Deficitul Bugetar In Republica Moldova. Esenta, Metode Si Surse de Finantare

DEFICITUL BUGETAR ÎN RM: ESENȚĂ, METODE ȘI SURSE DE FINANȚARE

TEZA DE MASTERAT

CUPRINS

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

ADNOTARE

LISTA ABREVIERILOR

INTRODUCERE

Actualitatea temei. Politicile bugetare și fiscale au devenit, în ultimii ani, cele mai discutate subiecte, fie sub aspect științific, fie practic, în special în contextul crizelor economice declanșate la nivel global.

Ultima criză economică globală a generat nu doar efecte negative de ordin socio-economic, fiind atestată ca o criză a managementului finanțelor publice ea privește relevanța și utilitatea teoriilor economice, dar și eficiența politicilor bugetar-fiscale aplicate. Ca urmare, deficitele bugetare în toate țările lumii au crescut, fiind căutate metode eficiente de reducere și administrare a acestora.

Politica fiscal-bugetară este rezultatul alegerii bugetare a statului în scopuri economice și sociale. Aceasta implică, pe de o parte, mobilizarea veniturilor și, pe de altă parte, realizarea cheltuielilor publice. În consecință, rezultatele politicii bugetare și fiscale determină echilibrul bugetar.

Teoria economică consideră că reducerea temporară a impozitelor are un impact imediat și cantitativ semnificativ asupra cererii agregate. Dacă resursele economiei sunt inițial subutilizate atunci venitul național crește ceea ce generează efecte secundare. Din moment de dezechilibrul financiar public stimulează atât consumul, cât și venitul național atunci economisirea și acumularea de capital nu sunt afectate negativ. Deci, pe termen scurt, deficitele au consecințe benefice. Totodată și practica economică arată că deficitele bugetare sunt o normă pentru țările dezvoltate. Acestea, realizând dezideratul bunăstării sociale antrenează cheltuieli publice mai mari comparativ cu veniturile degetului. Constrângerea deficitară a bugetului devine o problemă eminentă atunci când nivelul lui are un impact negativ asupra datorie publice. Ca urmare, pentru multe țări, inclusiv și pentru Republicii Moldova, sarcinile principale, în condițiile economiei actuale, țin de efectuarea unor schimbări radicale de structură care ar viza echilibrului bugetar și creșterea economică.

Problema deficitului bugetar vizează nu doar aspectele politice, dar și cele sociale, precum redistribuirea echitabilă a bunurilor sociale și redistribuirea resurselor între generații. În acest context, problemele deficitului bugetar trebuie analizate prin prisma consecințelor de lungă durată, ce se pot extinde asupra câtorva generații la rând.

Odată cu trecerea Republicii Moldova la economia de piață, elaborarea unui sistem eficient de relații bugetare la toate nivelele autorităților publice devine o condiție decisivă în realizarea reformelor. Totodată, atât în aspect teoretic cât și în aspect practic a constituirii bugetului, rolul și importanța acestuia, ca instrument activ de influență asupra economiei, creează apariția multor probleme, soluționarea cărora ar permite intensificarea influenței bugetului asupra relațiilor de piață și au drept scop ieșirea țării din criza economică îndelungată. În legătură cu cele expuse, este logică analiza apariției deficitului bugetar și posibilitățile de remediere a acestuia.

Majoritatea guvernelor, atât în țările dezvoltate cât și în țările în curs de dezvoltare, promovând economia ca una de „bunăstare socială”, în ultimul timp nu pot acoperi cheltuielile generate de acest program din veniturile bugetului, formând astfel deficite bugetare. Repercursiunea politicilor sociale are un impact asupra deficitului bugetar și respectiv asupra economiei pe termen scurt și lung, deoarece crește datoria publică. Ca urmare, la promovarea unor programe care nu au efect generator de rezultate economice, ci doar sociale, trebuie bine gândite modalitățile de acoperire a deficitului bugetar și datoriei publice.

Scopul și sarcinile tezei constau în cercetarea, analiza și aprecierea eficienței surselor de acoperire a deficitului bugetar, influența acestuia asupra creșterii economice dar și stabilirea unor metode care ar facilita proiectarea corectă a bugetului, deci și a deficitului bugetar. De aici se desprind și sarcinile tezei, care constau în:

Sistematizare abordărilor conceptuale privind bugetul, deficitul bugetar și sursele de finanțare a deficitului;

Concretizarea teoriilor cu privire la echilibrul/dezechilibrul bugetar prin prisma școlilor moderne;

Reflectare metodologiei de analiză și proiectare a bugetului și identificarea unor indicatori macroeconomici care determină dimensiunea și structura deficitului bugetar;

Determinarea rolului statului în politica bugetară a țării și în economia națională;

Elucidarea bunelor practici în administrarea deficitului bugetar, identificarea unor repere în preluarea acestora;

Analiza evoluției deficitului bugetar în Republica Moldova și determinarea unor măsuri de proiectare echilibrată a bugetului și administrare optimă a deficitului.

Suportul metodologic al lucrării constă în studiile teoretice și conceptuale cu privire la deficitul bugetar, teoriile contemporane cu privire la echilibrul bugetar, studiile, cercetările și lucrările cercetătorilor din țară și peste hotare: Manole Tatiana, Secrieru Angela, Stratulat Oleg, Moșteanu Tatiana, Mariana Vuță, Emilia Mioară Câmpeanu, Petroia Andrei, Stoica Angela ș.a. Totodată, pentru analiza practică au fost studiate bazele de date oficiale ale Biroului Național de Statistică din Republica Moldova, rapoartele Ministerului de Finanțe al Republicii Moldova, datele Băncii Naționale a Moldovei, rapoartele organizațiilor financiare internaționale și alte surse.

Pentru efectuarea investigațiilor au fost utilizate metode de cercetare generale și speciale: analiza și sinteza, deducția, comparația, metoda analizei sistemice, metode ipotetice, istorice și logice, metoda analogică, metode econometrice etc.

Structura tezei. Esența și sarcinile tezei au determinat structura acesteia, care constă din introducere, trei capitole, concluzii și recomandări, anexe.

Capitolul I. Abordări teoretice și conceptuale privind deficitul bugetar cuprinde dimensiunea teoretico-conceptuală privind deficitul bugetar, formare de manifestare ale acestuia și sursele și modalitățile de finanțare. Totodată, în capitolul sunt prezentare cele mai reprezentative teorii financiare ce explică provenien ța și efectele deficitului versus echilibrului bugetar.

Capitolul II. Metodologia de analiză și gestiunea a deficitului bugetar include analiza reprezentativă a factorilor de influență asupra deficitului și echilibrului bugetar, dintr-o perspectivă macroeconomică. Conținutul este urmat de instrumentarul de analiză a deficitului, fiind specificați principalii indicatori. Metodologia elucidată este aplicată în practica economică pentru proiectarea politicii bugetare, și a soldului bugetar. În același context, este reflectată și dimensiunea practică privind metodele de planificare bugetară, conturând noile metode de planificare, adoptate recent de Republica Moldova.

În Capitolul III. întitulat Diagnosticarea deficitului bugetar: practica internațională și națională sunt abordate problemele întâmpinate în procesul dezvoltării sistemelor bugetare la nivel global, cu detalizarea riscuri eminente și constrângeri vis-a-vis de proiectarea bugetară. În continuarea demersului, sunt prezentate bunele practici utilizate în lume pentru diminuarea și monitorizarea deficitului. La fel, este realizată analizată dinamica și structurală a deficitului bugetar în Republica Moldova și opiniile autorului privind reducerea deficitului bugetar.

CAPITOLUL I. Abordări teoretice și conceptuale privind deficitul bugetar

Repere teoretice și definitorii privind deficitul bugetar

Într-un sistem economic modern, statul nu poate exista fără un sistem bugetar care la rândul său are drept componentă principală bugetul de stat. Astfel rolul economic al statului este inseparabil de bugetul de stat. În economia modernă, bugetul de stat nu mai constituie un simplu document în care se înscriu veniturile și cheltuielile probabile ale statului pe o perioadă de un an, ci este un plan financiar la nivel macroeconomic.

În literatura de specialitate găsim trei aspecte prin care bugetul de stat este abordat: aspectul juridic, cel economic și financiar.

Din punct de vedere juridic, bugetul de stat este definit ca un act în care se înscriu veniturile și cheltuielile probabile ale statului pe o perioadă determinată de timp, de regulă, un an.

Din punct de vedere economic, bugetul de stat exprimă relații economice, care iau naștere în procesul repartiției produsului intern brut, în legătură cu îndeplinirea funcțiilor statului. Aceste relații se manifestă în dublu sens: pe de o parte ca relații prin care se prelevează resurse bănești la dispoziția statului, pe de altă parte, ca relații prin care se repartizează aceste resurse.

Din punct de vedere financiar, bugetul de stat poate fi definit ca un fond centralizat de mijloace bănești la dispoziția statului, în care se încasează veniturile și din care se efectuează cheltuieli din partea statului.

Bugetul este un instrument al guvernării de previziune a resurselor și de alocare a lor, cu scopul îndeplinirii unor obiective urmărite în cadrul politicilor statului. În susținerea tridimensionării conceptului care a fost descrisă mai sus, menționăm că bugetul este un instrument contabil și financiar, un act juridic și unul politic, deoarece este un cont al statului, care arată cât de mult cheltuiește guvernul și cum sunt finanțate ele; este un act juridic, deoarece reprezintă un document obligatoriu, aprobat prin lege de Parlament; este un act politic, pentru că transpune în plan financiar o viziune politică [23, p.72].

Importanța bugetului de stat este reprezentată prin faptul că el constituie în sine un instrument de stabilizare a economiei, prin care forța publică influențează cererea agregată, volumul producției și nivelul general al prețurilor, asigură protecția socială: el este forma concretă de manifestare a finanțelor și de înfăptuire a politicii financiare a statului, constituind mijlocul principal prin care se formează veniturile statului și prin care se efectuează cheltuielile publice [80, p.50].

Bugetul este un document aprobat de lege, de planificare și canalizare a resurselor financiare ale statului spre destinații conforme cu programul de guvernare al puterilor politice. Totodată, este un reper important de semnalare a gradului în care statul se implică în viața economică și socială, a capacității economiei naționale de a contribui la constituirea resurselor financiare, precum și a modului în care statul le gestionează [80, p.58].

În economia modernă, bugetul nu constituie doar un document în care se înscriu veniturile și cheltuielile statului pe parcursul unui an bugetar, ci reprezintă un plan financiar la nivel macroeconomic, pe termen scurt.

Rolul bugetului de stat în economia de piață se manifestă îndeosebi pe plan financiar și economic. Din punct de vedere financiar, bugetul de stat asigură mobilizarea și dirijarea resurselor financiare necesare îndeplinirii funcțiilor și sarcinilor statului. Din punct de vedere economic, rolul bugetului de stat s-a accentuat datorită contribuției sale sporite la realizarea obiectivelor politicii economice și sociale a guvernului în fiecare etapă. Rolul economic al bugetului de stat se concretizează în încercările statului de a utiliza impozitele, taxele, subvențiile și alte cheltuieli publice, ca instrumente de influențare a conjuncturii economice.

În bugetul de stat sunt reflectate resursele financiare mobilizate la dispoziția statului, repartizate în principal pentru realizarea acțiunilor social-culturale, apărarea țării, asigurarea ordinii publice, autoritatea publică, pentru finanțarea unor investiții și activități de interes strategic, asigurarea protecției și refacerea mediului înconjurător, asigurarea măsurilor de protecție socială a populației și realizarea programenconjurător, asigurarea măsurilor de protecție socială a populației și realizarea programelor de cercetare. Cheltuielile sunt structurate pe domenii economice, iar în cadrul acestora pe cheltuieli curente și de capital. Veniturile sunt evidențiate pe surse de proveniență în venituri curente (fiscale și nefiscale), venituri din operațiuni de capital și din transferuri de capital, granturi.

Unul din principiile de bază ale elaborării bugetului de stat (ca de altfel a oricărui tip de buget) este echilibrul bugetar. Cerința de bază a echilibrului bugetar o constituie acoperirea integrală a cheltuielilor din veniturile ordinare ale bugetului de stat. Conform Legii privind sistemul bugetar și procesul bugetar al Republicii Moldova [1] , scopurile bugetului de stat prevăd asigurarea echilibrului bugetar necesar pentru menținerea unei situații macroeconomice stabile a statului, facilitând în consecință stabilitatea monedei naționale, prețurilor, salariilor și dezvoltarea durabilă a economiei.

Echilibrul bugetar, în accepțiunea clasică, de egalitate între veniturile curente și cele ale cheltuielilor, a fost considerat mult timp „principiul de aur al gestiunii bugetare”. Echilibrul bugetar se referă atât la întocmirea unor bugete balansate, cât și la păstrarea echilibrului în perioada de execuție a bugetului.

De cele mai dese ori este imposibil de a elabora un buget echilibrat și atunci se acceptă bugetul cu deficit de finanțare, care poartă numele de deficit bugetar. Aceasta înseamnă că cheltuielile publice sunt mai mari în anul respectiv decât încasările fiscale (din impozite și taxe) din același an.

În țările cu economii dezvoltate, ca urmare a creșterii rapide a cheltuielilor publice, bugetele se întocmesc și se încheie, tot mai frecvent cu deficit. Sunt țări în care legislația financiară nu permit întocmirea bugetelor dezechilibrate. De exemplu, Germania, dreptul bugetar interzice elaborarea de bugete deficitare, precizează că veniturile și cheltuielile, aprobate prin lege, trebuie să fie echilibrate. Chiar și în aceste condiții, principiul echilibrului este încălcat, recurgându-se la practica întocmirii a două bugete: unul ordinar echilibrat și altul extraordinar deficitar, care urmează a se echilibra pe seama veniturilor provenind din împrumuturi și de emisiune de bani. În această situație, bugetul extraordinar reprezintă un mijloc artificial de realizare a unor bugete ordinare echilibrate [66, p.50].

În alte țări cum ar fi Franța, se recurge sistematic la „dezechilibrare”, prin care se înțelege operațiunea de scoatere a unor venituri și cheltuieli în afara bugetului – ca mijloc efectiv de asigurare a echilibrului financiar. În măsura în care statul ar putea finanța el însuși aceste cheltuieli, prin realizarea unor venituri ordinare suplimentare sau prin restructurarea nivelului cheltuielilor, deci, fără a se apela la împrumuturi și emisiuni, dezbugetizarea ar prezenta numai o dezbugetizare a tehnicilor de finanțare.

Deficitul bugetar a devenit un fenomen caracteristic lumii contemporane și este specific nu doar țărilor dezvoltate, ci și țărilor în curs de dezvoltare. Astfel, cu cât țara este mai puțin dezvoltată economic, cu atât mai greu reușește să facă față nevoilor mari bazându-se pe propriile lor resurse financiare și, prin urmare, an de an cheltuielile devansează veniturile.

Deficitul bugetar reprezintă diferența dintre veniturile și cheltuielile bugetului de stat în condițiile când cheltuielile sunt mai mari decât veniturile. Aceasta înseamnă că cheltuielile publice sunt mai mari în anul respectiv, decât încasările fiscale (din impozite și taxe) din același an [56, p.38].

Deficitul bugetar reprezintă unul din indicatorii fundamentali de a cărui mărime depinde astăzi aderarea unui stat la Uniunea Europeană. Condiție este chiar dimensionată, astfel, pentru a face parte din această Uniune, este necesar ca deficitul bugetar să nu depășească valoare de 3% din PIB.

Deficitul care se bazează pe diferența dintre suma cheltuielilor publice ocaziționale cu plățile prin transferuri și cele pentru cumpărarea de bunuri și servicii publice și suma veniturilor fiscale este considerat deficit primar. Dacă la deficitul primar se adaugă plățile de dobânzi aferent împrumutului de stat, înscrise în bugetul sub formă de cheltuială publică, se obține deficitul total. Deficitul total înregistrat într-un an poate fi divizat în două componente [29, p.59]:

Deficitul bugetar structural este deficit în condițiile utilizării „integrale” a forței de muncă, adică nivelul la care s-ar situa deficitul, dacă producția s-ar afla la nivelul unei întrebuințări depline a forței de muncă. Aceasta se mai numește și deficit în condiții de „full employment” sau deficit echilibrat ciclic sau deficit în condițiile utilizării complete a forței de muncă.

Deficitul ciclic reprezintă diferența dintre deficitul actual și deficitul structural.

Printre cauzele care generează deficitul bugetar se numără, în special, cursa înarmărilor, sporirea cheltuielilor privind întreținerea aparatului de stat, creșterea cheltuielilor cu datoria publică.

Deficitul care se bazează pe diferența dintre suma cheltuielilor publice ocazionate cu plățile prin transferuri și cele prin cumpărare de bunuri și servicii publice și suma veniturilor fiscale este considerat deficit primar. Dacă la deficitul primar se adaugă plățile de dobânzi aferente împrumuturilor de stat, înscrise în buget sub formă de cheltuială publică, se obține deficitul total.

Atunci când deficitul de stat este raportat la o economie care asigură folosirea deplină a forței de muncă, se poate vorbi de buget ajustat în mod ciclic, care este definit ca surplusul sau deficitul bugetar care va exista dacă economia asigură folosirea deplină a forței de muncă, adică dacă venitul național obținut este egal cu venitul național potențial.

În experiența mondială pot fi delimitate mai multe categorii a deficitului bugetar, pe care le prezentăm mai jos.

Deficit bugetar forțat este o consecință a reducerilor factorilor de producție și a venitului național, ceea ce duce la o scădere a veniturilor fiscale și a creșterii transferurilor sociale către populație.

Deficitul bugetar pasiv – un deficit în cazul în care fondurile împrumutate sunt destinate acoperirii sunt destinate finanțării nevoilor curente, cum ar fi salariile angajaților din sectorul public, beneficii sociale și alte cheltuieli.

Deficitul activ se caracterizează prin direcția de finanțare pentru proiecte cu eficiență sporită , de investiții de capital, care contribuie creșterii PIB-ului.

Deficit bugetar sustenabil – un deficit care există pe termen lung, provocând o creștere a datoriei publice.

Deficitul bugetar temporar – deficitul, care apare ca urmare a decalajului de numerar în procesul efectuării încasărilor și plăților.

Există și o clasificare a deficitelor bugetare în: deficit convențional și operațional.

Deficitul bugetar convențional reflectă diferența care urmează să fie acoperită din împrumuturile publice nete.

Deficitul bugetar operațional este definit ca soldul de format din deficit plus dobânzile reale pentru datoria externă.

Se consideră că politica financiară a unui guvern trebuie să fie judecată după rezultatele obținute, după efectele pe care le are asupra cererii și nu după echilibrul sau dezechilibrul bugetului de stat. În această viziune, mărimea deficitului bugetar ar avea un efect de relansare asupra activității economice, deoarece trecerea de la starea de echilibru la starea de dezechilibru este însoțită de distribuire de putere de cumpărare suplimentară care, la rândul ei, antrenează un consum suplimentar, ducând la mărimea ritmului de dezvoltare. Se afirmă că deficitele bugetare sunt instrumentele de politică financiară prin care poate promova prosperitatea.

Totuși este periculoasă concluzia că deficitele bugetare sunt binevenite oricând și că ar trebui tolerată succesiunea lor la nesfârșit; aceasta, cu atât mai mult, dacă se ia în considerație și faptul că perioada fiscală nu se identifică cu durata ciclului de afaceri. Uneori efectul pozitiv al deficitului bugetar poate fi anulat de deficitul balanței de plăți externe sau de creșterea prețurilor, ori de către ambele. Statul poate să acționeze asupra nivelului activității economice și fără să dezechilibreze bugetul; fiind astfel preferată starea de echilibru bugetar.

1.2. Finanțarea deficitului bugetar: surse și modalități

Abordările cu privire la dimensionarea deficitelor bugetare și la mijloacele de finanțare a acestora capătă o serie de nuanțe de specificitate în cazul diferitelor economii, mai ales în condițiile crizei economice actuale. Globalizarea permite liberalizarea fluxurilor de capital, a celor investiționale, comerciale și de forță de muncă, în contextul intensificării concurenței pe plan internațional. Aceasta face ca evoluțiile economice dintr-o țară să influențeze și să fie influențate de evoluțiile economice din alte țări. Astfel, efectele propagate de criza actuală în diferitele ramuri ale economiei influențează încrederea în sistemul financiar, în mecanismele pieței, ducând la instalarea în economie a incertitudinii și a nesiguranței legate de viitor. Toate acestea pot antrena adâncirea deficitului bugetar, ceea ce necesită o gestiunea mai prudentă a deficitului și datoriei publice, determinarea celor mai adecvate forme de finanțare a deficitului bugetar și identificarea unor noi posibilități de structurare a veniturilor și cheltuielilor bugetare astfel ca decalajul dintre acestea să fie optim.

Deficitul bugetar a devenit în societatea modernă, un fenomen obișnuit, caracteristic pentru economiile emergente dar și pentru cele dezvoltate. Pentru o gestiune eficientă este important de identificat formele adecvate de finanțare a deficitului bugetar, așa ca efectele acestuia să fie minime.

Teoria și practica economică cunoaște două tipuri de surse de finanțare a deficitului bugetar:

Surse de finanțare interne;

Surse de finanțare externe.

Finanțarea din surse externe conduce la creșterea datoriei publice externe și implicit la creșterea datoriei publice totale, de aceea este preferabilă finanțarea deficitului bugetar din surse interne. Să analizăm în continuare fiecare din aceste două mari grupuri.

Surse de finanțare internă se consideră :

finanțare bancară internă;

sume provenite din privatizare;

valorificarea activelor statului;

împrumuturi de stat.

Sursele de finanțare externă includ:

împrumuturi externe;

finanțare bancară externă;

emisiunea de titluri de stat pe piața externă; etc.

Finanțarea bancară internă accelerează tempourile inflației și conduce în final la hiperinflație, ca parte componentă inflaționistă a achitării procentelor. La avantajele acestei surse putem atribui faptul că există posibilitatea de a evita, pe termen scurt, sporirea datoriei externe și, totodată, dimensiunile datoriei de stat în calcule reale, apărute la începutul perioadei de tranziție, este în continuă descreștere.

Este important de menționat că accelerarea tempourilor inflaționiste este condiționată, în mare măsură, de plata dobânzii aferente la împrumuturile bancare efectuate de guvern, similar situației cu achitarea dobânzilor aferente deținătorilor de obligațiuni, care ar fi condus la o presiune suplimentară asupra echilibrului bugetar. Pentru stoparea inflației, guvernul va fi nevoit să achite dobânzile nu doar în baza sistemului bancar, ci să apeleze și la alte surse . În acest sens, finanțarea bancară va constitui doar o sursă temporară de acoperire a deficitului bugetar.

Finanțarea bancară internă este aplicată în cazurile când [66, p.30]:

datoria externă este mare;

rata dobânzilor pe piața internă sunt menținute la un nivel înalt, și finanțarea privilegiată din sursele externe este exclusă (de regulă, din motivul datoriei externe);

datoria de stat internă a atins deja limita maximă – ceea ce, deseori, servește ca motiv al prețului înalt la credite;

rezervele sunt epuizate;

Finanțarea internă non-bancară poate fi considerată una din cele mai importante metode de finanțare a deficitului bugetar. Similar situației cu finanțare din surse externe, această metodă permite evitare presiunii inflaționiste; analogic finanțării interne bancare metoda diminuează presiunea asupra balanței comerciale și sporirii datoriei externe. Însă, principalul dezavantaj, fără îndoială, este impactul deflaționist asupra altor sectoare ale economiei.

În baza celor spuse mai sus înaintăm următoarea constatare: finanțarea internă non-bancară va fi metoda celor mai mici cheltuieli doar în cazurile când:

este complicat procesul monitorizării eliberării creditele sectorului privat;

există o elasticitate relativă a ofertei interne;

finanțarea din surse externe este relativ costisitoare;

există o datorie internă neînsemnată;

se constată un deficit al altor tipuri de active;

inflația, care însoțește perioada de trecere la economia de piață, a atins tempouri înalte și este inevitabilă;

Utilizarea surselor externe de finanțare aplică în viitor o povară nesemnificativă asupra echilibrului financiar și în acest sens restrâns minimizează cheltuielile aferente perioadei de tranziție. Însă, aceasta se întâmplă doar în cazul când nivelul dobânzilor de pe piața internă depășesc nivelul mondial și există posibilitatea de a menține un curs valutar stabil. Deoarece finanțarea din surse externe, conform condițiilor mediului nostru corespunde sarcinii de atenuare a restricțiilor la resurse, ea (finanțarea) diminuează presiunea inflaționistă. Deși, în rezultatul apariției deficitului comercial, economia se confruntă cu problema datoriei interne. Deoarece balanța comercială cu timpul se înrăutățește, economia va fi nevoită tot mai mult să pună accentul și să se bazeze pe ramurile ce sunt orientate spre export, cu scopul de a evita apariția crizei de îndatorare.

În acest context rezultă, că atragerea disponibilităților din surse externe poate fi preferabilă pentru economia în tranziție când: se va reuși negocierea finanțării de concesiune; pe piața internă va fi înregistrat un deficit acut de capital în condițiile profiturilor interne înalte; balanța comercială va fi relativ „sănătoasă” în prezența perspectivelor favorabile de extindere a pieții; datoria internă va fi nesemnificativă; persistă probabilitatea inflației, în plus tentativele de a evita devin sarcină primordială [29, p.58].

