Criza Si Insecuritate Economica In Romania

CAPITOLUL 1. CONCEPTUL DE CRIZĂ

Criza. Tipologii și situații de criză

Teoriile economiei moderne resping ideea unei teoretizări generale a crizelor economico-financiare, conform cărora acestea pot fi încadrate într-un model general valabil, considerându-se că fiecare criză financiară este unică, fiecare reprezentând de fapt un accident istoric, generat de factori specifici, într-o anumită conjunctură social-economică și politică.

Conform acestor teorii crizele nu pot fi anticipate, astfel încât efectele negative ale acestora să fie aduse la un nivel minim. Cu toate acestea, istoria ne arată că, deși crizele economico-financiare nu apar și nu produc efecte în parametrii identici, ele sunt strâns legate de caracterul ciclic al proceselor economice, indiferent că sunt pe termen scurt, mediu sau lung se compun din doua faze: expansiunea și recesiunea.

În faze de expansiune are loc o creștere a eficienței economice, generată de introducerea în circuitul economic a unor inovații tehnologice semnificative, în timp ce în recesiune are loc o slăbire a resorturilor care au produs propulsia economică.

Dacă ciclurile economice pe termen scurt (de durată între 10 și 40 de luni) și lung (așa-numitele cicluri seculare, care durează între 40 și 60 de ani) se încheie cu perioada de recesiune caracterizată printr-o încetinire a creșterii economice, ciclurile decenale (denumite și cicluri de afaceri, care durează între 4 și 6 ani, chiar până la 10-12 ani) se caracterizează prin prezența fenomenului de criză, în cadrul căreia cererea, producția, gradul de ocupare al forței de muncă, produsul intern brut, lichiditățile scad în mod dramatic, iar nivelul de trai se înrăutățește.

În evoluția noastră crizele pot fi definite ca fiind situații caracterizate de o instabilitate pronunțată, sunt deci însoțite de o volatilitate și de o incertitudine în creștere. În situații de criză (orice formă ar îmbrăca ea) ne aflăm într-o permanentă stare de neliniște și de nesiguranță legată de viitor, teamă sau chiar panică. Instinctul nostru de apărare și de conservare ne îndeamnă să ne comportăm uneori irațional și să accentuăm și mai mult această volatilitate deoarece fiecare dintre noi, cu capacitatea cognitivă pe care o avem filtrăm informația și înțelegem fenomenul în felul nostru transpunându-l apoi într-un anumit comportament legat de piață.

Problema cu definiția acestor crize constă în a spune cât de mare să fie volatilitatea sau căderea piețelor pentru a încadra o evoluție de acest gen în categoria unei crize. Cât de mare să fie inflația, șomajul sau scăderea PIB-ului unei țări pentru a aprecia intrarea ei într-o criză.

Convențional, s-a stabilit că recesiune este atunci când după două trimestre succesive avem de a face cu scăderea PIB-ului unei țări sau regiuni.

National Bureau of Economic Research (NBER) definește criza ca fiind “o scădere semnificativă a activității economice pentru câteva luni reflectată în scăderea PIB, scăderea veniturilor individuale, reducerea nivelului ocupării, diminuarea producției industriale și a consumului“.

Există unii specialiști care clasifică aceste crize în crize sociale (inflație în creștere, șomaj, sărăcie), în crize financiare(volatilitate accentuată pe piețele de capital, căderea burselor și revenirea lor spectaculoasă), crize politice (care pot degenera în războaie), crize locale sau internaționale crize cauzate de dezastre naturale sau crize economice generalizate.

Este dificil să facem aprecieri când o criză financiară devine una economică sau dacă o criză economică generează o criză financiară sau invers. În principiu vorbim întotdeauna de o criză economică generată fie de cauze financiare, politice sau sociale. Criza financiară este o formă de manifestare a crizei economice și reflectă o neîncredere în sistemul financiar, o scădere semnificativă a volumului tranzacțiilor la bursă, o dereglare a mecanismelor de piață.

Bursa este barometrul economiei și tranzacționează afaceri de diferite dimensiuni și din diferite sectoare. În momentul în care piața acestor afaceri (piața imobiliară, piața petrolului, piața muncii) suferă dereglări sau corecții importante ele se vor reflecta în profitabilitatea afacerilor listate la bursă și, implicit, în prețul activelor financiare (acțiuni sau obligațiuni) care depind direct de așteptările investitorilor.

Panica legată de economie nu face altceva decât să accentueze amplitudinea acestor corecții și să inducă noi incertitudini în economie. De aici și până la reducerea apetitului pentru economisiri și investiții și apoi la creșterea dobânzilor pe piață nu este decât un pas.

Din păcate vorbim de o criză doar atunci când efectele acesteia afectează un număr foarte mare de oameni/companii. Crizele pot există însă într-o stare latentă și să nu fie atât de vizibile, deteriorând încetul cu încetul existența noastră.

Crizele au apărut încă din timpul Imperiului Roman, iar gradul lor de complexitate a crescut odată cu dezvoltarea societății capitaliste în general, respectiv odată cu configurarea economiei mondiale, începând cu secolul al 19-lea și formarea relațiilor de interdependență între statele lumii, atingând un punct de maximă complexitate în actuala criză economico-financiară.

O serie de economiști celebri au dezvoltat înainte de 1997 teorii conform cărora, datorită schimbărilor economice și instituționale produse la nivelul economiei globale, crizele financiare au o probabilitate mică de producere, iar dacă totuși acest lucru se întâmplă, acest fapt se datorează unor împrejurări istorice de excepție și nu modului de funcționare a sistemului.

Lipsa unor viziuni și a unor puncte de vedere în consens a majorității economiștilor de profesie în ceea ce privește problematica crizelor financiare și economice explică de ce nu s-au putut anticipa tulburările financiare din Asia de sud-est din anul 1997 și mai ales cum a fost posibilă producerea actualei crize financiare.

