Decizia In Procesul Managementului Strategic

1. Conceptul de decizie managerială

Decizia este cursul de acțiune ales pentru realizarea unuia sau mai multor obiective. Din studierea acestei definiții rezultă că decizia implică în mod obligatoriu mai multe elemente:

– unul sau mai multe obiective;

– identificarea mai multor variante pentru atingerea obiectivelor;

– alegerea sau selectarea.

Decizia este un act specific speciei umane, cu toate că unii sunt de părere că deciziile se manifesta și în regnul animal sau vegetal.

Decizia constituie punctul central al activiății de management întrucât ea se regăsește în toate funcțiile procesului de management. Rolul deosebit al deciziei reiese din faptul că integrarea organizației în mediul ambiant depinde de calitatea deciziilor luate în cadrul acesteia. În același timp, calitatea procesului decizional influențeaza reducerea costurilor de producție într-o întreprindere productivă, eficientă folosirii factorilor de producție, creșterea profitului, în general toate rezultatele economico-financiare ale acestora. Referitor la locul deciziei în procesul de management, consider că aceasta nu reprezintă o funcție a managementului deoarece rezultatul procesului decizional se concretizează în cadrul fiecărei funcții a managementului. Astfel în domeniul previziunii ca funcție a managementului, spre exemplu, rezultatul procesului decizional se concretizează în variante de strategie, în planuri sau în programe.

2. Managementul strategic

Managementul, prin definiție responsabil și productiv, este o activitate, o muncă intelectuală și fizică, necesitând o competență deosebită, o serie de instrumente de lucru specifice și recursul la anumite tehnici caracteristice. Această reprezentare a managementului strategic ridică problema raporturilor dintre conducere și management, problemă reală, atât la nivel ontic, cât și terminologic, discutată și discutabilă, aflată în plin proces de clarificare. Și aceasta pentru că o îndelungată practică istorică (din Antichitate până la începutul secolului al XX-lea) a consacrat cuvântul conducere. În calitatea ei de activitate empirică, organizată fără un suport teoretic, ea se desfășura pe baza imitației unor modele anterioare, a bunului-simț, a experienței proprii, a mentalității văzut și făcut, a rezolvării ad-hoc, a aproximării elementelor implicate și a consecințelor.

Managementul ca activitate, ca proces, ca aplicație în practică a științei cu același nume, este „ansamblul proceselor prin care toate elementele teoretico-metodologice furnizate de știința managementului sunt operaționalizate în practica socială", sau, după alți autori, „reprezintă conducerea formală a unei organizații/instituții sau a unei părți din aceasta prin coordonarea activității indivizilor și grupurilor umane pentru îndeplinirea obiectivelor". În aceiași termeni, E. Joița face precizarea că poate fi vorba de activitatea unei persoane care determină și direcționează activitatea celorlalți, prin urmărirea realizării de acțiuni în cele mai bune condiții, prin conștientizarea și asumarea de responsabilități asupra realizărilor și insucceselor. Sau poate fi vorba de procesul de ghidare a unui grup spre realizarea unor obiective organizaționale, cu tehnici anume, prin utilizarea și coordonarea activităților, printr-un ansamblu de decizii, prin utilizarea rațională a resurselor.

Analiza comparativă a acestor accepțiuni impune următoarele precizări, cu titlu de note caracteristice:

– preexistența unor finalități extrem de bine precizate în termeni de raționalitate;

– posibilitatea ca activitatea să fie individuală sau de grup;

– relativa sinonimie cu actul de conducere;

prezența autorității, ca drept al managerului de a lua decizii și de a cere subordonaților ducerea lor la îndeplinire;

manifestarea responsabilității, care reprezintă sentimentul intern al datoriei față de organizație și induce autoimpunerea îndeplinirii sarcinilor primite/asumate.

Pentru management, prezintă interes cu prioritate decizia managerială care poate fi definită ca acea decizie care are urmări nemijlocite asupra deciziilor, acțiunilor și comportamentelor a cel puțin unei alte persoane.

