Crizele Financiare. Cauze, Efecte, Solutii
CUPRINS
TOC \o 1-3
INTRODUCERE PAGEREF _Toc \h 4
CAPITOLUL I PAGEREF _Toc1 \h 5
CONSIDERENTE TEORETICE ALE CRIZEI PAGEREF _Toc2 \h 5
1.1.Cauzele crizei PAGEREF _Toc3 \h 5
1.2 Etapele de manifestare ale crizei și efectele acesteia PAGEREF _Toc4 \h 7
1.3 Modalități de prevenire a crizelor financiare PAGEREF _Toc5 \h 8
1.3.1 Importanța și limitările unei informări precise PAGEREF _Toc6 \h 9
1.3.2 Reglementările financiare și restrângerile financiare PAGEREF _Toc7 \h 10
1.3.3 Controlul fluxurilor de capital PAGEREF _Toc8 \h 11
CAPITOLUL II PAGEREF _Toc9 \h 12
MAREA DEPRESIUNE DIN 1929 VS. CRIZA FINANCIARĂ ACTUALĂ PAGEREF _Toc10 \h 12
2.1 Marea Depresiune PAGEREF _Toc11 \h 12
2.1.2 Cifre și fapte PAGEREF _Toc12 \h 15
2.1.3 Renașterea PAGEREF _Toc13 \h 17
2.2 Actuala criză financiară PAGEREF _Toc14 \h 18
2.2.2 Efecte și consecințe ale crizei financiare PAGEREF _Toc15 \h 20
2.3 Impactul crizei asupra restului lumii PAGEREF _Toc16 \h 22
2.4 Comparație între Marea Depresiune și Criza Financiară Actuală PAGEREF _Toc17 \h 25
2.5. Restructurarea financiară PAGEREF _Toc18 \h 27
CONCLUZII PAGEREF _Toc19 \h 29
BIBLIOGRAFIE PAGEREF _Toc20 \h 31
INTRODUCERE
Am ales această temă ca lucrare de licență deoarece crizele financiare majore care au avut loc, sau care se manifestă în prezent au perturbat puternic activitatea economică în așa manieră încât toată lumea ajunge să se întrebe unde s-a greșit, de ce s-a greșit și nu în ultimul rând, ce ar trebui făcut pentru ca aceste greșeli să nu se repete. Totul indică faptul că anumiți factori precum lăcomia, băncile, guvernele, autoritățile de reglementare și supraveghere, capitalismul, piața liberă, sau marile puteri, influențează nu numai ritmul creșterii economice ci și viața celor implicați. În graba de a găsi vinovați și de a da verdicte, riscăm să ratăm înțelegerea în profunzime a ceea ce se întâmplă, favorizând repetarea acelorași greșeli, iar și iar pentru că, de fapt, crizele financiare și economice sunt un fenomen recurent, care a însoțit permanent dezvoltarea capitalistă.
Această lucrare este structurată pe două capitole, care surpind atât aspectele teoretice privind crizele financiare cu care s-a confruntat economia în ultimele două decenii, activitățile sistemelor financiare și bancare internaționale, cât și aspectele practice referitoare la cauzele care au condus la apariția acestora, efectele generate de aceste cauze, precum si măsurile adoptate pentru contracararea acestora.
Astfel, primul capitol reliefează cosiderentele teoretice privind crizele financiare în ansamblu, care se concretizează în importanța pe care o acordam cauzelor, efectelor, soluțiilor, informării corecte si precise, reglementărilor financiare precum și aspectelor referitoare la controlul fluxurilor de capital.
Cel de-al doilea capitol prezintă succint crizele care au marcat cele două perioade precum și o scurtă comparație între cele două pentru a evidenția care au fost problemele care au condus la astfel de degradări economice, care au fost soluțiile adoptate în acest sens, pentru a face o analiză și a concluziona unde s-a greșit, de ce s-a greșit și ce trebuie să facă fiecare în parte pentru a evita asemenea situații.
Astfel, vom observa că atunci când sunt cunoscuți toți factorii, și când se acordă importanță și celor mai neînsemate cauze, chiar dacă nu va fi niciodată posibilă contracararea definitivă a problemelor, se va reuși ameliorarea acestora în vederea diminuării efectelor de mare amploare.
CAPITOLUL I
CONSIDERENTE TEORETICE ALE CRIZEI
1.1.Cauzele crizei
Ciclul economic care influențează toate economiile de piață este format din mișcările ascendente și descendente ale producției, inflației, ratelor dobânzii și ocupației. Pe o perioadă de timp, atât în diferite sectoare economice cât și în ansamblu, activitatea economică suportă creșteri și scăderi ale volumului și ritmului activităților și nu solicită o desfășurare liniară. În teoria economică ciclicitatea apare ca trăsătură de bază a activității economice și delimitează acest fenomen în fluctuații sezoniere, accidentale și ciclice. Ca urmare a influenței unor factori cum sunt de exemplu cei sociali, fluctuațiile sezoniere se desfășoară, de obicei, pe parcursul unui an și sunt în general atât justificabile cât și previzibile, fiind reproduse periodic. Fiind generate de evenimente neprevăzute cum sunt deciziile unor agenți economici, dezastrele, tulburările sociale grave, starea de spirit surprinzătoare a populației, fluctuațiile întâmplătoare (accidentale) afectează întreaga activitatea economică. La rândul lor ciclurile economice, sau altfel spus fluctuațiile ciclice, sunt determinate de factori ce țin de modul de funcționare a activității economice, de interdependențele care există între componentele sale.
Ciclurile economice definesc „revenirea succesivă a etapelor de expansiune și a celor de contracție ale activităților economice de ansamblu, ce presupun o periodicitate și o amplitudine similare”.
Ceea ce nu poate fi rezultatul unei cauze unice, este un fenomen atât de complex precum ciclul economic, care afectează și influențează toate aspectele sistemului economic. De-a lungul anilor, ca fază descendentă a ciclului economic, experiența crizelor economice a creat mutații fundamentale în planul politic, al ideilor și mai ales în sfera curentelor de gândire. Astfel criza evidențiază existența ciclurilor economice și de obicei fiecare ciclu cuprinde patru faze: expansiunea, apogeul, recesiunea și pragul limită. Dacă majorarea este evidentă, se reflectă un 'boom', în schimb dacă se bănuiește ca se va ajunge la punctul culminant în dezvoltarea fenomenului se va spune că 'atingem vârful', astfel, se obișnuiește să se folosească cuvântul recesiune pentru diminuările mai puțin mari ale ratei de creștere, realizând deosebirea față de depresiune, care presupune o perioadă mai lungă. Pentru a se raporta la ceea ce ei vroiau să fie scurt și nesesizabil, amatori ai eufemismelor, oamenii politici, au adoptat expresia 'aterizaj blând'. Când în loc de creștere a PNB sunt luați în vedere indicii bursieri, variabile ce prezintă inopinante schimbări ciclice, se vor utiliza cuvinte precum 'crack' sau 'crash'.
Atunci când după două perioade consecutive ne confruntăm cu diminuarea PIB-ului anumitei țări sau regiuni, convențional putem să vorbim despre recesiune. National Bureau of Economic Research (NBER) definește criza ca fiind “o scădere semnificativă a activității economice pentru câteva luni reflectată în diminuarea PIB, micșorarea veniturilor individuale, diminuarea nivelului ocupării, scăderea producției industriale și a consumului“. Crizele pot să apară ca fenomene sociale atât pe plan intern cât și pe plan internațional. În ambele situații, este absolut necesară identificarea și definirea factorilor care le generează.
Factorii interni sunt reprezentați de acele elemente, sau situații care prin existența lor dau naștere la efecte degradante pentru componentele sistemului național. În acest sens, posibilele evoluții negative în domeniul democratizării, respectării drepturilor omului și al dezvoltării economice prezintă efecte destabilizatoare pe plan național, pe zone extinse, iar prelungirea tranziției și întarzierea reformelor structurale sporesc persistența problemelor grave de natură economică, financiară și socială. Accentuarea formelor de corupție și de administrare deficitară a resurselor publice produc adâncirea inegalităților sociale, proliferarea economiei subterane și fenomenul de interdicție socială, iar reacțiile zadarnice ale instituțiilor statului în fața agravării fenomenelor de criminalitate economică și de tulburare a ordinii publice și siguranței cetățeanului, au efecte negative asupra unității și solidarității sociale, asupra calității vieții cetățenilor. Existența și funcționarea unui sistem de educație rigid și netransparent este absolut necesar pentru a promova criterii egalitariste de organizare și administrare, senzitiv la presiunile și interesele individuale și de grup. De asemenea ceea ce trebuie luat în considerare este menținerea unor concordanțe de dezvoltare între regiunile statului precum și menținerea la un nivel scazut a infrastructurii informaționale și întârzieri în realizarea acesteia la standardele impuse de dinamica globalizării.
Factorii externi sunt acele elemente, situații, sau condiții externe care prin acțiunea lor favorizează apariția și dezvoltarea crizelor interne și internaționale (regionale, zonale, globale). Printre acești factori interni putem include evoluțiile negative pe plan regional, zonal, în domeniul democratizării, respectării drepturilor omului și al dezvoltarii economice, precum și migrația clandestină, apariția unor fluxuri de refugiați. Pentru realizarea intereselor naționale trebuie limitat accesul statelor la unele resurse și oportunități regionale importante. Proliferarea armelor de distrugere în masă, a tehnologiilor și materialelor nucleare, a armamentelor și mijloacelor letale neconvenționale, proliferarea și dezvoltarea rețelelor teroriste, a crimei organizate transnaționale, a traficului ilegal de persoane, droguri, armamente și muniție, de materiale radioactive și strategice sunt fenomene ce conduc la apariția crizelor. Diversitatea factorilor care influențează apariția crizelor dau naștere la trei categorii de cauze: la nivel global, la nivel de stat și la nivelul individului.
Printre cauzele la nivel global putem inculde varietatea sistemelor culturale (religioase), varietatea sistemelor politice (regimuri, doctrine), disputele teritoriale, exercitarea hegemonică a autorității, prăpastia dintre prosperitate și sărăcie, filosofiile diferite cu privire la știința de a gândi spațiul planetar, limitarea resurselor și accesul discreționar la acestea precum și la cunoaștere (tehnologie și informație). Cauzele la nivel de stat se referă la neadaptarea relațiilor politice, economice, financiare precum și a concepțiilor și instituțiilor corespunzatoare la noile condiții oferite de mediul planetar, destabilizarea funcționării și structurii sistemului politico-administrativ și deteriorarea gravă a relațiilor sociale. De asemenea cauzele la nivelul individului sunt reprezentate de situații precum diminuarea veniturilor, creșterea costului vieții, pierderea locului de muncă, sau se referă la componente biologice, psihologice.
1.2 Etapele de manifestare ale crizei și efectele acesteia
Fiind de cele mai multe ori precedată de o perioadă preliminară în care conflictul este inert, criza, desemnează un moment de dezorientare, preluat și suportat de actorii sociali, orice criză având trei etape și anume: antecriza (etapa preliminară), criza efectivă (etapa critică) și postcriza (etapa de refacere).