Milton Friedman (1912-2006), laureat al premiului Nobel pentru economie în 1976, promotor al teoriilor cu privire la economia de piață și la minimalizarea rolului statului în coordonarea economiei, a susținut că întrucât actorii economiei sunt întotdeauna raționali, într-o economie de piață nu sunt posibile speculațiile, iar așa-numita “speculație” reprezintă încercarea investitorilor de a se proteja împotriva acțiunilor iraționale ale guvernelor.

Charles P. Kindlerberger (1910-2003) în lucrarea sa intitulată “Mânii, panici și crize: o istorie a crizelor financiare”, arată că și dacă s-ar accepta raționalitatea investitorului individual, istoria a demonstrat în repetate rânduri că piețele au un comportament uneori irațional, cea mai bună explicație a “mâniilor” financiare fiind oferită de “psihologia mulțimilor”. Cu toate că actorii economici individuali pot fi raționali, speculația financiară este un „fenomen de turmă” în care acțiunea rațională a mai multor indivizi produce consecințe iraționale.

Kindlerberger consideră crizele financiare ca fiind o trăsătură inerentă a capitalismului internațional.

Hyman Minsky, un economist neconformist, susține într-o serie de articole, teoria „instabilității financiare” ca factor de producere a crizelor financiare. Conform acestei teorii, crizele financiare reprezintă o trăsătură inevitabilă a sistemului capitalist și urmează un curs vizibil și previzibil.

Astfel, primul semn care anunță o anumită criză financiară îl constituie un șoc din exterior asupra economiei care poate îmbrăca forma unui război, a unei recolte foarte bogate sau foarte sărace, inventarea și răspândirea unei noi și importante tehnologii. Acest factor exogen puternic conduce la creșterea șanselor de profit într-unul din sectoarele majore ale economiei și reduce oportunitățile economice din alte domenii.

Creșterea șanselor de profit într-un anumit sector economic atrage sursele de finanțare,generând o explozie sau o mânie a investițiilor.

Febra investițiilor este alimentată de creșterea substanțială a creditului bancar precum și de atragerea fondurilor personale și ale firmelor. Atragerea creditelor duce la creșterea impulsului de a specula manifestat prin creșterea prețurilor la activele și bunurile de mare căutare. Creșterea prețurilor conduce la creșterea șanselor de profit, atrăgând noi investitori pe piață.

În goana lor după profit tot mai mulți investitori ignoră regulile de comportament rațional și investesc într-o piață care este deja riscantă prin supraevaluarea activelor.

Într-o următoare etapă, o parte din investitori observă că piața a atins un punct maxim și caută să-și transforme activele supraevaluate în bani sau active de calitate. Ulterior, tot mai mulți investitori sesizează pericolul și caută să-și vândă activele riscante și supraevaluate, fapt care conduce la o prăbușire a prețurilor. Evenimentul care anunță pericolul și creează panică poate fi căderea unei bănci sau falimentul unei corporații.

După declanșarea crizei în investiții urmează o criză a creditului provocată de faptul că băncile nu mai acordă credite. Falimentele se declanșează în lanț, iar economia poate intra în recesiune sau chiar în depresiune economică.

În final starea de panică se calmează, economia se reface iar, piața revine la o stare de echilibru, dar cu plata unui preț foarte mare.

În zilele noastre criza (economică, culturală, a valorilor, învățământului, societății) a devenit o stare cotidiană, iar cuvântul a intrat în vocabularul curent al conducătorilor de instituții, al jurnaliștilor și al publicului larg.

Criza a fost definită ca fiind o perioadă în dinamica unui sistem,caracterizată prin acumularea accentuată a dificultăților, izbucnirea conflictuală a tensiunilor, fapt care face dificilă funcționarea sa normală, declanșându-se puternice presiuni spre schimbare.

O altă definiție a crizei a fost dată de Patrick d’Humieres: o criză este o situație neașteptată care pune în discuție responsabilitatea organizației în fața marelui public și care amenință capacitatea ei de a-și continua în mod normal activitatea.

În această ordine de idei se disting ca fiind incidente (afectează fizic doar un sistem al organizației), accidente (afectează fizic întreaga organizație), conflicte (afectează simbolic un subsistem al organizației) și crize (afectează simbolic întreaga organizație). Deși această distincție poate fi utilă pentru clarificarea noțiunii de criză,se poate observa că orice accident este de fapt o criză,deoarece implică pierderi materiale, umane, iar în cazul în care există cauze interne, se ridică întrebări asupra funcționării organizației.

Prezența aproape continuă a crizelor plasate în cele mai diferite instituții,precum și nevoia de a le anticipa,înțelege sau controla,au făcut ca tot mai mulți lideri politici,conducători de întreprinderi,specialiști în management și practicieni ai relațiilor publice să se preocupe de “gestionarea crizelor”,”managementul crizei”,”comunicare de criză”.Totuși experiența de zi cu zi din România arată că foarte puțini sunt aceia care dețin competențele,experiențele și logistica necesară preîntâmpinării și controlării eficiente a unei crize.

Orice organizație se poate confrunta cu o situație de criză,în măsura să pună în pericol buna sa funcționare și reputația de care se bucură într-o anumită comunitate. Unele crize sunt previzibile și pot fi prevenite,altele nu pot fi bănuite și nici nu pot fi anticipate în mod corect. Experiența a arătat că în ciuda tuturor precauțiilor luate pentru stoparea sau controlarea unei crize, ea poate fi scăpată de sub control și poate lua amploare, în aceste condiții criza putând aduce prejudicii grave organizației, atât din punct de vedere al gestionării sale, cât și din punct de vedere al comunicării. Altfel spus, o bună comunicare în timpul crizei poate să atenueze și chiar să împiedice reacțiile negative ale publicului.

