Deficitul Bugetar Cauze, Consecinte Si Cai de Diminuare

Introducere.

Lucrarea are ca scop analiza si universalizarea teoriilor privind deficitul bugetar, stabilirea conjuncturii de apariție a acestui aspect, a căilor de diminuare si finanțare eficienta încat să ajute la dezvoltarea economică.

Deficitul bugetar este un fenomen dominant pentru fiecare stat avand in vedere consecintele de natura economică prin cresterea inflației, dificultați la achitarea datoriilor externe catre creditori, criza valutară și incapacitatea de a stabiliza economia naționala.

În dictionarul de economie, deficitul bugetar reprezintă soldul negativ al bugetului public între venituri si cheltuieli pana la finalul execuției bugetare. Deficitul bugetar este un fenomen aclimatizat in multe tări, insa in România acesta a devenit una dintre cele mai anevoioase probleme pentru politica economica.

În lucrare vom parcurge principalele etape ale sistemului bugetar, analizând rolul si formarea bugetului de stat, principalele surse de finantare, cheltuielile bugetului de stat in raport cu veniturile, relatia dintre deficitul bugetar și redresarea economiei.

Capitolul I

Evoluții caracteristice ale bugetului general consolidat si deficitului bugetar

Introducere

Bugetul de stat este instrumentul relatiilor economice ce indeplinește rolul de alocare, redistribuire și consolidare macroeconomica. Bugetul de stat este realizat de Guvern începând cu 1 ianuarie și se încheie la 31 decembrie. Acesta este aprobat de Parlament fiind și singurul organ legiuitor.

Bugetul este un act scontat prin care se urmarește sursa veniturilor, acesta fiind alocat în scopul furnizării către serviciile publice. Domeniul care își reflectă resursele financiare și cheltuielile este constituit de bugetul general consolidat și cuprinde toatalitatea bugetelor sectorului public, si anume: bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de sănătate, bugete locale, bugetul asigurărilor de stat, bugetul trezoreriei statului, bugetele fondurilor speciale, bugetul institutiilor publice, bugetul fondurilor externe nerambursabile, bugetul creditelor externe contractate ori garantate.

Guvernul elaboreaza politici financiare care reglementează nivelurile si categoriile impozitelor, contributiilor percepute de la persoanele juridice si cele fizice, acestea având denumirea și de taxe. Totodata se impune și analiza destinațiilor pentru alocarea bugetului în vederea furnizării sumelor către instituțiile publice si furnizării de bunuri.

Din punct de vedere juridic, bugetul de stat înfățișează o lege, în limbajul de specialitate având denumirea de act normativ aprobat în parlament cu caracter previzional însă și obligatoriu pentru autorizarea veniturilor si cheltuielilor timp de un an calendaristic.

Procesul bugetar, este unul decizional deoarece conținutul său constă in alocarea resurselor în raport cu nevoile societătii pentru servicii publice si bunuri, dar si democratic căci pe parcursul derulării etapelor procesului bugetar sunt manifestate și atributele statului de drept, intre care cel al separației puterilor in stat, cât și posibilitatea impunerii intereselor socialo-economice ale grupurilor de cetățeni care dețin majoritatea decizională.

Bugetul trece mai intâi prin etapele de formare si analiză, pana la 1 mai Ministerul Finantelor Publice înaintând limitele de cheltuieli stabilite de ordonatorii principali de creditare si obiectivile politicii fiscale si bugetare.

Guvernul are ca termen de aprobare 15 zile respectiv ultima zi fiind 15 mai, apoi informeaza comisiile Parlamentului pentru buget, finainte si banci. De retinut, este faptul că Senatul și Camera Deputatilor exclusiv cu consultarea Guvernului își aproba bugetele proprii, apoi sunt trimise spre introducerea acestora în proiectul bugetului de stat.

La 15 octombrie, Guvernul supune Parlamentului spre adoptare proiectele legilor bugetare și de buget, totodata în fondul de rezervă bugetară și fondul de interventie la dispozitia Guvernului se include în bugetul de stat.

Bugetul este supus dezbaterii în Parlament, trecand prin comisiile de specialitate si aprobarea acestuia.

Constituirea bugetului are urmatoarele etape:

Elaborarea proiectului de buget;

Aprobarea si publicarea in Monitorul Oficial;

Executarea si controlul bugetului;

Monitorizarea executiei bugetare;

Controlul îndeplinirii prevederilor;

Aprobarea contului general de executie a bugetului;

Legea responsabilității fiscal-bugetare nr.69/2010 cu modificările ulterioare prin Legea 377/2013 cuprinde ansamblul bugetelor sistemului bugetar consolidat după cum urmează:

Bugetul de stat – reprezintă documentul elaborat de Guvern, fiind adoptat în Parlament prin lege, cuprinzând veniturile si cheltuielile prin legea bugetară anuală.

Bugetul asigurarilor sociale de stat – acesta întocmindu-se separat de bugetul de stat fiind aprobat prin lege separată de Parlament, administrat si gestionat de Ministerul muncii, familiei si protectiei sociale.

Bugetele locale – ele sunt bugete de venituri si cheltuieli ale unitătilor administrative teritoriale.

Bugetul asigurărilor de șomaj.

Credite externe pentru finantarea unor activitati si bugetul activitatii de privatizare.

Bugetul general consolidat are la baza și functiile de alocare și distribuire, atat pentru acoperirea cheltuielilor pentru crearea unui climat economic-financiar stabil, cât si pentru redistribuirea unei părti din Profitul Intern Brut prin intermediul taxelor, impozitelor, dar și prin intermediul cheltuielilor.

Principiul de baza pe care se implementează elaborarea bugetului este necondiționat echilibrul bugetar si anume, diferenta dintre cheltuieli si venituri, insă in momentul cand acestea nu se poate realiza, bugetul apare cu deficit de finantare și are denumirea de deficit bugetar.

Deficitul bugetar ia nastere cand cheltuielile nu sunt cel puțin egale cu incasarile, una din principalele cauze fiind sistemul economic de piata. În societatea modernă deficitul bugetar este un fenomen des intalnit avand in vedere și situația economica a mai multor state slab dezvoltate economic.

În Romania bugetele sunt elaborate atat la nivel central cât și local, excepții de la acestea fiind elementele fundamentale intruchipate de bugetele speciale, bugetul asigurarilor sociale si de bugetele autonome care sunt intocmite de regiile publice, acestea fiind nevoite să-și acopere singure cheltuielile.

Bugetul general consolidat este format, avand in vedere si asigurarea echilibrului dintre bugetele locale care functioneaza independent si bugetul asigurărilor de stat care este supus spre aprobare catre Parlament.

În fiecare an, este prevăzut prin fonduri speciale care are la baza principiul bugetelor de anexa. Acesta diferă de la an la an ca numar si dimensiune in contigentă cu scopurile pentru care este elaborat. Având în vedere influențele unor factori nou apăruți, ori existența imposibilității colectării veniturilor, bugetul poate suferi rectificări care sunt propuse de Guvern si aprobate de Parlament. Rectificarea este o lege cu caracter corector și poate modifica in cursul exercițiului bugetar legea bugetara anuala.

Rectificarea bugetara este elaborată respectând regulile și conditiile prevăzute de legea 69/2010, însă se poate excepta doar dacă există o prognoza a înrautățirii indicatorilor macroeconomici, rectificarea bugetară poate fi promovată și în primul semestru al anului.

Având în vedere că bugetul public exprima instrumentele politicii fiscale, rectificarea reflectă modul în care resursele financiare pot fi repartizate pe priorităti, având ca scop criterii de eficientă economica și performanță. In situatia in care se constată că sumele care au fost transferate dintr-o secțiune în alta sunt mai mari, atunci sumele se restituie către sursa finanțatoare.

Cerințele managementului performant are la bază principii bugetare clasice si moderne după cum urmeaza:

Principiul anualitătii – care obligă limitarea pe o perioadă de un an a executării cheltuielilor, de specificat că acesta își gaseste aplicarea in legea anuala privind bugetul public de stat.

Principiul uitătii – acesta solicită ca toate sumele colectate si cheltuielile lor să fie inglobate intr-un document unic.

Principiul universalitătii – necondiționat obligă să se inregistreze veniturile si cheltuielile finale brute fara omisiuni.

Principiul specializării – dictează restrictia ca un credit bugetar care este obținut să fie folosit doar pentru destinatia care a fost solicitată initial.

Principiul echilibrului – are la baza nevoia relației de egalitate dintre veniturile si cheltuielile bugetare, având în vedere că excedentul însă și deficitul bugetar prezintă un semnal negativ asupra stării de dezvoltare precare la nivelul macroeconomiei.

Principiul publicitătii – arată necesitatea de dialog intre toate componentele socientătii pe tot parcursul aprobării si executării preocupărilor bugetare, având in vedere ca elimină neîncrederea si suspiciunea fraudelor, cât și utilizarea banului public in alte scopuri nejustificate si de interes propriu.

Principiul unitătii monetare – are obligația exprimării în unitatea monetară a tururor indicatorilor bugetari si interzice folosirea exprimării valutare.

Principiile prezentate mai sus au ca rol combaterea deficitului bugetar și prevenirea acestuia, însă trebuie mentionat ca echilibrul sistemului bugetar reprezintă o problemă de importanță majoră căreia părtile implicate îi acorda o atentie sporită în economia modernă.

Accentuarea dezechilibrelor bugetare este un pericol grav pentru toate tările indiferent de gradul dezvoltării economice, acesta este considerat un atentat la bunăstarea generatiilor actuale si evident pentru cele viitoare.

Un alt pericol pentru administratia centrală îl reprezintă inflatia, un fenomen caracteristic perioadelor de criză economică. Acest fenomen este constituit de deprecierea monetara aflata in circulatie fie ca urmare a emiterii unei mase bănesti peste nevoile reale, fie prin reducerea volumului de productie și circulatie a bunurilor, si duce la scaderea puterii de cumparare din partea consumatorilor.

Veniturile si cheltuielile Bugetului General Consolidat

Evoluția veniturilor

Veniturile reprezintă totalitatea incasărilor de către autoritătile centrale și locale, acestea reprezintă mijloacelor financiare aflate la îndemâna statului, având ca rol indeplinirea obiectivelor stabilite și funcțiilor acestuia.

Veniturile publice includ și sunt structurate după mai multe criterii după cum urmează: (tabel 1.1 )

Trebuie mentionat că în proportie de 80-90% din totalul sumelor colectate provin din contribuții obligatorii, impozite si taxe, impozitarea salariilor suportate de angajator cât si de angajat si veniturile din proprietătile statului, sumele colectate pentru plata pensiilor, acestea având si denumirea de venituri ordinare.

Veniturile fiscale au caracter obligatoriu fiind stabilite prin lege și au o adaptabilitate redusă deoarece conditiile lor sunt modificate doar prin lege. Ministerul Finantelor Publice poate efectua împrumuturi pe termen scurt sub forma bonurilor de tezaur, certificate de tezaur, pentru acoperirea deficitului bugetar, deasemenea se pot face și imprumuturi publice sub forma obligatiunilor, solicitarea creditelor de la instituții financiare internationale, banci si fonduri internationale ( Banca Centrală Europeană, Fondul Monetar Internațional, Banca Mondială ș.a ), fiind catalogate drept venituri extraordinare.

In cadrul veniturilor ordinare sunt taxele, impozitele, contributii sociale si fonduri speciale extrabugetare, dar includem si veniturile din dobâbzi, dividente sau vânzarea actiunilor din patrimoniul privat ale statului, redevențele din concesionarea bunurilor respectiv resurse naturale, inchirieri de imobile.