Figura nr. 1.1. Dinamica procesului
Susceptibilă de a se schimba ca durată, antecriza (etapa preliminară) poate începe în momentul în care, între interacțiunile obișnuite ale elementelor unui sistem apar destructurări ce constituie amenințări pentru obiectivele sistemului. Putând fi mai scurtă sau mai îndelungată, mai impulsivă sau mai liniștită, previzibilă sau întâmplătoare, criza efectivă (etapa critică) are în vedere faptul că în cele mai multe cazuri provocarea subită a crizei este anunțată de un fenomen însemnat. În momentul în care fie actorii implicați în criză, comunică ei înșiși criza depașită, se poate aprecia că etapa critică, postcriza (etapa de refacere), a luat sfârșit, având ca temei faptul că practicile obișnuite au fost reluate cu o anumită regularitate și că înfruntările au încetat, fie că organizația (sistemul) s-a destrămat și se proiectează într-un orizont de așteptare o nouă organizație.
Prin efectele ei, situația de criză dintr-un sistem, pune în pericol stabilitatea și starea de ansamblu, în principal prin: paralizarea activității în domeniile de bază, diminuarea capacității de rezistență a sistemului în fața amenințărilor, afectarea intele mai multe cazuri provocarea subită a crizei este anunțată de un fenomen însemnat. În momentul în care fie actorii implicați în criză, comunică ei înșiși criza depașită, se poate aprecia că etapa critică, postcriza (etapa de refacere), a luat sfârșit, având ca temei faptul că practicile obișnuite au fost reluate cu o anumită regularitate și că înfruntările au încetat, fie că organizația (sistemul) s-a destrămat și se proiectează într-un orizont de așteptare o nouă organizație.
Prin efectele ei, situația de criză dintr-un sistem, pune în pericol stabilitatea și starea de ansamblu, în principal prin: paralizarea activității în domeniile de bază, diminuarea capacității de rezistență a sistemului în fața amenințărilor, afectarea intereselor vitale ale indivizilor, (grupurilor, națiunilor), paralizarea sistemelor informatice și elementelor de infrastructură tehnică, producerea unor evenimente de o importanță mai redusă cu consecințe dăunătoare pe latura economică, socială, sau culturală. Totodată prin situația de criză se dezangajează de la efort componentele sistemului și afectează autoritatea și credibilitatea managerială, sunt încurajate acțiunile caracteristice ale diferitelor persoane angrenate în activitatea economică care nu sunt prejudiciați de situația de criză în scopul promovării neconforme a propriilor interese, se aduc prejudicii imaginii și totodată credibilității sistemului în mediul intern și internațional, iar uneori se produc nu numai pagube materiale importante ci și pierderi de vieți omenești.
Atât cauzele cât și efectele sunt influențate de factorii interni și externi, fiind repartizate pe cele trei niveluri. În acest sens efectele la nivel global includ: razboaie și revoluții, schimbarea prin forță a regimurilor politice, blocaje economice și penalizări, mișcări demografice, raționalizarea consumurilor, foamete și boli, catastrofe ecologice. Efectele la nivel de stat se referă la degradarea relațiilor sociale, dezvoltarea coeziunii sociale împotriva administrației, scăderea radicală a nivelului de trai, condamnarea administrației prin constrângere socială sau alternative electorale. Efectele la nivel individual sunt reprezentate de afectarea sistemului de identitate, contracararea fundamentelor genetice și biografice precum și degradarea structurii interne. În scopul ameliorării acestor efecte ale crizelor, omenirea a încercat, mai ales în timpri de restriște, să pună în practică proiecte de organizare și conducere întâi în zona exclusivă a problemelor securității externe, cu pondere pe apărarea națională.
1.3 Modalități de prevenire a crizelor financiare
Când se au în vedere modalitățile de preîntâmpinare a crizelor financiare vorbim despre semnalizarea (detecție), planificarea (prevenire), administrarea crizei, diminuarea (restrângerea pagubelor), recuperarea (recăpătare), iar dupa modul de acțiune, managementul crizelor poate fi analizat și interpretat pe următoarele tipare (fig. 2): managementul reactiv, managementul proactiv și managementul interactiv.
Figura nr. 1.2. Tipurile de management utilizate în gestionarea crizei
Putând fi utilizat în toate cele cinci etape ale evoluției unei crize, managementul interactiv este cel mai eficace. Fără să se țină seama de sistem sau de nivel ierarhic, aplicarea unui asemenea tip de management oferă posibilitatea echipei manageriale, să învețe din greșelile anterioare, să-și îmbunătățească sau de ce nu să-și perfecționeze modul de acțiune și să-și pună la punct strategii corespunzătoare situațiilor create. Încă în perioada de normalitate orice strategie trebuie să fie proiectată și pusă în aplicare. În elaborarea și punerea în practică a unei strategii este necesară diagnoza stării sistemului (organizației), programarea acțiunilor, comunicarea, evaluarea răspunsului la criză și adaptarea planurilor.
Construcția unui sistem financiar sigur, este un proces lung și dificil. În ceea ce privește reglementările financiare țările în dezvoltare au o capacitate scăzută și o vulnerabilitate mai mare la șocuri. Trebuie să se țină cont, de asemenea, în desemnarea regimurilor politice (cum ar fi deschiderea piețelor de capital) și de alte practici ale politicii economice.
1.3.1 Importanța și limitările unei informări precise
Solicitările de ansamblu pentru existența și menținerea unei informari mai precise, în termeni de acuratețe, scop și timp de circulație a informației a fost generată de una dintre reformele internaționale rezultate din criza Mexicană. Deoarece investitorii străini au învinovățit guvernele Est Asiatice pentru că nu au furnizat informații cu privire la starea piețelor, criza Est Asiatică, a reînnoit dorința de o mai bună informare. Investitorii au învinovățit țările în care au investit pentru că nu le-au oferit informații precise: dacă ar fi avut accesul la până la cele mai neînsemnate informații nu s-ar fi confruntat cu problemele ce le-au adus pierderi. Ultima mare criză monetar-bancară a fost în Scandinavia un model de transparență mondială, ceea ce verifică faptul că nu se manifestă nici un fapt care să demonstreze coordonarea dintre absența inteligibilității cu crizele economice și în situația în care s-ar practica o astfel de coordonare, evenimente care să ateste că fapte precum corupția sau transparența erau probleme semnificative în toate țările Est Asiatice afectate de criză. Una dintre țările cu un venit mediu, cel mai slab clasate a fost conform estimărilor asupra transparenței și corupției, Indonezia.
Obținerea informațiilor despre împrumuturile și cheltuielile sectorul privat din păcate, este mai dificilă decât obținerea informațiilor despre sectorul public acesta fiind cazul unde transparența este limitată. Trebuie să recunoaștem că monitorizarea și supravegherea sunt o provocare într-o lume în care fluxurile private de capital sunt de o importanță crescută, ca urmare nu pot fi trecute cu vederea. Meritul unei economii de piață este că informația dispersată este agregată prin prețuri și că informația creează o anumită încurajare în planificarea activităților. Pentru ca piețele financiare să funcționeze bine este suficientă îmbunătățirea circulației informației. Fiind imposibil să se elimine toată nesiguranța și asimetriile informației, managerii vor ști mereu mai mult despre acțiunile lor decât vor ști stakeholderii și investitorii la rândul lor vor ști mereu mai mult despre investițiile lor decât vor ști băncile care îi ajută.
1.3.2 Reglementările financiare și restrângerile financiare
Atât pentru creștere cât și pentru stabilitate o mai bună reglementare financiară este clar de dorit și nu ar trebui supraestimată abilitatea reglementărilor financiare de a deveni stimulente macroeconomice.
Dacă guvernul ar fi menținut aceeași politică de schimb străină condusă greșit, dar ar fi avut un sector financiar mai bine reglementat s-ar fi avut un acces limitat la împrumuturile pe termen scurt și la împrumuturile pe termen lung în achiziționarea bunurilor necomerciale. Așa cum reglementările bancare bine realizate cum ar fi ajustarea riscului de capital cu caracter adecvat și depozitele cu risc ajustat au redus într-o anumită proporție vulnerabilitățile pieței financiare, nici o țară nu poate sau va putea să reglementeze corporațiile individuale la nivelul de detaliu care ar fi necesar pentru a preveni schimburile străine și efectele nedorite ale acestei acțiuni.
În ceea ce privește faptul că reglementările financiare mai bune ar ajuta economia, se fac trei observații. Prima constă în faptul că, chiar și băncile din țările dezvoltate, bine reglementate, au acordat împrumuturi nu numai băncilor coreene dar și celor cu rate ale datoriei destul de ridicate, țările cu instituții mai avansate găsind dificilă dezvoltarea unui cadru de reglementare care le-ar susține împotriva crizelor. Pe lânga faptul că, reglementările nu examinează întreg riscul de portofoliu, inclusiv corelațiile între riscul de piață și între riscul de piață și riscul de credit, o lacună importantă constă în aceea că deși riscul de credit este recunoscut, riscurile piețelor de valori asociate cu schimbările ratei dobânzilor sau al riscului nu sunt recunoscute.
În al doilea rand, s-au îndreptat spre schimbarea fluxurilor de capital, constrangeri financiare mai mari, prin creșterea costurilor la împrumuturile pe termen scurt și a folosirii acestora prin restricționarea investițiilor în bunuri necomerciale mai mult decât au făcut-o constrângerile mai permisive. Constrângeri asupra fluxurilor de capital străin, justificate de deschiderea către exterior a acestor fluxuri, ar fi complementat aceste politici, prelungind durata și reducând riscul fluxurilor de capital.
În al treilea rând, când vorbim despre derivate și elemente ale balanței de verificări, problemele desemnării unei structuri de reglementare potrivite devin mai dificile pentru țările în dezvoltare datorită faptului că nu au parte de o bună regularizare și pentru că reprezintă un risc mai mare. Aceste probleme sunt subliniate de faptul că atât în Indonezia cât și în Coreea, unele firme și bănci au crezut că au o poziție sigură, dar falimentul le-a pus într-o poziție expusă, fără nici o acoperire. Decât să monitorizeze tranzacții individuale sau poziții de portofoliu, reglementările în cadrul țărilor mai dezvoltate se transformă în sisteme de evaluare și management al riscului.
1.3.3 Controlul fluxurilor de capital
Potrivit unui nou acord, guvernele și posibil și sistemele internaționale, sunt nevoite să reducă mișcările de capital, în special cele pe o prerioadă mai scurtă. Etapele considerate importante spre realizarea aceastei viziuni constau în îmbunătățirea informării și a metodelor regulatorii, deși, acestea sunt departe de a fi suficiente. Riscul privat, in schimb, este adus de existența unor rațiuni teoretice, pe aceeași linie cu riscul social.