Nu este posibilă selectarea unei anumite metode de finanțare fără de a lua în calcul diferența dintre ratele dobânzilor de pe piața internă și de pe cea internațională. Deficitul este acoperit dintr-un număr egal de surse interne și externe. Dar pentru primul caz cu dobânzi joase, iar pentru al doilea – cu dobânzi înalte, indică că costul intern înalt al capitalului complică esențial problema acoperii deficitului. În cazul ratelor dobânzilor mari deficitul bugetar se va menține la un înalt nivel, tempourile inflației se vor accelera (deoarece o parte a cheltuielilor aferente dobânzilor este acoperită, în fine, din credite bancare), balanța comercială se „deteriorează” (deoarece cealaltă parte a cheltuielilor aferentă achitării dobânzilor este finanțată din surse externe). În cazul când nu este posibil de a recurge la finanțarea din surse externe, compartimentul ratelor dobânzii de pe piața internă devin indicatorul primordial al capacității economiei de a confrunta deficitul bugetar în perioada tranziției.

În cazul lipsei restricțiilor la finanțarea din surse externe, nivelul dobânzilor de pe piața internă nu are nici o importanță. Rezultatele obținute în procesul acoperirii deficitului bugetar depind, de asemenea, de tempourile reale ale creșterii economice. Finanțarea bancară, în cea mai mică măsură, influen țează nivelul prețurilor în virtutea minimizării restricțiilor ce țin de ofertă [56, p.37].

Practica a dovedit că deficitul bugetar mare în economia de tranziție reprezintă o problemă deosebită. La etapele de trecere la economia de piață când statul are mare nevoie de încasări de mijloace bănești, este necesar, în primul rând, de stabilizat economia. Aceasta înseamnă că înainte de a întreprinde careva alte măsuri, este necesar de redus deficitul bugetar până la un nivel, care nu provoacă inflație, adică ca el să fie mai inferior de 5% din PNB.

Există o altă clasificare a modalităților de finanțare a deficitelor bugetare: prin emisiune monetară și prin împrumut de stat.

Procesul emisiunii monetare, adică vânzarea de active lichide băncilor comerciale, este numit monetizarea deficitului și are un pronunțat caracter inflaționist. În mod practic, fenomenul se produce astfel: Ministerul Finanțelor poate vinde titluri de stat (bonuri de tezaur sau alte instrumente specifice) Băncii Naționale, care în acest mod ,,acordă împrumut” Ministerului Finanțelor (statului), determinând astfel scăderea volumului valoric al titlurilor de stat obținute de public [80, p.92].

Pe măsură ce Banca Națională cumpără titluri de stat, ea oferă băncilor comerciale rezerve suplimentare de active lichide și astfel crește cantitatea de bani din economie. Banca Națională poate cumpăra titluri de stat de pe piața secundară pentru determinarea vânzărilor de astfel de titluri, ceea ce constituie un echivalent modern al emisiunii monetare. Monetizarea deficitului afectează economia crescând cheltuielile totale datorită creșterii cheltuielilor publice și a celor private, ca urmare a creșterii ofertei monetare. Pe de altă parte, un nivel ridicat al venitului național va conduce la creșterea nevoii de bani pentru tranzacții și în scopuri de precauție. Deși, se poate prognoza cu certitudine că venitul național va crește, efectul monetizării deficitului asupra ratei dobânzii este incert, deoarece are loc o creștere atât a ofertei, cât și a cererii de monedă.

Finanțarea monetară, deși considerată inacceptabilă, în prezent, reprezintă o soluție de politică bugetară, care presupune așa-zisa "creație de monedă", adică emisiunea monetară cu scopul de a finanța deficitul bugetar. Așadar, statul avansează (oferă) pe piață o cantitate de monedă mai mare decât cererea reală, pentru a-i servi ca venit bugetar extraordinar destinat finanțării cheltuielilor sale, ceea ce constituie esența fenomenului de deficit bugetar.

Monetizarea deficitului bugetar este în mod clar inflaționistă până în momentul în care economia se îndreaptă spre un nou echilibru pe termen lung, cu un nivel ridicat al prețurilor. Mai mult, dacă guvernul decide să urmeze această politică an de an, va rezulta o creștere corespunzătoare a ofertei monetare, adică o continuare a inflației [29, p.57].

Finanțarea externă a deficitului bugetar presupune atragerea de resurse financiare din exterior, de regulă, ca efect al relațiilor economice și financiare dintre stat și instituții și organisme financiar-bancare internaționale, persoane fizice și juridice private nerezidente sau alte state.

De asemenea, unele resurse financiare pot fi atrase în cadrul practicării de ajutoare financiare internaționale, de regulă, de la unele țări dezvoltate spre cele în curs de dezvoltare sau prin finanțarea unor programe de dezvoltare economică și socială de către organizații internaționale.

Finanțarea prin împrumuturi nu antrenează, principial, efecte dereglatoare, iar dacă se folosesc resurse împrumutate de la banca de emisiune, alături de pericolul inflaționist incert, dar posibil, impactul poate fi și pozitiv deoarece prin comparație cu impozitele sau împrumuturile obligatare împrumutul nu diminuează pe ansamblu disponibilitățile bănești de finanțare a investițiilor și consumului. Altfel spus, această variantă de finanțare a deficitului include și posibilitatea de creștere a activității din sectorul public și privat, deși riscă și dezvoltarea unor procese inflaționiste

Împrumutul de stat reprezintă a doua modalitate de finanțare a deficitului bugetar. Sub raport juridic, împrumutul de stat apare ca o înțelegere intervenită între o persoană juridică sau fizică, pe de o parte, și stat, pe de altă parte, prin care prima consimte să pună la dispoziția statului o sumă de bani, sub formă de împrumut, pe o perioadă determinată, iar acesta din urmă se angajează să o restituie la scadență și să achite "prețul" curent.

Împrumutul de stat are caracter contractual deoarece exprimă acordul de voință al părților. Condițiile împrumutului se stabilesc de organele de decizie competente ale statului, fără consultarea prealabila a subscriitorilor potențiali. Persoanele interesate pot sa accepte sau sa refuze condi țiile stabilite de stat, dar nu pot pretinde un tratament preferen țial fata de ceilal ți subscriitori.

Împrumutul are un caracter rambursabil, adică se restituie, la termenul fixat, persoanelor fizice și juridice care l-au acordat, spre deosebire de impozit, care constituie o prelevare, la dispoziția statului, definitiva și nerambursabila.

După cum am menționat mai sus, în cazul în care veniturile fiscale și nefiscale ordinare nu acoperă integral cheltuielile bugetare pe întregul an, pentru finan țarea deficitului rezultat, statul se împrumută pe piața internă sau în străinătate.

Pentru împrumuturile contractate pe piața interna, inclusiv la banca centrala, pe termen scurt, se emit bonuri de tezaur, certificate de trezorerie sau înscrisuri altfel denumite. În unele țări emisiunea de astfel de înscrisuri este plafonata prin lege, în timp ce în altele aceasta este nelimitata. În acest caz, emisiunea de înscrisuri publice pe termen scurt, din instrument de trezorerie (de acoperire a golurilor temporare de casa), se transforma în mijloc de echilibrare a bugetului de stat (de acoperire a deficitului bugetar).

Împrumuturile de stat pentru acoperirea deficitelor bugetare se încheie, de regula, pe termene mijlocii și lungi. Rambursarea ratelor scadente și achitarea dobânzi lor aferente au drept consecință sporirea cheltuielilor bugetare, ceea ce atrage după sine majorarea impozitelor, iar în caz de insuficienta a acestora la contractarea de noi împrumuturi.

Problema recurgerii la împrumut de către stat pentru finanțarea deficitului bugetului său trebuie să fie la fel ca în cazul recurgerii agenților economici la împrumut. Dacă statul se împrumută pe piața financiară pentru acoperirea deficitului bugetar, trebuie ca ,,profitul” pe termen mediu și lung realizat din finanțarea cheltuielilor publice să fie suficient de mare pentru a acoperi serviciul datoriei (dobânda de împrumut), să acopere pierderea de utilitate pe care o suportă piața prin privarea acesteia de resursele folosite pentru acoperirea deficitului și nu pentru finanțarea bunurilor oferite de ea, iar factorii de decizie publică să-și mențină credibilitatea în urma recurgerii la împrumutul de stat. Cu alte cuvinte, statul trebuie să finanțeze bunurile publice cerute de piață în ansamblul ei, astfel încât nimeni, pe cât posibil, să nu aibă de suferit o pierdere de utilitate din cauza alocării resurselor prin intermediul deficitului bugetar [53, p.42].

În mod normal, pentru finanțarea deficitului bugetar, Ministerul Finanțelor va vinde titlurile de stat către public, reducând rezervele și oferta de monedă din economie. O dată ce titlurile de stat au fost vândute, guvernul este obligat să plătească deținătorului acestor titluri (creditorilor) în fiecare an o anumită sumă reprezentând dobânda și apoi să ramburseze creditul sau principalul la scadență. Aceasta înseamnă, că există un cost plătit publicului pentru finanțarea deficitului.

Prin împrumutul de stat angajat, guvernul își acoperă deficitul pe termen scurt fără să aibă loc o creștere a fiscalității, dar, pentru că trebuie plătită dobânda la datorii, aceasta înseamnă că o mare parte din veniturile fiscale viitoare trebuie să fie dedicate serviciului și nu finanțării bunurilor și serviciilor publice viitoare.

Mijloace din vânzarea și privatizarea bunurilor proprietate publică. Surplusurile și deficitele bugetare sunt forme ale economisirii, respectiv dezeconomisirii publice. Deciziile guvernamentale de a economisi sau a dezeconomisi afectează economisirea națională (economisirea privată și cea publică) din economie [60, p.52].

Un deficit bugetar este echivalent cu scăderea economisirii (economisirea națională este mai mică decât cea privată) și efectele acesteia pot fi pozitive sau negative. Există trei mari categorii de cheltuieli publice: cele care nu servesc nici un scop vizibil, prezent sau viitor, cele care susțin sau dezvoltă condițiile economice și sociale curente și cele care își aduc contribuția sau permit o creștere în viitor a veniturilor, a producției și a bunăstării generale, în anumite cazuri motivate, este acceptabil să se recurgă la împrumutul de stat pentru finanțarea unor cheltuieli publice.

În Republica Moldova se cunosc următoarele surse de finanțare a deficitului bugetar:

Sursele de finanțare

Sursele interne:

Împrumuturile Băncii Naționale a Moldovei;

Împrumuturile acordate de alte instituții financiare;

Alte împrumuturi;

Valorile mobiliare de stat, inclusiv:

Veniturile de la vânzarea valorilor mobiliare de stat;

Cheltuielile pentru răscumpărarea valorilor mobiliare de stat;

Alte surse interne;

Diferența dintre cursul de schimb a surselor valutare;

Venituri de la vânzarea valorilor mobiliare de stat convertite.

Sursele externe

Împrumuturile altor state;

Împrumuturile acordate de organizații financiare internaționale;

Alte împrumuturi;

Garanțiile externe:

Dezafectarea mijloacelor bugetare pentru onorarea garan țiilor de stat pentru împrumuturile externe;

Restabilirea mijloacelor dezafectate mijloacelor bugetare pentru onorarea garan țiilor de stat pentru împrumuturile externe.

Alte surse externe de finanțare.

Indiferent de cauzele apariției, deficitul bugetar necesită finanțare pe care statul o obține fie în urma împrumutului de la populație, ceea ce duce la crearea datoriei interne (dar nu atinge generațiile viitoare), fie prin recurgerea la împrumuturi externe (unde generația viitoare va suporta povara datoriei statului).

1.3. Deficitul și echilibrul bugetar în teoria financiară

Formarea deficitului bugetar public apare, în principiu, din angajarea unor cheltuieli mai mari față de un volum limitat de venituri bugetare curente, ce pot fi mobilizate la bugetul public, în cadrul unui an bugetar. El exprimă neconcordantele generate de factori obiectivi sau subiectivi ce influențează mărimea și formarea veniturilor obișnuite (mai mici), de care dispun autoritățile publice față de cheltuielile (mai mari) pe care le efectuează acesta, apelând la alte modalități de finanțare a diferenței de cheltuieli. În legătură cu deficitul bugetar și necesitatea echilibrării bugetului sau formant mai multe abordări și teorii.

Teorii privind echilibrul bugetar și deficitul bugetar. În teoria finanțelor clasice, cerința de bază a echilibrului bugetar o constituie acoperirea integrală a cheltuielilor din veniturile ordinare ale fiecărui an bugetar. Anualitatea și echilibrul bugetului erau indisolubil legate, având drept rezultat echilibrul anual al bugetului.

Creșterea veniturilor publice are drept suport creșterea rapidă a produsului intern brut. Invers, în perioadele de depresiune, restrângerea activității economice generează o reducere a veniturilor publice, punându-se sub semnul întrebării posibilitatea realizării echilibrului bugetar. În concepția adepților teoriei bugetelor ciclice, realizarea echilibrului la nivelul unui ciclu economic ar fi posibilă prin folosirea unor tehnici specifice, cum ar fi: constituirea unor fonduri de rezervă, a unor fonduri de egalizare și folosirea amortizării alternative a datoriei publice. Se propune, astfel, compensarea deficitelor bugetare înregistrate în perioadele de depresiune cu excedentele înregistrate în perioadele de expansiune a activității economice. Asigurarea echilibrului ar fi posibilă prin folosirea tehnici – constituirea unui fond de rezervă bugetară pe seama încasărilor din impozite obținute în perioadele de prosperitate ale ciclului economic, când se înregistrează creșterea producției, sporirea produsului intern brut și, implicit, creșterea încasărilor din impozite. În aceste condiții, nu trebuie să se opteze pentru o degrevare fiscală, ci dimpotrivă nivelul fiscalității rămâne nemodificat, ceea ce în cazul unei baze de impozitare mai mari conduce la apariția unui excedent de venituri ce ar alimenta un fond de rezervă bugetară.

Echilibrul este o noțiune centrală a analizei economice moderne. Ea descrie situații despre care economistul nu pretinde că s-ar realiza întotdeauna, dar care îi privesc drept referință pentru a studia situațiile concrete. Ea constituie astfel un element esențial în dezvoltarea diferitelor teorii, care se vor deosebi anume prin noțiunea de echilibru care se va lua ca referință.

Bugetul se prezintă ca un act de previziune administrativă și, în același timp, este un tablou comparativ al veniturilor și cheltuielilor publice aferente perioadei la care se referă. Astfel, bugetul trebuie să reflecte cât mai real posibil resursele ce pot fi mobilizate și destinația acestora, să permită compararea la finele exercițiului bugetar a veniturilor încasate și a cheltuielilor efectuate și să ofere posibilitatea analizării veniturilor pe surse de proveniență și a cheltuielilor pe destinații. Aceste cerințe sunt specifice principiilor bugetare clasice – unitatea, universalitatea, anualitatea și specializarea bugetară – formulate încă din secolul al XIX-lea.

În conformitate cu publicațiile, materialele analitice și concepțiile lui Iulian Văcărel [88] principiul echilibrului bugetar impune ca acoperirea cheltuielilor statului sa se realizeze doar pe seama veniturilor ordinare ale acestuia.

Anualitatea și echilibrul bugetului erau indisolubil legate, având drept rezultat echilibrul anual al bugetului, considerat drept “principiul de aur al gestiunii bugetare”. Echilibrul bugetar se referă atât la întocmirea unor bugete balansate, cât și la păstrarea echilibrului în perioada de execuție a bugetului.

Raportul între volumul veniturilor bugetare și totalul cheltuielilor publice se generalizează în echilibru bugetar și prezintă o parte integrală a echilibrului financiar. Alegerea acestui raport optim prezintă o importanță deosebită pentru determinarea dimensiunilor echilibrului între venituri și cheltuieli care reflectă construcția bugetară pe bază de deficit.

Teoriile echilibrului bugetar se pot grupa în două concepții privind semnificația acestora. Prima concepție clasică prevede asigurarea obligatorie a echilibrului financiar în cadrul întregii politici financiare a autorităților publice, dar a doua concepție modernă prevede decalajul dintre venituri și cheltuieli bugetare, care apar prin intermediu împrumuturilor de stat și prin acoperirea deficitelor bugetare. Acest decalaj apare și în cazul când datoriile preluate de stat pe baza legislativă analogic influențează deficitul bugetar.

În practica fiscal-bugetară identificăm următoarele tipuri de echilibre, în sensul restrâns:

echilibrul ex-ante, ce se dimensionează înainte de punerea în practică a bugetului, respectiv încă din faza elaborării și aprobării acestuia. În acest caz, echilibrul bugetar este reflectat de relația de egalitate dintre indicatorii bugetari (veniturile bugetare și cheltuielile bugetare) prevăzuți în bugetul general consolidat, inclusiv în componentele sale, în faza de întocmire și aprobare a acestor planuri financiare publice;

echilibrul intermediar, în sensul de echilibrul bugetar înregistrat pe parcursul execuției bugetare;

echilibrul ex-post, respectiv echilibrul bugetar realizat la sfârșitul execuției bugetare. Deci, cheltuielile publice sunt efectuate din veniturile publice.

În sens larg, putem identifica tot aceste trei tipuri de echilibre financiare publice, în sensul că cheltuielile publice sunt egale cu veniturile publice, inclusiv datoria publică contractată în acel an bugetar, în etapa elaborării și aprobării bugetului public, în etapa execuției bugetare sau drept rezultat al execuției bugetare.

Folosind metoda monografică în investigațiile anului curent au fost descoperite diferite poziții ale autorilor, școli și direcții conceptuale în știința europeană și mondială a teoriilor consacrate problemei echilibrului bugetar.

Teoriile examinate de savanții români pot fi divizate în școala lui Iulian Văcărel (Gh. D. Bistriceanu, F. Bercea, G. Anghelache, M.Bodnar, F. Georgescu) și școala a Tatianei Moșteanu (M.Vuță, E. Câmeanu, G.Attila, D. Vasilesu, B. Savelciuc), pornesc de la o serie de ipoteze de lucru, care generează dezechilibru bugetar.

Conform Legii privind sistemul bugetar și procesul bugetar al Republicii Moldova, scopurile bugetului de stat prevăd asigurarea echilibrului bugetar necesar pentru menținerea unei situații macroeconomice stabile a statului, facilitând în consecință stabilitatea monedei naționale, prețurilor, salariilor și dezvoltarea durabilă a economiei.

Reieșind din analiza comparativă a acestor surse examinate, se poate de concluzionat că teoriile fundamentale privind echilibrul bugetar sunt: teoria convențională, echivalența ricardiană și jocul Ponzi.

Teoria convențională privind echilibrul bugetar. Teoria convențională a echilibrului bugetar este o modalitate de a analiza echilibrul bugetar, pornindu-se de la deficitul bugetar, în scopul evidențierii efectelor generate de către acesta asupra economiei, formării capitalului și produsului intern brut.

În cadrul acestei teorii, s-a considerat că nivelul cheltuielilor publice nu este afectat de politica privind datoria guvernamentală, volumul acestora rămânând nemodificat, în timp ce impozitele și taxele înregistrează o scădere. Această reducere temporară a impozitelor și taxelor este urmată în viitor de o creștere a acestora, corespunzător valorii curente a datoriei.

În cazul când impactul asupra economiei se realizează în termen scurt, se poate considera că deficitul bugetar este cauzat, pe de o parte, de menținerea cheltuielilor la un nivel constant și, pe de altă parte, de reducerea veniturilor din impozite și taxe. Această politică va duce la creșterea veniturilor populației, fapt ce conduce la îmbunătățirea nivelului de trai. Astfel, creșterea veniturilor consumatorilor finali determină creșterea cererii de bunuri și servicii. În al doilea caz când impactul asupra economiei este desfășurat pe termen lung promovarea aceleași politici bugetare de către guvern are ca rezultat obținerea deficitului bugetar, reducerea economisirii publice și consecințele acesteia. Identitatea dată poate fi obținută prin câteva modalități complementare: creșterea economisirii private, reducerea investițiilor în țară, scăderea investițiilor nete străine.

Echivalența ricardiană. Politica echivalenței ricardiane prevede că consumul și acumularea de capital nu este influențat de ea, dar pe termen lung reflectă o restrângere a activității economice. Ea include în sine două concepte fundamentale: constrângerea deficitului bugetar și ipoteza venitului permanent. Caracteristicile distinctive ale acestui concept evidențiază o creștere a economiilor private de mărime egală cu suma reprezentând reducerea impozitelor. Concomitent cu aceasta economisirea națională rămâne la același nivel ca și ceilalți macroindicatori.

Jocul (Schema) Ponzi. O noua abordare teoretică a echilibrului bugetar și corectării deficitul lui este Jocul (Schema) Ponzi. Ea poate fi realizată de către stat prin schimbarea datoriei fără a majora impozitele. Această tendință are loc dacă ritmul de creștere economică întrece rata dobânzii la împrumuturile prevăzute pentru finanțarea datoriei publice. Conceptul îndatorării excesive este bazat pe ipoteza potrivit căreia datoria externă excesivă reduce incitația de a investi în țara debitoare, ce permite identificarea condițiilor în care reducerea datoriei stimulează investițiile în țara debitoare.

Deficitul bugetar este considerat o acțiune riscantă, o politică imprudentă pentru că acesta creează o presiune semnificativă asupra generațiilor viitoare.

Punctul de plecare, în argumentarea acestei modalități de abordare a deficitului bugetar, constă în urmărirea ratei medii a dobânzii pentru datoria publică și compararea acesteia cu rata medie de creștere a economiei. Astfel, guvernul poate apela la deficite pentru o perioadă, poate reînnoi datoria și acumula dobânzi. Acestea sunt posibile de realizat doar dacă economia va înregistra un ritm de creștere mai rapid decât cel al datoriei, iar rata datorii/ venituri va scădea în timp. Cu alte cuvinte, o țară cu datorie publică mare poate acoperii deficitele temporare de resurse prin creșterea economică viitoare.

Această politică numită “Ponzi gamble” este o încercare la schema Ponzi (reînnoirea datoriei). Dacă rata de creștere a economiei este mai mică decât cea a datoriei atunci rata datorie/venituri crește, iar guvernul va majora veniturile fiscale, deci nu se poate aplica schema Ponzi.

Presupunem că statul decide să echilibreze bugetul, în sensul că impozitele și taxele vor egala cheltuielile publice (care nu includ dobânzile la datoria publică).

Dacă deficitul bugetar este finanțat numai prin emisiuni de titluri cu scadența de un an, datoria va crește cu rata iA. Se pune problema identificării probabilității ca guvernul să nu mai majoreze veniturile fiscale pentru a face față serviciului datoriei, deci a probabilității de a aplica jocul Ponzi. Se urmăresc datele statistice privind rata de creștere economică și rata dobânzii la datoria publică.

Dacă bugetul este echilibrat, atunci rata datorie/venit crește cu (1+i)/(1+g), unde i – rata dobânzii și g – rata de creștere a veniturilor. Deci, mai întâi, pentru a evalua probabilitatea de succes a “Ponzi gamble” examinăm comportamentul (1+i)/(1+g).

Considerăm trei posibilități de măsurare a ratei dobânzii, respectiv: iA- rata dobânzii la titlurile de stat cu scadența de un an; iB – totalul plăților de dobânzi anuale/valoarea datoriei la începutul anului; iC – totalul plăților de dobânzi și reevaluarea datoriei/valoarea de piață a datoriei de la începutul anului. Acest iC include, spre deosebire de iB, reevaluarea datoriei ca urmare a modificării ratelor dobânzii.

Pentru a stabili probabilitatea de succes a jocului Ponzi trebuie să luăm în considerare și incertitudinea, deci deviația standard a raportului (1+i)/(1+g).

Dacă rata datorie/venit crește mult atunci impozitele și taxele vor trebui majorate. În acest caz, nu se poate aplica jocul Ponzi.

De asemenea, putem vorbi și despre joc rațional Ponzi. Acesta a fost prezentat în lucrările lui Minsky (1982) [61] și Kindleberger (1978) [49], în care indivizii sau companiile își onorează obligațiile financiare față de creditori împrumutând fondurile necesare de la alte instituții financiare. Această teorie a jocului rațional Ponzi este rezultatul încercării de a oferi răspuns la întrebarea privind fezabilitatea, pentru guvern, a contractării de datorii și a neplății de principal sau dobândă. Această politică, în care rambursările și dobânzile sunt reînnoite mereu printr-o nouă datorie, se numește joc rațional Ponzi.

Condițiile generale care fac jocul Ponzi fezabil vizează:

dependența jocului rațional Ponzi de anumite caracteristici cheie ale economiei ai cărei agenți vor deține datoria. Pentru cazul datoriei externe acestea se referă la faptul că trăsăturile economiei ce se împrumută sunt irelevante pentru fezabilitatea reînnoirii permanente a datoriei;

disponibilitatea agenților, din țara ce acordă împrumutul, de a deține în orice moment acea datorie. Aceasta înseamnă că datoria trebuie să aibă o rentabilitate egală cu rata dobânzii sau datoria trebuie să se majoreze cu rata dobânzii astfel încât bunăstarea agregată dorită a economiei să crească cel puțin la fel de repede ca și rata dobânzii.

Când guvernul aplică un joc Ponzi, acesta poate conduce sau nu la creșterea impozitelor și taxelor aplicate generațiilor viitoare. Putem spune că jocul nu se aplică dacă veniturile fiscale sunt majorate pentru că datoria atinge un nivel ridicat. Jocul este aplicat dacă impozitele și taxele nu sunt niciodată majorate.

Prin urmare, deficitul bugetar ar urma să fie acceptat și finanțat din resurse extraordinare până la relansarea economiei stagnante sau în declin care va asigura revenirea la starea de echilibru bugetar pe baza veniturilor curente obișnuite. El este, deci, conceput doar ca mijloc de relansare a economiei și rolul său este asemuit celui al unui demaror menit să pună în mișcare economia stagnantă, după care bugetul va putea reveni la starea de echilibru.

Teoria bugetelor ciclice. Această teorie a luat naștere în anii ’30 ai secolului XX și a fost aplicată inițial în Suedia, ca o reacție la criza economică mondială din 1929-1933 și la impactul produs de evoluția ciclică accentuată a economiei capitaliste în perioada următoare.

