Definire,concepte Si Reglementari Interne Si Internationale Privind Riscult Bancar
Capitolul 1. DEFINIRE, CONCEPTE ȘI REGLEMENTĂRI INTERNE
ȘI INTERNAȚIONALE PRIVIND RISCUL BANCAR
Abordări conceptuale privind riscul și incertitudinea
Notă introductivă
Riscul și incertitudinea reprezintă două fenomene cu care oamenii și organizațiile interacționează din cele mai vechi timpuri. Riscul se manifestă atât în viața de zi cu zi a oamenilor cât și la nivelul organizațiilor sociale. Practic, orice proces decizional și orice planificare strategică implică riscuri.
Riscul este prezent oriunde și poate apare oricând. De exemplu:
pentru oameni există:
riscul de producere a unor accidente atunci când sunt în trafic;
riscul de îmbolnăvire în urma consumului unor alimente necorespunzătoare;
riscul de diminuare a reputației atunci când comportamentul sau imaginea nu este adecvată diferitelor situații, etc.;
pentru organizații există:
riscul de scădere a cererii pentru produsele realizate;
riscul de creștere a costurilor de producție;
riscul de diminuare a performanțelor financiare, etc..
Însuși progresul social, economic și cultural al omenirii nu ar fi fost posibil fără asumarea unor riscuri și din acest motiv problematica riscului și incertitudinii a ajuns în atenția teoreticienilor și a practicienilor din cele mai vechi timpuri. Reputatul economist Aaron Wildovsky nota că: “cel mai mare risc pentru oameni și organizații este efortul pe care aceștia îl depun pentru a evita riscul.”
Riscului și incertitudinea se manifestă în majoritatea activităților umane datorită faptului că societatea umană nu este statică, ea este într-un proces continu de evoluție și, din acest motiv, existența noastră și mediul în care trăim sunt în continuă schimbare. Acest lucru generează modificări asupra modului cum percepem viața cu consecințe directe privind riscurile pe care ni le asumăm. Toate deciziile pe care le luăm și care privesc atât viața de zi cu zi, cât și aspectele de natură economică sau socială au ca scop principal creare de valoare adăugată viitoare care, în final, trebuie să conducă fie la progresul nostru individual, fie la progresul societății în ansamblu.
Dacă nu ar exista incertitudine toate deciziile ar genera rezultate sigure și cunoscute în prealabil. Datorită complexității realității în care trăim, procesul decizional trebuie să fie însoțit de analize asupra incertitudinii, care să conducă la identificarea surselor incertitudinii și a modului în care aceasta contribuie la obținerea de rezultate certe.
În prima parte a acestui capitolul sunt descrise și definite conceptele de risc și incertitudine,
după care sunt prezentate principiile și componentele riscului bancar iar, în final, sunt descrise scopul și obiectivele conceptului de management al riscului bancar.
Definirea riscului și concepte ale teoriei riscului
Riscul este un fenomen care afectează în mod direct viața de zi cu zi a oamenilor și a organizațiilor și de aceea influențează în permanență capacitatea și voința decizională a acestora.
O definire relativ simplificată a riscului ar fi: riscul reprezintă potențialul ca un eveniment neașteptat să apară sau să nu apară la un momentdat ca urmare a apariției unor fenomene adverse neașteptate.
O altă definiție mai riguoasă ar fi că riscul reprezintă “contextul în care un eveniment se produce cu anumită probabilitate sau în care amploarea evenimentului urmeză o distribuție de probabilități”. Conform acestei definiții acțiunile și deciziile luate de indivizi au drept consecință un eveniment sau set de evenimente (set de stări – cunoscute și sub numele de hazard), cărora li se poate asocia o probabilitatea sau o distribuție de probabilități de apariție, iar riscul, este o rezultantă a combinației dintre probabilitățile de apariție a stărilor și consecințele acestora. Ultima definiție introduce concepte de teoria probabilităților și statistică matematică – distribuția de probabilități – care vor fi definite și prezentate pe larg în capitolele următoare ale lucrării.
Evaluarea riscului este procesul prin care se obțin informații referitoare la setul de consecințe rezultate, la mărimea expunerii și vulnerabilitatea receptorului la aceste consecințe. Procesul de evaluarea a riscului presupune utilizarea de tehnici și metode cantitative și calitative care sunt necesare pentru a obține informații privind natura probabilităților de apariție a riscului și, în final, estimarea acestor probabilități cu un anumit grad de încredere.
Analiza riscului este procesul prin care informațiile referitoare la probabilități, incertitudine și mărimea expunerii sunt organizate în așa mod încât să poată fi utilizate în procesul decizional. Practic, analiza de risc înglobează conceptul de evaluare a riscului și identifică alternativele decizionale pe care le are la dispoziție managementul riscului. În același timp, analiza de risc trebuie să ofere decidenților predicții și prognoze cu privire la beneficiile incerte ce rezultă în urma procesului decizional și riscurile viitoare cu care se vor confrunta aceștia.
Managementul riscului este un proces decizional în urma căruia se obțin un număr de rezultate potențiale care pot sau nu pot fi benefice pentru decident. Fiecărui rezultat obținut i se asociază o anumită performanță reprezentată de diferența dintre beneficii și pierdere.
Într-un proces decizional se presupune că orice decident are interesul să identifice acele opțiuni și strategii care să conducă în final la minimizarea pierderilor și la maximizarea beneficiilor asociate riscurilor generate. Prin urmare, pentru majoritatea decidenților este imposibil și nu este nici recomandabil să determine riscul sub forma unei singure stări cuantificată în formă numerică; ei trebuie să dispună de o distribuție de probabilități privind stările posibile și impactul pe care aceste stări îl vor avea în viitor, asupra componentelor riscului. Toate aceste informații trebuie să fie rezultatul analizei de risc. Decidentul trebuie să stabilească ulterior politicile și etica care trebuie urmată de organizație. Un rol important în stabilirea acestor decizii îl are reacția decidentului în fața riscurilor, aspect care este strâns legat de latura psihologică a individului sau a grupului de indivizi. Din această perspectivă, de-a lungul istoriei, natura umană nu a înregistrat modificări comportamentale esențiale. Astfel, oamenii au mai degrabă o viziune scurtă asupra orizontului de timp, apreciind într-o mai mare măsură valorile imediate comparativ cu cele situate pe un orizont mai lung de timp și acordă o importanță mai mare acelor lucruri și evenimente care-i afectează în mod direct, comparativ cu lucrurile sau evenimentele care-i afectează pe alții.
Modul în care instituțiile și societatea în ansamblul ei influențează deciziile de management al riscului este în strânsă legătură cu cultura și cutumele sociale ale indivizilor care alcătuiesc aceste organizații. Din acest punct de vedere au fost identificate patru abordări privind modul în care riscul este perceput la nivel social:
Fatalismul – în care riscul este privit ca un fenomen aleator iar reacția imediată a indivizilor este de respingerea a acestuia;
Ierarhizarea – în care riscul este necesar și chiar valoros, dar trebuie atent monitorizat și controlat de persoane calificate care trebuie să manifeste totodată prudență în luarea deciziilor;
Individualismul – în care riscul este privit ca o chestiune personală și acționează asupra persoanelor care activează în instituții ce sunt afectate direct de consecințele deciziilor de risc iar rolul societății este acela de a dezvolta reguli cu caracter general care să înlăture consecințele acțiunii izolate ale indivizilor;
Egalitarismul – în care riscul este rezultatul activităților antreprenoriale și are drept consecință înrăutățirea inechităților sociale dintre indivizi; este prezent în societate ca urmare a dezvoltării și progresului tehnologic.
În lumea organizată pe principii ierarhice sau egalitariste, societatea tinde să răspundă problemelor de management al riscului prin crearea de instituții care au fie un caracter general – guvern, religie, cutume culturale, etc. – fie un caracter specific, fiind chemate să ajute indivizii sau organizațiile într-un mod mai descentralizat – instituții fundamentale: de proprietate intelectuală, legislative sau instituții de management al riscului: organizații de protecție a consumatorului, agențiile de rating, firme de consultanță, etc..
Definirea incertitudinii
Dicționarul MacMillan de Economie Modernă defnește incertitudinea ca fiind “acea situație în care probabilitatea de a se produce un eveniment nu este cunoscută” În aceste condiții, evenimentului respectiv nu i se poate asocia o distribuție de probabilități.
Incertitudinea există în acele procese decizionale ale căror rezultate nu sunt cunoscute și pot fi doar estimate, astfel că probabilitatea de apariție a lor nu poate fi cunoscută și nu li se poate asocia o distribuție de probabilități.
Incertitudine este rezultatul insuficientei cunoașteri a riscului și descrie calitatea cunoștințelor referitoare la risc. Ea poate afecta atât probabilitățile cât și consecințele componenetelor riscului. În orice proces decizional care implică riscuri este necesar ca decidentul să identifice, să recunoască și să trateze incertitudinea cu maximă rigurozitate.
La nivelul societății umane, se cunosc două moduri de percepție a incertitudinii:
Rezultatele activităților umane sunt întotdeauna certe. Indivizii și organizațiile care au o astfel de percepție consideră că activitatea umană are rezultate certe și, în consecință, se poate dezvolta o singură viziune privind viitorul iar strategiile sunt elaborate pentru acest viitor unic dar care este necunoscut. Această viziune nu ia în calcul prezența incertitudinii în prezent și viitor iar, în aceste condiții, strategiile elaborate nu pot să reflecte climatul viitor în care vor acționa indivizii. De obicei, o asemenea concepție este incapabilă să dezvolte o nouă cultură și, în majoritatea cazurilor, incertitudinea nici măcar nu este percepută.
