Determinantii Cresterii Economice

Evoluția noastră ca indivizi este marcată de ambiție pentru reușită, inovare și perseverența timpului acordat competiției cu noi însine și fiecare individ cu care putem interacționa. Măsura în care acest comportament adaptiv și inovator a fost transmis în activitățile de zi cu zi, am putut evolua, diversifica obiceurile, lega noi conexiuni cu părți ale globului și îmbunătății calitatea vieții noastre.

remarcă comportamentul generațiilor de dinaintea revoluției industriale, care nu se deosebeau foarte mult, ca și condiții de existență, de la părinți la copii. În acele vremuri, dorințele tale ca și individ erau axate pe asigurarea celor 3 mese pe zi, haine și un acoperiș. Speranța de viață nu era foarte ridicată, iar viața se desfăsura pe o rază de câtiva kilometri.

Revoluția industrială a permis diversificarea coșului de consum, tratamente mai bune, acces la educație, în principal un standard de viață mai ridicat. Motorul cu aburi, fabricile, producția în masă, drumurile și o mulțime de elemente au adus o eficiență crescută muncitorilor și producției rezultate.

Următorul val de inovare a fost caracteristic anilor 1920: casele erau iluminate, comunicările erau eficientizate prin introducerea telefonului, iar prețul mașinilor devenea accesibil, astfel oameni puteau beneficia de timp liber, în urma utilizării proceselor moderne de producție.

A urmat perioada informației, în care au fost implementate sistemele de comunicare, software, procese de fabricației complexe, iar majoritatea firmelor din economiile industrializate au fost computerizate.

În lumina celor expuse mai sus, putem defeni conceptul de creștere economică ca fiind o creștere în capacitatea unei economii de a produce bunuri și servicii, apelând la o comparație între două perioade date.

Pe langă această definiție, în sensul restrâns al producției, creșterea economică trebuie să cuprindă inovarea și modificările tehnologice; un exemplu oferit este cel al apariției internetului pentru publicul larg și impactul adus în procesele adiacente producției. Ne putem gândi la mijloace de comunicare rapide, modalități de plată etc. în principiu o eficientizare a acestora.

De asemenea, creșterea economică trebuie înțelească ca fiind o parte importantă a creșterii nivelului de trai, în ideea în care ea se resimte la nivelul individului, doar atunci putem concluziona ca avem cu adevărat o creștere economică durabilă. Mergând pe ideea că această creștere se resimte la nivel individual, după ce efectul a fost absorbit, populația va fi mai sănătoasă, pregătită și cu o înclinație mai mare spre muncă, ceea ce în final va pune bazele unui nou impuls de creștere economică și cercul se reia.

Creșterea economică se exprima prin dinamica unor variabile care urmăresc activitatea macroeconomică reală, indicatori cei mai folosiți pentru a măsura creșterea economică sunt PIB (Produs Intern Brut), PNB (Produs Național), VN (Venit Național), iar pentru a caracteriza și cuprinde în analiza creșterii economice variația demografică, respectiv populația, vom apela la PIB/ locuitor (GDP per capita).

Țările dezvoltate care dețin o productivitatea a oamenilor pe majoritatea sectoare de activitate, au înregistrat rate de creștere economică uriașe. Cu toate acestea, ratele de economisire mici forțează aceste țări să se împrumute pentru a finanța deficite bugetare, comerciale sau chiar pentru investiții. Calitatea forței de muncă a scăzut, ceea ce reflectă calitatea scăzută a sistemului educațional, iar cu fenomenul globalizării în plin avânt se ridică întrebări despre migrația locurilor de muncă bine plătite și calificate către piețe emergente ca India sau China.

Probleme cu care se confruntă o țara industrializată sunt importante, dar cele cruciale sunt ale țărilor în curs de dezvoltare, Africa, care trebuie să genereze tot procesul de indutrializare plecând de o bază săracă, care nu le asigură un viitor foarte plăcut de dezvoltare.