Impozitele sunt o contribuție obligatorie din caștigurile unei persoane juridice sau fizice si au un caracter nerambursabil și sunt datorate conform dispozițiilor legale de toți contribuabili si se exercită doar pentru bunurile deținute sau veniturile realizate.

Impozitul cuprinde următoarele caracteristici:

Este o prelevare având caracet obligatoriu efectuându-se în numele statului;

Nu presupun o desfășurare directă și imediată, axându-se pe realizarea unor contraservicii publice pentru securitate si ordine publică, reprezentarea tării pe plan extern, asistentă socială, apărare natională;

Impozitele sunt nerestituibile iar contribuabilii nu pot solicita o plată directă pe baza impozitelor suportate.

Reversibiitatea este o trăsătură esentială a impozitelor deoarece sumele colectate de către stat de la persoanele fizice si juridice revin sub forma unor servicii și gratuităti de care beneficiaza contribuabili. Statul se obligă in schimbul impozitelor colectate să asigure si să creeze un cadru favorabil pentru desfășurarea activitătiilor sociale, politice în societate, economice.

Taxele alături de impozite reprezintă a doua categorie principala si o sursa eficientă pentru bugetul de stat, aceasta reprezintă plata efectuată de persoanele fizice si juridice pentru serviciile prestate de institutiile statului in folosul contribuabililor ( taxe de spitalizare, consultare, de trimbru etc ). Taxa de timbru este palata serviciilor sau lucrărilor furnizate de diferite organe ori instituții publice care elaboreaza diferite acte, rezolvând interese contribuabililor.

Taxele sunt plătite o singură data in functie de serviciul solicitat de catre contribuabil, având denumirea de unicitatea taxării, acestea se achită numai in momentul solicitării serviciilor efectuate de institutiile statului ( figura 1.1 ).

O altă ramura este impozitul pe profit, reprezintă suma datorată de contribuabil către bugetul de stat in mod direct. El este calculat asupra profitului, prin scăderea cheltuielilor necesare pentru realizarea venitului brut din totalul obtinut în urma încasărilor entitătii respectve.

Impozitul pe profit este plătit de următoarele categorii de persoane: persoanele juridice române, persoanele juridice străine care au activitătii și sediu permanent în România, persoane fizice nerizidente care desfăsoara activități în România, persoane fizice rezidente care sunt asociate cu persoane juridice române.

Potrivit prevederilor legale putem clasifica veniturile supuse impozitului pe venit după cum urmează:

Venituri din salarii ori din activitătii independente;

Venituri din investiții;

Venituri din jocuri de noroc si premii;

Venituri din transferul proprietățiilor;

Venituri din contributia fondului de pensii;

Venituri din accize;

Venituri din alte surse conform art. 78;

Veniturile din salarii se clasifică ca fiind cele obtinute in urma activitătii desfăsurate intr-o functie publică, pentru persoanele juridice ce au o functie fără scop lucrativ, soldele lunare, prime, indemnizatii, sporurile pentru personalul militar, indemnizatii pentru administratorii din companiile nationale, reprezentantii din adunarea generală a actionarilor, activitătii comerciale, profesii libere, prestării de servicii, a drepturilor de proprietate intelectuală, etc

.Veniturile din investitii sunt: dividentele, veniturile impozabile din dobânzi, câstiguri din transferul titlurilor de valori, venituri din vânzarea-cumpărarea valutară la termen pe baza unui contract, etc.

Veniturile din jocuri de noroc si premii sunt câstigurile realizate in urma participării la jocuri de noroc, de tip cazino, pariuri sportive, masini electronice, loterie, ș.a.

Veniturile din transferul proprietătilor imobiliare cu exceptia celor prevăzute de art. 771 ali (3) din codul fiscal, avănd ca obiect vânzarea de terenuri sau constructii.

Veniturile din pensii sunt sumele primite de la fondurile de pensii finantate de bugetul de stat si fondurile facultative de pensii.

Veniturile din accize fac parte dintr-o categorie specială fiind taxe speciale de consum doar pentru anumite produse provenite din import sau din tara, stabilite în trei grupe având si denumirea de accize armonizate din care fac parte băuturile alcoolice, produsele din tutun, electricitatea și uleiurile minerale în care sunt incluse benzinele cu sau fără plumb, gazul natural etc.

Tot din categoria accizelor mai fac parte produse precum cafeaua, confecții din blănuri naturale, articole din cristal, bijuterii din platină și aur, produse de parfumerie, aparate din categoria electrocasnicelor, arme de vânatoare.

Alte venituri sunt reprezentate de asigurări suportate de persoanele fizice intependente sau de entităti, câstiguri primite de la societătile de asigurării, veniturile primite de pensionarii sunt forma serviciilor si alte drepturi, conform clauzelor contractului colectiv de muncă ori in baza unor legi speciale, venituri primite reprezentând onorarii, alte venituri cu caracter impozabil prin normele elaborate de Ministerul Finantelor Publice.

Reprezintă venituri si impozitul pe veniturile microîntreprinderilor, taxa pe valoare adăugată ( fiind un impozit indirect datorat bugetului de stat, cota taxei pe valoare adăugată este de 26% ), accizele ( pentru produsele alcoolice, tutun, produse petroliece, produse de lux ), taxele vamale.

La bugetul de stat intra si contributiile sociale, conform Legii nr. 500/200 cu toate reglementările reprezintă extragerea unei părti din veniturile persoanelor juridice si fizice, conform Legii nr. 19/200, prin contributia asigurării sociale se determină diferitele tipuri de pensii acordate de stat.

O altă contributie este pentru asigurarea bolilor profesionale si accidente la locul de muncă, fiind o contributie ce se plătește lunar si are ca scop constituirea constituirea si functionarea sistemului de asigurări pentru boli profesionale si accidente de muncă, principalele obiective ale asigurării fiind reabilitarea medicala, acordarea de drepturi in bani pe termen scurt si lung sub forma de ajutoare in conditiile prevăzute de lege.

Contributia fondurilor speciale extrabugetare din care fac parte fondul asigurării sociale de sănătate si contributii la bugetul asigurator de șomaj conform art. 78 din Legea nr.500/200, contributia pentru fondurile extrabugetare se platește lunar de contribuabili si constituie principalul venit al bugetului asigurării sociale de sănătate, respectiv bugetul asigurator pentru șomaj.

Veniturile extraordinare sunt rezultate din tranzacții ce nu se așteaptă să se repete intr-un mod frecvent, fiind definite clar de activitățile curente.

Trezorăria Finantelor Publice poate finanța deficitele bugetare pe anii precedenți, bugetul asigurărilor sociale de stat poate primi sume cu această destinatie ca o finantare temporară, deasemenea administrațiile publice locare pot solicita pentru acoperirea deficitelor de casă temporare, împrumuturi din contul general al trezorăriei.

Conform art. 69 din Legea 500/200 si art. 68 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr./ 2003, împrumuturile temporare la înfințarea unor ordonatori de credite, a unor instituții publice ce nu dețin fonduri suficiente, se poat acorda împrumuturi pe vază de conventie din bugetul propriu fără dobândă. Împrumuturile acordate vor fi rambursate in termen de un an incepând cu data acordării, însă potrivit legii pot intervenii penalităti si se vor aplica dobânzi pentru nerambursarea la termenul stabilit.

Datoria publică reprezintă ansamblul veniturilor extraordinare, provenind din contracte garantate sau directe de stat prin intermediul Ministerulu Finantelor publice, si reprezintă totalitatea obligațiilor financiare interne si externe, ea fiind datorie publică locala si datorie publică guvernamentală,

Datoria publică are denumirea de intrumente ale datoriei publice, si reprezintă modalitatea de a atrage venituri extraordinare din împrumuturi de stat de la instutuții de creditare, bănci, persoane juridice străine sau române, instituții și organizatii financiare internaționale, titluri de stat emise pe piața externă și internă, garanții de stat, împrumuturi temporare din contul curent general al Trezoreriei de stat.

Avantajele împrumuturilor de stat contribuie la consolidarea patrimoniului de stat, prin valori reale ca urmare a folosirii sumelor in folosul public, reprezintă un factor important pentru încurajarea economisirilor și de active a capitalelor particulare.

Totodată sunt si dezavantaje deoarece obliga generațiile viitoare să suporte cheltuielile pentru rambursarea împrumuturilor mai ales pe termen îndelungat, influentează procesul de dezvoltare a producției și dezvoltarea economiei nationale într-un ritm normal.

Pentru a contracta un împrumut, Guvernul prin intermediul Ministerului Finantelor Publice și cu acordul Parlamentului poate solicita un împrumut fie când apar cheltuieli neprevăzute ori in cursul exercițiului bugetar.

Statul poate solicita împrumuturi de la următoarele instituții financiare internaționale: (figura1.2)

Fondul Monetar International îsi are sediul la Washington și a inceput să functioneze in 1947 pe 1 martie fiind o instituție specializată a ONU, inițial având 39 de state membre. În 1992 a existat o crestere bruscă a numărului de membri FMI aderând 15 republici din fosta Uniune Sovieticâ iar în prezent 188 de state sunt membre FMI, România aderând in 1972.

Principalele funcții ale FMI sunt de supraveghere a sistemului monetar internațional, politicii monetare si rata de schimb între țările membre, acordarea de credite pentru state ce au dificultăți in balanța de plăți, deasemenea recomandă politici financiare pentru statele membre.

Banca Mondiala fiind cunoscută si ca Banca Internațională pentru Reconstrucție si Dezvoltare a fost înființată la 1 iulie 1944 fiind formată din mai multe subsidiare și se axează pe finanțarea și reconstrucția economiilor din europa. Banca Mondială este susținută cu finantări internaționale si oferă asistență financiară si tehnică tarilor în curs de dezvoltare. O conditie obligatorie pentru tările care doresc să adere la Banca Mondială este necesar ca să fie membre a Fondului Monetar Internațional ulterior devenind membre ale CFI și ADI. Banca Mondială acordă împrumuturi guvernelor ori instituțiilor care prezintă garanții guvernamentale, având doua programe de împrumut pentru ajustare sectorială și structurală, având ca scop aprovezionarea prompta cu resurse financiare în vederea reformării sectorului economic privat și întărirea exportului.

Agentia de Garantare a Investițiilor are rolul de a sprijinii statele sărace cu împrumuturi pe termen lung respectiv pâna la 40 de ani, fiind percepută o taxa de administrare însa nu se solicită dobânda, având perioada de grație de 10 ani.

Deși are capital propriu însă primește și donații din partea statelor dezvoltate pentru a finanța împrumuturile, iar o parte din venitul net al BIRD este transferat către ADI.

Corporația Financiară Internațională a fost înfințată în anul 1956 cu scopul de a dezvolta sectorul privat din statele in curs de dezvoltare, având conditii de finanțare corelate cu condițiile de piată fiind mai dure decât Banca Mondială, având înfințate mai multe fonduri de investiții pentru dezvoltarea burselor din tările in curs de dezvoltare mai avansate, implicându-se activ în managementul afacerilor.

Centrul Internațional pentru Arbitrajul Disputelor în Investiții oferă soluții pentru arbitrarea si concilierea disputelor dintre guvernele statelor membre și investitori.

Băncile regionale de Dezvoltare prin Banca Inter Americană de Dezvoltare, Banca Africană de Dezvoltare, Banca Europeană de investiții, Banca Europeană de Reconstructie si Dezvoltare și Clubul de la Paris care este un for neoficial înfințat în urma unei întâlniri între Argentina si principalii creditori în care s-a convenit că datoria acesteia fată de guvernele străine să fie restructurata.

Banca Central Europeană este banca centrală a Uniunii Europene cu sediul la Frankfurt, având functia de administrare a politicii monetare în tările ce folosesc euro ca monedă însă colaborând cu băncile centrale din cele 28 de state membre.