În general se consideră că o criză afectează profund imaginea unei organizații. De obicei imaginea de marcă se construieștnstruiește în perioadele de normalitate, când se conturează ansamblul de valori și reprezentări prin care publicul percepe organizația respectivă.

Comunicarea reprezintă liantul tuturor activităților desfășurate de om indiferent dacă facem referire la nivelul individual,la cel al grupurilor,organizațiilor sau la cel macrosocial.

Comunicarea în situații de criză este cea mai provocatoare și fascinantă practică a comunicării. Informația lipsește sau este săracă și nu este timp suficient pentru cercetare și culegere de date.

Este greu de stabilit în situații de criză ce opțiune reprezintă o alegere bună sau greșită.

Un curs stabilit al acțiunii deschide o serie de probleme, iar un alt curs va deschide un altul. Importanța pentru rezolvarea crizelor este decizia rapidă și comunicarea eficientă și eficace.

Comunicarea cu presa, construirea unor relații bune cu aceasta, presupun un efort din partea instituției sau persoanei comunicatoare, dar acest efort nu întârzie să dea roade. O presă bine informată înseamnă o populație bine informată, iar o presă binevoitoare înseamnă o populație cooperantă.

Pentru un om care ocupă o poziție publică, mass-media trebuie sa fie un sprijin, un partener câștigat, altfel aceasta nu va întârzia să devină un inamic sau o spină imitativă, un vânător de greșeli sau o sursă de comentarii sarcastice, toate situații care nu sunt tocmai plăcute, dar totodată menite să îngreuneze considerabil rezolvarea sarcinilor prestabilite.

Pentru a aborda subiectul “pesta porcină clasică” în relația cu presa, trebuie să fim pregătiți pentru un tur de forță, pe termen lung. Din punct de vedere al omului de relații publice, acest subiect este extrem de complex și are multe elemente care pot fi sensibile în comunicare, inclusiv putând ajunge în situații de “comunicare de criză”.

Strategia ideală de a susține un proiect de comunicare cu presa și populația pe termen lung este structurată în mai mulți pași, care să combine mai multe tehnici de relații publice.
Indiferent de punctul de vedere din care privim, elementele care stau la baza procesului de comunicare sunt în general constante: Emițătorul, Receptorul, Mesajul, Canalul de comunicare, Codificarea, Decodificarea, Feedback-ul.

Explozia informațională cu care ne confruntăm în ultima perioadă se reflectă cel mai bine prin explozia comunicării la nivelul organizațional și mai cu seamă la cel managerial.

Tocmai de aceea, orice afectare a procesului comunicațional este privită ca o problemă deosebit de importantă și unde pot apărea mai ușor și frecvent probleme în lanțul comunicării decât în situații de criză, când activitatea se desfășoară în condiții de presiune.

Criza caracterizată prin acumularea accentuată a dificultăților, izbucnirea conflictuală a tensiunilor, fapt ce face dificilă funcționarea sistemului, declanșându-se puternice presiuni spre schimbare.

Actorii, personajele prinse în criză, sunt dintr-o dată, lipsiți de orice punct de reper, îndepărtați de bazele lor obișnuite de decizie, de informație, de criterii și referințe, fără a mai fi capabili să măsoare și analizeze acumularea de elemente pe care criza le eliberează.
Comunicarea în interiorul și în afara crizei trebuie sa filtreze informația în funcție de prioritățile opiniei publice:

Oamenii

Mediul înconjurător

Proprietatea

Implicațiile financiare

Este foarte important ca în cadrul procesului de comunicare cu exteriorul să se țină cont de aceste priorități pentru că nu este suficient să ai dreptate: trebuie ca lumea să considere că ai dreptate.
Comunicarea se definește ca performanța de a descifra sensul, semnificația, conotația și denotația legăturilor sociale, organizate și dezorganizate, cu ajutorul simbolurilor, semnelor, reprezentărilor și altor modalități de modelare informațională, în scopul declanșării, obținerii stabilității, amplificării, diminuării, amânării sau stopării unor comportamente (conduite) individuale sau de grup.

Anormalitatea situațiilor de criză și conflict are implicații majore asupra modului în care trebuie să se desfășoare procesul de comunicare în aceste condiții speciale. Comunicarea apare, în acest context, ca fiind cea mai importantă componentă a rezolvării conflictelor și gestiunii de imagine.

Asupra acestui fapt în SUA, Cutlip și Center menționează: „în pofida tuturor greutăților, conducerile instituțiilor așteaptă de la relațiile publice să ajute la gestionarea amenințărilor din partea mediului, să ridice nivelul competitiv al organizației și, mai ales, să protejeze cel mai important capital al organizației, reputația și bunul renume. Clădirile se depreciază, licențele expiră, dar, bine gestionată, reputația și bunul renume cresc de la an la an.”

Sincopele ce apar și se manifestă pe parcursul comunicării în situații de criză sunt într-o relație de interdependență cu barierele cu care se confruntă comunicarea în mod normal, accentuate de o serie de caracteristici particulare ale situațiilor de criză: decizii luate cât mai repede pe baza unor informații insuficiente, incomplete, neverificate, sub presiunea permanentă a timpului și a consecințelor situației de criză cu care ne confruntăm, termene-limită, blocaje informaționale, necesitatea permanentă de combatere a cazuisticii zvonurilor, nevoia unui feed-back imediat și apropiat etc.

Una dintre caracteristicile de bază ale situațiilor de criză este faptul că niciodată resursele alocate nu sunt suficiente .

Criza de timp și spațiu pare a fi noua componentă a societății noastre. Din ce în ce mai pregnant ne regăsim într-o situație de criză de timp, de idei, de comunicare. Totuși este bine să conștientizăm faptul că puține crize sunt de fapt atât de imprevizibile cum le percepem noi la o prima vedere. De aceea importanța procesului de planificare este tot mai mare. Nu vorbim despre acea componentă birocratică, stereotipă a „planificării activității” ci de faptul că, în fiecare moment al unei situații de criză trebuie să știm foarte bine Cine? Cui? Când? Unde? Cum? Transmite informația.