În opinia lui pentru a spori creșterea economică este necesară crearea unor condiții de muncă care stimulează efortul, trebuie întărite caracteristicile economiei care încurajează competiția, deoarece se elimină ineficiența și risipa de resurse este penalizată, astfel resursele vor tinde să fie utilizate de către cei care eficiența maximă. În acest mediu, este nevoie de inovare continuă pentru a incuraja noile metode producție.

Guvernul are multe pârghii prin care poate acționa: furnizarea utilităților de bază și promovarea stabilității economice, dar cel mai proeminent factor este cadrul legal favorabil creșterii economice.

Producția este afectată direct de anumiți factori: (i) cantitatea de muncă depusă, astfel această variabilă este influențată de factorul muncă, prin mărimea relativă și distribuția vârstei, măsurata în care oameni participă pe piața muncii, numărul mediu de ore lucrate săptămânal și nivelul șomajului.

Productivitatea poate fi îmbunătățită printr-o eficiență crescută a utilizării resurselor naturale, în paralel cu descoperirea unor resurse mai economice și practice.

Pentru a putea îndeplini aceste soluții, procesul educațional și cercetarea trebuie să răspundă cu soluții la aceste probleme. Dar, cel mai important lucru este că trebuie să fim dispuși să fructificăm aceste beneficii ale educației, iar această deschidere trebuie să permită modernizarea proceselor, alături de pregătirea și angajarea celor mai competenți oameni.

Determinanții creșterii economice

Acumularea capitalului fizic

Rata de acumulare a capitalului fizic este unul dintre factorii determinanți pentru nivelul real al GDP per capita, deși efectele pot fi permanente sau doar temporare (acest lucru depinde de măsura în care inovația tehnologică este încorporată în noua achiziție de capital). Oricare ar fi mecanismul de transmisie al acumulării de capital în creșterea economică, diferența semnificativă în rata investirii dintre țări și de-a lungul timpului, poate constituii o posibilă explicație a diferențelor înregistrate de țări. Putem considera nivelul investițiilor private în PIB, alături de volumul investițiilor publice, pentru a măsura rata de acumulare a capitalului.

Capitalul uman

Competențele și experiența dobândită, ce sunt atașate forței de muncă, reprezintă o formă a capitalului uman. Pe de o parte, se poate face observația că resursa umană este supusă uzurii și pierderii de valoare, astfel încât lucrătorii cei mai calificați și competenți vor beneficia de niveluri de salarii mari pe termen lung, dar nu exclusiv o creștere permanentă a câștigului. Pe de altă parte, investițiile în resursa umană (prin traininguri și educație continuă) pot avea un impact permanent asupra procesului de creștere, dacă nivelul ridicat al competențelor este corelat cu o ascensiune a progresului tehnologic și al cercetării-dezvoltării sau dacă introducerea unor tehnologii noi implică automat o forță de muncă superior calificată. Similar capitalului fizic, evidențele empirice ne pot demonstra dacă există rentabilitate socială pentru investiții în capitalul uman, practic dacă resursa umană se comportă asemeni unui activ și generează fluxuri de productivitate.

Indicatorii folosiți pentru a măsura nivelul capitalului uman nu pot lua în calcul aspectele calitative ale educației, ci doar poate fi aproximativ un nivel mediu de școlarizare în număr de ani, pentru persoanele apte de muncă.

Cercetare-dezvoltare

Cheltuielile cu cercetare-dezvoltare pot fi considerate o investiție în cunoștințe ce se tranformă în tehnologii noi, dar și metode mai eficiente de utilizare a resurselor de capital și umane existente. Într-adevăr, în cazul cercetării-dezvoltării, există un consens puternic că o creștere a cheltuielilor în cercetare-dezvoltare, influențează rate de creșterea economică ridicate.

Volumul resurselor alocate pentru cercetare-dezvoltare poate fi influențat prin intervenții guvernamentale: beneficiile potențiale ale noilor idei nu pot fi însușite de către inovatori din cauza efectelor adverse, ceea ce înseamnă că fără aceste intervenții, sectorul privat s-ar angaja în mai puține cheltuieli de cercetare-dezvoltare. Această problemă poate fi justificarea guvernului pentru implicarea în acest segment, atât prin subvenționare și finanțare, cât și în mod indirect prin deduceri de taxe sau prin protejarea drepturilor de proprietate, astfel încât să stimuleze sectorul privat.