Conform acestei concepții, echilibrul bugetar trebuie asigurat, dar nu în fiecare an în parte, ci la nivelul unui ciclu economic. Ideea care stă la baza acestei teorii este următoarea: este convenabilă realizarea excedentelor bugetare în anii de prosperitate, pentru a putea admite în perioadele de depresiune deficite care vor fi acoperite din excedentele realizate în anii de creștere economică.

Avantajul sistemului bugetelor ciclice constă în faptul că permite o oarecare regularizare a ciclurilor economice, însă există mari dificultăți în aplicarea acestei teorii în practică. În primul rând, nu există posibilități certe de estimare a momentului declanșării crizelor economice, a duratei și a intensității lor.

Datorită influenței mai multor factori, care diferă de la an la an, nimeni nu poate garanta egalitatea duratei perioadelor de prosperitate și de declin sau a egalității excedentelor și a deficitelor realizate. Pe de altă parte, apar unele probleme de ordin tehnic, politic și contabil, printre care menționăm: pe plan tehnic, previziunea conjuncturii economice și a evoluției veniturilor și a cheltuielilor publice devine mai dificilă din cauza creșterii intervalului la nivelul unui ciclu economic; pe plan contabil, probleme în legătură cu evidența contabilă a excedentelor sau a împrumuturilor și a emisiunilor monetare; pe plan politic, controlul parlamentar asupra politicii economice și financiare a guvernului slăbește; apariția excedentelor, conduce la solicitarea finanțării unor noi cheltuieli publice, mai mult sau mai puțin eficiente.

Teoria bugetului economiei naționale (bugetului economic al națiunii) s-a născut pe fundalul constatărilor că bugetul de stat, în forma tradițională, adică acel document concentrând veniturile și cheltuielile statului, reprezenta și un început de planificare la nivel macroeconomic fiind un suport pentru deciziile de politică generală, la îndemâna diferitelor organe sau instituții interesate. Pornind de la această premisă, Maurice Duverger aprecia că bugetul de stat ar putea fi folosit ca un instrument al previziunii, nu numai în sfera restrânsă a veniturilor și cheltuielilor statului și pe câte un an bugetar, ci printr-o extensie a sa, atât în timp (pe mai mulți ani), cât și în spațiu (la scara economiei naționale). A fost imaginat astfel, un buget economic al națiunii menit să reflecte, pe lângă veniturile și cheltuielile statului, în mod sintetic, ansamblul proceselor de formare, distribuție și utilizare a produsului național, inclusiv relațiile cu exteriorul.

Teoria bugetului economiei naționale se înscrie pe această linie și prezintă bugetul într-o accepțiune mult mai largă, aceea de document de prevedere și estimații orientative asupra evoluției economiei naționale. Prin extinderea ariei de cuprindere a bugetului tradițional, acest buget al economiei naționale conține informații mult mai ample referitoare la dimensiunile PIB, repartiția acestuia, consumul de PIB, aflate și în corelație cu formarea și utilizarea resurselor bugetului de stat. În aceste condiții, la nivelul autorităților publice naționale s-a conturat un instrument de reflectare și urmărire a proceselor de formare, repartizare și consum concretizate printr-un sistem de indicatori, care descriu evoluția pe anul în curs și previziunile pentru anul următor cu privire la producția, distribuția și consumul produsului național, inclusiv relațiile cu exteriorul. Teoria dată ca și practica în acest domeniu, confirmă utilitatea acestui instrument de orientare macroeconomică și coordonare a factorilor implicați în producerea, repartizarea, circulația și consumul produsului național. El nu înlocuiește bugetul de stat, ci oferă un suport necesar fundamentării deciziilor economico-financiare luate de autoritățile publice, cu impact major asupra întregii activități ce se desfășoară, atât în sectorul public, cât și în cel privat.

Teoriile expuse vor servi drept bază pentru fundamentarea modelului logico – descriptiv a echilibrului bugetar prevăzut pentru anul următor, folosind anterior menționate metode conceptuale ale modelării echilibrului financiar în economia națională.

Eficiența modelului logico – descriptiv ales va fi demonstrată prin folosirea metodelor econometrice, care vor permite selectarea atât a macroindicatorilor cât și a instrumentelor, pârghiilor optime care influențează asupra echilibrării bugetului bazându-se pe modelele echilibrului bugetar sus men ționate.

Echilibrul bugetar este, deci, una dintre regulile cele mai imperative ale doctrinei financiare. Cu toate acestea, nu putem spune dacă a fost și una dintre cele mai respectate.

În perioada de recesiune economică, este dificilă menținerea unui randament fiscal ridicat, atunci când volumul materiei impozabile se diminuează datorită contracției venitului și a reducerii tranzacțiilor. De aceea în anii de recesiune economică se înregistrau deficite bugetare semnificative, în timp ce în perioadele de prosperitate se obținea un plus de venituri bugetare datorită unei materii impozabile mai mari.

CAPITOLUL II. METODOLOGIA DE ANALIZĂ ȘI GESTIUNEA A DEFICITULUI BUGETAR

Determinarea factorilor de influență asupra deficitului bugetar

Deficitele bugetare sunt o normă a economiei moderne. Totodată deficitele bugetare mari nu sunt de dorit din cauză că ele conduc la fenomenul cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de crowling out sau „efect de evicțiune”. Acest termen desemnează procesul care are loc când o creștere a finanțării cheltuielilor publice prin împrumuturi de stat determină o creștere a ratelor dobânzii și reducerea investițiilor și consumului. Dacă creșterea îndatorării satului are un efect mare asupra ratelor dobânzii, cheltuielile private vor scădea ca urmare a reducerii planurilor investițiilor privați și de a investi. În această situație, pe totalul economiei, cheltuielile nu vor crește semnificativ [60, p.238].

Însă, deficitul bugetar de felul lui nu întotdeauna reprezintă un caz incontestabil, cu care trebuie de luptat cu orice mijloace, deoarece eliminarea lui formală prin emiterea de bani sau prin reducerea excesivă a cheltuielilor fără a ține cont de necesitățile reale ale economiei este plină de consecințe negative. În acela și timp, bugetul echilibrat sau bugetul, care a fost format și executat cu un excedent, nu întotdeauna sunt un simptom al economiei sănătoase, care se dezvoltă pe baza rezervelor interne, ci pot fi drept rezultat al acțiunii factorilor externi.

Baza unei politici bugetare reușite trebuie să fie nu eliminarea pur formală și deficitului bugetar, ci soluționarea problemelor ce-l generează prin crearea mediului investițional și concurențial favorabil, suprimarea obstacolelor pentru majorarea nivelului de funcționare economică activă a agenților economici. Este necesar de efectuat un complex de măsuri, care dintr-o parte ar stimula afluxul de resurse bănești la bugetul se stat, iar pe de altă parte ar crea premise pentru reducerea treptată a cheltuielilor publice prin transmiterea pieței unor sectoare ale economiei naționale, care pot funcționa mai efectiv fără intervenția statului.

Dacă îndatorarea statului nu are efect asupra ratei dobânzii, atunci nu va avea loc o reducere a cheltuielilor private, iar creșterea agregată va crește prin creșterea cheltuielilor publice. În acest caz, deși cheltuielile publice pot să nu permită creșterea investițiilor private, investi țiile totale pot totuși să crească. Acest proces al investițiilor publice are loc atunci când guvernul cheltuiește banii pentru investiții productive (autostrăzi, șesele, construcții, investiții în capital uman). În acest caz politica bugetară expansionistă (prin intermediul unui deficit bugetar ridicat) v-a tempera investițiile private, dar investițiile totale nu pot să nu fie afectate deoarece investițiile productive ca și cele private, aceasta nu se vor reduce stocul viitor de capital și nici venitul național viitor. Așadar, este important ca aceste cheltuieli publice să fie ocazionate în legătură cu bunuri de capital productive [66, p.56].

În realitate, ceea ce trebuie subliniat este că intensitatea „efectului de evicțiune” depinde de rata de economisire. Dacă aceasta este ridicată, deficitul bugetar are toate șansele să fie neutru. Dacă ea este redusă, poate apărea două situații [53, p.47]:

fie statul conciliază deficitul și echilibrul de plăți externe, astfel încât economia lipsită de capitaluri suficiente nu mai poate să finanțeze toate investițiile necesare asigurării relansării economiei.

fie statul își menține efortul investițional și nevoia de finanțare care rezultă este acoperită prin intermediul unei creșteri a ratei dobânzii, prin capitaluri din afara țării care, print-o eventuală apreciere a cursului valutar, riscă să prejudicieze completivitatea firmelor.

Deci, eficacitatea politicii bugetare trebuie să fie apreciată ținând cont de nivelul de economisire și de locul sectorului public în accesul la credit și economisire, toată problema este de a ști cum reacționează economia națională la deficitul finanțelor publice.

În măsura în care ea acționează prin creșterea importurilor, țara se îndatorează efectiv. Generațiile viitoare vor trebui să plătească nota. În măsura în care ea reacționează printr-o relansare a producției sau printr-o creștere a prețurilor, se poate considera că generația prezentă compensează excesul cheltuielilor publice muncind mai mult sau reducând nivelul de viață [23, p.92].

În măsură în care, deficitul bugetar este compensat printr-o rigoare monetară crescută, se poate considera că cheltuielile private și în mod deosebit investițiile productive sunt sacrificate de către cheltuielile publice. Creșterea economică se va găsi cu adevărat relansată, ceea ce va constitui lipsă de câștig pentru generațiile viitoare [25, p.32].

Astfel, deficitul bugetar nu este, la drept vorbind, un substituit al impozitului. Aceasta nu numai este un impozit amânat, e pur și simplu un impozit difuz. La elaborarea strategii de diminuare a deficitului bugetar este necesar să ne conducem de următoarele – echilibrul bugetului și depășirea cheltuielilor bugetare asupra veniturilor bugetare nu trebuie analizate în calitate ce componente inalienabile a unei economii cu dezvoltare dinamică. Experiența internațională demonstrează că la anumite etape de dezvoltare a societății, în condi țiile specifice pentru fiecare stat, justifică pe deplin deficitul bugetar.

Mărimea deficitului bugetar, conform experienței internaționale, nu trebuie să depășească limita prestabilită în cuantum 2-3% din PIB. Prezența deficitului, ce depășește limitele stabilite, necesită aplicarea anumitor măsuri care ar conduce la diminuarea, cât mai rapidă, a deficitului. Pentru acoperirea deficitului bugetar se pot aplica diverse forme ale creditului de stat (atât intern cât și extern). Creșterea, în continuu, a masei monetare care nu corespunde cantității mărfurilor și serviciilor în circulație, trebuie privită ca o modalitate ce încalcă legea circulației monetare, și, din aceste considerente, este inadmisibilă. Deficitul poate fi acoperit doar în bază de împrumut prin plasarea pe piața financiară a hârtiilor de valoare de stat.

Pentru depășirea deficitului bugetar este nevoie de „tratarea” economiei, căci fără de asigurarea dinamismului de dezvoltare acesteia și a eficienței reale nu va fi posibilă atingerea stabilității financiare a țării, fiind, totuși, însoțite de cele mai progresive măsuri economice de remediere.

În programul măsurilor concrete de diminuare a deficitului bugetar trebuie incluse și realizate următoarele măsuri, care pe de o parte ar stimula fluxul disponibilită ților bănești în fondul bugetar al țării, pe de altă parte – ar contribui la micșorarea cheltuielilor de stat.

Practica internațională, în ceea ce privește diminuarea deficitului bugetar, aplică pe larg atragerea în țară a capitalului străin. Prin intermediul acestuia simultan se soluționează mai multe probleme, nu doar probleme cu caracter fiscal ci și cele cu caracter economic:

se extinde baza de producere a mărfurilor și serviciilor;

apar noi contribuabili (respectiv, se majorează fluxul veniturilor în buget);

se ameliorează situația balanței de plăți.

Printre avantajele de bază ale investițiilor directe se poate atribui [56, p.43]:

tempouri accelerate ale exporturilor și accesului la piețele străine, în deosebi la cele cu capacități mari de creditare și pronosticare, deoarece întreprinderile în care participă capitalul străin în cea mai mare parte se orientează spre export grație producției capabile să concureze pe alte piețe;

companiile cu capital străin, de obicei, investesc mult mai mult în creșterea capacității de producție, renovare și restructurarea întreprinderii decât companiile autohtone, astfel, demonstrând întreprinderilor naționale o capacitate înaltă de atragere a resurselor financiare internaționale destinate investițiilor;

contribuie la soluționarea problemei șomajului;

creșterea veniturilor populației. De regulă, în companiile cu capital străin venitul angajaților este mai înalt decât în cadrul întreprinderilor locale;

aplicarea managementului de avangardă în cadrul întreprinderilor autohtone.

accelerarea proceselor de modernizare a economiei, implementarea noilor tehnologii și a noilor tehnici ale marketingului;

accelerarea procesului de privatizare. Programele de privatizare servesc pentru investitorii existenți și potențiali ca semnal despre dorința Guvernului de a susține reformele economice și sectorul privat și să creeze climatul necesar pentru atragerea investițiilor străine.

Deși ar părea ca deficitul bugetar reprezintă o boala a economiei nu este chiar așa, deficitul bugetar trebuie sa existe întrucât prin intermediul sau se asigura stabilitatea output-ului și a șomajului, redistribuirea veniturilor intre generații, relaxarea fiscala în cazul variației venitului supus impozitării etc.

Există un dezacord în rândul economiștilor, politicienilor și a altor analiști privind cauzele reale ale deficitelor, natura și gravitatea efectelor lor asupra economiei, și a măsurilor fiscale sau monetare care ar trebui să fie luate pentru ale reduce. Totodată, și opiniile privind pro și contra deficitului bugetar sunt la fel egale.

În perioadele de activitate economică scăzută și rata ridicată a șomajului, în mod normal, guvernele suportă așa-numite crize ciclice, ca rezultat al declinului veniturilor fiscale și a creșterii cheltuielilor pe asigurarea de șomaj, subvențiile agricole, de asistență socială și alte programe. În aceste condiții, deficitul îndeplinește funcția de ajutor de a oferi un anumit grad de securitate economică a persoanelor, precum și stimularea economiei prin susținerea nivelurilor de cererea de bunuri și servicii.

Semnificativ este faptul, că chiar și James Buchanan, un economist fondator al teoriei alegerii publice a admis existența unui risc a tendinței agravante în cazul în care deficitele de recesiune sunt interzise sub toate circumstanțele. Ca răspuns la această preocupare, Buchanan recomandă, ca numai planul bugetar elaborat, folosind estimări corecte a veniturilor și cheltuielilor, ar trebui să fie supuse echilibrării anuale. Legea, în opinia sa, nu ar trebui să interzică deficitele efective care decurg din schimbări neprevăzute ale condițiilor economice, după ce bugetul este adoptat.

O altă măsură posibilă, este de a relaxaregulileanti-deficit prin solicitarea deechilibru bugetar doar pe o perioadă a mai multor ani.

Semnificativ este faptul, că legislatorii unor state au cerut ca guvernele nu doar să planifice bugete echilibrate (propunerea lui Buchanan, practica celor mai multe state americane), ci și să atingă efectiv echilibrul bugetar la sfârșitul anului.

Buchanan însă se pronunță împotriva combinării regulii de deficit zero, cu o clauza limitării fiscale. Deși guvernele ar trebui să fie obligate să prezinte un plan realist a unui buget echilibrat în fiecare an. Buchanan susține, că modul în care deficitul este finanțat reprezintă o chestiune politică, care ar trebui să fie lăsată la dispoziția guvernelor alese.

Legile ce prevăd echilibrarea bugetară împărtășesc un concept comun de restricționare a opțiunilor fiscale, însă în sens foarte vag, în ceea ce privește materia și gravitatea limitelor ce le impun guvernelor. Aspectul cel mai uimitor a utilizării Actului de Control a Cheltuielilor, este că el în nici o măsură nu interzice existența deficitului. Desigur aceste măsuri restrâng o parte a bugetului însă nu prevăd necesitate ca bugetul să fie echilibrat. Atât timp cât cheltuielile se găsesc în limite stabilite conducerea (guvernul) este în drept să-l finanțeze din orice surse convenabile. Acesta poate înregistra un câștig prin taxe sau în caz de deficit poate recurge la împrumut.

O altă cale de a ocoli legislația privind limitarea cheltuielilor este pur și simplu de a aduce beneficii sau subvenții prin intermediu sistemului fiscal, prin acordare de deduceri, credite noi, sau alte forme de scutiri fiscale. Costul astfel de cheltuieli fiscale este reflectat într-o valoare mai mică în partea veniturilor bugetare și nu este contabilizat ca cheltuieli directe ale programelor.

Acestea sunt frecvent criticate ca fiind o formă de cheltuieli invizibile distribuite sectoarelor mai bogate a căror cereri de subvenții publice pot să nu atragă multă simpatie în rândul alegătorilor. Nu poate fi ușor de prezis sau controlat costul total al concesiilor fiscale, acestea sunt programe de subsidii nerestricționate, fără o limită bugetară predeterminată. Proliferarea cheltuielilor fiscale, multe direcționată spre sectorul de afaceri, a fost identificată ca fiind un factor important ce contribuie la creșterea bruscă a deficitelor și a datoriei în ultimele decenii.

Legile anti-deficitare contemporane încearcă să limiteze capacitatea guvernului de a finanța cheltuielile prin contractarea împrumutului. Astfel mărimea cheltuielilor pe o anumită perioadă se face în dependență de mărimea sumei ce se poate ridica prin impozite, taxe, privatizări, sau alte măsuri generatoare de venituri.

Tema anti-deficitului este una acută în legislația privind echilibrarea bugetară și desigur este o figură centrală în economia oricărei țări.

Determinarea în termenii legali a veniturilor și cheltuielilor care stabilesc dacă a fost atins echilibrul sau nu, este foarte importantă. Anumite forme de cheltuieli pot fi în mod explicit exceptate de legislație, sau pot fi mânuite în afara bugetului regulat prin convenție. Un domeniu important de dezacord este dacă legea ar trebui să acopere cheltuielile de capital, sau doar cheltuielile conturilor curente. Spre deosebire de organizațiile private, guvernele în mod tradițional, nu au separat aceste două elemente ale bugetului. Analiștii finanțelor publice au criticat această practică, subliniind faptul că cheltuielile de capital reprezintă investiții pe termen lung, care în mod normal trebuie să fie finanțate prin împrumuturi, și ar trebui să fie amortizate în timp, în scopuri contabile. Comasarea întregului cost al unei investiții de capital nou, cu bugetul curent, operațional, oferă o imagine falsă, umflată, a cheltuielilor anuale și a deficitelor. Analogie la nivel de gospodărie, ar fi existența cerinței la care mașinile, casele, studiile universitare să fie plătite integral în numerar, în anul în care sunt achiziționate. Analizând un alt punct de vedere, există o diferență între cheltuielile pentru finanțarea consumului curent de bunuri și servicii, și împrumuturi pentru a finanța investițiile de capital, cele din urmă având proprietatea de a aduce beneficii economiei pe o perioadă lungă de timp.

Un efect secundar, ne dorit, al acestui eșec de a distinge bugetele capitale și curente este acela că permite (și, probabil, încurajează) guvernele de a vinde active capitale, pe termen lung pentru a realiza îmbunătățirile înșelătoare în imaginea bugetară pe termen scurt. Deoarece nu există nici o contabilitate separată pentru reflectarea valorii nete a activelor de capital, veniturile provenite din privatizare unui bun public pot fi reflectate doar ca o creștere în timp a unui din veniturile anuale, totodată are loc declinul permanent în valoarea activelor capitale ce nu se reflectă nicăieri.

Pentru o înțelegere mai bună drept exemplu poate fi: o familie, nu-și echilibrează bugetul prin vânzarea automobilului sau vânzarea casei. Acesta nu echilibrează bugetul în nici un sens semnificativ al cuvântului.

Orice familie care a procedat astfel, înțelege în mod clar faptul că a vândut un activ, care nu a echilibrat bugetul lor. Aceștia poate că au satisfăcut nevoile sale de zi cu zi pentru mâncare ș.a., însă făcând faptul dat au mărit riscul de a sărăci capacitatea sa de viitor, pentru satisfacere acestor nevoi.

Unele țări se pare că au recunoscut această distincție sensibilă în realizarea a unui buget echilibrat. În legile lor se vorbește doar de "cheltuieli ordinare" și "veniturile obișnuite", lăsând loc existenței împrumutului ca drept sursa pentru finanțarea cheltuielilor de capital investite în infrastructură. Lucru dat, este similar practicii mai multor guverne a statelor americane, în care se aplică cerința, că echilibrare bugetului trebuie sa se refere doar la porțiunile operaționale a bugetelor.

2.2. Instrumentarul de analiză, proiectare și monitorizare a deficitului bugetar

Prin dimensiunea economică a statului înțelegem, într-o primă aproximație, ponderea bugetului public național (BPN) în produsul intern brut PIB. Mărimea bugetului public național reprezintă valoarea maximă dintre veniturile bugetului public național și cheltuielile bugetului public național. Spunem „într-o primă aproximație” deoarece se pot face următoarele detalieri.

În primul rând, dimensiunea economică a statului trebuie să reprezinte capacitatea (posibilitatea) statului de a interveni în societate din punct de vedere economic. Nu are relevanță, aici, rolul normativ al statului, adică capacitatea (posibilitatea) acestuia de a elabora și impune norme de comportament economic. În acest context, politica fiscală nu are relevanță din perspectiva dimensiunii economice a statului deși, fără îndoială, are o mare relevanță din perspectiva rolului economic al statului. Așadar, vom face o distincție clară între dimensiunea economică a statului și rolul economic al statului.

În al doilea rând, chiar în interiorul conceptului de dimensiune economică a statului trebuie făcute anumite nuanțări. Astfel, bugetului public național cuprinde două categorii de bugete:

a) bugete propriu-zise: adică bugete care respectă principiul bugetar al neafectării veniturilor bugetare (aici intră bugetul de stat și bugetele locale);

b) cvasi-bugete: adică bugete care nu respectă principiul bugetar al neafectării veniturilor bugetare (aici intră bugetul asigurărilor sociale de stat, fondul național de asigurări de sănătate, precum și orice alte fonduri speciale, inclusiv creditele externe).

Preocupările în această ordine de idei vine de la urmărirea structurii, mărimii și dependenței deficitului bugetar, în vederea proiectării bugetului și monitorizării deficitului. În acest scop sunt utilizați mai mul ți indicatori, în lucrare for fi reflectați doar cei mai relevanți, grupați în trei grupe:

Indicatori ce se referă la demisionarea veniturilor bugetare. Ace ști indicatori reprezintă capacitatea de a genera venituri și respectiv a spori veniturile bugetare. Daca politica fiscal-bugetară adoptată este capabilă să influen țeze economia națională în vederea generării veniturilor, aceasta este una eficientă;

Indicatori ce se referă la demisionarea cheltuielilor bugetare. Care reflectă eficiența gestiunii cheltuielilor bugetare;

Indicatori de structură a bugetului.

În prima grupă de indicatori sunt incluși:

I.1. Structura veniturilor bugetar pe bugete ale bugetului public național

, (2.1)

unde:

– structura veniturilor bugetare;

– se referă la valoarea absolută a venitului bugetar total al bugetului „j” în momentul (anul) „i”;

– se referă la valoarea absolută a venitului bugetar total bugetului public național.

Structura veniturilor bugetare arată intensitatea (ponderea) cu care un anumit buget public din componența bugetului public național participă (contribuie) la formarea veniturilor bugetare totale ale acestuia

I.2. Lungimea normată a vectorului de structură a veniturilor bugetare.

, (2.2)

, (2.3)

unde:

– lungimea normată a vectorului de structură a veniturilor bugetare

: se referă la ponderea valorii absolute a venitului bugetar al componentei ”j” a bugetului public național în venitului bugetar total al bugetului general consolidat, în momentul (anul) „i”

L – lungimea normată (adusă în interiorul intervalului real ) a vectorului de structură a veniturilor bugetare fiscale

litera ”e” între paranteze se referă la valoarea măsurată (observată) a lungimii vectorului

litera ”m” între paranteze se referă la valoarea minimă posibilă a lungimii vectorului

litera ”M” între paranteze se referă la valoarea maximă posibilă a lungimii vectorului

Lungimea normată a vectorului de structură a veniturilor bugetare arată evoluția gradului de omogenitate/eterogenitate a surselor de formare a veniturilor bugetare fiscale. Indicatorul dar poate reprezenta un semnal important pentru evoluția procesului de concentrare sau de deconcentrare a surselor de venituri ale bugetului public național.

I.3. Raportul impozite indirecte/impozite directe în bugetul public național;

, (2.4)

unde:

– raportul impozite indirecte/impozite directe în bugetul public național

– valoarea monetară a impozitului indirect efectiv, în anul ”i”

– valoarea monetară a impozitului direct efectiv, în anul ”i”

Acest indicator arată gradul de preferință, în politica fiscală, pentru impozitarea indirectă în raport cu impozitarea directă și reprezintă o informație utilă pentru aprecierea modului în care este orientată politica fiscală: spre coincidența sau spre separarea dintre destinatarul impozitului și cel care suportă impozitul.

În grupa a doua de indicatori sunt incluși:

II.1. Structura cheltuielilor bugetare, pe bugete ale bugetului public național ().

, (2.5)

unde:

: se referă la valoarea absolută a venitului bugetar total al bugetului „j” în momentul (anul) „i”

: se referă la valoarea absolută a venitului bugetar total al bugetului general consolidat

Structura cheltuielilor bugetare, pe bugete ale bugetului public național arată intensitatea (ponderea) cu care un anumit buget public din componența bugetului public național participă (contribuie) la formarea cheltuielilor bugetare totale ale acestuia. Indicatorul poate contribui la evaluarea sustenabilității structurale a bugetului general consolidat.