Comunicarea în situații de criză nu trebuie confundată niciun moment cu criza comunicării. Într-adevăr aceasta este situația cea mai apropiată ca și context, intensitate, forme de manifestare, dar nu trebuie să uităm nicio clipă faptul că, în cazul comunicării în situații de criză primează controlul conștient al emițătorului. Caracteristicile negative ale situației de criză trebuie să fie temperate, eliminate de implicarea factorului uman, ce trebuie să depășească o serie întreagă de bariere ce se interpun în calea unei comunicări eficiente.

Gestionarea situațiilor de criză nu se poate improviza, dimpotrivă ea se întemeiază pe evaluarea corectă a circumstanțelor și pe stăpânirea unor strategii adecvate de răspuns, strategii pregătite și chiar experimentate cu mult timp înainte de explozia crizei. Gestionarea cu succes a situațiilor de criză reprezintă o activitate extrem de complexă care implică dimensiuni cum ar fi capacitatea de prevedere a crizelor pentru organizațiile în cauză, realizarea cu anticiparea unor scenarii pentru fiecare situație prevăzută, precum și un răspuns prompt al apariției sale, o disciplină fermă în respectarea soluției adoptate atât din partea specialiștilor în relații publice, cât și a celor care conduc organizația.

Crizele sunt fenomene complexe care pot afecta întregul ansamblu social, fie doar anumite sectoare ale acestuia (viața economică, sistemul politic, relațiile internaționale, sistemele financiar-bancare, structura socială, instituțiile de învățământ, cultura). În consecință ele au suscitat interesul economiștilor, sociologilor, antropologilor, psihologilor, istoricilor și implicit teoreticienilor sau practicienilor din relațiile publice.

După Simon A. Booth cercetările consacrate crizei se pot grupa în trei categorii:

perspectiva psihologică,interesată de studierea cazurilor clinice;

perspectiva economic-politică,preocupată de identificarea caracteristicilor structurale ale crizelor și de definirea unor tehnici de gestiune a acestora;

perspectiva sociologică dominată de cercetările consacrate reacțiilor colective în situații de dezastru;

Situațiile de criză sunt generate inclusiv de tulburarea fluxurilor informaționale. De asemenea ele pot fi însoțite și pot genera fluxuri informaționale bulversate sau bulversante.

Toate crizele au în comun trei caracteristici:

nu se știe când și de unde se vor întâmpla;

aproape întotdeauna vor sosi știri;

aproape întotdeauna vor sosi știri proaste;

Se poate observa că momentul crizei poate fi urmat de vindecare sau agravare, ceea ce înseamnă practic îmbinarea de pozitiv cu negativ. De altfel, chinezii utilizează pentru “criză” un simbol, combinație de două cuvinte: “pericol” și “oportunitate”. Concluzia este că o criză corect gestionată poate fi transformată într-o oportunitate pentru o firmă.

Alte definiții care circulă în literatura de specialitate conțin expresii precum: abatere de la normalitate, moment de instabilitate în afacerile firmei, amenințare puternică în măsură să afecteze scopurile de bază ale organizației, situație de conflict intens, izbucnire a unor tensiuni ce declanșează presiuni spre schimbare, situație urgentă în care toți membrii grupului se confruntă cu o problemă amenințătoare comună, ori “moment în care mecanismele de control și identitatea unui grup sunt supuse unor încercări în general neprevăzute, considerate tranzitorii, periculoase și cu evoluție nesigură”.

Indiferent de definiție specialiștii sunt de acord că o criză poate fi recunoscută printr-un număr de caracteristici generale, și anume:

caracter neașteptat, surpriză;

derulare rapidă a evenimentelor, cu creșteri de intensitate,

informații puține, insuficiente;

control extrem de limitat, până la pierderea acestuia;

existența unor efecte negative;

mediatizare intensă;

perioadă extrem de scurtă pentru luarea deciziilor.

Una din cele mai complete descrieri ale situației de criză este oferită de Patrick Lagadec. Astfel, în viziunea sa, „criza reprezintă o situație în care organizația se confruntă cu probleme critice, este supusă unor presiuni externe puternice, după presiuni interne, se trezește proiectată brutal și pentru o lungă perioadă de timp pe scenă, în fața publicului.”

Crizele apar în toate activitățile umane: politice, economice, viață socială – toate aceste sfere sunt bulversate de fenomenele negative.

Se cunosc trei categorii de crize:

crize imediate: sunt cele mai neplăcute, care au loc brusc, neașteptat, încât timpul pentru cercetare și planificare aproape că nu există.

Exemplele pot include căderea unui avion, un incendiu sau o explozie la o întreprindere, mină și chiar un cutremur de pământ. Un astfel de tip de criză reclamă lucrul în avans, cu acordul conducerii, la un plan general referitor la modul de reacție la asemenea crize pentru a evita confuziile, conflictele și întârzierile.

crize urgente: sunt acele tipuri de crize care acordă timp mai mult pentru cercetare și planificare, dar pot erupe brusc, după o lungă perioadă de fierbere.

Exemplele pot include insatisfacțiile angajaților ce se transformă ușor în greve, abuzul substanțial la serviciu. În acest caz problema care se pune este aceea de a nu fi convinși conducătorii să ia măsurile necesare ce se impun înainte ca o criză să ajungă la stadiul critic.

crizele susținute: sunt de lungă durată, sunt cele care persistă luni și chiar ani de zile, în ciuda eforturilor conducătorului.

Exemplele pot include zvonurile sau speculațiile transmise prin presă sau vehiculate pe cale orală, ce scapă controlului relațiilor publice. Niciun număr de dezmințiri nu vor mai putea opri zvonurile și nu pot curăța noile baze de date ceea ce înseamnă că reporterii vor avea în vedere ceea ce s-a scris și, astfel, vor continua dezmințirea.

