Datoria Externa a Romaniei In Perioada 2005 2014
1. DATORIEI EXTERNĂ- CONCEPTE
1.1. CONSIDERAȚII GENERALE
1.1.1. Definirea datoriei externe
1.1.2 Corelația dintre datoria externă și balanța de plăți
1.1.3. Considerații macroeconomice
1.1.4. Indicatorii datoriei externe
1.2 AJUSTAREA DISPONIBILITĂȚILOR FINANCIARE INTERNE CU AJUTORUL DATORIEI EXTERNE
1.2.1 Criza datoriei externe
1.2.2. Tipologia finanțării externe
1.2.3 Datoria externă- componentă a politicii macroeconomice
1.3. MANAGEMENTUL DATORIEI EXTERNE
1.3.1. Nivelul optim de îndatorare
1.3.2. Scopul managementului datoriei externe
1.3.3. Funcțiile managementului datoriei externe
2. CONTROLUL DATORIEI EXTRNE
2.1. PRINCIPIILE DE BAZĂ ALE GESTIONĂRII DATORIEI EXTERNE
2.1.1. Controlul nivelului îndatorării externe
2.1.2. Controlul structurii datoriei externe
2.2. POSIBILITĂȚI DE RESTRUCTURARE A DATORIEI
2.2.1. Conversia (swap-ul) datoriei în participații
2.2.2. Preschimbarea datoriei în titluri de stat
2.2.3. Acordurile de compensare
2.2.3. Acordurile de compensare
2.2.4. Creanțele însoțite de cauza de risc
2.2.5. Restructurarea plurianuală a datoriei
ABREVIERI
ADI: Asociația pentru Dezvoltarea Internațională
A.O.D.: Asistența Oficială pentru Dezvoltare
BEI: Banca Europeană pentru Investiții
BERD: Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare
B.I.R.D.: Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare
CAER: Consiliul de Ajutor Economic Reciproc
CFI: Corporația Financiară Internațională
DST: Drepturi Speciale de Tragere
EUR: moneda europeană- euro
F.M.I.: Fondul Monetar Internațional
MIGA: Asociația de Garantare Multilaterală a Investițiilor
O.D.F.: Other official development flows
O.N.U.: Organizația Națiunilor Unite
PIB: Produs Intern Brut
PNB: Produs Național Brut
INTRODUCERE
Necesitiatea ridicată de noi investiții, însoțită de scăderea accentuată a economisiilor interne sugerează importanța pe care capitalul străin ar putea să-l îndeplinească in vederea creșterii și dezvoltării unei economii, devenind un ajutor pentru statele ale căror resurse nu sunt suficiente pentru acoperirea cerințelor dezvoltării și cresterii economice existente in economia mondială.
În zilele noastre, datoria externă este una dintre efectele acestui fenomen economic de mare amploare, imprumutul extern putând fi analizat doar în contextul economic al țării, fiind o noțiune complexă.
Modul de tratare a tematicii lucrării este structurat pe patru capitole , al căror conținut este prezentat în contiunuare.
Primul capitol, Datoria externă – concepte , este dedicat prezentării elementelor teoretice, având ca scop familiarizarea cu noțiunea de datorie externă, cu modalitățile de cuantificare și de abordare a acesteia . în cadrul acestui prim capitol, structurat in trei subcapitole, am evidentiat legatura dintre datoria externă și balantă de plăți, cauzele apariției unor crize ale datoriei externe, dar și necesitatea unui management adecvat al datoriei externe.
Al doilea capitol Controlul datoriei externe cuprinde aspectele fundamentale cu privire la controlul nivelului, structurii datoriei externe și a posibilităților de restructurare a datoriei și importanței realizării unui control cât mai riguros , deoarece dacă acest fenomen ia amploare, devine un obstacol în calea dezvoltarii.
În această lucrare, scopul particular s-a realizat și evidențiat in capitolul al patrulea, prin studiul privind evoluția datoriei externe a României în perioada 2005-2014.
Ultimul capitol Concluzii , rezumă rezultatele cercetării mele, prin extragerea ideilor principale referitoare la datoria externă în general și particular la cea din România .
MOTIVAȚIA, IMPORTANȚA ȘI METODOLOGIA CERCETĂRII
În condițiile actuale ale dezvoltării economei mondiale, precum și a noilor tendințe ale politicii economice internaționale, datoria externă a devenit o temă de mare importanță. Lucrarea STUDIUL PRIVIND DATORIA EXTERNĂ A ROMÂNIEI ÎN PERIOADA 2005-2014 dezbate o parte din cercetarea făcută în domeniu. Am incercat să demonstrez ce este datoria externă, care este importanța unei bune gestionări a datoriei externe și cum putem controla nivelul îndatorării externe.
Pentru realizarea lucrării m- am documentat din rapoartele și studiile efectuate de instituții de specialitate internaționale și autohtone, cărți de specialitate, lucrări prezentate în conferințe interne și internaționale. Cu ajutorul acestor surse am realizat acest studiu al datoriei externe a României detailând și comparând pe ani și pe ansamblul perioadei………..Am calculat și interpretat principalii indicatori ai datoriei externe.
În ceea ce priveste studiul acestei lucrări, nici un aspect exprimat sau inclus în lucrare, nu poate fi complet original, deoarece orice noua idee este cel mult o dezvoltare a altor idei exprimate până în prezent pe marginea acestui subiect. Originalitatea lucrării constă în aplicarea practică a acestor idei si cunoștințe.
1.CONCEPTE DE BAZĂ ÎN TEORIA DATORIEI EXTERNE
1.1. CONSIDERAȚII GENERALE
1.1.1. Definirea datoriei externe
În sens larg, datoria este opusul creditului, orice operațiune de creditare generând, în mod obligatoriu din punct de vedere contabil, o operațiune de debitare. Economia modernă nu poate fi concepută fără o dezvoltare corespunzătoare a creditului.
Orice subiect de drept poate fi, pe o anumită perioadă, atât debitor cât și creditor, datoriile și împrumuturile compensându-se reciproc.În acest sens, doar anumite operațiuni de credit semnifică existența unei datorii nete. Datoria externă, ca mod de calcul căt și ca definiție, poate avea mai multe înțelesuri.
Conform metodologiei F.M.I. , datoria externă este datoria având o scadență inițială sau prelungită mai mare de un an, datorată nerezidenților și rambursabilă în devize străine, în bunuri sau servicii. (Doina Leonte, Mariana Cristina Cioponea- Finanțe publice, 1999)
Sensul în care se defineste datoria externă poate fi restrâns de existența câtorva elemente.
Primul element care definește datoria externă se referă la durata de îndatorare, respectiv durata creditelor sau împrumuturilor externe. În general, creditele sau împrumuturile curente sunt excluse din datoria externă, ele fiind considerate operațiuni financiare indispensabile desfașurării activității economice externe. Operațiunile financiare curente includ datoriile rezultate din rulajul zilnic al activității economice externe, precum și operațiunile financiare pe termen scurt(o lună, 3 luni, 6 luni sau un an.
Elementul doi este format din celelalte condiții în care sunt obținute creditele sau împrumuturile externe. Putem avea credite și împrumuturi obținute în condiții precise(dobândă fixă sau stabilită contractual în funcție de dobânda pieței financiare de referință, perioada de rambursare stabilită contractual, etc.), dar, în același timp, există și alte intrări de capital, în special investițiile directe, care nu au condiții precise(se pot repatria dintr-o dată, profiturile diferă în funcție de activitatea economică, etc.).Pornind de la ideea că investițiile directe sunt efectuate pe perioade nedeterminate, acestea sunt expluse din sfera datoriei externe. De asemenea, donațiile sunt excluse din sursele datoriei externe, iar creditele și împrumuturile externe sunt corectate cu cuantumul donației pe care îl cuprind, pentru a se obține cifra reală a datoriei externe. În unele situații, în datoria externă dintr-o anumită perioadă nu se includ împrumuturile care au o perioadă de grație mai mare, de peste 10-15 ani, sau cele care încă nu incumbă plăți în contul serviciului datoriei(rambursare și dobănzi), deoarece se pornește de la ideea că, în realitate, povara datoriei generată de aceste împrumuturi nu există.
Cel de-al treilea element este natura creditorului. Există situatii în care unii creditori acordă împrumuturi în condiții mai avantajoase datorită legăturilor speciale care există între debitor și creditor; creditele și împrumuturile externe obținute din aceste surse sunt excluse și ele din definirea și calculul datoriei externe (de exemplu, creditele obținute de societatea-fiică de la societatea mamă din exterior).
Un al patrulea element este caracterul debitorului. În anumite cazuri, din datoria externă a unor țări se exclude datoria contractată în exterior de sectorul privat,la fel, din datoria externă se exclud și împrumuturile sau creditele obținute de anumite agenții publice, astfel că există situații în care datoria externă este asimilată numai cu datoria externă a guvernului.
În urma constatărilor de mai sus putem extrage definiția serviciului datoriei externe, noțiune care înglobează totalitatea plăților externe (rate de capital, dobânzi și comisioane) derivate din datoria externă, pe parcursul unui an.
1.1.2 Corelația dintre datoria externă și balanța de plăți
Deoarece datoria externă este o noțiune complexă, ea nu poate fi analizată și apreciată decat în contextul economic al țării respective. Cresterea volumului datoriei externe și a serviciului datoriei externe, nu înseamnă întotdeauna dificultăți mai mari pentru țara îndatorată. Trebuie să raportăm volumul datoriei externe la potențialul economic al țării, la potențialul de a obține venituri din export în valută convertibilă pentru a obține un sens determinat.
Între volumul valoric al datoriei externe și indicatorii macroeconomici se stabilesc anumite corelații, cele mai evidente stabilindu-se între volumul datoriei externe și balanța de plăți. Prin intermediul balanței de plăți se formează legăturile între datoria externă pe de o parte și venitul național, investițiile, acumulările pe de altă parte. Pentru determinarea acestor corelații s-au luat în considerare corelațiile deja cunoscute între exporturi, importuri, soldul balanței comerciale și soldul plăților curente, pe de o parte și acumulări, investiții, venitul național și produsul intern brut, pe de alta parte.
Daca țara debitoare utilizează capitalului extern pentru investiții sau pentru diferite importuri de bunuri și servicii, atunci formarea datoriei externe este însoțită de modificări în plățile curente ale țării debitoare. În majoritatea cazurilor, datoria externă rezultă din finanțarea cu ajutorul capitalului extern a deficitului plăților curente.