II.1. Lungimea normată a vectorului de structură a cheltuielilor bugetare ()

, (2.6)

, (2.7)

unde:

– se referă la ponderea valorii absolute a cheltuielilor bugetare ale componentei ”j” a bugetului public național în valoarea cheltuielilor bugetare totale ale bugetului general consolidat, în momentul (anul) „i”

LC – lungimea normată (adusă în interiorul intervalului real ) a vectorului de structură a cheltuielilor bugetare

Indicatorul nominalizat arată evoluția gradului de omogenitate/eterogenitate a destinațiilor de formare a cheltuielilor bugetare totale. Acesta poate reprezenta un semnal important pentru evoluția procesului de concentrare sau de de-concentrare a destinațiilor cheltuielilor bugetului general consolidat

III. 1. Raportul cheltuieli pentru investiții/cheltuieli pentru bunuri și servicii în bugetul de stat (). Raportul exprimă numărul de unități monetare ale cheltuielilor din bugetul de stat destinate investițiilor publice care revine la o unitate monetară a cheltuielilor din bugetul de stat destinate achiziționării publice de bunuri și servicii.

, (2.8)

Raportul cheltuieli pentru investiții/cheltuieli pentru bunuri și servicii în bugetul de stat arată gradul de preferință, în politica bugetară, pentru investiții publice în raport cu bunurile și serviciile de funcționare a administrației publice. Coeficientul reprezintă o informație utilă pentru aprecierea modului în care este orientată politica bugetară: spre stimularea cererii interne care se adresează ofertei interne sau spre stimularea cererii interne care se adresează consumului intern

III.2. Multiplicatorul bugetar (mbi). Multiplicatorul bugetar reflectă cu câte unități variază PIB atunci când cheltuielile bugetare variază cu o unitate.

, (2.9)

unde:

– constituie înclinația marginală spre economisire, în anul ”i”

, (2.10)

unde: s – semnifică economisirea privată;

VD – venitul disponibil al sectorului privat

– semnifică variația valorii absolute în expresie nominală

Multiplicatorul bugetar reflectă impactul variației cheltuielilor bugetare asupra variației output-ului general al economiei (PIB) și reprezintă o informație utilă pentru proiectarea politicii bugetare, mai ales din perspectiva funcției acesteia de stimulare/inhibare a activității economice

III.3. Soldul bugetar convențional contabil al bugetului public național (BPN) consolidat ()

Soldul bugetar convențional contabil al bugetului public național consolidat soldul bugetar reflectă diferența dintre venitul contabil și cheltuiala contabilă.

, (2.11)

unde:

: venitul bugetar total al bugetului general consolidat, în anul ”i”

: cheltuiala bugetară totală a bugetului general consolidat, în anul ”i”

Soldul bugetar convențional contabil al BPN arată deficitul/excedentul monetar al activității administrației publice (cu alte cuvinte, intrările/ieșirile nete de monedă din sistemul economic național). El reprezintă o informație utilă pentru proiectarea politicii fiscal-bugetare, atât din perspectiva funcției acesteia de stimulare/inhibare a activității economice cât și din perspectiva eficacității administrației publice generale.

Dacă > 0 indică existența unui surplus bugetar convențional contabil al bugetului general consolidat;

Dacă < 0 indică existența unui deficit bugetar convențional contabil al bugetului general consolidat.

În vederea efectuării unor analiză specifice și complexe rezultatul se exprimă în procente (formula 12) și în din PIB (formula 13), conform formulelor de mai jos:

, (2.12)

, (2.13)

III.4. Soldul bugetar convențional primar al bugetului public național (). Soldul bugetar convențional primar exprimă diferența dintre venitul bugetar total al bugetului public național și cheltuiala primară a bugetului general consolidat.

, (2.14)

, (2.15)

, (2.16)

unde:

: cheltuielile cu dobânzile, în anul ”i”, la nivelul bugetului general consolidat.

Dacă > 0 indică existența unui surplus bugetar convențional primar al bugetului general consolidat;

Dacă < 0 indică existența unui deficit bugetar convențional primar al bugetului general consolidat.

Soldul bugetar convențional primar al bugetului public național arată deficitul/excedentul monetar al activității administrației publice (cu alte cuvinte, intrările/ieșirile nete de monedă din sistemul economic național), fără impactul cheltuielilor cu dobânzile. Indicatorul dat reprezintă o informație utilă pentru proiectarea politicii fiscal-bugetare, atât din perspectiva funcției acesteia de stimulare/inhibare a activității economice cât și din perspectiva eficacității administrației publice generale; ii) este utilizat în analiza ajustărilor ce trebuie realizate la nivelul politici fiscal-bugetare.

III.5. Soldul bugetar convențional operațional al bugetului public național (). Soldul bugetar convențional operațional se determină prin adunarea componentei inflaționiste din cheltuielile cu dobânzile la soldul bugetar convențional primar al BPN.

, (2.17)

unde:

: componenta inflaționistă din cheltuielile cu dobânzile, în anul ”i”, la nivelul bugetului public național.

Soldul bugetar convențional operațional al bugetului public național arată deficitul/excedentul monetar al activității administrației publice (cu alte cuvinte, intrările/ieșirile nete de monedă din sistemul economic național), fără impactul inflației conținut în cheltuielile cu dobânzile. Totodată, el reprezintă o informație utilă pentru proiectarea politicii fiscal-bugetare, atât din perspectiva funcției acesteia de stimulare/inhibare a activității economice cât și din perspectiva eficacității administrației publice generale.

Indicatorii prezentați facilitează analiza procesului bugetar, proiectarea lui și gestionarea cheltuielilor bugetare în vederea sporirii eficienți. Totodată este important de aplicat metode adecvate de planificare bugetară.

2.3. Dimensiuni practice privind metodele de planificare bugetară

În ceea ce privește planificarea bugetului practicile diferă de la o perioadă la alta. Dacă anterior „a face un buget” înseamnă „a enumera, a evalua și a compara în mod periodic, dinainte și pe o perioadă de timp în viitor, cheltuielile de făcut și veniturile de perceput” [50, p.133] atunci actualmente planificarea bugetului este o noțiune mult mai complexă care presupune formularea politicii bugetar-fiscale a statului. Și totuși, procesul bugetar este un proces în egală măsură politic, dar și tehnic.

Dacă ne concentrăm pe partea tehnică, metodele de planificare a veniturilor și cheltuielilor bugetului prezintă importanță deosebită pentru gestiunea finanțelor publice, deoarece doar un buget realist asigură o alocare optimă a resurselor statului, realizarea priorităților de politică și a funcțiilor statului. Sistemele de planificare în dezvoltarea lor au cunoscut mereu modificări și adaptări continue, în teoria, dar și practica financiară, fiind cunoscute atât metode clasice, cât și metode moderne de dimensionare a veniturilor și cheltuielilor bugetare (Figura 2.1).

Fig. 2.1. Metode de dimensionare a indicatorilor bugetari

[Elaborat de autor în baza sursei [21]

Metodele clasice de dimensionare a veniturilor și cheltuielilor bugetare sunt: metoda automată, metoda majorării (diminuării) și metoda evaluării directe [88, p.527-528]. Metoda automată ia drept bază pentru întocmirea bugetului anului următor (t+1) rezultatele din penultimul an celui care se proiectează (t-1). Aceasta deoarece la întocmirea proiectului de buget pentru anul următor nu se cunosc încă realizările certe ale bugetului pe anul în curs (t). Plecând de la nivelul realizat al indicatorilor din bugetul penultimului an și efectuând evaluarea forfetată a cheltuielilor și veniturilor, care se corectează cu eventualele modificări determinate de schimbarea legislației sau de alte măsuri adoptate între timp, se determină volumul valoric al cheltuielilor ca urmare a bazei de la care se pornește și a caracterului subiectiv al corecțiilor. După primul război mondial, utilizarea metodei automate de previzionare a fost restrânsă pentru a fi abandonata cu desăvârșite în preajma celui de al doilea război mondial.

Metoda majorării (diminuării) se bazează pe procedee statistice, în calcul luându-se în considerare rezultatele exercițiilor bugetare pe un interval de cinci sau mai mulți ani consecutivi din perioada premergătoare anului pentru care se elaborează proiectul de buget. Pe baza acestor date se determină ritmul mediu anual de creștere (sau descreștere) a veniturilor și cheltuielilor bugetare. Prin aplicarea acestui ritm asupra veniturilor și cheltuielilor anului bugetar în curs se determină nivelul veniturilor și cheltuielilor bugetului de stat pentru anul următor. Determinarea veniturilor și cheltuielilor prin exploatarea tendințelor rezultate din evoluția indicatorilor, aferente perioadei considerate drept bază, este aproximativă, deoarece în fiecare an intervin factori noi care pot avea o influență mai mare sau mai mică asupra bugetului de stat. În plus, procedeul transpune în viitor influențele negative ale unor fenomene economico-financiare ce s-au manifestat în anii care au servit drept bază de calcul.

Metoda automată și cea a majorării (diminuării) nu corespund unei practici bugetare moderne, a cărei cerință principală este evaluarea cât mai realistă a nevoilor și posibilităților de procurare a resurselor publice.

Metoda evaluării directe presupune efectuarea unor calcule pentru fiecare sursă de venit și fiecare categorie de cheltuieli. Baza de la care pornesc proiectările o constituie atât execuția preliminară a bugetului pe anul în curs, cât și previziunile în domeniul economic și social pentru anul bugetar următor. La estimarea veniturilor se ține seama de nivelul acestora prevăzut pentru anul în curs, care se ajustează în funcție de situațiile conjuncturale reflectate în evoluția bazei fiscale: PIB, volumul consumurilor, producției, profiturilor, importurilor etc. și eventualele modificări ce vor interveni în legislația cu privire la impozite și alte venituri. În ceea ce privește cheltuielilor publice acestea sunt evaluate în funcție de posibilitățile economiei reale de a susține, cu venituri corespunzătoare, creșterea cheltuielilor publice. Dintre metodele tradiționale aceasta este singura metodă care este și astăzi aplicată pe larg, inclusiv și la noi în țară. Metoda evaluării directe, deși este considerată a fi mai aproape de realitate, datorită incertitudinilor în care se mișcă economia, totuși nu asigură o dimensionare riguroasă a indicatorilor bugetari, impunându-se rectificări ale acestora în timpul execuției veniturilor și cheltuielilor publice [88, p.527].

Metodele clasice de evaluare a veniturilor și cheltuielilor bugetare prezintă anumite neajunsuri, fiind asociate cu bugetarea incrementală și bugetul funcțional, și sunt mai puțin aplicabile unui buget modern în bază de programe și performanță.

Metode moderne de dimensionare a indicatorilor bugetari. Necesitatea acestora era dictată de raționalizarea cheltuielilor publice și reducerea dimensiunii sectorului public. În practica internațională s-au structurat două categorii principale de metode [88, p.528]:

• metode de tip american: metoda de planificare, programare, bugetizare (Planned Programmed Budgeting System (P.P.B.S.), metoda bugetare bază zero (Zero Base Budgeting” (Z.B.B.) și metoda managementului prin obiective (Management by objectives (M.B.O.);

• metode de inspirație franceză: metoda raționalizării opțiunilor bugetare (La Rationalisation des Choix Budgétaires (R.C.B.).

Fig. 2.2. Evoluția metodelor moderne de dimensionare a indicatorilor bugetari

[Elaborat de autor în baza surselor [77] și [88]

În practica bugetară a diferitor țări aplicarea strictă a acestor metode, așa cum sunt date de teoria financiară, este rar întâlnită. Ele constituie mai degrabă un model de inspirație în cadrul managementului financiar public, fiind adaptate la realitățile bugetare ale fiecărui stat în parte.

În general literatura de specialitate ne oferă mai multe metode de evaluare a eforturilor și a efectelor directe și indirecte ale proiectelor de obiective publice, cele mai frecvente fiind: analiza costuri-avantaje, care mai este cunoscută și sub denumirea de analiză cost-beneficiu (ACB), analiza cost-eficacitate (ACE), bazată pe un sens mai larg decât cel economic, atribuit avantajelor, analiza cost-utilitate (ACU), analiza cost-minimalizare (ACM) etc. În continuare vom descrie succint principiile analizei cost-beneficiu și a analizei cost-eficiență. „Respectivele metode sunt folosite de multă vreme, începând în SUA prin Flood Act Control (1937), ulterior găsindu-și aplicarea în tot mai multe arii, de la P.P.B.S, sistem de construire al bugetelor aplicat din anii ‘60, la programe finanțate de Banca Mondială etc.” [26, p.73].

Esența analizei cost-beneficiu este în principiu destul de simplă, constând în gruparea cheltuielilor publice pe proiecte și compararea costurilor și beneficiilor fiecărui proiect de cheltuieli în parte. Aceasta analiză permite de a alege acel proiect care maximizează rezultatele obtenabile cu un anumit nivel al costurilor, sau conduce la obținerea acelorași efecte cu costuri minime. Este o metodă împrumutată din practica managementului proiectelor de investiții din sectorul privat și utilizează criteriul valorii actualizate nete de selecție a proiectelor. Evaluarea cheltuielii publice comportă obținerea bunăstării economice.

Această metodă este aplicabilă în domeniul public pentru evaluarea cheltuielilor de capital, și mai puțin în cazul cheltuielilor curente, aceasta deoarece există dificultăți în comensurarea tuturor beneficiilor și costurilor în termeni monetari, mai ales în cazul unor cheltuieli de ordin social, precum și compararea proiectelor de cheltuieli publice de utilitate socială (educație, sănătate, asigurări sociale), cu proiecte de infrastructură publică. Astfel este dificil de a evalua, spre exemplu, în cazul cheltuielilor pentru sănătate, viața unui om. Iată de ce apare necesitatea analizei cost-eficacitate.

În cazul analizei cost-eficacitate este evaluată eficacitatea cheltuielilor grupate pe programe. Tehnica ACE tinde să obțină un nivel de beneficiu maxim cu costuri minime. Diferența dintre cele două metode provine din modul în care exprimăm rezultatele programului. În ACB acestea sunt reprezentate în termeni bănești, iar în ACE în termeni concreți, de exemplu numărul de vieți salvate, numărul de persoane instruite etc.

Metoda de planificare, programare, bugetizare (Programme Planning and Bugeting System (P.P.B.S). Aceasta reprezintă o încercare de utilizare optimală a cheltuielilor bugetare în contextul aplicării deciziilor într-un mod cât mai eficient. Cheltuielile publice sunt clasificate pe programe, care sunt în legătură cu obiectivele politicilor stabilite de Guvern. Obiectivul urmărit în elaborarea P.P.B.S. este acela de a defini criterii mai raționale în gestionarea banului public, în sensul repartizării creditelor bugetare pe baza randamentului sau avantajelor nete pe care le comportă diferitele categorii de cheltuieli [88, p.529].

Având la bază analiza costurilor și beneficiilor diferitor opțiuni, metoda presupune în primul rând identificarea obiectivelor ce urmează a fi îndeplinite, evaluarea costurilor și avantajelor diferitor programe care pot conduce spre atingerea obiectivelor identificate și finanțarea acelor programe care au cei mai buni indicatori de eficacitate. În cadrul metodei P.P.B.S., bugetele institu țiilor publice nu mai sunt prezentate ca o simplă enumerare de credite bugetare, ci sunt reformulate pe programe guvernamentale, iar procesul se realizează de sus în jos. De aici derivă faptul că folosirea metodei contribuie la consolidarea deciziilor unitare, eliminând fragmentarea lor, însă în același timp poate fi aplicată pentru soluționarea unor probleme majore, dar nu și pentru soluționarea celor mai puțin importante [28, p.17].

Metoda managementului prin obiective, Management by objectives (MBO). Esența metodei constă în aceea că pune accentul pe identificarea și realizarea obiectivelor pentru fiecare program de cheltuieli. Aceasta este o metodă de fundamentare a bugetului în cadrul căreia se identifică în ce măsură alocarea resurselor asigură realizarea obiectivelor fixate în program. Metoda prezintă o continuare a metodei precedente, care s-a dovedit a fi extrem de complexă [77, p.106]. În cazul MBO accentul a fost pus pe organizare, pe aspectele administrative, deciziile fiind luate de jos în sus, managerii având flexibilitate în luarea deciziilor, fiind vorba despre o descentralizare. Argumentul de bază al metodei constă în faptul că cei care administrează programele de cheltuieli cunosc mai bine situația pe teren și pot lua decizii operative. De aici însă vine și critica metodei, care presupune prea multă libertate de acțiune și prea puțină constrângere. Limitele metodei constau în asumarea răspunderii la nivelul noilor centre descentralizate legate de determinarea precisă a obiectivelor, precum și corelarea obiectivelor parțiale cu cele finale.

Cu toate că metodele moderne de planificare a bugetului, având la bază bugetul pe programe, se consideră a fi cele mai evoluate, totuși, acestea presupun și anumite limite, în esența lor pură eșuând. Astfel în aplicarea metodelor moderne de planificare a bugetului devine complicată problema analizei costurilor, deoarece unele nu pot fi evaluate și la fel nu este ușor de evaluat pe deplin și beneficiul social. Aceste metode pot fi aplicate pentru rezolvarea unor probleme majore, dar nu și pentru soluționarea celor mai puțin importante. Totuși aceste metode au servit ca reper pentru administrațiile din diferite țări pentru perfecționarea managementului finanțelor publice, prin preluarea unor elemente a metodelor, adaptate la condițiile proprii. După cum afirmă T.D. Lynch: „Metodele moderne de dimensionare a indicatorilor bugetari la fel includ proiecții ale cheltuielilor și veniturilor, iar atâta timp cât aceste estimări sunt percepute ca proiecții, și nu ca prognoze ale viitorului acestea pot îmbunătăți percepția oamenilor despre implicațiile pe termen lung ale deciziilor bugetare” [14, p.270]. Metodele clasice și moderne, care înglobează în sine tehnica bugetării în bază de programe, programarea bugetului pe termen mediu, macrobugetarea și microbugetarea, incrementalismul și decrementalismul, controlul și asumarea răspunderii în gestiunea banului public au constituit surse de inspirație pentru practicile și instrumentele moderne de elaborare a bugetului, așa ca Cadrul de Cheltuieli pe Termen Mediu (CCTM) sau Cadrul Bugetar pe Termen Mediu (CBTM).

CAPITOLUL III. Diagnosticarea defictului bugetar: practici internaționale și națională

3.1. Problemele dezvoltării sistemelor bugetare – privire globală

Deficitul și echilibrul bugetar depinde de o serie de factori economici, politici, legislativi, structurali. Problema deficitului bugetar este bine cunoscută și studiată în practica internațională. Drept urmare a analizelor efectuate au fost studiate cele mai eminente probleme care sunt identificate la nivel global în gestiunea și proiectarea bugetară, care condi ționează starea de dezechilibru în bugetele statelor.

Problema deficitului bugetar, ca urmare a studiilor știin țifico-practice, este legată de SUA, precum și a multor țări în perioada de criza prin care am trecut. Multe state în perioada de referință au înregistrat un deficit bugetar foarte ridicat.

În încercarea de a proteja cetățenii de efectele crizei sau dintr-o viziune “social democrată” privind protec ția socială, guvernele lumii au cheltuit prea mulți bani.

În acest fel, deficitele bugetare s-au acumulat și au fost finanțate în multe cazuri prin împrumuturi externe, de unde se evidențiază și datoria publică imensă din aceste țări.

Totuși, cazul SUA nu este nici pe departe unul disperat: datoria publică reprezintă astăzi doar 59,5% din PIB, fiind depă șită net de valorile din alte țări dezvoltate: Japonia cu 195% , Grecia 125,5%, Italia cu 117%, Canada 82%, Fran ța 80,9%, Germania 74,8%, Marea Britanie 73,1%, etc.

Mai mult, investitorii nu păreau nicidecum nefericiți de îndatorarea SUA; dimpotrivă, ei finanțau această datorie la dobânzi extrem de scăzute, fiind convinși că SUA își va onora orice obligații față de terță: SUA poate tipări pur și simplu bani la nevoie, în cantitățile necesare pentru a plăti datoriile acumulate.

Topul deficitelor bugetare din Uniunea Europeană în anul 2010 este prezentat în figura 3.1.

Irlanda, Grecia, Marea Britanie, Spania și Portugalia, aceasta este ordinea primelor cinci poziții din topul deficitelor bugetare realizat conform datelor publicate de Eurostat. Deficitul bugetar al României, calculat după metodologia europeană, a fost în anul 2010 de 8,3% din Produsul Intern Brut, poziția a opta după deficit din Uniunea Europeană.

Fig. 3.1. Topul deficitelor bugetare din UE [92]

Deficitele bugetare apar atunci când cheltuielile unui guvern (sau la nivel micro, ale unei companii) depășesc veniturile. Deficitul bugetar total cuprinde deficitul structural și deficitul ciclic. Deficitul structural (care a fost numai el de 5% în cazul României) este deficitul pe care l-ar înregistra bugetul dacă economia ar crește la nivelul PIB-ului potențial. În mod conjunctural, când economia crește mai rapid, deficitul bugetar este mai mic decât deficitul structural, potrivit Hotnews.ro.

Problema deficitelor bugetare nu o are doar România. În întreaga Europa riscul acestor deficite a ajuns să îngrijoreze. De ce sunt aceste deficite periculoase? Pentru că finanțarea lor se face cu dificultate. Experiența Bulgariei, în gestionarea deficitului bugetar va fi analizată în paragraful următor.

Veniturile acumulate în buget sunt cele afectate în ultima instanță, acestea sunt în volum ce nu fac față cheltuielilor, iar factorii de determină valoarea acestor venituri sunt diverse, studiile și cercetările practice vizează în acest caz așa factori: globalizarea, crizele financiare, reformele fiscale, evaziunea și frauda fiscală, paradisuri fiscale.

Globalizarea. O problemă importantă cu care se confruntă politica fiscală în statele membre este legată de fenomenul de globalizare economică și de actuala dezvoltare tehnologică. În ultimele decenii, evolu ția economiei mondiale a determinat creșterea volumului și sporirea diversificării structurii de mărfuri a schimburilor comerciale. Aceasta evolu ție este determinata de mai mul ți factori [71]:

creșterea demografica face necesară sporirea producției pentru acoperirea nevoilor pieței interne, în continuă modificare și diversificare;

mecanizarea, automatizarea și organizarea științifică a producției și a muncii conduc, la sporirea productivității muncii și a venitului național, dar și la disponibilizarea unei părți din forța de muncă ocupată. Creșterea șomajului determină factorii de decizie să ia măsuri pentru crearea de noi locuri de muncă, ceea ce conduce, în ultimă instanță, la sporirea producției;

pe măsura creșterii economice, apare necesitatea ridicării nivelului de trai. Or, acest lucru este indispensabil legat de menținerea producției la un nivel ridicat și a costurilor la un nivel cât mai redus cu putință;

întrucât în mod obișnuit volumul producției depășește necesarul pieței interne, se creează un surplus de produse, ce trebuie valorificate peste graniță. Aceasta întrucât, pe de o parte, creșterea producției necesită sporirea importului de materii prime, combustibil, energie, etc., iar pe de altă parte, ridicarea nivelului de trai nu ar putea fi asigurată fără sporirea producției și, respectiv a venitului național.

Așadar, libera mișcare a capitalului și libertatea de prestare a serviciilor, combinate cu noi posibilități oferite de tehnologia internațională fac ca politica fiscală națională să fie mai dificilă. Acordurile bilaterale dintre statele membre nu sunt suficiente pentru a asigura coordonarea dintre sistemele fiscale. Doar o apropiată coordonare la nivel comunitar, pe întreaga întindere a Uniunii Europene poate fi eficienta. Scopul este de a permite libera mișcare de capital și în același timp de a preveni evaziunea fiscală.

Criza financiară internațională, care a condus la aprobarea bugetelor de austeritate. O mare parte din țări, în special cele europene, au fost impuse sub presiunea consecințelor crizei financiare internaționale din anii 2007-2009 să întreprindă măsuri de austeritate.

În Bulgaria, Grecia și Ungaria au fost adoptate în anul 2010 au fost aprobate planurile de cheltuieli respective.

Grecia și-a planificat bugetul pe 2010 astfel încât să diminueze deficitul record ajuns la 12,7 din Produsul Intern Brut. Astfel grecii vor plăti o taxă nouă pentru proprietățile mari și un impozit pe profit mai mare. În afara reducerii cheltuielilor publice, guvernul de la Atena speră să crească veniturile la buget prin măsuri de eliminare a corupției [18].

Parlamentul Italiei a aprobat reduceri de cheltuieli bugetare de 25 de miliarde de euro pentru următorii doi ani prin impunerea unor măsuri de austeritate care vizează stabilizarea finanțelor publice, în condițiile în care țara are a doua cea mai mare datorie publică din UE, de 116 procente din PIB [30]. Și Irlanda a făcut primul pas decisiv în planul pe patru ani de redresare a economiei, bugetul pe 2011 incluzând reduceri de cheltuieli de 6 miliarde de euro.

Reforma fiscala, între echitatea socială și nevoile bugetare [74]. Guvernele care optează pentru reforma fiscală, precum cota unică, trebuie să aibă în vedere: echilibrul veniturilor bugetare, raportul dintre echitate socială și eficienta sistemului, simplificarea sistemului și presiunile sociale, conchide un studiu al OECD asupra fiscalității din statele membre. În multe țări membre ale OECD (Organization for Economic Cooperation and Development), discuțiile privind reforma sistemelor fiscale se află de mult timp pe agenda mediului economic și politic. De mai bine de 15 ani se observa o tendință de reducere a cotelor de impozitare a veniturilor realizate de către persoane fizice sau juridice, în paralel cu eforturile de a lărgi baza impozabilă, astfel încât să poată fi menținut același nivel al veniturilor bugetare.