Rezultatele activității umane sunt în cele mai multe cazuri incerte. O astfel de abordare presupune ca în orice proces decizional să existe incertitudine. Pericolul care poate să apară într-o asemenea viziune este de a considera că orice eveniment prezent și viitor este incert, iar în aceste condiții, pot fi puse la îndoială rezultatele proceselor decizionale sau a strategiilor viitoare. O astfel de atitudine se manifestă cu precădere la nivelul acelor indivizi/organizații care sunt dezamăgiți de rezultatele proceselor decizionale și strategiilor elaborate. O consecință negativă a unei astfel de abordări este că poate conduce la luarea deciziilor numai pe baza instinctului sau, uneori, la blocarea procesului decizional datorită supra-estimării incertitudinii.
Riscul și incertitudinea – delimitări conceptuale
Fiind două concepte care tratează aspecte asemănătoare ale proceselor decizionale, există numeroase situații în care riscul și incertitudine nu sunt diferențiate și delimitate cu claritate.
Astfel, conceptul de risc combină cunoștințe referitoare la probabilitățile de apariție a rezultatelor și distribuția de probabilități ce poate fi asociată acestor rezultate, în timp ce incertitudinea descrie acele condiții în care lipsa de cunoștințe va afecta procesul decizional. Cu alte cuvinte, atunci când cunoaștem probabilitățile asociate apariției unui anumit eveniment și consecințele rezultate dar nu cunoaștem când va apare un astfel de eveniment avem risc iar când nu știm nici consecințele nici probabilitățile avem incertitudine.
Conform teoriei deciziei, toate deciziile luate în condiții de risc se referă la decizii luate în condițiile în care probabilitățile rezultatelor viitoare sunt cunoscute în prealabil, situație în care se spune că incertitudinea este cunoscută; deciziile luate în condiții de incertitudine sunt deciziile în care probabilitățile rezultatelor nu pot fi estimate, situație în care se spune că incertitudinea nu este cunoscută.
Pentru a înțelege mai bine modul cum cunoștințele referitoare la un eveniment și consecințele acestuia delimitează riscul de incertitudine, în Tabelul 1 sunt sintetizate nivelul cunoștințelor de care putem dispune într-un proces decizional, cuantificat prin probabilitățile și consecințele asupra rezultatelor procesului în raport cu anumiți factori care pot influența procesul decizional.
Tabelul 1. Conexiunea dintre cunoștințele privind probabilitățile de producere a unor evenimente, consecințele rezultatelor și influențele asupra riscului și incertitudinii
Adaptare după: “UNKCIP Technical Report”, pagina 50
Conceptul de risc bancar
Definirea și componentele riscului bancar
Noțiunea de risc bancar cuprinde atât categoriile de riscuri specifice activităților financiar-bancare cât și toate riscurile care afectează activitățile organizațiilor indiferent de domeniul de activitate al acestora.
Societățile financiar-bancare asemenea oricăror organizații se pot confrunta cu numeroase riscuri, care pot sau nu pot fi controlate, dar care afectează situația financiară și profiturile viitoare ale acestora.
În literatura de specialitate, riscul bancar este asociat cu precădere riscurilor financiare deoarece, prin natura activităților pe care le desfășoară, băncile sunt primele și cele mai afectate de modificările condițiilor economico-financiare ale țărilor în care-și desfășoară activitatea sau de modificările acestor condiții la nivel global.
În domeniul bancar, au fost identificate patru categorii principale de riscuri care pot afecta activitatea financiar-bancară. În Figura 1 sunt prezentate schematic cele patru categorii de riscuri și subcategoriile specifice.
Riscul de piață rezultă din modificările nefavorabile care pot apare în valoarea unui portofoliu, ca urmare a modificărilor intervenite în prețurile/randamentele instrumentelor care compun acel portofoliu, de-a lungul întregii perioade de viață a instrumentelor sau până la lichidarea acestora prin vânzarea în piață.
Figura 1. Principalele categorii și subategorii de riscuri bancare
Valoarea unui portofoliu este dată de profiturile sau pierderile care sunt înregistrate la nivelul acestuia și rezultă din tranzacțiile cu instrumente efectuate pe piața financiară. Orice scădere a prețului unui instrument achiziționat reprezintă pierdere pentru portofoliul în componența căruia a fost înregistrat pe întreaga perioadă de la achiziționare și până la lichidare prin vânzare în piață sau până la maturitatea instrumentului. În consecință, riscul de piață este limitat la perioada de viață sau de lichidare a instrumentelor care alcătuiesc portofoliul.
Chiar în situația în care perioada până la lichidare, sau mai exact perioada de timp în care este deținut instrumentul în portofoliu este mai mică, pierderile pot fi semnificative, în special în cazul piețelor puternic instabile, sau când instrumentele tranzacționate nu sunt lichide și, în consecință, vânzarea acestora se realizează la prețuri și mai nefavorabile deoarece perioada până la lichidare se prelungește foarte mult iar pierderile înregistrate cresc odată cu trecerea timpului.
În anumite lucrări de specialitate, riscul de piață este tratat separat de riscul generat de parametrii de piață care influențează prețurile instrumentelor ce alcătuiesc portofoliul (ratele dobânzilor, indicii bursieri sau cursurile de schimb). Astfel, se face o diferențiere între riscul de piață, care se consideră că este specific întregului portofoliu de active și riscul de rată a dobânzii sau riscul valutar, care sunt tratate individual în raport cu parametrii de piață care-i generează.
Autorul acestei lucrări consideră că o astfel de abordare nu este justificată din moment ce un portofoliu este alcătuit din instrumente care sunt direct influențate de parametrii de piață (valoarea portofoliului de titluri este influențată de ratele dobânzilor interbancare, poziția valutară de evoluția cursurilor de schimb, etc.). În consecință, în cadrul lucrării riscurile asociate acestor parametrii sunt analizate și integrate în riscul de piață deoarece variațiile acestor parametrii determină modificări ale valorii instrumentelor ce alcătuiesc portofoliul, iar riscurile individuale generate de parametrii de piață sunt parte componentă a riscului de piață caracteristic pentru întreg portofoliu. O abordare separată a riscurilor de rată a dobânzii, a cursului de schimb sau a prețurilor acțiunilor nu este neapărat greșită, însă integrarea acestora în cadrul riscului de piață ușurează munca analistului și oferă o imagine sistemică a influențelor fiecărei categorii de parametrii de piață asupra valorii întregului portofoliu la nivelul societății bancare.
Riscul de creditare reprezintă cel mai vechi și poate cel mai important dintre toate riscurile întâlnit la nivel bancar, în termeni de mărime și pierderi potențiale.
Riscul de creditare este definit ca reprezentând pierderile suferite de o instituție bancară în eventualitatea intrării în incapacitate de plată a unui debitor, ori în eventualitatea deteriorării capacității acestuia de a restituii creditul, situație care în literatura de specialitate este denumită reducerea calității creditului.
La ora actuală există o reorientare privind analiza riscului de creditare, pe baza câtorva linii directoare:
Definirea factorilor care generează riscul de creditare;
Definirea tipurilor riscurilor de creditare – riscul portofoliului de credite și/sau instrumente de piață;
Măsurarea riscului de creditare;
Managementul riscului de creditare.
În orice sistem bancar, riscul de creditare trebuie să reprezinte componenta fundamentală a analizei de risc deoarece creditarea reprezinta activitatea de bază a unei banci. Indiferent de nivelul de dezvoltare a sistemului bancar și diversitatea activitatilor financiar-bancare din ziua de azi, activitatea de creditare justifică în ultimă instanță însăși existența unei bănci.
Principalele componenete ale riscului de creditare sunt:
Riscul incapacității de plată a contrapartidelor;
Riscul gradului de expunere;
Riscul gradului de recuperare.
Riscul de creditare rezultă din combinarea riscurilor pe care le generează elementele sale constitutive: riscului incapacității de plată, riscul de expunere și riscul de recuperare.
În aceste condiții, formula simbolică a pierderilor potențiale datorate riscului de creditare poate fi scrisă sub forma:
,
unde: riscul intrării în incapacitate de plată a debitorului;
valoare incertă a expunerii;
rata procentuală de recuperare.
Riscul operațional reprezintă o categorie distinctă de risc și cuprinde toate riscurile datorate
funcționării defectuase a unei organizații. Este o componentă deosebit de importantă a riscului iar, în unele situații, neglijarea sau ignorarea ei poate fi fatală pentru o organizație.
Componentele principale ale riscului operațional sunt:
Riscul de fraudă este riscul care apare ca urmare a unor acțiuni și practici deliberate ale unui individ sau grup de indivizi și se concretizează în obținerea în folosul acestora a unor avantaje sau rezultate nejustificate. Deoarece riscul de fraudă se poate manifesta în forme foarte diferite, începând cu inițierea de tranzacții frauduloase și terminând cu utilizarea de identități false de către clienți, nu se poate concepe un model standard pentru cuantificarea sau prevenirea acestor fraude. Soluția constă în dezvoltarea și rafinarea unui sistem de risc care să prezinte un nivel ridicat de senzitivitate la riscul de fraudă. Principiile fundamentale ale unui astfel de sistem constau în recrutarea unui personal cu o adevărată cultură pentru integritate și dezvoltarea unor controale interne de audit, în paralel cu angajarea unor auditori externi independenți care să supervizeze activitatea de audit intern;
Riscul de pierdere a controlului este strâns legat de riscul de fraudă și se manifestă prin capacitatea redusă a top-managementului de a conduce și controla activitățile operaționale ale băncii;
Riscul de lichiditate se datorează incapacității societății bancare de a obține finanțare la costuri rezonabile. Există situații în care riscul de lichiditate poate conduce la falimentul societății bancare. Sursele riscului de lichiditate sunt numeroase: intrarea în faliment a unei contrapartide față de care banca are o expunere mare, imposibilitatea de a acoperii pe o anumită perioadă valoarea activelor cu pasive corespunzătoare, ieșirile neașteptate de fonduri, imposibilitatea de a obține fonduri la costuri rezonabile, etc.;
Riscul de transfer este riscul care apare ca urmare a efectuării unor transferuri de fonduri greșite. Se manifestă în sistemul de plăți al unei bănci în urma înregistrării incorecte a datelor unei tranzacții;
Riscul utilizării de modele și formule necorespunzătoare – este riscul datorat incapacității personalului implicat în operațiuni de tranzacționare sau în activitatea de analiză de a evalua corect prețul unui instrument financiar. Este prezent cu precădere la calcularea prețurilor instrumentelor derivative;
Riscul utilizării de sisteme neperformante. Este riscul datorat folosirii de sisteme informatice depășite sau a tehnicii de calcul cu o funcționare defectuasă.