Aceste politici tind să influențeze, în special, atât felul cât și durata de timp atunci când este vorba despre fluxurile de capital. Un alt element nedorit în ceea ce privesc fluxurile internaționale de capital este ciclicitatea. Când au economii puternice și când nevoia de aceste capitaluri străine este redusă, se pare că țările primesc capital, și în schimb, au acces destul de greu la capital în timpuri de cumpănă, când au cea mai mare nevoie de acest capital; ca rezultat nu ajută la nivelarea ciclului de afaceri și chiar conduce spre amplificarea acestuia. Compoziția fluxurilor de capital reprezintă alt obiectiv. Capitalul pe termen scurt, spre deosebire de ISD, nu aduce beneficii auxiliare. Oferă o sursă de lichiditate internațională, însemnată și relativ ieftină, sub forma creditelor comerciale, în special în îndrumarea economiei pentru export. În plus, ceea ce permite țării să investească mai mult decât economisește este lichiditatea demonstrată, capitalul pe termen scurt, împreună cu alte forme de fluxuri, iar când acești bani sunt investiți în mod productiv, beneficiile economiei sunt mari. O politică întâlnită în țările în dezvoltare care împrumută de la băncile țărilor industriale cu rate ale dobânzii mari pentru a reîmprumuta banii trezoreriilor țărilor industriale cu rate ale dobânzii scăzute, demonstrează că, în general, nu este considerat prudent sa deții rezerve internaționale egale sau mai mari decât datoria externă pe termen scurt. Poate din aceste motive, câteva studii sistematice nu au putut găsi nici o relație între liberalizarea capitalului și creșterea investițiilor.
Mulți oameni au fost determinați să cerceteze modalități de a stimula investițiile pe termen lung în timp ce demoralizau câștigurile rapide și împrumuturile pe termen scurt. Există multe componente ale acestei strategii, prima constând în faptul că trebuie să eliminam impozitele, reglementarile si distorsiunile politicilor, care au stimulat în trecut fluxurile de capital pe termen scurt. Cea de-a doua strategie, se referă la cele câteva țări care au impus reglementări prudențiale pentru bănci, pentru a limita expunerea monetară a instituțiilor acestora. În special când expunerea firmei poate conduce la un anumit grad de vulnerabilitate, măsurile pot să nu ajungă destul de departe, reprezentând a treia strategie.
CAPITOLUL II
MAREA DEPRESIUNE DIN 1929 VS. CRIZA FINANCIARĂ ACTUALĂ
2.1 Marea Depresiune
Marcată printr-o reducere impresionantă a activității economice mondiale și având un rol negativ asupra întregii lumi, marea criză economică a fost o perioadă de grea cumpănă datorată producției excesive, fiind cea mai îndelungată și exigentă depresiune economică prin care a trecut societatea occidentală industrializată. Marea Criză economică din 1929-1933 a adus mari schimbări activității economice de ansamblu fiind vorba despre schimbări de bază în structura instituțiilor economice, în politicile macroeconomice și în teoria economică.
Perioada caracterizată de criză și profunzimea Marii Depresiuni au fluctuat consistent de la țară la țară și deși punctul de pornire l-a avut în SUA, aceasta a produs un regres brutal al productivității, o rată neobișnuit de gravă a șomajului și o deflație cu o evoluție rapidă în aproape toate țările lumii. Previzibil, cea mai persistentă depresiune prin care economia mondială a trecut vreodată a fost dezlănțuită de o mulțime de cauze. Efectele sale sociale și culturale nu au fost mai puțin apăsătoare, mai ales în SUA, unde Marea Depresiune a reprezentat cea mai mare catastrofă contra căreia au avut de luptat americanii de la Războiul Civil până în prezent. A fost deosebit de întinsă și de critică în Statele Unite și Europa, mai pașnică în Japonia și în mare parte a Americii Latine.
Un rol deosebit de important în răspândirea crizei economice americane către celelalte țări a fost jucat de etalonul aurului, în aceea perioadă punea în legătură aproape toate țările lumii într-o rețea de rate fixe de schimb valutar, în timp ce degradarea în cererea de consum, spaima financiară precum și politicile economice considerate imprudente au cauzat prăbușirea productivității economice în SUA. Când ne gândim la acea perioadă, constatăm că renunțarea la etalonul aurului și expansiunea monetară sunt factorii care au îndemnat în mare parte recuperarea economică după Marea Depresiune, impactul economic al acesteia fiind atât de puternic prin nemărginita suferință umană provocată, cât și prin schimbările de formă și fond în politicile economice.
Când vorbim despre depresiunea economică ne referim la aceasta în 3 perioade. Prima perioadă care precedă apariția recesiunii economice din 1929, faza a doua, ce începe în luna februarie a aceluiași an și care se extinde până în 1933, și cea de-a treia perioadă, care a durat din 1933 până în 1939. Faza premergătoare își face apariția în 1921 și se prelungește până în prima jumatate a anului 1929, în perioada de timp analizată nefiind nici o criză, doar condițiile care fac posibilă producerea crizei. În perioada 1921-1929 FED pune în aplicare o politică monetară severă ce are ca rezultat un proces deflaționist. Populația cu economii, băncile și firmele făceau investiții impresionante, fără limită în titluri corporative, făcând operațiuni la bursa pe termen scurt, și având la bază realizarea unui câștig mai bun dintr-un potențial mai ridicat al valorilor mobiliare comparativ cu dobânda bancară. Pentru a bloca creșterea speculaților, FED (banca federală) a luat hotărârea privind creșterea ratei scontului/dobânzii la 6%.
Examinând aparte M1 care reprezintă masa monetară într-un sens restrâns și M2 reprezentând masa monetară intermediară rezultă M1 la care se adaugă depozite pe termen mai mare de 2 ani de unde nu există nici o dovadă că s-ar fi putut ajunge în etapa în care băncile să nu poată face fața obligațiilor de plată. Prin urmare, FED (banca federală) a cântărit relativ corect la prima vedere informațiile deținute. Atât timp cât băncile nu puneau la dispoziție resursele necesare numai pentru speculațiile la bursă, ci și pentru creditul de consum putem observa că FED în cea mai plauzibilă situație nu a realizat o analiză în profunzime asupra structurii creditelor bancare. Având în vedere aceste aspecte în luna octombrie avea să înceapă un nou an financiar în SUA în care toate companiile active făceau raportări, iar pe baza acestora, companiile doreau lichidități ca să realizeze plăți în contul dividendelor. Deși, până în luna mai a anului 1929, creditul speculativ s-a redus cu 650 milioane dolari, valoarea de creștere a ratei dobânzii adoptată de FED a diminuat încetul cu încetul masa monetară din economie, ceea ce a avut ca și efect izbucnirea unei crize de lichiditate pe termen scurt, într-o perioadă în care volumul tranzacțiilor la bursa de valori tindea spre maxime istorice, iar cei ce jucau nu ma puteau să-și închidă pozițiile întrucât, din lipsă de bani, nu găseau cumpărători.
Tabel nr. 2.1.
Ca și consecință, FED ar fi trebuit să aleagă diminuarea ratei dobânzii ca să aibă ca obiectiv evitarea unei criză de lichiditate, dar neanticipând cinstit și totodată oportun mișcările în piața de capital pe termen scurt și neținând cont de plățile ce urmau să se facă a procedat exact invers.
Deși, economia americană intrase în recesiune, în 1930 existau semne de întoarcere la prosperitate. Totuși, greșelile de politică ce nu trebuiau omise au dus la un colaps economic fără precedent. Ca urmare, legea a avut un ca și consecință un dezastru asupra economiei americane, întrucât și alte țări au adoptat măsuri de retorsiune. Contracția cererii agregate au constrâns patronii să-și diminueze activitatea industrială sau să îi pună punct definitiv, dar, în anul de vârf al recesiunii ia naștere Corporația de Finanțare a Reconstrucției (Reconstruction Finance Corporation) pentru finanțarea lucrărilor la autostrazi, a ipotecilor la împrumuturi agricole, a băncilor și afacerilor. Apariția acestei corporații, împreună cu modificarea legislației bancare (Legea Glass Steagall) au fost unicele măsuri favorabile luate de administrația Hoover și care au venit în susținerea economiei americane să-și revină puțin în următorii ani, prezentând sub aspect instituțional, ceea ce Roosevelt a denumit "New Deal". Perioada de timp cuprinsă între anii 1933-1939 este de revenire, fiind generate și răspândite de către Administrația Roosevelt proiecte mari precum cel care funcționa sub deviza "New Deal", pe structura instituțională creată de Hoover. Se pun în practică reforme în sistemul bancar, se pun fundamentele unei noi structuri ale pieței imobiliare care exercită funcția în esență până în prezent și se aplică programe de salvare cum este cel în beneficiul fermelor agricole dolarul devalorizându-se în raport cu aurul, iar stocul de bani situându-se sub nivelurile anterioare anului 1929.
Având în vedere toate acestea, economia americană intră în recesiune în 1937-1938 ca urmare a faptului că FED a sporit cu 50% rezervele minime obligatorii ale băncilor, ceea ce a facilitat diminuarea stocului de bani și a producției reale din economie. Așa a intrat economia din nou în recesiune. Producția industrială scade deopotrivă cu șomajul fiind un exemplu de proastă evaluare a evoluției inflației și o comunicare degradată între FED și guvernul federal.
2.1.1 Premisele crizei
Punctul de plecare al crizei mondiale se află în Statele Unite ale Americii, locul în care activitatea economică în ansamblul ei, a izbucnit în perioada cuprinsă între anii 1920-1929, unde indicele producției industrial s-a mărit de la 81 de puncte, în 1920, la 114, în 1929, presupunând un progress de 41%, timp în care rata medie anuală de creștere a PIB-ului SUA în aceeași perioadă a fost de 4,6%.
În acea etapă, industria SUA a realizat aproape jumătate din totalul producției industriale a lumii. În ceea ce privește bursa, și în cadrul acesteia a avut loc o creștere impresionantă pe o perioadă de 8 ani, înainte de 1929, indicele Dow Jones crescând cu peste 600%. În special, acest aspect a avut loc datorită faptului că investițiile la bursă au fost semnalate ca o manieră destul de facilă de o obține bani (easy money), de asemenea, facând referire la nivelul de trai considerat ca fiind ridicat, americanii erau îndreptățiți să facă economii, bani pe care îi investeau apoi la bursă, socotind că în orice etapă a perioadei 1925-1929, minimum 4 milioane de americani deținea acțiuni la bursă. În perioada respectivă, cadrul legal era unul foarte tolerant astfel încât, companiile erau capabile sa își majoreze după cum doreau capitalul social prin emiterea de noi acțiuni care erau vândute investitorilor. Toate acestea vizau tranzacționarea “în marjă”, prin intermediul căreia investitorii, fiind determinați de legătura neîntreruptă trendului crescător, cumpărau acțiuni plătind doar o fracțiune din valoare. Aceștea aveau ca și obiectiv să le vândă peste o perioadă de câteva luni la un preț mai mare și să obțină în plus diferența, aspect ce a dirijat realizarea unei dispute de proporții foarte mari cunoscând faptul că cea mai mare parte a banilor care erau investiți la bursă de fapt nu erau reali.