Greșeli în gestionarea crizelor:

ezitarea, care duce la o percepție publică de confuzie,incompetență și lipsă de pregătire;

confuzia, care duce la o percepție de neonestitate și insensibilitate;

răzbunarea, care sporește tensiunea și intensifică emoțiile în loc să le scadă;

falsificarea sau echivocul, ceea ce creează cea mai mare problemă, pentru că nimic nu poate să se substituie adevărului;

atotcunoașterea, ceea ce crește vulnerabilitatea prin adoptarea unei poziții de cunoscător pentru orice tip de criză;

confruntarea, ceea ce dă posibilitatea altora să mențină problema vie, în discuție, dându-le o platformă, oferindu-le posibilitatea să răspundă;

acționarea în justiție, ceea ce crește expunerea și poate elimina căi mai rezonabile de rezolvare.

Cheia anticipării, evitării și gestionării crizelor este înțelegerea elementelor ce pot evolua negativ, ce pot afecta oamenii și mediul sau ceea ce poate crea o expunere la situații de risc.

Crizele au implicații majore în viața și activitatea oamenilor, cu consecințe și urmări aproape întotdeauna nedorite. Poate, de aceea, majoritatea domeniilor științifice și-au elaborat propria lor concepție despre crize.

Politologii vizează aspectele negative ale implicării politicului atribuind cauzele crizelor unor fenomene legate de eșecul conducerii politice, de aspectele neguvernabilității, de inconsistență și incoerența sistemului politic, de inabilitatea partidelor politice de a rezolva conflictele sociale.

Sociologii identifică originea crizelor în inechitățile sociale, în scăderea motivației și a inițiativei, în revolta împotriva autorităților, în defecțiunile manifestate la nivelul mecanismelor de control social, în declinul moștenirii familiale, comunitare, civice și religioase.

Istoricii evaluează situațiile de criză la nivel global, punându-le pe seama dezechilibrelor ce apar între elementele componente ale societăților datorită unor fenomene de dinamică socială: creșterea puterii militare a unor state, accentuarea tehnologizării etc.

Psihologii consideră criza drept o destructurare a identității indivizilor, a simțului lor de evaluare și semnificare datorate impulsurilor instinctuale, o influență a forțelor inconștientului colectiv, un efect al experiențelor traumatice datorate nașterii, bolii, accidentelor, declinului empatiei și îndrumării parentale, experiențelor sociale care i-au făcut pe indivizi să se simtă ca niște obiecte, implicațiile impuse de teamă și negarea morții etc.

Economiștii analizează criza după criterii specifice, atribuindu-i caracteristicile unor fenomene cu urmări nefaste pentru organizații, instituții și grupuri sociale afectate: inflația, șomajul, stagnarea, recesiunea etc.

Crizele au caracterizat piețele financiare, atât în perioadele de integrare economică, cât și în cele de dezintegrare economică. Există studii conform cărora în ultimii 120 de ani frecvența, durată și bilanțul crizelor nu s-a modificat substanțial (Bordo și alții, 2001). În plus factorii interni joacă un rol demn de luat în seamă. Printre aceștia se numără creșterea înceată sau explozia creditului intern. Deși atât investitori naționali, cât și cei străini pot fi la originea crizelor, nu se poate afirma că investitorii străini constituie principalul grup destabilizator. Anumiți autori consideră că investitorii naționali sunt cei care fug primii atunci când apar probleme, ca și cum ar deține informații. Investitorii străini au tendința de a-i urma pe cei naționali.

Au avut loc crize ale pieței care ilustrează instabilitatea dinamicii prețurilor pe piețele financiare și lipsa lichidităților, ce pot să se manifeste în mod neașteptat. În această categorie pot fi date ca exemple criza pieței biletelor de trezorerie (commercial paper) apărută în SUA în 1970 și cea a obligațiunilor cu risc înalt (de calitatea inferioară) (junk bonds) din 1989, de pe piețele de obligațiuni. Cele mai violente crize au apărut pe piețele de active patrimoniale: este vorba despre Burse în 1987 și în 1989 și despre piața imobiliară, în mai multe țări la sfârșitul anilor ’90.

În orice caz crizele financiare sunt foarte costisitoare. Între 1973 și 1997, au avut loc 44 de crize în țările dezvoltate și 95 pe piețele emergente, cu pierderi medii în ceea ce privește producția națională de 6.25% și respectiv 9.21% din PIB.

Crizele nu au același efect asupra tuturor categoriilor de persoane și asta în ciuda impactului global negativ. Crizele afectează în mod special categoriile defavorizate prin șocuri negative asupra veniturilor și nivelului de ocupare a forței de muncă, creșterea inflației, modificări de prețuri relative și reducerea cheltuielilor publice.

Crizele creează inegalități și prin transferuri financiare între diferite grupuri sociale. Astfel, participanții privilegiați ai sectorului financiar obțin importante câștiguri de capital, iar micii participanți suportă adevărate pierderi.

Indicatorii care prezintă un grad mare de eficiență și a căror persistența este mai ridicată în perioadele premergătoare crizei sunt:

supraaprecierea monedei naționale(calculată ca abaterea cursului real efectiv față de un trend liniar)

ritmul de creștere a creditului neguvernamental ca procent în PIB

ponderea deficitului de cont curent în PIB

M2/rezerve

Ritmul de creștere a exporturilor.

Prevenirea crizelor sistemice a început să prezinte un interes sporit în special în ultimul deceniu al secolului trecut în urma crizelor înregistrate în cadrul Sistemului Monetar European (1992), Mexic (1994), în țările din sud-estul Asiei, precum Thailanda, Malaiezia, Indonezia, Filipine și Coreea de Sud (1997) sau în Rusia (1998).