Cu toate că înglobează numeroase categorii de riscuri, uneori foarte diverse, care pot produce pierderi cu frecvențe sau mărimi diferite, în literatura de specialitate există anumite încercări de cuantificare a riscului operațional.
Riscul reputațional este riscul care rezultă din pierderea unor atribute sau caracteristici specifice activității desfășurate de instituția financiar-bancară și care se concretizează în final prin pierderea totală sau parțială a reputației de care se bucură aceasta.
Sursele riscului reputațional sunt numeroase: coborârea dintr-o clasă superioară într-o clasă inferioară de rating în urma analizelor efectuate de instituțiile specializate, raportarea unor rezultate financiare slabe, lansarea unor zvonuri negative, etc.. Consecința imediată a riscului reputațional constă în scăderea valorii acțiunilor băncii pe piața bursieră.
Conceptul de management al riscului bancar
Scopul și obiectivul final al oricărui proces de management al riscului este acela de a identifica și pe cât posibil de a elimina riscurile. Toate aceste deziderate implică o serie de costuri iar costul total trebuie să fie în strânsă legătură cu beneficiul total și trebuie să se reflecte în îmbunătățirea performanțelor financiare și în asigurarea că instituția nu va suferii pierderi inacceptabile în viitor.
Managementul riscului este un proces managerial care înglobează toate tehnicile și metodele utilizate la evaluarea și analiza de risc și care în final se concretizează prin măsurarea, controlul, raportarea și alegerea acelor decizii care să conducă, pe cât posibil, la eliminarea tuturor riscurilor.
Managementul riscului înglobează opt categorii fundamentale de activități:
Înțelegerea naturii riscurilor;
Identificarea riscurilor;
Măsurarea riscurilor;
Controlul riscurilor;
Comunicarea riscurilor;
Analiza costurilor pe care le implică eliminarea riscurilor;
Implementarea strategiilor de eliminarea a riscurilor;
Evaluarea rezultatelor obținute în urma implementării strategiilor.
Datorită faptului că incertitudinea este un fenomen prezent în permanență în activitatea financiar-bancară, managementul riscului bancar este o activitate justificată deoarece o decizie la nivel financiar nu poate fi luată pe baza câtorva asumții. În acest sens managementul riscului trebuie să ofere băncii viziune cât mai bună cu privire la imaginea viitorului iar politicile și strategiile bancare trebuie dezvoltate în raport cu această viziune. Fără managementul riscului este imposibil să se contureze o imagine privind fluctuațiile posibile pe care le vor cunoaște rezultatele băncii și este imposibil ca incertitudinea privind aceste rezultate să poată fi controlată.
Profitul unei bănci se modifică în permanență în funcție de parametrii pieței sau de schimbările pe care le cunoaște mediul de afaceri iar mangementul riscului trebuie să ofere o proiecție privind mărimea și posibilele deviații de la rezultatele scontate. În acest sens trebuie evaluate costurile pe care le vor genera pierderile potențiale și implicațiile asupra fluctuațiilor profiturilor, ceea ce oferă posibilitatea de a controla și de a contribui la creșterea veniturilor băncii.
În literatura de specialitate pierderile potențiale pe care le poate suferi o societate bancară au fost clasificate în raport cu așteptările referitoare la aceste pierderi în două mari categorii:
Pierderi așteptate;
Pierderi neașteptate.
Pierderile așteptate se calculează ca medie aritmetică a profiturilor sau a pierderilor viitoare datorate incertitudinii care este percepută la un moment dat.
Pierderile neașteptate reprezintă deviații de la pierderile așteptate. Aceste deviații apar cu o anumită frecvență și sunt de amploare diferită.
În mod tradițional, în anii ’80, managementul riscului se concentra asupra măsurării și
controlului pierderilor așteptate, care au fost denumite pierderi datorate riscului mediu. Ulterior, ca urmare a frecvenței tot mai mari a pierderilor neașteptate, managementul riscului s-a reorientat cu precădere asupra acestor categorii de pierderi. Raționamentul care a stat la baza acestei reorientări a fost următorul: este de așteptat, ca întotdeauna să existe pierderi peste medie și, este practic imposibil ca toate aceste pierderi să fie cuantificate. De aceea, atunci când trebuie evaluate costurile pe care le implică pierderile viitoare, este necesar ca, pe lângă pierderile așteptate, să fie luate în calcul și pierderile neașteptate plus o marjă de protecție care să acopere pe cât posibil frecvența pierderilor neașteptate. Această abordare a condus la definirea pierderilor potențiale viitoare cu ajutorul probabilităților.
Capitalul pe care o bancă trebuie să-l constituie pentru acoperirea acestor pierderi trebuie să fie calculat ca funcție de mărimea pierderilor potențiale viitoare. Astfel, a fost introdus conceptul de solvabilitate bancară care a fost definit ca reprezentând combinația dintre toate pierderile viitoare, probabilitățile asociate acestora și capitalul necesar pentru acoperirea acestor pierderi.
Capitalul pe care banca trebuie să-l constituie pentru acoperirea tuturor pierderilor viitoare, cunoscut și sub denumirea de capital de risc nu trebuie să depășească un prag acceptat de managementul băncii iar, în unele situații, o depășire a acestui nivel, poate duce la falimentul societății bancare.
Asemenea oricărui proces decizional, activitate de management a riscului presupune adoptarea unor decizii. Deciziile depind de percepția pe care o are fiecare individ asupra riscului. Din această perspectivă au fost identificate patru categorii de decidenți:
Decidentul care-și asumă riscul – este acel individ care va alege strategia ce va conduce în final la cel mai mare nivel al randamentului. Dacă costul protecției împotriva riscurilor este prea mare, decidentul chiar va evita să-și protejeze decizia aleasă;
Pesimistul – este acel individ care va alege strategia ce va conduce la cel mai mare randament dintre cele mai slabe rezultate posibile. Chiar dacă rezultatul este negativ, pesimistul va alege acea strategie cu cea mai mare protecție dintre toate aceste rezultate slabe;
Optimistul – este acel individ care va alege strategia care va conduce la cel mai mare randament dintre cele mai bune rezultate posibile, indiferent de costul riscului acestei strategii;
Protecționistul – este acel individ care va alege strategia care va oferi numai un risc acceptabil indiferent de mărimea ranadmentului. Astfel, dintre toate strategiile posibile, care oferă riscuri acceptabile, protecționiștii o vor alege pe aceea cu cel mai ridicat randament.
Managementul riscului presupune ca, în urma procesului decizional, să se obțină rezultate multiple, fiecare având probabilități diferite de apariție. Procesul decizional în managementul riscului trebuie să influențeze procesul decizional al top-managementului însă, nu poate fi substitut acestuia, scopul său fiind de a veni în completarea lui.
Îndeplinirea acestui deziderat se realizează prin activități de monitorizare și raportare a riscurilor bancare. Monitorizarea riscurilor trebuie să ofere informații explicite privind riscurile și trebuie să încurajeze și nu să descurajeze asumarea riscurilor actvităților comerciale și financiare ale băncii. Prin asumarea unor riscuri controlabile, activitatea bancară trebuie să se dezvolte iar, în final, această dezvoltare trebuie să se reflecte în creșterea profiturilor.
Cu toate că managementul riscului are o serie de beneficii, scopul pentru care a fost conceput va rămâne limitat pentru o lungă perioadă de timp. Faptul se bazează pe abilitatea de a măsura riscul, ceea ce în ultimă instanță presupune măsurarea incertitudinii, managementul riscului nu reprezintă o activitate tocmai ușoară.
Beneficiile managementului riscului sau dovedit a fi însă suficient de mari în dezvoltarea și orientarea politicilor la nivelul managementului bancar pentru a justifica această nouă orientare în măsurare și controlul riscurilor bancare.
Evoluția conceptului de management al riscului
Abordarea sistemică a proceselor de management al riscului a crescut ca importanță începând cu anii ‘90 în urma modificării atitudinii personalului din mediul de afaceri față de riscuri și a noilor presiuni care s-au exercitat asupra proceselor decizionale, presiuni care au fost generate de modificarea condițiilor de afaceri și de apariție a unei noi viziuni asupra valorilor și responsabilităților manageriale.
Unul din primele momente în care a fost utilizat termenul de “management al riscului” a fost în anul 1956 într-un articol publicat de revista americană “Havard Business Review”. Articolul a sugerat pentru prima dată ca la nivelul unei organizații corporatiste, indiferent de domeniul de activitate financiar/ nefinanciar, să fie angajată o persoană care să dezvolte și să desfășoare în permanență activități de minimalizare a pierderilor din afaceri.
Discuțiile privind necesitatea de a măsura și controla riscul la nivel organizațional au demarat încă de la începutul anilor ‘50, însă acestea se refereau în special la aspectele statistico- matematice ale procesului și erau orientate asupra modului în care teoria probabilităților poate fi aplicată pentru a previziona pierderile din afaceri într-un mediu volatil.