Criza și-a făcut apariția în luna octombrie a anului 1929, când bursa a cunoscut o degradare reprezentând 40% în două zile, acestea rămânând permanent în istorie ca o pată neagră a activității economice de ansamblu. În data de 24 și 29 octombrie a anului 1929, au avut loc cele mai catastrofice evenimente din întreg procesul de dezvoltare bursieră a SUA fiind înlaturată toată creșterea economică din ultimul an. Indicele bursier Dow Jones a scăzut cu 89% din valoare, iar în ceea ce privește evoluția în următorii ani, diminuarea s-a prelungit gradat, dar cert. Luând ca și măsură de pornire 381.17 puncte, cât deținea în luna octombrie a anului 1929, s-a ajuns la 41 de puncte în iulie 1932 și i-au trebuit 26 de ani pentru a atinge din nou maximul realizat înainte de declanșarea crizei.
Din perspectiva aspectelor de mai sus realizăm că economia intra într-o nouă perioadă istorică, iar America se regăsea în acel moment vulnerabil când numai ce se recupera după primul război mondial. Era vizibil că în timp ce rata de economisire a populației cu venituri peste medie era mai mare decât creșterea prilejului favorabil pentru investiții, ce a dat naștere la o majorare fără precedent a prețurilor unor active acțiuni și imobiliare în special, între capacitatea industriei de a da naștere la produse concurențiale și capacitatea salariaților de a le achiziționa, s-a constituit un abis produs de sporirea fără nici un inconvenient a inovațiilor tehnice și științifice din perioada războiului.
Această perioadă, a constituit pentru americani un timp de consum masiv, dar totodată potrivit NBER, toată această etapă de dezvoltare economică a fost accentuată de trei recesiuni de o amploare mai redusă: prima recesiune a constat într-o perioadă de 18 luni, în ianuarie 1920 și iulie 21 și a condus la diminuarea PIB cu 2%, a doua s-a realizat între mai 1923 și iulie 1924 iar a treia în perioada cuprinsă între octombrie `26 – noiembrie`27, dar fără să facă referiri la implicații economice temeinice.
Având obiectivul ameliorării fluctuațiilor ciclurilor economice, FED a început să pună în aplicare politica monetară , iar consumul primei recesiuni a fost silit de noua poziție adoptată de FED care, a generat majorarea investițiilor în economie, cu efect nemediat în creșterea PIB, prin împrumuturile pe care le-a acordat în special băncilor.
2.1.2 Cifre și fapte
Marea Depresiune a început în Statele Unite ca o recesiune obișnuită, în vara anului 1929. Totuși, criza s-a agravat vizibil spre sfârșitul anului și a continuat până la începutul lui 1933. Prețurile și poductivitatea reală au scăzut abrupt si se observă clar că rata șomajului a depășit 20% în momentul culminant, cu toate că există unele îndoieli în privința acurateței statisticilor. Produsul intern brut (PIB) real a scăzut cu 30%, indexul prețurilor vânzărilor en gros s-a redus cu 33% (asemenea scăderi în nivelul prețurilor sunt cunoscute drept deflație), iar producția industrială din SUA a scăzut cu 47% între apogeul și finele crizei. Gravitatea Marii Depresiuni în Statele Unite se evidențiază prin comparație cu următoarea recesiune americană din sec. XX, cea din anii 1981–1982, când PIB-ul țării a scăzut cu doar două procente și rata șomajului a atins mai puțin de zece procente. De asemenea, pe parcursul recesiunii din 1981–1982 prețurile au continuat să crească, deși rata lor de creștere a scăzut substanțial (fenomen cunoscut drept dezinflație).
Deși, intervalul de timp și magnitudinea crizei au variat substanțial de la țară la țară, depresiunea a lovit efectiv fiecare țară din lume. În aproape toată cea de-a doua jumătate a anilor 1920, Marea Britanie s-a confruntat cu recesiunea și cu creșterea economică lentă și nu a căzut într-o depresiune severă decât spre începutul lui 1930, iar declinul în producția industrială a fost aproximativ o treime din contracția producției înregistrate în Statele Unite. Atât producția industrială franceză cât și prețurile au scăzut dramatic între 1933 și 1936, iar economia Germaniei a intrat în criză la începutul anului 1928, apoi s-a stabilizat doar pentru a reintra în regres în al treilea trimestru al lui 1929. Tot în același timp, declinul producției industriale germane a fost sensibil egal cu cel din Statele Unite, iar câteva țări din America Latină au trecut prin depresiune la finele lui 1928 și începutul lui 1929, cu puțin înainte de declinul producției în SUA. Argentina și Brazilia, au resimțit crize mai moderate, în vreme ce unele țări mai puțin dezvoltate au avut de-a face cu depresiuni grave. Deflația generală a prețurilor, evidentă în SUA, a fost înregistrată și în alte țări, absolut fiecare stat industrializat suferind declinuri ale prețurilor de vânzare en gros de peste 30% între 1929 și 1933 din cauza flexibilității mai mari a structurii prețurilor din Japonia, acolo deflația a fost neobișnuit de rapidă în 1930 și 1931. Poate că această deflație rapidă a ajutat la menținerea declinului în activitatea japoneză de producție la cote rezonabile. Prețurile produselor de bază comercializate pe piețele mondiale au căzut chiar mai dramatic în acea perioadă.
PIB-ul real s-a ridicat la o rată medie de 9% pe an între 1933 și 1937 ceea ce a însemnat relansarea economică a SUA. Cotele de productivitate cu care economia americană era obișnuită la începutul acelui deceniu au scăzut atât de mult încât pe parcursul întregii perioade, aceasta rămas la cote substanțial reduse.
Recuperarea economică a cunoscut profunde variații în restul lumii, iar în acest sens economiile mai multor țări din America Latină au început să se consolideze la finele lui 1931 și începutul lui 1932. La puțin timp după ce Marea Britanie a abandonat etalonul aurului în septembrie 1931, economia britanică s-a oprit din declin, dar recuperarea autentică nu a început decât spre sfârșitul anului 1932. Germania și Japonia au început să-și revină în toamna lui 1932 în timp ce Canada și multe țări europene mai mici au început să se redreseze cam în aceeași perioadă ca și Statele Unite, adică în primele luni ale lui 1933. Resimțind criza acută mai târziu decât majoritatea celorlalte țări, Franța, nu a intrat cu adevărat în faza de revenire din criză până în 1938.
Oficial, criza economică a durat din august 1929 până în martie 1933, iar evoluția PIB-ului SUA a fost următoarea: 1929 – $87 miliarde; 1930 – $75 (-13%); 1931 – $59 (-21%); 1932 – $42 (-29%); 1933 – $40 (-5%).În luna octombrie a anului 1929 America a început să plătească pentru toate excesele făcute în ultimii 10 ani. Bursa s-a prăbușit cu 40% și două au fost zilele care au ramas în memoria investitorilor: 24.10 – joia neagră, ziua în care trendul bursier s-a transformat din bullish (crescător) în bearish (de scădere) și, în special, 29.10 – marțea neagră, cea mai devastatoare zi din toată istoria bursieră a SUA, zi în care s-a anulat toată creșterea bursei din ultimul an. Scăzând de la 381.17 puncte în 03.09.1929 la 41 de puncte în 05.07.1932, indicele Dow Jones a pierdut 89% din valoare, și i-au trebuit 26 de ani pentru a își depăși din nou maximul atins înaintea crizei. Tabelul de mai jos prezintă evoluția indicelui producției industriale aferent fiecărei țări în perioada crizei, anul 1929 fiind luat drept reper, pentru a vedea și influența acestei crize asupra celorlalte economii dezvoltate.
Tabel nr. 2.2.
Sursa: Industrial Statistics, 1900-57 (Paris, OEEC, 1958)
Dată fiind scăderea activității industriale, în 1933 aproximativ 25% (15 milioane) dintre americanii apți de muncă erau șomeri iar venitul mediu al celor care aveau totuși de lucru a scăzut cu 43%. În ceea ce privește sectorul bancar, dacă în anii premergători crizei apăreau bănci noi într-un ritm de 4-5 pe zi, în timpul crizei au falimentat în medie două pe zi.
2.1.3 Renașterea
Sfârșitul crizei a coincis cu instalarea la putere a președintelui F.D. Roosevelt, care a venit la Casa Albă cu un plan ce a rămas în istorie: The New Deal. Printre măsurile luate de noul guvern se regăsesc: înființarea Reconstruction Finance Corporation, o entitate prin intermediul căreia au fost furnizate lichidități sistemului financiar; adoptarea Securities Exchange Act prin care s-au reglementat tranzacțiile în marjă și s-a stabilit cadrul legal în ceea ce privește împrumuturile pe care băncile le pot acorda pentru astfel de tranzacții; băncile de investiții s-au separat de cele comerciale prin Glass-Steagal Act.
Pentru combaterea șomajului, noul guvern a înființat Civilian Conservation Corps, o organizație care angaja tineri între 18 și 25 de ani pentru muncă în folosul comunității (plantare de copaci, ecologie, etc), tineri care erau plătiți cu $30 pe lună. Se estimează că aproximativ două milioane de americani au fost înrolați în acest program.
În ceea ce privește agricultura, Congresul a aprobat legea numită Agricultural Adjustment Act, prin care statul acorda fermierilor o compensație bănească pentru ca aceștia să renunțe la cultivarea unei părți a pământului (având în vedere scăderea prețurilor din perioada anterioară, scădere care a dus la falimentul agriculturii, acum statul încerca să crească prețul alimentelor prin reducerea producției). Între 1932-35, venitul fermierilor americani a urcat cu 50% iar până în 1940, se estimează că aproximativ 6 milioane de fermieri au primit un astfel de ajutor. Industria a beneficiat de apariția în 1933 a “The National Industrial Recovery Act (NIRA)” prin care guvernul a stabilit noi reguli de business și a încurajat crearea de noi locuri de muncă însă, NIRA a fost declarat neconstitutional în 1935 datorită faptului că încuraja formarea cartelurilor și favoriza companiile mari.
Toate aceste măsuri, au dus la o creștere foarte rapidă a economiei în anii care au urmat, însă în 1935, producția industrială încă era cu 25% mai mică decât în 1929, în timp ce șomajul scăzuse de la 25% la 17%. Doar în 1940 se poate spune că economia SUA și-a revenit complet după această criză.
2.2 Actuala criză financiară
Transformându-se într-o criză economică, criza financiară care a cuprins aproape întreaga planetă nu poate fi considerată o noutate din perspectiva teoriei economico-financiare. Criza financiară din 2007 – 2008, denumită inițial și „criza creditului” de către specialiști, a început practic în iulie 2007 odată cu pierderea încrederii investitorilor în activele financiare bazate pe portofoliile de credite ipotecare securitizate („asset backed securities”) emise pe piața americană care a dus la o criză de lichiditate de amploare urmată de o infuzie importantă de lichidități în sistem de către Rezerva Federală și Banca Centrală Europeană. Atunci când se discută despre actuala criză financiară unul dintre conceptele ce merită aduse în discuție este cel de globalizare – economică și financiară, încă din evul mediu, diferite elemente creând premisele mișcărilor și interdependențelor capitalurilor.