Literatura de specialitate distinge trei tipuri de crize financiare: valutare, bancare și de datorie externă. Un concept aparte în teoria economică în acest sens îl reprezintă crizele gemene (twin crises) – crizele valutare și ale sectorului bancar. Crizele din Asia (1997), Rusia (1998) sau din Turcia (2000) sunt exemple concludente. Alte forme de crize complexe sunt crizele valutare și fiscale: Brazilia (1999) sau crize valutare și de datorie externă: Mexic (1994), Argentina (2001).

Au putut fi observate și crizele pur bancare care au propagat comportamentul de neîncredere față de bănci, în general, ceea ce poate produce panică. Au existat crize de proporții în Marea Britanie în anii ’70 (bănci secundare), de două ori în SUA în anii ’80 (case de economii) și în cele trei țări nordice (bănci comerciale). S-au înregistrat și crize mult mai punctuale, care au lovit, însă, instituții de mare importanță. În acest sens pot fi menționate banca germană Herstatt (1974), Continental Illinois din SUA (1984), BCCI ai cărei acționari majoritari se găseau în Emiratele Arabe și a cărui centru operațional era la Londra (1991), Credit lyonnais din Franța (1993). Nu poate fi trecută cu vederea criza îndatorării, care a izbucnit în august 1982 în țările din lumea a treia. În pofida faptului că autoritățile au reușit să împiedice declanșarea unei catastrofe monetare, astfel de crize au antrenat creșterea costului intermedierii financiare generând un climat de nesiguranță de natură să conducă la alterarea calității informației specifice sistemelor financiare.

Pentru ca nimic să nu lipsească, a apărut și pericolul celui mai grav tip de accident,criza de plăți, fie ca urmarea directă a unei disfuncții interne în cadrul unui sistem central ( Banca din New York în 1985), fie ca repercusiune a unei crize bancare (replica falimentului băncii Herstatt în legătura cu plățile internaționale în dolari, în 1974).

În ultimul deceniu al secolului al XX-lea, liberalizarea financiară a câștigat teren în țările aflate în curs de dezvoltare. Guvernele marilor puteri – care aveau de depășit criza imobiliară din perioada 1990-1991 – și marile instituții financiare, care încercau să descopere noi zone de expansiune, au elaborat în comun o doctrină denumită „consensul de la Washington”. Prin intermediul FMI au încercat să convingă guvernele țărilor în curs de dezvoltare și cele din țările dezorientate de căderea comunismului să îmbrățișeze cât mai rapid liberalizarea financiară, „cale regală” a soluțiilor structurale în sensul economiei de piață. Țărilor care au răspuns pline de entuziasm acestei ferme solicitări li s-a aplicat eticheta de „piețe emergente”. Au intrat imediat, în atenția marilor intermediari financiari internaționali în sensul unor acorduri financiare optimiste și au atras o veritabilă avalanșă de capital. Aici se află originea celor mai grave crize financiare apărute după marea depresiune. Au apărut, pe rând, noi focare de crize violente cu repercusiuni internaționale de anvergură: Mexicul – la începutul anului 1995, Asia – în a două jumătate a lui 1997, Rusia în august 1998 și Brazilia la finele anului 1998.

Astfel se explică faptul că, țări sărace, dar care s-au îndatorat la aceste instituții, au perceput, în ultima jumătate de secol, o acutizare și o adâncire a sărăciei.

Aceste fenomene ridică probleme foarte serioase referitoare la amenințarea incidențelor globale asupra economiei. Falimentele bancare sau crizele de piață pot duce la adâncirea sau prelungirea unei recesiuni. Ele pot chiar crea situații caracterizate printr-un climat pesimist al afacerilor, și întreținerea marasmului post-recesionist. Pe scurt, prin repercusiunile lor, accidentele locale pot face să apară depresii la nivelul întregii economii. În acest sens se poate vorbi despre riscul de sistem.

Economia în perioada premergătoare celei de-a 2-a mari conflagrații mondiale

Prima conflagrație mondială ca și pacea care i-a urmat au pus în fața popoarelor probleme dificile în ceea ce privește refacerea și readaptarea economiilor naționale la realitățile postbelice. Europa nu numai că a pierdut monopolul economic pe care l-a avut asupra întregii lumi dar și multele din noile state apărute pe scena politică s-au transformat din clienți în concurenți. Sistemul de tratate de la Versailles a eliminat războiul din perspectiva operațiunilor militare, confruntările în plan economic au continuat confirmând parcă aserțiunea că popoarele aleargă zadarnic după un echilibru care niciodată nu este ajuns.

Refacerea și reconstrucția economiilor naționale în principalele state europene au necesitat rezolvarea mai multor probleme dintre care cele mai importante erau cele referitoare la alegerea modului optim de dezvoltare economică și refacerea fluxurilor comercial-financiar intra și extraeuropene din perioada antebelică.

După terminarea războiului pentru toate statele angajate în conflict, problema fundamentală a fost găsirea soluțiilor optime pentru trecerea economiilor la starea de pace. Multe dintre acestea vor suferi o severă criză a reconversiunii care va dura, un timp mai lung sau mai scurt ]n funcție de nivelul de dezvoltare economică al fiecărei țări în parte.

Refacerea postbelică, prefacerile adânci de restaurare pe baze moderne a economiilor noilor state europene, care trebuiau să le asigure demnitatea în lume și succesul în competiția pe piața mondială cu țările industrializate din centrul și apusul continentului, deveneau posibile numai prin promovarea progresului tehnic, prin sporirea investițiilor de capital, prin accelerarea și diversificarea producției de fabrică și a întregii economii, prin creșterea ponderii produsului social și a venitului național, prin acordarea unei importanțe mai mari factorilor autohtoni – mijloace bănești, forță de muncă și de conducere – și restrângerea penetrației finanțării străine, prin sporirea rolului intervenționist al statului și a contribuției învățământului, științei și culturii și activitatea economică. Doar în acest mod se putea ajunge la administrarea și valorificarea optimă a resurselor de materii prime și de energie umană și materială în condițiile în care întreaga lume a intrat în cursa de refacere și de dezvoltare economică.

