Crizele Financiare Definire Si Cauze

CAPITOLUL I CRIZELE FINANCIARE – DEFINIRE ȘI CAUZE

Definirea crizelor financiare

Conform Dex, criza este definită ca o perioadă de tensiune, de tulburare sau de depresiune.

Criza financiară este imprevizibilă, dacă nu ar fi așa, aceasta nu s-ar produce. Apare brusc, deși există anumite elemente și situații care pot prevesti această criză.

Crizele financiare sunt definite de către economiști și monetariști ca fiind o formă de manifestare a crizelor bancare, cu efect asupra stabilității financiare ce pot declanșa o înrăutățire, o prăbușire a infrastructurii financiare în cazul în care banca centrală nu intervine.

Dacă banca centrală intervine, criza poartă denumirea de pseudo-criză. Pseudo-crizele, spre deosebire de crizele financiare, nu afectează baza monetară și puterea de cumpărare a monedei.

……………….

Cauzele crizei financiare

La fel ca și celelalte piețe și piețele de capital prezintă un risc de manifestare a crizei. Cele mai mari crize sunt cele ale secolului XX, acestea fiind declanșate într-o mare măsură de dezvoltarea produselor financiare și a reglementărilor mai permisive cu restrictivitate redusă.

Orice crah bursier este previzibil când sunt reuniți următorii factori: factorul economic, financiar și tehnic.

Factorul economic apare odată cu înregistrarea unor dezechilibre în economia mondială, dezechilibre ce duc la scăderea profiturilor întreprinderilor și în consecință se manifestă o scădere și a cursului acțiunilor.

Factorul financiar: bulele speculative pe baza ruperii legăturii între sfera economică reală și sfera financiară. Cumpărarea acțiunilor se realizează de către investitori pe baza speculațiilor unor creșteri viitoare și nu a valorii intrisece a acțiunilor. Numărul mare de acțiuni cumpărate și creșterea numărului investitorilor care iau decizia de a cumpăra acțiuni pe baza previziunilor duc la majorarea cursurilor.

Factorul tehnic: funcționarea pieței. Acesta poate face referire la corecțiile tehnice ale pieței, ca desprindere între acțiuni și obligațiuni și arbitrajele investitorilor. Evoluția nefavorabilă și negativă a cursului acțiunilor duce la scăderea randamentului lor. Creșterea riscului pe acțiuni poate duce la situația în care rentabilitatea asigurată de obligațiuni va fi preferată. Ratele obligațiunilor vor crește pentru a atrage investitorii.

Dintre cei trei factori, factorul financiar prezintă cel mai mare interes din punct de vedere al manifestării, și deci a efectelor de piață.

Bulele speculative se bazează pe creșterea dorinței de a cumpăra bunuri de pe piață. Această dorință duce la creșterea neîntemeiată a prețurilor, urmată de o spargere a bulei speculative care declanșeză prăbușirea bruscă a prețurilor.

CAPITOLUL II CRIZA FINANCIARĂ DIN 1929

Criza financiară din anul 1929 este considerată a fi cea mai mare depresiune a economiei

mondiale.

Această criză financiară a fost efectul mentalității oamenilor. După terminarea Primului Război Mondial, în 1919, S.U.A., spre deosebire de Marea Britanie și de celelalte aliate europene ale acestia, a ieșit învingătoare din punct de vedere economic. Economia începea să funcționeze, să înflorească.

Datorită faptului că creditele erau ușor de accesat, oamenii au început să se împrumute tot mai mult decât oricând, astfel anii '20 au ani în care consumul a crescut într-o măsură nemaiîntâlnită până în acea perioadă.

Criza a început să dea semne destul de vizibile în anul 1928, atunci când piața a crescut cu 50% în 12 luni.

Totul s-a oprit brusc în octombrie 1929, când criza a început să-și facă puternic simțită prezența.

În 24 octombrie criza a început să fie simțită de către vânzătorii acțiunilor. Panica acestora creștea tot mai mult din cauză că ei conștientizau faptul că, cumpărătorii nu își mai puteau onora obligațiile. Valoarea acțiunilor a scăzut, acțiunile ajungând să valoreze mai puțin de jumătate decât au valorat înainte de instalarea crizei.

Această scădere de preț a acțiunilor a provocat falimente, dificultăți macroeconomice, creșteri în masă a șomerilor.

Criza a atins apogeul din 29 octombrie, zi numită „marțea neagră”, când prețul acțiunilor a scăzut și mai mult, iar panica vânzătorilor a ajund de necontrolat. Scăderea puternică a cursului a declanșat pierderi de circa 30.000.000 $.