Dacă țara debitoare utilizează capitalului extern, sub forma împrumuturilor, respectiv are loc numai o schimbare de angajamente, de la termene scurte la termene medii si lungi, atunci formarea datoriei externe este însoțită numai de modificări în cadrul balanței capitalurilor. În acest caz balanța conturilor curente nu este imediat afectată. În balanța conturilor curente au loc modificări dacă angajamentele sunt pe termen scurt ( credite sau împrumuturi cu o scadență mai mică de un an ).
Datoria externă se amortizează în anii următori prin plata ratelor scadente și a dobânzilor, în scopul în care trebuie sa aibă loc ieșiri de capital, doar dacă nu sunt contractate noi credite sau împrumuturi. Pentru acest lucru avem nevoie de acumulări interne de capital și convertirea acestora în mijloace de plată externe, cu care se poate plăti datoria. Datorită lipsei disponibilităților proprii de capital, rezervelor monetare sau a titlurilor de valoare și presupunând că nu sunt contractate noi împrumuturi externe pentru onorarea serviciului datoriei, ieșirea de capital trebuie sa fie reala, sa aibă loc un transfer real, adică să se bazeze pe un excedent al balanței conturilor curente.
Datorită miscărilor de capital in ambele sensuri, respectiv dacă sunt contractate împrumuturi și credite externe și au loc ieșiri de capital în contul serviciului datoriei, corelația dintre datoria externă și starea balanței de plăți devine mai complexă. Noile împrumuturi și credite contractate în exterior se reflectă în plățile curente sau în balanța capitalurilor, majorând datoria externă. Majorarea datoriei externe înseamnă mărirea serviciului datoriei externe. Drept urmare, o parte din intrările de capital sunt anihilate de ieșirile de capital, rezultând servicul datoriei contractate anterior.
Teoria economiei de piață pornește în analiza datoriei externe de la așa-zisa egalitate fundamentală a echilibrului economic general :
P = C+I+E-M , unde :
P= produsul intern brut
C= consumul intern (individual și al statului)
I= investițiile brute (productive și neproductive)
E= exportul
M= importul
Din care derivă egalitatea: E-M=P- (C+I). Din această egalitate concluzionăm că balanța comercială este deficitară atunci când consumul și investițiile interne sunt mai mari decăt produsul intern brut.
În concluzie, necesitatea de a se apela la credite sau împrumuturi externe rezidă din soldul deficitar al balanței comerciale, ceea ce înseamna ca volumul datoriei externe depinde de diferența cu care consumul și investițiile interne depășesc produsul intern brut. Între mărimea datoriei externe și mărimea diferenței dintre consumul și investițiile interne și produsul intern brut nu poate fi pus semnul de egalitate. Soldul deficitar al balanței comerciale nu determină, în mod elementar, o datorie externă , iar, datoria externă poate apărea și în condițiile unei balanțe comerciale echilibrate.
Dacă luam o altă identitate, larg acceptată pentru economia de piață, privind echilibrul circulației interne:
I+E=S+M, unde:
I= investiții
E= exporturi
S= acumulări
M= importuri
Rezultă egalitatea: E-M=S-I
Concluzia acestei teorii este că balanța comercială este deficitară atunci când acumulările interne de capital sunt depășite de investiții. Din a doua egalitate rezultă că volumul datoriei externe( deficitul comercial) depinde de necesarul suplimentar de capital, care nu poate fi acoperit prin acumulări interne. ( Băcescu Marius, Macroeconomia riscului de țară 2003, Ed.economică)
Dacă continuăm analiza, ecuația fluxurilor înspre si dinspre restul lumii ale unei economii poate fi scrisă în acest fel :
Dt – Dt-1 + Et = i*Dt-1 + Mt unde:
Dt = datoria netă la sfîrsitul anului t
Dt – Dt-1 = creșterea netă a stocului datoriei în anul t
Et = exporturi anuale
Mt = importuri anuale
i = dobânda medie pe total datorie
Împărțind prima relație la Dt-1 obținem:
d = i + (Mt – Et)/Dt-1, unde:
d = (Dt – Dt-1)/Dt-1 este rata de creștere a datoriei.
Aceasta ecuație ne arată modalitățile de influențare a nivelului datoriei.
Dacă i are un nivel ridicat atunci d va fi mai mare, deci serviciul datoriei va crește ca volum.
Apoi, creșterea deficitului comercial (Mt – Et) va cauza creșterea mai rapidă a datoriei.
Mai observăm că rata de creștere a datoriei va fi cu atât mai dependentă de rata dobânzii cu cât Dt-1 va fi mai ridicat. Rezultă că un acces restrâns la capitaluri străine va implica din partea guvernului o măsura de sprijinire a creșterii exporturilor pentru a reduce deficitul comercial sau de impunere a restricțiilor asupra importurilor.
Dacă ținem cont de ecuația produsului intern brut în funcție de venituri adică :
Pt = Ct + St + Tt, unde:
Ct = consumul privat
St = economile private
Tt = veniturile guvernamentale,
și ecuația produsului intern brut în funcție de cheltuieli,
Pt = Ct + Gt + It + E – M, unde
Gt = cheltuielile guvernamentale,
atunci putem scrie deficitul in următorul fel:
M – E = (It – St) + (Gt -Tt)
În concluzie, ecuația ratei de creștere a datoriei poate fi scrisă in felul următor:
d = i + ((It -St) + (Gt – Tt)) / Dt-1
Rezultă că, dacă economiile interne nu acoperă cerințele de investiții interne, atunci crește cererea de finanțare externă, ceea ce va duce la un spor de datorie. Mai departe rezultă că necesitatea de împrumut din exterior poate fi considerată ca o consecință a unei insuficiente capacități de finanțare a econoomiei. Pentru a evita creșterea rapidă a datoriei, economiile private ar trebui să fie cel puțin egale cu nevoia de investiții private, în timp ce nivelul cheltuielilor bugetare (investiții publice și consum public) ar trebui să nu fie cu mult mai mare decât nivelurile bugetului.
Dacă o țară se confruntă cu o limitare a accesului la credite externe din cauza nivelului ridicat al datoriei, aceasta va trebui să-și reducă deficitele prin reducerea investițiilor publice, prin creșterea nivelului economiilor datorită unor reduceri a consumului sau prin ridicarea nivelului veniturilor bugetare printr-o creștere a impozitelor.
1.1.3. Considerații macroeconomice
Datoria externă fiind o noțiune complexă nu poate fi analizată și apreciată decât în contextul economic al fiecărei țări. Creșterea volumului datoriei externe și a serviciului datoriei externe nu înseamnă neapărat dificultăți mai mari pentru țara îndatorată. Totodată, volumul datoriei externe a unei țări nu are sens determinat doar dacă se raportează la potențialul de a obține venituri din export în valută convertibilă .
Aprecierea realistă a datoriei externe a unei țări este, ca și cazul altor procese economice, raportarea costurilor datoriei externe la avantajele care rezultă din apelarea la capital străin sau,altfel spus, raportarea dificultăților izvorâte din onorarea serviciului datoriei externe la consolidarea economiei generată de împrumut.
Analizarea costurilor-avantajelor în domeniul datoriei externe implică stabilirea corelațiilor dintre indicatorii datoriei externe(volumul datoriei, eșalonarea creditelor, serviciul datoriei, etc.), pe de o parte, și cât mai mulți indicatori economici(venitul național, creșterea economică, schimburile economice externe, etc.), pe de altă parte. Acestea indică limitele rezonabile până la care o țară se poate îndatora în exterior, capacitatea unei țări de a onora serviciul datoriei externe, oportunitatea măririi sau micșorării datoriei externe, având în vedere anumite fenomene din economia națională și de pe piața mondială.
Între volumul valoric al datoriei externe și indicatorii macroeconomici există o serie de corelații . Cele mai importante corelații se stabilesc între volumul datoriei externe și balanța de plăți; prin intermediul balanței de plăți se obțin legăturile între datoria externă, pe de o parte, și venitul național, investițiile și acumulările, pe de altă parte.
1.1.4. Indicatorii datoriei externe
Este nevoie de unele criterii cuantificabile pentru aprecierea datoriei externe a țărilor. Analiza poziției financiare (bonității) a unei țări implică analiza bilanțului internațional (balanța datoriei și creanțelor externe) a acelei țări și implică totodată analiza lichidității (poziția pe termen scurt) și a solvabilității (poziția pe termen lung) acelei țări.
Analizâd condițile care caracterizează datoria externă în corelație cu variabilele care caracterizează o economie națională, putem calcula mai mulți indicatori pe baza cărora poate fi apreciată datoria externă:
Indicatori ai serviciului datoriei
Cel mai utilizat indicator este rata serviciului datoriei externe. Acesta se calculează ca pondere pe care serviciul datoriei o deține în totalul veniturilor externe anuale ale țării în cauză.
Rde = Sde/VE
unde,
Rde = rata serviciului datoriei externe
Sde = serviciul datoriei externe
VE = venituri externe
Acesta poate fi înțeles în următoarele trei modalități principale (care diferă în funcție de accepțiunea și definiția datoriei externe):
Plata ratelor scadente și a dobânzilor la datoria externă a sectorului public și la datoria externă a sectorului privat, garantată public(definiția B.I.R.D. a datoriei externe);
Plata ratelor scadente și a dobânzilor la toate datoriile externe cu dobândă stabilită, atât publice cât și private; în comparație cu prima accepțiune, în această a doua accepțiune este cuprins și serviciul la datoria externă privată negarantată public, formată din credite și împrumuturi contractate de sectorul privat în exterior, la o dobândă stabilită;
Plata ratelor scadente și a dobânzilor la toate datoriile externe cu dobândă stabilită, atât publice cât și private, plus ieșirile de capital sub forma dividendelor, a cotelor părți din beneficii(profituri) și a repatrierii capitalurilor investite anterior; în această grupă pot fi incluse și ieșirile de capital reprezentând profituri sau dividende, care sunt, ulterior, reinvestite.
În funcție de cele trei moduri în care sunt înțelese veniturile externe există trei principale posibilități de calcul:
venituri din exporturi de mărfuri;
venituri din exporturi de mărfuri și servicii;
venituri din totalul operațiunilor externe curente.