Datorită climatului tot mai volatil, rezultat în special în urma momentului Bretton Woods și a crizei petrolului din anul 1973, procesele de măsurare și control al riscurilor au intrat în atenția corporațiilor multinaționale, cu precădere asupra celor provenite din Statele Unite. La început, activitățile de evaluare și analiză a riscurilor se concentrau asupra riscului de țară, respectiv asupra modului cum mediul economic volatil din diverse țări poate afecta activitate corporațiilor multinaționale.
Prima diplomă de calificare în managementul riscului a fost oferită în Statele Unite în anul 1973 de “Professional Insurance Buyers Association”. Noile reorientări pe care le-a cunoscut activitatea asociației au condus, în anul 1975 la schimbarea numelui în “Risc and Insurance Management Society”.
Urmare a dezvoltării explozive a piețelor financiare internaționale și a apariției instrumentelor derivative, managementul riscului a fost repede adoptat de societățile financiar-bancare. Una dintre primele bănci care în anul 1975 și-a constituit un comitet de analiză a riscului de țară a fost banca americană Chase Manhattan. Comparativ cu societățile financiar-bancare, corporațiile care nu activau în domeniul financiar, deși aveau expuneri asupra unor instrumente financiare tot mai volatile, nu au fost tot atât de interesate în dezvoltarea unor departamente de management al riscului și în instituționalizarea practicilor specifice acestor activități.
Cu toate progresele înregistrate în această direcție, în anii ‘70, conceptul de management al riscului nu era încă bine definit, fiind interpretat în mod diferit în funcție de natura activităților desfășurate de diversele corporații.
Începând cu anii ‘80, atenția managementului riscului a fost reorientată din mediul financiar în mediul politic. Noua orientare a apărut ca urmare a evenimentelor politice ale vremii, cel mai important fiind înlăturarea Șahului Iranului în anul 1979 în urma unei revoluții musulmane, fapt ce a provocat companiilor multinaționale pierderi estimate la peste un miliard de dolari. Practic, peste 75% din companiile transnaționale au înregistrat pierderi în urma acestei revoluții, iar sentimentele anti-occidentale au căpătat amploare în multe țări din lumea a III-a. Confruntat cu aceste noi provocări, mediul de afaceri a dezvoltat o nouă componentă managementului riscului, riscul politic.
Odată cu căderea Zidului Berlinului la sfârșitul anilor ‘80 și răsturnarea regimurilor comuniste din țările Europei de Est, importanța riscului politic s-a diminuat și numeroase corporații au renunțat la departamentele de analiză care se ocupau cu această categorie de risc.
Cu toate că la nivelul anilor ‘80 tot mai multe corporații au dezvoltat departamente de management al riscului, această activitate era departe de a fi instituționalizată, rolul ei fiind acela de a aplica principiile de reducere a costurilor care se datorau apariției unor factori incerți.
Până la începutul anilor ‘90 managementul riscului nu a reprezentat o prioritate pentru mediul de afaceri. Începând cu prima jumătate a anilor ‘90. Noua abordare nu presupune numai minimizarea pierderilor și daunelor datorate unor evenimente care afectează compania ci și cunoașterea în prealabil a consecințelor neașteptate ce rezultă în urma proceselor decizionale.
Urmând această nouă filosofie, la mijlocul anilor ‘90 un mare constructor din industria de automobile europeană și-a constituit o echipă de analiză și măsurare a riscului, denumită: “risk task force”, care trebuia să cuantifice acele riscuri care sunt suficient de mari ca să afecteze activitatea companiei. Pentru început, au fost analizate pierderile pe care le-ar putea suferii compania ca urmare a fluctuațiilor piețelor financiare, după care a fost prospectat riscul pe care-l poate genera sub-evaluarea unor investiții și achiziții și modul în care acestea pot influența activitatea economică a companiei.
La sfârșitul anilor ‘90 departamentele de management al riscului din majoritatea companiilor au început să-și dezvolte propriile practici și metodologii interne care analizau și măsurau toate categoriile de riscuri: riscul valutar, riscul de creditare, riscul de țară, fluctuațiile fondurilor de pensii și implicațiile acestora asupra volatilității profiturilor, etc.. În urma noilor reorientări pe care le-au cunoscut activitățile departamentelor de management al riscului, ele au devenit adevărate centre de excelență în cadrul organizațiilor, dezvoltând proceduri care utilizau metode și tehnici pentru măsurarea riscului și reușind să creeze o adevărată cultură a riscului la nivel corporatist. Astfel, între departamentele de management al riscului și celelate departamente ale companiei (resurse umane, financiar, dezvoltarea de proiecte, etc.) s-au stabilit legături de colaborare prin care managemantul riscului acordă acestora din urmă consultanță pe probleme de risc.
Managementul riscului nu mai presupune simple analize și constatări privind riscurile pasive, respectiv acele riscuri care afectează compania în urma hazardului, el presupune reorientări către riscul de afaceri care implică evaluarea riscurilor și raportarea acestora top-managementului. Noua abordare a avut rezultate pozitive pentru expansiunea și creșterea corporației. O altă reorientare a vizat analiza riscurilor pe care le generează deciziile top managementului.
În urma acestor noi orientări, managementul riscului a devenit o activitate instituționalizată ceea ce a presupus: crearea unor controale interne de risc, stabilirea și elaborarea de proceduri de management al riscului, stabilirea unor relații de colaborare cu departamentul de audit intern al organizației, acordarea de consultanță pe domeniul riscului pentru celelalte departamente, creșterea importanței managementului riscului în cadrul organizației și integrarea analizei și procedurilor de control a riscului în strategia financiară și comercială a organizației.
Managementul riscului a introdus o nouă responsabilitate în procesul decizional. Managerii din ziua de azi simt că rezultatul decizional trebuie să aibă o eroare cât mai redusă și, din această perspectivă, managementul riscului a schimbat responsabilitățile și a răsturnat valorile în rândurile managerilor. Modificarea atitudinii față de risc a adus noi presiuni în procesul decizional al managerilor iar aceștia au simțit nevoia de a avea noi responsabilități referitoare la rezultatul dorit. Instituționalizarea managementului riscului a fost esențială pentru a răspunde acestor noi tendințe.
Măsurarea performanțelor bancare și ajustarea acestora cu factorii de risc
Principii de organizare financiar-contabilă a activităților bancare
Asemenea oricărei societăți comerciale, pentru constituirea unei bănci acționarii sau asociații să depună un capital denumit capital social minim subscris. Mărimea acestui capital diferă de la țară la țară. În țările Uniunii Europene, pentru constituirea unei bănci, valoarea capitalului necesar subscris este de 5 000 000 EUR. De asemenea, și România s-a aliniat la această legislație.
Conform legislației în vigoare, în țara noastră, toate categoriile de capitaluri ale unei societăți bancare formeză fondurile proprii.
Capitalurile unei societăți bancare sunt clasificate în două categorii:
Capitalul propriu – care este compus din:
capital social vărsat;
prime legate de capital;
profitul reportat de capital;
profitul rezultat din exercițiile precedente;
profitul rezultatului curent;
rezerva pentru riscul de credit;
fondul de rezervă;
fondul imobilizărilor corporale;
fondul de dezvoltare.
Capitalul suplimentar – care este compus din:
alte rezerve;
alte fonduri;
datoria subordonată.
Structura organizatorică a unei bănci și departamentele de care dispune trebuie să reflecte natura activităților desfășurate de banca respectivă. Activitatea bancară este rezultatul strategiilor dezvoltate la nivelul top-managementului și se reflectă în natura și segmentele de clienți cărora li se adresează produsele bancare.
În raport cu serviciile pe care le oferă și segmentele de clienți cărora li se adresează, societățile bancare se pot clasifica în trei mari categorii:
Bănci comerciale cu amănuntul (retail banking);
Bănci comerciale en-gross (wholsale banking);
Bănci de investiții (investment banking).
Majoritatea băncilor care activează în țara noastră, sunt bănci de retail. Activitățile specifice unei bănci de retail pot fi clasificate în următoarele categorii:
Activitate de creditare a persoanelor fizice și juridice;
Activitate de investiții prin achiziționarea de titluri și/sau obligațiuni de stat sau private și acțiuni;
Activități speculative;
Activități de încasare de comisioane.
Conducerea unei societăți bancare presupune în ultimă instanță gestionarea activelor și pasivelor financiare ale băncii, activiatate cunoscută sub denumirea de managementul activelor și pasivelor.
Pasivele sunt drepturi de creanță reale sau potențiale ale unor persoane fizice sau juridice. Pasivul reprezintă o datorie iar în cazul activităților bancare, pasivele sunt reprezentate de depozitele bancare constituite de persoanele fizice și juridice care pentru bănci reprezintă datorii.
Activul este parte a patrimoniului sau proprietății unui posesor care are valoare de piață sau de schimb. La nivel economic activele se clasifică în două categorii:
Active reale – care sunt resursele corporale și tangibile (clădiri, terenuri, tehnică de calcul, utilaje de producție, etc.);
Activele financiare – care includ: moneda, titluri, obligațiuni, acțiuni, plasamente, etc. și care reprezintă drepturi de a primi venituri și valoare de la alții.
În domeniul financiar-bancar termenul de gestiune sau managementul activelor și pasivelor se referă la activele și pasivele financiare și nu la cele corporale.
Un prim fenomen care este întâlnit în managementul activelor și pasivelor este aceea că pasivele bancare sunt alcătuite din resurse pe termen scurt iar activele sunt reprezentate de imobilizări pe termen lung. Fenomenul apare ca urmare a preferinței pentru lichiditate a deponenților, ce are ca rezultat o durată scurtă de viață a depozitelor constituite, și a cerințelor de finanțare a debitorilor care se manifestă pe termen lung. În aceaste condiții, gestionarea activelor și pasivelor trebuie să asigure acel nivel optim care să transforme scadențele pe termen scurt în scadențe pe termen lung.