Banca Central Europeană este o instituție independentă neacceptând instrucțiuni de la un alt organism în luarea deciziiilor, prin urmare toate guvernele naționale si instituțiile din Uniunea Europeană trebuie să respecte acest principi.

În temeiul art. 127 alin. 6 din Tratatul privind functionarea Uniunii Europene, Banca Central Europeană este responsabilă cu cooperarea la nivel european si internațional, definirea si punerea in practică a politicii monetare pentru zona euro, operațiuni de schimb valutar, mentine echilibrul ratelor de schimb, emiterea de bancnote si monitorizarea evoluției preturilor.

România a parcurs doua etape incepând cu anul 1990 si până în prezent, în prima etapă devenind membră a Băncii Europene pentru Reconstrucție si Dezvoltare și Corporației Financiare Internaționale, normalizarea relațiior înghețate la jumătatea anilor 1980 în urma rambursărilor anticipate a contractelor anterioare și reluarea dialogului de politică economică cu Fondul Monetar International.

A doua etapă a carei inceput este situat la jumătatea anului 1991 și s-a fixat primul angajament stand-by cu Fondul Monetar Internațional și incheierea negocierilor pentru primele împrumuturi de la BIRD și BEI.

România are ca obiectiv menținerea dialogului cu FMI, consolidarea credibiității externe, stabilizarea legislativă, politică, financiară și concomitent cu reluarea creșterii economice, stabilizarea cursului de schimb al leului.

O altă categorie a veniturilor extraordinare o reprezintă titlul de stat care este un instrument financiar care atestă datoria publica sun formă de certificate de trezorerie, bonuri, obligațiuni, certificare de trezorerie nerăscumpărate la scadență sub formă de certificate de depozit. Acestea au termen scurt ce durata de rambursare nu depășește 1 an, termen mediu cu rambursare între un 1 an și 5 ani, termen lung în care durata de rambursare depășește 5 ani, fiind emise la purtător sau nominative, materializată sau dematerializată si pot fi negociabile sau nenegociabile. Titlurile de stat sunt autorizate de Ministerul Finantelor Publice pentru emitere atât in moneda natională si valută.

Garanțiile guvernamentale care au si denumirea de garantie de stat reprezintă angajamentul in contul și în numele statului și asumat de Guvern, prin Ministerul Finantelor Publice în calitate de garant și are obligația de a plăti la scadentă obligațiile neonorate de ale garantului. Ministerul Finantelor Publice poate și este autorizat să emită garanții de stat pentru împrumuturi de administratia publică sau orice agent economic, desemnat prin hotarăre de Guvern prin care prevede că rambursarea împrumutului garantat de stat să se faca din surse proprii pentru a nu afecta bugetul general consolidat. Garantul poate fi o unitate economică subordonată unei autorități administrației locale sau centrale.

Scrisoarea de garantie este documentul care atestă existența garanției de stat în care specifică condițiile in care aceasta poate fi valorificată de către instituția care acordă creditul.

În administrarea veniturilor bugetului general consolidat, codul fiscal predeve o serie de principii generale de conduită:

Principiul aplicarii unitare a legislatiei, fiind si o obligatie a organului fiscal;

Principiul exercitării dreptului de apreciere, oferă organului fiscal in limitele competențelor si contribuțiilor sale, să evalueze relevanța stărilor fiscale și să adopte soluții admise de lege.

Principiul rolului activ al organului fiscal, are rolul de a înștiința subiectul impozabil cu privire la drepturile si obligatiile sale, să utilizeze documente si informații necesare asupra situației fiscale a contribuabilului, are obligația de a îndruma contribuabilii in vederea depunerii si corecției declarațiile de avere sau alte documente,

Principiul intrebuintării limbii oficiale in administrarea fiscală, documentele și înscrisurile justificative redactate in altă limbă se depun doar cu traducere în limba română fiind certificate de traducători autorizați.

Principiul obligației de cooperare, contribuabilului îi revine obligația de a coopera cu organul fiscal.

Principiul dreptului de a fi ascultat, organul fiscal este obligat să asigure contribuabilului dreptul de a-și exprima punctul de vedere în luarea deciziilor.

Principiul secretului fiscal obligă funcționarii publicii să păstreze secretul asupra informațiilor fiscale privind contribabilul cu exceptiile prevăzute de lege.

Evoluția cheltuielilor

Cheltuielile publice sunt modalități de utilizare și repartizare a fondurilor pentru satisfacerea necesitățillor generale ale societății. Repartiția fondurilor este făcută prin stat de către autoritățile sau instituțiile sale publice și sunt intrebuințate in inters public.

Mărirea cheltuielilor publice diferă de la o tară la alta in funcție de nevoia acestora, influența structurii cheltuielilor fiind puternic influențată de clasa societății. Legea bugetara anuală este documentul care autorizează și prevede, pentru fiecare an bugetar, reglementări specifice legate de acestea si cheltuielile bugetare.

Sumele care sunt aprobate cu titlu de cheltuieli prin legea anuală bugetara ilustrează limitele maxime care nu pot fi depășite, asigurara cheltuielilor publice se face numai in limita creditelor bugetare aprobate.

Efectuarea de cheltuieli presupune un număr insemnat de operațiunii si procedee, printre care:

Definirea bugetelor din venituri si cheltuieli cu repartizarea pe fiecare instituție publică ce are ca rol calitatea de ordonator de credite cu aprobările de rigoare;

Deschiderea de credite bugetare fiind consocută ca și autorizare bugetară;

Realizarea veniturilor proprii in cuantumul prevăzut, când instituția publică în cauză are dreptul prin lege să-și acopere doar o parte din cheltuieli din aceste ventirui. Tot această prevedere este valabilă și în cazul consiliilor locale și județene, pentru care realizarea veniturilor proprii infățisează condiția de bază și limita in cadrul căreia se pot efectua cheltuieli.

Înafara de etaptele prezentate mai sus, alte etapte importante in efectuarea plăților din contul trezoreriei statului sunt pentru angajare, lichida, plată și ordonanțare. Primele trei operațiuni sunt efectuate de conducătorii instituțiilor publice sau de catre împuterniciții acestora.

Autorizarea bugetară din punct de vedere al întinderii cheltuielilor aprobate pentru legea bugetară anuală sunt din două categorii: cheltuieli multianuale si cheltuieli anuale. Actiunile multianuale se înscriu în buget ca credite bugetare și credite de angajament.

Creditul de angajament reprezintă limita maxima a cheltuielilor in timpul exercițiului bugetar în limitele aprobate iar creditul bugetar reprezintă sumele aprobate prin buget până cand se pot ordonanța si efectua plățile in cursul anului bugetar reprezentând anganjamente contractuale în cursul exercițiului bugetar fie din exerciții anterioare pentru acțiuni multianuale. Angajamentul legal reprezintă orice act juridic din care rezultă o obligație pe seama fondurilor publice.

Angajamentele legale sunt la rândul lor provizorii si se referă la cheltuielile curente de natură administrativă, efectuându-se in mod repetat în cursul unui exercițiu bugetar, ordonatorul de credite având obligația să verifice să nu fie depășit de valoarea angajamentelor legale individuale.

În cazul anganjamentelor legale individuale care sunt aprobate până la finele anului, persoana împuternicită nu are obligația să exercite controlul preventiv deoarece viza de control financiar preventiv se aplică doar pentru angajamentele legale individuale ce nu depășesc valoarea antajamentelor legale provizorii.

Lichidarea este o etapă a execuției cheltuielilor în cadrul căreia este verificată existența angajamentelor în vederea stabilirii sumelor datorate pe baza unor documente ce atestă lucrările executate și serviciile prestate prin facturi fiscale, state de plată în cazul salariilor, fiind analizate de persoana însărcinată de ordonatorul de credite pentru lichidarea cheltuielilor.

Ordonanțarea plății cheltuielilor bugetare este un document intern prin care ordonatorul de credite îi dă dispoziție conducătorului departamentului financiar-contabil să redacteze instrumentele de plată a cheltuielilor.

Plata cheltuielilor este realizată de persoane autorizate având rolul de contabil, plățile se fac conform destinațiilor aprobate în limita creditelor bugetare. Acestea se fac prin unitățile de trezorerie, excepție făcând plățile în valută, ele se efectuează prin bănci. Principalele instrumente de plată folosite sunt cecul de numerar si ordinul de plată pentru trezorăria statului și necesită aprobarea conducătorului departamentului financiar-contabil și persoana cu atribuții pentru efectuarea plății prin semnătură.

În timpul derulării execuției bugetare pot apărea situații de deficit și excedent, pentru soluționarea acestor situații se apelează la viramente de credit bugetar presupunând opreațiunea de diminuare a creditului bugetar la instituția cu excedent și majorând la instituția cu deficit, la care fondurile sunt insuficiente respectânu-se dispozițiile si principiile legii finantelor publice, această operațiune efectuându-se doar intr-o anumită perioadă a exercițiului bugetar începând cu semestrul II al anului.

Un rol important în efectuarea cheltuielilor bugetare îl reprezintâ unitățile Trezoreriei statului, unde îsi au conturi deschise instituțiile statului consumatoare de fonduri publice, prin intermediul acestora efectuându-se plăși de casa, be paza unui sistem informațional-contabil, sunt evidențiate plățile de casă pentru toate componentele bugetului general consolidat.

Cheltuielile se clasifică în literatura de specialitate în grupe după diferite criterii, pentru a se întelege rolul cheltuielilor precum și caracterul și continutul politicii economice care este promovat de către un stat, este necesar în primul rând cunoasterea structurii și după destinația pe care o au acestea.

Statul efectuează următoarele cheltuieli pentru indeplinirea funcțiilor sale după cum urmează:

Cheltuieli publice în scopuri sociale;

Cheltuieli pentru educație, cercetare și dezvoltare;

Cheltuieli militare pentru sigurantă natională;

Cheltuieli pentru funcționarea apăratului de stat;

Cheltuieli pentru acțiuni economice;

Organizația Natiunilor Unite, consideră faptul că importanța teoretică în analiza categoriilor de cheltuieli îi permite statului să încadreze finanțele publice într-una din din categoriile clasice sau moderne, cunoașterea gradului de centralizare sau descentralizare a măsurilor economice si politice, cunoașterea direcțiilor de evolutie ale statului și priorităților pe care le stabilește în vederea utilizării resurselor publice.

Cheltuielile publice în scopuri sociale sunt pentru finanțarea învătământului publice dar și pentru subvenționarea celui privat, pentru eficientizarea și organizarea sistemului asistenței sociale si securității, pentru salvgradarea sănătății prin înfintarea și extinderea spitalelor de stat etc.

Investițiile în captitolul uman, cum mai sunt denumite cheltuielile de stat pentru învățământ ocupă o pondere importantă în bugetul național având un randament mare pentru colectivitate, deși finanțarea acestei activități nu se asigură doar pe seama resurselor bugetare, având si resurse care provin din taxe scolare, venituri prin exploatarea proprietăților aparținând socoliilor, donații etc.

Pentru asistența medicala revin cheltuielile pentru sănătate, cheltuielile efectuate cu persoanele minore pentru asigurarea sănătății persoanelor care se pregătesc să intre in activitatea productivă, fac parte din investiții in resurse umane și au același caracter cu cheltuielile pentru învățămând. Cheltuielile efectuate in perioada in care utilizatorii lor efectuează o activitate productivă, acestea sunt indreptate pentru menținerea stării de sănătate a populației active, cheltuieliile sunt recuperate din veniturile realizate de persoanele cărora li s-a menținut capacitatea de muncă.

Trebuie specificat că pentru ingijirea persoanelor care și-au pierdut irevocabil capacitatea de muncă sau a persoanelor în vârstă, cheltuielile sunt suportate din veniturile realizate de aceștia in perioada de activitate productivă.