Rata datoriei externe este înțeleasă ca pondere a serviciului datoriei externe în veniturile din exporturi de mărfuri și servicii. Rata serviciului datoriei externe este cel mai utilizat indicator deoarece are urmatoarele avantaje:
-este usor de calculat,
-arată pe termen scurt capacitatea unei țări de a achita serviciul datoriei externe,
– ține cont de importanța exporturilor pentru țările care au datorie externă și care sunt preocupate de obținerea de valută convertibilă.
Rata serviciului datoriei externe reflectă capacitatea de plată externă a țării îndatorate, fiind sensibilă la evoluțiile situației conjuncturale. Rata datoriei externe crește atunci când veniturile externe scad comparativ cu serviciul datoriei, deoarece în majoritatea țărilor lumii veniturile externe fluctuează în funcție de situația conjuncturală, în timp ce serviciul datoriei externe evoluează independent de situația conjuncturală și numai în funcție de structura datoriei externe (de scadență, mărimea împrumuturilor, mărimea dobânzilor,etc). Concluzionând rata serviciului datoriei externe indică dificultățile pe care țara debitoare le întâmpină și cărora trebuie să le facă față în diferite perioade conjuncturale.
Indicatorul rata serviciului datoriei externe are unele limite, care reies atât din modul de calcul, cât și din semnificația lui pentru diferite țări. În acest fel, semnificația ratei datoriei externe nu poate fi apreciată numai după mărimea sa. Unele tări au înregistrat la un moment dat rate de peste 30% fara ca serviciul datoriei lor externe sa fie afectat, în timp ce altele cu o rată mai mică de 20% au fost puse în situația de a-și renegocia datoria externă. Un nivel critic al datoriei externe este specific fiecărei țări în funcție de evoluția comerțului exterior,de restructurarea importurilor și exporturilor,de evoluția fluxurilor financiare, etc.
Tendința de creștere a ratei datoriei externe semnalizează aproape cu certitudine apariția unei crize de lichiditate. Motivul principal este faptul că nici o țară nu poate înregistra modificări structurale atât de rapide încât nivelul critic al ratei datoriei externe să se schimbe substanțial în fiecare an.
Stabilirea precisă a unui nivel critic al ratei datoriei externe este dificilă datorită faptului că acest indicator raportează numai o variabilă a datoriei externe la o singură variabilă a economiei naționale, fără a lua în considerare alte variabile legate de capacitatea de acoperire a serviciului datoriei externe, cum ar fi : importurile, celelalte fluxuri de capital(în afara serviciului datoriei externe), lichiditatea internațională a țării respective. Rata datoriei externe nu ține cont nici de variabilele care caracterizează capacitatea pe termen lung a țării de a acoperi serviciul datoriei externe, cum sunt: acumulările interne de capital, venitul național și produsul național brut, veniturile bugetare, etc.
Ca indicator pe termen lung, rata serviciului datoriei externe are o semnificație minoră. Rata serviciului datoriei poate fi ridicată numai datorită creșterii serviciului datoriei, exporturile rămânând la un nivel normal, iar creșterea serviciului datoriei poate fi cauzată de aglomerarea scadențelor pe termen scurt(1-2 ani) sau mediu(3-8 ani). În asemenea situații nu se poate trage concluzia că țara respectivă v-a avea dificultăți mai mari pe termen lung. După onorarea acestor scadențe, este posibilă scăderea substanțială a serviciului datoriei și, în consecință, a ratei serviciului datoriei externe. În acest scop este necesară calcularea ratei probabile a datoriei externe pe perioada următoare, presupunând că exporturile vor avea o tendință normală de creștere și că nu vor fi contractate alte datorii externe.Pentru a putea aprecia evoluția veniturilor din exporturi, pe o perioada de cinci ani, de exemplu, se raportează totalul veniturilor din exporturi la totalul serviciului datoriei externe din această perioadă. Un astfel de indicator poate să ne arate oportunitatea contractării unor noi împrumuturi externe în cazul unor dificultăți prevăzute să apară pe termen scurt.
Aprecierea capacității pe termen lung a unei țări de a suporta datoria externă, se face având în vedere că nu doar exporturile ci întreaga economie susține plata serviciului. Serviciul datoriei externe constituie o ieșire definitivă de capital sau, intr-o alta formulare, o scurgere în exterior a venitului național. Din acest motiv raportarea serviciului datoriei externe la venitul național este utilă. Totodată, trebuie avut în vedere la calcularea acestui indicator că intrarea de capital care a produs datoria externă a contribuit la creșterea avuțieli naționale, atât în mod direct(s-a adăugat la avuția națională), cât și în mod indirect(a favorizat creșterea venitului național).
În completarea celor menționate mai sus, trebuie precizat că posibilitatea unei țări de a onora serviciul datoriei externe depinde și de eficiența cu care lucrează economia țării respective, de capacitatea ei de a realiza câștiguri corespunzătoare la nivelul fiecărei unități productive, pe baza cărora să fie posibilă acumularea fondurilor necesare atât dezvoltării, cât și rambursării capitalului extern împrumutat. În ultimă instanță, datoria externă este rambursată din venitul național acumulat, care trebuie să fie suficient de mare pentru a acoperi necesitățile interne și obligațiile externe scadente.Un indicator util al capacității unei țări de a suporta pe termen lung serviciul datoriei externe se poate calcula prin raportarea serviciului datoriei externe la acumulări .
Prin raportarea serviciului datoriei externe la veniturile debitorilor (guvernul, organizațiile publice și organizațiile private garantate de către guvern) rezultă un alt indicator al datoriei externe. Într-o țară în care datoria externă este contractată cu precădere de către guvern, acest indicator se calculează ca raport între serviciul datoriei și veniturile bugetare ale guvernului. Posibilitățile de calcul diferă în funcție de venitul luat în considerare(venituri totale sau venituri nete). Avantajul acestui indicator constă în faptul că pune față în față datoriile cu disponibilitățile debitorilor în anul respectiv. Dezavantajul este faptul că în țările cu valute neconvertibile, veniturile interne ale debitorilor nu pot fi comparate cu datoriile în valute străine. Trebuie să ținem cont și de capacitatea guvernelor de a-și finanța deficitele bugetare prin emisiune monetară, având efecte inflaționiste și modificând paritatea puterii de cumpărare a monedei naționale față de a celorlalte valute, alterând acest indicator.
Calcularea indicatorului serviciul datoriei/veniturile debitorilor este oportună în situațiile când ponderea comerțului exterior în venitul național este mare(cazul unor țări mici și mijlocii care depind în mare măsură de comerțul exterior) și, în consecință, calcularea ratei serviciului datoriei externe prin raportarea serviciului datoriei externe la veniturile din export nu este în întregime semnificativă, deoarece problema este ca debitorii interni(guvernul, agențiile guvernamentale) să găsească fondurile proprii necesare rambursării datoriei externe.O altă situație în calcularea indicatorului serviciul datoriei/veniturile debitorilor este aceea când guvernul este principalul debitor în exterior, iar finanțarea inflaționistă(prin deficitele bugetare) a procesului de rambursare a datoriei externe poate agrava situația economică internă și starea balanței de plăți a țării respective.
Raportul dintre serviciul datoriei externe și nivelul rezervelor oficiale de aur și devize libere completează semnificația pe care o are rata datoriei externe, arătând în ce proporție serviciul datoriei externe poate fi acoperit prin rezervele oficiale ale țării și, prin urmare, cu cât pot scădea rezervele valutare eforturile făcute prin intermediul exporturilor în vederea acoperirii serviciului datoriei externe.
Indicatori ai soldului datoriei externe
În această categorie intră doi indicatori și anume:
– raportul între soldul datoriei pe baza sumelor trase și nerambursate și exporturile de bunuri și servicii;
– raportul între soldul datoriei pe baza sumelor încasate și nerambursate și produsul intern brut, aceasta reprezentând gradul de îndatorare externă.
Acești indicatori reprezintă evaluări ale pozițiilor pe stoc, indifirent de unitatea de măsură și contribuie la estimarea interesului străin în economie, în timp ce soldul datoriei externe reprezintă recalcularea, la o dată anterioară, a intrărilor contractuale de capital străin. O rată înaltă semnifică faptul că țara respectivă a înregistrat intrări importante de capital în trecut,dar nu înseamnă că ar putea să se confrunte cu dificultăți în asigurarea serviciului datoriei externe.
Indicatori ai dobânzii la datoria externă
Pot fi calculați ca:
raportul între plățile dobânzii și totalitatea exporturilor;
raportul între plățile dobânzii și PIB.
Acesta poate avea un rol util ca indice al amplorii relative a încercării impuse de datoria externă. Un nivel ridicat sau o creștere rapidă a acestui raport indică apariția unei situații caracterizate printr-un consum excesiv și/sau dificultăți asociate productivității și rentabilității investițiilor. Resursele externe pot fi afectate într-o mai mare măsură de consum decât de către investiții. Concomitent, contribuția programului de investiții a unei țări la creșterea PIB sau a exporturilor poate fi slabă în comparație cu costul finanțării externe. Rapiditatea cu care această rată poate fi stabilizată variază în funcție de țară, în funcție de proporția investițiilor finanțate prin capitaluri atrase din străinătate,în funcție de coeficientul marginal al capitalului(capital/producție),în funcție de costul finanțării externe și de măsura în care rata economisirii marginale este superioară ratei de economisire medii din țara debitoare.
Indicatori ai rezervei valutare sau internaționale
Se calculează ca:
raportul între rezervele internaționale și soldul datoriei pe baza sumelor trase și nerambursate;
raportul între rezervele internaționale și importurile de bunuri și servicii.
Aceste două raporturi sunt indicatori ai capacității de îndatorare și de rambursare a țării.
E. Alți indicatori ai datoriei externe
a. Raportul între încasări și importuri. Acest raport indică măsura în care țara este tributară împrumuturilor externe brute pentru a-și finanța importurile;
Raportul între transferurile nete și importuri. Acest raport măsoară disponibilitatea resurselor împrumutate din străinătatea pentru a finanța importurile;
Raportul între rambursările ratelor de capital și încasări. Acest raport indică măsura în care datoria externă a țării este “reorientată”. Creșterea în timp a acestui raport poate determina o aglomerare a termenelor de rambursare sau un acces mai puțin favorabil pe piața internațională de capital;
Raportul între transferurile nete de resurse și PIB sau PNB. Acesta indică contribuția economisirilor externe nete la procesul de dezvoltare și furnizează informații precise în cazul în care este comparat cu raporturi ca economisiri interne/PIB sau PNB sau investiții/PIB sau PNB.