În consecință, managementul activelor și pasivelor cuprinde toate deciziile pentru inițierea operațiunilor de atragere a resurselor și efectuarea de plasamente, inclusiv repartiția pe benzi de scadențe. Conceptul fundamental care stă la baza managementului activelor și pasivelor constă în urmărirea simultană a activelor și pasivelor și nu în tratarea lor ca entități independente. În acest context, managementul activelor și pasivelor poate fi definit ca reprezentând setul de tehnici utilizate pentru a analiza relația dintre activele și pasivele unei instituții și pentru a ajuta în acest mod la înlăturarea riscurilor asociate.
Analiza rezultatelor gestionării activelor și pasivelor se realizează din două perspective:
Operațional – care cuprinde toate operațiunile și deciziile strategice privind tranzacțiile de atragere și plasare a resurselor și care trebuie să asigure un nivel optim în raportul risc – randament;
Contabil – care cuprinde toate operațiunile de înregistrare pe conturi specifice a tranzacțiilor realizate la nivel operațional și care se centralizează și raportează la instituțiile specializate ale statului (Ministerul și Direcțiile de Finanțe, Banca Centrală, etc.).
Privită din perspectivă operațională, activitatea de management al activelor și pasivelor se desfășoară la nivelul departamentului de trezorerie a unei bănci și urmărește ca resursele atrase să poată fi fructificate cu maximum de randament în plasamente sau în operațiuni speculative. Suma totală a activelor și pasivelor cu care se operează la nivelul trezoreriei sunt înregistrate pe conturi nostro. Contul nostro este un cont agregat prin care se centralizează pe fiecare valută în parte toate resursele, plasamentele și operațiunile valutare pe care le realizează o societate bancară. Este un cont pe care o societate bancară îl deschide la o altă bancă, în moneda țării de rezidență a băncii străine.
De exemplu, dacă o persoană fizică sau juridică deschide unul sau mai multe conturi la o societate bancară, sumele depuse în fiecare cont sunt agregate în final pe conturi nostro pentru fiecare valută și sunt administrate la nivelul trezoreriei. Operațiunile de trezorerie cuprind atragerea și plasarea de resurse și de schimburi valutare.
În Figura 2 este prezentat mecanismul prin care resursele atrase de o bancă sunt fructificate prin operațiunile de trezorerie.
Operațiunile desfășurate la nivelul trezoreriei și operațiunile cu clientela sunt înregistrate în documente contabile pe conturi specifice. Cu ajutorul acestora se construiește un sistem de indicatori economico-financiari cu ajutorul cărora este caracterizată situația patrimoniului și rezultatele financiare obținute de societate bancară. Documentele contabile folosite sunt: bilanțul contabil, contul de profit și pierderi și anexele aferente.
Bilanțul contabil înglobează activele bilanțiere unde sunt reflectate modul de utilizare a resurselor și pasivele contabile unde sunt înregistrate resursele disponibile.
Pe lângă bilanțul contabil, este necesară urmărirea modului în care se modifică valoarea patrimoniului unei bănci, Acest proces este înregistrat în contul de profit și pierderi, care cuprinde toate veniturile și cheltuielile societății bancare. Practic, rezultatul final al băncii este reflectat în contul de profit și pierderi prin prisma raportului dintre venituri și cheltuieli.
Figura 2. Reprezentarea schematică a operațiunilor pasive și active desfășurate de o societate bancară
Toate operațiunile pe care banca le realizează atât pe piața interbancară cât și cu clientela sunt reflectate în înregistrările bilanțului contabil și în contul de profit și pierderi. În țara noastră bilanțul bancar include 8 clase de conturi. Anexa 1 prezintă în detaliu elementele fiecărei clase de conturi cuprinse în bilanțul contabil bancar din țara noastră.
Evidențierea elementelor cuprinse în bilanțul contabil și în contul de profit și pierderi reflectă toate operațiunile desfășurate de o societate bancară și fondurile de rezervă necesare pentru acoperirtea riscurilor generate de aceste operațiuni. De asemenea, înregistrările din bilanțul contabil și contul de profit și pierderi sunt utilizate la calcularea indicatorilor care măsoară performațelor financiare ale băncii.
Indicatori de măsurare a performanțelor financiar-bancare
Așa cum s-a menționat în sub-capitolul precedent, activitatea financiar-bancară se reduce în ultimă instanță la gestionarea activelor și pasivelor. Dacă în cazul altor corporații, activele sunt mai mult sub formă fizică decât sub formă financiară, în cazul băncilor situația se inversează, în sensul că activele financiare au o pondere mult mai ridicată în total active, ele fiind reprezentate sub formă de creanțe (credite acordate, investiții în acțiuni, titluri sau obligațiuni, etc.).
În activitățile pe care le desfășoară, băncile nu utilizează propriul capital. Funcția acestuia este de a asigura solvabilitatea băncii iar mărimea lui trebuie să acopere eventualele pierderi rezultate din operațiunile bancare.
Analiza performanțelor financiare se realizează cu ajutorul a șase indicatori fundamentali și utilizează ca sursă de date bilanțul contabil și contul de profit și pierderi:
Marja netă din dobânzi – se calculează ca raport între venitul net din dobânzi și activele valorificate la un moment dat:
(1.1)
unde: – reprezintă dobânzi încasate;
– reprezintă dobânzi plătite;
– reprezintă activele valorificate calculate ca diferență între activele totale și activele nevalorificate.
Rata profitului – reprezintă raportul dintre profitul net și venituri totale
(1.2)
unde: – profitul net este diferența dintre veniturile totale și cheltuielile totale;
– venitul total este sumă de dobânzi încasate plus comisioane încasate plus alte venituri încasate în perioada de calcul;
– cheltulielile totale sunt sumă de dobânzi plătite plus comisioane plătite plus alte cheltuieli plus cheltuieli administrative.
Rata de rentabilitate a activelor – se calculează ca raport între total venituri realizate și total active în perioada de calcul. Este un indicator care depinde de rata dobânzilor și structura activelor bancare.
(1.3)
unde : – activele totale se calculează ca suma creditelor acordate pe termen mediu și lung plus rata rezervelor minime obligatorii constituite la banca centrală plus disponibilități valutare plus participări la capitalul altor societăți plus active nevalorificate plus plasamente la alte bănci comerciale.
Rata de rentabilitate economică – se calculează ca raport dintre profitul net și active
totale. Este cel mai bun indicator de măsurare a performanțelor bancare deoarece profitul net al băncii este văzut prin prisma gradului de valorificare al activelor bancare.
(1.4)
Efectul de pârghie – se calculează ca raport între active totale și capital. Este invers proporțional cu ponderea capitalului în total pasive bancare. Cu cât ponderea capitalului este mai mare cu atât efectul de pârghie este mai mic și riscul este mai mic.
(1.5)
Rata rentabilității capitalului – se calculează ca raport între profitul net și capital. Indicatorul arată rentabilitatea investiției pe care au realizat-o acționarii băncii.
(1.6)
Toți indicatorii prezentați anterior sunt calculați pe baza rezultatelor și a performanțelor pe care băncile le-au realizat la un moment dat sau pe o perioadă de timp (de obicei un an de zile). Înregistrările sunt trecute în bilanțul contabil ca angajamente în cadrul bilanțului, iar conturile sunt denumite conturi bilanțiere.
Pe lângă înregistrările în conturi bilanțiere, datorită activităților specifice pe care le desfășoară o societate bancă, respectiv angajarea de operațiuni care generează fluxuri de numerar și profituri viitoare, sunt necesare înregistrări pe conturi extra-bilanțiere sau angajamente în afara bilanțului contabil. Operațiunile cuprinse în afara bilanțului contabil sunt: liniile de credit aflate în derulare, garanțiile operațiunilor cu instrumente derivative, etc. Deoarece profiturile rezultate din aceste operațiuni nu sunt certe, ci potențiale, pentru cuantificarea mai exactă a performanțelor bancare este necesară introducerea și calcularea unor indicatori suplimentari.
Indicatori financiari de măsurare a performanțelor financiar-bancare ajustați cu factorii de risc
La nivelul unei societăți bancare, toate instrumentele financiare sunt organizate sub formă de portofolii de active financiare, în raport cu natura instrumentelor care intră în componența acestor portofolii. Astfel, o bancă dispune de portofolii de titluri, de credite, valute sau poziție valutară, etc. Gestionarea fiecărui portofoliu trebuie să se realizeze în funcție de specificul instrumentelor care alătuiesc acel portofoliu, iar la nivelul fiecărui portofoliu trebuie să se calculeze indicatori specifici de măsurarea a riscurilor.
Trebuie menționat că nu există un model standard de management pentru un portofoliu de active și gestiunea riscurilor deoarece, managementul fiecărei bănci are propriile obiective și strategii pe care trebuie să le urmeze. Mai mult decât atât, toate activele care alcătuiesc portofoliul unei bănci au lichidități diferite cu consecințe asupra posibilităților de tranzacționare, și au prețuri mai mult sau mai puțin volatile.
În ciuda acestor limitări, specialiștii au încercat să stabilească reguli generale de management pentru un portofoliu de active financiare prin prisma maximizării profiturilor și minimizării riscurilor. Pentru început, s-au stabilit principiile care trebuie să guverneze activitatea de gestionare a unui portofoliu și anume: optimizarea portofoliului astfel încât obiectivul final să fie maximizarea profitului la orice nivel al riscurilor, sau minimizarea riscului la orice nivel al profitului. Atingerea acestui obiectiv se poate realiza prin modificarea ponderilor activelor care alcătuiesc portofoliul. Raționamentul este următorul: tranzacțiile realizate cu un activ din portofoliu generează o anumită combinație între risc și randament; anumite combinații sunt eliminate, fiind dominate de alte combinații care oferă un randament mai ridicat la același risc sau un risc mai scăzut la același randament. În consecință, un portofoliu de active individuale va domina întotdeauna activele individuale datorită diversificării. De asemenea, vor exista portofolii a căror combinație între risc și randament vor domina alte portofolii. Acestea sunt denumite portofolii eficiente. Modificând ponderea diferitelor active în cadrul unui portofoliu se obține o optimizare a acestuia, iar valoarea portofoliului se deplasează de-a lungul unei curbe numită frontieră eficientă (Figura 3).
