelps) tocmai din acest motiv ecuația ce dă curba lui Phillips trebuie să arate astfel:

r=f(u)+r*, unde:

r=rata inflației

u=rata șomajului

r*=rata anticipată a șomajului

Din datele de mai sus se pot extrage următoarele concluzii:

-curba lui Phillips se modifică de fiecare dată, odată cu rata anticipată a inflației;

-orice schimbare a ratei anticipate a inflației are drept urmare deplasarea curbei lui Phillips ascendent (dacă rata inflației așteptate crește) și descendent (dacă rata inflației anticipate inregistrează o scădere).

3.4 INOVAȚIILE ADUSE DE SAMUELSON ȘI SOLOW CURBEI LUI PHILLIPS

P.Samuelsonși R.Solowau publicat in 1960 o lucrare care a adus curbei lui Phillips o imensă popularizare. Acești doi autori au incercat in primul rând să demonstreze importanța conceptului teoretic de curbă a lui Phillips pentru politica economică a unei țări. Specificul tratării curbei lui Phillips de către Samuelson și Solow derivă din următoarele motive:

a)curba inițială a lui Phillips (care reprezintă o relație intre rata șomajului și rata de variație a salariilor) a fost modificată, astfel incât, ea a devenit o relație intre rata șomajului și rata inflației.

b)Samuelson și Solow au transformat conceptul teoretic intr-un instrument de politică economică care permitea realizarea de programe guvernamentale ce puteau combina, alternativ, rate ale șomajului cu rate ale inflației.

După apariția lucrării celor doi specialiști, această formulare a curbei lui Phillips (ca relație intre inflație și rata șomajului) a ajuns să aibe prioritate in dezbaterile ce aveau această temă, ca și în cercetările ulterioare. Există insă o relație intre formulările lui Phillips-Lipsey și ale lui Samuelson-Solow privind curba lui Phillips, care este dată de o formulă a marjei de profit inclusă in preț. Agenții economici își determină prețurile de vânzare ale produselor lor cu ajutorul unui adaos fix, calculat de baza costurilor efective pe unitatea de muncă depusă (acest adaos include marfa de profit obișnuită la nivel de ramură precum și un coeficient care să remunereze deprecierea capitalului fix):

P=(1+a), unde:

P=prețul produsului (sau nivelul prețului)

W=nivelul salariului nominal;

N=număr de salariați;

X=nivelul producției efective

=costul pe unitatea de muncă

a=adaos

După logaritmare și derivare rezulta:

log P=log (1+a)+log W-log A

sau , unde:

r=rata inflației

W=rata de creștere a salariilor nominale

=rata de creștere a productivității muncii

Din modul de formare a prețului se deduce ca rata inflației este egală cu diferența dintre rata de creștere a salariilor nominale și rata de creștere a productivității muncii.

In continuarea demonstrației lor, Samuelson și Solow, presupun că, curba lui Phillips se mai poate scrie sub următoarea forma:

W=r*+bu-1+, b>0

01, unde:

r*=rata anticipată a inflației.

Rata de variație a salariilor nominale W (exprimată in procente) depinde de rata așteptată a inflației (r*), de gradul de preșiune al cererii (notat cu u-1) și de rata de creștere a productivității muncii ().

Din penultimele două relații se obține curba lui Phillips, modificată de Samuelson și Solow:

r=r*+bu-1-(1-)

Aceasta ultimă formulă ne permite să concluzionăm că rata inflației(r) este determinată de preșiunea exercitată de cerere asupra pieței muncii (bu-1), de rata așteptată a inflației(r*) și de termenul (1-), care arată partea din creștere a productivității muncii ce nu se transferă asupra muncitorilor sub forma unor creșteri salariale. Cu cât această componentă a productivității muncii este mai ridicată, cu atât este mai scăzută rata inflației.

In același timp, Samuelson și Solow, au dorit transformarea curbei lui Phillips dintr-o teorie economică, intr-un instrument de politică economică. Astfel, în opinia lor, fiecare punct de pe curba lui Phillips putea fi interpretat ca o varianta poșibila a politicii economice dusă de guvern.