Valoarea totală a cheltuielilor cu cercetare-dezvoltare, ca procent din PIB a tot crescut din 1980 în majoritatea țărilor OECD, un procent semnificativ fiind alocat sectorul de business, iar ponderea finanțărilor publice s-a redus, ca efect al reducerii bugetelor de cercetare-dezvoltare pentru armată .

O serie de interpretări problematice sunt asociate cheltuielilor cu cercetare-dezvoltare: în primul rând, relația dintre cheltuieli de natură privată și publică poate fi de substituție sau complementară; în al doilea rând, fondurile sectorului public sunt direcționate către industrii care nu sunt direct corelate cu creșterea economică (cum ar fi apărarea națională sau cercetări medicale) și orice impact poate fi difuz și lent. Astfel, trebuie ținut cont de diferitele domenii de cercetare-dezvoltare ce sunt finanțate.

Implementarea politicii macroeconomice trebuie să țină cont de o serie de elemente: beneficiile atingerii și menținerii unei rate a inflației reduse, impactul deficitului guvernamental asupra investițiilor private și posibilitatea unui impact negativ asupra creșterii economice cauzat de mărimea relativ ridicată a sectorului guvernamental (care este asociat cu taxe ridicate pentru a finanța obiective guvernamentale)

Inflația și creșterea economică

Argumentele clasice pentru menținea unui inflații reduse și stabile sunt reducerea incertitudinii din economie și îmbunătățirea mecanismului de formare a prețurilor. O reducere a inflației poate avea un efect global asupra acumulării de capital, în cazul în care există distorsiuni ale taxelor (nivelul deducerilor este specificat în valori nominale) sau asupra unui decizii de investiție cu o perspectivă pe termen lung (o nouă linie tehnologică). De asemenea, incertitudinea legată de volatilitatea crescută a inflației poate descuraja proiecte de investiții ale firmelor care au un randament ridicat, dar și un grad de risc corespunzător.

Politica fiscală

Implementarea politicii fiscale poate afecta creșterea economică pe termen mediu, cât și pe parcursul ciclului de afaceri. De fapt, când defictul guvernamental finanțează consumul sau transferurile, un argument de prudență este să reduci efectul de crowding out al investițiilor private. De asemenea, dacă politica fiscală este în contradicție cu politica monetară, încrederea în banca centrală poate scădea, astfel crește prima de risc pentru rata de dobândă și sunt presiuni pe cursul de schimb, care au repercusiuni asupra formării capitalului.

Există și argumentul potrivit căruia taxele necesare finanțării cheltuielilor guvernamentale pot distorsiona libera inițiativă, cu implicații negative asupra alocării eficiente de resurse, deci și auspra nivelului producției. O primă concluzie este că există atât un efect al mărimii intervențiilor guvernamentale, cât și structura acestor cheltuieli. La un nivel scăzut, efectul cheltuielilor publice auspra productivității, au puterea de a depăși costurile sociale pentru strângerea fondurilor. Cu toate acestea, cheltuielile publice și resursele necesare, pot atinge niveluri ce afectează eficiența și productivitatea. Aceste efecte negative sunt mai evidente când finanțarea lor se bazează preponderent pe taxe care provoacă distorsiuni (taxe directe) și când cheltuielile publice sunt concentrate pe activități neproductive.

identifică un trend de consolidare al sectorului guvernamental și de reducere al cheltuielilor productive, astfel mai puțin de 20% din volumul cheltuielulor din țările OECD pot fi considerate productive (școlalizare, infrastructură, cercetare-dezvoltare).