Fondul Național Unic de Asigurări Sociale de Sănătate este cel care asigură cheltuielile publice pentru sănătate, iar asigurările sociale de sănătate este principalul sistem de finanțare pentru ocrotirea și promovarea sănătășii populației care asigură acordarea unui pachet de servicii de bază, reglementat prin lege. Benificiarii asigurărilor sociale sau asigurații sunt toți cetățenii români care au domiciliu în tară dar și cetățenii străini cu domiciliu în România însă pentru cei din urma trebuie să respecte și ei condiția plății contribuțiilor de asigurare socială si sănătate.

Cheltuielile pentru asigurările sociale oscilează de la o tară la alta și cuprind în primul rând plata pensiilor iar în al doilea rând plata unror ajutoare in caz de acidente de muncă ori in caz de boală, îndemnizații de somaj, alocații pentru famili defavorizate etc. Din sfera cheltuielilor sociale mai fac parte și cheltuielile pentru curtură și au în vedere formarea, întretinerea și funcționarea instituțiilor culturare, de exemplu: teatre, filarmonici, teatre, opereta, patrimoniul cultural dar și presa, case de film, edituri. Aceste cheltuieli reprezintă politica culturală a statului iar principalele surse de finantare sunt din încasări proprii, sponsorizări, donatii și fondurile bugetare.

De menționat că cheltuielile publice pentru cultură, culte, ori activitate sportivă și tineret contribuie la edicarea estetică, morală și spirituală a cetătenilor prin activitățile sportive, artistice, religioase sau de divertisemnt.

Cheltuielile pentru educatie, cercetare și dezvoltare reflectă politica statului in domeniul științei și au ca menire de a susține și a încuraja inovarea, pentru acest domeniu finanțarea se face cu anumite diferențieri pentru fiecare din formele de mai jos:

Cercetarea fundamentală are ca scop inovarea teoretică și extinderea limitelor cunoașterii, iar finanțarea este făcută in pare parte de stat.

Cercetarea aplicativă sau inovarea practică are ca scop crearea de produse, tehnologii, servicii și tehnici retelei noi ori îmbunătățite, fiind finanțată de către agenții economici.

Cercetarea de dezvoltre, având ca scop aplicarea cercetării sau transferul ei în societate și economie, aceasta este finanțată în mare măsură de agenții economici sau din surse externe.

Un rol deosebit de important și o poziție aparte revine universitățiloor care, acestea efectuiază cercetări în baza unui contract cu statul sau agenții economici, formându-și fonduri proprii pe urma acestor contracte ulterilor folosind finanțarea pentru infrastructura cercetării respectiv laboratoare, echipamente, aparatură, dar și pentru formarea resursei umane.

Cheltuielile militare pentru sigurantă natională înfățișează unul din cele mai importante capitol al cheltuielilor publice, având o sarcină foarte importantă în bugetele statelor, cheltuielile sunt risipitoare și neproductive, având repercusiuni în economia tărilor în curs de dezvoltare, ritmul de creștere a cheltuielilor pentru departamentul apărării depășeste pe cel al venitului national.

În literatura de specialitate cheltuielile sunt clasificate în doua categorii acestea fiind directe și indirecte. Prima categorie face referire la cheltuielile cu întreținerea pe teritorii străine și în tară a armatei, achiziționare de armament, echipament militar, întreținerea și modernizarea flotei marine și aeriene, acestea figurând în cheltuielile ministerelor respective. A doua categorie sunt prezentate cheltuielile legate de urmărilor conflictelor și războaielor, reparații prin despăgubire de război, plăți în contul datoriei publice pentru contractele în timpul războiului, cheltuieli cu pregătirea de război, plata pensiilor datorate văduvelor, orfanilor și invalizilor de război dar și cheltuieli legate de aplicarea unor acorduri internaționale având caracter militar.

Cheltuieli pentru funcționarea aparatului de stat face referire la organele care se ocupă de cele mai diferite probleme, elaborând și adoptând legi, întreținerea relațiilor diplomatice cu alte state, stabilirea și încasarea taxelor și impozitelor, salubrizare, canalizare, iluminatul public, înregistrarea actelor de stare civilă, întreținerea și repararea străzilor, construirea de drumuri și poduri, protecția mediului înconjurător etc.

Un alt rol important îl are în gestionarea cheltuielilor privind organele însărcinate cu menținerea ordinii publice: poliția și jandarmeria, justiția, siguranța statului și populației. Mărirea cheltuielilor sporește odată cu creșterea nevoilor vieții sociale-economice, ajundând în tările dezvoltate la o treime din venitul național.

Aceste cheltuieli nu se referă numai la salariile funcționarilor de stat, ci și la mijloace tehnice și materiale pe care trebuie să le aibă la dispoziție pentru o mai bună funcționare a aparatului de stat, nivelul remunerației funcționarilor publici este foarte important pentru a nu se ajunge la grave fenomene de disfuncționalitate sau fapte de corupție.

Cheltuielile pentru acțiuni economice au cunoscut o creștere deosebită în perioada postbelică, având un rol deosebit de important în concretizarea conținutului politicilor intervenționiste. Resursele bugetare destinate finanțării economiei nationale sunt pentru realizarea investițiilor, construirea de uzine noi, fabrici, întreprinderi, utilaje și unelte necesare producției, reparații și dotări, acordarea unor subvenții la export sau import, finanțarea acțiunilor zootehnice, agronomice și veterinare, etc.

Guvernul alături de fiecare ordonator de credite, dar și entitățile responsabile cu elaborarea politicilor din sectorul public trebuie să se asugure că toate prevederile sunt în concordanța cu regulile fiscale și principiile responsabilității acestora. Nu se pot promulga acte normative cu cel putin 180 de zile înainte ca mandatul Guvernului să expire, conform art. 110 din Constituția Romaniei, republicată, pentru a nu conduce la cresterea cheltuielilor pensiile sau personanul din sectorul bugetar.

Inflația și efectele sale în societatea actuală.

Inflația este un fenomen care și-a facut simțită prezenta în viața oamenilor sub diverse forme încă de la inceputuri, afectând în mare măsură bunul mers al vieții sociale, economice și politice. În literatura de specialitate inflația se manifestă cu creșterea generalizată a prețurilor iar puterea de cumpărare pe piată scade.

În termeni monetari acest lucru se exprimă prin faptul că preturile serviciilor și bunurilor cresc, deasemenea și cantitatea de bani fizici crește, iar puterea de cumpărare a unei unități monetare practic scade.

Economiștii care studiază fenomenul sunt de acord ca inflația reprezintă un fenomen negativ generând numeroase probleme, însă se admite si faptul că inflația este un dezechilibru al fluxurilor cererii de bunuri în raport cu posibilitatea ofertei de piată, care creează un aspect global fiind caracterizat printr-o mișcare ireversibilă și autoîntreținută de creșterea prețurilor si epuizarea progresivă a devizelor al statului.

Inflația ridicată și durabilitatea acesteia este una din caracteristicile macroeconomice din tărie care sunt în curs de dezvoltare, divizandu-se în mai multe categorii: hiperinflație – un termen economic folosit doar pentru o rată mare și crescătoare a inflației, avănd consecințe grave asupra populației, ei au tendința de a renunta la bani și intoarcerea la troc.

Dicționarul economic nu ne prezintă o definiție clară referitor la hiperinflație, însă inflația mare se combate prin devalorizare de monedă și obligă Guvernul și Banca Națională la construirea unei reforme monetare.

În istorie au fost înregistrate perioade scurte de hiperinflație însă nu au atins cote ridicate ca în secolul XX, și trebuie menționat faptul că într-o economie hiperinflaționistă, aceasta este atotstăpănitoare fiind o problemă care ajunge să domine viata economică cotidiană.

Inflația este de fapt o generalizare a excesului de cerere, și reprezintă un fenomen novice în economia contemporană deși manifestările ei au fost întâlnite incă din secolul al XVII-lea și este considerat ca o maladie cronica fiind greu de stăpânit.

Termenul de inflație din punct de vedere etimologic provine din latinescul „ inflare”, iar preluarea și folosirea acestuia în limbajul de specialitate economic este pe deplin motivat, deoarece incă de la început și până în zilele noastre fenomenul de inflație s-a manifestat prin creșterea exagerată a prețurilor.

Conform definiției inflația reprezintă o disfuncție gravă între volumul economiei reale și cele nominale. Trebuie menționat faptul că inflația nu reprezintă orice creștere a prețurilor, ea trebuie să fie foarte puternică chiar anormală pentru a se înfățișa drept inflație.

Formele inflației sunt următoarele:

Inflația liniștită care presupune o creștere a prețurilor de până la trei procente ( 3% )

Inflația moderată, aceasta reprezintă creșterea prețurilor anual cu 15 – 30%, Rudiger Dornbusch și Stanley Fischer fiind și vice-director executiv al Fondului Monetar Internațional în 1993.

Criza inflaționistă care este caracterizată o inflașie de urată, de cel puțin doi ani iar rata anuală depășește 40%, William Easterly și Michael Bruno economiști la Banca Mondială in 1998, au propus si definiția crizei inflaționiste.

Inflația rapidă, apare în momentul când creșterea prețurilor anual se apropie de 10%

Inflația galopantă, creșterea prețurilor depășește 10% anual.

Hiperinflația, reprezintă creșteri de peste 50% pe lună, începând cu luna în care prețurile cresc cu 50%, Phillip Gagan a fost cel care a formulat pentru prima dată definiția hiperinflației.

Inflația prin cerere este produsă de dezechilibrul care se arată pe piața serviciilor și bunurilor, având ca motiv creșterea cantitășii de monedă modificând raportul dintre consum si economii. Astfel de dezechilibre se manifestă în cadrul unui sector de activitate, apoi treptat extinzându-se prin mecanisme specifice în întreaga economie. Principalele mecanisme de transmitere a dezechilibrelor consta în relațiile interindustriale, creșterea veniturilor populației având ca repercusiune creșterea cererii de produse, etc.

O altă categorie o reprezintă inflația prin cosurti și este stârnită prin revendicarile grupurilor sindicale, solicitând creșterea salariilor în domenii unde nu se obțin creșteri de productivitate, având ca și consecință majorarea costurilor pentru serviciile și bunurile care sunt produse ducând și la creșterea prețurilor. Inflația prin costri este declanșată pe piața factorilor de producție, iar remunerația fiind principala componența a costului, mobilizează o creștere a prețurilor.

Inflația importată rezultă din participarea economiilor la curentul internațional și se manifestă, și rezultă în urma importului de produse care sunt realizate de o anumită tară și materii prime. Se arată prin variația cursului de schimb nefavorabil pentru importatori, majorând automat prețurile de producție pentru a estompa deficitul cauzat sub presiunea prețurior de import.

În unele tări este adoptată strategia inflației structurale, determinată de dezvoltarea accelerată și creșterea economică, ceea ce implică mobilizarea factorilor de producție. Noile activitătii sunt finanțate in general de credite bancare și prin fonduri bugetare, marcând procesul inflaționist care este susținut de sarcini fiscale și sociale, afectând obiectivele anumitor categorii sociale.

În momentul apariției fenomenului de inflație, Guvernul și Banca Naționalî intervine cu măsuri antiinflaționiste pentru combaterea acestuia, pentru protejarea agentilor economici, prin cresterea procentuală a salariilor și pensiilor, încât să acopere creșterea preturilor și scăderea puterii de cumpărare a banilor prin indexare. O altă metodă o reprezintă creșterea dobânzilor plătite pentru econpmiile depuse, subvenționarea preturilor unor produse.