Faptul că Europa a pierdut competiția economică în fața "Lumii Noi"- în special S.U.A și Japonia – iar efortul de reechilibrare s-a produs în folosul acestora din urmă a impus nu numai factorilor de decizie politică și capitaliștilor din principalele țări europene ci și elitei intelectuale din domeniul economicului să se aplece asupra studierii și găsirii unor noi modele economice de dezvoltare pentru țările lor. Teoreticienii, dar și analiștii economici au atras atenția încă de la finele conflagrației (1918) că viața economică a statelor se îndreaptă spre organizări unitare, înțelegând prin aceasta formarea de carteluri, trusturi, ceva ce implic[ principiul securității între stat și întreprinderea economică particulară. Această solidaritate era cerută de faptul că lupta economică nu se mai desfășura "de la persoană la persoană ci de la organizare la organizare".

Modelul spre care s-au îndreptat principalele state europene a fost cel american.

Aspirația spre americanizarea economică a Europei a fost, în mare parte, legitimă căci nicăieri în lume nu s-a experimentat mai mult ca în S.U.A. în ceea ce privește restructurarea rațională a activităților de producție, schimb și de consum, gestionarea administrativ – științifică a întreprinderii.

Europa avea nevoie de mărirea valorii utile a forței de muncă mai ales în condițiile unei accentuate crize a brațelor de muncă determinată de pierderea atâtor vieți omenești în anii conflagrației.

Nevoia de noi modele pentru economia europeană era justificată de Max Weber prin necesitatea organizării raționale a muncii și restabilizării activităților economice. În România o serie de mari spirite ale timpului cereau remodelarea și regândirea economiei. Nicolae Iorga vorbea la începutul deceniului patru de adaptarea ritmului american în Europa, iar Mihail Manoilescu cerea în Parlamentul României măsuri pentru organizarea muncii, care, inevitabil conducea la ordonarea societății.

În confruntarea de modele și doctrine în plan teoretic la diferite Congrese și Reuniuni ale specialiștilor dar și în plan aplicativ cea mai mare șansă a avut-o liberalismul care a dominat nestingherit în economie toată epoca modernă, deși gravele consecințe ale războiului i-au deschis perspective sumbre dar pe care le-a depășit după grava criză economică din anii 1929-1933. Modelul liberal a reprezentat vectorul principal al gândirii economice, în confruntarea cu alte doctrine și modele economice chiar dacă după Versailles el a trebuit să-și adauge la paradigmele de bază unele particularități cum au fost sporirea intervenționismului etatist în economie, sublinierea scopului de utilitate publică, organizarea producției industriale, compunerea principiului individualismului în folosul statului și al colectivității, stabilirea unui regim de circulație și de distribuție apropiat de idealul de dreptate. Prin acestea liberalismul s-a regenerat și s-a transformat în neoliberalism. Modelul se deplasează de la clasic la neoclasic în organizarea economiei, de la faza atotputerniciei întreprinzătorului particular la aceea a implicării statului.

Neoliberalismul, deci, a reprimit bagajul teoretic al liberalismului, renunțând la tezele circumstanțiale depășite și a menținut tot ceea ce era peren. Acest model, în noile realități aparente în primii ani postbelici, era mai apropiat de cerințele economiei moderne și dinamice, și a dovedit că ridicarea prestigiului material și spiritual al Europei nu putea avea loc decât prin valorificarea maximă a bogățiilor naturale și a resurselor umane. Intervenția statului în economie a fost dictată de noile practici din relațiile economice mondiale – protecționismul în primul rând, dar și de atenuarea , de corelările fiscalității cu inflația .Formele concrete de intervenție a statului în economie au diferit de la un stat la altul, în raport de condițiile și tradițiile social-economice din fiecare țară.

Modelul de economie dirijată a fost inspirat de ideologiile totalitare de stânga – bolșevismul – și de dreapta – fascismul și nazismul. Națiunea și sensurile economiei dirijate, ca non model economic s-au impus în Est prin consolidarea statului sovietic și în vest în condițiile apariției și declanșării crizei economice mondiale.

Penetrația modelului planificării, influențată, în parte, de efectele aplicării lui în URSS și de eficiența și rapiditatea cu care fascismul a acționat în timpul crizei economice (1929-1933), va determina acumularea de argumente pro și contra pentru o dispută între adepții economiei de piață și cei ai economiei planificate.

Printre alte modele care au circulat în teoria și practica economică europeană, a fost corporatismul. Acesta preconiza asocierea muncitorilor în corporații în opoziție cu sindicatele și conducerea economiei prin metode dirijiste.

Corporatismul, deși teoretic a fost studiat și în alte țări decât cea în care a apărut – Italia, n-a avut o coerență suficientă pentru a constitui calea ideologică intermediară între liberalism și etatism.

Succesul economiei americane s-a datorat "abundenței capitalurilor", creșterii puterii de cumpărare și procesului de concentrare a producției și capitalurilor sub raportul progresului tehnic și științific. Abundența capitalurilor americane a facilitat plasamentul dolarilor în afara țării, bancherii americani dorind să devină și bancherii lumii. Exemplu este creșterea de la 7 miliarde de dolari plasați în străinătate în 1919 la 17 miliarde în anul 1929. În afară de beneficiile pe care le-au adus aceste capitaluri americanilor, ele le-au permis acestora să controleze sursele de materii prime indispensabile țării: petrol, cauciuc, cupru, nitrați. În Mexic, de exemplu, jumătate din întreprinderile economice aparțineau, în acest timp, americanilor.