Discuțiile privind reforma fiscală iau în calcul, de obicei, trei variante: cota unică, sistemul progresiv și sistemul dual, o combinație între primele doua. Ultimele tendințe, în special în rândul țărilor est europene, se manifestă prin introducerea cotei unice de impozitare.

Nevoia de simplificare a sistemelor fiscale a primit consensul tuturor țărilor OECD, potrivit analiștilor. Din acest punct de vedere, cota unică are cele mai mari avantaje pentru că elimina calculele complexe pentru determinarea impozitelor și reduce costurile alocate administrării sistemului fiscal. Însă, o taxare unică este foarte greu de aplicat într-o economie complexă, unde procesul de globalizare, care înseamnă migrația forței de muncă, a capitalurilor, dar și a persoanelor, determină introducerea unor legislații din ce în ce mai stufoase.

Țările dezvoltate au obiective sociale și economice care implică cheltuieli publice, iar scopul fiecărui sistem de impozitare este acumularea de capital pentru finanțarea acestor cheltuieli. Politicile fiscale au o influentă directă a economiei, trei elemente deta șându-se drept cei mai importanți factori care trebuie analizați.

Astfel, dacă sistemul de impozitare acordă facilități fiscale comportamentul agen ților economici va fi afectat, iar pe cale de consecin ță va fi afectată și eficiența economică. În al doilea rând, distribuirea taxelor ridică probleme de echitate și de corectitudine în rândul populației, impact care în majoritatea țărilor cântăre ște foarte mult. Un alt factor se refera la întărirea disciplinei fiscale și la costurile legate de conformarea voluntară a contribuabililor, ambele aspecte având impact major asupra eficienței și corectitudinii aplicării unui sistem fiscal.

Ca urmare, atunci când decid schimbarea sistemului fiscal, guvernele trebuie sa găsească echilibrul intre cei trei factori.

În majoritatea tarilor, guvernele prefera însă menținerea sistemelor de impozitare pentru ca o reforma în acest sector ar putea aduce mai multe costuri și riscuri decât beneficii, se arata în studiul OECD. Suplimentarea costurilor, în eventualitatea unei reforme, revine atât contribuabilului, cât și Fiscului. Ambii vor trebui sa se adapteze noilor reguli și proceduri, sa aloce bani și timp pentru a înțelege și a respecta noile reguli.

Astfel, contribuabilul va fi obligat sa plătească un specialist pentru a în țelege noile reguli, dar și pentru a învăța noi scheme de evitare a plăților către stat. De cele mai multe ori, conflictele între Fisc și plătitorii de taxe apar la interpretarea legislației, care ajunge să fie rezolvată doar în instanță. Mai mult, apare nemulțumirea investitorului care invoca faptul ca la momentul investiției s-a bazat pe sistemul fiscal în vigoare și nu a luat în calcul o eventuala modificare a acestuia.

În acela și timp, Fiscul va cheltui mai mul ți bani pentru identificarea și analizarea impactului unei reforme fiscale. Nu în ultimul rând, guvernele vor avea grija ca orice schimbare din acest sector să obțină o îmbunătățire a eficienței colectării și să aiba suport politic. O reforma fiscală este, de fapt, un proces continuu care presupune noi evaluări, dar, poate, și noi schimbări sau alocări suplimentare de finanțare.

O alta presiune asupra guvernelor consta în încercarea cre șterii competitivită ții, dar cu men ținerea nivelului cheltuielilor bugetare. Îmbătrânirea populației, nivelul ridicat al șomajului, nevoia de îmbunătățire a infrastructurii sau datoriile guvernamentale aduc noi presiuni asupra cheltuielilor bugetare. Astfel, îmbătrânirea populației va determina în următorii cinci ani creșteri majore ale cheltuielilor bugetare pentru plata pensiilor și a asigurărilor de sănătate.

Guvernan ții au o alegere dificila: să crească taxele și impozitele, să reduca cheltuielile pentru proiecte sau să majoreze contribuțiile plătite de angajator și angajat pentru asigurări sociale și de sănătate. Ultima soluție este puțin probabilă pentru că o creștere a taxării pe forța de muncă ar duce la dezvoltarea pieței negre în acest sector, iar o reformă a sistemului de taxare presupune de fapt eliminarea obstacolelor în procesul de creare de noi locuri de muncă.

Analizând efectele taxării veniturilor, anali știi OECD constata doua tipuri de echitate sociala: pe orizontala, respectiv contribuabilii care ob țin acelea și venituri trebuie impozita ți cu aceea și cota de impozit, indiferent de sursa veniturilor (pensii, salarii, câ știguri de capital) și echitate pe verticala, respectiv aplicarea unei rate progresive a taxării în funcție de veniturile obținute. Astfel, finan ți știi ar trebui să aleagă între un sistem de taxare destinat redistribuirii veniturilor, respectiv echitatea pe verticală, și un sistem fiscal care ar duce distorsiuni între contribuabili, dar mult mai eficient economic – echitatea pe orizontală.

Unul dintre cauzele reformării sistemului de taxare este cea a simplificării actualelor sisteme, mai ales pentru ca o complexitate a aplicării acestor sisteme creste costurile de administrare. Ca urmare, guvernele ar putea fi tentate sa simplifice sistemele de impozitare pentru a strânge mai mul ți bani la buget. Tocmai în acest sens, unul dintre cele mai importante argumente pentru implementarea cotei unice de impozitare este scăderea costurilor cetă țenilor și o mai ușoară administrare a impozitelor de către Fisc.

În momentul în care țările decid totuși o restructurare a sistemelor fiscale va trebui sa urmeze patru obiective. În primul rând trebuie sa păstreze echilibrul veniturilor bugetare. Autorită țile trebuie sa urmărească nu numai sumele absolute încasate din impozitele pe venituri, ci și ponderea acestora în compara ție cu sumele încasate din contribu țiile sociale. Presiunile în aceasta decizie vin din partea necesității creșterii cheltuielilor sociale generate de îmbătrânirea populației, în paralel cu încercările de reducerea a taxării forței de muncă pentru atragerea de noi locuri de muncă.

Un al doilea obiectiv este păstrarea unui echilibru intre echitate sociala și eficienta sistemului fiscal. Acordarea de facilități fiscale unor sectoare economice sau grupuri de persoane va presupune un sistem complex, dar și impunerea unor taxe mai mari decât într-un sistem în care nu există deduceri fiscale, dar există o bază largă de impozitare.

Reducerea complexității sistemelor fiscale este al treilea obiectiv al reformei. Teoretic, politica fiscala are ca scop colectarea de venituri la costuri cat mai reduse, ceea ce recomanda aplicarea unei taxe unice pentru venituri, fără deduceri sau facilități fiscale. Însă, marea problema apare la determinarea bazei impozabile, dar și administrarea costurilor legate de conformarea contribuabililor. Din nou, finanțiștii au de ales intre un sistem complex pe transe de venit, dar cu deduceri și un sistem ușor de administrat, dar care afectează echitatea socială, în momentul stabilirii bazei impozabile.

Ultimul obiectiv vizează presiunile exterioare în condi țiile în care majoritatea țărilor dezvoltate vor sa reducă taxele, dar în acela și timp vor sa aibă un sistem fiscal eficient, care înseamnă obținerea de venituri pentru sectorul social (pensii, sănătate, educa ție).

Tendințele moderne ale reformelor fiscale. La momentul de față, în urma crizei financiare internaționale, drept prioritate pentru cea mai mare parte din țări a devenit stimularea procesului inovațional și a celui investițional.

De aceea, reformele fiscale în mare parte sunt orientate spre încurajarea activității investiționale, precum și deplasarea accentului de pe impozitarea veniturilor persoanelor juridice pe veniturile persoanelor fizice atât în domeniul impozitării directe, cât și indirecte [93].

Luând în considerație caracterul deschis al economiilor naționale moderne și libertate deplasării mărfurilor și a capitalului pe piața mondială, perspectivele dezvoltării sistemului fiscal nu pot fi examinate separat de starea climatului fiscal în statele-partenere, precum și fără utilizarea experienței internaționale și estimarea de perspectivă a tendințelor de desfășurare a reformelor fiscale ca fenomen mondial.

În general, particularitățile de bază ale reformelor fiscale în țările industrial dezvoltate constituie caracterul evolutiv și fundamentarea lor teoretică și practică minuțioasă. Un grup de țări (SUA, Canada, Marea Britanie, Japonia ș.a.) au făcut accentul de bază pe impozitarea directă. Un alt grup (Franța, Portugalia, Grecia, Irlanda, Italia ș.a.) o atenție deosebită au acordat-o creșterii rolului impozitelor pe consum.

Capacitatea autorităților de a varia rațional aceste articole de impozitare a asigurat reducerea disconfortului de trecere de la impozitarea preponderent a veniturilor întreprinderilor la impozitarea mai largă a persoanelor fizice.

În același timp, în cadrul reformării impozitării veniturilor persoanelor fizice aceasta capătă o orientare socială. Mijloacele bănești rămase după achitarea impozitului de venit trebuie să satisfacă nevoile cetățeanului și a familiei sale.

În acest context este principial important modificarea obiectului de impozitare. Impozitul trebuie aplicat nu atât pe veniturile fiecărei persoane fizice în parte, ci veniturile familiei sale, ceea ce permite de a asigura susținerea financiară a familiei, de a stimuli creșterea ei.

Pentru majoritatea țărilor industrial dezvoltate în ultimele decenii sunt caracteristice următoarele schimbări în cotele impozitului pe venit: reducerea esențială a cotelor maxime (de limită), reducerea numărului de cote aplicate, mărirea sumei a minimului neimpozabil, a scutirilor personale și familiale.

Prin urmare, la moment se poate vorbi despre trecerea treptată de la impozitarea progresistă la cea proporțională a veniturilor.

Drept urmare a reformelor, plata taxelor devine mai facilă chiar și în contextul recesiunii globale.

De acum de șase ani este publicat raportul Paying Taxes 2011, realizat de PwC, în colaborare cu Banca Mondială și IFC [72]. Raportul Paying Taxes 2011 măsoară ușurința cu care se plătesc taxele prin evaluarea timpului și resurselor necesare îndeplinirii obligațiilor fiscale și prin calcularea ponderii impozitelor și taxelor ca procent din profiturile brute ale unei companii. Potrivit studiului, o companie tipică își utilizează aproape jumătate din profiturile sale pentru plata taxelor și a impozitelor și petrece în medie șapte săptămâni îndeplinind sarcinile administrative aferente plății obligațiilor fiscale, efectuând în medie o plată la fiecare 12 zile.

Aproape 60% dintre statele din întreaga lume au făcut modificări legislative și de procedurale menite să faciliteze plata taxelor, în ciuda impactului recesiunii și a redresării economice anevoioase.

Raportul, care analizează 183 de economii din întreaga lume, arată faptul că în ultimul an, 40 de state au simplificat procedurile de plată a taxelor, Tunisia îmbunătățindu-și cel mai mult regimul fiscal. Pentru țările care au fost analizate atât în raportul din 2006, cât și în ediția din 2011, timpul necesar îndeplinirii obligațiilor fiscale a scăzut în medie cu o săptămână, costul administrării fiscale a scăzut în medie cu 5%, iar numărul de plăți a scăzut cu aproape patru. În total, 90 de state au redus povara fiscală pentru companii în comparație cu 2006.

Raportul arată că plata taxelor este mai ușoară pentru companiile din economiile dezvoltate care au cele mai mici costuri pentru îndeplinirea obligațiilor fiscale și birocrația cea mai redusă. Aceste economii tind să aibă sisteme fiscale mature, o povară administrativă mai redusă și să utilizeze mai mult mijloacele electronice pentru plata taxelor și depunerea declarațiilor fiscale.

Cota unică de impozitare. În ultimul timp se duce o polemică interesantă cu privire la cota unică de impozitare. Aceasta implică înlocuirea setului complex al diferitelor tipuri de impozitare, în funcție de venit, cu un sistem conform căruia statul va declara o rată unică de impozitare a tuturor veniturilor superioare unui plafon anterior stabilit. În general, plafonul minim de impozitare este destul de scăzut, astfel încât să ofere „un stimulent” cetățenilor care s-ar putea eschiva de la plata taxelor. Astfel, venitul global este impozitat o singură dată.

În ceea ce privește taxa pe profit, se va aplica același sistem – o rată unică de impozitare pentru toate categoriile de profit. Ca o concluzie, succesul regimului cotei unice de impozitare depinde de nivelul acestei rate: cu cât aceasta este mai mică, cu atât mai eficientă tinde să devină.

Cu toate acestea, experții atrag atenția asupra importanței competitivității unui stat care este influențată și de alți factori, în afara cotei unice de impozitare. Deși o rată mai mică de impozitare conduce la fluidizarea fluxului financiar și crește dorința cetățenilor de a-și plăti taxele, impozitele scăzute vor conduce inevitabil la scăderea veniturilor la bugetul de stat.

Mai mult, există experți, printre care se numără și cancelarul german Gerhard Schoder și primul ministru suedez, Goran Persson, care au afirmat că economiile în tranziție din Estul Europei își pot permite reducerea taxelor, nu datorită creșterii veniturilor la bugetul de stat, ci datorită subvențiilor obținute din partea UE, argument disputat de către statele criticate în acest sens. În același timp, Germania, Italia, Austria, Finlanda, Danemarca și Grecia au decis reducerea taxelor în vederea stimulării investițiilor și creșterii consumului.

Cota unică de impozitare a fost aplicată pentru prima dată în Estonia (1991), fiind urmată de Letonia (1994), Lituania (1994), Rusia (2001), Serbia (2003), Ucraina (2003), Slovacia (2003), Georgia (2004) și România (2005).

Respectiv, potrivit datelor valabile din 2009, Bulgaria aplică o cotă unică de impozitare a veniturilor de 10%, în timp ce în Cehia și Lituania aceasta este de 15%. În Romania, cota unică este de 16%, în Slovacia 19%, 21% în Estonia și 23% în Letonia [31].

Cota unica se propaga repede în lume: Rusia a introdus cota unica de 13% în 2001, Serbia 14% în 2003, Ucraina 13% în 2004, Georgia 12% în 2005, Macedonia 12% în 2007 – scăzută apoi la 10%, Bulgaria 10% în 2008. La începutul anului 2008 un grup de 9 țări au adoptat sistemul cotei unice [65].

După cum se poate observa din informațiile de mai sus, deși cota unică de impozitare nu reprezintă un leac universal la slăbiciunile economice ale unui stat, o serie de state europene, printre care și câteva state membre UE, au introdus regimul „o singură taxă pentru toate tipurile de venit/profit”. Multe dintre aceste țări se confruntă, însă, cu deficite bugetare substanțiale, iar pentru unele se impune alinierea statutului economic la cerințele „zonei euro”.

Caracteristicile cotei unice de impozitare [32]:

Reduce inegalitatea (aceeași rată de impozitare pentru toți),

Reduce evaziunea fiscală,

Oferă stimulente pentru cei ce doresc să economisească și să investească,

Elimină toate tipurile de excepții și scutiri de la plata taxelor,

Favorizează persoanele bogate în detrimentul celor sărace,

Favorizează investițiile în acțiuni (obținerea de dividende), deoarece profiturile sunt impozitate o singură dată, la sursă.

În conformitate cu studiile efectuate, cota unică nu a simplificat doar administrarea fiscală, dar a favorizat acumularea de capital și a condus la creșterea eficienței muncii. Chiar în condițiile crizei financiare, niciuna din țările care au adoptat cota unică nu a revenit la sistemul progresiv.

Problema fraudei fiscale. Frauda fiscală are consecințe grave asupra bugetelor statelor membre și asupra sistemului de resurse proprii al UE. Conduce la încălcări ale principiului impozitării juste și transparente, denaturează concurența și, astfel, afectează semnificativ funcționarea pieței interne. Companiile oneste întâmpină dezavantaje de ordin concurențial din cauza fraudei fiscale, iar pierderile de venituri fiscale sunt, în final, acoperite de contribuabilul european prin alte forme de impozitare. Faptul că în prezent nu se aplică un sistem uniform de colectare a datelor în toate statele membre, existând diferențe majore între standardele naționale de raportare, face imposibilă evaluarea adecvată a amplorii reale a acestui fenomen.

În aceste condiții estimările făcute asupra pierderilor bugetare comunitare, datorate neîncasării impozitelor și taxelor, oscilează în jurul sumei de 250 miliarde EUR (2-2,25 % din PNB). Cifra de 40 miliarde EUR, provenind din fraude în domeniul TVA-ului, se apreciază, totuși, că este realistă. Apoi, cel puțin 10% din pierderi corespund încasărilor de TVA, 8% – încasărilor din accize pe băuturile alcoolice și 9% – încasărilor din accize pe produsele din tutun [40].

Problema evaziunii fiscale. Recent s-a declarat, că evaziunea fiscala costa anual Uniunea Europeana aproximativ 100 de miliarde de euro [36].

Ministrul german de Finan țe sus ține ca evaziunea costa anual Germania aproximativ 30 de miliarde de euro. Marea Britanie pierde o suma similara, iar UE este spoliata în total de aproximativ 100 de miliarde de euro anual din taxe neplătite. Legisla ția adoptata în acest domeniu se dovede ște a fi prea limitata.

Se așteaptă, că la cererea statelor membre, UE va face cat mai repede posibil o evaluare a directivei în materie din 2005, care este considerata insuficienta. Apoi, va face „propuneri legislative concrete pentru a o amenda“, a adăugat Kovacs, la Bruxelles, la sfâr șitul unei reuniuni a mini ștrilor europeni de Finan țe din toamna anului 2007. Directiva europeană privind paradisurile fiscale, adoptată în 2005, după 14 ani de discu ții intense, se dovede ște însă a fi prea limitată. Reglementarea prevede schimbul de informații între state în privința veniturilor din depozitele bancare obținute de nerezidenți. Însă statele comunitare care practică secretul bancar, respectiv Belgia, Luxemburg și Austria, precum și paradisuri fiscale din afara UE, precum Elveția, San Marino, Monaco, Andorra, Liechtenstein și alte teritorii asociate, au obținut dreptul să nu fie supuse directivei. „Afacerea conturilor“ din Liechtenstein a determinat Uniunea Europeană să se gândească la o înăsprire a regulilor în vigoare pentru a lupta împotriva evaziunii fiscale. Pe lângă întărirea cooperării cu paradisurile fiscale asiatice, precum Singapore, Hong Kong și Malta, miniștrii de Finanțe intenționează să modifice directiva din 2005 referitoare la taxele economice din Europa.

Paradisurile fiscale – „găurile negre” ale finanțelor internaționale. Recent întreaga lume a fost cutremurată de o noutate scandaloasă – o serie de țări europene, precum și sistemele bancare ale SUA, Marii Britanii, Elveției și Italiei au rezistat crizei financiare numai datorită banilor obținuți ilegal. Conform unui înalt funcționar al ONU, în sistemele bancare ale acestor țări au fost introduși 352 miliarde dolari bani obținuți din vânzarea drogurilor. Această declarație senzațională a fost făcută de președintele Biroului pentru Droguri și Delicte din cadrul ONU, Antonio Maria Costa. În interviul acordat săptămânalului „Observer” el s-a bazat pe calculele matematice, efectuate de experții ONU. El a afirmat că în plină criză financiară, banii obținuți din traficul de droguri, mită și activitate industrială ilegală au fost singurul capital lichid, care în momentul cel mai critic, a năvălit în sectorul bancar ca un torent de bani „murdari”, care într-un mod fenomenal au fost „spălați” din trecutul criminal [34].

Pătrunderea banilor „murdari” în sistemul financiar mondial poate avea urmări greu de preconizat. Și în acest context cu o nouă forță a fost ridicată problema luptei împotriva paradisurilor fiscale.

Prima lucrare de specialitate legată de acest subiect a apărut în 1983, Raportul Gordon, la solicitarea Ministerului Finanțelor din Franța. Potrivit acestui raport, “paradisul fiscal este orice țară care este considerată ca atare și care se vrea astfel”. Altă definiție, aparținând lui Roger Brunet, constată că „se numește paradis fiscal un teritoriu în care persoanele fizice sau societățile au impresia de a fi mai puțin impuse decât altundeva”. Alți autori consideră că paradisul fiscal “reprezintă statul sau teritoriul în care o persoană fizică sau juridică se bucură de un sistem fiscal privilegiat, fie pentru că nu plătește impozite, fie pentru că impozitul se determină în cote mai mici decât în țara de origine” [22].

În prezent, se consideră că există în lume 73 de paradisuri fiscale [27], din care o jumătate sunt situate în Europa. Chiar și Statele Unite găzduiesc un astfel de paradis fiscal, și anume statul Delaware. 4.000 bănci își au sediul în aceste zone, ca și 2/3 din hedge fund-uri (fonduri speculative cu risc major) și 2,5 milioane de societăți financiare – corporații, trusturi, etc. 50% din fluxurile financiare tranzitează la un moment dat firme din aceste zone-adăpost deținute de actori financiari. Acolo nu exista bancă centrală, comitet de supraveghere sau control. Nimeni nu știe care sunt aceste active, în ce sunt investite și care sunt riscurile asumate.

Una din practicile curente ale companiilor constă în manipularea „prețurilor de transfer”: multinaționale își vând produsele unei sucursale situată într-un centru offshore, fără profit, care la rândul ei le revinde în lume fără să plătească taxe și impozite. Acest proces, care permite mutarea profiturilor într-o zonă în care acestea nu sunt impozitate sau în care impozitele sunt reduse, reprezintă, conform OCDE, 50% din comerțul internațional. Pe de altă parte, lipsite de beneficiile fiscale aduse de aceste scheme, companiile în cauză ar transfera costurile astfel majorate direct asupra cumpărătorilor și consumatorilor finali.

Însă pot fi luate măsuri. De exemplu, guvernele le-ar putea interzice accesul la achizițiile publice, la depozitele de economii ale persoanelor fizice și la finanțarea tranzacțiilor internaționale. Idei oarecum drastice, însă care pot fi un punct de plecare în combaterea acestor paradisuri fiscale și în îmbunătățirea legislației la nivel internațional, pentru restricționarea treptată sau parțială a operațiunilor ce se pot derula prin offshore-uri.

Elaborarea de standarde internaționale de contabilitate, crearea unui registru transparent al corporațiilor și trusturilor (firme-paravan) pentru a afla cine deține ce, reprezintă o condiție prealabilă. Problema este că însăși Europa este infestată din interior. Londra, cu toate că nu este inclusă în listă, este o zona offshore, precum Cipru, Liechtenstein, Monaco și Gibraltar. Iar miza este mare: conturile de finanțare reprezintă 10% din PIB-ul Marii Britanii. Asta explică de ce acest oraș refuză (la fel ca și Statele Unite ale Americii) reglementările privind transparența trusturilor și a hedge fund-urilor, susținute de Germania în 2007. În consecință, masurile care trebuie luate cu privire la aceste hedge fund-urilor sunt extrem de urgente.

Guvernele unor țări încearcă să relanseze creșterea economică prin măsuri de stimulare fiscală. Dar aceste eforturi anti-criză nu înseamnă decât deficite bugetare mai mari, deficite care, mai devreme sau mai târziu, vor trebui finanțate prin taxe mai ridicate (sau, în ultimă instanță, prin inflație, o taxă ascunsă prin care puterea de cumpărare a banilor este devalorizată).

Cel mai semnificativ impact în ceea ce privește evaziunea fiscală prin intermediul paradisurilor fiscale este cel asupra țărilor emergente, care nu dețin instrumentele necesare pentru a forța un schimb de informații. Organizația caritabilă Oxfam estimează că țările emergente ar putea pierde prin intermediul paradisurilor fiscale mai mulți bani decât au primit sub formă de ajutor străin.

Urmărirea celor care încearcă să evite plata impozitelor ar putea deveni o acțiune mult mai facilă în condițiile în care țări precum Elveția, Austria, Hong Kong și Singapore și-au dat acordul pentru a relaxa regulile referitoare la păstrarea secretelor bancare.

Acestea au cedat în fața presiunii constante venite din partea comunității internaționale pentru a adopta standardele globale privind transparența operațiunilor bancare, dar insistă asupra faptului că vor continua să protejeze identitatea investitorilor [19].

3.2. Bunele practici privind gestiunea bugetară în vederea diminuării și monitorizării deficitului

Sunt țări în care legislația financiară nu permite întocmirea bugetelor dezechilibrate. De exemplu, în Germania dreptul bugetar interzice elaborarea de bugete deficitare, ceea ce impune ca veniturile și cheltuielile, aprobate prin lege, trebuie să fie echilibrate. Chiar și în aceste condiții, principiul echilibrului este încălcat, recurgându-se la practica întocmirii a două bugete: unul ordinar echilibrat și altul extraordinar deficitar, care urmează a se echilibra pe seama veniturilor provenind din împrumuturi și de emisiune de bani. În această situație, bugetul extraordinar reprezintă un mijloc artificial de realizare a unor bugete ordinare echilibrate.

Pentru Republica Moldova un exemplu elocvent ar fi o țară ex-socialistă cu orientare europeană sau chiar membră a UE. În această ordine de idei, am considerat că un model demn de a fi urmat este Bulgaria.

Deja au trecut mai mult de două decenii de la anul revoluționar 1989, când pe 10 noiembrie s-a prăbușit blocul comunist în statele din centrul și sud-estul Europei din care făcea parte și Bulgaria, iar peste doi ani a dispărut și Uniunea Sovietică. Economia statelor excomuniste a evoluat diferit în această perioadă. În unele țări a crescut semnificativ bunăstarea populației, în altele, dimpotrivă, s-a prăbușit economia în anii’90 ai sec. al XX-lea. Un caz destul de interesant pentru studiu reprezintă evoluția economică a Bulgariei, cu atât mai mult că aceasta fiind o țară postsocialistă a reușit să se conformeze cerințelor Uniunii Europene și acum conform ultimelor date Eurostat înregistrează o reducere majoră a deficitului în timp ce majoritatea statelor membre UE atestă un nivel mult mai înalt al deficitului, ceea ce poate fi observat în figura 3.2 de mai jos.