Investitorii au încercat să se salveze apelând la noi credite, însă băncile au acționat prin creșterea dobânzilor pe termen scurt mai mult de 10%. Investitorii au fost ruinați din cauză că nu au mai putut să-și ramburseze datoriile.

Din 1929 până în 1933, 5.800 de bănci au dat faliment, bănci ce aveau depozite însumate la 5 miliarde de dolari.

În primăvara anului 1930 se ajunsese la o stabilizare economică, stabilizare ce dădea speranța că economia avea să-și revină după crahul bursier din octombrie 1929. Această liniște a fost tulburată în noiembrie 1930 de un val de falimente bancare. Crizele bancare din această perioadă au dus la dezorganizarea intermedierii financiare. Băncile nu au mai putut dobândi informații asupra debitorilor, iar costul real al intermedierii financiare a crescut foarte mult. Rezultatul acestor crize a fost ștrangularea creditului, acest aspect a dus la transformarea recesiunii severe într-o depresiune catastrofală.

Nu doar prăbușirea bursei a adus economia în această situație, deoarece economia reală se afla deja într-o stare de declin. Prăbușirea bursei putea duce la o recesiune minoră și nu la acest dezastru financiar dacă nu interveneau următorii factori.

Primul factor este legat de decizia Statelor Unite de a mări taxele vamale. Această decizie a declanșat un război comercial internațional care a avut urmări serioase materializate prin scăderea comerțului comerțului mondial cu o treime în anii următori, o diminuare a exporturilor care a afectat cel mai tare chiar Statele Unite. Scăderea comerțului exterior nu a influențat foarte tare economia deoarece acesta deținea doar o mică parte din economie. Această scădere a adus însă influențe negative în alte țări, ca de exemplu Marea Britanie, unde comerțul exterior era o componentă importantă a economiei, țara fiind practic mult mai dependentă de acesta.

Un alt factor a fost falimentele corporatiste și bancare ce au urmat după prăbușirea bursei.

Lipsa unei politici monetare a contribuit și ea la situația economiei din anii '30. Băncile trebuiau să dețină aur într-o anumită proporție cu cererea lor de depozite. Odată cu scăderea stocului de aur s-au redus și depozitele și tot odata și creditele ce puteau fi acordate. În septembrie 1931, Marea Britanie a renunțat la etalonul aur, lăsând valuta să aibă un curs liber convertibil în scădere. Pentru a verifica scăderea stocului de aur, Fed-ul a ridicat rata discountului, ceea ce a determinat noi falimente în sistemul bancar.

Tabel: Numărul de bănci, bănci falimentare, depozite în bănci falimentare pe perioada 1929-1934. (Sursa: Johan A. Lybeck- Istoria Globală A Crizei Financiare,trad. de Cătălin D. Editura Polirom,2012)

2.1.Cauzele și consecințele crizei

Principalii vinovați pentru această criză erau considerați de către populație speculanții de pe piață. Aceștia vindeau și cumpărau acțiuni bazându-se pe intuiție și pe speranța ca acele acțiuni vor ajunge la cursul dorit de ei. Speculanții și-au asumat riscuri foarte mari, deoarece evoluția cursului nu poate fi anticipată cu certitudine.

Este cert faptul că speculanții au fost una dintre cauzele crizei din 1929, însă principalele cauze ale acestei crize au fost altele, cauze ce țin în mare parte de supravegherea pieței de capital.

Acțiunile existente pe piață erau într-un număr foarte mare acțiuni necontrolate. Aceste acțiuni intrau libere pe piață, numărul lor creștea în fiecare zi, ducând la o scădere a prețului acțiunilor, ajungându-se la situația în care acțiunile să nu mai intereseze pe nimeni și să nu existe un cumpărător pentru acestea.

Orice societate putea fi admisă cu ușurință pe bursă, deoarece nu se efectuau controale asupra societății emitente, asupra situțiilor financiare ale acestora. Acțiunile emise de acestea ajungeau pe bursă fără a exista o bază reală de evaluare a lor.

Datorită marjei scăzute, se apela tot mai mult la conturile în marjă pentru cumpărarea pe datorie a acțiunulor de pe piață. Marja este o sumă de banice trebuie depusă în momentul în care există dorința de a vinde sau de a cumpăra acțiuni de pe piață. În cazul în care nivelul sumei din cont scade sub nivelul marjei, se poate efectua apelul la marje, astfel marja inițială se va completa. În acea vreme marja ce trebuia depusă în momentul cumpărării sau a vânzării era de doar 10% din valoarea contractului.