Intre punctele A și B (vezi figura nr.11) de pe curba R a lui Phillips se manifestă o relație invers proporțională intre ratele șomajului și ale inflației. Cu alte cuvinte se poate obține o inflație mai scăzută in schimbul unui șomaj mai ridicat, sau se poate realiza un șomaj mai scăzut, dar in acest caz inflația va cunoaște un trend ascendent.

Figura nr.11. Curba lui Phillips

Spre exemplu, plecăm de la ipoteza că o perioadă relativ indelungată de timp prețurile au crescut cu 4% anual și că rata șomajului s-a menținut in jur de 7,5%. Guvernul conșiderând ca aceasta rată a șomajului este ridicată incearcă să o reducă prin stimularea cererii, cum ar fi, de exemplu, creșterea deficitului bugetar finanțat printr-o creștere a ofertei de bani. Modelul macroeconomic este al ocupării, care are atât efecte reale, cât și efecte inflaționiste, astfel incât creșterea cererii globale nu numai că reduce rata șomajului dar și sporește rata inflației.

Capitolul 4

Două dintre cele mai importante probleme cu care se confruntă un stat contemporan, indeosebi in perioada de tranziție de la un tip de economie la altul (lucru valabil și in cazul României, adică, trecerea de la economia de tip centralizat la o economie de piața) sunt reprezentate de inflație și de șomaj. Aceste două probleme sunt și mai accentuate la nivelul instituțiilor care pot lua decizii in legătura cu acestea (guvern, ministere) pentru că, nu de puține ori, acestea trebuie sa alegă pentru ameliorarea uneia șingur. Altfel spus, guvernul care incearcă o politică de macrostabilizare nu poate in nici un caz să acționeze asupra ambelor probleme (inflație și șomaj). Factorii decizionali trebuie sa “cântărească” implicațiile unei decizii asupra unui fenomen (de exemplu cu cât va crește rata șomajului, temporar, pentru a se reduce rata inflației cu un anumit procent) și, respectiv, să aleagă dintre mai multe variante alternative pe cea mai puțin “nocivă“ pentru populație.

Șomajul a atins niveluri fara precedent în UE-28. Dupa ce, în perioada 2003-2008, rata

șomajului a scazut cu peste 2 puncte procentuale, criza financiara și economica a provocat o

grava deteriorare a situației (graficul 1). Între 2008 (cifra anuala) și al doilea trimestru din

2013 (ajustata în funcție de variațiile sezoniere), rata șomajului în UE-28 a crescut de la 7,1%

la 10,9%. Cu câteva excepții, evoluțiile înregistrate de-a lungul timpului au fost mai mult sau

mai puțin similare pentru diferite grupuri de pe piața forței de munca. În primul rând, șomajul

în rândurilor tinerilor este, dupa cât se pare, mai sensibil la conjunctura economica în general.

În al doilea rând, odata cu declanșarea crizei, a existat o creștere mai rapida a șomajului în

rândul barbaților decât în rândul femeilor, în principal deoarece „sectoarele dominate de

barbați” au fost cele mai afectate. Acest lucru reiese din creșterea observata între anii 2008 și

2009 pentru rata totala a șomajului, mai mare decât pentru șomajul înregistrat în rândul

femeilor. În ceea ce privește diferențele structurale, tinerii, muncitorii slab calificați și

resortisanții din țarile terțe2 sunt afectați de niveluri mai ridicate ale șomajului.

Figura nr Evoluția ratelor șomajului în UE-28 începând din 2003, total, lucratori

tineri, lucratori mai în vârsta și lucratori slab calificați

Șomajul a încetat sa mai creasca de la mijlocul anului 2013. De la începutul anului 2013,

rata șomajului s-a menținut la un nivel relativ stabil. În septembrie 2013 numarul total de

șomeri se ridica la aproape 26,9 milioane (cifra ajustata în funcție de variațiile sezoniere).

Rata corespunzatoare a fost de 11%, nemodificata pentru cea de a șasea luna consecutiva.

Privind în perspectiva, este înca prea devreme pentru a aprecia daca acesta este sau nu

începutul unei inversari a tendințelor, ele nefiind similare la nivelul UE. Comparativ cu

septembrie 2012, șomajul a crescut în 16 state membre (cel mai mult în EL, CY, IT și NL) și

a scazut în 12 țari (cel mai puternic în statele baltice, IE și HU) Aceste diferențe corespund

mai mult sau mai puțin evoluțiilor PIB-ului din statele membre.