Criza din prezent, ca de altfel și celelalte din istorie, a declanșat o dezbatere intelectuală între mai multe idei aplicabile cum au fost în trecut organizarea cruciadelor fiind de multe ori finanțate cu împrumuturi care urmau sa fie rambursate din cuceriri, apariția armatelor de mercenari a căror formare și întreținere necesitau resurse financiare importante.
Criza financiară, monetară și bancară din 2008 a început ca o problemă de creditare subprime numai în Statele Unite în trimestrul al II-lea 2008 și s-a întins cu repeziciune în trimestrul al III-lea în vestul Europei, apoi în trimestrul al IV-lea în centrul și estul Europei și chiar în îndepărtata Asie. Principalele moduri de manifestare ale sale au fost și acum, în octombrie 2009, mai sunt: lipsa lichidităților de pe piața financiară și bancară, precum și scăderea importantă a valorilor acțiunilor pe piața bursieră. Au existat și câteva falimente răsunătoare în SUA, două-trei mai importante în UE (prezentate mai jos), care i-au determinat pe europeni să fie mai uniți ca niciodată și să evite alte astfel de fenomene pe cuprinsul UE. Conceptul de globalizare financiară nu este contestabil astăzi, cu atât mai mult cu cât prima criză cu adevărat globală din istoria lumii moderne constituie o dovadă extrem de concretă în sprijinul validării existenței sale. Anii 1989-2008 sunt cei în care globalizarea a devenit un aspect definitoriu al vieții sociale, politice și economice, la nivel mondial. Mai mult, se poate spune că, pentru prima oară, acest termen poate fi folosit în sensul său propriu, fără derogări. Termenul de globalizare regrupează mai multe concepte, precum dezvoltarea piețelor financiare globale, creșterea rolului corporațiilor transnaționale și importanța lor tot mai mare în raport cu economiile naționale. Fiind un instrument de rapidă propagare a intereselor economice, circulația capitalurilor a ajuns să se identifice cu globalizarea ca fenomen, astfel că astăzi putem vorbi, identificând deplin una cu alta, de o globalizare financiară.
2.2.1 Cauzele crizei financiare actuale
Criza economică care a început să se manifeste începând cu anul 2007 este un fenomen încă în curs de a fi conturat și înțeles, dar pe care tocmai îl trăim. Manifestarea crizei pe care o parcurgem își are originea în creditele de tip subprime, denumire sub care se ascund credite imobiliare garantate cu valoarea bunurilor cumpărate, acordate cetățenilor americani care nu îndeplineau anumite condiții de bonitate. Aceste împrumuturi, în sumă de aproximativ 1.200 miliarde de dolari, au fost distribuite cu precădere începând cu anul 2000. Transformate prin mecanismul de securitizare în obligațiuni (CDO – Collateralized Debt Obligation), acestea au fost transferate apoi către bănci și investitori din lumea întreagă. Aceste credite nu au mai putut fi rambursate, atunci când prețurile bunurilor imobiliare au început să scadă, antrenând astfel pierderi abisale pentru cumpărătorii de titluri bazate pe creditele de tip subprime. Criza este în fapt un ansamblu de disfuncționalități diverse, dar a căror interdependență ilustrează explicit gradul de globalizare financiară și economică în societatea umană din prezent.
Având un efect cauzal, evenimentele de pe piața financiară au generat blocaje și au condus la sistarea investițiilor dar, poate într-o măsură încă și mai mare, ele au constituit și un semnal foarte puternic al unor dificultăți existente și care rămăseseră ascunse. Aceste disfuncționalități camuflate au ieșit progresiv la lumină, dar este greu de prezis în ce măsură șirul descoperirilor s-a terminat.Astfel, una din cauze este ajungerea la saturație a celor trei motoare de creștere economică mondială în perioada de după prăbușirea blocului socialist: delocalizarea, creditul și consumul.
Având drept linie directoare deplasarea facilităților de producție în zonele cu mână de lucru ieftină, de regulă țările mai puțin dezvoltate, sărace sau de-abia ieșite din sistemul de organizare socialistă, delocalizarea viza și costurile de transport ale produselor către țările dezvoltate care erau, în cea mai mare parte a cazurilor, neglijabile în raport cu economia realizată prin utilizarea unei mâini de lucru mai ieftine. Această rentabilitate regăsită a permis finanțarea a ceea ce s-ar putea numi „deficitul structural” al economiilor de origine ale actorilor economici aflați în prin proces de delocalizare către alte regiuni: un șomaj cauzat de reducerea numărului de locuri de muncă, o pierdere a autonomiei economice a statului de origine și, nu în ultimul rând, o pierdere a exclusivității excelenței tehnologice. Astfel în România particularitățile crizei dinanciare se prezintă astfel:
Figura nr. 2.3. Particularități ale crizei financiare în România
În decursul perioadei amintite, creditul a devenit un substitut al avuției, tendința respectivă având o cauză ușor de explicat: una din problemele pe care le-a adus delocalizarea economiilor statelor dezvoltate a fost creșterea gradului de asimetrie în distribuirea profiturilor. Dacă în perioada anterioară profiturile erau repartizate între acționariatul (sub formă de dividende) și angajații (sub formă de salarii) din același stat, delocalizarea a dus la redirecționarea părții de profituri care s-ar fi cuvenit angajaților (este drept, de valoare mai mică, mâna de lucru fiind mai ieftină) de la angajații din statele-origine către angajații din statele-țintă. Cu toate acestea, sentimentul de creștere a avuției, departe de a scădea, s-a amplificat, iar, substitutul care a permis acest lucru a fost creditul. S-a creat posibilitatea accesării creditelor de către o mare parte a populației, care își putea permite achiziționarea de produse scumpe, rezervate în mod tradițional celor bogați, prin relaxarea normelor și condițiilor de creditare.
Cel de-al treilea motor al creșterii economice este consumul care a beneficiat din plin de această creștere a prețului proprietăților și a majorării sumelor ce puteau fi luate cu împrumut, atât prin faptul că alimenta lichiditățile disponibile pe piață, cât și parțial datorită unui aspect psihologic cunoscut sub numele de „paradoxul coaforului”. Devenit chiar o politică de stat, finanțarea consumului s-a făcut nu numai la nivel de individ sau de companie, acest fapt fiind acceptat deopotrivă de statele care se îndatorau pentru a-și putea susține tendința de a consuma, cât și de cele care finanțau deficitul rezultat din această abordare cu ajutorul propriilor excedente comerciale, fiind dependente de piața de desfacere pe care o reprezentau statele consumatoare.
2.2.2 Efecte și consecințe ale crizei financiare
Având în vedere cauzele crizei financiare atât de evidente și dăunătoare, atunci când ne gândim la efectele produse de acestea ne dăm seama că sunt diverse și produc degradări, este adevărat de valori distincte pentru fiecare țară în parte, dar fac obiectul prăbușirii de ansamblu a întregii omeniri. Dat fiind acest lucru, o evidențiere chiar și sumară a efectelor din perspectivă economico-financiară ne pune la dispoziție un fundament pentru analiza în profunzime a acestui domeniu ca și pentru edificarea și atestarea acestora după diferite puncte de vedere și mijloace de evaluare. Vom avea în atenție câteva aspecte referitoare la efectele pe termen scurt. Astfel, efectul de o insemnătate aparte constă în falimentul unor instituții bancare și de credit din SUA și din țările membre ale UE ca rezultat al intrării în incapacitate de plată și a imposibilității de redobândire a creanțelor în special în domeniul imobiliar.
Totul pornește de la falimentul bancar și retragerile de bani din bănci, lipsa de încredere în solvabilitatea acestora a mobilizat o dezorientare gravă pe piața bursieră în așa manieră încât valoarea acțiunilor la diferitele burse din lume pentru societăți importante tranzacționate, s-a diminuat în anumite situații atât de evident încât s-a apelat la măsura exagerată de întrerupere a tranzacțiilor la bursă pe diferite perioade de timp. Acest lucru a avut ca rezultat o diminuare subită și uneori impresionantă a capitalizării bursiere, a banilor virtuali, prin scăderea fără precedent a prețului acțiunilor, ce a generat ca o bună parte a societăților tranzacționate la bursă să-și evalueze din nou capitalul și să-și analizeze eșecurile ca rezultat al crahului financiar cu care s-au confruntat. FMI este de părere că pagubele generate de criza financiară la nivel mondial vor fi de aproximativ 1400 mild.dolari, cifră care se presupune că este preliminară, angajată permanent revizuirii, ca rezultat al creditelor neperformante și activelor negarantate. Această cifră presupune a doua revizuire de către FMI care în septembrie 2008 prefigura o scădere de 1300 mild.dolari și în aprilie una de 945 mild.dolari. Date fiind aceste pierderi, analiștii economici previzionează o încetinire a dezvoltării economice globale ca urmare a declinului producției în statele dezvoltate și a încetinirii dinamicii economice în economiile emergente.
Prăbușirea pieței imobiliare în SUA care se va continua, va avea ca și rezultat degradarea sectorului credite, majorarea infracțiunilor care au ca obiect ipotecile și tranzacțiile imobiliare (credite de retail sau pentru corporații) va dirija și economia europeană, ceea ce va genera și la ieftinirea locuințelor, înăsprirea condițiilor de creditare și stagnare economică. Alte efecte ale crizei financiare se referă la majorarea presiunii inflaționiste, a ratei dobânzii și șomajului, devalorizarea monedelor naționale și creșterea deficitelor de cont curent și a datoriei publice.
2.2.3 Măsuri de contracarare a efectelor crizei
Criza financiară care se manifestă și astăzi a devenit subiectul numeroaselor discuții privind lipsurile, dintr-o anumită perspectivă și a luării unor măsuri de urgență, și dintr-un alt punct de vedere a unor reforme în politicile structurale, având drept obiectiv prevenirea unei decăderi globale prelungită. Având în vedere incidența globală a crize financiare prezente cu un randament evident de provocare a unei crize economice fără precedent, componentele de decizie apte, atât la nivel național cât și internațional (printre care se află FMI, Banca Mondială, UE etc.), în componența unor reuniuni distincte ale reprezentanților statelor, și-au manifestat dorința, au analizat și convenit în mod preliminar de a găsi în comun o serie de remedii pentru a contracara efectele crizei și a reforma structura financiară național și internațional. Aceste aspecte vizează aplicarea măsurilor atât pe perioade scurte cât și pe perioade lungi de timp.
Figura nr. 2.4. Soluții pentru ieșirea din criză
Astfel în noiembrie 2008, a fost înființat un Plan European de Redresare Economică care avea ca obiectiv încurajarea investițiile în atât în infrastructură precum și în alte sectoare cu o importanță aparte și a propus statelor membre să își coordoneze pachetele naționale de stimulente bugetare. Pachetul total s-a ridicat la aproximativ 200 miliarde EUR, respectiv 1,5% din PIB-ul UE. Normele privind ajutoarele de stat și cele privind utilizarea fondurilor UE au fost, de asemenea, ajustate pentru a facilita mobilizarea fondurilor publice.