Dezvoltarea sistemului financiar

Sistemul financiar contribuie la creșterea economică prin furnizarea de fonduri pentru acumularea capitalului și facilitând difuzia de tehnologie. Un sistem financiar dezvoltat are posibilitatea de a mobiliza resurse prin canalizarea economiilor populației către proiecte de investiții de proporții mari, oferind în același timp un grad ridicat de lichiditate. Oferă, de asemnea, asigurări indivilor împotriva riscurilor prin diversificare și reduce costul achiziționării și evaluării informațiilor privind perspectiva unor proiecte (prin intermediul serviciilor financiare de consultanță). Toate aceste servicii au potențialul de a contribui la creșterea economică, dar au și un fundament teoretic pentru a frâna creșterea. De exemplu, un risc scăzut și o rentabilitate crescută, ca rezultat al diversificării, poate determina scăderea economisirii, daca efectul de venit domină efectul de substituție; în plus, în anumite situații, o creștere extensivă poate împiedica dezvoltarea sistemului financiar, deci un efect inversat de cauzalitate.

Pentru a măsura impactul sectorului financiar putem folosi indicatorul capitalizare bursieră, ce măsoară valoarea companiilor listate; putem determina măsura în care fondurile pot fi atrase pe piața de capital.

realizează un studiu pentru a testa relația dintre creșterea economică și gradul de dezvoltare al sistemului financiar, pentru Europa Centrală și de Est, folosind date panel pentru 1996-2011, cu următoarele concluzii: (i) creșterea economică are influență negativă din partea creditelor neperformante și a spread-ului de dobândă, (ii) efect negativ este cauzat și de ascensiunea creditului intern, dar cu efect pozitiv pentru creșterea totală a creditului și (iii) expansiunea masei monetare intermediare (agregatul monetar M2) nu are un efect concludent asupra creșterii economice.

Comerțul internațional

Pe lângă beneficiile aduse de avantajul comparativ, teoria sugerează câștiguri suplimentare din comerț: economii de scală, expunerea la competiție și difuzia cunoștințelor. Acestea pot influența eficiența și determina o rată a investițiilor mai ridicată (dacă implementarea tehnologiilor străine necesită investiții în alte tipuri de capital). Progresul înregistrat în reducerea sau eliminarea barierelor tarifare, sugerează rezultate pozitive ce sunt obținute din comerț. Cu toate acestea, comerțul poate fi endogen procesului de creștere, iar țările de dimensiuni reduse sunt mai expuse comerțului extern, în ciuda politicii de comerț sau competitivității, în timp ce țările de dimensiuni mari au grijă la competitorii interni. Pentru măsurate putem folosi gradul de deschidere al economiei, ca suma între import și export.

Un studiu realizat de relevă viteza rapidă cu care țările converg către steady-state. Diferența în GDP per capita fiind datorat nivelurilor diferite de steady-state și nu neapărat cauzat de poziția statelor (care au o traiectorie de creștere similară); în consecință, diferențele înregistate în rate de investire și de acumulare de capital, nivelul de cheltuieli pentru cercetare-dezvoltare, gradul de deschidere al economiei, structura sistemului financiar și condițiile macroeconomice, alături de stabilitatea politică sunt factori determinanți ai creșterii economice, în ceea ce privește traiectoria GDP per capita. Modificările aduse acestor factorise translatează rapid în schimbarea condițiilor de trai.

Aceste concluzii sunt obținute apelând la 3 tehnici econometrice:

un estimator dinamic de tip fixed-effect (dynamic fixed-effect estimator): această abordare impune omogenitatea coeficientului pantei (ceea ce nu este foarte fezabil, deoacere țările pot avea trenduri de productivitate diferite) și permite doar constantei să varieze între țări.

media grupului (mean group approach): se estimează regresiile separate și se face o medie pentru un coeficient specific (deși este consistent, poate fi ineficient pentru grupul de țări de mici dimensiuni)

estimatorul grupului mediei cumulate (pooled mean group estimator): este o metodă intermediară între cele 2 prezentate mai sus. Metoda permite constantei, parametrului de convergere, coeficienților pe termen scurt și eroarea varianței să fie diferite între țări, dar impune omogenitate coeficientului pe termen lung.

De asemnea, rezultatele efectuate pe 21 de țări OECD, pentru perioada 1971-1998, reflectă următoarele concluzii:

niveluri ridicate de inflație sunt în corelație negativă cu gradul de acumulare al capitalului fizic în sectorul privat, iar prin acest canal are un efect negativ asupra producției. Variabilitatea ridicată a inflației afectează nivelul GDP per capita, o explicație este modificarea compoziției investițiilor, către proiecte mai puțin riscante, dar cu o rentabilitate scăzută.