1.2 AJUSTAREA DISPONIBILITĂȚILOR FINANCIARE INTERNE CU AJUTORUL DATORIEI EXTERNE
1.2.1 Criza datoriei externe
Majoritatea țărilor lumii au ajuns să apeleze tot mai mult la credite externe, datorită nevoii de dezvoltare, resursele proprii fiind insuficiente. Apelând la noi credite înainte de a rambursa creditele anterioare, acestea au acumulat o datorie externă crescândă.
Creșterea datoriei externe este un fenomen specific țărilor în curs de dezvoltare.Țările dezvoltate, chiar dacă devin uneori debitoare prin mecanismul de credit internațional, nu acumulează o datorie externă semnificativă. Criza datoriei externe se produce atunci când acest fenomen ia amploare și devine un obstacol în calea dezvoltării, iar țările puternic îndatorate nu mai pot să-și plătească datoriile. Într-o asemenea situație intră un grup larg de țări care dețin cea mai mare pondere a datoriei externe internaționale. Indicatorul principal al crizei este transferul net invers de resurse financiare.Acest indicator ne arată că țările respective scot din țară , ca serviciu al datoriei externe, mai mult decât primesc sub formă de credite, ajutoare și alte intrări de resurse.
O astfel de situație s-a creat în economia mondială la începutul anilor 80, marcând declanșarea crizei datoriei externe. Criza datoriei a izbucnit în 1982 când Mexicul a anunțat că nu mai este în măsură să asigure serviciul datoriei față de băncile comerciale. Ea nu este fără precedent în istorie,în anii 1930 si chiar mai înainte ,în anii 1870, multe guverne suverane nu au mai fost în măsură să-și plătească datoriile. Criza din 1930 a cuprins 26 de țări din cele 55 de țări membre ale Societății Națiunilor. Sunt de asemenea cunoascute reglementările datoriei externe imediat după cel de-al doilea război mondial, când în 1947 Anglia a primit un împrumut de la guvernul Statelor Unite, iar în 1953 Republica Federală Germania a obținut reeșalonarea datoriei sale externe. (Victor Axenciuc, 1997).
Creșterea datoriei externe în general și în special a datoriei guvernamentale externe a țărilor în curs de dezvoltare a fost provocată în mare măsură de criza energetică, care a declanșat profunda criză economică ce a durat până la începutul anilor 90 și care a afectat puternic și economia românească. Criza datoriei externe care a zguduit lumea finanțelor în anii 80 a avut două motive: primul, politica greșită de administrare a datoriei externe dusă de țările mari debitoare, iar pe de altă parte nici băncile comerciale cu activitate internațională nu au dat dovadă de prea mare înțelepciune în alocarea resurselor proprii.
Criza care a debutat în Mexic în anul 1994 s-a datorat liberalizării economiei care a dus la gestionarea crizei datoriei mexicane de către S.U.A.și instituțiile financiar-monetare internaționale.Lupta împotriva șomajului prin marirea cheltuielilor publice și a masei monetare duce la o rata de schimb nefavorabilă investitorilor.Aceștea iși retrag investițiile din Mexic lucru care duce la prăbușirea monedei mexicane.
Criza monetară a devenit apoi financiară, bancară și ulterior economică. Bursa a căzut prin vânzarea masivă de titluri mexicane, indicele pierzând 30% într-o lună. Cauzele crizei bancare sunt de asemenea mecanice: băncile nu au putut făcute față angajamentelor lor libelate în dolari, iar creșterea ratei dobânzii a scumpit finanțarea lor, determinând pe cei ce aveau economii plasate să iși reducă depozitele.Criza este oprită cu ajutorul unui plan de austeritate care se bazează pe reducerea cheltuielilor și a salariilor.
Această criză s-a propagat și în alte țări din America Latină.Au fost atinse apoi și alte țări emergente,piețele financiare din Tailanda, Hong-Kong, Indonezia , Singapore , având de suferit.
Rezolvarea crizei datoriei a fost un proces care a cuprins multiple laturi. Acest proces a constat în modificarea atitudinii creditorilor oficiali sau privați.Scopul unic de a-și recupera resursele alocate a fost îndreptat spre controlul utilizării acestora de către debitori. Aceste schimbări de atitudine au dus la luarea unor măsuri convenite prin înțelegeri bilaterale între țările cu datorii mari și Clubul de la Paris( pentru creditorii oficiali) sau clubul de la Londra (pentru băncile comerciale).Aceste măsuri au dus la diminuarea poverii datoriei externe asupra economiilor țărilor îndatorate și la înlesnirea drumului spre dezvoltare a acestora.
Măsurile luate pentru redresarea situației au pornit de la premisa că țările vinovate de criza erau, în exclusivitate cele debitoare. Programele de redresare au constat astfel în măsuri de reeșalonare parțială a împrumuturilor, majorarea corespunzătoare a ratei dobânzii, etc.
Deoarece starea de insolvabilitate a țărilor aflate în criză a continuat să se agraveze, guvernele, băncile și instituțiile financiare creditoare au adoptat măsuri noi:
– Transformarea datoriei țărilor aflate în incapacitate de rambursare în participații ale băncilor creditoare la capitalul diverselor societăți productive din țările debitoare;
-Înlocuirea creanțelor neonorate cu titluri ale creditorilor urmând să le garanteze cu o cotă din venitul realizat din exportul țărilor debitoare;
-Înființarea unei instituții internaționale care să achiziționeze de la creditori creanțele neonorate la un preț inferior celui real;
-Valorificarea creanțelor neonorate prin intermediul pieței, prin vânzarea propriu-zisă, înlocuirea creanțelor cu hârtii de valoare, răscumpărarea lor la un preț scăzut de către țara debitoare;
-Transformarea dobânzilor neonorate în împrumuturi purtătoare de dobândă, după expirarea unei perioade de grație;
-Crearea unei case de asigurare care să preia asupra sa riscul nerambursării creditului acordat;
-Garantarea datoriei reeșalonate de către guvernele statelor debitoare (Doina Leonte și Mariana Cristina Ciopotea, 1999)
Managementul eficient al datoriei externe, pentru evitatea ”capcanei datoriei” cu care s-au confruntat și se confruntă țările cu datorii mari a devenit un obiectiv major de politică macroeconomică în toate țările lumii.
Specialiștii în domeniu apreciază criza datoriei externe ca o problemă politică din mai multe motive : afectează stabilirea țărilor debitoare, amenință pacea și securitatea internațională și dereglează economia mondială în ansamblu. (Bernard Guillochon, 1998)
1.2.2. Tipologia finanțării externe
Ca urmare a formării unui surplus relativ de capital pe piața de capitaluri, care își caută plasamente peste graniță în condiții mai avantajoase decât în interior, împrumuturile externe au cunoscut o dezvoltare accentuată .
În funcție de sursele pricipale care generează datoria externă, Banca Mondială deosebeste în lucrările teoretice și metodologice publicate, următoarele:
Împrumuturile acordate de creditorii oficiali
Tipuri de asistență oficială:
Asistență oficială pentru dezvoltare (AOD), care constă în granturi sau împrumuturi ale guvernelor sau organizațiilor multilaterale, cu scopul de a promova dezvoltare economică sau socială. Asistența militară sau creditele pentru export sunt excluse în acest fel. Acest tip de flux financiar trebuie să fie concesional prentru a fi calificat ca asistență oficială pentru dezvoltare, având un element de grant de 25% sau mai mult. Elementul de grant măsoară gradul de concesionalitate al unui împrumut . Acesta este calculat ca diferență dintre valoarea nominală a unui împrumut și valoarea sa prezentă, cu discount , exprimată procentual din valoarea nominală.
Elementele de grant de 25% sunt definite drept concesionale. Cu toate acestea, normele oficiale AOD prevăd un procent de 86%. Acestea nu includ alte costuri ale ajutorului ci se referă la termenii financiari ai împrumutului. Dacă ajutorul poate fi utilizat numai pentru procurarea de bunuri din țara ce furnizează ajutorul, costurile ar putea fi mai ridicate decât dacă ar fi procurate prin licitații internaționale. AOD include și cooperare tehnică, constând în acordarea unor cursuri de pregătire pentru specialiștii din țările în curs de dezvoltare. Ajutoarele vin de la guvernele țărilor industrializate cuprinzând doua componente : o mică parte din aceste ajutoare constau din contribuția lor la instituțiile financiare internaționale, cum este Banca Mondială, băncile de dezvoltare regională și agențiile specializate ale ONU, iar o altă parte, cea mai semnificativă cuprinde plăți direct la beneficiar prin intermediul agențiilor naționale, cum sunt Agenția Internațională pentru Dezvoltare-SUA, Casa Centrală Franceză pentru Cooperare Economică etc.Guvernele ce acordă împrumutul stabilesc prioritățile si obiectivele ajutorului extern. Tot ele stabilesc și politicile adoptate de agențiile multilaterale ce acordă împrumutul.
Grupul Băncii Mondiale împrumută țărilor care le sunt membre în condițiile unor strategii de dezvoltare pe termen mediu, stabilite în urma unor discuții cu guvernele ce primesc împrumuturile. Băncile de dezvoltare regională, acordă și ele împrumuturi numai în cadrul unei politici de dezvoltare satisfăcătoare.
Alte fluxuri oficiale pentru dezvoltare (ODF)
Unele finanțări destinate dezvoltării ,au un grad foarte redus sau de loc de concesionalitate. Spre exemplu , împrumuturile BIRD. Împrumuturile Băncii Mondiale au un element de grant redus , aceasta funcționând ca intermediar financiar , împrumutând pe piețele financiare și acordând apoi împrumuturi.
Împrumuturi bilaterale ( de la guverne străine) între bănci centrale și organisme publice autonome
În cazul împrumuturilor acordate pe baze bilaterale de către țările dezvoltate, acordarea acestora este însoțită de condiții economice , politice sau militare care pot să contravenină intereselor economice de moment sau pe termen lung precum și intereselor naționale ale țării beneficiare. În consecință , se impune prudență și o bună studiere a condițiilor acordării împrumuturilor .