Figura 3. Construirea frontierei eficiente pentru un portofoliu de active
În continuare, va fi prezentat modelul generalizat pentru optimizarea unui portofoliu. Dacă se notează cu: – numărul de active al portofoliului; – suma deținută în activul ; – ponderea activului în total portofoliu; – randamentul activului ; – volatilitatea profitului/pierderilor activului , atunci pot fi calculați următorii indicatori:
Randamentul total al portofoliului este dat de relația:
(1.7)
Riscul portofoliului este dat de relația:
(1.8)
Profitul / pierderea portofoliului este o variabilă aleatoare. Riscul portofoliului poate fi aproximat sub forma abaterii medii pătratice a sumei tuturor varianțelor și covarianțelor dintre prețurile activelor portofoliului:
(1.9)
unde: – coeficientul de corelați între prețul activului și .
Optimizarea portofoliului se poate realiza în două moduri:
Maximizarea profitului la un anumit nivel al riscului;
Minimizarea volatilității la un anumit nivel al profitului.
Prin optimizare se stabilește ponderea pe care trebuie să o dețină fiecare activ în cadrul portofoliului și nivelul volatilității.
Modelul generalizat de optimizare a portofoliului poate fi aplicat în special în cazul portofoliilor de titluri, obligațiuni și acțiuni. Acest model nu ia în calcul problema lichidității unui activ, presupunându-se că activul poate fi oricând vândut sau cumpărat din piață.
Modelul prezentat anterior oferă o nouă viziune asupra măsurării performanțelor financiare ale unei bănci, prin ajustarea acestor performanțe cu volatilitățile parametrilor activelor financiar-bancare. Fără această abordare, performanțele financiare nu au nici un sens deoarece nu sunt luate în calcul riscurile angajamentelor financiare, care reprezintă de fapt prețul plătit în termen de riscuri pentru aceste performanțe.
În mod tradițional, pentru măsurarea performanțelor financiare ale unei bănci se utilizau doi indicatori calculați pe baza fondurilor proprii (capitalului) și a activelor bancare:
Rata de rentabilitate a capitalului RoC (Return on Capital) sau pe acțiune ROE (Return on Equity) – identitatea (1.6);
Rata de renatibilitate a activelor ROA (Return on Assets) – identitatea (1.3).
Ajustarea performanțelor financiare ale unei bănci (RAPM – Risk Adjusted Performance), presupune măsurarea randamentelor activelor și a capitalului investit, corectate cu diferite forme de riscuri care sunt măsurate cu modele interne de calcul.
În marea majoritate a cazurilor, mărimea acestor riscuri rezultă în urma unor calcule statistice și se reflectă în valoarea volatilității potențiale rezultată ca urmare a modificărilor prețurilor
activelor financiar-bancare.
Modelul generalizat de ajustare a performanțelor financiare este dat de relația:
(1.10)
Capitalul de risc sau capitalul economic, este capitalul necesar acoperirii pierderilor neașteptate și se stabilește în raport cu pierderile neașteptate rezultate din activitățile de creditare, tranzacțiile pe piață sau riscurile operaționale.
Pornind de la modelul generalizat RAPM pot fi construite patru modele de ajustare a performanțelor bancare cu riscul:
Două modele construite pe baza ratei de rentabilitate a activelor ROA:
Rata de rentabilitate a activelor ajustate cu riscul RORAA –Return on Risk-Adjusted Assets care porește de la aceeași formulă ca ROA (1.3) dar activele nu au ponderi egale, sunt ponderate cu factorul de risc relativ asociat fiecărui activ;
Rata de rentabilitate ajustată cu riscul a activelor RAROA – Risk-Adjusted Return on Assets care pornește de la aceeași formulă ca ROA (1.3) dar ajustarea se realizează deducând factorul de risc din randamentul activului (venitul total). De exemplu, dacă acordăm un împrumut unui client care este creditat cu 2% șanse să intre în faliment în cursul unui an de zile, atunci 2% din valoarea împrumutului trebuie dedusă din randamentul potențial pe care acel împrumut îl aduce;
Două modele construite pe baza ratei de rentabilitate a captialului RoC:
Rata de rentabilitate a capitalului ajustată cu riscul RORAC – Return on Risk-Adjusted Capital, care pornește de la aceeași formulă ca și RoC (1.6) însă, mărimea capitalului de la numitor este înlocuită cu valoarea capitlului de risc obținut prin calcule interne. Capitalul de risc trebuie să acopere toate activele situate în afara bilanțului contabil, riscul valutar, riscul pozițiilor deschise, etc.;
Rata rentabilității ajustate a capitalului cu riscul RAROC – Risk-Adjusted Return on Capital, care pornește de la aceeași formulă ca RoC (1.6) iar ajustarea se realizează la numărător (profitul net).
În practică, cei mai utilizați indicatori sunt RAROA care înlocuiește ROA și RAROC care înlocuiește RoC.
Reglementări privind capitalul minim necesar pentru acoperirea riscurilor în sistemul bancar național și internațional
Primele reglementări privind măsurarea capitalului minim pentru acoperirea riscurilor bancare au fost stabilite în anul 1988 de reprezentanți care au atribuții în supravegherea activităților bancare ai țărilor din Grupul G10 și au fost cuprinse în Acordul Basel I.
Elaborarea acordului a fost realizată de Comitetul pentru Supravegherea Activităților Bancare (Basle Committee on Banking Supervision), care a fost constituit în anul 1974 de guvernatorii băncilor centrale din țările Grupului G10 plus Elveția și Luxemburg. Locul de întâlnire al acestora este de obicei sediul BIS (Bank for International Settlement) din localitatea elvețiană Basel, unde se găsește și secretariatul permanent al Comitetului. Comitetul nu este o autoritate supra-statală de supraveghere bancară iar concluziile sale nu au putere de lege. Scopul său este de a formula standarde și reglementări în domeniul supravegherii bancare și de a ajuta la implemetarea lor în țările membre.
Reglementările stabilite prin Acordul Basel I au rezultat în urma îngrijorărilor pe care le-au cunoscut supraveghetorii din sistemul bancar din țările Grupului G10, și care s-au datorat nivelului tot mai redus de capital la care ajunseseră principalele bănci care activau pe plan internațional.
Obiectivul acordului a fost de a stabili un nivel minim de capital pe care băncile trebuie să-l constituie pentru a-și acoperii riscurile bancare și pentru a evita astfel intrarea în incapacitate de plată sau faliment. În acest mod, se considera că băncile își pot asigura nivelul adecvat al capitalului pe plan mondial.
Meritele reglementărilor acordului au fost recunoscute și acceptate ca standarde în peste 100 de țări printre care și România. Reglementările din Acordul Basel I au devenit obligatorii pentru băncile din țările membre G10 dar și pentru băncile din anumite țări din afara Grupului G10. În privința reglementărilor acordul a fost foarte flexibil iar multe dintre ele au rămas să fie stabilite de fiecare țară în parte, în special cele privind procentele necesare pentru calcularea capitalului minim de risc.
Principalele reglementări stabilite în cadrul acordului, referitoare la calcularea capitalului minim pentru acoperirea riscurilor bancare au fost:
Băncile sunt obligate să-și sorteze activele financiare în raport cu riscurile care sunt asociate acestor active;
Fiecare activ financiar trebuie ponderat cu mărimea riscului care este asociat acelui activ;
Mărimea ponderilor trebuie să reflecte calitatea debitorilor unde s-au realizat plasamentele activelor. Ponderarea activelor cu riscul în raport cu calitatea debitorului trebuie să respecte următorul algoritm:
Se ponderează cu 100% activele care reprezintă împrumuturi acordate corporațiilor non-bancare;
Se ponderează cu cel mult 20% activele care reprezintă împrumuturi acordate băncilor din țările membre OECD;
Pentru anumite împrumuturi acordate unor organizații situate în țări din afara OECD și care sunt garantate de guvernele țărilor respective, mărimea acestor ponderi poate fi de 20% sau mai redusă;
Toate împrumuturile acordate guvernelor țărilor membre OECD sunt considerate active fără risc (risc zero / free risc) deoarece se presupune că guvernele acestor țări vor fi întotdeauna capabile să-și finanțeze deficitele bugetare prin emisiuni de titluri și totodată vor putea menține acel nivel al ratelor dobânzilor care să facă aceste titluri atractive. Activele care fac obiectul acestor împrumuturi nu se ponderează cu riscul.
Rezultatul acestor ajustări trebuie să conducă în final la obținerea activelor ponderate cu riscul. Prin însumarea tuturor activelor ponderate cu riscul se obține o valoare care reprezintă expunerea maximă a băncii. Mărimea expuneri trebuie comparată cu capitalul bancar disponibil. Conform reglementărilor acordului mărimea expunerii nu trebuie să depășească 8% din valoarea capitalului bancar disponibil.
Capitalul bancar diponibil a fost clasificat pe două nivele după cum urmează:
Nivelul 1 (Tier 1) – care reprezintă capitalul constituit din depunerile acționarilor, respectiv, acțiuni + rezerve;
Nivelul 2 (Tier 2) – care reprezintă datoriile convertibile în acțiuni + acțiunile preferențiale + datoriile subordonate dacă îndeplinesc două criterii: să aibe o maturitate originală de cel puțin cinci ani și să nu depășească în mărime 50% din nivelul 1. În plus nivelul 2 nu trebuie să depășească nivelul 1.