Șomajul de lunga durata este înca în creștere, din cauza perioadei lungi de criza. La finalul

celui de al doilea trimestru din 2013, șomajul de lunga durata a atins un record absolut de 12,5

milioane în UE-28, ceea ce reprezinta 5% din populația activa. Din 2008, șomajul de lunga

durata aproape s-a dublat, cu creșteri în aproape toate statele membre, cu excepția DE (unde

rata a scazut de la 4% la 2.5% între 2008 și 2012) și LU (unde rata s-a menținut stabila la

1,5% în aceasta perioada). De-a lungul anului pâna la cel de al doilea trimestru din 2013,

șomajul de lunga durata ca procent din șomajul total a crescut de la 45% la 47,1% în UE-28

(47,0% și 49,5% pentru ZE-17).

Exista diferențe considerabile și din ce în ce mai accentuate între ratele șomajului din

diferite state membre, în special în zona euro. De la începutul crizei, șomajul a înregistrat o

creștere puternica în statele situate în partea de sud a zonei euro și la marginea acesteia și o

creștere mult mai scazuta în alte state membre. În august 2013, rata șomajului a variat de la

4,9% în AT, 5,2% în DE și 5,9% în LU la 26,6% în ES și 27,6% în EL

. Ratele șomajului sunt

disproporționat de mari în EL și ES, iar în PT, HR și CY, unde se înregistreaza rate de peste

16%, șomajul este cu mult peste media UE-28. În ceea ce privește modificarile ratelor

șomajului, cea mai mare creștere de la an la an (între septembrie 2012 și septembrie 2013) a

fost înregistrata în CY (+ 4.4 pp). Tendința este, de asemenea, relativ negativa în NL și în IT

(pornind însa de la un nivel scazut) și, într-o masura mai mica, în BE, BG, HR, LU și SI.

3

Șomajul în rândul tinerilor se menține la niveluri foarte ridicate. În septembrie 2013, în

UE-28, șomajul în rândul tinerilor a depașit 23,5%, în creștere cu 0,4 puncte procentuale fața

de anul anterior, dar a fost stabil în ultimele șase luni. Exista diferențe notabile între statele

membre, cifrele din septembrie 2013 variind de la 7,7% în DE și 8,7% în AT la 56,5% în ES

și 57,3% în EL. În ultimele luni, diferențele nu s-au mai accentuat, dar ramân foarte mari.

Proporția tinerilor neîncadrați profesional, care nu urmeaza niciun program

educațional sau de formare profesionala (NEET) a continuat sa creasca. În perioada

2008-2011, rata tinerilor cu vârste cuprinse între 15 și 24 de ani neîncadrați profesional și care

nu urmeaza niciun program educațional sau de formare a crescut cu 2 puncte procentuale,

atingând cota de 12,9 % (graficul 2). În 2012, a existat o noua creștere a ratei NEET la nivelul

UE, dar mai mica decât în anii anteriori și nu în toate statele membre (s-au înregistrat

descreșteri în AT, UK, LT, LV, RO și BG). Nivelurile ramân ridicate în marea majoritate a

statelor membre (LT, MT, PL, FR, BE, EE, SK, UK, PT, HU, LV, CY, HR, RO, IE, ES, EL,

IT și BG) în timp ce tendințele cele mai recente (2011-12) din EL și SI, și într-o masura ceva

mai mica din IT și HU sunt deosebit de îngrijoratoare. Ratele NEET sunt ceva mai ridicate

pentru femei decât pentru barbați: în 2012, ratele au fost de 13,4% și respectiv 12,9% (total

13,1%). Fenomenul tinerilor care nu sunt încadrați profesional și nu urmeaza niciun program

educațional sau de formare este cauzat în principal de creșterea șomajului în rândul tinerilor și

nu neaparat de faptul ca inactivitatea este legata de lipsa studiilor.