Principalele caracteristici ale deciziei manageriale, din punctul meu de vedere, sunt:

– implicarea întotdeauna a cel puțin două persoane: managerul, cel care decide și una sau mai multe persoane, executanți sau cadre de conducere ce participă la aplicarea sau concretizarea deciziei;

– influență directă la nivelul grupului, neafectând numai starea, comportamentul, acțiunile și rezultatele unui singur individ; în conceperea și realizarea deciziei este necesar să se aibă în vedere caracteristicile privind postul, interesele, pregătirea, motivarea, potențialul membrilor grupului respectiv;

– determină efecte directe și propagate economice, umane, tehnice, educaționale, cel puțin la nivelul unui compartiment al întreprinderii (grupului); deciziile strategice au consecințe la nivelul întregului grup sau organizații în ansamblul sau

Decizia managerială este prezentă sub două forme:

– act decizional (predomină cantitativ în cadrul unei organizații);

– proces decizional (specific deciziilor mai complexe).

Actul decizional se referă la situații decizionale de complexitate redusă sau când respectiva situație are un caracter repetitiv, variabilele implicate fiind foarte bine cunoscute de către decident, nu mai este necesară o culegere de informații și o analiză a lor. La baza actelor decizionale se află experiența si intuiția managerilor. Acest tip de activitate presupune rezolvarea problemelor fără analize specifice, fără formularea de ipoteze și soluții variate, ci în baza experienței concrete, cu eforturi sporite, căi ocolitoare și nesigure, fără obiective clare, fără instrumente adecvate, cu o informare redusă, în lipsa unor programe clare, prin spontaneitate, pe bază de improvizație, prin acumulare de rutină, fără perspectivă, fără criterii precise de evaluare, pe baza bunelor intenții, prin îndeplinirea normativelor date ierarhic.

Procesul decizional constă în ansamblul fazelor prin intermediul cărora se pregătește, adoptă, aplică și evaluează decizia managerială. Dată fiind varietatea situațiilor decizionale și procesele decizionale implicate sunt deosebit de eterogene sub aspectul parametrilor constructivi și funcționali.

Tocmai pentru a preciza mai bine domeniul specific managementului și a permite, concomitent, încorporarea experienței istorice se folosește, într-o încercare de îmbinare a vechiului cu noul, termenul de conducere științifică, sinonim cu managementul. În manieră antitetică, se evidențiază caracteristicile acestuia din urmă: raționalitate, de la pregătire până la analiza finală și optimizarea activității; afirmarea creativității, pentru adaptarea la situații concrete, pentru dezvoltare; obiectivitate în concepere și evaluare; participare activă și comunicare, cooperare; utilizarea sistemului informațional; coordonare, îndrumare și stimulare; cunoașterea și dirijarea resurselor, proceselor; conturarea și respectarea unui sistem de principii de eficiență și calitate; obiective clar stabilite și urmărite explicit; utilizarea unor metode specific manageriale.

Pe de altă parte, managementul reprezintă ansamblul acțiunilor întreprinse cu scopul direcționării eforturilor unei colectivități umane spre asigurarea progresului social și material, pentru satisfacerea intereselor ce decurg din obiectivele majore stabilite pentru evoluția sistemului. Managementul se dezvoltă în prezent prin amplificarea și extinderea cercetărilor în diverse domenii. Se conturează, pe de o parte, tendința de diferențiere a ramurilor de cercetare, iar pe de altă parte, se amplifică tendința de integrare în vederea cuprinderii aspectelor complexe ale conducerii (informatica, cibernetica, teoria sistemelor etc.). Se formează, astfel, un sistem al conducerii care cuprinde numeroase discipline în plină evoluție, cunoștințele acestora integrându-se într-un sistem logic, structurat sub forma unor teorii, legi, principii ale managementului.

După un studiu amănunțit am ajuns la concluzia că cele mai importante elemente constructive ale procesului decizional în managementul strategic sunt:

1. Factorul de luare a deciziei sau decidentul – este reprezentat de un manager sau un organism managerial care, în virtutea obiectivelor, sarcinilor, competențelor și responsabilităților circumscrise, adoptă decizia în situația respectiv; decidentul este reprezentat de individul sau mulțimea de indivizi care urmează să aleagă varianta cea mai avantajoasă din mai multe posibile; calitatea deciziei depinde de calitățile, cunoștințele și aptitudinile decidentului.