O cauză importantă a crizei a fost adusă și de bănci, care își antrenau capitalul în credite acordate brokerilor pentru a menține sistemul conturilor în marjă.

Majorarea dobânzilor, lipsa de lichidități și pierderea încrederii investitorilor în sistemul bancar sunt principalele cauze care duc la extinderea crizei financiare spre sistemul bancar.

După identificarea cauzelor care au generat această criză financiară puternică, s-a trecut la îmbunătățirea standardelor în activitatea bursieră.

Dacă înainte de criză intrarea pe piață era una ușoară pentru toate întreprinderile, după criză s-a trecut la stabilirea unor proceduri stricte și riguroase, astfel numai anumite companii puteau fi admise pe piață, companii cu situații financiare bune.

Companiile intrate pe piața bursieră aveau obligația de a raporta situațiile financiare, de a asigura o transparență a activității bursiere în fața investitorilor prin furnizarea informațiilor cu privire la procedurile de încheiere a tranzacțiilor, de executare a ordinelor, precum și furnizarea altor informații.

Pe piață nu mai puteau fi tranzacționate acțiuni în număr foarte mare, deoarece și asupra numărului acțiunilor tranzacționate s-a impus un control.

Pentru a reduce numărul tranzacțiilor în marjă, s-a hotărât ridicarea marjei de la 10% la 50% din valoarea contractului.

CAPITOLUL III CRIZA FINANCIARĂ DIN 2007

Sistemul financiar a fost atins în 2007 de o altă criză financiară de mari proporții, asemănătoare celei din 1929. Criza din 2007 a fost progresivă, aceasta ajungând să-și facă simțită prezența pe mai multe piețe, tot mai mulți agenți economici s-au confruntat cu ea, a ajuns în diferite țări, iar într-un final, fără a putea fi oprită de cineva sau de ceva s-a transformat în criză globală, cuprinzând tot globul, toate continentele.

Criza financiară internațională din 2007 a fost declanșată de căderea pieței creditelor ipotecare grad mare de risc din SUA. Băncile au acordat credite pentru contruirea de locuințe solicitanților care nu aveau un istoric bun al creditelor, solicitanți care nu îndeplineau criteriile de acordare a creditelor ipotecare. Băncile nu pierdeau foarte mult în cazul în care debitorii nu puteau rambursa creditele, deoarece acestea scoteau la vânzare acele imobile pentru care nu s-a putut înapoia datoria. Prețul acestor imobile era într-o continuă creștere, astfel banca reușea să-și acopere pierderile aferente nerambursării creditelor.

Băncile internaționale au început să se implice și ele prin refinanțarea creditelor ipotecare prin intermediul unor produse financiare special create atfel încât să permită împachetarea creanțelor de calitate diferită. În acest fel gama activelor financiare a crescut și s-a diversificat, datorită faptului că puteau fi securizate orice fel de credite. Autoritățile de reglementare și supraveghere financiară nu au dorit să se implice, deoarece vedeau aceste noi inovații ca fiind ceva bun, calea spre un sistem financiar mai eficient și mai puternic.

Odată cu creșterea economică în Statele Unite al Americii, băncile au început să aibă probleme cu împrumuturile nerambursate, deoarece prețurile locuințelor au ajuns să scadă, iar acestea nu mai puteau să-și recupereze banii pierduți ca urmare a nerambursării de către debitori a creditelor. Nici o bancă nu știa despre o altă bancă dacă se află în această dificultate sau nu și pentru a se proteja au renunțat să se mai împrumute între ele, deci piața interbancară nu mai exista. S-a ajuns în situația în care nici întreprinderile și nici persoanele fizice nu mai puteau fi împrumutate.

3.1. Cauzele crizei financiare din 2007

Cauze fundamentale

Persistența dezechilibrelor de cont curent: Deficitele imense de cont curent asumate de autoritățile din SUA, Marea Britanie și Spania au fost finanțate de excedentele înregistrate în China, Japonia și Germania. Atunci când consumul consumul domestic total depășea produsul național, diferența era acoperită de împrumuturi. Dezechilibrele erau susținute prin faptul că țările care înregistrau resurse, cumpărau active financiare și acest lucru menținea rata dobânzii pe termen lung la un nivel scăzut.