Totodată se iau măsuri si pentru diminuarea si controlul inflației prin creșterea volumului de servicii si bunuri prin dezvoltarea activității productive, reducerea masei monetare prin limitarea creditului de consum, creșterea dobânzilor la credite, obligarea băncilor să-si facă rezervă monetară, echilibrarea balanței de plăți externe și a bugetului de stat.

Statul și cu soluții si căi de combatere a inflației prin:

Deflație, care este un fenomen economic ce reprezintă opusul inflației și este caracterizat prin scăderea prețurilor serviciilor și bunurilor. Are consecințe asupra economiei la fel de grave ca și inflația, insă principalul obiectiv îl constituie reducerea provocată prin măsuri ce țin de politica monetară a veniturilor populației, măsură ce dorește să conducă la scăderea prețurilor sau împiedicarea creșterii lor. Deflația are ca efect creșterea numărului de someri întrucât scade cererea de bunuri și servicii.

Devalorizarea, este acțiunea prin care se reduce valoarea monedei naționale în raport cu altă valută străină sau aurul.

Revalorizarea este realizată prin ridicarea cursului oficial al banilor în raport cu valutele străine sau aurul, măsură ce duce la scumpirea monedei respective.

Nulificarea este acțiunea de introducere a unor semne bănești cu un alt conținut în aur și îndepărtarea însemnelor bănești depreciate.

În România rata economisirii este mica arătând că resursele pentru dezvoltare cât și cele pentru acoperirea deficitului bugetar și comercial este extrem de redus. Nivelul scăzut al economiei și lipsa resurselor pentru investiții determină o capacitate redusă de dezvoltare economică, având ca și consecință reducerea competitivității producției românești.

Deficitul Bugetului General Consolidat și caracteristicile acestuia.

Potrivit legii, Bugetul general consolidat definit prin Legea 500/2002 cu toate modificarile ulterioare, reprezintă ansamblul bugetelor care fac parte din sistemul bugetar. În doctrină acesta a mai fost definit ca program de cheltuieli ce urmează să se efectuieze dar și a veniturilor ce urmează să se realizeze intr-o perioadă determinată.

Bugetul general consolidat exprimă instrumentele politicii fiscale și monetare, deasemenea este reflectat modul în care resursele financiare sunt mobilizate si repartizare pe destinații si priorități, ținând cont de economicitate, eficientă, performanță.

Izvoare ale dreptului financiar, care se împart în două categorii ( izvoare comune dreptului financiar si altor ramuri de drept, și izvoare specifice dreptului financiar ), primele sunt concepute din totalitatea actelor normative ce reglementează raporturile juridice financiare, iar principalul loc îl ocupă Legea Fundamentală a statului din Constituție, unde se găsesc articole care fac referire la domeniul de reglementare al finanțelor publice prin art.56 – Contribuții financiare, art.137 – Sistemul financiar, art.138 – Bugetul public national, art. 139 – Impozite taxe și alte contribuții, și art.140 – Curtea de conturi.

Prevederile constituționale conțin dispoziții referitoare la elaborarea, aprobarea și executarea bugetului general consolidat și incheierea execuției bugetare. Tot prin norme constituționale sunt stabilite competențele statului, cu privire la gestionarea responsabilă a banului public, sarcini care fac parte din controlul execuției bugetare.

Izvoarele specifice dreptului financiar sunt considerate acte normative ce cuprind dispoziții referitoare la sfera finantelor publice din Legea nr. 500/2002 cu toate modifiările ulterioare, și face referire la elaborarea, aprobarea și execuția bugetului, stabilirea și înțelegerea impozitelor, taxelor, alte venituri ale statului, utilizarea mijloacelor financare ale puterii legislative, judecătorești și executive, prin controlul modului de utilizarea a mijloacelor bănești și materiale ale instituțiilor publice, al capitalului social investit de către stat în societății comerciale.

În literatura economică de specialitate bugetul are următoarele trăsături:

Este un act previzional indicând veniturile financiare ale statului și destinația acestora prin cheltuieli bugetare.

Este un act de autorizare, puterea legislativă împuternicește executivul cu privire la executarea cheltuielilor și să perceapă veniturile în acord cu prevederile legale.

Este un act anual, în care se programează și se urmărește execuția veniturilor și cheltuielilor.

Reprezintă un sistem de fluxuri financiare, privind formarea resurselor financiare publice , gestionarea, ultilizarea și controlul folosirii.

Este un instrument de politică al statului în domeniul fiscalității, reflectând pe baza opțiunilor economico-politice, sociale, reprezentând politica financiară propriu-zisă a statului.

Evoluția economiilor financiar-fiscale naționale, simultan cu apariția unor fenomene secundare cum ar fi războaie, crize, a îndrumat cert la promovarea intervenționismului si la adaptarea noțiunii privind echilibrul bugetar pentru noile relații economice.

Deasemenea, creșterea intensității fluxurilor economico-sociale dintre stat, intreprinderile publice și private dar și populatie au provocat creșterea rolului bugetului de la cel pur financiar, la inglobarea și reflectarea intregii activități a națiunii. Acest lucru nu înseamna abandonarea rolului financiar al bugetului, ci doar faptul că acesta trebuie să fie stabilit în strânsă legătură cu situația economico-socială și financiară a statului.

Bugetul se reflectă în expresie valorica, structura Produsul Intern Brut și modificările intervenite în procesul repartiției. Economiștii moderni nu resping teoriile echilibrului bugetar însă, acesta este abordat în contextul echilibrului economic general. Trebuie menționat că realizarea echilibrului general implică îndeplinirea unor conditii după cum urmează: ocuparea în totalitate a capacităților și a fortei de munca, progresul economic, etc.

In cazul in care unul din elementele echilibrului lipsește, atunci statul acționează pentru restabilirea echilibrului. Prin intervenția sa poate să ia diverse forme, inclusiv prin practicarea deficitului bugetar ca mod de realizare a echilibrului economic, ( deficitul voluntar si nu cel nefiresc, așa cum apare in opinia lui John Maynard Keynes ).

Intervenționismul statului, prin intermediul bugetului, se poate manifesta global, sau doar asupra unor domenii restrânse ori regiuni. Pentru sprijinirea activității economice a intreprinderilor publice sau private, statul poate apela și utiliza o serie de instrumente bugetare după caz: echiparea intreprinderilor, acordarea de facilități, acoperirea eventualelor pierderi din cauze justificate, subvenționarea activității.

Politica intervenției bugetară este stabilită pentru diferite perioade, în cazul intervențiilor pe termen lung, in structura productiei se induc modificări , dar și pentru gestionarea cheltuielilor și repartiția veniturilor. Pe de altă parte, politicile bugetare vizeaza perioade de timp mai reduse, deoarece sunt menite să intervina în mecanismele pietei pentru restabilirea echilibrului economic.

Instrumentele bugetare folosite sunt: bugetul de accelerare, bugetul de franare, bugetul neutru, prin acestea se urmarește relansarea economiei, temporizarea creșterii sau mentinerea conditiilor economice prezente. Pe termen scurt, aceste fluctuații se evidențiază ca o diferenta intre oferta de servicii și bunuri și nivelul cererii solvabile. Aplicarea acestor politici a fost realizata sub denumirea de “politici anticiclice” sau “politici conjuncturale”.

Unul din principiile de bază al elaborarii bugetului general consolidat este echilibrul bugetar, însă acesta nu se realizează în mod automat, doar prin contopirea cheltuielilor bugetare cu veniturile bugetare. În astfel de situații bugetul se elaboreaza cu deficit de finantare, care poarta denumirea de deficit bugetar . Aceasta derivă din faptul că cheltuielile publice automat sunt mai mari decât încasările fiscale în anul respectiv.

Deficitul care se încrede pe diferența dintre cheltuielilor publice ocazionate cu plațile prin transferuri pentru cumparare de servicii și bunuri și venituriler fiscale este considerat deficit primar . Însă dacă la deficitul primar se adaugă și plata dobânzilor aferente împrumutului de stat, atunci se obține deficitul total .

Când bugetul general consolidat este raportat la o economie ce asigură aplicarea deplină a forței de muncă, atunci putem vorbi de buget ajustat în mod ciclic , și este definit ca excedentul sau deficitul bugetar, ce va exista chiar daca economia asigură folosirea totală a forței de mună, de exemplu daca venitul de stat realizat este egal cu venitul de stat latent.

Deficitul total înregistrat într-un an este fragmentat în două componente:

deficitul structural , are loc atunci când bugetul adaptat în mod ciclic este în deficit;

deficit ciclic , este definit ca deficitul bugetar total minus deficitul structural;

Deficitul structural spre deosebire de deficitul ciclic apare chiar și atunci când economia progresează, acesta este provocat în mod conștient de către politicile guvernamentale prin faptul că, guvernul consideră că economia națională pe termen lung se manifestă în parametrii normali, considerând că bunăstarea tării se leagă de un domeniu, ca de exemplu investiții în infrastructură, transporturi, cu intenția că această investiție pe termen lung va aduce căștiguri economice, atunci vor apela la mai multe împrumuturi decât poate susține economia din veniturile la bugetul de stat.

Pentru acoperirea deficitului, acesta necesită finanțare prin împrumuturi, iar deficitul structural reprezintă o mare problemă pentru guverne, iar remedierea acesteia poate fi abordată numai prin politici guvernamentale directe și explicite, care implică creșterea fiscalității sau reducerea cheltuielilor guvernamentale.

Deficitul ciclic are ca durată de la câteva luni pănă la câțiva ani, fară a urma un tipar previzibil. Apare când economia este scăzută iar rata de șomaj este ridicată, acest lucur duce la scăderea veniturilor publice din impozite și taxe si automat la creșterea cheltuielilor guvernamentale.

Un rol important în finanțarea deficitului îl reprezintă Trezoreria, care pe lângă funcția de casier public, are și misiunea de a asigura echilibrul dintre lichidității și plățile exigibile. Trezoreria se confruntă deseori cu situația în care nu dispune de lichidității, atunci apelează la împrumuturi. După ce a fost stabilită nevoia financiară a deficitului, se trece la instrumentele necesare, care să fie utilizate intr-un sens compatibil cu politica financiară, fiind grupate ca instrumente negociabile și nenegociabile.

Din categoria instrumentelor negociabile fac parte, emisiunea de bonuri de trezorerie, care se manifestă prin emiterea pe piata monetară a unor efecte pe termen scurt in contul curent în conformitate cu procedurile de adjudecare, la care participă marile instituții financiare și băncile, făcând oferte de subscriere prin volumul si ratele de dobândă propuse. Deasemenea împrumuturile de piată financară constă in realizarea unor operații cu însușiri exceptionale, cu reglementări speciale, pentru emisiuni și plasamente a titlurilor de stat, pe termen mediu si lung fiind denumite și obligațiuni.

Împrumuturile externe sunt folosite în perioada de criză, pentru refacerea economică, fiind contractate pe termen lung având ca destinație investițiile. Rambursarea se face din excedentul obținut din resurse în perioada de creștere economică. Dacă efectele pozitive nu se produc, dobânda datoriei externe va creste iar statul este nevoit să găsească soluții pentru rambursare, iar refinanțarea datoriei generează un fenomen al consolidării datoriei publice pe care o are statul.

Instrumentele nenegociabile sunt bonurile de trezorerie garantate, care au o scadentă unică la 3 , 5 sau 7 ani, iar rata dobânzii fiind garantată si fixă. Fondurile particulare rezultă din depozite deschise particularilor, sunt folosite și în alte state occidentale. Trezoreria poate apela si la Banca centrala ca formă de ajutoare și sub forma unor împrumuturi renumerate s-au nerenumerate, având și denumirea de finanțare de la Banca Centrala ( Banca Națională ).

Perspectiva finanțelor publice pe termen mediu a României.