Deoarece redresarea a fost de scurtă durată și s-au înmulțit riscurile de dezvoltare a unei veritabile crize a datoriilor suverane, dar și financiară și economică, au fost luate mai multe decizii, printre care a fost înființat un mecanism de soluționare a crizelor, pentru a atenua riscul de contagiune și de fragilitate financiară în statele membre. În mai 2010, au fost instituite două mecanisme temporare de soluționare a crizelor: Mecanismul European de Stabilizare Financiară (MESF) și Fondul European de Stabilitate Financiară (FESF). În 2012, statele membre din zona euro au decis să creeze un mecanism permanent de soluționare a crizelor, precum și Mecanismul European de Stabilitate (MES) care a fost înființat în octombrie 2013 și dispune de fonduri de 500 miliarde EUR. Au fost acordate împrumuturi țărilor care se confruntau cu dificultăți financiare.
UE a început o reformă ambițioasă și substanțială a sistemului său financiar. A fost întărită supravegherea piețelor financiare prin instituirea unui Sistem European al Supraveghetorilor Financiari (SESF), format din trei autorități europene de supraveghere sectoriale (AES) și un organism de supraveghere macroprudențială, Comitetul European pentru Risc Sistemic (CERS). De asemenea, au fost luate măsuri importante în direcția creării unei „Uniuni bancare”, incluzând un mecanism centralizat unic de supraveghere a băncilor, care urmează să devină operațional în noiembrie 2014, și un acord privind modalitățile de restructurare și redresare a băncilor aflate în dificultate majoră.
Guvernanța economică a UE a fost consolidată în mod semnificativ prin integrarea deplină a diferitelor componente ale supravegherii economice și bugetare din cadrul semestrului european pentru coordonarea politicilor economice. În 2011 a fost introdusă, printr-un pachet legislativ, o nouă Procedură privind dezechilibrele macroeconomice (PDM), al cărei scop este prevenirea și corectarea dezechilibrelor economice. Pactul de Stabilitate și Creștere (PSC) a fost, de asemenea, consolidat. În mai 2013 a intrat în vigoare un set complementar de regulamente care prevede, printre altele, examinarea de către Comisie a proiectelor de buget ale statelor membre din zona euro. Prin Tratatul privind stabilitatea, coordonarea și guvernanța în cadrul Uniunii economice și monetare (UEM), statele membre semnatare din zona euro (și unele state membre din afara zonei euro) s-au angajat să integreze principiile fundamentale ale PSC în legislația lor națională. În decembrie 2013, un nou tablou de bord reliefat în graficul de mai jos care ne arată situația din 2008 și previziuni până în 2016 cu principalii indicatori sociali și de ocupare a forței de muncă ce a fost aprobat de Consiliu și integrat în Raportul comun privind ocuparea forței de muncă.
Figura nr. 5. Evoluția ratei inflației din decembrie 2008 până în decembrie 2016
2.3 Impactul crizei asupra restului lumii
Nu este prima dată când economia mondială se confruntă cu perioade de recesiune. Poate este pentru prima dată după foarte mulți ani de la marea criză interbelică începută în 1929 și continuată pe mai mulți ani, sau Caderea Sistemului de la Bretton Woods în 1971, când avem de a face cu o criză localizată la nivelul țarilor dezvoltate și nu doar la nivelul țărilor în curs de dezvoltare.
Pentru a evidenția acest aspect în 2004-2006 ratele de dobanda in SUA, au crescut, succesiv, de la 1% la 5,25%. Prețurile imobiliarelor au scazut în timp ce ratele ipotecilor au crescut, iar mulți oameni se gaseau în imposibilitatea de a-și mai plăti ratele, ajunse deja la un nivel record.
Mai târziu în aprilie 2007 New Century Financial, fiind specializată în credite subprime, a intrat în procedura de faliment și a concediat peste jumătate dintre angajați. Efectele au inceput să se simtă în întreaga lume ca urmare a faptului că banca a vândut din datoriile sale și altor bănci.
În același an în iulie 2007 a început Scandalul Bear Stearns prin care banca de investiții a informat investitorilor săi că sunt șanse foarte mari să primească foarte puțin, poate chiar deloc, din banii investiți în două hedge fund-uri ale Bear Stearns și acest lucru după ce o bancă rivală a refuzat să ajute banca să iasă din criză, în timp ce Bernanke a venit cu un avertisment: criza suprime din SUA ar putea costa 100 de miliarde de dolari.
În data de 9 august a aceluiași an două fonduri ale BNP Paribas au rămas fără lichidități. Era destul de clar și evident ca în asemenea condiții băncile au refuzat să mai facă afaceri între ele, băncile centrale fiind obligate să intervină urmând ca pe 17 august 2007 FED să reducă rata de dobândă cheie, pentru a ajuta creșterea economică (creștere economică iluzorie). În aceeași lună pe data de 21 în Marea Britanie bancile au început să inăsprească condițiile de creditare, urmând ca în ziua de 28 Banca germană Sachsen Landesbank să dea faliment, după investiții în sectorul subprime fiind vândută către rivalul său, Landesbank Baden-Wuerttemberg.
A urmat o succesiune de semne negative: băncile au început să se confrunte cu o criză de lichiditate; ratele de dobândă la care băncile se împrumutau între ele atingeau niveluri record; începeau problemele și pentru Northern Rock; bancile centrale au redus dobânzile cheie; UBS, Citigroup și Merrill Lynch au anunțat pierderi record din cauza creditelor subprime; băncile centrale au început să injecteaze bani în piață; agențiile de rating au devenit, și ele, din ce în ce mai sceptice – au redus rating-uri după rating-uri; Banca Mondială a anunțat o încetinire a economiei la nivel global; bursele din întreaga lume au cazut; G7 își exprima îngrijorarea cu privire la criza subprime.
În anul 2008, în februarie Bear Stearns a fost “salvată”, fiind achiziționată de JP Morgan Chase pentru 240 de milioane de dolari, în condițiile în care cu un an înainte banca valora 18 miliarde de dolari (de 75 de ori mai mult), urmând ca în aprilie – iulie Marea Britanie să înceapă să simtă din ce în ce mai mult efectele subprime, Camera de Comerț a Marii Britanii amenințând cu recesiunea. Tot în luna iulie a aceluiași an IndyMac anunța că e în colaps urmând ca în iulie autoritățile să intervină pentru a-i salva pe Freddie Mac și Fannie Mae.
Pe 4 august HSBC anunța profitul pe primul semestru din 2008 numai că profitul era de fapt pierdere: de 28%. Banca dădea vina pe “condițiile severe” din piața financiară. Totusi, HSBC avea cea mai mare expunere la sectorul subprime al SUA din toată Europa. Pe 28 august 2008 prețurile caselor din Marea Britanie au scăzut cu 10,5% într-un singur an după care pe 5 septembrie în Marea Britanie, au urmat amenințări, panică, avertismente FTSE cadzând brusc într-o singură săptămană, toata lumea devenind din ce în ce mai pesimistă. Pe 7 septembrie o veste bună: Frații Fannie Mae și Freddie Mac sunt salvați, și totuși, abia acum începea avalanșa.
În 10 septembrie 2008 Lehman Brothers (SUA) anunțau pierderi de 3,9 miliarde de dolari în ultimele 3 luni, până în august 2008. Și ca și cum nu ar fi fost de ajuns, Comisia Europeană avertiza că Germania, Marea Britanie și Spania vor intra în recesiune până la sfarșitul anului.
După 5 zile de căutări disperate de cumpărători, Lehman s-a dat bătută și a intrat în procedură de faliment. Alan Greenspan caracteriza evenimentul ca fiind “unul la un secol” și avertiza că și alți giganți vor urma. În aceeași zi, Merrill Lynch (SUA) anunța tot un fel de faliment, numai că avea un pic mai mult noroc: era cumpărată de Bank of America pentru 50 de miliarde de dolari. La o zi după, AIG – SUA este planul de salvare de 85 de miliarde de euro din partea FED pentru a nu intra în faliment.
În aceeași lună, Banca britanică HBoS (cel mai mare creditor ipotecar din UK) a fost preluată de Lloyds, Washington Mutual a fost vândută lui JPMorgan Chase, Fortis (Belgia, Olanda, Luxemburg) era naționalizată și se anunța planul-minune de 700 de miliarde de dolari, cea mai mare intervenție a statului de la Marea Depresiune din ’30. La rândul ei Bradford & Bingley (UK) era și ea nationalizată, operațiunile și subsidiarele fiind vândute către Santander (Spania), iar în aceeași zi, banca islandeză Glitnir era preluată de guvernul țării.
Wachovia a fost vândută către Citigroup, într-o tranzacție susținută de autoritățile SUA, iar Camera Reprezentanților a SUA a respins planul de salvarefiind un șoc în întrega piață.
Dow Jones a scăzut cu 7% (770 de puncte), record de scădere într-o singură zi, iar Banca Dexia (Belgia), a doua după Fortis din Europa,a fost salvată. Guvernele belgian, francez și luxemburghez au ajuns la un acord care prevede infuzia a 6,4 miliarde de euro în banca franco-belgiană, iar Guvernul irlandez a garantat pentru doi ani depozitele în principalele bănci ale țării. În Marea Britanie, guvernul Brown a planuit să crească limitele pentru depozite de la 35.000 de lire sterline la 50.000 de lire sterline. Senatul SUA aproba o variantă modificată a planului de salvare a sistemului bancar, iar Camera Reprezentanților a SUA aproba în sfârșit varianta Senatului pentru planul de salvare. Autoritatea de Servicii Financiare din Marea Britanie anunța creșterea limitei la depozite la 50.000 de lire, iar Germania anunța un plan de 50 de miliarde de euro pentru a salva principalele banci, piețele din întreaga lume colapsând.
Ca urmare a declanșării în masă a crizei sistemul financiar a fost puternic afectat. Astfel că odată cu falimentul Lehman-Brothers, banca lasată să pice în prăpastie de administrația Bush, băncile și-au pierdut încrederea una în alta. Au oprit acordarea de credite și au renunțat în a se mai împrumuta între ele iar stocurile le-au depus la băncile centrale.
Criza a afectat și alte sectoare cu precadere industria automobilelor și s-a extins în industria metalurgică, cât și în cea chimică, prejudiciuind locurile de muncă. Întreaga lume era zguduită de criză și de la lună la lună se anunțau tot mai multe dezechilibre economice.
În Statele Unite Produsul Intern Brut s-a diminuat în ultimul trimestru al anului trecut într-un ritm anual de 3,8 la sută, ritm nemaicunoscut vreodată din 1982, când a fost de minus 6,4 la sută. Un recul cu mult mai mare decât se prevăzuse, el fiind determinat în principal de imensele stocuri de mărfuri existente în întreprinderi consecința fiind creșterea economică în 2009 ce nu va fi mai mare de plus 1,3 la sută, cea mai slabă rată de creștere din 2001 până în prezent. Cheltuielile de consum s-au redus și ele considerabil, îndeosebi cele pentru investiții, iar contribuția comerțului exterior a fost practic nulă, ca urmare a căderii exporturilor. Reculul PIB a fost calificat drept o 'catastrofă' și s-a cerut Senatului american să aprobe giganticul plan de relansare. Au fost criticate virulent primele necorespunzătoare pe care societățile de pe Wall Street au continuat, și în 2008, să le acorde angajaților lor (18,4 miliarde de dolari), în timp ce americanii au contribuit cu propriul buzunar pentru a le menține pe linia de plutire.