Globalizarea: Presupune o cirulație internațională a ideilor și informațiilor, experiențe culturale comune, o societate civilă globală și o mișcare ecologică globală. Internaționalizarea rapidă a producției,investițiilor și a conexiunilor financiare s-a produs fără o dezvoltare corespunzătoare a supravegheriiși a altor forme de reglementare la un nivel adecvat (european, global).

Retragerea intervenționalismului statului în economie. Proprietatea statului și a instituțiilor financiare a fost scăzută, piața muncii a fost slăbită, reglementarea legală silită a fost înlocuită de coduri de conduită și de auto-reglementări. Guvernele nu au mai putut să țină pasul cu inovația financiară.În Statele Unite ale Americii dereglementarea serviciilor financiare s-a făcut la cerere explicită și cu sprijinul unor donații politice din partea unor instituții financiare care acum cer statului sprijin. Unele reglementări abrogate au fost introduse ca urmare a Marii Depresiuni.

Schimbări ce țin de modul de distribuție a venitului în țarile capitaliste. Această schimbare a dus la diferențierea între săraci și bogați și o deconectare a veniturilor bogaților de veniturile restului societății. O mare parte a resurselor au ajuns la persoane care le utilizau pentru a face speculații pe piața financiară și nu pentru a consuma bunuri și servicii, în timp ce cei săraci trebuiau să se împrumute pentru a-și menține nivelul de trai.

Cauzele proxime ale crizei financiare

Prețurile mărfurilor au crescut puternic: prețul petrolului s-a majorat peste 100% de la începutul anului 2007 până la mijlocul lui 2008, prețurile mărfurilor dinafara sectorului energetic s-au majorat în 2008 cu 10% în fiecare trimestru. Acest lucru a declanșat o creștere a costurilor întreprinderilor și a reducerii salariilor personalului.

Euro s-a apreciat puternic față de dolar de la începutul anului 2006 și până la jumătatea anului 2008, ajungând de la 1,20 USD la 1,60 USD.

Aprecierea EURO nu s-a realizat numai față de USD ci acesta s-a apreciat și față de yen-ul japonez. Aceste aprecieri au dus la o creștere a ratei de schimb efectiv nominale a monedei euro. Cu toate ca aprecierea monedei a compensat pe de o parte, creșterea prețurilor a scăzut ratele de profit ala firmelor în sectorul bunurilor comercializabile și a redus exporturile. Soldurile conturilor curente în zona euro au ajuns la deficit.

Problemele cu care s-au confruntat unele țări: Spania, Marea Britanie, Irlanda s-au confruntat cu aceeași problemă ca și SUA, și anume datorii ale gospodăriilor, deficite de cont curent, probleme legate de competitivitatea internațională.

3.2. Consecințele crizei financiare

De la o criză de lichiditate apărută ca urmare a imposibilității băncilor de a-și vinde activele pe piața interbancară s-a ajuns la falimentarea celor mai importanți participanți la piața financiară.

Criza a dus la faliment 254 de bănci din SUA, trei bănci de investiții au fost închise, preluate de autoritatea de supraveghere sau obligate să fuzioneze cu un partener mai puternic.

Cu toate că pe parcursul acestei crize numărul băncilor care au falimentat a fost cu mult sub numărul băncilor falimentate de criza asociațiilor de economii și împrumuturi din anii '80 când numărul acestora s-a ridicat la 4.000 de bănci sau de Marea Depresiune când au fost falimentate 10.000 de bănci. Din cele cinci bănci clasate ca fiind cele mai importante bănci de investiții, au dispărut:Meryl Lynch, Bear Stearns și Lehman Brothers.

Goldman Sachs și Morgan Stanley, cele două bănci de investiții rămase, au trebuit să fie transformate în holdinguri bancare comerciale.

În tabelul de mai jos sunt enumerate băncile din SUA în proces de schimbare ordonate în funcție de depozite (miliarde de dolari). În acest tabel sunt trecute cu font roșu băncile care au dispărut sau au fost obligate să fuzioneze.

Tabel: Bănci din SUA în proces de schimbare, ordonate în funcție de depozite (miliarde de dolari), 30 iunie 2007. (Sursa: Sursa: Johan A. Lybeck- Istoria Globală A Crizei Financiare,trad. de Cătălin D. Editura Polirom,2012,pg 118-119)

CAPITOLUL IV CRIZELE FINANCIARE ÎN EUROPA

4.1. Impactul crizei financiare din 1929 asupra statelor europene

În Europa încă se resimte criza financiară din 1929. Economiile naționale ale țărilor europene au fost profund afectate de această criză, la fel și băncile, întreprinderile și odată cu acestea au fost afectate și gospodăriile individuale. Toate aceste probleme au pornit de la anumite instituții financiare care și-au asumat riscuri foarte mari în încercarea lor de a obține profit pe termen scurt.