Fig. 3.2. Ponderea deficitelor bugetare europene în PIB, anul 2012

[Elaborată de autor în baza datelor 99]

Unica valoare pozitivă în anul 2012 se observă în cazul Germaniei, care, după cum am menționat mai sus, are o legislație ce interzice deficitele bugetare. Țările cu cele mai deficitare bugete rămân a fi Grecia și Spania care se confruntă cu mari dificultăți economice drept urmare a crizei economico-financiare mondiale din anii 2008-2009.

Aceleași tendințe pot fi observate și într-o retrospectivă către anul 2011. În figura 3.3 putem vedea care erau deficitele bugetare în unele țări europene la finele anului 2011.

Fig. 3.3. Ponderea deficitelor bugetare europene în PIB, anul 2011

[Elaborată de autor, în baza 99]

În anul 2011 Estonia a fost țara care a înregistrat un excedent al bugetului de 1,1% din PIB, iar Grecia, Spania și Marea Britanie au menținut aceleași poziții de deficit ale bugetelor.

Din analiza datelor EUROSTAT pentru ultimii 10 ani, observăm o evoluție spectaculoasă a deficitului/excedentului bugetar.

Fig. 3.4. Deficitele bugetare ale Bulgariei în raport cu PIB, pe perioada anilor 2003-2011

[Elaborată de autor, în baza 99]

Din figura 3.4, se vede că Bulgaria a înregistrat excedente ale bugetului în anii 2004-2008 după care a urmat un deficit brusc de -4,3% din PIB. Dar este de menționat că, de la apariția primului buget deficitar în anul 2009, Bulgaria și-a mobilizat resursele în vederea diminuării acestui deficit, astfel pe parcursul următorilor ani ajungând la un deficit bugetar de -0,8% în PIB. Vom analiza în continuare cum a reușit acest stat, asemănător țării noastre după principii istorice, să gestioneze banul public într-o manieră atât de eficiență.

După destrămarea blocului socialist, la începutul anilor 90 Bulgaria s-a trezit într-o situație dificilă, în special datorită slăbirii legăturilor cu fostele țări socialiste și drept rezultat existența unui nivel înalt a deficitului, care a atins valoare de 8,5 % din PIB.

Această perioadă este caracterizată cu începutul implementării unei serii de reforme orientate asupra stabilirii economiei de piață. S-a realizat privatizarea, reformarea sectorului financiar- creditar, fixarea liberă a prețurilor.

Primele semne a creșterii economice au apărut la mijlocul anilor 1990, când PIB-ul în crescut cu 1,4% (pentru prima dată din 1988) și cu 2,5% în 1995. S-a intensificat activitatea piramidelor financiare, nu a fost posibil de a fi întoarse împrumuturile, și embargoul asupra comerțului cu Iugoslavia a adus pierderi tangibile. S-au redus drastic stocurile de cereale. Au fost majorate prețurile la bunurile de primă necesitate și la combustibil. A crescut numărul de falimente. Rata de schimb a levului a scăzut brusc odată cu salariile, sub pragul sărăciei au fost deja 80% din populație. Schimbarea Guvernului, ca urmare a alegerilor parlamentare anticipate din aprilie dus la înăsprire a politicii fiscale într-un spirit al monetarismului, care s-a manifestat în crearea Consiliului monetar – un organism internațional de control financiar, care a preluat multe din funcțiile de Banca Națională a Bulgariei.

Rata inflației, care s-a situat la 122% în scăzut la 32,9% în 1995. Guvernul a promis să organizeze o privatizare în masă în ianuarie 1995, dar începutul ei a fost amânat. Prima etapă a privatizării în masă a început în ianuarie 1996. Mai târziu, în 1996, economia țării a fost afectată de o altă criză, ceea ce a condus la o creștere a ratei anuale a inflației până la 311% și la devalorizarea a levului bulgăresc.

În iulie 1998, Fondul Monetar Internațional a oferit guvernului împrumut pe o perioadă de trei ani în valoare de 800 milioane dolari. Creditul a fost utilizat pentru dezvoltarea piețelor financiare, finanțarea programelor sociale, petrecerea reformei fiscale și agrare.

Reformele au dus la stabilizarea economiei, creșterea industriei și la creșterea fluxului de investiții străine în țară. Comisia Europeană în anul recunoscut Bulgaria, țară cu o economie de piață, recunoscând astfel succesul guvernului în realizarea reformelor de piață.

În 2001-2006, creșterea stabilă a PIB-ului, împreună cu excedentului bugetar de stata permis reducerea datoriei publice a Bulgariei, de la 67,3% din PIB la 22,8% din PIB. În 2004, PIB-ul Bulgariei, a ajuns la 61.6 miliarde de dolari SUA – 95% din PIB în 1989.

Surplusul anului 2004, suma de 262 milioane levi, excedent bugetar au trecut în rezervă fiscală. Depășirea bugetului a constituit – 1,4 miliarde de levi. S-a cheltuit 15,137 miliarde levi (stabilit a fost 14,832 miliarde levi). Depășirea a fost de 305 milioane levi. Surplusul a cauzat consumul excesiv de fonduri bugetare în 2004. La necesitățile diferitor domenii guvernul a alocat mai mult de 600 de milioane de levi din rezervă. Nu se știe motivul datorită căruia a fost posibilă depășirea bugetară. Din cauza formării excedentului bugetar parlamentari ai diferitor forțe politice au propus modificare Legii cu privire la procesul bugetului de stat (depășirea bugetului ar trebui să fie distribuit după aprobarea de către Parlament, și nu la discreția ministrului de Finanțe). În 2005 s-a respins introducerea cotelor diferențiale a TVA pentru bunurile de primă necesitate și s-a redus cota impozitului de la 20% la 18%.

Începând cu anul fost stabilită noua cotă a impozitului pe profit corporativ fiind de 15%, în loc de fosta cotă de19,5%.

La 1 ianuarie 2007, Bulgaria a aderat la Uniunea Europeană, ceea ce a semnificat conformarea la noile standarde europene.

Din anul 2007, cu scopul creșterii competitivității economiei și atragerea investițiilor, guvernul Bulgariei, a stabilit un impozite venit unic de 10% – în loc de scara progresivă de trei nivele care se aplica anterior, ratele impozitului pe venit variau de la 20% la 24%, în care însă au fost prevăzute, de asemenea, o mulțime de scutiri fiscale. Cota dată a impozitului pe venit este una din cele mai mici din Europa.

Începând cu 1 ianuarie fost stabilit un impozit pe profit uniform la rata de 10% pentru toate categoriile de cetățeni. Aceasta este una dintre cele mai mici rate din lume și cea mai scăzută rată din UE.

Ca rezultat la finele anului 2008 excedentul bugetar a constituit 1 miliard de euro, ceea ce corespunde procentului planificat de 3% din PIB. Rezervele fiscale au constituit 4,2 miliarde de euro, cu 500 de milioane de euro mai mult decât în ​​2007. Rezultatele prezentate indică o politică fiscală flexibilă și prudentă a guvernului, care este un semnal pozitiv în sprijinul unei poziții fiscale stabile.

Criza economică din 2008-2009. În a doua jumătate a anului început criza economică care a afectat mai multe țări din lume. În timpul crizei, Bulgaria și Estonia au fost unele țări UE care nu au promovat stimularea creșterii economice și consumului intern și reducerea cheltuielilor publice.

La sfâr șitul lunii septembrie 2008, ca urmare a majorării prețurilor la gaze naturale a început „criza de gaze” care a durat trei săptămâni, potrivit Ministerului Economiei și Energiei din Bulgaria, dauna economiei naționale a constituit 197 milioane levi (sau 101 milioane de euro). În ciuda acestui fapt, în Bulgaria continuă să rămână stabilitatea financiară și economică, ceea ce este o prioritate a politicii anti-criză a guvernului bulgar.

Printre angajamentele și măsurile luate pentru depășirea crizei economice din Bulgaria sunt creșterea investițiilor în anumite sectoare ale economiei 5,6 miliarde de levi (2,8 miliarde EUR) și adoptarea programului de investiții suplimentare în valoare de 700 de milioane de levi (350 milioane de euro); implementarea de proiecte energetice în valoare de 6 miliarde de euro, investiții 100 de milioane de levi (50 de milioane de euro) în construcția a zonelor industriale moderne (parcuri de afaceri), modernizarea întreprinderilor cu investiții de 196 milioane levi

(98 de milioane de euro), o majorare de capital a Băncii de Dezvoltare a Bulgariei până la 500 de milioane de levi (250 milioane euro), care se vor folosi pentru a stimularea băncile comerciale de a oferi împrumuturi pentru întreprinderile mici și mijlocii.

În martie fost introdusă „Taxa pe obiecte lux”- pentru proprietarii de avioane private, iahturi, mașini de lux și bunuri imobiliare de lux.

Prin urmare putem concluziona că Bulgaria a parcurs o cale destul de grea inițial de la înfruntarea dificultăților legate cu ruperea relațiilor cu fostele state socialiste la dificultăți legate cu conformarea cu standardele europene și apoi la rezolvarea întrebărilor acute care au apărut ca drept rezultat al crizei economice mondiale.

Actualmente se observă o îmbunătățirea a situației economice în țară și reducerea deficitului bugetar. Rezultatele actuale indică succesul guvernării în domeniu promovării unei politici bugetar-fiscale prudente și tinderea spre o îmbunătățire continuă a acestora.

Este de menționat faptul că Bulgaria întotdeauna a încurajat și continuă să încurajeze investițiile străine, nivelul cărora doar a crescut odată cu aderarea la UE.

O dată cu demararea crizei economice Bulgaria a ținut să stimuleze unele sectoare ale economiei naționale, însă de asemenea s-a ținut cont și de majorarea volumului veniturilor bugetare prin introducere unor noi impozite.

Consiliul de Miniștri al Economiei și Finanțelor a Uniunii Europene, la recomandarea Comisiei Europene, a eliminat 2 țări ale UE – Germania (membru al euro), și Bulgaria, din rândul țărilor ce trec prin procedura de deficit excesiv. Temeiul pentru decizia dată a servit înregistrarea a deficitului bugetar în aceste țări de sub 3% din PIB, precum și de previziunile pozitive pentru anul 2013.

Un număr semnificativ de state membre ale UE nu îndeplinesc cota de Stabilitate și Pactul de creștere, care limitează deficitului bugetar la 3% din PIB. Acum, cele 21 de state membre ale UE (excluzând Germania și Bulgaria), trece prin procedura de reducere forțată a acestui indicator, oferind CE planurile lor bugetare și programele de măsuri pentru reducerea deficitului în câțiva ani. CE verifică punerea în aplicare a acestor planuri, iar în cazul în care țările nu ating scopurile stabilite, se vor cere măsuri suplimentare „de austeritate”. Din 2012 pentru țările din zona euro care nu respectă planul de reducere a deficitului ele ar putea fi obiectul unor amenzi.

3.3. Analiza dinamicii și structurii deficitului bugetar în Republica Moldova: provocări și soluții

Aprobarea bugetelor publice are loc în dependență de politice statului și posibilitățile acestuia, de aceea de la o țară la alta întâlnim deficite și excedente bugetare de diferite nivele. Unul din indicatorii cei mai relevanți folosiți pentru comparația diferitor țări din punct de vedere a deficitului sau excedentului bugetar este ponderea acestui deficit/excedent în PIB. În tabelul ce urmează putem vedea cum se poziționează Republica Moldova față de țările europene la acest capitol.

Tabelul 3.1. Deficitul/excedentul bugetar în țările europene pe perioada anilor 2003-2012

[elaborat de autor, în baza 44]

Pentru a efectua o analiză mai amplă a deficitului bugetar este necesar să analizăm componentele care formează acest deficit, adică veniturile și cheltuielile bugetare. Tabelul 3.2. reflectă dimanica și structura veniturilor și cheltuielilor bugetului public național precum și a deficitului/excedentului bugetar pentru perioada anilor 2003-2012.

Din datele tabelului observăm că pe parcursul ultimilor zece ani în Republica Moldova s-au înregistrat fluctuații semnificative ale deficitului/excedentului bugetului public național.

Tabelul 3.2. Dinamica veniturilor, cheltuielilor, bugetului public național în anii 2003-2012

[Elaborat de autor în baza datelor Ministerului Finanțelor al RM și a datelor Biroului Național de Statistică.www.mf.gov./ /www.statistica.md.]

(Executat mil. lei)

Astfel, până în anul 2006 veniturile acopereau cheltuielile, prin urmare formând un excedent al bugetului. Începând cu anul 2006 deficitele bugetare au devenit tot mai pronunțate atingând apogeul în anul crizei economice mondiale de -6,35% din PIB. Pentru ultimii trei ani se observă o tendință de diminuare lentă a deficitului bugetar, ceea ce este cerut și de Uniunea Europeană ca condiție de aderare a Republicii Moldova la UE.

Tabelul 3.3. Dinamica veniturilor, cheltuielilor, excedentului (deficitului) bugetului de stat în anii 2003-2012

[Calculat de autor în baza datelor Ministerului Finanțelor al RM și a datelor Biroului

Național de Statistică.www.mf.gov.//www.statistica.md.]

(Executat mil. lei)

În ceea ce privește bugetul de stat, situația este un pic alta. Doar în trei ani din ultimii zece au fost înregistrate bugete excedentare (2003, 2005 și 2006). Dar se observă aceeași tendință de creștere bruscă a deficitului în anul 2009 când acesta atinge valoarea de peste 3370,0 mil. lei, adică -5,58% din PIB (tabelul 3.3.).

Este de menționat că ponderea veniturilor și cheltuielilor statului în PIB este una relativ constantă și se încadrează în limitele de 35-40%. Totuși, este preferabil de a majora ponderea veniturilor ceea ce ar permite o îndatorare mai mică a statului.

Principalele venituri ale bugetului public național vin din impozite și taxe. Pentru ultimii patru ani care au urmat după situația critică din 2009, observăm că cea mai mare pondere în venituri o are taxa pe valoare adăugată. În anul 2012 ponderea TVA în veniturile totale a constituit 31,83%.

Tabelul 3.4. Componentele venitului public național, 2012-2009 [adaptat după 96]

(milioane lei)

Principalul provocator al deficitului bugetar sunt cheltuielile care depășesc veniturile. În Republica Moldova ca și în alte țări volumul cheltuielilor depinde de necesitățile societății și de politicile prioritare aprobate de guvernatori.

Cheltuielile din bugetul public național sunt destinate în cea mai mare parte asigurării și asistenței sociale, învățământului și ocrotirii sănătății. Regretabil este că una din cele mai mici ponderi în cheltuielile totale ale statului revin sectorului industrial și construcțiilor. Aceasta denotă că în Republica Moldova statul nu este interesat în dezvoltarea acestui sector și astfel cauzează un gol în existența locurilor de muncă în domeniu și o lipsă a locuințelor sociale.

În baza datelor din anul 2012 (vezi tab. 3.2 și tab. 3.4) observăm că la bugetul public național au fost acumulate venituri în sumă totală de 33526,1 mil. lei, sau la un nivel de 98,0 la sută față de sarcinile anuale. Față de anul 2011 încasările au înregistrat o creștere cu 3386,4 mil. lei.

Tabelul 3.5. Componentele cheltuielilor publice naționale, 2009-2012 [adaptat după 96]

(milioane lei)

Din suma totală a veniturilor bugetului public național, veniturile fiscale au constituit 28859,2 mil.lei, iar încasările nefiscale – 1341,4 mil. lei. Comparativ cu perioada similară a anului 2011, veniturile fiscale s-au majorat cu 3279,1 mil. lei, iar încasările nefiscale cu 162,5 mil. lei. Veniturile din mijloacele speciale ale instituțiilor publice au fost acumulate în sumă de 1320,1 mil.lei, sau la nivel de 94,5 la sută față de prevederile anuale. Veniturile fondurilor speciale au constituit 368,6 mil.lei, sau 101,9 la sută față de sarcinile anuale. Pentru susținerea bugetului și pentru finanțarea proiectelor finanțate din surse externe din partea donatorilor externi și investitorilor autohtoni au fost debursate granturi în sumă de 1636,8 mil. lei.

Partea de cheltuieli a bugetului public național s-a executat în sumă de 35364,0 mil. lei, ceea ce constituie 96,5 la sută față de prevederile anuale. Comparativ cu perioada similară a anului 2011, cheltuielile bugetului public național sunt în creștere cu 3263,1 mil.lei sau cu 10,2 la sută. Cheltuielile publice au fost direcționate pentru:

realizarea programelor cu caracter social-cultural – 69,6 la sută;

domeniul economiei naționale –13,0 la sută;

apărarea națională, justiție, jurisdicția constituțională, menținerea ordinii publice și securitatea națională – 6,5 la sută;

servicii de stat cu destinație generală – 5,0 la sută;

alte domenii – 5,9 la sută.

Executarea bugetului public național în anul 2012 s-a soldat cu un deficit în sumă de 1837,9 mil.lei.

Pentru acoperire deficitului bugetar se folosesc surse de finanțare interne și externe. După cum am menționat în capitolul 1 aceste surse pot veni din împrumuturi, valori mobiliare, vânzarea și privatizarea proprietății publice etc.

Conform datelor Ministerului Finanțelor cea mai mare parte a deficitului bugetar al țării noastre este acoperit din surse externe de finanțare, în special din împrumuturile acordate de organizațiile financiare internaționale (vezi tabelul 3.6. ). Totuși o mare parte revine veniturilor din vânzarea valorilor mobiliare de stat, dar acestea se compensează pe baza cheltuielilor pentru răscumpărarea valorilor mobiliare de stat. Aceasta determină și diminuarea valorii finale a surselor interne de finanțare.

Tabelul 3.6. Sursele de finanțare ale deficitului bugetului public național, perioada anilor 2009-2012 [adaptat după Informația operativă privind executarea bugetului public național, Ministerul Finanțelor al RM]

(milioane lei)

Analiza prezentată scoate în evidență mai multe deficiențe în politica bugetar-fiscală promovată în Republica Moldova și acestea se referă nu doar la gestiunea deficitului bugetar. Provocările de ordin economic și politic survenite în ultimii 5-4 ani urmau să fie înlăturate sau cel puțin atenuate cu masuri fiscal-bugetare adecvate, care real fie n-au fost aprobate la nivel de decizie, fie efectele lor au fost minime.

Ca urmare, la proiectarea bugetului este important de vizat și măsurile de gestiune, ajustare și optimizare a acestuia, în vederea optimizării cheltuielilor publice, eficientizării gestiunii banului public, reducerii deficitului și gestiunii acestuia. Acestea complex de măsuri ar include:

Optimizarea cheltuielilor publice. Cheltuielile guvernamentale joacă un rol important în dezvoltarea socio-economică a societății, însă la planificarea bugetară este important de prioritizat cheltuielile și de efectuat evaluarea acestora, astfel încât procurarea serviciilor publice să fie efectuate la un cost optim. Este evident că în Republica Moldova, uneori optimizările vizează în primul rând clauzele sociale: prestații sociale, educație, sănătate, etc., dar acestea trebuie aplicate cu grijă deoarece, aceste costuri sunt destinate pentru a reduce nivelul de sărăcie în societate, asigurarea unui trai decent păturilor social-vulnerabile și reducerii discrepanței între diferite paturi sociale. Deci este extrem de important ca operările în proiectul bugetului să fie bazate pe calcule statistice și reale ce ar argumentate reduceri/înghețări de pensii, îndemnizații, și alte măsuri.

Eficiența cheltuielilor publice. În acest sens ne referim la cheltuielile investiționale, subsidii și îndemnizații acordate. În structura cheltuielilor de obicei se alocă subvenții bugetare pentru agricultură, care sunt, de asemenea, au o orientare socială, politică și economică. Toate statele includ în proiectele de buget astfel de cheltuieli, probleme este urmărirea utilității/eficienței acestora. Astfel, proiectarea bugetului trebuie să se bazeze pe calcule de eficiență a banilor acordați sub formă de investiții și subsidii. Metodologia economico-financiară include diverse metode și indicatori care reflectă eficiența. Astfel, în sectorul public există mai multe metode de analiză a programelor de cheltuieli, a programelor de investiții. De exemplu, analiza cost-beneficiu ACB), pe care am cercetat-o în capitolul II, este una din metodele de analiză a eficienței cheltuielilor publice. Dar sunt și alte metode de analiză, așa ca analiza cost-eficacitate (ACE) și analiza cost-utilitate (ACU).

Eșecul programelor de cheltuieli în sectorul public este deseori asociat cu comportamentul neașteptat al destinatorului final. Analiștii au observat corect, că nu trebuie să ne așteptăm ca beneficiile bănești să fie folosite neapărat pentru scopurile cărora li se adresează, astfel, deciziile referitoare la tipul și la modul de distribuire a beneficiului pot determina succesul sau eșecul unui program de cheltuieli. Pentru succesul unui program de cheltuieli în favoarea beneficiarilor este nevoie de o informație amplă despre destinatorul final (cine trebuie să beneficieze, care sunt alternativele de atingere ale obiectivelor programului etc.)

Este la fel de important să menționăm, că de cheltuielile guvernamentale nu beneficiază numai cei vizați, ci și alți subiecți. Această problemă este asemănătoare cu teoria impozitului, cu efectele incidenței impozitării (cei bogați plătesc mai mult, cei săraci plătesc mai puțin sau sunt scutiți, dar de programele sociale se pot folosi toți. De exemplu: iluminatul străzilor, programele de televiziune etc., pot fi utilizate de către toți). Același lucru, numai că invers, se întâmplă și în cazul programelor de cheltuieli. Este vorba despre subvenții.

Managementul bazat pe performanță și procesul de planificare bugetară pe termen mediu a devenit obiectul cercetărilor în multe state dezvoltate. Managementul bazat pe performanță, bugetarea orientată spre rezultate și cadrul cheltuielilor publice pe termen mediu (CCTM) sunt concepte de bază ale acestor reforme. Dezvoltarea sistemelor de planificare strategică axate pe bugetarea pe programe reprezintă unul din elementele cheie ale reformelor bugetare din ultimii zece ani. Activitățile Guvernului, pentru care sunt alocate resurse bugetare, trebuie să fie structurate logic pe domenii relativ autonome de activitate – programe bugetare.

O serie de motive au stat la baza determinării guvernelor să schimbe perspectiva planificării bugetare de la cea anuală către cea pe termen mediu, și anume; necesitatea de a rezolva problemele legate de deficitul fiscal, inflație și nevoia de a restricționa creșterea cheltuielilor publice.

Cadrul de bugetare pe termen mediu (CBTM), prin intermediul căruia se introduc plafoane de cheltuieli atât pentru cheltuielile publice totale, cât și pentru bugetele sectoriale, reprezintă principalul instrument prin care se asigură disciplina bugetară.

În același timp, trebuie de remarcat că de obicei, transferul către sistemul de planificare bugetară pe termen mediu nu exclude exercițiul de planificare anuală a bugetului, ci asigură numai respectarea pe termen mediu și cadrul de cheltuieli cu plafoane pentru exercițiul de planificare anuală. Această planificare asigură totodată și stabilitatea fiscală, contribuind și la o administrare eficientă a fondurilor publice.

Scăderea impactului birocrației guvernamentale duce inevitabil la stabilirea unui nivel optim al cheltuielilor publice prin reducere, restructurări și mărirea eficienței bugetului public. Guvernul Republicii Moldova a făcut un pas progresiv în 2008, când Ministerul Finanțelor a aprobat Regulamentul privind modul de elaborare, monitorizare și raportare a bugetelor pe programe (Monitorul Oficial nr. 45-46/107 din 04.03.2008). Prin urmare în Republica Moldova s-a început trecerea la o nouă bugetare, trecerea de la elaborarea bugetului pe capitole și articole la elaborarea bugetului pe programe pe bază de performanță.

Bugetul pe programe. Bugetul pe programe are multe avantaje și anume: structura de cheltuieli este bazată, în primul rând, pe programe de lucru și, în al doilea rând, pe relația cheltuieli / performanță; îmbunătățește calitatea și costurile serviciilor oferite, în comparație cu costurile resurselor achiziționate (buget pe capitole); include indicatori de performanță cu privire la rezultate; oferă conducerii flexibilitate în atingerea obiectivelor, dar în limita resurselor alocate. Dar prioritatea acestui tip de buget constă în faptul, că el include indicatori de performanță cu privire la rezultate

Și la acest tip de buget putem menționa și câteva dezavantaje: munca este mai complexă; este orientat spre analiză și muncă de birou; poate duce la conflicte deoarece dacă se extinde un serviciu, altul trebuie redus în același cuantum de resurse.

Bugetul pe bază de performanță. Un buget de performanță este un plan financiar care asigură stabilirea misiunii administrației publice, a scopurilor și obiectivelor, precum și evaluarea periodică a performanței lor ca parte a procesului bugetar, formând legătura dintre intrările necesare pentru punerea în aplicare a planului strategic de dezvoltare a administrației publice și rezultatele anticipate.

4. Eficientizarea administrării fiscale. Echilibrul bugetar cuprinde și măsuri de eficientizare a administrării fiscale. În acest sens sunt privite două direcții: prima vizează aplicare unei politici fiscale adecvate ciclului economic, care ar permite menținerea sau creșterea veniturilor bugetare. Cea de-a doua se referă la eficiența și utilitatea înlesnirilor fiscale.

Un pas foarte important a făcut Republica Moldova mergând pe calea simplificării legislației fiscale, atunci când Parlamentul Republicii Moldova a aprobat Legea nr. 1163 din 24.04.1997 privind Codul Fiscal al Republicii Moldova.