Aceste împrumuturi pot fi împărțite în:
concesionale- împrumuturi acordate de către țările dezvoltate, țărilor în curs de dezvoltare, furnizate de către agenții de stat, locale sau centrale, sau de către agențiile lor executive, fiecare împrumut având ca obiectiv principal promovarea dezvolțării economice a țărilor în curs de dezvoltare și având un caracter concesional și un grad de concesionalitate de cel puțin 25%.
neconcesionale- împrumuturi oficiale ale țărilor dezvoltate către țările în curs de dezvoltare care nu întrunesc caracteristicile celor concesionale. Acestea includ tranzacții oficiale bilaterale cu un grad de concesionalitate mai mic de 25% sau care, deși acestea au un grad mai ridicat de concesionalitate, au ca scop facilitarea exporturilor și luarea de credite de la un exportator privat dintr-o țară dezvoltată , credit garantat de către o instituție publică.
Împrumuturile multilaterale, sunt contractate cu organismele financiare internaționale.
Este vorba despre creditele oferite de:
Banca Mondială este un sistem bancar format din Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD), Corporația Financiară Internațională (CFI), Asociația pentru Dezvoltare Internațională (ADI) și Asociația de Garantare Multilaterală a Investițiilor (MIGA). Prin finanțarea externă suplimentară pe care o asigură, instituțiile Băncii Mondiale contribuie la ușurarea poverii datoriei externe a acestor țări. Există cazuri, în care asistența tehică a instituțiilor Băncii Mondiale este mai importantă decăt finanțarea, aceasta contribuind la realizarea unui mare număr de programe de ajustare determinând diminuarea datoriei externe. De asemenea , Banca Mondială are dreptul de a acorda ajutor financiar pentru reducerea datoriei externe, cu condiția ca prin aceasta să se disponibilizeze resurse pentru investiții directe și dezvoltare. ( Gheorghe Matei, 1998)
Fondul Monetar Internațional sprijină țările membre prin oferirea unor sume și valute de care au nevoie, în schimbul unor sume echivalente în Drepturi Speciale de Tragere (DST) sau alte valute acceptate. Obiectivele ajutorului financiar acordat de către acesta sunt echilibrarea macroeconomică și ajustarea structurală. FMI are de asemenea un rol vital în renegocierea datoriilor între țările debitoare și creditorii publici sau privați și ajută țările debitoare în îmbunătățirea noilor tehnici de finanțare.
Organismele financiare regionale: Banca Internațională de Dezvoltare (înființată în 1959); Banca Africană de Dezvoltare (1963); Banca Asiatică de Dezvoltare (1966); Banca de Dezvoltare a Caraibelor (1969); Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare (1991) – BERD.
Organismele financiare ale Comisiei Economice Europene: Fondul European de Dezvoltare ( creat în 1957) și Banca Europeană de Investiții (înființată în 1958). Înainte , în timpul comunismului au existat Organismle financiare ale Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER): Banca Internațională de Cooperare Economică (înființată în 1963) și Banca Internațională de Investiții (1970). Acestea au fost desființate o dată cu începerea trecerii majorității țărilor europene comuniste la economia de piață.Desfințarea lor a afectat puternic comerțul exterior și evoluția economică generală a acestor țări.
Împrumuturile acordate de creditorii privați
Creditorii privați oferă următoarele modalități de creditare:
– credite acordate de furnizorii mărfurilor;
– credite contractate pe piețele financiare, prin bănci private sau alte instituții financiare private.Obligațiunile emise în subscripție publică și plasate în sector privat;
– alte surse.
1.2.3 Datoria externă- componentă a politicii macroeconomice
Împrumuturile externe permit unei țări să investească și să consume peste posibilitățile sale curente interne. Acestea, de fapt finanțeză formarea capitalului nu numai prin mobilizarea economisirilor interne ci și prin folosirea economisirilor țărilor cu capital în surplus. Împrumuturile externe pot conduce la o creștere economică mai rapidă, permițând finanțarea unui volum de investiții mai mare și a mobilizării resurselor de care dispune țara respectivă. Aceste împrumuturi pot servi la finanțarea deficitelor temporare ale balanței de plăți și pot evita luarea de măsuri drastice de către autoități , măsuri care ar putea compromite programul de dezvoltare a țării. Ele nu contribuie la creșterea economică dacă sunt utilizate pentru finanțarea activităților neproductive sau pentru contrabalansarea exporturilor excesive de capital. În acest caz, aceste împrumuturi ar putea agrava presiunile ce se exercită asupra operațiunilor bugetare de administrare publică și asupra balanței de plăți. Cu toate că deficitul balanței de plăți este generat de factori permanenți, finanțarea îndelungată a acestuia prin împrumut extern poate întârzia ajustările necesare și poate agrava problemele fundamentale ale balanței de plăți. O utilizare ineficientă a intrărilor de capital străin provoacă în final o criză a datoriei.
O țară care se împrumută din străinătate trebuie să introducă managementul datoriei drept o preocupare majoră a politicii economice. Îndatorarea externă excesivă va genera nivele ridicate ale serviciului datoriei care vor influența în mod negativ politica economică viitoare, și, implicit, creșterea economică. Gestiunea datoriei externe are urmări în numeroase domenii ale politicii economice. Politica valutară și comercială, la fel ca și politicile bugetare și monetare, influențează direct volumul împrumuturilor externe.Dacă există un bun sistem de comunicații între cei responsabili cu gestionarea datoriei, cei responsabili cu gestiunea rezervelor, planificatorii și responsabilii politicii monetare și bugetare se obține o bună gestiune macroeconomică.
La nivel guvernamental, finanțarea externă trebuie privită într-un cadru mai amplu al ansamblului de decizii de politică macroeconomică. Marile dificultăți generate de datoria externă pot fi evitate atunci când politicile economice sunt alese astfel încât variabilele economice cheie (în special rata dobânzii și cursul de schimb al monedei naționale) să exprime costuri reale pentru autoritățile decizionale, iar guvernele să îsi însoțească programele de investiții publice cu măsuri eficiente de captare a resurselor bugetare și de mobilizare a economiilor interne.
În consecință, obiectivul managementului datoriei externe trebuie să-l constituie obținerea de beneficii maxime din finanțarea externă, fără ca aceasta să afecteze echilibrul macroeconomic al balanței de plăți.
1.3. MANAGEMENTUL DATORIEI EXTERNE
1.3.1. Nivelul optim de îndatorare
Orice guvern își dorește să investească și să dezvolte cat mai mult și mai bine țara guvernată.
Capacitatea de autofinanțare este de cele mai multe ori redusă și devine insuficientă față de necesitățile de modernizare, de creștere a capacității de producție extistente etc. Astfel spus economisirea este mai mică decât necesarul de investit.
Singura posibilitate de a obține condiții de crestere economică este atragerea surselor de finanțare externă. De ce să te împrumuți din străinătate dacă ar putea fi periculos? Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să luăm în considerare economisirile și investițiile într-o economie închisă, care nu apelează la fonduri din exterior. Într-o țară în care avem o economie central-planificată, deciziile de investire sunt luate de autoritățile centrale. Economisirile interne vor fi generate din impozite și din surplusul de lichiditate al întreprinderilor, iar distribuirea lor pentru investiții – construcții, echipamente noi, drumuri,poduri,căi ferate, agricultură și așa mai departe – hotărâtă de către autoritățile de planificare, ar reflecta prioritățile statului.
Într-o economie de piață, proiectele de investiții generează o rată de recuperare financiară a acestora(financial rate of return).Este profitabil pentru întreprinderi să se împrumute dacă această rată este egală sau depășește rata dobânzii pe piață. Întreprinderile vor dori să realizeze investiții cu o rată înaltă de recuperare(randament) urmărind acele proiecte care promit câștigurile cele mai mari. Orice proiect cu posibilități mici de profit va putea constitui, din pricina împrumutului și a ratei dobânzii, o pierdere mai mica sau mai mare pentru întreprindere.
În cazul împrumuturilor guvernamentale acestea sunt mult mai complexe, în cazul lor, nu mai putem vorbi de un randament financiar. Există, totuși, o rată reală de recuperare pe plan economic și social a investiției. Aceasta este reprezentată de beneficiile aduse societății de către proiectul respectiv.
Piețele globale de capital permit întreprinderilor și guvernelor din țările cu capital insuficient să se împrumute din țările care au capital în surplus, și care au rata dobânzii pe piață este mai scăzută. Piețele mondiale de capital, duc la o reducere a dobânzii plătită de debitorii din țările cu capital insuficient și la o creștere a dobânzii pe care o pot câștiga creditorii din țările abundente în capital. O creștere a bunăstării economice este indusă de împrumuturile internaționale atât în țările creditoare cât și în cele debitoare. Pentru țările cu capital insuficient aceasta înseamnă creștere a formării capitalului și împrumuturi mai eficiente.
Pentru a realiza un management eficient al datoriei, autoritățile trebuie să întocmească profilul în timp al obligațiilor legate de serviciul datoriei. Acestea trebuie să prevadă în mod corect câștigurile din exporturi, veniturile interne și accesul în viitor la finanțare. Autoritățile trebuie să monitorizeze posibilitățile de plată anticipată sau de refinanțare a datoriei (the potential for prepaying or refinancing) pentru a profita de noi împrumuturi în condiții mai avantajoase, să adapteze scadențele împrumuturilor la veniturile proiectate și totodată trebuie să aibă în vedere posibile eșecuri în obținerea veniturilor din exporturi sau cheltuieli neașteptate la importuri, pentru a le putea face față.
Programul de împrumuturi externe contractate de un guvern reprezintă o decizie politico-economică fundamentală. Pentru a spriji luărea acestei decizii se ține cont de modele formale și analize tehnice care furnizează informații despre implicațiile viitoare ale diverselor scenarii/strategii de îndatorare externă, cu precădere asupra impactului acestora asupra capacității țării respective de a menține echilibrul balanței de plăți și de a investi în mod eficient fluxurile financiare atrase.
În concluzie, decizia asupra volumului de credite ce urmează a fi contractat depinde de trei factori:
nivelul rezervelor valutare ale țării și nivelul de performanță prognozat pentru administrarea acestora;
nivelul capitalului ce poate fi absorbit în mod eficient de economia debitoare;
pentru ce volum de noi împrumuturi obligațiile de serviciu al datoriei astfel create nu crează dificultăți de acoperire.
Fiecare dintre cei trei factori este determinat de calitatea managementului la nivel micro și macroeconomic. Interacțiunea dintre capacitatea de acoperire a serviciului datoriei, tipul de finanțare disponibil și decizia de contractare a unui împrumut crește în complexitate direct proporțional cu creștea numărului de credite ce formează datoria externă și a diversificării surselor de finanțare pe care aceste credite le reprezintă.