Un sector guvernamental de proporții mari poate frâna creșterea. Deși cheltuielile pentru sănătate, educație și cercetare susțin îmbunătățorea standardul de viață pe termen lung și transferurile sociale permit îndeplinirea obiectivelor de protecție socială, toate acestea trebuie să fie finanțate. Rezultatele sugerează că la un anumit nivel de taxare, creșterea taxelor directe determină micșorarea GDP per capita, iar cheltulile și investițiile guvernamentale au tendința de a nu afecta producția pe locuitor. Trebuie făcută observația că investițiile guvernamentale pot influența creșterea, prin îmbunătățirea condițiilor pentru agenții privați, cum este de exemplu infrastructura.

Activitățile de cercetare-dezvoltare derulate de sectorul de business determină câștiguri de natură socială, dar nu se poate identifica o relație de influență dintre aceste activități care nu sunt orientate către business (energie, sănătate, cercetare universitară etc.) și creșterea economică; acestea generează cunoștințe care pot impulsiona tehnologiile pe termen lung.

Se confirmă importanța sectorului financiar în impulsionarea creșterii, prin canalizarea resurselor către activitățiile cele mai rentabile și incurajarea investițiilor. S-a determinat o relație directă între capitalizare bursieră și GDP per capita, dar și rata de investire.

Concluzia generală este că diferențe de GDP per capita între țări pot fi explicate în linii mari de situațiile politice și instituționale, iar țările pot învăța reciproc strategia optimă de creștere. Deciziile curente sunt luate cu responsabilitate în direcția susținerii creșterii economice. O altă explicație pentru această diferență este chiar cadrul de reglementare (piața muncii, piața bunurilor etc.), ce nu pot fi folosite foarte clar într-un studiu cantitativ.

Analiza panel efectuată de pe 100 de țări, din 1960-1990, confirmă prezența noțiunii de convergență condiționată. Ipoteza de convergență enunțată de modele neoclasice presupune că țara cu un nivel inițial al GDP per capita mai scăzut va prezenta o rată de creștere mai mare. Dacă toate economiile sunt distribuite identic, mai puțin nivelul de început al intensității capitalului, atunci convervența se aplică în sens absolut. Cu toate acestea, dacă economiile sunt variate (au un nivel de economisire diferit, o înclinație către muncă, acces la tehnilogie sau politici guvernamentale coerente), atunci convergența este condiționată. Creșterea economică va tinde să fie ridicată, dacă nivelul inițial al PIB-ului se află sub potențial, dar dacă o țară săracă are un potențial scăzut (din cauza unei rate de economisire insuficientă sau politici necoerente) creșterea nu va fi la fel de puternică.

Studiu relevă că rata de creștere a PIB per capita este influențată pozitiv de menținerea unui sistem legislativ puternic, un consum guvernamental redus, inflație mică, speranță de viață, nivelul de școlarizare, comerț și rată de fertilitate scăzută.

face obervația că o rată a fertilității scăzute este favorabilă creșterii economice, deoarece o populație în creștere va acapara o parte din investițiile dintr-o economie pentru a dota aceste muncitori, în loc de creșterea acestui capital pentru actualii muncitori; o altă explicație adusă este faptul că resurse suplimentare sunt îndreptate către îngrijirea acestora și nu către activități productive.

Un studiu realizat de demonstrează că rata de creștere economică (măsurat prin nivelul real al GDP per capita) este corelată pozitiv cu: speranța de viață la naștere, rata de însciere al elevilor în învățământul secundar și terțial, rata de economisire, gradul de deschidere al economiei, dezvoltarea sistemului financiar, formarea brută de capital, investiții străine directe, rata reală de dobândă; și este influențată negativ de: GDP per capita, consumul guvernamental, rata inflației, deficitul bugetar, rata fertilității, rata de șomaj, deficitul de cont curent.