Marea Britanie a avut o creștere economică greoaie, iar recesiunea s-a făcut simțită în această parte a Europei în toată perioada celei de-a doua jumătăți a anilor 1920 și nu a căzut în marea depresiune decât la inceputul anului 1930. Industria nu a fost atât de afectată precum industria Statelor Unite, declinul în producția industrială fiind doar de o treime față de declinul înregistrat de industria Statelor Unite.

Spre deosebire de Marea Britanie, Germania a intrat în criză încă din anul 1928, iar declinul producției industriale a fost aproape la fel de puternic ca cel din S.U.A.

Căderea economică în Franța a fost slab resimțită la începutul anului 1930, apoi a urmat o înviorare a economiei până în anul 1933, atunci când atât producția industrială cât și prețurile au scăzut puternic.

În România veștile despre începutul celei mai mari crize financiare, criza din 1929, au ajuns cu o întârziere de câteva zile.

Situația României nu era deloc departe de situația din SUA, deoarece și aceasta era în curs de dezvoltare, agricultura era modernizată de către țărani prin intermediul creditelor. Datoriile agricultorilor la bănci creșteau din ce în ce mai mult.

Criza financiară nu s-a simțit în România foarte repede și puternic, deoarece la acea vreme Bursa de Valori București era mai mică, iar prăbușirile au fost la început aproape nesemnificative, dar aceasta începea să se manifeste în valuri succesive.

În prima fază a crizei au început să scadă prețurile. Produsele exportate de România pe piețele internaționale au suferit scăderi drastice de preț:cerealele, lemnul,petrolul.

Cu toate că producția în anul 1929 a fost una mare, valorificarea acesteia a fost una redusă din cauza scăderii prețurilor.

Această reducere a prețurilor a determinat scăderea veniturilor și într-un final și scăderea consumului. Având în vedere că angajații din economie și agricultură, salariații publici, liber profesioniștii, precum și cei din învățământ și sănătate au resimțit reducerea veniturilor, scăderea puterii de cumpărare a fost un fenomen general economic și unul dintre indiciile cele mai evidente ale crizei, care s-a resimțit începând cu 1930-1931.

După primele trei valuri ale crizei : criza prețurilor, criza veniturilor și criza consumului, a venit și vremea producției să fie afectată și odată cu acest nou val de criză s-a instalat și criza locurilor de muncă în România. Din cauză ca puterea de cumpărare era deja foarte scăzută, la fel și consumul, a fost afectată producția internă.

Deoarece volumul vânzărilor a scăzut,depozitele erau pline cu marfă, nu se mai investea în materia primă și în mâna de lucru, astfel șomajul a început să crească.

Criza financiară a fost și mai tare agravată în anii 1931-1932, atunci când criza bancară a atins apogeul odată cu retragerea depozitelor bancare în masă de către populație. Oamenii au preferat să-și păstreze banii acasă deoarece nu mai aveau încredere în sesitemul bancar. O parte dintre aceștia și-au folosit economiile pentru a cumpăra aur și devize, ceea ce a dus la devalorizarea leului.

Sistemul bancar a fost afectat în mare parte de numărul mare al băncilor slab capitalizate. În acea perioadă s-au înființat foarte multe bănci, multe dintre acestea au fost bănci mici ale căror depozite nu erau bine administrate, iar managerii acestor bănci încălcau chiar și normele proprii de prudență. Pentru a salva sistemul bancar românesc, Banca Națională a intervenit prin rescontarea băncilor. În 1931 băncile comerciale au primit credite de 6,3 miliarde de lei, astfel sistemul bancar românesc a fost salvat și doar câteva bănci au falimentat în acea perioadă.

Una dintre băncile care au supraviețuit acestei crize a fost Banca Comercială Română, care chiar dacă a pierdut unele participații industriale a reușit să le păstreze pe cele de la “Steaua Română”, iar asta a scăpat-o de faliment.

Unele dintre băncile care au dat faliment sunt : Banca Generală a Țării Românești, Banca Comerțului din Craiova, Banca Agricolă, Banca Berkowitz.