1.3.2. Scopul managementului datoriei externe
Dezbaterea scopului managementului datoriei începe de la admite faptul că serviciul datoriei, în momentul în care atinge o sumă semnificativă, ridică două probleme pentru o țară. Prima este nevoia de a câștiga sau de a economisi valuta necesară serviciului datoriei, iar cea de-a doua problemă este finanțare publică, ce impune generarea de venituri bugetare în moneda locală echivalentă cu obligațiile externe de plată.
Interesul imediat al guvernelor, în legătură cu datoria externă, îl constituie propriile obligații de plată, care afectează atât bugetele cât și rezervele valutare ale statelor. Responsabilitatea guvernelor pentru rezervele valutare și pentru reglementarea operațiunilor valutare ale rezidenților poate favoriza implicarea acestora în furnizarea de valută și pentru acoperirea obligațiilor de plată în contul serviciului datoriei comerciale negarantate a sectorului privat.
În concluzie, orice sistem de management al datoriei externe trebuie să permită monitorizarea cu succes a datoriei publice, public garantate și private. Din acest punct de vedere, sistemul trebuie să acopere două direcții evolutive:
– să includă segmentul datoriei negarantate a sectorului privat, dacă se dovedește necesar din punctul de vedere al reglementărilor valutare;
– să includă datoria publică internă, dacă se dovedește necesar, sub aspectul finanțelor publice.
1.3.3. Funcțiile managementului datoriei externe
Administrarea eficientă a datoriei externe implică, în principal, șapte funcțiuni de bază:
politica de îndatorare
activitatea de reglementare
antrenarea de resurse umane și tehnice
funcțiunea de înregistrare
funcțiunea de control
funcțiunea de analiză
funcțiunea de operare
Primele trei funcțiuni le putem grupa în ceea ce se numește managementul executiv, iar ultimele patru, în managementul operativ al datoriei externe.
Managmentul executiv al datoriei externe
Managementul executiv poate fi considerat drept modul de stabilire a regulilor jocului la nivelele cele mai înalte de guvernare, în domeniul datoriei externe. Se dau astfel direcțiile de organizare a întregului ce poate fi numit sistemul de management al datoriei externe.
Funcțiunea politică implică elaborarea de politici și strategii macroeconomice de îndatorare, împreună cu instituțiile publice care au ca responsabilitate macromanagementul economiei naționale. Rezultatul principal al acestei funcțiuni îl reprezintă o strategie de îndatorare externă foarte bine definită .
Funcțiunea de reglementare presupune crearea cadrului legal, instituțional și administrativ al managementului datoriei externe și implică stabilirea unor reglementări clar definite pentru o administrare coordonată a datoriei externe și a procesului de îndatorare externă. Produsul acestei funcțiuni îl reprezintă stabilirea și continua perfecționare a cadrului legal și administrativ, presupunând responsabilități de organizare, reguli și proceduri între instituțiile implicate, etc.
Funcțiunea de antrenare a resurselor umane și tehnice presupune asigurarea exercitării managementului operativ de către personal calificat și cu mijloace tehnice adecvate. Produsul principal poate fi denumit generic “personal și mijloace”.
Managmentul operativ al datoriei externe
Managementul operativ reprezintă administrarea zi de zi a datoriei în conformitate cu principiile stabilite de managementul executiv. Managementul operativ se poate împărți în management activ și în pasiv. Managmentul activ implică funcții care includ acțiuni (tranzacții și interacțiuni), iar cel pasiv presupune control, contabilitate și analiză.
Managementul activ
Funcțiunea de operare implică o întreaga paletă de activități legate de procesul
contractării creditelor, înțelegeri și aranjamente care presupun un tip sau altul de acțiune, în domeniul datoriei. Această funcțiune poate fi împărțită în trei faze: negocierea, utilizarea creditului și achitarea serviciului datoriei. Activitățile incluse în fiecare fază pot să difere în funcție de tipul de împrumut implicat(credite concesionale, eurocredite, credite de pe piața de capital, etc). Produsul final îl reprezintă cele trei operațiuni de datorie: negocierea, utilizarea și achitarea serviciului datoriei.
Funcțiunea de control reprezintă segmentul cel mai dificil de definit dintre funcțiunile managementului datoriei. Acesta se regăsește în toate celelalte funcțiuni descrise anterior. Funcțiunea de control-coordonare asigură concordanța între managementul operativ și cel executiv. La nivelul unei tranzacții, funcțiunea de control-monitorizare capătă un caracter mai concret, legat de fiecare operațiune(negociere, utilizare, serviciu), de funcțiunile de utilizare și analiză.
Managementul pasiv
Funcția de înregistrare solicită colectarea de informații detaliate asupra datoriei externe.
Funcția de analiză reprezintă un mare consumator de informații, furnizate de funcțiuni anterioare. Este necesară pentru a avea permanent în atenție impactul diferitelor opțiuni ale managementului datoriei asupra balanței de plăți și asupra bugetului, ajutând la luarea de decizii privind viitoarele împrumuturi. La nivelul unei singure tranzacții, analiza va viza instrumentele de împrumut, alegerea scadențelor, putând hotărî introducerea unor noi tehnici financiare cum ar fi schemele de conversie a datoriei. Produsul final îl reprezintă analiza.
În ansamblu, cele șapte funcțiuni ale managementului datoriei externe pot fi prezentate astfel: la nivel executiv, funcțiunile politică, de reglementare și de antrenare a resurselor umane și tehnice vor da direcțiile și modul de organizare a întregului sistem. Mediul macroeconomic, cadrul legal, administrativ și fondul de resurse umane afectează și sunt afectate, la rândul lor, de aceste funcțiuni. Administrarea datoriei la nivel operativ,este dată de strategia evolutivă, structura, resursele de personal și mijloacele tehnice .
2. CONTROLUL DATORIEI EXTRNE
2.1. PRINCIPIILE DE BAZĂ ALE GESTIONĂRII DATORIEI EXTERNE
Principalele dificultăți evidențiate de gestionarea datoriei țin de faptul că autoritățile naționale nu dispun de suficiente mijloace de promovare a factorilor determinanți în susținerea capacității de îndatorare a țării lor. Spre exemplu, în cea mai mare parte a țărilor în curs de dezvoltare, creșterea exporturilor depinde foarte mult de capriciile climei(pentru producția agricolă).În țările industrializate creșterea exporturilor pot fi disturbate de fluctuațiile nivelului activității economice(pentru producția minieră și cea manufacturată). În general, o țară debitoare nu poate să influențeze condițiile în care poate fi contractată o nouă datorie. Aceste condiții sunt determinate de forțele care sunt în exercițiu pe piețele de capital internaționale și care țin cont de condițiile generale ale ofertei și cererii de capital străin.
Dacă ar exista semnale de alarmă identificabile, sarcina prognozării dificultăților ce ar putea fi generate de serviciul datoriei ar fi ușor de îndeplinit. Însă acest caz nu este real. Problemele îndatorării pot apărea brusc și pot fi rezultatul unor factori foarte diverși ,care, în cea mai mare parte nu pot face obiectul previziunilor exacte. Așadar este foarte importantă stabilirea unui sistem satisfăcător de înregistrare, aprobare și urmărire a datoriei externe.În absența unui asemenea sistem – care indică suma totală a datoriei, identitatea împrumutătorilor și sumele corespondente – ar fi dificilă evitarea unei crize a datoriei.
Aspectele tehnice și instituționale ale gestionării datoriei prezintă două probleme. În primul rând se pune intrebarea care este nivelul optim al datoriei externe? În ce măsură autoritățile publice ar trebui să se implice în reglementarea acesteia, ce instrumente pot fi utilizate? În cel de-al doilea rând, care este structura optimă a datoriei externe și care sunt obiectivele ce trebuie atinse pentru a obține structura dorită?
2.1.1. Controlul nivelului îndatorării externe
Orice împrumut extern trebuie să fie justificat pe plan economic, comercial și politic pentru valoarea sa intrinsecă. Totodată, trebuie urmărit atent nivelul global al intrărilor de capital în contul datoriei. Ritmul în care o țară continuă să contracteze împrumuturi externe depinde de rata de creștere a venitului și de creșterea exporturilor. Rata de creștere a exporturilor trebuie să fie superioară ratei dobânzii pentru a evita eventuale probleme de lichiditate.
Creșterea ratei dobânzii determină o serie de reacții în lanț. Referitor la rata dobânzii interne, un nivel înal al acesteia implică atât scumpirea creditelor interne cât și creșterea atractivității depozitelor bancare (dar și costul datoriei interne). În cazul scumpirii creditelor, va cântări evaluarea ratei dobânzii ca element de preț, deoarece aceasta se va regăsi în costurile interne de producție. Pentru a nu determina orientarea capitalurilor spre depozitele bancare, rata rentabilității interne calculată în aceste condiții va trebui să fie destul de mare. Atractivitatea acestora diminuează tendința de conservare a banilor în valută, sporește încrederea în moneda națională și stopează deprecierea acesteia.Cererea descrescătoare de valută va conduce la ieftinirea ei și totodată la descurajarea exporturilor. Acestea pot constitui argumente pentru restructurarea economiei, pentru crearea condițiilor de obținere (de către agenții economici interni) a unor rate de rentabilitate internă încurajatoare.
Pe de altă parte, o rată înaltă a dobânzii la împrumuturile externe crește serviciul datoriei, iar pentru susținerea acestuia avem nevoie de atragerea altor surse de împrumut (soluție nefericită având în vedere creșterea nivelului de îndatorare), reeșalonarea datoriei sau creșterea veniturilor din exporturi.
Necesarul de finanțare este determinat de necesarul pe termen scurt, de acoperire a dezechilibrelor externe, și de cele pe termen lung, în vederea realizării unor acumulări pentru finanțarea investițiilor.
Plafonarea ratei serviciului datoriei până la un nivel specific, de circa 20%, creează o marjă de siguranță confortabilă. Asadar, aptitudinea unei țări de a face față angajamentelor corespunde unei rate a serviciului datoriei dependentă de un numar de factori esențiali :
1. Evoluția viitoare a schimburilor – exporturi, necesități de import
O strategie comercială de succes este foarte importantă pentru o țară debitoare deoarece , în ultimă instanță, datoria trebuie plătită din câștigurile în valută. O țară își administrează cu succes situația comercială atunci când nivelurile importurilor și exporturilor sale permit pe de o parte o rată satisfăcătoare de creștere economică,iar pe de alta parte un volum al veniturilor în valută ce poate fi acoperitor pentru necesarul de mijloace financiare.