Analiza vizează 167 de țări, folosind 23 de indicatori (nivelul real al GDP per capita, rata de însciere al elevilor în învățământul secundar și terțial, speranța de viață, deficit bugetar capitalizare bursieră ca pondere în PIB, gradul de deschidere al economiei, rata inflației etc), pe perioada 1961 – 2000, indicatorii fiind împărțiți în variabile inițiale și variabile de control (trebuie legat și studiu lui Barro care detaliează toate acestea), iar pentru a exploata dimensiunea temporală a datelor, ca efect pe termen lung al factorilor de influența asupra creșterii economice, s-au folosit date panel cu diferite frecvențe (1 an, 5 ani, 10 ani, 20 de ani, 40 de ani) – rezultatele cele mai relevante sunt obținute prin media pe 5 ani, deoarece sunt eliminate fluctuațiile pe termen scurt.

Estimarea econometrică a relațiilor fiind realizată cu Pooled Least Squares și Feasible GLS (General Least Squares), fiind preferată această metodă, deoarece este prezentă heteroskedasticitatea cross – section; pentru a permite varianței să difere de la o perioadă la alta se folosește White Heteroskedasticity Covariance – se estimează covarianța care este robustă. Alte studii au folosit metodologia Three – Stage Least Squares.

Deși mulți factori au fost expuși ca fiind determinanți ai creșterii economice, un studiu realizat de (Ciccone & Jarocinski, 2010), folosind estimări bayesiene, sugerează că revizuirile metodologiei de determinare a venitului internațional pot determina rezultate greșite – anumiți factori pot fi incluși sau excluși, funcție de metodologia folosită – astfel rolul guvernului, al comerțului internațional, al demografiei și al geografiei sunt infirmate ca fiind relevante pentru creșterea economică.

De asemenea, în realizarea studiilor empirice se pleacă de la un număr limitat de variabile explicative, iar rezultatele sunt predispuse a fi non-robuste în specificarea unui model; astfel, pentru a elimina această problemă și pentru a furniza informații suplimentare privind anumite ipoteze se pot folosi date cross-country.

Pentru o bună perioadă de timp, țările au fost analizate individual, fără a lua în calcul factori neeconomici, cum ar fi de exemplu relații externe, interdependența sau poziția geografică. realizează un studiu pe 211 regiuni din 10 țări din Europa Centrală și de Est (inclusiv România), pentru perioada 1999-2008. Elementul central al studiului îl reprezintă un model de creștere cu externalități spațiale, care rezultă din creșterea regiunilor învecinate.

Rezultatul confirmă existența fenomenului de convergență absolută (aceea situație în care țările mai sărace cresc mai repede decât cele bogate) și condiționată (dacă țările au stări de echilibru pe termen lung diferite, atunci atunci diferențele de dezvoltare se mențin), în aceste regiuni: orașele mai sărace au crescut mai intens față de cele bogate, deși viteza de convergență a fost scăzută.

Procesul creșterii regionale este determinat de nivelul și modificările survenite în capitalul uman, dar și datorită poziționării geografice: regiunile poziționate în regiuni cu dezvoltare rapidă pot beneficia de acestă poziție și crește mai repede.

Coeficienții estimați prin tehnici econometrice spațiale sunt semnificativi, ceea ce demonstrează că regiunile analizate au beneficiat de sporuri de creștere economică, datorită proximității geografice de un oraș mare, creșterea suplimentară fiind între 0,5% și 0,6%. De asemenea, capitalul uman a înregistrat creșteri importante, în cazul regiunilor care aveau un nivel inițial scăzut spre deosebire de cele în care oamenii erau pregătiți, în cazul acestora efectul a fost inferior .

Preocuparea economiștiilor, fie clasici, keynesiști sau neokeynesiști a fost îndreptată către determinarea unui model de creștere economică.

Cele 3 modele privesc creșterea economică în diferite moduri, astfel: ultimele două consideră că pentru a ajunge la echilibru, economia trebuie stabilizată prin utilizarea politicilor macroeconomice, inclusiv intervenția statului; curentul clasic consideră că economia este stabilă și va ajunge din inerție la echilibru.