Figura nr. Procentul total de NEET (grupa de vârsta 15-24) în statele membre

Sursa: Eurostat

Fenomenul parasirii timpurii a școlii se afla pe o panta progresiv descendenta. Parasirea

timpurie a școlii a atins un nivel de 12,7% în 2012, în scadere fața de 13,4% cu un an mai

devreme. Acest fenomen ramâne o problema serioasa, deoarece afecteaza aproximativ 5,5

milioane de oameni, dintre care peste 40% sunt șomeri. În anul 2012, în 12 state membre, rata

de parasire timpurie a școlii s-a situat sub cota de 10 % vizata de obiectivele Strategiei Europa

2020. Cele mai mari niveluri, de peste 20%, s-au înregistrat în ES, PT și MT. Europa face

progrese mari catre obiectivul unei rate de absolvenți ai învațamântului terțiar de cel

puțin 40% pâna în 2020. În 2012, absolvenții de învațamânt terțiar reprezentau 35,7%.

În ciuda crizei, gradul de ocupare s-a îmbunatațit în multe state membre în principal în

urma creșterii gradului de ocupare printre muncitorii și femeile mai în vârsta (cu vârste

cuprinse între 55 și 64 de ani). Între 2008 (Q2) și 2013 (Q2), gradul de ocupare în UE-28

pentru populația cu vârste cuprinse între 15 și 64 de ani a urcat de la 70,7% la 71,9%, deși a

existat o variaț

ie considerabila de la o țara la alta. Gradul de ocupare a crescut cel mai mult în

CZ, MT, LT și HU, în timp ce scaderile cele mai mari au fost înregistrate în DK (dar de la un

nivel foarte ridicat), IE și HR. Deși gradul de ocupare în rândul femeilor a crescut de-a lungul

timpului, exista totuși o discrepanța în comparație cu cel al barbaților: 12,1 puncte procentuale

în trimestrul al doilea al anului 2013 (gradul de ocupare a fost de 78% pentru barbați și de

65,9% pentru femei). Deosebirile de gen în ceea ce privește gradul de ocupare sunt deosebit

de mari în mai multe state membre ale UE din sud, precum EL, IT și PT. Alte câteva țari

prezinta grade mari de ocupare în rândul femeilor, dar se caracterizeaza prin programe de

lucru cu jumatate de norma în rândul femeilor, de exemplu, în cel de al doilea trimestru din

2013, în NL (77,3%), în DE (46,5%) și AT (45,6%).

Rata ocuparii forței de munca continua sa prezinte o tendința negativa; pentru a atinge

obiectivul prioritar al Strategiei Europa 2020, care vizeaza o rata de ocupare de 75%

pentru barbații și femeile cu vârste cuprinse între 20 și 64 de ani, este necesara o

inversare puternica a tendinței. Din momentul declanșarii crizei, ratele de ocupare la nivelul UE-28 au scazut cu aproximativ 2 puncte procentuale, la doar 68 % la sfârșitului

anului 2012 (graficul 3). De atunci, cifrele s-au deteriorat și mai mult. Între al doilea trimestru

al anului 2012 și al doilea trimestru al anului 2013, gradul de ocupare a scazut cu 0,6 puncte

procentuale în zona euro și cu 0,42 puncte procentuale în UE-28.

Figura nr.Evoluția ratelor de ocupare în UE-28 și în zona euro raportata la obiectivele

Strategiei Europa 2020 (grupa de vârsta 20-64 de ani)

Dinamica ocuparii forței de munca este determinata în principal de o scadere a ratei de

angajare. La o analiza a dinamicii aflate la baza, scaderea ratei de angajare se datoreaza atât

unei creșteri a ratei de eliberare a locurilor de munca, cât și unei scaderi a ratei de angajare,

aceasta din urma fiind factorul cel mai important în termeni relativi (graficul 5)