Codul Fiscal este considerat și Constituția Sistemului Fiscal al Republicii Moldova. Codul Fiscal reglementează principiile generale ale impozitării în Republica Moldova, statutul juridic al contribuabililor, al organelor fiscale și al altor participanți la relațiile reglementate de legislația fiscală, principiile de determinare a obiectului impunerii, răspunderea pentru încălcarea legislației fiscale, precum și modul de contestare a acțiunilor organelor fiscale.

Codul Fiscal este modificat și completat anual, în corespundere cu progresele în mediul de afaceri, diversificarea relațiilor și formelor de cooperare, perfecționarea mecanismelor de management și a proceselor tehnologice, dezvoltarea tehnologiilor informaționale.

Titlurile Codului Fiscal reflectă un proces de concentrare a legislației fiscale și simplificare a sistemului fiscal al Republicii Moldova. Reforma fiscală nu s-a finisat, procesul de simplificare a legislației fiscale continue, iar în anul bugetar 2015 va fi implementat Titlul X „Alte impozite și taxe”, care va reglementa impozitul privat și patenta de întreprinzător.

Totodată,remarcăm unele deficiențe, rezerve și provocări în administrarea fiscală, ce se referă la economia tenebră și evaziunea fiscală, descentralizarea fiscală în R. Moldova, transparen ța și corectitudinea aplicării înlesnirilor fiscale.

Sistemul fiscal al Republicii Moldova este bazat pe impozite indirecte, mai mult ca atât, ponderea acestora este mai mare decât în orice alt stat membru UE. Așadar, cea mai mare pondere în formarea bugetului public național, care totodată este în creștere, o au impozitele indirecte, care sunt urmate de contribuțiile la BASS și FAOAM.

Presiunea fiscală generală, în 2011, este de 30,4%. Structura fiscalității, apreciată prin ponderea fiecărui impozit în PIB, este asigurată pronunțat de TVA și accize (impozite indirecte).

În ceea ce privește presiunea fiscală asupra persoanelor fizice înregistrată în perioada anilor 1998-2011, aceasta a avut o tendință de creștere semnificativă, de la 3.6% – 1998 la 14% – în 2011, în pofida reducerii cotelor impozitelor pe venit și mărirea scutirilor anuale, precum și modificării grilelor de venit impozabil și creșterii salariului mediu anual

5. Soluții cu privire la deficitul bugetar. Un deficit bugetar determină contractarea de împrumuturi publice. Ca urmare, are loc creșterea datoriei publice, deci activitățile de proiectare, monitorizare și control bugetar trebuie să țină cont de unii indicatori, soldul datoriei publice, datoria publică internă și externă, raportul deficit bugetar/datorie publică.

Deși Republica Moldova în anul 2012 soldul datoriei publice s-a majorat comparativ anul precedent cu 4,14 mlrd. lei (sau cu 16,7%) și a constituit 29,02 mlrd. lei, ponderea datoriei publice în PIB se menține aproximativ la același nivel pe parcursul a mai multor ani, fiind de circa 31%, în anul 2012 acest raport a fost de 33,0 %, în creștere cu 2,7 p.p. (vezi fig. 3.1).

Fig.3.1. Dinamica datoriei publice în raport cu creșterea PIB

[elaborat de autor în baza datelor Ministerului Finanțelor]

Conform criteriilor de convergență, datoria publica brută nu trebuie să depășească 60% din PIB, sau dacă are valori mai mari trebuie să se diminueze semnificativ și să se apropie de valoarea de referință într-un ritm satisfăcător. Datele prezentate în figură reflectă situația benefică, evaluată în cifre, totodată trebuie să ținem cont că Moldova este o țară cu o economie agrară, dependentă de diverse riscuri sistemice și naturale pe care este dificil sa le reduci sau omiți iar datoria publică este și un angajament financiar, deplasat generațiilor viitoare. Ca urmare, dincolo de indicatori și cifre, situația deficitului bugetar trebuie evaluată și gestionată într-o abordare sistemică, ținând cont de indicatori și măsurători dar și de factori de diferită natură, și, în primul rând de factorul social.

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

În orice țară a lumii bugetul de stat reprezintă o verigă de bază a sistemului financiar. El reprezintă principalul tablou financiar al statului în care sunt reflectate veniturile și cheltuielile principale ale statului. Prin buget, se efectuează mobilizarea permanentă a resurselor și cheltuirea lor.

Deci, deficitul bugetar este o categorie de gospodărire, care se manifestă atunci, când apare necesitatea de influen țare prin mijloacele financiare asupra tendinței stabile de creștere a cheltuielilor publice, în aceste condiții, nu există buget fără deficit.

Abordarea științifică a problemei soldului bugetar negativ a indus studierea acesteia prin prisma conceptual-teoretică și, în special, prin examinarea teoriilor financiare ce explică fenomenul deficitului bugetar. Demersul fiind susținut de investigarea metodologică și analiza empirică cu privire la procesul bugetar și factorii determinanți. În contextul investigațiilor efectuate am trasat constatări și concluzii, dar și unele propuneri privind posibilitățile de reducere a deficitului bugetar.

Constatări și conchideri

Într-o accepție sintetică deficitul bugetar reprezintă soldul negativ al bugetului. De cele mai dese ori este imposibil de a elabora un buget echilibrat, aceasta înseamnă că cheltuielile publice sunt mai mari decât veniturile planificate (din impozite și taxe) în cadrul unui an.

Deficitul nu este pericolul eminent al economie, dar nici accepțiunea că deficitele bugetare sunt binevenite oricând nu este chiar corectă. Un deficit încadrate în anumite limite are efecte pozitive, atunci când sunt corect proiectate sursele de finanțare și administrată eficient datoria publică ce derivă din dezechilibrul bugetului.

Finanțarea deficitului poate avea loc prin mobilizarea resurselor interne și externe. Finanțarea internă poate fi bancară și non-bancară. Finanțarea bancară internă accelerează procesele inflaționiste, daca este aplicată fără o măsură adecvată. Totodată, aceasta, pe termen scurt, evită creșterea datoriei externe și deplasarea unor riscuri sistemice accentuate. Finanțarea internă non-bancară este una din cele mai frecvente metode de finanțare a deficitului bugetar, dar efectele sunt la fel nefaste: creșterea presiunii fiscale și constrângerea activității economice a sectorului privat. Similar situației cu finanțare din surse externe, această metodă permite evitare presiunii inflaționiste; analogic finanțării interne bancare metoda diminuează presiunea asupra balanței comerciale și sporirii datoriei externe.

Finanțarea din surse externe conduce la creșterea datoriei publice externe și implicit la creșterea datoriei publice totale, totodată sporește riscurile externe sistemice și presiunea asupra guvernării.

Buna gestionare a bugetului și eficiența utilizării banului public este o artă financiară care permite realizarea unei creșteri economice sustenabile și asigurarea bunăstării cetățenilor săi, în condiții de un deficit bugetar acceptabil, care conform teorii și practicii financiare trebuie să corespundă unui coridor de 2- 4% dar nu mai mult de 5% din PIB.

La fel, depășirea deficitului bugetar are loc și prin „tratarea” economiei, constituirea unei economii inteligente, bazate pe crearea unor produse cu o plusvaloare ridicată, asigurând dinamism în dezvoltarea acesteia.

Teoria economică, dar și managementul economic s-au confruntat dintotdeauna cu o dilemă fundamentală: cea a alegerii dintre de creștere și echilibru. Era evident că alegerea creșterii implică dezechilibrarea sistemului și, invers, păstrarea echilibrului compromitea creșterea. Rezolvarea teoretică a dilemei a venit odată cu introducerea conceptului de echilibru dinamic, care salva creșterea economică fără a renunța la echilibru, aceasta din urmă fiind văzut ca o tendință spre un echilibru static niciodată atins, pentru ca ciclul să reia la nesfârșit.

Analiza comparativă a teoriilor financiare privind deficitul/echilibrul bugetar pune în evidență principalele teoriile fundamentale privind echilibrul bugetar: teoria convențională, echivalența ricardiană și jocul Ponzi.

Teoriile expuse vor servi drept bază pentru fundamentarea modelului logico – descriptiv a echilibrului bugetar prevăzut pentru anul următor, folosind anterior menționate metode conceptuale ale modelării echilibrului financiar în economia națională.

Eficiența modelului ales în gestiunea deficitului este asigurată prin cuplarea metodelor econometrice, care vor permite selectarea atât a macroindicatorilor cât și a instrumentelor, pârghiilor optime care influențează asupra echilibrării bugetului.

Deficitul bugetar a devenit un fenomen caracteristic lumii contemporane și este specific nu doar țărilor în curs dezvoltate sau subdezvoltate, ci și țărilor dezvoltare. Astfel, cu cât țara este mai puțin dezvoltată economic, cu atât mai greu reușește să facă față nevoilor crescânde, bazându-se pe propriile lor resurse financiare și, prin urmare, an de an cheltuielile devansează veniturile, dar metodele și măsurile de reducere a deficitului trebuie selectate și aplicate cu grijă ținând cont de specificul economiei naționale.

Soldul bugetar negative nu este o deficiență a economiei, teoriile economice consideră că pentru a obține o creștere economică, trebuie să te împrumuți, dar și să te asiguri că potențialul economic viitor va rambursa datoriile. Ca urmare, deficitul bugetar trebuie analizat sistemic, inclusive prin prisma factorilor cel determină.

Ciclul economic este un factor important care poate afecta veniturile bugetare și deci, condiționa un deficit. În funcție de recesiunea economică sau avânt politica bugetar-fiscală trebuie să fie adecvată.

În scopul analizei acestui factor de stabilește deficitului structural pe termen scurt și mediu. Acestea sunt stabilizatori automați, adică partea din deficitul bugetar care se datorează ciclului economic este tratata de regula ca flux temporar.

Deficitul structural reprezintă un indicator utilizat în evaluarea sustenabilității politicii fiscal-bugetare pe termen mediu. Pe termen lung trebuie să fie luați în calcul și o serie de factori cum ar fi factorii demografici care influențează deficitul structural.

Capacitatea și nevoia de finanțare a administrațiilor publice la fel reprezintă un factor de bază. Este univoc acceptat că bugetul public are o conotație politică, deci guvernarea va solicita cheltuieli în vederea asigurării îndeplinirii promisiunilor electorale, deci acest factor contează la analiza și proiectarea bugetului.

Nevoia de finanțare a administrației publice poate fi primară, când se exclude sarcina bugetară a datoriei publice, sau globală, când se ia în considerare și această sarcină. Nevoia sau capacitatea de finanțare a administrației publice diferă de la țară la țară și de la perioadă la perioadă, funcție de conjunctura economică, obiectivele economice ale statului, gradul de dezvoltare a sectorului real și financiar etc.

Gestionarea bugetului în vederea reducerii deficitului. Capacitatea de gestionare a bugetului include un set de măsuri prevăzute în politica bugetar-fiscală (eficientizarea și optimizarea cheltuielilor publice, creșterea bazei impozabile, manevrarea cu presiunea fiscală etc.). Totodată, reducerea deficitului se referă și la administrarea datoriei publice, deci la formarea unui tablou financiar detaliate pentru rambursarea datoriei restante.

Un reper important, de care se ține cont în gestiunea bugetară și a deficitului bugetar sunt criteriile de convergență stabilite prin Tratatul de la Maastrichtce, ce trebuie respectate de multe țări, inclusiv de Republica Moldova.

deficitul bugetar consolidat al statului nu trebuie să depășească nivelul stabilit în Tratat de 3 la sută din PIB. Dacă această valoare este depășită, deficitul bugetar trebuie să fie redus substanțial și continuu, către o valoare apropiată de cea de referință, sau depășirea valorii de referință să fie temporară și excepțională;

datoria publica brută nu trebuie să depășească 60% din PIB, sau dacă are valori mai mari trebuie să se diminueze semnificativ și să se apropie de valoarea de referință într-un ritm satisfăcător.

Analiza factoriale nu este suficientă pentru o cunoaștere fundamentală și o gestiunea eficientă. Ca urmare aceasta este completată cu un set de indicatori de analiză, ce readu latura empirică a tabloului bugetar.

Preocupările în această ordine de idei vine de la urmărirea structurii, mărimii și dependenței deficitului bugetar, în vederea proiectării bugetului și monitorizării deficitului. În acest scop sunt utilizați mai mulți indicatori, în lucrare for fi reflectați doar cei mai relevanți, grupați în trei grupe:

Indicatori ce se referă la demisionarea veniturilor bugetare.

Indicatori ce se referă la demisionarea cheltuielilor bugetare.

Indicatori de structură a bugetului.

Setul de indicatori sunt specifici și modelului ales de planificare bugetară. Planificarea este la fel de importantă pentru buna administrare a bugetului. Abordările clasice de planificare bugetară sunt plenar înlocuite cu planificarea bugetului bazate pe programe și performanțe.

Deficitul bugetar și datoria publică se găsesc într-o corelație strânsă, deoarece, în primul rând, împrumutul de stat este una din sursele primordiale de acoperire a deficitului bugetar; în al doilea rând este dificilă estimarea riscului privitor la mărirea deficitului bugetar și este imposibilă fără de analiza datoria de stat. Pe de altă parte, pentru evaluarea mărimii datoriei de stat este necesară cercetarea creșterii deficitului bugetar.

La nivel mondial se atestă pregnant deficiențe privind soldul bugetar și gestiunea deficitului. Multe țări europene au un deficit bugetar ponderat la PIB sun nivelul ratei de exigență de 5%. Irlanda, Grecia, Marea Britanie, Spania și Portugalia, aceasta este ordinea primelor cinci poziții din topul deficitelor bugetare realizat conform datelor publicate de Eurostat. Deficitul bugetar al României, calculat după metodologia europeană, a fost în anul 2010 de 8,3% din Produsul Intern Brut.

Unele din factorii eminenți care a condiționat creșterea deficitului și datoriei publice a fost analizate, acestea fiind de ordin sistemic și anume:

procesul de globalizare, cu toate efectele generate din acest proces;

crizele financiare internaționale, acestea ținând trendul proceselor economice au depășit hotarele naționale, astfel că declanșarea într-un stat duce avalanșa repercursiunii și constrângerilor financiare în alte țări;

reforma fiscală realizată ca urmare a schimbărilor structurale, efectele fiind regăsite în deficitele bugetare;

administrarea fiscală neeficientă, fiind regăsită sub diverse forme: evaziunea și frauda fiscală, paradisuri fiscale ș.a. Aceste fenomene nefaste au un impact negativ asupra economiilor și societății.

În vederea reducerii deficitului bugetar și a datoriei publice sunt efectuate reforme și stabilite măsuri de austeritate, inclusiv în ceea ce privește cheltuielile. Totodată, Bulgaria, fiind țară membră a UE conturează bune practici în acest sens. Printre angajamentele și măsurile luate pentru depășirea crizei economice din Bulgaria sunt creșterea investițiilor în anumite sectoare ale economiei și adoptarea programului de investiții suplimentare. Totodată implementarea de proiecte în sectoare cheie: sectorul energetic, construcția a zonelor industriale moderne și modernizarea întreprinderilor au generat efecte benefice.

O dată cu demararea crizei economice Bulgaria a ținut să stimuleze unele sectoare ale economiei naționale, însă de asemenea s-a ținut cont și de majorarea volumului veniturilor bugetare prin introducere unor noi impozite.

Deficitul bugetar al Republicii Moldova este unul destul de mic în comparație cu alte state de pe continentul european. Pentru anul 2012 acesta constituia -2,08 % din PIB în Republica Moldova, comparativ cu -3,9% în Uniunea Europeană. Deci, chiar și în raport cu media UE suntem pe o poziție mai bună.

Conform datelor Ministerului Finanțelor cea mai mare parte a deficitului bugetar al țării noastre este acoperit din surse externe de finanțare, în special din împrumuturile acordate de organizațiile financiare internaționale. Totuși o mare parte revine veniturilor din vânzarea valorilor mobiliare de stat, dar acestea se compensează pe baza cheltuielilor pentru răscumpărarea valorilor mobiliare de stat. Aceasta determină și diminuarea valorii finale a surselor interne de finanțare.

Recomandări

În vederea reducerii deficitului bugetar în Republica Moldova, trebuie să se aplice un set de măsuri echilaterale după importanță, care ar stimula creșterea economică și respectiv creșterea defalcărilor în bugetul de stat și, totodată, ar optimiza și eficientiza utilizarea banului public.

Măsurile conturate în lucrare se referă atât la reformele structurale, de exemplu descentralizarea fiscală și stimularea creșterii economice în regiuni, prin atragerea investițiilor și implementarea unor proiecte investiționale avantajoase.

Măsurile de bună gestionare se referă și la reforma fiscală, la capitolul de administrare și eficiență: reducerea economiei subterane, a evaziunii și fraudei fiscale.

În aceiași măsură trebuie de ținut cont de faptul că politica fiscal-bugetară promovată de guvern trebuie să fie coordonată cu ciclul economic și reacționeze prompt la constrângerile apărute în implementarea acesteia.

În promovarea politicii fiscale guvernul trebuie să stimuleze domeniile de activitate strategică (agricultura, industria nouă) prin menținerea unei presiuni fiscale stimulative bazându-se, în acest sens pe bunele practici ale țărilor din UE în politica fiscală în scopul armonizării politicii fiscale a Republicii Moldova cu cea din UE.

BIBLIOGRAFIE

ACTE LEGISLATIVE ȘI HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI

Legea privind sistemul bugetar și procesul bugetar. Nr.847-XIII din 24.05.96. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2005, ediție specială.

Ordinul Ministrului Finanțelor al Republicii Moldova privind Clasificația Bugetară. Nr. 91 din 20.10.2008. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2008, nr. 195-196.

Legea bugetului de stat pe anul 2008. Nr. 254- XVI din 23 noiembrie 2007. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2007, nr. 192-193/745.

Legea bugetului de stat pe anul 2009. Nr. 244 -XVI din 16 decembrie 2008. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2008, nr. 223-225/824.

Legea bugetară anuală pe anul 2010. Nr. 133 –XVIII din 23 decembrie 2009. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2009, nr. 193-196/619.

Hotărârea Guvernului nr.82 din 24 ianuarie 2006 „Cu privire la elaborarea Cadrului de Cheltuieli pe Termen Mediu” și estimările Cadrului Bugetar pe Termen Mediu (2013-2015). În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2012, nr. 142-146.

Legea bugetară anuală pe anul 2011. Nr. 52 din 31 martie 2011. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2011, nr. 63-64/151.

Legea bugetară anuală pe anul 2012. Nr. 282 din 27 decembrie 2012. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2012, nr. 19-20/46.

Legea bugetului de stat pe anul 2007. Nr. 348 din 23 noiembrie 2006. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2006, nr. 189-192.

INSTRUCȚII ȘI MATERIALE METODOLOGICE

Clasificația bugetară, aprobată prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr. 969 – XIII din 24 iulie 1996, cu modificările și completările ulterioare. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1996, nr.72-/704.

Norme metodologice referitoare la datoria externă a Republicii Moldova, 2010, http://www.bnm.md/.

Normele metodologice privind evidența contabilă și raportarea financiară în sistemul bugetar. http://www.bnm.md/

Normele metodologice privind executarea de casă a mijloacelor bugetului public național prin Trezoreria de Stat, aprobată prin ordinul ministrului Finanțelor nr. 98 din 28 noiembrie 2005. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2006, nr.13-15, p. 1- 8.

III. MONOGRAFII, ARTICOLE, MANUALE

Aronson J. R., Public Finance. San Francisco: McGraw-Hill Company,1985, 612 p.

Auerbach A.J., Gokhale J., Kotlikoff L.J. Generational Accounting: A Meaningful Way to Evaluate Fiscal Policy, Journal of Economic Perspectives, Vol.8, No.1 (Winter 1994), pp.73-94, pag.74

Batișev R. Eficiența surselor de acoperire a deficitului bugetar. Chișinău, 2008, 234 p.

Baumol W.J., Blinder A.S. Economics. Principles and Policy, ediția a 11-a, South-Western: Cengage Learning, 2009.

Boru Mirabela. Țările europene au adoptat bugete de austeritate, 13.01.2010, http://www.radio-resita.ro/tarile-europene-au-adoptat-bugete-de-austeritate

Botea Ciprian, Paradisurile fiscale sunt pe cale de dispariție, iar miliardarii nu mai au unde să își ascundă banii, www.zf.ro (vizualizat 23.03.2014).

Botea Ciprian, Paradisurile fiscale sunt pe cale de dispariție, iar miliardarii nu mai au unde să își ascundă banii, www.zf.ro (vizualizat 23.03.2014).

Buchanan J. M., The Public Finances: an introductory textbook, ed. a III-a, Homewood: Richard D. Irwin INC, 1970, 492 p.

Buziernescu Radu, Mihai Antonescu, Paradisurile fiscale internaționale, finante.ideaplussolutions.net (vizualizat 23.03.2014).

Casian A. Politica bugetar-fiscală: Chișinau, 2002, p.65-110.

Catana O. Direcții de optimizarea politicii bugetar-fiscale. În: Economie și sociologie 2001, nr.2, p.9-16.

Certan A. Evoluția reformelor fiscale în Republica Moldova. În: Economie și finanțe, 2001, nr. 6-7, p. 32-46.

Cioponea M. Finanțe publice și teorie fiscală. București: Editura Fundației România de Mâine, 2007, 388 p.

Ciubotaru R. Paradisurile fiscale, www.cotidianul.ro (vizualizat 01.03.2014).

Cobzari L., Manole T., Metodologia Planificării Bugetare: elaborare de bugete, Chișinău: CEP USM, 2004. 231 p.

Codreanu V. Politica financiară ca instrument de stabilizare a economiei. Chișinău, 1999, nr. 3, p. 56-60.

Constantinescu A. Italia și Irlanda vin cu bugete de austeritate pentru a intra pe sub pielea investitorilor. 8 decembrie 2010, http://www.zf.ro/business-international/italia-si-irlanda-vin-cu-bugete-de-austeritate-pentru-a-intra-pe-sub-pielea-investitorilor-7793403

Cota unica vs impozitare progresivă în UE. http://www.business24.ro/international/ue/cota -unica-vs-impozitare-progresiva-in-ue-1478423 (vizualizat 12.03.2014).

Cota unică de impozitare – soluția pentru viitorul economic al unui stat european?! http://semnal-liberal.trei.ro/actualitatea/economie2.htm (vizualizat 12.03.2014).

Covaliu M. Politica bugetară în economia de tranziție a Republicii Moldova. Chișinău, 1998, 127 p.

Economia mondială a fost salvată de bani murdari, romanian.ruvr.ru. (vizualizat 16.12.2013).

Enache Bogdan, Atac concertat asupra paradisurilor fiscal, www.sfin.ro, (vizualizat 22.03.2014).

Evaziunea fiscala costa anual Uniunea Europeana aproximativ 100 de miliarde de euro, http://www.fin.ro/articol_26393/evaziunea-fiscala-costa-anual-uniunea-europeana-aproximativ-100-de-miliarde-de-euro.html, (vizualizat 22.03.2014).

Filip Gh. și al. Finanțe. Iasi: Editura Junimea, 2002, p. 259.

Filip Gh. Finante Publice, support de curs anul 2 profil Economic, specialiazare Finante Banci cursuri de zi, anul universitar 2006-2007, p.146-149.

Filip Gh. Mecanismele financiar-monetare în procesul tranzitiei la economia de piata, Iasi: Ed. Sedcom Libris, 1999, p.58.

Globalizare & integrare – dificultatile limitarii fraudei fiscal. http://ionelbostan.finantare. ro/2010/01/01/globalizarea-si-integrarea-–-dificultatile-limitarii-fraudei-fiscale/.

Greenspan A. Era turbulențelor. Aventuri într-o lume nouă. București: Editura Publica, 2008.

Grigorie-Lariță N., Cioponea M. Finanțe publice și fisalitate. București, 2006, p. 73-77.

Hoanță N. Economie și finanțe publice. București: POLIROM, 2000, p. 240-285.

Iancu V. Dreptul finanțelor publice. București, 2006, p. 68-83.

Kim J.M. From Line-item to Program Budgeting. Global Lessons and the Korean Case, Korea Institute of Public Finance/ The World Bank, 2005, Disponibil la adresa http://www. worldbank.org/publicsector/pe/bookprogrambudget.pdf, (accesat la 22.03.2014).

Kindleberger Charles P., Manias, Panics and Crashes: A History of Financial Crises Basic Book, New York, 1978.

Lăzeanu M. Curs de știință și legislație financiară, București: M. Bădeanu, 1982, 536 p.

Lieberman M., Hall R.E., Principles & Applications of Economics, ediția a 5-a, South-Western: Cengage Learning, 2010.

Mankiw N.G., Principles of Macroeconomics, ediția a 5-a, South-Western: Cengage Learning, 2008.

Manole T. Cheltuielile publice: tendințe de creștere. Chișinău, 1998, p. 39-48.

Manole T. Finanțele publice locale. Teorie și aplicații. Chișinău: Editura Cartier, 2000, 262 p.

Manole T. Metodologia finanțării învățământului public. Chișinău: Editura „Tehnica-Info” SRL, 2010, 340 p.

Manole T. Modificarea principiilor politicii fiscale. În: Economie și Finanțe, 2001, p. 37-46.

Manole T., Valentina-Iuliana Lupașcu (România). Eficientizarea cheltuielilor publice prin utilizarea metodei analiză cost-beneficiu (ACB). Institute of Economy, Finance and Statistics (IEFS). Internațional Scientific and Practical Conference „ECONOMIC GROWTH în CONDITIONS OF INTERNATIONALIZATION” , V-th edition, Volume I. October 21-22, 2010. Chișinău, 2010.