2. Mediul ambiant decizional – constă în ansamblul elementelor endogene și exogene organizației, care alcătuiesc situația decizională, caracterizată prin manifestarea unor influențe directe și indirecte semnificative asupra conținutului și rezultatelor deciziei manageriale; în mediul ambiant se pot manifesta pentru o anumită situație decizională una sau mai multe stări ale condițiilor obiective; mediul ambiant se caracterizează printr-o mobilitate deosebită mai ales în ultima perioadă; în procesul decizional, factorii primari ai deciziei intră în interdependență, care se reflectă în caracteristicile situațiilor decizionale pe care le generează: certitudine; incertitudine; risc.

Certitudinea este caracterizată prin probabilitatea maximă de a realiza obiectvul urmărit utilizând modalitatea preconizată. Elementele implicate în situația decizională sunt de tipul variabilelor controlabile, caracteristicile lor sunt cunoscute, iar evoluția le poate fi anticipată cu precizie.

Incertitudinea apare atunci când probabilitatea realizării obiectivului este mare, dar asupra manierei în care trebuie procedat există dubii serioase. Asemenea situații implică un număr mare de variabile, cu puține excepții controlabile, unele insuficient studiate, de unde și anticiparea aproximativă a evoluției lor.

Riscul apare atunci când obiectivul este posibil de realizat, cu o probabilitate apreciabilă a realizării, dar existând o mare nesiguranță în ceea ce privește modalitățile cele mai adecvate de urmat. O parte apreciabilă dintre varibile sunt incontrolabile și chiar evoluția unor dintre variabilele controlabile este dificil de anticipat. Factorii primari ai deciziei prezintă evoluții complexe și accelerate, generând o multitudine de situații decizionale, ce îmbracă forme specifice în cadrul fiecărei organizații.

3. Principalele abordări decizionale

Abordările procesului decizional pot fi grupate în funcție de caracterul și utlitatea lor în două categorii principale:

– descriptive;

– normative.

Teoriile descriptive prezintă procesul de luare a deciziilor așa cum este el realizat, în realitate, de managementul firmei, apelând la anumite noțiuni și concepte manageriale în vederea surprinderii și redării mecanismului de derulare. Conceptia profesorilor americani Cyert si March este una din cele mai reprezenative pentru abordarea descriptivă. Teoria lor se bazează pe opt concepte de bază:

– scopuri;

– nivelurile aspirațiilor umane;

– perspective;

– alegerile;

-cvasirezolvarea conflictului dintre scopuri;

– evitarea incertitudinii;

– cercetarea problemistică;

– experiența organizațională.

Abordările normative prezintă metodele și modul în care managerul firmei ar trebui să procedeze pentru a fundamenta, adopta și aplica decizii eficace și eficiente. În cadrul abordărilor normative putem delimita trei forme principale:

1. Prezentarea abordărilor decizionale care s-au concretizat în rezultate economice deosebite. Acestea se realizează sub forma studiilor de caz, care reprezintă de fapt modele pentru managerii confruntați cu situații decizionale identice sau asemănătoare.

2. Conceperea și folosirea de metode și tehnici decizionale utilizabile fie pentru raționalizarea proceselor decizionale în ansamblul lor, fie pentru faze ale acestora. Au fost concepute numeroase metode deosebit de eficace, apelând pe scară largă la matematică si informatică (arborele decizional, tabelul decizional, etc.).

3. Elaborarea de concepții complexe, unitare privind tratarea și structurarea proceselor decizionale strategice, în cadrul cărora se integrează metode, tehnici și studii de caz decizionale. Igor Ansoff, mentorul grupului “Business Policy”, într-o singură lucrare consacrată strategiei corporației, a formulat o cuprinzatoare și analitică abordare a deciziilor strategice. Meritul acestei abordări este acela că a fost prima concepție coerentă normativă, care a influențat intens viitoarele dezvoltări ale teoriei și practicii decizionale. O altă concepție aparține lui Michael Porter, care, prin două lucrări de referința, conturează o nouă abordare decizională ce vizează obținerea de către firmă a avantajului competitiv care se poate referi la preț, calitate, specificul produsului, etc. Această abordare se caracterizează prin tratarea proceselor decizionale strategice prin prisma interfaței dintre firmă (microeconomic), ramură (macroeconomic) și piața internațională (mondeconomic). Principalul merit al teoriilor normative constă în abordarea ansamblului problemelor cu caracter decizional într-o viziune sistemică, subordonată scopului declarat și efectiv de a asigura raționalizarea acestuia. O evaluare de ansamblu ne permite să conchidem că ambele abordări (în special cea normativă), în ciuda limitelor, au adus elemente științifice deosebit de importante pentru explicarea și perfecționarea procesului decizional. Practica companiilor este cel mai bun argument în această direcție. Din ce în ce mai des deciziile sunt elaborate folosind proceduri științifice, utilizarea computerelor a devenit frecventa, eficiența procesului decizional cunoscând o evoluție ascendentă.