Politica comercială abordată strategic ,presupune două căi : substituirea importurilor și promovarea exporturilor, acordându-se de obicei prioritate promovării exporturilor. Aeastă soluție se impune și țării noastre deoarece aceasta ar conduce la efecte benefice directe și indirecte în sfera economică.
Substituirea importurilor presupune încurajarea producției realizată pe piața internă prin intermediul tarifelor vamale sau restricțiilor cantitative a importurilor. Politicile de promovare a exporturilor nu accentuează reducerea importurilor, realizarea acestui deziderat constând în menținerea unui curs de schimb realist.
O altă posibilitate ar fi utilizarea subvențiilor.În țara noastră această metodă nu a fost benefică reducând calitatea vieții.În conjunctura actuală a economiei țării noastre subventiile sunt mult prea costisitoare ,influețând negativ promovarea concurenței și așezarea prețurilor pe baze reale.
Deseori se afirmă că este mai eficientă o eșalonare a plăților din serviciul datoriei ținând cont de încasările din exporturi deoarece acestea reprezintă resurse în devize ce pot fi utilizate pentru a face față obligațiilor ce decurg din serviciul datoriei externe, în timp ce PIB sau PNB include surse de venit ce nu pot fi atribuite acestei utilizări. Această aserțiune, fondată pe un concept de lichiditate, ține cont de măsura în care este necesară utilizarea încasărilor din exporturi pentru a finanța plățile curente doar în scopul rambursării datoriei.
Deoarece factorii de producție se pot ajusta în funcție de prețurile relative și de cursul de schimb, PIB sau PNB vor constitui un factor de eșalonare mai eficient pe termen lung.Pe termen scurt, încasările din exporturile de bunuri și servicii permit luarea în considerare a problemelor de lichiditate asociate datoriei externe.
O problemă statistică majoră ce implică utilizarea PIB sau PNB ca factor de eșalonare în calculul ratelor de îndatorare este cursul de schimb mediu anual în termeni nominali.Acesta nu permite întotdeauna transformarea fidelă a PIB (sau PNB) din moneda națională în moneda în care este exprimată datoria externă. O monedă supraevaluată înseamnă o rată de o valoare ușor înșelătoare, în timp ce o monedă subevaluată produce o rată prea înaltă.
2.Nivelul rezervelor
Corelația dintre importuri și rezervele internaționale poate fi explicată prin faptul că volumul optim brut al rezervelor este privit în relație cu nivelul importurilor. Așadar, nivelul importurilor determină necesarul rezervelor valutare brute pentru a acoperi plata acestora. Importurile sunt reprezentate doar de o parte din plățile externe, așadar valoarea indicatorului „rezerve brute exprimate în luni de import „ nu arată mărimea potențialelor dezechilibre între încasări și plăți ce trebuiesc finanțate din rezerve.
Gestiunea rezervelor internaționale trebuie neapărat luată în considerație. Rezervele internaționale fac parte integrantă a portofoliului global de creanțe externe ale unei țări. Rezerva unei țări va trebui să fie cu atât mai ridicată cu cât sumele încasate din exporturi fluctuează, cu cât îndatorarea sa este mai mare, cu cât politicile și structurile economice sunt rigide și șansele de a avea acces regulat la aportul de capitaluri străine sunt limitate. Sporirea rezervelor mai puțin importante se poate face prin capitaluri împrumutate sau prin linii de credit.
Uneori este mai benefic să se contracteze împrumuturi mai puțin substanțiale pentru consolidarea rezervelor,deoarece este mai ușor și mai economic să se recurgă la împrumuturi în cazul în care resursele procurate prin acestea nu sunt urgente.Pe de altă parte nivelul rezervelor fiind unul dintre indicatorii prin care creditorii evaluează riscul de țară, această politică poate contribui la reducerea costurilor împrumuturilor. În sfârșit, împrumutând într-un moment în care resursele vizate nu sunt absolut necesare, organele publice pot fi în măsură să apeleze la noi surse de finanțare, cum ar fi piața obligațiunilor. Această strategie ține seamă întotdeauna, de evidența certă a costurilor, deoarece, în anumite limite, costul împrumutului este de obicei superior sumelor trase pentru rezerve. Liniile de credit neutilizate nu sunt rentabile deoarece implică plata comisioanelor de angajament(comisioane de neutilizare),iar împrumuturile cresc plățile viitoare în cadrul serviciului datoriei și precondiționarea lor poate provoca diverse probleme.
3.Flexibilitatea în procesul de ajustare a politicilor și structurilor economice ale unei țări
În absența unor factori externi destul de puternici încât să producă o auto-reglare în perioade de timp relativ scurte, este importantă luarea deciziilor de politică economică care să forțeze implementarea unor mecanisme capabile să demareze și să susțină funcționarea pârghiilor economice și să provoace reacțiile corespunzătoare la nivelul agenților economici.
Capacitatea țării de a-și ajusta politicileeconomice este evidențiată tocmai de reacția în comportamentul agenților economici. Și anume, dacă se urmărește reducerea ratei inflației aplicând o politică monetară și de curs de schimb care dau semnale credibile, perceperea corectă a acestora de către agenții economici permite adaptarea rapidă a prețurilor și salariilor la noile condiții, fără o pierdere prea mare de producție. Eșecul poate apărea fie atunci când politicile monetare interne se ajustează lent (nivelul fiscalității nu este compatibil cu noile restricții) , fie din cauza ajustării lente a stabilirii salariilor și prețurilor de către agenți (nivelul ofertei de masă monetară nu va fi cel așteptat). Feed-back-ul negativ induce adâncirea disfuncționalităților și impune adoptarea de măsuri de corecție suplimentară vizând nivelul cererii agregate.
2.1.2. Controlul structurii datoriei externe
În general o țară urmărește cu precădere maximizarea atragerii de împrumuturi externe puternic concesionale, înainte de a se adresa piețelor bancare. Împrumuturile oficiale sunt de obicei însoțite de asistență tehnică și au perioada mai lungă decât împrumuturile bancare și rate ale dobânzii fixe ,nu neapărat ridicate
Pentru a determina structura cea mai potrivită a datoriei, cu scopul de a diminua ingreunarea economiei, este importantă luarea unor decizii privind:
Condițiile în care se contractează împrumuturile externe: rata dobânzii, perioadele și structura fluxurilor de lichidități;
Proporția între instrumentele datoriei cu ratele fixe de dobândă și instrumentele cu ratele variabile, având în vedere că în general nu este ușor accesibilă obținerea împrumuturilor cu rate fixe pe termen mediu și lung. Din surse oficiale bilaterale, țările debitoare ar putea fi obligate să recurgă la împrumuturi variabile. De asemenea, este esențială proiecția viitoarelor plăți în serviciul datoriei pentru a putea face față situațiilor generate de variația ratelor dobânzii. Raportul între viitoarele plăți ale dobânzii și proiecția relativă a încasărilor din exporturi (DOB/EXP) este un indicator util în special pentru determinarea vulnerabilității țării.
Structura valutară
Structura valutară reprezintă un alt aspect al gestiunii structurii datoriei externe . O țară va trebui să aleagă monedele care ajută la protejarea economiei de instabilitatea schimburilor. Împrumutătorul poate minimiza costul împrumuturilor sale și poate corecta variațiile cursurilor de schimb anticipate. Practica ne arată ca este adesea dificilă prevederea fluctuațiilor cursurilor de schimb și nivelului dobânzilor. O strategie adoptată de unele țări consta în decizia de alegere a monedelor în care datoria este contractată în funcție de structura schimburilor. Țara împrumută în monedele acceptate în plățile exporturilor sale și își păstrează rezerva în monede necesare reglementării importurilor.
Structura pe destinații economice
Utilizarea resurselor financiare atrase din străinătate ar fi ideală în folosirea acestora cu prioritate către investiții, evitând pe cât posibil materializarea lor direct în consumul final. Impactul capitalului străin asupra unei economii în tranziție este însă dublu. Procesul de tranziție fiind unul structural, problema majoră este de natură locațională. Alegerea destinațiilor optime pentru a realiza maximizarea gradului de alocare eficientă a resurselor este importantă. Rolul capitalului străin îl are în primul rând în contribuția sa structurală la procesul de reformă, constituind suportul principal pentru efectuarea unor inevitabile ajustări structurale. Ca simplu flux financiar, capitalul străin suplimentează resursele financiare interne.
Un flux de capital străin sub forma de împrumuturi și credite, deci numai ca flux suplimentar, poate reprezenta un sprijin valoros adus politici guvernamentale în cazul în care, prin utilizarea sa, se reușește îmbunătățirea sistemului financiar-monetar intern, instrument principal al finalizării efective a liberalizării prețurilor.
În consecință, pentru acoperirea necesităților de susținere a programului de stabilizare macroeconomică, capitalul străin trebuie orientat spre sectoarele cu un potențial real, a căror dezvoltare va fi sigură și rapidă. Totodată, nu trebuie neglijată infrastructura și sistemul financiar-bancar pentru asigurarea condițiilor necesare dezvoltării economice de ansamblu.
2.2. POSIBILITĂȚI DE RESTRUCTURARE A DATORIEI
Un aspect esențial ale gestiunii datoriei externe constă în determinarea împovărării ce și-o poate asuma o țara în contul serviciului acestei datorii și al controlului pe care îl poate efectua asupra sumelor și structurii împrumutului extern pentru a-și împlini acest obiectiv. Pentru aceasta, autoritățile naționale pot impune o limită a ratei serviciului datoriei totale și ajustarea sumelor împrumuturilor externe astfel încât această rată să nu depășească o anumită medie anuală. Rata datoriei poate, totuși, să nu reflecte corect sarcina totală pe care trebuie să și-o asume țara în contul serviciului datoriei sale, deoarece face abstracție, în totalitate, sau dacă nu, în mare parte, de datoria pe termen scurt. Acest plafon impus ratei serviciului datoriei poate, de asemenea, să fie depășit pe termen scurt în cazul în care autoritățile controlează angajamentele dar nu au și un control riguros asupra plăților efectuate. În plus, la împrumuturile cu rate variabile deja contractate nu este posibilă estimarea plăților dobânzilor. O creștere sensibilă a ratei serviciului datoriei poate fi evitată prin ajustarea duratei termenului minim obligatoriu odată cu implementarea unor reglementări asupra împrumuturilor externe pentru sectorul public și privat. Autoritățile naționale ar putea apela, de asemenea, la controlul pe care îl exercită asupra deficitului sectorului public efectuând ajustările necesare programării împrumuturilor pentru acest sector, în măsura în care datoria externă poate rămâne sustenabilă pe termen mediu.