În urma acestor reglementări, rezultă că un împrumut pe care o bancă îl acordă unei organizații ne-bancare trebuie să fie acoperit cu cel puțin 8% din capital băncii iar un împrumut acordat unei societăți bancare dintr-o țară membră OECD trebuie acoperit cu cel puțin 1,6% din capital.
O primă critică adusă acestui sistem s-a referit la lipsa unor metode de diferențiere a debitorilor în funcție de calitatea acestora. Astfel, pentru toate împrumuturile acordate debitorilor nebancari, se solicită același nivel al capitalului diponibil de cel puțin 8% indiferent de nivelul de risc al debitorului.
În anul 1993, Acordul Basel I a fost amendat prin introducerea sistemului de netting care a fost finalizat în anul 1994. Netting-ul reprezintă acel proces prin care două contrapartide pot conveni, ca toate drepturile și obligațiile rezultate în urma tranzacțiilor valutare dintre ele să poată fi înlocuite cu diferențele valutarea ce rezultă în urma tranzacțiilor respective. Este foarte utilizat în tranzacțiile valutare și în tranzacțiile swap deoarece nu presupune plata integrală a sumelor tranzacționate ci numai a diferențelor rezultate din tranzacții.
În anul 1996, Acordului Basel I i se aduce un nou amendament care prevede introducerea riscului de piață la calcularea capitalului minim necesar pentru acoperirea riscurilor bancare. Introducerea riscului de piață a fost necesară deoarece, băncile, pe lângă activitatea tradițională de creditare și de arbitraj valutar, au început să desfășoare o suținută activitate investițională pe plan internațional. În aceste condiții, a crescut expunerea băncilor pe alte categorii de riscuri și cu precădere pe riscul de piață. Riscul de piață se referă la senzitivitatea activelor pe care le deține o bancă ca urmare a modificării parametrilor de piață.
Conform noului amendament, băncile trebuie să-și structureze expunerea pe diferite clase ale riscului de piață (riscul de rată a dobânzii, riscul de curs valutar, riscul prețului acțiunilor, etc.) și apoi să multiplice aceste expuneri cu factorii de senzitivitate specifici. Pentru măsurarea riscului de piață băncile pot utiliza modele interne Value-at-Risk (VaR) care respectă anumite standarde stabilite de Comitetul de Supraveghere.
Introducerea riscului de piață la calcularea capitalului pentru acoperirea riscurilor bancare a introdus conceptul de risc specific care este caracteristic piețelor de capital.
Acordul inițial, elaborat în 1988 a stabilit că băncile trebuie să-și acopere expunerea pentru acțiunile deținute cu cel puțin 10% din capital. Prin noul amendament, se presupune că valoarea acțiunilor nu este influențată numai de calitatea emitentului, prețul acțiunilor este influențat și de alți factori ai pieței care pot contribuii la creșterea sau diminuarea profitului bancar. În aceste condiții băncile trebuie să-și calculeze expunerea netă pe fiecare categorie de acțiuni în funcție de emitent, după care trebuie să-și calculeze în final expunerea totală pe întregul portofoliu de acțiuni prin însumarea expunerii individuale pe emitent. Expunerea netă pe fiecare emitent se multiplică cu 8% iar expunerea totală cu aceeași valoare de 8%. Rezultatul final se însumează și se obține expunerea totală a băncii ponderate cu riscul, sau capitalul minim de risc.
Pentru tranzacțiile valutare unde nu există risc specific, capitalul minim pentru acoperirea riscului de piață se obține multiplicând poziția netă pe fiecare valută cu 8%.
Amendamentul din anul 1996 introduce trei concepe statistice în măsurarea riscului de piață: volatilitatea, intervalul de încredere și coeficientul de corelație.
Conceptul de volatilitate în măsurarea riscului de piață presupune estimarea pierderilor potențiale ale unei bănci în funcție de modificările istorice pe care le-au cunoscut activele bancare, obținându-se astfel volatilitatea de bază a activului. Pentru început, activul trebuie convertit într-o măsură standard pentru care se calculează senzitivitatea perderilor, rezultatul este multiplicat cu modificarea potențială a factorului de senzitivitate iar, în final, rezultă pierderea teoretică, care este dată de relația:
Criticile aduse Acordului Basel I, sau referit la faptul că, pentru toate instrumentele se asociază un factor de risc de 8%, indiferent de piețele pe care acestea se tranzacționează. Astfel s-a susținut că este necesar ca acest procent de 8% să fie aplicat în mod diferit pe piețele financiare. Această aboradre presupune realizarea în prealabil a unei diferențieri între aceste piețe, utilizând în acest scop modelarea statistică, care pentru nivele diferite de probabilitate oferă estimări privind mișcările potențiale pentru fiecare piață, estimări care sunt calculate în raport cu evoluția istorică a acestor mișcări. Aplicând un procent de 8% pentru aceste nivele de probabilitate specifice diferitelor piețe se obține o diferențiere pe piețe. În lipsa unor astfel de diferențieri există posibilitatea de a tranzacționa pe piețe cu risc de piață ridicat dar la costuri subestimate ale riscului. O a doua critică se referă la conceptul de corelație despre care se spune că bancherii îl înțeleg intuitiv. Și în această situație acordul nu a făcut o diferențiere clară între piețe. Analizele au arătat că, dacă în general prețul acțiunilor este puternic corelat, nu același lucru se poate spune despre ratele dobânzilor și cursurile valutare care înregistrează corelații diferite ca mărime și sens.
În urma amendamentului din anul 1996 băncile au fost clasificate în două categorii:
Prima clasă cuprinde acele bănci care și-au dezvoltat propriile metodologii de măsurare a riscului, având la bază modelarea statistică, și care utilizează aceste modele la estimarea capitalului de risc;
A doua clasă cuprinde acele bănci ale căror modele interne nu sunt satisfăcătoare, motiv pentru care sunt obligate să-și calculeze capitalul de risc pe baza metodologiei introduse în anul 1993.
Urmare a evoluțiilor pe care le-au cunoscut modelele și instrumentele de cuantificare a riscurilor în industria financiar-bancară, Acordul Basel I a devenit cu timpul un adevărat obstacol în calcularea capitalului minim de risc și, din acest motiv, a fost demarat un proces de îmbunătățire și modernizare, care în final s-a concretizat prin conceperea unui nou acord denumit Acordul Basel II.
Obiectivele principale ale noului acord sunt:
Continuarea promovării siguranței în sistemul financiar;
Asigurarea egalității competiționale între bănci;
Abordarea cât mai cuprinzătoare a riscurilor bancare;
Calcularea capitalului minim pentru acoperirea riscurilor bancare în raport cu senzitivitatea riscurilor implicate în activitățile bancare, structurat pe fiecare categorie de risc.
Acordul Basel II a fost rezultatul unui efort susținut pe care l-au depus deopotrivă atât reprezentanți ai sistemului financiar-bancar cât și organele de supraveghere din industria financiar-bancară, efort care a implicat cantități uriașe de timp, energie și resurse materiale.
Noul acord este constituit pe trei piloni principali:
Pilonul I – stabilește un set de principii și formule pe care băncile trebuie să le utilizeze pentru estimarea capitalului minim de risc;
Pilonul II – stabilește setul de principii pe care trebuie să-l utilizeze supraveghetorii în activitatea de supraveghere a băncilor;
Pilonul III – stabilește setul de principii ce trebuie utilizat pentru disciplinarea piețelor.
Marea schimbare în raport cu Acordul Basel I se referă la modul cum trebuie calculat capitalul minim de risc. Conform vechiului acord pentru calcularea capitalului minim de risc ponderarea activelor bancare se realiza în raport cu două categorii de riscuri: riscul de credit și riscul de piață. Activele care reprezentau împrumuturi acordate corporațiilor non-bancare erau ponderate cu un procent de 8%, indiferent de calitatea debitorului care a solicitat împrumutul. Din această perspectivă, Basel II intrduce două noi elemente pentru calcularea capitalului minim de risc:
O schimbare substanțială în ceea ce privește abordarea riscului de creditare;
Introducerea riscului operațional la calcularea capitalului minim pentru acoperirea riscurilor bancare.
Pentru calcularea capitalului minim necesar pentru a acoperii riscul de creditare, au fost propuse trei abordări:
Abordarea Standard – care este similară cu metodele de măsurare a riscului de creditare
din Acordul Basel I, descrise anterior;
Abordarea Bazată pe Ratingurile Interne (IRB-Internal Rating Based) – care are două componente:
Abordarea Fundamentală Bazată pe Ratingurile Interne (Foundation IRB);
Abordarea Avansată Bazată pe Ratingurile Interne (Advanced IRB).
Abordarea IRB diferă substanțial de Abordarea Standard și are la bază sistemele interne de analiză de rating dezvoltate de fiecare bancă în parte, sisteme care oferă informațiile primare pentru calcularea capitalului minim de risc. Fiind construită pe baza ratingurilor interne ale fiecărei bănci, în Abordarea IRB determinarea ponderilor riscului asociat activelor bancare se realizează printr-o combinație între informațiile cantitative oferite de bănci și formulele standard specificate de Comitetul de Supraveghere.
Pentru a aplica abordarea IRB sunt necesare patru informații primare cantitative:
PD – probability of default – probabilitățile de intrare în incapacitate de plată a unui debitor pe un orizont dat de timp (de obicei un an de zile);
LGD – loss given default – nivelul pierderilor suportate de creditor ca urmare a expunerii pe un debitor care a intrat în incapacitate de plată;
EAD – exposure at default – nivelul garanțiilor de care poate dispune creditorul în situația intrării în incapacității de plată a debitorului;
M- maturity – reprezintă suma rămasă până la maturitate din expunerea totală.
Diferența dintre Foundation IRB și Advanced IRB rezultă din natura informațiilor primare utilizate pentru măsurarea capitalului minim de risc, care pot fi furnizate de bănci sau de Comitetul de Supraveghere. Tabelul 2 sintetizează diferențele dintre cele două abordări în raport cu natura informațiilor primare.