Deși sistemul de taxe și impozite în România este slab din punct de vedere al colectării, având o birocrație excesivă iar administrația fiscală este uneori ineficientă, cu o bază de impozitare redusă și evaziunea fiscală ridicată, totuși România a făcut eforturi considerabile in ultimii ani pentru o mai bună administrare.

Agenția de evaluare financiară Fitch prevede pentru economia națională aproape de potențial în următorii ani, deasemenea comertul de retail și producția internă continuă să sprijine cererea internă.

România dorește ca procesul de reformare în administrația fiscală să aibă o abordare modernă a problemei dintre contribuabilii săi și administrația fiscală. Strategia de modernizare se bazează pe soluții oferite de administrațiile fiscale din țările dezvoltate, dar și pe experiența proprie.

Implementarea reformei dorite la nivelul administrației fiscale, necesită respectarea unor obiective cum ar fi: reducerea dimensiunii economice subterane, îmbunătățirea climatului de afaceri, combaterea corupției, impulsionarea instituțională a ANAF pentru a crește eficiența în colectarea veniturilor la buget.

Guvernul a fixat pe termen mediu că elementele necesare pentru consolidarea politicii fiscal-bugetare pe partea cheltuieli și venituri pe langă scăderea impozitelor pentru forța de muncă cu venituri mici și îmbunătățirea legislației privind Taxa pe Valoare Adaugata pentru combaterea evaziunii fiscale, și următoarele:

Analizarea posibilității și implementarea reducerii cotei standard de TVA în perioada următoare, măsură pentru a îmbunății colectarea veniturilor la buget;

Perfecționarea legislației în domeniul accizelor, în funcție și de fenomenele evazioniste și transpunerea în legisșația românească a directivelor adoptate la nivelul Uniunii Europene;

Respectarea angajamentelor luate de România cu instituțiile financiare internaționale, creșterea veniturilor din colectarea accizelor, reducerea evaziunii fiscale în sfera accizelor la băuturi alcoolice;

Rescrierea Codului Fiscal și Codului de procedură fiscală pentru o eficiență mai bună pentru sistemul fiscal;

Implementarea unui sistem al contribuțiilor socale obligatorii pentru persoanele fizice ce desfăsoară activități independente indiferent daca realizează sau nu și alte venituri;

Schimbarea modului prin care este determinat impozitul pe clădirii, prin impozitarea proprietăților în funcție de destinație și nu în funcție de statutul juridic al proprietarului;

Autoritățile locale vor avea competența de a scuti sau reduce de la plată impozetelor locale anumite categorii de contribuabilii;

Implementarea programării bugetare multianuală pentru proiecte și programe, pentru atragerea unor unor economii importante la bugetul de stat , dorind creșterea gradului de predictibilitate și eficiența cheltuielilor;

Achizitiile publice se vor face după criterii de eficientă, prioritate și oportunitate;

Creșterea gradului de absorbție și accelerarea ritmului de cheltuieli a fondurilor europene;

Totodată modernizarea și creșterea capacității sistemului informatic și de gestiune al administrației fiscale, care va conduce la reducerea substanțială a evaziunii fiscale și creșterea colectării veniturilor bugetare.

Procedurile, practicile simplificate și transparente de colectare a contributiilor sociale, taxelor și impozetelor vor reduce birocratia, îmbunatațind astfel competitivitatea operatorilor economici si instituind un mediu de afaceri favorit pentru dezvoltarea sectorului privat.

Prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, se dorește ca în perioada 2015 – 2017 măsuri pentru combaterea evaziunii fiscale, creșterea eficienței colectării veniturilor la bugetul de stat și îmbunătățirea conformării voluntare.

Pentru circulația documentelor în cadrul ANAF, se dorește întărirea sistemului de arhivare electronică a informațiilor și documentelor, Actualizarea și perfecționarea bazelor de date cu cazuri fiscale speciale, punerea în aplicare a procedurii de control a documentelor primite de la contribuabili pe bază declarativă conform noilor reglementării din Codul de procedură fiscală.

O altă prioritate este pentru combaterea fraudei la TVA și frauda intracomunitară, prin inspecții la operatorii economici plătirori de accize implicați în importuri, livrare, achiziții. Dezvoltarea controlului pentru comertul electronic și îmbunătățirea modalităților de percepere a taxelor din acest sector.

Tot pentru perioada următoare, Guvernul prin ANAF, are în vedere protejarea teritorului vamal pentru combaterea traficului cu mărfuri contrafăcute, a traficului de măsuri cu risc pentru siguranța și sănătatea consumatorului dar și controlul mișcării de numerar la frontiera comunitară.

Pentru combaterea traficului ilicit de țigarete și produse din tutun prelucrat, autoritățile statului au în vedere întăririi controalelor la frontiera externă a Uniunii Europene, această măsură are în vedere stoparea introducerea în tară a produselor contrafăcute și valorificarea acestora la negru.

Chiar dacă Romania indeplinește temporar cele cinci criterii ale tratatului de la Maastricht, un pericol real il reprezintă inflația, avănd la bază modul în care nu se fac ajustări la prețurile administrate. Referitor la materia convergenței reale, Romania nu are preformanțe încurajatoare, PIB-ul pe cap de locuitor la paritatea puterii de cumpărare este de 50% din media Uniunii Europene.

Capitolul II

Modelarea influenței politicilor fiscale asupra bugetului general consolidat al României.

2.1 Introducere

Politica fiscală elaborată la nivel national este centrată pe menținerea stabilității macroeconomice, ea jucând un rol important în ridicarea nivelului de ocupare a forței de muncă, stabilitatea prețurilor, o rată ridicată a creșterii economice și echilibrul balanței de plăți externe, utilizând modalități și instrumente specifice din sistemul fiscal.

Consecința economiei națională în procesul general al globalizării nu sunt întodeauna pozitive, un efect negativ este reprezentat de criza financiară, însă rolul politicii fiscale nu este întotdeauna unul determinant. Intervenția statului pe piața financiară și economică este decisivă în calmarea derapajelor.

Măsurile politicii fiscale sunt adoptate de către stat pentru stabilirea categoriilor de impozite utilizate, pentru veniturile la buget și modul în care se vor utiliza ca pârghie pentru stimularea dezvoltării economice și rezolvarea diverselor probleme politice și sociale.

Atât la nivelul macro cât și micro, efectele politici fiscale pot fi localizare în ieșirile sociale dinamice și redistribuirea socială a resurselor, iar la nivelul micro efectele se oglindesc în fluxurile de venituri și cheltuieli dar și în structura patrimoniului.

Între politica fiscală și economică sunt relații de interdependență, deoarece politica fiscală este implicată în rezolvarea cerințelor economice naționale, prin intervenția unor instrumente fiscale care servesc la protejarea sau încurajarea anumitori ramuri economice. Politica fiscală modernă își testează necesitatea, iar Guvernul modelează și construiește sistemul fiscal în concordanță cu așteptările și obiectivele sale, pentru atragerea resurselor necesare la acoperirea cheltuielilor publice și redistribuirea Produsului Intern Brut.

Conceptul de politică fiscală are la bază un randament ridicat și o eficiență fiscală ce va asigura venituri mai mari către bugetul de stat, având în vedere și stimularea investițiilor, activității economice, asigurarea protecției sociale și susținerea principiului juridic și moral, care cere respectarea dreptului în contribuția individuală la constituirea veniturilor.

Putem spune că politica fiscală aspiră la totalitatea deciziilor cu ajutorul cărora se execută modelarea sistemului fiscal, nu numai din punct de vedere structural, dar și se asigură funcționarea în scopul obținerii finalităților dorite în acest domeniu.

Obiectivele politicii fiscale în scopul atingerii unor ținte nefiscale de natură economică dar și pentru modificarea proceselor economice sunt următoarele:

Alimentarea și întreținerea bugetului general consolidat cu resurse financiare ce sunt necesare realizării funcțiilor statului;

Readaptarea și restructurarea economiei la cerintele actuale și performanței economice;

Redresarea și reglarea economiei și creșterea pe de o parte și relațiile între fiscalitate;

Stabilizarea economică prin asigurarea stabilizării prețurilor și menținerea sub control a inflației;

Obiectivele sociale viează realizarea prin politica fiscală reduceri și scutiri de impozite pentru categorii socio-profesionale, supraimpozitarea unor produse cu caracter distructiv asupra persoanei, ca de exemplu alcool, tutun, etc.

Politica fiscală are și rol alocativ prin stabilirea când statul trebuie să intervină pentru a rectifica eșecurile pieței dar și prin alocarea resurselor pentru evitarea și reducerea lor, analizând principalii factori care conduc la dereglarea pieței.

Ca mecanism de influențare în activitatea economică și socială, sistemul stabilizator este concentrat pe două competențe esențiale, impozitele și cheltuielile publice. Acest mecanism are la bază ca principale concepte construcția și funcționarea. Prin intermediul acestui sistem se urmărește contracararea unor fenomene ce au un caracter destabilizator ce sunt întâlnite în tările în curs de dezvoltare ca de exemplu șomajul, recesiunea, criza ce perturbă procesele sociale și economice.

Viziunea Guvernului în domeniul popiticii fiscale este axată pe asigurarea rolului stimulativ și orientativ al taxelor și impozitelor, cu scopul de a crește și dezvolta economia tării, pentru consolidarea fiscală și întărirea clasei de mijloc. Totodata alocarea eficientă a bugetului pe bază de priorității prin transparența cheltuielilor publice și asigurarea efectului muliplicator al cheltuielilor asupra economiei reale.

Eficiența fiscalității se poate observa în modul în care taxele și impozitele colectate se reîntorc sub forma calitâții serviciilor dar și în modul în care ele asigură menținerea și extinderea bazelor de impozitare.

Politica bugetară alături de cea fiscală alcătuiesc normele și reglementările ce sunt pise la dispoziția statului pentru obiectivele de intervenție a acestora, în mediul economic cât și socială intr-o perioadă determinată.

Funcțiile politicii bugetare sunt următoarele:

Funcția de alocare a resurselor

Funcția de repartiție resurselor

Funcția de stabilizare conjuncturală

Funcția de alocare a resurselor care definește alocarea în sectorul public și sectorul pieței și determină producția de servicii publice și bunuri, însă spre deosebire de bunul prvat care este consumat prin alegere de consumator ( un produs poate să fie agreeat de un consumator în timp ce respectivul produs să nu fie de un alt consumator ), bunul public este consumat de toate persoanele fară a diminua consumul din acel bun pentru un alt consumator ( sistemul de sănătate prin spitale ).

O mare parte din bunuri publice sunt oferite prin intermediul bugetului public, având în vedere că consumatorul nu se oferă în mod voluntar pentru plata acestor bunuri, iar statul intervine între consumatori și producători pentru furnizarea bunului public. De menționat este faptul că o mare parte din bunuri este oferită prin intermediul bugetului bunlic însă acest lucru nu implică și producția publică a acestor bunuri, asadar sectorul publc subcontractează producția bunului.

Decizia de a produce prin sectorul public el însăși aceste bunuri ori de a subcontracta depinde de dorința de menținere a unui control strict asupra calității sau considerarea producției bunului respectiv în sectorul privat ca fiind indezirabilă.

Funcția de repartiție resurselor este cunoscută ca funcție de redistribuire și are ca scop corectarea inegalităților rezultate în urma unor distribuții funcționale. Veniturile primare în urma redistribuirii sunt transformate în venituri finale doar după colectarea impozitelor și contributiilor sociale și după efectuarea de către stat a transferurilor de venituri.