În cazul în care se produce o criză a îndatorării, țara debitoare trebuie să întreprindă negocieri cu creditorii săi în vederea reeșalonării datoriei sale și să reprogrameze rambursările pentru o perioadă mai lungă decât cea stabilită inițial. Este relativ ușor să se procedeze la o reeșalonare,în cazul în care criza datoriei este legată de “concentrarea” termenelor, problema constituind-o în principal termenul limită și numărul excesiv al rambursărilor care trebuie să fie efectuate într-o perioadă relativ scurtă. Situația este mult mai dificilă în cazul în care problema nu este cauzată numai de împrumuturile excesive și de concentrarea termenelor scadente, dar și de o criză fundamentală a balanței de plăți.Această criză poate avea origini în politica monetară și bugetară, în inflație, în supraevaluarea cursului de schimb, stagnarea exporturilor, sau o creștere excesivă a importurilor. În acest caz, reeșalonarea rambursărilor în contul datoriei “ajută” țara pe termen scurt, dar nu face decât să amăne problema datoriei pentru mai târziu, în cazul în care țara nu-și va remedia problemele economice fundamentale.
Negocierile dintre o țară debitoare și creditorii săi oficiali se desfășoară în cadrul Clubului de la Paris. Creditorii subordonează frecvent aprobarea unei reeșalonări a datoriei în urma unui acord de confirmare sau a unui acord lărgit între țările debitoare și FMI.
Condițiile privind rambursarea serviciului datoriei reeșalonate, în cazul creditelor oficiale, variază în funcție de tipul datoriei considerate. De regulă , condițiile cele mai favorabile sunt acordate pentru creditele contractate în perioada de consolidare, circa 85% din totalul plăților făcute fiind reeșalonate pe o perioadă de 7-9 ani cu o perioadă de grație de 3 până la 5 ani.
Arieratele sunt de obicei supuse unor condiții mai riguroase, țările fiind frecvent puse în situația de a efectua rambursări importante în contul arieratelor în cursul perioadei de grație aferentă sumelor reeșalonate ale căror termene cad în perioada de consolidare.
În cazul țărilor mai sărace, creditorii oficiali au prelungit recent termenele de rambursare pentru perioade care ar putea ajunge până la 20 de ani cu perioade de grație de 10 ani.
Negocierea între debitori și băncile comerciale creditoare este mai puțin rigidă. Aceste negocieri, deși nu se desfășoară într-un cadru strict instituționalizat ca în cazul Clubului de la Paris, poartă denumirea generică de “Clubul de la Londra”. Anumite acorduri de restructurare a datoriei către bănci au fost subordonate existenței unui acord cu FMI privind tranșe superioare de credit înaintea unui acord de principiu între bănci. În alte cazuri, semnătura acordului de principiu a fost subordonată concluziei unui acord cu FMI înainte de sfârșitul perioadei de consolidare (este vorba de perioada relativă la rambursările creditului principal înainte de a face obiectul unei resistematizări/reorganizări). Unele acorduri de reorganizare a creditelor bancare au fost subordonate unor criterii de performanță în cadrul acordurilor cu Fondul.Plățile unui nou împrumut trebuie programate astfel încât să coincidă cu tragerile prevăzute în cadrul unui acord de confirmare.
Condițiile consimțite de băncile comerciale pentru creditele acordate unei țări au avut în vedere diverse considerații, în special eficiența politicii de ajustare economică a unei țări și evoluția în timp a relațiilor între țara respectivă și băncile ce i-au acordat împrumuturi. Termenele, de exemplu, au acoperit perioade până la 20 de ani și perioade de grație între 1-9 ani.
În cursul ultimilor ani, un număr de opțiuni în materie de finanțare au fost puse la punct în cadrul aranjamentelor financiare elaborate pentru țările care au cerut reeșalonări. Între aceste opțiuni regăsim o gamă de mecanisme care permit modificarea sau diversificarea naturii creanțelor băncilor.
2.2.1. Conversia (swap-ul) datoriei în participații
Swap-urile datoriei în participații reprezintă elementul central pentru cea mai mare parte a restructurărilor datoriei aflate pe piață. Această operațiunea constă în conversia prin banca centrală a țării debitoare a unei creanțe în contul datoriei în creanțe în moneda sa națională cu condiția ca fondurile corespondente să fie utilizate pentru cumpărarea participațiilor în țară (adică acestea să fie investite în întreprinderi locale). Cea mai mare parte a swap-urilor datoriei pentru participații este legată de subvenționarea implicită a acestora până în momentul în care creanța constituită prin datorie este cumpărată de investitorii de pe piața secundară la o cotație care să permită schimbul la o valoare apropiată de valoarea nominală.
Țara debitoare ar putea diminua anticipat astfel o parte din datoria sa în monede străine. Capacitatea sa de a asigura serviciul datoriei restante ar putea deci, crește. Am putea induce în acest fel încurajarea participațiilor sau investițiile străine directe. Rezidenții țării debitoare pot fi, printre altele, incurajați să repatrieze capitalurile pe care le-au înstrăinat. Swap-urile datoriei în participații pot crește eficiența economică în cazul în care creanțele sunt schimbate pentru participații în întreprinderi publice nerentabile.
Este important să se determine dacă swap-urile datoriei prin participații permit sau nu un flux de lichiditate pozitiv, cu o bază netă. Rambursarea anticipată a datoriei este compensată, în parte, de o creștere a intrărilor nete de capitaluri sub forma investițiilor directe în sectorul privat. Reducerea plăților dobânzilor în străinătate poate fi într-o anumită măsură echilibrată de o creștere a beneficiilor investitorilor străini, în cazul în care nu există restricții mari la impunerea acestora. Swap-urile datoriei nu sunt deci o sumă de bani gheață pentru țara debitoare, acestea nu pot crește volumul devizelor disponibile. În plus, subvenția implicită care crește rata rentabilității pentru investitori, nu arată în general că investițiile consacrate sectoarelor prezintă un interes imediat pentru străini. Câteodată, aceste swap-uri ale datoriei pot avea un efect monetar dacă moneda națională este emisă în contrapartidă cu creditele externe în care a fost convenită și dacă această emisiune are un impact diferit asupra inflației și asupra cursului de schimb sau rezervelor.
2.2.2. Preschimbarea datoriei în titluri de stat
Acest procedeu constă în transformarea creditelor reprezentative ale datoriei unei țări în titluri mai ușor negociabile. Ar fi posibilă intensificarea atragerii de noi credite în raport cu cele vechi prin introducerea de noi titluri cu garanție. Preschimbarea în titluri poate reduce costul datoriei, întrucât această ofertă prezintă noi posibilități de negociere și permite investitorilor să obțină creanțe reprezentând datoria țării în curs de dezvoltare. Acești investitori pot fi, fonduri comune de plasament, companii de asigurare , case de pensii pentru care aceste creanțe pot aduce o valoare mai mare decât cea provenită din deținerile curente. Pentru debitori, această procedură se poate fi interesantă în cazul în care costul noilor titluri rămâne inferior randamentului implicit obținut din datoria existentă.
2.2.3. Acordurile de compensare
Aceste acorduri reprezintă tranzacții directe pe piață, în cadrul cărora guvernele debitoare răscumpără propria datorie într-o anumită cotă, prin intermediul lichidităților degajate dintr-un excedent al tranzacțiilor curente sau prin vânzarea de rezerve. Acordurile de compensare permit băncilor să își scoată pe piață unele dintre creanțele lor reprezentative pentru datoria unei țări. Acestea reprezintă un mijloc natural de a face față evoluției percepțiilor negative la valoarea datoriei deținute în portofoliile băncilor. Constituirea de provizioane pentru asigurarea pierderilor sub titlu de împrumut a permis băncilor comerciale să introducă în cont pierderile pe care le-ar risca în aceste tranzacții. Pentru țara debitoare, amortizarea cu o anumită cotă este preferabilă unei amortizări efectuate la valoarea contractuală a datoriei dacă economiile realizate prin rambursările anticipate ale plăților și dobânzilor datoriei sunt superioare beneficiilor care ar putea fi obținute prin utilizarea diferită a acestor fonduri.
2.2.4. Creanțele însoțite de cauza de risc
Daca debitorii efectuează plățile la o dată ulterioară, acestea pot fi efectuate în funcție de evoluția anumitor situații ce pot influența aptitudinea de a asigura serviciul datoriei. Un contract însoțit de o clauză de risc poate stabili o legătură între plățile dobânzilor și plățile exporturilor sau valoarea totală a exporturilor țării debitoare.Cînd dobânzile depășesc un anumit plafon, excedentul ar putea fi încorporat în plăți. În practică, creanțele însoțite de o clauză de risc atribuie în avans riscurile asociate evoluției situației economice. Dacă pentru creanțe preexistente adăugăm o clauză de risc, nu va fi întotdeauna necesară pentru a-i crește valoarea pe piață și, deci, pentru a crea investiții noi. Așadar, e posibil ca sistemul să nu permită rezolvarea problemei îndatorării existente.
2.2.5. Restructurarea plurianuală a datoriei
Înființarea acordurilor de restructurare plurianuală este una dintre reformele care a fost aplicată pe piață capitalurilor internaționale în cursul ultimilor ani. Aceste acorduri asigură perioade de consolidare și termene mai lungi decât restructurările tipice, și astfel marje mai restrănse pentru ratele dobânzii. Sunt deci înlesnite operațiunile de planificare pe termen lung ale creditorilor și debitorilor și încurajează țara debitoare să-și găsească mai repede un acces normal la finanțarea bancară. Aceste acorduri au fost încheiate cu țări care au trecut în mod esențial la ajustarea tranzacțiilor curente atît de necesare pentru normalizarea relațiilor în materie de plăți.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Datoria Externa a Romaniei In Perioada 2005 2014 (ID: 138821)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.