Manolescu Gh. Buget: abordare economică și financiară. București: Ed.Economica, 1997, p. 51-58.

Martinescu G. Deficit-bugetar mijloc de creștere sau frânare a economiei. În: Finanțe Credit Contabilitate, 1997, nr.7-8, p.1-4.

Moșteanu T. Politici fiscale și bugetare pentru reformarea economiei și relansarea cresterii economice, Editura Economică, 2003, 208 p.

Minsky Hyman P., Can’ It’ Happen Again? Essays on Instability and Finance, Armonk, New York: M.E. Sharpe, Inc., 1982.

Moșteanu Tatiana, Mariana Vuță, Emilia Mioară. Buget și trezoreria publică publică. București, 2002, p. 185-196.

Paradisurile fiscale, www.informatiiprofesionale.ro (vizitat 12.02.2014).

Paul Andreea. Niciuna din țările care au adoptat cota unica nu a revenit la sistemul progresiv de impozitare, http://www.andreeavass.ro/blog/2010/09/niciuna-din-tarile-care-au-adoptat-cota-unica-nu-a-revenit-la-sistemul-progresiv-de-impozitare/

Petroaia Andrei. Deficitul bugetar în Republica Moldova și căile posibile de reducere a lui. Chișinau, 2003, 126 p.

Platonov T. Corectitudinea politicii bugetare-pilon al creșterii economice. În: Moldova Suverană, 2003, nr.34.

Pop Valeria. Creșterea cererei interne din perspectiva politicii bugetar-fiscale. În: Finanțe Credit Contabilitate, 2001, nr. 7-8, p. 33-37.

Popescu Luigi. Trăsături ale politicii financiare publice și ale politicii fiscale. În: Finanțe Credit Contabilitate, 2001, nr. 7-8, p. 29- 33.

Probleme ale politicii fiscale în uniunea europeana. http://www.stiucum.com/finante/ sisteme-fiscale/342/probleme-ale-politicii-fiscale75745.php.

PwC Paying Taxes 2011: Plata taxelor devine mai facilă chiar și în contextul recesiunii globale. http://www.doingbusiness.ro/ro/stiri-companii/1506/pwc-paying-taxes-2011-plata-taxelor-devine-mai-facila-chiar-si-in-contextul-recesiunii-globale.

Radu B., Haruță C. Incrementalism sau raționalitate în luarea deciziei în instituțiile publice de la nivel local și județean din România?, În: Revista Transilvana de Știinte Administrative, Cluj-Napoca, 2011, p. 173-190.

Reforma fiscala, intre echitatea sociala și nevoile bugetare, 01 septembrie2006, http://www.banknews.ro/stire/4054_reforma_fiscala,_intre_echitatea_sociala_si_nevoile_bugetare.html?poll=2.

Rosen H.S. Public Finance, ediția a 5-a, Irwin/McGraw-Hill, 1998.

Roubini N., Setser B. Bailouts or Bail-ins? Responding to Financial Crises în Emerging Economies, Washington, D.C.: Institute for International Economics, 2004.

Rubin I. The politics of Public Budgeting: Getting and Spending, Borrowing and Balancing, New Jersey: Chatham House Publishers Inc., 1993, 284 p.

Savage J.D., Schwartz, H.M., ‘Cutback budgeting’, în Meyers, R.T. (editor). In: Handbook for Government Budgeting, San Francisco: Jossey-Bass Publishers, 1999, pp. 529-547.

Schick, A., ‘The Evolution of Congressional Budgeting’, Crisis în the Budget Process. Exercising Political Choice, Washington D.C.: American Enterprise Institute for Public Policy Research, 1986, pp. 3-54.

Secrieru A. Finanțe publice. Chișinău, 2003, 232 p.

Shah A., Local Budgeting, Washington, D.C.: The World Bank, 2007.

Sobel R.S., Gwartney J.D., Stroup R.L. și Macpherson D.A. Understanding Economics, ediția a 12-a, South-Western: Cengage Learning, 2009.

Stiglitz J.E., Economics of the Public Sector. In: New York: W.W. Norton & Company, 2000.

Stiglitz J.E., Ocampo J.A., Spiegel S., Ffrench-Davis R. și Nayyar D. Stability with Growth. Macroeconomics, Liberalization and Development, New York: Oxford University Press, 2006.

Stoica A. Finanțe publice. Galați, 1997, 346 p.

Umaneț V. Stabilitatea și economia Republicii Moldova. Chișinău, 2000, p. 45-47.

Văcărel I. ș.a., Finanțe Publice. București: Didactică și Pedagogică, 2004, 666 p.

Zbîrciog V. Orizonturile reformei financiare în Moldova. Chișinău, 1998, p. 49-61.

Ziauddin M. A hole în the tax heavens,www.dawn.com (vizitat 15.03.2014).

Topul deficitelor bugetare din UE. http://www.romanialibera.ro/bani-afaceri/finante/topul-deficitelor-bugetare-din-ue-189190.html.

Aбдypаxманoв O. К. Coвpeмeнныe тeндeнции pазвития налoгoвыx peфopм. http://rea.uz/about/science/publications/detailed/?id=16

IV. SURSE STATISTICE ȘI PRACTICE

Baza de date a Biroului Național de Statistică, www.statistica.md.

Eurostat Press Office, „Newsrelease. Euroindicators, 55/2010 – 22 aprilie 2010”, [Online] disponibil la adresa http://epp.eurostat.ec.europa.eu/cache/ITY_PUBLIC/2-22042010-BP/EN/2-22042010-BP-EN.PDF, accesat la data de 22 septembrie 2010.

Raporoartele privind executarea bugetului public național elaborate periodic de Ministerul Finanțelor a Republicii Moldova. Accesibile la: www.mf.gov.md.

Raportul Băncii Naționale a Moldovei „Realizări ale Băncii Naționale a Moldovei și ale sistemului bancar pe parcursul a 17 ani de activitate”, BNM, 2008. http://www.bnm.md/

Statisticile Comisiei Europene. http://epp.eurostat.ec.europa.eu/portal/page/portal/statistics/themes, (vizualizat 10.02.2014).

A N E X E

Anexa 1

Indicatorilor macroeconomici pentru anii 2006 -2010

Sursa: Biroul Național de Statistică

Anexa 2

Dinamica veniturilor, cheltuielilor, excedentului (deficitului) bugetului public național în anii 2002-2011

(Executat mil. lei)

Sursa: Calculat de autor în baza datelor Ministerului Finanțelor al RM și a datelor Biroului Național de Statistică.www.mf.gov./ /www.statistica.md.

Anexa 3

Dinamica veniturilor, cheltuielilor, excedentului (deficitului) bugetului de stat în anii

2002-2011

(Executat mil. lei)

Sursa: Calculat de autor în baza datelor Ministerului Finanțelor al RM și a datelor Biroului

Național de Statistică.www.mf.gov./ /www.statistica.md.

Anexa 4

Dinamica veniturilor, cheltuielilor, excedentului (deficitului) bugetelor unităților administrativ-teritoriale în anii 2002-2011

(Executat) mil. lei

Sursa: calculat de autor în baza datelor Ministerului Finanțelor al RM și a datelor Biroului Național de Statistică.www.mf.gov./ /www.statistica.md

Anexa 5

Datoria externă brută a Republicii Moldova pentru perioada 2002-2011

milioane USD

Sursa: Banca Națională a Moldovei. www.bnm.md. Ministerul Finanțelor www.mf.gov.

Anexa 6

Datoria de stat externă și internă la situația din 31.12- pe anii 2002-2011

(mil.unități)

Sursa: Banca Națională a Moldovei. www.bnm.md. Ministerul Finanțelor www.mf.gov.

Anexa 7

Datoria guvernamentală în țările din Europa Centrală și de Est, %PIB

ANNOTATION

Author: Rija Tatiana

Theme of master’s thesis: The budget deficit in Moldova: essentially, methods and funding sources.

Specialty: 364.1 – Management of financial and banking system.

Locul susținerii: municipiul Chișinău, ULIM;

Structure: introduction, three chapters, conclusion and recommendation, bibliography containing 91 titles, 7 Annexes. The thesis contains 74 pages of main text, illustrated in 6 tables, 7 figures.

Key words: budget deficit, public debt, state budget, national public budget, public budget revenue, public budget expenditure, fiscal policy, funding sources.

Purpose and tasks of the thesis. The purpose of this paper is to research, analyze and assess the effectiveness of sources that covered the budget deficit, its influence on economic growth and establishment of methods that would facilitate budget planning, and hence the budget deficit.

Objectives of the research: to systematize the concept of budget deficit and source of financing deficit; to determine the theories of balanced/imbalanced budget in the modern school interpretation; to reflect the methodology of budget analyzing and budget planning and to identify macroeconomic indicators that determine the size and structure of the budget deficit; to determine the state's role in the country's budget policy and the national economy; to emphasize best practices in budget deficit managing, to identify the possibilities of them implementation; to analyze the evolution of the budget deficit in Moldova and to determine some measures for balance budget planning and optimal administration of budget deficit.

Methodological suport consists of theoretical and conceptual studies on the budget deficit, contemporary theories on the budget balance, studies, research and work papers of scientific researchers from the country and abroad: Manole Tatiana, Secrieru Angela, Stratulat Oleg, Mosteanu Tatiana, Mariana Vutsa, Emilia Mioara Campeanu, Petroia Andrei, Stoica Angela etc. However, for practical analysis were studied official databases of the National Bureau of Statistics of the Republic of Moldova, Ministry of Finance reports, the National Bank data, reports and other sources of international financial organizations.

For investigations were used general and special research methods: analysis and synthesis, deduction, comparison, systemic analysis method, hypothetical methods, historical, logical and analogue methods, econometric methods, etc.

CUVINTE-CHEIE

Deficitul bugetar, datoria publică, bugetul de stat, bugetul public național, veniturile bugetului public, cheltuielile bugetului public, politica fiscală, sursele de finanțare

Lista abrevierilor

BIBLIOGRAFIE

ACTE LEGISLATIVE ȘI HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI

Legea privind sistemul bugetar și procesul bugetar. Nr.847-XIII din 24.05.96. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2005, ediție specială.

Ordinul Ministrului Finanțelor al Republicii Moldova privind Clasificația Bugetară. Nr. 91 din 20.10.2008. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2008, nr. 195-196.

Legea bugetului de stat pe anul 2008. Nr. 254- XVI din 23 noiembrie 2007. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2007, nr. 192-193/745.

Legea bugetului de stat pe anul 2009. Nr. 244 -XVI din 16 decembrie 2008. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2008, nr. 223-225/824.

Legea bugetară anuală pe anul 2010. Nr. 133 –XVIII din 23 decembrie 2009. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2009, nr. 193-196/619.

Hotărârea Guvernului nr.82 din 24 ianuarie 2006 „Cu privire la elaborarea Cadrului de Cheltuieli pe Termen Mediu” și estimările Cadrului Bugetar pe Termen Mediu (2013-2015). În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2012, nr. 142-146.

Legea bugetară anuală pe anul 2011. Nr. 52 din 31 martie 2011. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2011, nr. 63-64/151.

Legea bugetară anuală pe anul 2012. Nr. 282 din 27 decembrie 2012. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2012, nr. 19-20/46.

Legea bugetului de stat pe anul 2007. Nr. 348 din 23 noiembrie 2006. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2006, nr. 189-192.

INSTRUCȚII ȘI MATERIALE METODOLOGICE

Clasificația bugetară, aprobată prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr. 969 – XIII din 24 iulie 1996, cu modificările și completările ulterioare. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1996, nr.72-/704.

Norme metodologice referitoare la datoria externă a Republicii Moldova, 2010, http://www.bnm.md/.

Normele metodologice privind evidența contabilă și raportarea financiară în sistemul bugetar. http://www.bnm.md/

Normele metodologice privind executarea de casă a mijloacelor bugetului public național prin Trezoreria de Stat, aprobată prin ordinul ministrului Finanțelor nr. 98 din 28 noiembrie 2005. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2006, nr.13-15, p. 1- 8.

III. MONOGRAFII, ARTICOLE, MANUALE

Aronson J. R., Public Finance. San Francisco: McGraw-Hill Company,1985, 612 p.

Auerbach A.J., Gokhale J., Kotlikoff L.J. Generational Accounting: A Meaningful Way to Evaluate Fiscal Policy, Journal of Economic Perspectives, Vol.8, No.1 (Winter 1994), pp.73-94, pag.74

Batișev R. Eficiența surselor de acoperire a deficitului bugetar. Chișinău, 2008, 234 p.

Baumol W.J., Blinder A.S. Economics. Principles and Policy, ediția a 11-a, South-Western: Cengage Learning, 2009.

Boru Mirabela. Țările europene au adoptat bugete de austeritate, 13.01.2010, http://www.radio-resita.ro/tarile-europene-au-adoptat-bugete-de-austeritate

Botea Ciprian, Paradisurile fiscale sunt pe cale de dispariție, iar miliardarii nu mai au unde să își ascundă banii, www.zf.ro (vizualizat 23.03.2014).

Botea Ciprian, Paradisurile fiscale sunt pe cale de dispariție, iar miliardarii nu mai au unde să își ascundă banii, www.zf.ro (vizualizat 23.03.2014).

Buchanan J. M., The Public Finances: an introductory textbook, ed. a III-a, Homewood: Richard D. Irwin INC, 1970, 492 p.

Buziernescu Radu, Mihai Antonescu, Paradisurile fiscale internaționale, finante.ideaplussolutions.net (vizualizat 23.03.2014).

Casian A. Politica bugetar-fiscală: Chișinau, 2002, p.65-110.

Catana O. Direcții de optimizarea politicii bugetar-fiscale. În: Economie și sociologie 2001, nr.2, p.9-16.

Certan A. Evoluția reformelor fiscale în Republica Moldova. În: Economie și finanțe, 2001, nr. 6-7, p. 32-46.

Cioponea M. Finanțe publice și teorie fiscală. București: Editura Fundației România de Mâine, 2007, 388 p.

Ciubotaru R. Paradisurile fiscale, www.cotidianul.ro (vizualizat 01.03.2014).

Cobzari L., Manole T., Metodologia Planificării Bugetare: elaborare de bugete, Chișinău: CEP USM, 2004. 231 p.

Codreanu V. Politica financiară ca instrument de stabilizare a economiei. Chișinău, 1999, nr. 3, p. 56-60.

Constantinescu A. Italia și Irlanda vin cu bugete de austeritate pentru a intra pe sub pielea investitorilor. 8 decembrie 2010, http://www.zf.ro/business-international/italia-si-irlanda-vin-cu-bugete-de-austeritate-pentru-a-intra-pe-sub-pielea-investitorilor-7793403

Cota unica vs impozitare progresivă în UE. http://www.business24.ro/international/ue/cota -unica-vs-impozitare-progresiva-in-ue-1478423 (vizualizat 12.03.2014).

Cota unică de impozitare – soluția pentru viitorul economic al unui stat european?! http://semnal-liberal.trei.ro/actualitatea/economie2.htm (vizualizat 12.03.2014).

Covaliu M. Politica bugetară în economia de tranziție a Republicii Moldova. Chișinău, 1998, 127 p.

Economia mondială a fost salvată de bani murdari, romanian.ruvr.ru. (vizualizat 16.12.2013).

Enache Bogdan, Atac concertat asupra paradisurilor fiscal, www.sfin.ro, (vizualizat 22.03.2014).

Evaziunea fiscala costa anual Uniunea Europeana aproximativ 100 de miliarde de euro, http://www.fin.ro/articol_26393/evaziunea-fiscala-costa-anual-uniunea-europeana-aproximativ-100-de-miliarde-de-euro.html, (vizualizat 22.03.2014).

Filip Gh. și al. Finanțe. Iasi: Editura Junimea, 2002, p. 259.

Filip Gh. Finante Publice, support de curs anul 2 profil Economic, specialiazare Finante Banci cursuri de zi, anul universitar 2006-2007, p.146-149.

Filip Gh. Mecanismele financiar-monetare în procesul tranzitiei la economia de piata, Iasi: Ed. Sedcom Libris, 1999, p.58.

Globalizare & integrare – dificultatile limitarii fraudei fiscal. http://ionelbostan.finantare. ro/2010/01/01/globalizarea-si-integrarea-–-dificultatile-limitarii-fraudei-fiscale/.

Greenspan A. Era turbulențelor. Aventuri într-o lume nouă. București: Editura Publica, 2008.

Grigorie-Lariță N., Cioponea M. Finanțe publice și fisalitate. București, 2006, p. 73-77.

Hoanță N. Economie și finanțe publice. București: POLIROM, 2000, p. 240-285.

Iancu V. Dreptul finanțelor publice. București, 2006, p. 68-83.

Kim J.M. From Line-item to Program Budgeting. Global Lessons and the Korean Case, Korea Institute of Public Finance/ The World Bank, 2005, Disponibil la adresa http://www. worldbank.org/publicsector/pe/bookprogrambudget.pdf, (accesat la 22.03.2014).

Kindleberger Charles P., Manias, Panics and Crashes: A History of Financial Crises Basic Book, New York, 1978.

Lăzeanu M. Curs de știință și legislație financiară, București: M. Bădeanu, 1982, 536 p.

Lieberman M., Hall R.E., Principles & Applications of Economics, ediția a 5-a, South-Western: Cengage Learning, 2010.

Mankiw N.G., Principles of Macroeconomics, ediția a 5-a, South-Western: Cengage Learning, 2008.

Manole T. Cheltuielile publice: tendințe de creștere. Chișinău, 1998, p. 39-48.

Manole T. Finanțele publice locale. Teorie și aplicații. Chișinău: Editura Cartier, 2000, 262 p.

Manole T. Metodologia finanțării învățământului public. Chișinău: Editura „Tehnica-Info” SRL, 2010, 340 p.

Manole T. Modificarea principiilor politicii fiscale. În: Economie și Finanțe, 2001, p. 37-46.

Manole T., Valentina-Iuliana Lupașcu (România). Eficientizarea cheltuielilor publice prin utilizarea metodei analiză cost-beneficiu (ACB). Institute of Economy, Finance and Statistics (IEFS). Internațional Scientific and Practical Conference „ECONOMIC GROWTH în CONDITIONS OF INTERNATIONALIZATION” , V-th edition, Volume I. October 21-22, 2010. Chișinău, 2010.

Manolescu Gh. Buget: abordare economică și financiară. București: Ed.Economica, 1997, p. 51-58.

Martinescu G. Deficit-bugetar mijloc de creștere sau frânare a economiei. În: Finanțe Credit Contabilitate, 1997, nr.7-8, p.1-4.

Moșteanu T. Politici fiscale și bugetare pentru reformarea economiei și relansarea cresterii economice, Editura Economică, 2003, 208 p.

Minsky Hyman P., Can’ It’ Happen Again? Essays on Instability and Finance, Armonk, New York: M.E. Sharpe, Inc., 1982.

Moșteanu Tatiana, Mariana Vuță, Emilia Mioară. Buget și trezoreria publică publică. București, 2002, p. 185-196.

Paradisurile fiscale, www.informatiiprofesionale.ro (vizitat 12.02.2014).

Paul Andreea. Niciuna din țările care au adoptat cota unica nu a revenit la sistemul progresiv de impozitare, http://www.andreeavass.ro/blog/2010/09/niciuna-din-tarile-care-au-adoptat-cota-unica-nu-a-revenit-la-sistemul-progresiv-de-impozitare/

Petroaia Andrei. Deficitul bugetar în Republica Moldova și căile posibile de reducere a lui. Chișinau, 2003, 126 p.

Platonov T. Corectitudinea politicii bugetare-pilon al creșterii economice. În: Moldova Suverană, 2003, nr.34.

Pop Valeria. Creșterea cererei interne din perspectiva politicii bugetar-fiscale. În: Finanțe Credit Contabilitate, 2001, nr. 7-8, p. 33-37.

Popescu Luigi. Trăsături ale politicii financiare publice și ale politicii fiscale. În: Finanțe Credit Contabilitate, 2001, nr. 7-8, p. 29- 33.

Probleme ale politicii fiscale în uniunea europeana. http://www.stiucum.com/finante/ sisteme-fiscale/342/probleme-ale-politicii-fiscale75745.php.

PwC Paying Taxes 2011: Plata taxelor devine mai facilă chiar și în contextul recesiunii globale. http://www.doingbusiness.ro/ro/stiri-companii/1506/pwc-paying-taxes-2011-plata-taxelor-devine-mai-facila-chiar-si-in-contextul-recesiunii-globale.

Radu B., Haruță C. Incrementalism sau raționalitate în luarea deciziei în instituțiile publice de la nivel local și județean din România?, În: Revista Transilvana de Știinte Administrative, Cluj-Napoca, 2011, p. 173-190.

Reforma fiscala, intre echitatea sociala și nevoile bugetare, 01 septembrie2006, http://www.banknews.ro/stire/4054_reforma_fiscala,_intre_echitatea_sociala_si_nevoile_bugetare.html?poll=2.

Rosen H.S. Public Finance, ediția a 5-a, Irwin/McGraw-Hill, 1998.

Roubini N., Setser B. Bailouts or Bail-ins? Responding to Financial Crises în Emerging Economies, Washington, D.C.: Institute for International Economics, 2004.

Rubin I. The politics of Public Budgeting: Getting and Spending, Borrowing and Balancing, New Jersey: Chatham House Publishers Inc., 1993, 284 p.

Savage J.D., Schwartz, H.M., ‘Cutback budgeting’, în Meyers, R.T. (editor). In: Handbook for Government Budgeting, San Francisco: Jossey-Bass Publishers, 1999, pp. 529-547.

Schick, A., ‘The Evolution of Congressional Budgeting’, Crisis în the Budget Process. Exercising Political Choice, Washington D.C.: American Enterprise Institute for Public Policy Research, 1986, pp. 3-54.

Secrieru A. Finanțe publice. Chișinău, 2003, 232 p.

Shah A., Local Budgeting, Washington, D.C.: The World Bank, 2007.

Sobel R.S., Gwartney J.D., Stroup R.L. și Macpherson D.A. Understanding Economics, ediția a 12-a, South-Western: Cengage Learning, 2009.

Stiglitz J.E., Economics of the Public Sector. In: New York: W.W. Norton & Company, 2000.

Stiglitz J.E., Ocampo J.A., Spiegel S., Ffrench-Davis R. și Nayyar D. Stability with Growth. Macroeconomics, Liberalization and Development, New York: Oxford University Press, 2006.

Stoica A. Finanțe publice. Galați, 1997, 346 p.

Umaneț V. Stabilitatea și economia Republicii Moldova. Chișinău, 2000, p. 45-47.

Văcărel I. ș.a., Finanțe Publice. București: Didactică și Pedagogică, 2004, 666 p.

Zbîrciog V. Orizonturile reformei financiare în Moldova. Chișinău, 1998, p. 49-61.

Ziauddin M. A hole în the tax heavens,www.dawn.com (vizitat 15.03.2014).

Topul deficitelor bugetare din UE. http://www.romanialibera.ro/bani-afaceri/finante/topul-deficitelor-bugetare-din-ue-189190.html.

Aбдypаxманoв O. К. Coвpeмeнныe тeндeнции pазвития налoгoвыx peфopм. http://rea.uz/about/science/publications/detailed/?id=16

IV. SURSE STATISTICE ȘI PRACTICE

Baza de date a Biroului Național de Statistică, www.statistica.md.

Eurostat Press Office, „Newsrelease. Euroindicators, 55/2010 – 22 aprilie 2010”, [Online] disponibil la adresa http://epp.eurostat.ec.europa.eu/cache/ITY_PUBLIC/2-22042010-BP/EN/2-22042010-BP-EN.PDF, accesat la data de 22 septembrie 2010.

Raporoartele privind executarea bugetului public național elaborate periodic de Ministerul Finanțelor a Republicii Moldova. Accesibile la: www.mf.gov.md.

Raportul Băncii Naționale a Moldovei „Realizări ale Băncii Naționale a Moldovei și ale sistemului bancar pe parcursul a 17 ani de activitate”, BNM, 2008. http://www.bnm.md/

Statisticile Comisiei Europene. http://epp.eurostat.ec.europa.eu/portal/page/portal/statistics/themes, (vizualizat 10.02.2014).

A N E X E

Anexa 1

Indicatorilor macroeconomici pentru anii 2006 -2010

Sursa: Biroul Național de Statistică

Anexa 2

Dinamica veniturilor, cheltuielilor, excedentului (deficitului) bugetului public național în anii 2002-2011

(Executat mil. lei)

Sursa: Calculat de autor în baza datelor Ministerului Finanțelor al RM și a datelor Biroului Național de Statistică.www.mf.gov./ /www.statistica.md.

Anexa 3

Dinamica veniturilor, cheltuielilor, excedentului (deficitului) bugetului de stat în anii

2002-2011

(Executat mil. lei)

Sursa: Calculat de autor în baza datelor Ministerului Finanțelor al RM și a datelor Biroului

Național de Statistică.www.mf.gov./ /www.statistica.md.

Anexa 4

Dinamica veniturilor, cheltuielilor, excedentului (deficitului) bugetelor unităților administrativ-teritoriale în anii 2002-2011

(Executat) mil. lei

Sursa: calculat de autor în baza datelor Ministerului Finanțelor al RM și a datelor Biroului Național de Statistică.www.mf.gov./ /www.statistica.md

Anexa 5

Datoria externă brută a Republicii Moldova pentru perioada 2002-2011

milioane USD

Sursa: Banca Națională a Moldovei. www.bnm.md. Ministerul Finanțelor www.mf.gov.

Anexa 6

Datoria de stat externă și internă la situația din 31.12- pe anii 2002-2011

(mil.unități)

Sursa: Banca Națională a Moldovei. www.bnm.md. Ministerul Finanțelor www.mf.gov.

Anexa 7

Datoria guvernamentală în țările din Europa Centrală și de Est, %PIB