În absența politicii private de coordonare a acțiunilor de redistribuire a veniturlui pentru persoanele defavorizare cu venituri mici, statul este intr-o poziție favorizată pentru a lua măsuri pe scară largă în cadrul unei politici coordonate de redistribuire. Prin aceasta este posibil și cunoasterea structurii populației în privința veniturilor, averilor, dar și mijloacelor financiare necesare pentru susținerea celor defavorizați.

Funcția de stabilizare conjuncturală care din punct de vedere istoric, cea mai importantă funcție a statului este de stabilizare a economiei, prin sprijinirea economiei private penru folosirea deplină resurselor, dar și pentru un nivel stabil al prețurilor.

Politica de stabilizare incearcă să realizeze un compromis între două obiective, însă adesea sunt conflictuale, însă o inflație moderată și folosirea în totalitate a forței de muncă sunt principalele obiective. Pentru acestea, statul folosește instrumente ale politicilor fiscale și monetare pentru a restaura echilibrul economic.

Această strategie a fost inspirată din teoriile keynesiene si utilizată în tările occidentale dezvoltate. Începând cu 2007 odată cu Criza Financiară Mondială care a fost declanșată în Statele Unite ale Americii, politica de stabilizare a cunoscut o nouă fază, precum și abordări noi ale statului în intervenția sa pentru salvarea sistemelor financiare, și în principiu a celui mondial pentru a nu asista la o criză care să ducă la prăbușirea economiei mondiale.

Cu toate acestea politica de stabilizare poate să eșueze din cauza unor mari dificultăți de transpunere, din lipsa de informații, prin susținere de a încerca menținerea șomajului sub nivelul pieței.

În concluzie putem spune că prin politica bugetară se realizează relațiile economice în formă financiară ce ia naștere în procesul de repartiție a PIB în legătură cu funcțiile și sarcinile statului. Un segment important din produsul intern brut, este inclus în planificarea la nivelul macroeconomic.

2.2 Echilibrul economic general

Noțiunea de echilibru general economic presupune prezența unui echivalent între necesarul de bunuri posibile de procurat și bunuri materiale, între forța de muncă disponibilă și necesarul de fortă de muncă, între necesarul de resurse financiare și eventualitatea procurării ale acestora, etc.

Echilibrul economic general are ca și caracteristici structura de resurse și volumul prin resurse umane, materiale, financiare, valutare și monetare, conform nevoilor și posibilităților economiei intr-o perioadă determinată.

Porcesele economice au loc zi de zi în activitatea agenților economici, în relațiile și raporturile dintre aceștea și cu autoritățile publice, societățile de asigurări, băncile, dar și cu alte persoane de drept privat sau public, generând multiple fluxuri bănești și materiale.

Fluxurile bănești înfățișează colectările ce alimentează fondurile de resure financiare care se constituie în economie, pentru transferurile pentru diverși beneficiari. Pentru realizarea acestuia este nevoie de o stare de echilibru între necesarul de resurse financiar și probabilitatea procurării acestora. Este necesar ca resursele financiare să acopere integral nevoile de dezvoltare economică în cursul unei perioade.

Pentru determinarea echilibrului financiar sunt luate în calcul toate resursele economic-financiare, indiferent de mobilizarea și repartiția acestora. De menționat că sistemul economic este mai complicat decăt orice sistem natural sau corp, în consecința, termenul de echilibru se aplică acestui sistem.

Dintre cele mai importante premise care permit existența echilibrului în economie face parte economia de piată ce este formată dintr-o mulțime de fenomene și procese interdependente, și se desfăsoară în același timp însă are sensuri diferite, fapt care duce tendințe opuse în unele momente ale manifestării acestora, sau spre o concordanță relativă ce se manifestă prin anihilarea reciprocă a fortelor economice.

Una din premisele echilibrului o alcătuiește structurile economiei naționale, în funcție de criteriile de utilizare, dar distingându-se ca tipuri mai importante precum structura de proprietate, structura tehnologică, structura teritorială, structura de ramură și sectorială, etc. Pe măsură ce se dezvoltă contiția de producție și se afundă diviziunea muncii, asigurarea compatibilității între componentele sistemului economic intervine o problemă tot mai importantă.

Putem spune că activitatea economică reprezintă o luptă repetitiva cu raritatea bunurilor și resurselor ce presupune o totalitate de legături intre factorii sociali, tehnici, ecologici, stiințifici și culturali, care să asigure potrivirea dintre comportamentele și deciziile oamenilor privitor la atragerea și utilizarea resurselor financiare în vederea producerii, distribuției, circulației și consumului de bunuri, în învoiala cu interesele și nevoile lor economice. Astfel se urmărește un echilibru dinamic între procesul de avansare a economiei și traiectoria îndeplinirii trebuințelor nelimitate ale cetățenilor, printr-o folosire mai eficientă a resurselor relativ rare și bunurilor.

Economia nu înseamnă numai interdependență între factorii folosiți pentru producție, între producătorii și consumatorii de factori, dar și între domeniul economic și celelalte domenii ale societății cum ar fi politic,juridic, cultural – spiritual, ce se manifestă ca un întreg de impulsuri, cu tendințe și intensități diferite asupra componentelor economiei.

Factorii sociali și economici predominanți care asigură armonia dintre componentele economiei, tind să mențină situația sistemului economic în raport cu acești factori, acționează factorii și perturbatori; ei au o înclinație de metamorfoza a stării sistemului economic, însă unii dintre ei modifică pozitiv corelațiile din economie, insă alții distrug coerența sistemului economic.

Starea de echilibru economic este forma compatibilității deciziilor luate de producători și consumatori, o congruență relativă a acestora care se păstează într-o anumită perioadă de timp, până se produc factori perturbatori cu acțiune divergenta. Echilibrul economic se exprimă printr-o multitudine de forme, acestea se clasifică după mai multe criterii.

În raport cu maniera de manifestare echilibrul macroeconomic, acesta se distinge prin formele sale: static și dinamic. Echilibrul static este considerat doar ca o ipoteză de lucru, fără o corespondență efectivă în realitate, acesta s-ar caracteriza prin manifestarea unor schimbări nesemnificative între diferite procese si subsisteme ale economiei, încât starea generală a acesteia rămâne nemodificată.

Echilibrul dinamic presupune mișcarea structurilor economiei, ruperea coerenței structurilor prezente și înființarea de noi compatibilități structurale, prin restabilirea unui nou echilibru, după care urmează reapariția dezacordurilor între structurile interne ale economiei. În funcție de cuprinsul proceselor economice dar și de modul de expunere a rezultatelor economice, echilibrul ia forma de echilibru economic valoric, material dar și al resurselor de muncă.

Echilibrul valoric înfățișează concordanța relativă dintre structurile valorice ale efectelor economice și eforturile consumate pentru realizarea lor. În cadrul echilibrului valoric se disting formele speciale de echilibru după cum urmează:

echilibrul monetar sau concordanța relativă dintre masa monetară aflată în circulație și valoarea bunurilor economice destinate pieței;

echilibrul financiar, reprezentând concordanța relativă dintre sursele financiare și necesitățile de plată din economia statului;

echilibrul bugetar, pune în concordanță relativă veniturile bugetare cu cheltuielile bugetare;

echilibrul valutar dintre încasările și plățile în valută.

Echilibrul material economic expune starea de concordanță relativă între volum, structura și calitatea ofertei globale, dar și nevoile de consum intermediar și final de producție, prin cererea globală cantitativă, calitativă și structurală.

Echilibrul resurselor de muncă desemnează concordanța relativă dintre cantitatea, calitatea resurselor de muncă disponibile, structura și necesitățile de forță de muncă ale utilizatorilor dineconomia statului.

La proiectarea echilibrului econimic se utilizează intrumente financiare diferite în funcție de mediul de cuprindere a nevoilor, resurselor și sistemul de determinare a indicatorilor economici. Echilibrul financiar poate sa vizeze totalitatea resurselor financiare ale statului și destinatia acestora. resursele financiare aparținand unei anumite ramuri sau unei anumite unitați administrativ-teritoriale.

Instrumentul folosit pentru determinarea echilibrului economic următoarele denumirii: plan financiar, balanța financiara, buget de stat sau buget de venituri si cheltuieli și serveste la dimensionarea resurselor financiare, pentru precizarea destinatiei acestora, la fundamentarea echilibrului, pentru stabilirea modalitatii de acoperire a deficitului ori de valorificare a excedentului de resurse.

2.3 Fiscalitatea, sistemul fiscal si politica fiscala.

2.3.1 Aspecte teoretice privind fiscalitatea.

Fiscalitatea este ansanblul legilor, reglementărilor și modaliăților de calcul și impozitare, din acest motiv fiscalitatea necesită analiză nu numai din perspectivă statică ci și dinamică. Din acest punct de vedere prin utilizarea sa ca și instrument al deciziilor politice, fiscalitatea este un rod al politicii fiscale, făcând să funcționeze tehnici si mecanisme de colectare a taxelor și impozitelor în scopuri economice, sociale și politice.

Prin fiscalitate se urmărește realizarea obiectivelor politicii economice și sociale ale statului, iar atunci cand apar obstacole în realizarea acestor obiective, societatea intervine reacționând pentru reformarea lui. Conceptul de fiscalitate are cel puțin două abordări, aceasta este văzută ca totalitatea taxelor și impozitelor intr-un stat și totodată se pune accent pe importanța elementelor definitorii ale sistemului fiscal.

Fiscalitatea este expresia voinței politice dintr-o comunitate umană, fixată pe un teritoriu și dispunând de autonomie, și prin intermediul organelor care o reprezintă să aibă reguli juridice și fiscale, având două caracteristicii după cum urmează:

Exclusivitatea aplicării, se aplică într-un teritoriu geografic bine determinat, totodata fiind și unicul colector al resurselor fiscale pentru buget.

Autonomia tehnica, are la bază faptul că sistemul fiscal să fie autonom și din punct de vedere tehnic fiind un sistem fiscal complet, conținând toate regulile de așezare, lichidare și încasare a impozitelor.

Dacă sistemul fiscal prezintă cele două caracteristici de mai sus și este elaborat de organele proprii teritoriale în care se aplică, atunci putem vorbi de autonomie fiscală completă având și denumirea de suveranitate fiscală.

Suveranitatea fiscală presupune că fiecare stat suveran are libertatea în alegerea sistemului fiscal care il promovează, în definirea impozitelor și stabilirea contribuțiilor dar și pentru fixarea termenilor de plată, acordarea de facilității fiscale, sancționarea abaterilor cand sunt încălcate prevederile legilor fiscale, pentru soluționarea litigiilor dintre contribuabili și administrația fiscală.

Clasificarea fiscalității este impusă, pe lângă nevoia explicării dar și a extrapolării evoluției acesteia, este o necesitate atât din punct de vedere practic cât și tehnic. Criteriile folosite pentru clasificarea sistemelor fiscale sunt variate, având la bază prioritatea impozitelor reale sau personale, dar și preponderența impozitelor sintetice sau analitice, însă din acestea, cele mai importante categorii de clasificari sunt cele economice și tehnice.

Deși clasificarile tehnice ale sistemelor fiscale sunt considerate clasice, ele au ca principiu natura impozitelor predominante în cadrul sistemului fiscal și putem vorbi despre sisteme fiscale cu impozite multiple sau impozit unic, impozitele directe și impozitele indirecte.

Impozitul unic este considerat ca un capriciu financiar sau o utopie, însă el rămâne o noțiune complexă. Termenul de impozit unic a fost folosit în sens particular, care să caute o bază unica de impozitare și să permită ocolirea cumulării impozitelor pentru a nu se ajunge la presiunea fiscală. Totuși impozitul unic atrage și criticii după sine, având în vedere că principiul unicității nu este prin el însuși un avantaj, însă în același timp impozitele pot fi simple și multiple, dar impozitul unic presupune o mare complexitate.