Japonia a înregistrat o scădere record a producției (minus 9,6 la sută în luna decembrie) și o creștere brutală a șomajului (cu 0,5 la sută, ajungând la 4,4 la sută), consumul fiind în cădere liberă (-4,6 la sută). Toate aceste cifre, cu mult mai alarmante decât prognozaseră analiștii niponi, au confirmat gravitatea recesiunii din Japonia. Potrivit unor previziuni, producția japoneză din luna februarie a aruncat țara la nivelul anului 1983, iar diminuarea producției în următoarele cinci luni a fost mai mare decât creșterea înregistrată în ultimul sfert de secol. Prognoze de-a dreptul catastrofale au fost și în alte domenii ale economiei nipone. Informațiile pesimiste la nivel macroeconomic au fost însoțite de o avalanșă de anunțuri apocaliptice privind diverse grupuri, întreprinderi, cu precădere din sectorul electronicii. NEC, gigant nipon fiind specializat în electronică și telecomunicații, a terminat exercițiul financiar 2008/2009 pe roșu, motiv pentru care a suprimat 20.000 locuri de muncă la nivel mondial. Hitachi a concediat 7.000 angajați, după ce a terminat anul precedent cu o pierdere imensă, de 700 miliarde de yeni (5,8 miliarde de euro).
Din Europa, de asemenea, știrile erau îngrijorătoare, grupul bancar franco-belgian Dexia, salvat în septembrie anul trecut de către Guvernele francez, belgian și luxemburghez, anunțase suprimarea, în 2009, a circa 900 locuri de muncă, respectiv 2,5 la sută din efective, precum și închiderea sau reducerea activităților internaționale. Șomajul a crescut fulgerător în zona euro: 8 la sută în decembrie anul trecut (cota cea mai înaltă înregistrată din noiembrie 2006), față de 7,9 la sută în noiembrie.
2.4 Comparație între Marea Depresiune și Criza Financiară Actuală
Când ne gândim la cele două mari crize cu care a luptat omenirea de-a lungul timpului observăm că se poate realiza o comparație între cele două, astfel că recesiunea economică prezentă și astăzi a luat naștere și desfășoară, din viziunea normativă, absolut distinct în comparație cu criza care s-a produs în urmă cu aproximativ 85 ani. Cauzele recesiunii actuale sunt diferite care au condus la apariția celei dintre anii 1929 – 1930, mecanismele instituționale de intervenție utilizate în acea perioadă evoluând în ultimele decenii, statele încheindacorduri de colaborare și legături între ele, structura economiei mondiale transformându-se intens, ceea ce în 1929-1930 nu s-a putut realiza. Deoarece civilizația economică preponderentă era distinctă, în 1929 aparent nici unul din cei implicați în activitatea economică nu prezentau preocupări în ceea ce privește coordonarea pe plan internațional sau intervenția în piața financiară. Astfel, se pare că recesiunea manifestată în prezent constrânge statele occidentale să realizeze o repartizare nouă a rolului pe plan mondial, în așa fel încât, riscul sistemic să aibă o supraveghere mai precisă, împreună cu riscul economic și politic ce rezultă din violența evidențiată de anumite state nedemocratice sau mafiote, spre exemplu Rusia dar cum este și cazul unor țări musulmane, astfel, Marea Depresiune din 1929 – 1930 a a exteriorizat efecte sale negative în plan politic (dacă stăm să reflectăm, cel puțin în Germania).
Ca punct de plecare criza din 1929-1930 devenit vizibilă datorită unor măsuri de natură intervenționistă, puse în practică în intervale de timp considerate inoportune și care aveau ca fundament eaprecieri eronate, ca și consecință aceasta a izbucnit datorită majorării ratei dobanzii de FED, și deasemenea punerii în practică a unor măsuri protecționiste care au avut ca rezultat contracția comerțului internațional. Toate aceste aspecte la care se adaugă cooperarea nesatisfăcătoare între distincte organizații publice ale statului american sunt întrunesc condițiile crizei manifestate în anii `30. Dacă ar fi să distingem marea depresiune, de criza din 2007-2008 am spune că aceasta din urmă își are originea în expansiunea creditului ipotecar, stimulată de diminuarea repetată a ratei dobânzii de către FED, în schimbarea legislației bancare (legea Glass Steagall din 1933) și în creditarea populației cu venituri reduse, pentru dobândirea de case, conform legii Community Reinvestment. Astfel, criza cu care ne confruntă, în prezent este generată tot de măsuri de ordin intervenționist, dar puse în practică pe o perioadă de timp mult mai mare decât în anii `30 și care parcurge diferite evenimente economice de durată mai mică sau medie. Pe urmă, aceste măsuri de ordin intervenționist aplicate sunt distincte în comparație cu ce a avut loc acum aproape 85 de ani, un exemplu în acest sens fiind politica monetară pusă în practică în ultimii ani în SUA fiind absolut diferită de cea din `30.
Având în vedere lipsa de asemănare de anii 1929-1930, nici o țară și nici o organizație regională, cum sunt UE sau NAFTA, nu a însușit în comerțul internațional măsuri de tip protecționistă. Intervenția statului pune un accent major pe această întrepătrundere decât de eșecul piețelor și acest lucru întrucât este susținută ideea potrivit căreia în prezent angajamentele manifestate între stat și economie sunt mult mai solide decât cele existente în urmă cu aproape 85 de ani.
Cu privire la măsurile de ameliorare a efectelor unei crize, din nou sunt evidente deosebiri, spre exemplu aceea potrivit căreia țările occidentale cooperează pentru reducerea efectelor crizei de pe piața financiară, în timp ce în anii `30 nu se putea beneficia de un mecanism de cercetare, informare sau de conlucrare. Ca o componentă a politicii de echilibrare, în anii `30 oamenii politici au avut ca și considerent salvarea băncilor prin injecție de lichidități, cum se practică în prezent, această concepție fiind percepută și aplicată abia în 1963 de Milton Friedman și Anna Schwartz în lucrarea ”Istoria Monetară a SUA, 1867-1960”. Diferența sesizabilă față de criza din 1929 constă în modul de participare precum și în atitudinea adoptată de autorități, care au ajuns la concluzia că trebuie să fie perseverente față de sistem, chiar dacă susținerea destul de dificilă și costă și chiar dacă mijlocirea statului nu face parte din cultura lor.
În momentul în care apogeul crizei va rămâne doar o amintire, vom fi în stare să evaluăm mai corect pe de o parte intervenția statului în declanșarea crizelor economice, și pe de altă parte intervenția statului pentru suprimarea unei crize economice. Oricum, se vor produce încet, dar precis, câteva modificări importante în lume.
Deopotrivă, cum există deosebiri, sunt prezente și asemănări între cele două perioade de criză astfel încât, atunci ca și în perioada actuală, punctul fierbinte al dezechilibrului financiar a fost în America. Perioada dintre anii 1929-1933 a vizat România ca o repercursiune a provenienței acesteia la sistemul economic mondial și în aceeași manieră ca și acum, criza interbelică a fost una datorată producției excesive, deteriorată fiind de diminuarea puterii de cumpărare și de un abuz investițional pe piețele bursiere și imobiliare, în cercetarea profiturilor masive. Ceea ce ne este dezvăluit tuturor, fără perdea cuprinde pe lângă acestea și excesul de credite de consum, de speculații bursiere și imobiliare care au generat instabilitate care, într-un sfârșit, au dirijat ectivitatea economică către o criză fără precedent.
Între crizele celor două perioade există o similitudine care face raportare la ziua de 24 octombrie 1929, care a însemnat prima zi de reduceri extraordinare ale bursei americane și montarea panicii în rândul participanților la activitatea economică din întrega lume, economia americană cunoscând recensiunea, după care tot globul fiind afectat. Numeroasele efecte ale crizei au fost generate de dependența țărilor puternic industrializate de importurile de materii prime, ca rezultat, comerțul mondial s-a micșorat, la fel ca și veniturile personale, bugetare și profiturile.
În acea perioadă ca și în prezent, în strădania de a conserva silit prețuri rezultate de supraevaluarea unor garanții acoperite de ipoteci și alte active de aceeași factură, SUA aruncă pe piață sume impresionante. Altă legătură între cele două crize se referă la faptul că în prezent, se experimentează același tip de intervenționism al statului, dar care se desfășoară nu numai prin infuzii, ci și prin naționalizări. Altă asemanare, care nu a fost deloc trecută cu vederea este aceea că înainte cu câteva luni de criză, economia exploda, pentru că, într-o perioadă nemaipomenit de mică, aceeași economie să se prăbușească.
La 85 de ani de la cea mai impresionantă criză financiară din istorie, businessul mondial are trebuință de noi legi și reguli pentru a funcționa. Capitalismul așa cum se prezintă actual și-a demonstrat limitele iar pentru a merge înainte trebuie să producă bogație, bazele acestuia trebuind ajustate.
2.5. Restructurarea financiară
Restructurarea financiară se referă la depistarea unei soluții pentru înlăturarea problemelor financiare și majorarea lichidității business-ului, fundamentată pe determinarea fidelă și justă a rambursării obligațiilor de plată către creditori. În momentul actual noi suntem actorii vieții economice și luăm parte la o criză nemaîntâlnită, totală, sistematică, intensă și de durată, în care dezechilibrele se relevă, cererea se micșorează, situația materială se reduce, dar se majorează șomajul, crește neliniștea față de necunoscut, față de ce va urma. Efectele sunt voluminoase și evidente în toate sensurile vieții: economice, politice, sociale, culturale. Cele două puncte ale puterii vor fii dirijate de la economiile progresive către cele în curs de evoluare, se va lua în considerare cu mare atenție inocența în afaceri, iar capitalismul va fi mai puțin provocător. Ca și persoane implicate în activitatea economică vom lua parte la modul de intervenție al statului în economie, chiar dacă numai pentru următorii ani, inclusiv la lărgirea cooperării între sectorul privat și cel de stat, între acționari și companii, indicii bursieri se vor majora lent dar sigur și vor evidenția mai fidel realitatea. Astfel ce va genera criza în următorii ani ne este prezentat în figura de mai jos:
Tabel nr. 2.3.
Creșterea reală a PIB și proiecțile structurii PIB pe categorii de resurse și utilizări în anii 2013-2016 (%)
Dezvoltarea dirijării totale va genera la rândul ei modificarea sistemului financiar prezent. Vor fi bănci și asigurători care vor duce război pentru statornicie, în timp ce altele vor găsi șansa mult așteptată.
Având în vedere Bănca Centrală Europenă, țările progresive vor realiza o reducere a dezvoltării economice în zona Euro de la -2,2% la -3,2%, Marea Britanie fiind cel mai primejdios abătută de la direcție. Din ce în ce mai multe țări au comunicat oficial etapa de recesiune, începând cu SUA, Japonia, la care se alătură țările europene socotite recent impresionant de rezistente.