4. Model decizional normativ strategic

Abordările normative evoluate depășesc faza regulilor de decizie,concretizându-se în modele normative. Dintre acestea cele mai importante sunt modelele dinamice, care preconizează un mod eficace de structurare a procesului decizional, prin integrarea elementelor implicate și a inter-relațiilor dintre ele într-o schemă logică, ce reflectă funcționalitatea voită a mecanismului decizional. În această categorie se încadrează și modelul dinamic elaborat de profesorul William Morris. Asupra acestui model dinamic se pot ridica rezerve privind absența unor importante faze ale procesului decizional (conturarea problemei și precizarea obiectivelor), concomitent cu supraevaluarea unor operații cum ar fi strângerea datelor.

Model dinamic conceput pentru procesul decizional strategic dintr-o organizație:

– Identificarea și definirea problemei constituie primul pas în elaborarea deciziilor strategice. În această etapă este necesară recunoașterea situației care impune decizia strategică (facută în timp și spațiu), prin precizarea elementelor componente și a persoanelor sau compartimentelor din componenta cărora face parte, determinarea gradului de noutate al problemei, operație care poate să indice în ce măsură experiența și procedeele anterioare sunt folosibile și direcțiile în care trebuie depuse eforturi de completare a cunoștințelor și metodelor de lucru;

– Definirea corectă a problemei creează premisele precizării corespunzătoare a obiectivului. Tehnicile cantitative pot fi folosite pentru măsurarea realizărilor trecute și prevederea evoluției unor factori și condiții viitoare. O parte importantă a analizei se consacră stabilirii corelației între obictivele de ansamblu ale întreprinderii referitoare la profit, cifra de afaceri, cota parte din piață, și problema dată. Obiectivul stabilit trebuie să fie real, mobilizator și stimulator;

– Stabilirea alternativelor sau variantelor decizionale, a modalităților de realizare a obiectivului: în acest scop se utilizează diverse tehnici de recoltare a ideilor, cum ar fi, sinectica, brainstormingul, tehnica Delphi, etc. În această etapă este esențială adunarea principalelor informații caracterizând fiecare curs probabil de acțiune și ordonarea lor logică. În acest scop se întocmesc liste cuprinzând elementele indispensabile evaluării alternativelor identificate, care să evidențieze avantajele și dezavantajele potențiale ale fiecăreia;

– Stabilirea obiectivului și cunoașterea cursurilor posibile de realizare creează condițiile alegerii celui mai convenabil și realist dintre ele, adică a deciziei. Selectarea cursurilor de realizare a obiectivului se face pe baza criteriilor de evaluare care, cel mai adesea, se referă la profit, costuri, productivitate, calitatea produselor și posibilitațile de export;

– Procesul decizional continuă cu trecerea la aplicarea deciziei. Această etapă trebuie pregatită cu foarte multă atenție, în special în cazul deciziilor care antrenează schimbări radicale în activitățile societății comerciale sau regiei autonome;