. În perioada

2008-2012, rata de angajare a scazut în 24 de state membre, în timp ce doar în trei state

membre (LU, DE și NL) s-a înregistrat o creștere a acestei rate. Cele mai semnificative

scaderi au fost observate în DK, CY și SI.5

Figura nr Rata de angajare și rata de eliberare a locurilor de munca în UE-27, media

anuala pentru perioada 2005-12

Sursa: Eurostat

Corelarea cererii și a ofertei pe piața forței de munca este deficitara în mai multe state

membre. Cu toate ca rata locurilor de munca vacante nu s-a modificat cu mult în ultimii trei

ani, rata șomajului a fost în creștere, ceea ce denota o deteriorare în corelarea cererii și a

ofertei pe piața forței de munca. Curba Beveridge (graficul 6) arata ca șomajul structural a

crescut de la mijlocul anului 2011. Curbele Beveridge au fost în scadere pentru majoritatea

statelor membre, cu excepția DE în mod special. Aceasta tendința negativa generala este

determinata în principal de o lipsa din ce în ce mai mare de adecvare a competențelor

indica faptul ca lipsa de oportunitați de pe piața muncii asociata cu criza economica produce

efecte de histerezis care trebuie sa fie contracarate prin investiții în capitalul uman și o

corelare cât mai eficienta între cerere și oferta.

Figura nr.Curba Beveridge, UE-27, T1 2008-T1 2013

Numarul tot mai ridicat de șomeri, proporția tot mai mare a șomerilor pe termen lung și

scaderea în consecința a eficienței în corelarea cererii și a ofertei reprezinta probleme

importante care trebuie soluționate prin politicile active de pe piața forței de munca și serviciile publice de ocupare a forței de munca. În timp ce unele state membre au majorat

fondurile alocate acestor politici și servicii, altele le-au diminuat, în vederea îndeplinirii

obiectivelor de consolidare bugetara și de creștere a eficienței serviciilor publice de ocupare a

forței de munca. Anumite state membre au îmbunatațit, de asemenea, metodele de lucru în

cadrul acestor servicii.

Criza economica și repercusiunile sale pe piața forței de munca par sa fi avut un impact

asupra fluxurilor de migrație din UE la trei niveluri diferite: migrație mai scazuta din țarile

terțe catre UE (-3,7% între 2010 și 2011), migrație crescuta din UE catre țarile terțe (+14%

între 2010 și 2011, din care 90% din ES, UK, FR, IE, PT și CZ, majoritatea migranți care se

reîntorc, mai degraba decât resortisanți) și schimbarea fluxurilor de migrație în interiorul UE

(„mobilitatea intra-UE”). Mobilitatea intra-UE a muncitorilor pare sa fie determinata tot mai

mult de factori de respingere, dupa ce anterior dominasera factorii de atracție. În general, în

ciuda creșterii puternice a mobilitaț

ii din statele membre din sud, catre alte țari ale UE (de

exemplu, Marea Britanie și Germania), în termeni relativi, cifrele absolute ramân oarecum

scazute în raport cu dimensiunea forței de munca (și a segmentului șomerilor) din aceste țari

dar și cu fluxurile de mobilitate mult mai mari din statele membre estice și centrale, care

ramân principalele țari de origine ale celor care circula în interiorul UE.

Oferta de competențe înregistreaza un decalaj fața de schimbarile intervenite la nivelul

cererii. Mai multe tendințe, în special globalizarea și schimbarile tehnologice (influențate de

competențe), au condus la modificari treptate ale cererii de forța de munca. Cererea relativa

de lucratori cu un nivel înalt de calificare a crescut în general, în detrimentul lucratorilor cu

calificari medii sau mai puțin calificați (dezvoltarea competențelor solicitate din partea forței

de munca). S-a produs totodata o schimbare în ceea ce privește importanța relativa a tipurilor

de competențe, atât în cazul competențelor informatice cât ș

i a celor personale și relaționale,

din ce în ce mai importante pentru un numar mare de ocupații.

Chiar daca în timp au crescut nivelurile medii de studii și implicit de „calitate” a ofertei de

competențe, calificarile pe care le poseda lucratorii nu țin pasul cu cererea în aceasta privința.

Este adevarat și ca tendințele de participare la programe de învațare pe tot parcursul vieții

urmeaza o tendința descendenta în mai multe state membre, atât pentru barbați, cât și pentru

femei. Ca urmare a acestor modificari în cererea și oferta relativa de competențe,

oportunitațile de angajare pentru persoanele cu înalte calificari sunt mai numeroase decât

pentru persoanele cu calificare medie și slaba. Previziunile privind piața forței de munca

confirma aceasta tendința pentru anii urmatori7.