Când vorbim despre asigurători, ne gândim că aceștia sunt foarte afectați în primul rând pe termen scurt, datorită diminuării valorii de piață a investițiilor în private equity, imobiliare, investiții alternative, constrângerii pe activele din balanță, și totodată datorită micșorării ratei dobânzilor. Efectele evidente ale acestor diminuării, până în luna decembrie 2008, s-au majorat la pierderi consistente de peste 150 miliarde dolari. Volatilitatea și inconsecvența financiară sunt factori de stres în asigurări. Diminuarea valorii activelor companiilor de asigurare este întregită de micșorarea intrărilor de active, atât timp cât clienții sunt dirijați spre depozite bancare sau instrumente fără risc. Asigurările de risc vor fi încheiate cu mai multă claritate și precizie, care va fi solicitată prin reglementări. Când ne referim la noile riscuri, care preiau alte dimensiuni, vorbim despre faptul că acestea vor fi reale șanse pentru asigurari. Spre exemplu riscul politic se poate referii la naționalizări, exproprieri, schimbări ale legislației, restricționarea repatrierii profitului sau capitalului. Pentru asigurarile de viață se va acorda o atenție sporită din ce în ce mai mult pe partea de protecție și pe asigurările tradiționale și mai puțin pe partea de investiție prin asigurări.
CONCLUZII
Potrivit informațiilor cuprinse în aceste pagini am observat că de-a lungul timpului omenirea s-a confruntat cu probleme grave în ceea ce privește economia. Am văzut că unul din evenimentele care au marcat negativ activitatea economică de ansamblu a avut loc în perioada 1929-1933 sub denumirea de Marea Depresiune.
Totul a pornit de la faptul că odată cu evoluția, activitatea economică a început să trebuiască să suporte majorări și diminuări ale volumului și ritmului activităților fără să solicite o derulare liniară. Datorită influenței unor factori, sau producerii unor evenimente neprevăzute cum sunt deciziile bruște luate de agenții economici, sau dezastrele, activitatea economică s-a confruntat cu expansiune și apogeu pe de o parte, și recensiune și prag limită pe de altă parte. Printre factorii care au condus la astfel de situații putem enumera posibilele evoluții negative în domeniul democratizării, întarzierea reformelor structurale, proliferarea economiei subterane și fenomenul de interdicție socială, precum și reacțiile zadarnice ale instituțiilor statului în fața agravării fenomenelor de criminalitate economică, factori care au întărit dificultatea în ameliorarea evenimentelor negative.
Această perioadă a fost caracterizată de un lung șir de efecte precum falimentul unor instituții bancare și de credit din SUA și din țările membre ale UE ca rezultat al intrării în incapacitate de plată, sau lipsa de încredere în solvabilitatea băncilor, blocaje care au condus la sistarea investițiilor toate acestea conducând la degradarea activității economice de ansamblu. După îndelungate eforturi, fenomenele negative au luat sfârșit, dar nu permanent, deoarece peste câțiva ani s-a putut vorbi despre o a doua criză economică fără precedent.
Denumită de către specialiști „criza creditului”, aceasta a luat naștere în anul 2007 și deși a trecut o perioadă relativ lungă de timp nu putem vorbi despre o recuperare absolută. Criza actuală a avut ca fundament pierderea încrederii investitorilor în activele financiare bazate pe portofoliile de credite ipotecare securitizate care au generat o lichiditate de amploare. Principalele moduri de manifestare ale sale au constat deci în lipsa lichidităților de pe piața financiară și bancară, precum și scăderea importantă a valorilor acțiunilor pe piața bursieră.
La fel ca și în cazul crizei precedente, criza actuală s-a confrunat și se luptă cu anumite cauze precum precum posibilitatea accesării creditelor de către o mare parte a populației, care își poate permite achiziționarea de produse scumpe, destinate de regulă celor bogați, prin relaxarea normelor și condițiilor de creditare, sau șomajul ridicat cauzat de reducerea numărului de locuri de muncă, sau pierderea autonomiei economice a statului de origine. Economia în ansamblu a fost pusă în situația contracarării efectelor generatoare de dezechilibre precum diminuarea subită și uneori impresionantă a capitalizării bursiere, a banilor virtuali, scăderea fără precedent a prețului acțiunilor, înnăsprirea condițiilor de creditare, majorarea presiunii inflaționiste, creșterea ratei dobânzii și șomajului, devalorizarea monedelor naționale și creșterea deficitelor de cont curent și a datoriei publice.
Măsurile de contracarare ale crizei economice actuale, au fost variate, dar totul s-a redus la înființarea unor mecanisme de soluționare a crizelor, pentru a ameliora riscul de contagiune și de instabilitate financiară în statele membre. S-a ajuns în punctul în care importanța unei informări eficiente și eficace este deosebit de importantă, iar limitările acesteia nu fac altceva decât să agraveze desfășurarea activităților și să conducă participanții la viațăa economică în impas. Totodată controlul fluxurilor de capital trebuie să fie realizat permanent în condiții eficiente astfel încât acestea să nu reprezinte la rândul lor o cauză în derularea procesului de recuperare și de ce nu dezvoltare economică. De asemenea, reglementările financiare trebuie să fie stabilite în condiții conforme și optime situației actuale, iar restrângerile financiare trebuie să fie analizate și puse în aplicare pentru a genera o creștere și stabilitate de ansamblu.
La momentul respectiv situația referitoare la criza financiară este neclară aceasta răspândindu-se cu o viteza uluitoare, fiind declansată inițial de creditele imprudente de pe piața imobiliară americană după care explodând odată cu falimentul colosului Lehman Brothers. Acest faliment a avut urmări negative evidențiate prin faptul că băncile și-au pierdut încrederea unele în altele, transformându-se exagerat înnt-o manieră nefavorabilă, renunțându-se astfel la creditul interbancar, băncile ajungând în situația lipsei de lichiditate, stocurile disponibile fiind predate băncilor centrale, în locul în care banii nu sunt risipiți, piața rămânând astfel aproape goală. Americanii sunt de părere că vor soluționa criza printr-un consum extrem, bazat pe bani de care nu dispun, și pe care îi împrumută, iar nemții economisesc, astfel principalele ramuri economice fiind afectate.
Din ceea ce se prezintă este destul de evident faptul că înainte ca economia să îsi revină se vor pierde locuri de muncă, drept urmare șomajul va crește în continuare. Clar este și faptul ca statul nu este dispus să soluționeze toate problemele economiei (fie că nu pot, fie că nu vor) și că antreprenorii trebuie să contribuie și ei cu soluții adecvate, în primul rând prin menținerea și ridicarea nivelului tehnologic. Ceea ce trebuie să avem în vedere este faptul că va fii o concurența foarte mare în domeniul tehnologiei, iar cei care vor urca pe podiumul învingătorilor vor fi de asemenea câștigătorii acestei lupte și prin urmare câștigătorii crizei.
În ideea stabilizării economice și creșterea posibilităților de susținere a companiilor a căror probabilă prăbușire ar putea pune în pericol economia la riscurile de sistem vom observa de asemenea că rolul intervenționismului va crește, iar urmarea va fi creșterea taxelor și revizuirea taxelor practicilor fiscale și a altor domenii, precum și creșterea parteneriatelor publice private. Pe de altă parte, capitalurile băncilor și ale companiilor vor trebui majorate, pentru ca libertatea de operare și de inovație să se restrângă, concomitent cu nivelul profitabilității.
Criza va polariza fara îndoială economia și prin urmare supreviețuitori vor fi firmele ce ocupă poziții importante; pe de o parte cele cu produse ieftine și foarte ieftine, pe de altă parte cele cu produse scumpe și foarte scumpe. În fine, oricum s-ar termina această criză, oamenii ar trebui să învețe cel puțin un lucru și anume că lăcomia nu face bine nici la sănătatea economiei, nici la sănătatea mentală a celor care traiesc de pe urma ei.
BIBLIOGRAFIE
1. Barry J., – Routledge Encyclopedia of International Political Economy,
R.J. (ed), Routledge, London , NY, 2001
2. Berceanu, D – Deciziile financiare ale firmei – Ediția a doua, Editura Universitaria, Craiova, 2006
3. Dăianu, D. – Încotro se indreaptă țările post comuniste, Ed.Polirom, Iași, 2001
4. Dăianu, D., – Romania și Uniunea europeană, Ed.Polirom, Iași, 2002
Vranceanu, R.
5. Dobrota, N. – Dicționar de economie, Editura Economică, București, 1999
6. Kindleberger, Ch. – Manias, Panics, and Crashes A History of Financial Crises, New York: Basic Books, 1988
7. Mandu,P. – Introducere în managementul crizelor
8. Nanu, R. – Economie Monetară Internațională, Editura Universitaria,
Manta, A Craiova, 2010
Gheorghinescu, A.
9. Rodrik,D, – Where did all the Grouth go? External Shocks, Social Conflict and Growth Collapses, 1998
10. Soros, G. – Criza Capitalismului Global, Ed.Polirom Arc, Iași, 1999
11. Spulbăr, C. – Managementul Bancar, Editura Sitech, Craiova, 2012
12. Țiganaș, C. – Ciclul economic.Un scurt popas doctrinar
13. ***** – http://businessday.ro
14.***** – http://cristianpaun.ro
15.***** – http://eumed.net/
16.***** – http://www.ecb.europa.eu/
17.***** – http://ideas.repec.org
18.***** – http://www.wall-street.ro/
BIBLIOGRAFIE
1. Barry J., – Routledge Encyclopedia of International Political Economy,
R.J. (ed), Routledge, London , NY, 2001
2. Berceanu, D – Deciziile financiare ale firmei – Ediția a doua, Editura Universitaria, Craiova, 2006
3. Dăianu, D. – Încotro se indreaptă țările post comuniste, Ed.Polirom, Iași, 2001
4. Dăianu, D., – Romania și Uniunea europeană, Ed.Polirom, Iași, 2002
Vranceanu, R.
5. Dobrota, N. – Dicționar de economie, Editura Economică, București, 1999
6. Kindleberger, Ch. – Manias, Panics, and Crashes A History of Financial Crises, New York: Basic Books, 1988
7. Mandu,P. – Introducere în managementul crizelor
8. Nanu, R. – Economie Monetară Internațională, Editura Universitaria,
Manta, A Craiova, 2010
Gheorghinescu, A.
9. Rodrik,D, – Where did all the Grouth go? External Shocks, Social Conflict and Growth Collapses, 1998
10. Soros, G. – Criza Capitalismului Global, Ed.Polirom Arc, Iași, 1999
11. Spulbăr, C. – Managementul Bancar, Editura Sitech, Craiova, 2012
12. Țiganaș, C. – Ciclul economic.Un scurt popas doctrinar
13. ***** – http://businessday.ro
14.***** – http://cristianpaun.ro
15.***** – http://eumed.net/
16.***** – http://www.ecb.europa.eu/
17.***** – http://ideas.repec.org
18.***** – http://www.wall-street.ro/
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Crizele Financiare. Cauze, Efecte, Solutii (ID: 138748)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.