În unele sisteme sunt folosite impozitele directe dar și cele indirecte, însă este dificilă asocierea acestor două tipuri de impozite nivelului de dezvoltare economică a unui stat, cu toate acestea cert este că un stat aflat în dificultate cu veniturile fiscale apelează la anestezia fiscala, adică a impozitelor indirecte .

Avantajele impozitelor directe sunt certitudinea, echitatea, cunoașterea incidenței, comoditatea și flexibilitatea, iar dezavantajele se remarcă prin costul crescut al consimțirii la impozite, complexitatea, evaziunea fiscală, efecte nestimulative pentru investire, economisire și muncă.

Structura ansamblului fiscal nu este doar o problemă legislativă, ea este dependentă în special de condițiile economice pentru ca sistemul fiscal să se aplice. Spre deosebire de statele subdezvoltate sau în curs de dezvoltare, în tările dezvoltate fiscalitatea ocupă un loc considerabil, expansiunea fiscală fiind considerată o caracteristică esențială care diferă economiile dezvoltate de restul.

Totuși trebuie să avem în vedere faptul că complexitatea sistemelor fiscale dezvoltate înfruntă orice tentativă de clasificare acceptabilă, existând anumiții factori care explică importanța și gradul de specializare a fenomenului fiscal în statele dezvoltate. Alți factori au legatură cu dezvoltarea tehnologică, de tradițiile administrative și juridice ce permit gestionarea sistemelor fiscale grele.

2.3.2 Sistemul Fiscal

Sistemul fiscal este un produs al deciziei și acțiunii factorului uman, creat pentru a raspunde unor obiective financiare, ulterior adaugându-se și obiective de natură economico-social. Doctrina juridică prezintă sistemul fiscal ca fiind format din totalitatea taxelor și impozitelor ce sunt colectate de la persoane fizice sau juridice alimentâd bugetul public.

Totodata sistemul fiscal pune accent pe elemente definitorii ale sistemului general și interpretează fiscalitatea prin prisma relațiilor dintre elementele care îl formează, cuprinzând un ansamblu de principii, concepte, procese, metode, referindu-se la elemente cu privire la subiecți fiscali, materie impozabilă, cote, care manifestă relații ce apar ca urmare a legiferării, proiectării, perceperii impozitelor ce sunt gestionate conform legislației fiscale având ca scop realizarea obiectivelor sistemului.

Sistemul fiscal include în structura sa următoarele compontente:

Totalitatea taxelor și impozitelor, a altor venituri fiscale prin care statul, le colectează în baza reglementărilor legislative având caracter fiscal.

Mecanismul fiscal, cuprinde tehnici, metode și intrumente fiscale care prin utilizarea acestora se asigură așezarea, dimensionarea și perceperea taelor, impozitelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului.

Aparatul fiscal, și aici trebuie menționat faptul că fără acesta sistemul fiscal ar rămâne nesigur, acesta constituind mecanismul de punere în mișcare a mecanismului fiscal.

Un sistem fiscal are la bază un număr de principii fundamentale ce sunt expres definite și menționate în legislația fiscală. Doctrina fiscală găsim formulate principii ce stau la baza sistemului fiscal, iar printre cele mai importante în opinia unui economist de renume mondial fiind și laureat al premiului nobel dar și om de stiință Maurice Allais fiind individualitatea, impersonalitatea, nediscriminarea, neutralitatea, legitimitatea și lipsa de arbitrariu.

Individualitatea, precizează faptul că omul în cadrul unei societății democratice, constituie obiectivul final și activitatea esentiala și nu statul, asadar fiscalitatea fiscalitatea este nevoită să asigure un mijloc pentru dezvoltare deplină a personalității fiecărui cetățean, conform propriilor aspirații.

Impersonalitatea, indică faptul că determinarea și colectarea impozitelor nu trebuie să implice o analiză de tip inchizitorial aspra gestunii întreprinderilor sau vieții persoanelor, aplicarea acestui principiu îndrumă la preferința pentru impozite analitice, fiind calculate pe seama bunurilor luate în considerare și nu impozitele sintetice stabilite pe persoană.

Nediscriminarea, impozitarea trebuie să fie facută după reguli unitare pentru toți, fară să existe discriminări directe sau indirecte față de unele grupuri sociale, deasemenea este este contrar principiului nediscriminării, ca impozitele să fie colectate numai de la înterprinderile capabile cu profit , iar întreprinderile care înregistrează datorii, având o proastă administrare, să fie exceptate de la plată fie total sau parțial.

Neutralitatea, impozitul nu trebuie să se abată de la o mai bună administrare în economie, ci trebuie să stimuleze realizarea economiei mai eficiente, având in vedere cerințele progresului economic, impozitul nu trebuie aplicat benificiilor care sunt obținute prin costuri reduse sau o orientare a producției mai bună, deoarece aceste benificii constituie baza esențială a economiei de piață.

Legitimitatea, are în vedere pe cât posibi, venituri provenite din servicii în scopul colectivității, veniturile din muncă, veniturile din o gestiune bună și asuparea riscurilor, trebuie să fie considerat ca legitim și meritat, asadar acesta nu ar trebui să fie impozitat. Totodata fiscalitatea trebuie să taxeze veniturile care nu corespund serviciului efectual în folosul societății, așadar nemeritat.

Lipsa de arbitrariu, impozitul trebuie să fie colectat potrivit unor principii simple și clare, care sa nu poată da loc nici unui arbitrariu, de precizat că o democrație veritabilă cere ca principiile sistemului fiscal să fie discutate în Parlament excluzând posibilitatea punerii în aplicare a unui sistem complicat.

Caracteristicile și evoluția sistemelor fiscale redă o reflectare a structurilor economico-sociale, a curentelor politice și idiologice, a avansării în cunoaștere prin cercetare. Delimitarea etapelor în evoluția sistemelor fiscale este un demers destul de dificil însă cunoașterea etapelor în evoluția sistemelor fiscale îngăduie înțelegerea prezentului și prefigurarea pe cat e posibil a viitorului pentru a ocoli erorile din trecut.

Sistemele fiscale au urmărit obiective ca acoperirea indispensabilă a resurselor financiare ale statului, consimțirea la plata impozitelor, înlesnirea și simplificarea muncii de percepere și evidență a impozitelor, iar evoluția acestora este exprimată etapizat în literatura de specialitate.

Sistemele fiscale sau delimitat treptat în patru categorii după cel de-al doilea război mondial. Sistemul fiscal al economiilor subdezvoltate este caracterizat prin puterea contributivă redusă, dominanța impozitelor indirecte dar și posibilitățile reduse de administrare a impozitelor.

Sisteme fiscale din tările dezvoltate, se distinge prin extinderea contribuabililor mijlocii, distribuția mai echitabila, diversificarea surselor de venit, creștera relativă a impozitului pe venit dar și specializarea aparatului fiscal.

Economiile superdezvoltate au fisteme fiscale constituite după anii 1980, sunt caracterizate prin puterea contributivă mare fiind generata prin creșterea veniturilor, creșterea randamentului fiscal prin reducerea evaziunii fiscale dar și controlul drastic și eficient al administrațiilor fiscale.

Sistemul fiscal al economiei în tranziție este caracterizat prin prezența unor constrângeri interne dar și externe, prin nivelul scăzut al venitului, accentuarea presiunii fiscale, prin apariția și ulterior creșterea evaziunii fiscale, adoptarea măsurilor repetative de reformă fiscală.

Pentru evaluarea performanțelor și calitatea sistemelor fiscale, acestea sunt evalutate prin îndeplinirea unor cerințe.

Repartiția echitabilă a sarcinii fiscale;

Impozitele să nu perturbe mecanismul de luare a deciziilor economice;

Asigurarea stabilității sistemului fiscal prin structura și nivelul impozitelor;

Utilizarea instrumentelor fiscale doar în scopuri economice, fară să producă injustețe ale sistemului fiscal;

Costurile administrării impozitelor să fie reduse pentru a nu afecta realizarea obiectivelor de politică fiscală;

Structura impozitelor să permită aplicarea politicii fiscale în realizarea obiectivelor de stabilizare și creștere economică;

Transparența fiscală trebuie asigurată pentru adoptarea deciziilor de politică fiscale corecte dar și pentru a facilita dezbateri pe acest subiect.

Viziunea specialiștilor din domeniu, dar având în vedere și evoluția sistemelor fiscale, acestea au cunoscut numeroase înfățișări pentru a permite clasificarea după diverse criterii. Importanța lor este pentru găsirea unor elemente de referință, să poată fi analizată evoluția sistemelor fiscale în funcție de structurile economico-sociale din alte tări asemănătoare. Sistemele fiscale sunt grupate corespunzător categoriilor, sisteme fiscale de convingere utopică, sisteme fiscale bazate pe teorii funcționale, sisteme fiscale teoretico-proiective.

Guvernul elaborează lucrări teoretice și proiecte pentru ca sistemul fiscal să corespundă cât mai bine cerintelor de dezvoltare economico-social, având ca scop de a proiecta structuri fiscale care să asigure, dispersia echitabilă a sarcinii fiscale, eliminarea riscului de opozitie privind plata impozitelor.

Aplicarea și funcționarea impozitului implică existența unor structuri recomandabile ale sistemului fiscal, care este caracterizat printr-o colectivitate de instrumente fiscale dar și instituții centrale și teoretice, având competente speciale și generale, prin care este aplicată politica fiscală și gestionarea relațiilor fiscale.

Arhitectura sistemului fiscal conturează funcționalitatea acestuia prin structură, comportament și reglare. Structura reflectă ordinea relațiilor dintre elementele sistemului fiscal și funcționarea sistemului, depinzând în special de calitatea acestor structuri. Decidentul fiscal relaționează diferite componente specifice ale sistemului fiscal, instituind taxe și impozite a căror aplicare trebuie să respecte anumite reguli și principii.

Comportamentul sistemului fiscal arată modul de operare a sistemului fiscal asupra economiei și de aclimatizare a acestuia la evoluția economiei, stabilitatea și evoluția sa este asigurată prin intermediul politicii fiscale, ce oferă baza financiară pentru îndeplinirea autorității decizionale a statului și activează mecanismele de reglare ale sistemului fiscal.

Mecanismele de reglare se realizează prin două forme după cum urmează;

aclimatizarea gradului fluxurilor fiscale reale la valorile prestabilite, utilizând instrumente de reglare și informații adecvate;

garantarea parametrilor structurali și funcționali ai sistemului fiscal încât acesta să corespundă strategiilor de politică fiscală pe termen lung, deoarece aceste măsuri necesită decizii de natură legislativă, instituțională, instrumentală și organizatorică;

În cadrul structurilor sistemului fiscal operează, mai mulți participanți în mod activ sau pasiv. Corespunzător sarcinilor pe care le îndeplinesc, acestea se pot delimita în trei categorii: cei înzestrați cu putere de decizie, cei ce au competențe de administrare fiscală și de reglementare a litigiilor și ultima categorie contribuabilii.

Participanții care au putere de decizie politică privind impozitele, conform Constituției României, hotărârile pe probleme de drept fiscal sunt luate de Parlament și se concretizează în dispoziții ce sunt înscrise în legea finanțelor publice sau legea anuală a bugetului de stat, fie în legi fiscale generale 571/2003 Legea privind Codul fiscal cu toate modificările ulterioare.

Deși măsurile fiscale sunt votate de Parlament, realizarea proiectelor de legi fiscale și a hotărârilor fiscale revine Guvernului, având in vedere faptul că tehnicitatea impozitului reprezintă un subiect sensibil. Guvernul are rolul esențial în luarea deciziei fiscale, în majoritatea cazurilor, pentru înaintate spre aprobare Parlamentului a textelor de legi fiscale.