La începutul anului 1929 s-a realizat si stabilizarea leului. Leul a fost devalorizat puternic față de leul aur de dinainte de război, iar moneda românească a ajuns de la una din cele mai puternice din Europa în perioada de dinaintea războiului la una dintre cele mai slabe monede din perioada interbeliză.

4.2. Criza financiară din 2007 în Europa

Cu toate că criza a izbucnit în S.U.A prin bula creditelor ipotecare care a dus la falimentarea băncii de investiții Lehman Brothers. Dezechilibrele din zona euro, cauzate de acumularea în unele state membre a unor deficite și datorii mari, alături de dezechilibrele economice au făcut unele state să facă față cu greu crizei financiare și celei bancare. Uniunea Europeană a suferit unele dezechilibre macroeconomice ce au intensificat efectele negative ale crizei financiare și economice.

Un factor important pentru criza imobiliară izbucnită în america a fost cumpărarea imobilelor în scop speculativ. Cu toate că în Miami mai mult de jumătate din apartamentele nou-contruite au fost cumpărate cu scop speculativ, în Europa acest factor a lipsit aproape în totalitate fiind mai mult prezent doar în Spania sau Irlanda.

În situația în care preceda criza financiară, se cunoștea faptul că în unele țări piețele imobiliare erau finanțate din împrumuturi într-o măsură mai mare decât în alte state. În S.U.A. împrumuturile din 2007 erau egale cu 75% din produsul itern brut. În Europa, Marea Britanie înregistra cel mai mare procent a împrumuturilor, 85% din PIB. Aceasta era urmată de Germania ale cărei împrumuturi erau de 54% din PIB , Franța 30% și Italia 18%.

În S.U.A. ponderea ipotecilor imobiliare în PIB este mai mare decât media pe Europa. Această diferență se poate observa mai în detaliu în tabelul de mai jos, tabel ce ilustrează ponderea ipotecilor imobiliare în produsul intern brut în anii 1997 și 2006. Tot prin intermediul acestui tabel se poate remarca evoluția ponderii ipotecii imobiliare în PIB pe parcursul a 10 ani.

Tabel:Relația dintre ipotecile imobiliare și PIB, 1997 și 2006 (SURSA: Johan A. Lybeck- Istoria globală a crizei financiare(2007-2010), Editura POLIROM, București, pg.112)

În tabelul de mai sus se poate observa că țări precum Irlanda sau Spania și-au triplat ponderile, astfel în Irlanda ponderea a crescut de la 24% în anul 1997 la 70% în anul 2006.

Motivele care susțin această situație au fost ponderea scăzută din anul 1997, dar și faptul că erau în urmă în ceea ce privește nivelul de trai din Uniunea Europeană în anii '90. Cea mai mică evoluție în relația dintre ipoteci și PIB s-a înregistrat în Germania. Datorită faptului că produsul intern brut era în creștere în Marea Britanie și Danemarca, creșterea ponderii ipotecilor în PIB chiar și cu doar 30 de puncte procentuale, egalează cu evoluția ponderilor din Irlanda și Spania. Ponderile mici din unele țări sunt date și de nivelul de trai al locuitorilor și anume de faptul că mulți dintre aceștia aveau posibilitatea să economisească, astfel încât ipotecile imobiliare nu își mai aveau rostul. Pe lângă acest motiv, un alt motiv pentru nivelul scăzut al ponderilor din unele țări este și faptul că în acestea există anumite restricții juridice care limitează diensiunea împrumutului cu valoarea casei. În Germania limita era de 60%, de 75% în Franța,80% în Danemarca și de 95% în Suedia. În Germania, băncile sunt nevoite să evalueze garanția în fiecare an pentru a se asigura că nu depășește limita de 60%.

4.2.1. Impactul crizei în România

http://www.mi.bxb.ro/Articol/MI_30_6.pdf

file:///C:/Users/ioana/Downloads/R20090226Guv%20(9).pdf

http://www.bnr.ro/Consideratii-privind-Marea-Criza-Economica-din-1929-%E2%80%93-1933-8253.aspx

http://www.ecol.ro/content/criza-si-teoria-economica

http://mpra.ub.uni-muenchen.de/36771/1/MPRA_paper_36771.pdf

http://ro.scribd.com/doc/24849721/CRIZELE-FINANCIARE-1#scribd

http://www.bnr.ro/Securitatea-economica,-bun-public-8993.aspx

http://www.tribunaeconomica.ro/index.php?id_tip_categorie=1&&id_categ=11&id_revista=8686&id_nr_revista=228&mod=arhiva