Rata șomajului – variație și nivel

Decalajul care a aparut între ratele de șomaj pentru „nordul și centrul” și pentru „sudul și

, a crescut într-un ritm alarmant din 2008, și acum ajunge la 10,2

puncte procentuale (pp), în comparație cu 1,7 pp între nord și periferie în cazul țarilor care nu

fac parte din zona euro. La mijlocul anilor 2000, uniunea monetara a contribuit indirect la

convergența ratelor șomajului între statele membre, în special în urma creșterii cererii asociate

cu intrarile masive de capital în țarile „de la periferie” dupa introducerea euro. Cu toate

periferia” zonei euro 32acestea, criza financiara și economica a determinat diferențe ale ratei șomajului pe o scara mult mai larga, în parte datorita procesului lent de reducere a gradului de îndatorare și a incertitudinii legate de perspectivele de redresare a țarilor de la „periferie”, care s-a tradus și prin costuri ridicate ale datoriei în aceste țari.

Figura nr Ratele șomajului (grupa de vârsta 15-74) pe grupe de state membre din zona

euro (ZE) și state membre din afara zonei euro, începând din 2000

Sursa: Eurostat

Dupa cum reiese din cifrele care figureaza în tabelele din anexa, exista cinci state membre

(HR, CY, EL, PT și ES) unde situația șomajului este dintre cele mai alarmante. În aceste țari,

rata șomajului este cu mult peste mediile din UE și din zona euro. Creșterea șomajului a fost,

de asemenea, relativ rapida atât în comparație cu tendințele istorice, cât și cu alte state

membre (diferența). Pornind de la situații diferite, IT, NL și SI se confrunta cu rate ale

șomajului care nu sunt extreme în ceea ce privește nivelul lor, dar au crescut semnificativ în

ultimii ani.

Rata șomajului în rândul tinerilor și rata NEET (tineri neîncadrați profesional, care

nu urmeaza niciun program educațional sau de formare profesionala) – variație și nivel

În partea de sud și la periferia zonei euro, șomajul în rândul tinerilor a crescut considerabil

începând cu anul 2008, pentru a ajunge la o rata de peste 40% în 2012. În schimb, în partea de

nord/centrala a zonei euro, ratele au ramas mai mult sau mai puțin stabile, astfel încât pâna în

2012 decalajul dintre cele doua grupuri de state membre a crescut cu mai mult de 25 de

puncte procentuale. Evoluțiile din celelalte state membre ramase au fost, de asemenea,

negative, dar mai puțin decât în sud/periferie. Rata medie a persoanelor neîncadrate în munc

a,educație sau formare profesionala (categoria NEET) cu vârste cuprinse între 15 și 24 de ani a

ajuns la 19% în sud și la periferia zonei euro, fața de 9,2% în nord/în centru, iar decalajul

dintre cele doua grupuri de țari este în continua creștere, urmând un model similar cu cel al

tendințelor șomajului. Șomajul și inactivitatea în rândul tinerilor sunt deosebit de

îngrijoratoare având în vedere efectele lor destructive în perspectiva angajarii și productivitații

persoanelor respective. Diferențele actuale la nivelul ratei șomajului în rândul tinerilor și al

ratei NEET amenința sa alimenteze diferențele și mai mari la nivelul fundamentelor socioeconomice în cadrul uniunii monetare și al UE, pe termen lung.

Figura nr.Ratele șomajului în rândul tinerilor (grupa de vârsta 15-24) pe grupe de

state membre din zona euro (ZE) și din afara zonei euro, începând din 2007

Sursa: Eurostat

La citirea cifrelor din tabloul de bord (tabelele din anexa), situația tinerilor se dovedeștealarmanta în mai multe state membre. La fel ca în cazul șomajului în rândul tinerilor, atât nivelurile, cât și tendințele sunt îngrijoratoare în CY, EL, ES, IT, PT și HR. În SI și într-omasura mai mica în BE, tendințele sunt mai îngrijoratoare decât nivelurile, în timp ce în SK se

întâmpla invers (o rata ridicata a șomajului în rândul tinerilor). În ceea ce privește rateleNEET, atât nivelul cât și tendințele sunt îngrijoratoare în EL și IT. În BG, IE și ES, nivelul

este cel care iese în evidența, în timp ce pentru CY, LU, HU, PT și SI este vorba mai curând

de tendințele recente.