Tabelul 2. Informațiile primare utilizate la calcularea capitalului minim de risc în cazul celor două abordări IRB
Sursa:”Consultative Document – Overview of The New Basel Capital Acord”, Bank For International Settlement, April 2003, pag. 5
Deoarece se bazează pe metodologii interne de clasificare a clienților, pentru a aplica Abordarea IRB este necesară aprobarea prealabilă a organelor de supravghere bancară. Acestea trebuie să valideze metodologiile respective în raport cu standardele stabilite de Comitetul de Supraveghere.
Pentru măsurarea riscului de piață, Acordul Basel II a păstrat aceleași reglementări introduse prin amendamentul din anul 1996 la Acordul Basel I.
Deși metdodele de calculare a riscului operațional sunt în stadiu de dezvoltare, Acordul Basel II propune un model de cuantificare al acestuia bazat pe trei abordări:
Abordarea Indicatorului de Bază (Basic Indicator Approach);
Abordarea Standardizată (Standardised Approach);
Abordarea Măsurilor Avansate (AMA – Advanced Measurement Approach).
În Abordarea Indicatorului de Bază, capitalul minim pentru acoperirea riscului operațional este obținut prin multiplicarea unui factor furnizat de Comitetul de Supraveghere (valorea este de 0,15) cu media venturilor brute ale băncii pe trei ani de zile.
În Abordarea Standardizată, băncile calculează capitalul de risc operațional în raport cu veniturile brute pe trei ani, structurat pe fiecare categorie de afacere. Capitalul minim pentru acoperirea riscului operațional se obține prin însumarea capitalurilor de risc individuale pentru fiecare activitate.
În Abordarea Măsurilor Avansate, băncile pot folosi propriile modele pentru estimarea riscului operațional, însă numai după ce acestea au fost supervizate în prealabil de organele de supraveghere bancară. Abordarea Măsurilor Avansate este folosită în special de băncile internaționale care au expuneri semnificative pe riscul operațional.
Recomandările Comitetului de Supraveghere este ca băncile să utilizeze Abordarea Indicatorului de Bază și Abordarea Standardizată pentru măsurarea riscului operațional pentru anumite părți din operațiuni și Abordarea Măsurilor Avansate pentru alte operațiuni, iar în final să obțină o măsură consolidată a riscului operațional la nivelul întregii bănci.
Cel de-al II-lea pilon stabilește setul de principii pe care trebuie să-l utilizeze supraveghetorii sistemului bancar pentru a asigura compatibilitatea între capitalul băncii și riscurile asociate operațiunilor bancare. S-a pus accent, în mod special, pe importanța activă a top-managementului unei bănci în evaluarea capitalului bancar și măsurarea capitalului minim de risc care este necesar pentru a acoperii operațiunile bancare efectuate.
Al III-lea pilon se referă la creșterea transparenței activităților și raportărilor rezultatelor bancare prin raportarea profilurilor de risc pentru portofoliile și pozițiile deținute. Se consideră că numai această modalitate poate contribui la disciplinarea piețelor financiare.
Deși se află în faza de implementare, termenul scadent fiind prevăzut pentru sfârșitul anului 2006, Acordul Basel II a fost supus anumitor critici, cele mai frecvente referindu-se la:
faptul că nu s-a luat în considerare că sistemul de rating intern propus are un caracter ciclic, fiind strâns legat de ciclurile activităților financiar-bancare, de ciclurile activităților economice ale unei țări, de senzitivitatea ratelor dobânzilor la rata inflației, etc.;
metodele de deteminare a IRB sunt considerate ca fiind foarte complexe și laborioase și conduc la creșterea cheltuielilor, a activităților administrative și birocratice. Din această perspectivă cele mai afectate vor fi băncile de dimensiuni mici și medii;
măsurarea riscului operațional are numeroase lacune iar, în unele situații, poate încurca procesul de management al riscului;
faptul că cele mai afectate împrumuturi vor fi cele pentru intreprinderi mici și mijlocii;
faptul că principalii beneficiari ai sistemului IRB vor fi în primul rând marile bănci internaționale;
propunerile privind asigurare disciplinei de piață nu sunt suficient de întemeiate.
Argumentele în favoarea acordului, referitoare la complexitatea metodelor propuse de Basel II, au fost că, ele sunt o consecință a complexității la care au ajuns metodele de măsurare a riscului utilizate de marile societățile financiar-bancare. Într-adevăr, pentru a calcula cât mai exact capitalul minim necesar pentru acoperirea riscului trebuie aplicate reglementări complexe, chiar dacă personalul din activitatea de supraveghere bancară dorește utilizarea în continuare a unui standard minim pentru acoperirea acestor riscuri.
Marele merit al Acordului Basel II este că el oferă posibilitatea ca supraveghetorii și managerii de risc ai băncilor să poată lucra împreună pentru îmbunătățirea practicilor din industria financiar-bancară. De altfel, un alt gen de critici a vizat însăși faptul că supraveghetorii trebuie să se transforme în adevărați manageri de risc bancar.
Cu toate neajunsurile enumerate anterior, Acordul Basel II propune metode de măsurare a capitalului minim de risc care sunt net superioare Acordului Basel I, și nu trebuie privit decât ca un pas normal și important spre un sistem mai bun și perfecționat de management al riscului într-o industrie bancară aflată în plin proces de transformare.
În țara noastră Banca Națională este singura instituție autorizată să desfășoare activități de supraveghere bancară. Așa cum a fost menționat, țara noastră a adoptat recomandările Acordului Basel I privind constituirea capitalului minim de risc. Conform Normei 8 din 26 aprilie 1999 emisă de Banca Națională a României, limita minimă a idicatorului de solvabilitate, calculat ca raport între nivelul fondurilor proprii și expunerea netă, va fi de 12%, iar limita minimă a indicatorului de solvabilitate, calculat ca raport între nivelul capitalului propriu și expunerea netă va fi de 8%. În situația în care nu se respectă acest nivel al indicatorului de solvabilitate, băncile nu au voie să acorde dividente acționarilor.
În luna mai 2004, Banca Națională a transmis societăților care desfășoară activități de creditare un proiect de normă privind “adecvarea capitalului instituțiilor de credit” prin care se urmărește implementarea Directivei 93/6/EEC a Uniunii Europene referitoare la constituirea capitalului de risc. Norma cuprinde prevederile Acordului Basel I privind constituire capitalului de risc, permițând băncilor să utilizeze inclusiv modele interne de tipul Value-at-Risk dar, după ce au fost validate în prealabil de Banca Națională.
Un alt instrument utilizat de BNR pentru supravegherea activității bancare din țara noastră este “Sistemul de rating bancar și avertizare timpurie-CAMPL” , care își propune să identifice într-o fază incipientă acele instituții de credit care sunt ineficiente sub aspect financiar și operațional și, din acest motiv, necesită o atenție sporită din partea organelor de supraveghere.
Sistemul înglobează cinci componente care trebuie urmărite:
C – adecvarea capitalului;
A- calitatea activelor;
M – management;
P – profitabilitate;
L – lichiditate.
Pentru fiecare din aceste componente banca primește un punctaj de la 1 la 5 (1 – reprezintă cel mai performant nivel, iar 5 cel mai scăzut), în raport cu care se acordă un rating compus sau un grad compus de clasificare care are aceeași scală de la 1 la 5.
Băncile care în urma evaluării au fost încadrate la ratingul 1 sunt considerate ca fiind rezistente la influențele din afara sistemului bancar și operează în conformitate cu legile și reglementările în vigoare. Ele au cele mai puternice performanțe și practici de adiministrare a riscului în raport cu complexitatea și categoria de risc.
Băncile care primesc ratingul 2 sunt capabile să depășească eventualele dificultăți rezultate din fluctuațiile piețelor, au o structură de bază solidă iar dificultățile ce apar pot fi și doresc a fi rezolvate de conducerea executivă.
Băncile încadrate în gradul de calsificare 3 prezintă anumite deficiențe pentru cele 5 componente ale sistemului, care pot oscila de la moderat la sever. Ele sunt mai puțin capabile de a rezista la fluctuațiile pieței iar nerespectarea legilor și reglementărilor în viguare sunt semnificative. Din acest motiv băncile din această clasă necesită o supraveghere mai atentă, deși declinul lor nu pare probabil datorită capacităților financiare de care dispun.
Băncile care au gradul de clasificare 4 sunt caracterizate prin deficiențe de la sever la critic care nu sunt rezolvate de conducerea executivă sau consiliul de administrație. Ele sunt incapabile să reziste la fluctuațiile pieței iar nerespectarea legilor și reglementărilor în viguare sunt semnificative. Aceste bănci necesită o supraveghere atentă din partea instituțiilor abilitate, care, de obicei, poate conduce la acțiuni decisive pentru remedierea problemelor. Dacă problemele semnalate nu se rezolvă la timp este posibil să apară declinul.
Băncile încadrate în clasa 5 de rating au cele mai nesatisfăcătoare și riscante practici sau condiții și, din acest motiv, performanțele lor sunt foarte deficitare. Gravitatea și volumul problemelor cu care se confruntă depășesc capacitatea și dorința conducerii de a le controla și remedia. De aceea, în majoritate situațiilor, pentru a le păstra viabile este necesară asistență financiară externă. Se recomandă supravegherea cu strictețe și continuă.
Anexa 2 a lucrării prezintă structura tabelelor, care trebuie raportate de către băncile comerciale din țara noastră la Banca Centrală, elementele de senzitivitate pentru rata dobânzii și indicatorul Value-at-Risk, și recomandările BNR pentru calcularea acestor elemente.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Definire,concepte Si Reglementari Interne Si Internationale Privind Riscult Bancar (ID: 138884)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.