– Procesul decizional nu se termină odată cu aplicarea deciziei, ci continuă cu evaluarea rezultatelor obținute. În această etapă se determină măsura în care obiectivele fixate au fost îndeplinite, cauzele care au generat eventualele abateri, factorii imprevizibili care și-au pus amprenta asupra lor. Se reexaminează modul de desfășuare a etapelor precedente. În activitatea practică de luare a deciziilor, operațiile corespunzătoare diferitelor etape nu sunt strict delimitate, iar ordinea lor nu este rigidă. Încadrarea în succesiunea rațională a operațiilor decizionale nu trebuie transformată într-un obiectiv în sine care sa fie urmărit cu orice preț. Elementele cheie ale unui proces rațional de decidere strategic, adaptat la condițiile societăților actuale sunt urmatoarele:

a) Luarea deciziei urmărește soluționarea unor probleme referitoare la desfășurarea eficace sau dezvoltarea activităților organizațiilor. Întotdeauna există, sub o formă sau alta, o situație stimul, care, în condițiile tranziției la economia de piață, poate fi reprezentată de privatizare, restructurare, blocaj financiar, scăderea cifrei de afaceri, angajarea unui nou manager general, etc;

b) Calitatea muncii factorului uman este esențiala pentru eficacitatea si eficiența deciziilor luate;

c) În factorii de mediu decizionali se includ nu numai cei din organizație, ci și cei exogeni, care intervein în problema dată;

d) Influența factorilor de mediu decizionali se manifestă în fiecare etapă a procesului de luare a deciziei, în mod indirect, prin intermediul factorilor decizionali. Această modalitate de influențare a cursului decizional evidențiaza din nou importanța factorului uman în luarea deciziei, influența sa considerabilă asupra eficacității ogranizației;

e) În ultimele două etape ale procesului decizional, influența mediului decizional se manifestă în mod direct, nemijlocit. Rezultatele aplicării deciziei depind nu numai de calitatea alegerii și de eforturile centrului decizional, ci și de acțiunea conjugată a factorilor de mediu, a căror evoluție nu poate fi întotdeauna prevăzută cu exactitate, mai ales în situațiile de risc si incertitudine. Între factorii de mediu și evaluarea rezultatelor există o relație directă, univocă, manifestându-se în sensul influenței mediului decizional asupra evaluării efectelor deciziei;

f) Modelul este o concretizare a abordării sistemice a procesului de luare a deciziei în societățile comerciale. Fiecare etapă servește drept premisă sau bază de plecare pentru următoarea;

g) La sfârșitul modelului sunt sugerate interdependențele care există între decizii. Un astfel de model este util din punct de vedere teoretic, prin faptul că oferă o imagine închegată asupra ansamblului procesului decizional, asupra principalelor elemente și faze contemporane, precum și asupra corelațiilor dintre ele. Din punctul de vedere al practicii, utilitatea lui constă în aceea că poate fi folosit în formarea și perfecționarea managerilor și specialistilor.

5. Metode și tehnici decizionale în managementul strategic

   Adoptarea de decizii superior și complex fundamentate devine posibilă prin apelarea la o gamă variată de metode și tehnici decizionale care facilitează alegerea variantei optime, fiecare dintre acestea încadrându-se într-un anumit model decizional. În funcție de volumul, structura și calitatea informațiilor de care beneficiază, modelele decizionale pot fi:

– deterministe (centrate pe informații cu grad ridicat de precizie);

– nedeterministe;

– probabiliste.

Utilizarea acestor metode și tehnici decizionale determină o sporire a gradului de rigurozitate și implicit de eficacitate a deciziilor adoptate, diferențiate în raport de tipologia situațiilor decizionale implicate. Metodele și tehnicile decizionale se pot grupa, în funcție de tipul situațiilor decizionale implicate, în trei categorii:

a) metode și tehnici de optimizare a deciziilor în condiții de certitudine: Electre, metoda utilității globale, metoda aditivă, algoritmul lui Deutch-Martin, tabelul decizional, simularea decizională;

b) metode și tehnici de optimizare a deciziilor în conditii de incertitudine: tehnica optimistă, tehnica pesimistă (A.Wald), tehnica optimalității (C.Hurwicz), tehnica proporționalității (Bayes-Laplace), tehnica minimizării regretelor (L.Savage);

c) metode și tehnici de optimizare a deciziilor în condiții de risc: arborele decizional și metoda speranței matematice.

BIBLIOGRAFIE

NICOLESCU, Ovidiu, Management, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1992.

NICOLESCU, Ovidiu, VERBONCU, Ovidiu, Management – ediția a III-a revizuită, Editura economică, 1999.

ȚUCLEA, Claudiu, Management Strategic, Editura URANUS, 2003.