Economia S.U.A a intrat în faza "capitalismului bunăstării". Toate sectoarele economiei cunosc o dezvoltare importantă. Cea mai dinamică a fost industria automobilului. De la 4000 de vehicule care se produceau în 1900, ea ajunge la 1.500.000 în 1921 și la peste 4.800.000 în 1929. Industria construcțiilor s-a dinamizat în perioada prosperității și a apariției blocurilor "zgârie nori".

Automobilele, industria electronică și aviația au stimulat dezvoltarea noilor surse de energie, electricitatea și petrolul. Producția de petrol crește de la 33 milioane tone în 1913 la 138 milioane tone în 1929.

Economia statelor europene cunoaște o perioadă de prosperitate însă sprijinită pe o fundație nepermanentă și precară care s-a prăbușit brusc.

Ea n-a putut să țină pasul cu economia americană și pentru că o mare parte a producției a fost orientată spre reconstrucția a tot ceea ce războiul a distrus sau ruinat.

Avansul economiei europene luată ca întreg a fost întârziat cu opt ani, aceasta însemnând că volumul producției din 1929 a totalizat ceea ce s-ar fi realizat în 1921 dacă n-ar fi fost războiul și dacă ritmul de creștere anterioare anului 1914 s-ar fi menținut.

Luate însă separat, unele state de pe continent au fost mult mai sever afectate, ceea ce-a determinat ca însăși opera de refacere și de dezvoltare să difere prin rezultate. În Marea Britanie, de exemplu, dificultățile economice s-au prelungit aproape un deceniu. Aici, cerințele de război au impus accentuarea intervenționismului de stat ilustrat prin protejarea, prin măsuri vamale, unor industrii și pentru control deplin asupra căilor ferate și asupra sectorului minier.

După război, până la apariția crizei mondiale, economia engleză, trecută în regim de pace, a avut de înfruntat mari dificultăți în folosirea brațelor de muncă demobilizate, restabilirea progresului în producția de cărbune și metalurgie. Urmarea, producția de cărbune a scăzut de la 240 milioane tone în 1920-1924 la 227. milioane tone în etapa 1925-1929. Producția în metalurgie a scăzut de la 9,2 milioane tone la 6,3 milioane la fontă și de la 9,7 la 7,4 milioane tone la oțel pentru aceeași perioadă. Din această pricină valoarea exportului britanic a reprezentat doar 37% în anul 1929 din nivelul anului 1913. Ponderea de 14% pe care o avea Anglia în comerțul mondial în 1928 era sub nivelul antebelic cu două procente.

La rândul ei, Franța, dominată de ideea că, după marea revoluție din 1789, destinul Europei era legat de destinul ei, a arătat interes pentru dezvoltarea economică. Criza de readaptare la economia de pace a fost depășită până în anul 1924. După această dată unele ramuri – metalurgia, construcția de mașini, industria de mașini aeronautice etc. – au cunoscut creșteri semnificative. Producția de cărbune a crescut de la 34. milioane tone în anii 1920-1924 la 52 milioane în perioada 1925-1929, cea de oțel pentru aceeași perioadă, de la 1,8 la 9,4 milioane tone.

Pentru Germania, primii ani de după conflagrație au fost deosebit de dificili. Redresarea financiară din 1924 și "ghiftuirea" cu capitaluri străine a economiei germane au determinat creșteri importante în sectoare ale economiei germane. În intervalul 1925-1929, Germania a produs mai mult cărbune și oțel decât Franța și Anglia la un loc. Flota comercială a urcat rapid pe locul patru (după SUA, Anglia și Japonia).

Țările mijlocii și mici din Europa au cunoscut evoluții diferite din punct de vedere economic. Belgia, Olanda, Danemarca, Norvegia, au cunoscut un boom economic iar în alte perioade mai dificile fiind necesară intervenția Ligii Națiunilor pentru a se redresa , cum a fost cazul în Austria și Ungaria. În România politica liberală "prin noi înșine", a condus la o creștere economică evidentă și la apariția de mari unități industriale: I.A.R. – Brașov; Malaxa – București; Uzinele Copșa Mică și Cugir .

Dezvoltarea economică a lumii în primul deceniu postbelic a fost brusc stopată de criza economică declanșată de marele crah financiar de pe Wall Street.

Soluționarea marii crize n-a dus cu sine și restabilirea factorilor care au contribuit, anterior declanșării ei, la extinderea cooperării internaționale și la o conlucrare normală a economiilor naționale. Va fi de acum înainte imposibil de împiedicat creșterea protecționismului și disoluția sistemului cooperării internaționale, fiecare stat înțelegând să ducă numai politica propriilor interese.

În opinia istoricilor Pierre Milza și Serge Berstein două grupe de țări se opun, în plan economic, din ce în ce mai puternic:

"țările bogate" – S.U.A, Marea Britanie, Franța, care dețin 80% din stocurile mondiale de aur și controlul piețelor privilegiate mai ales marile imperii coloniale;

"țările sărace" – Italia, Japonia, Germania, greu îndatorate, lipsite de stocuri de aur dar mai ales fără posesiuni coloniale, se aflau în situația folosirii propriilor resurse care au fost insuficiente pentru a combate depresiunea și a se relansa economic.

De partea "țărilor bogate" S.U.A, care proteja vasta lor piață internă și-a înmulțit acordurile cu statele continentului american ale căror monede au urmat în 1934, politica de devalorizare a dolarului. Marea Britanie s-a aflat în fruntea unei zone a lirei sterline constituită din țările care au decis să-și alinieze cursul monedei cu cel al devizelor britanice (Common wealth, țările iberice și scandinave). Marea Britanie prin acordul de la Ottawa, din 1932, a instituit un sistem de taxe vamale preferențiale între centrul și periferia imperiului său.

Franța, la rândul ei, a luat, în 1935, inițiativa formării unui "bloc al aurului" cu țările ce refuzaseră să-și devalorizeze moneda. Eșecul în politica deflaționistă a determinat Franța să se replieze către imperiul său colonial în care va constitui o zonă a francului sudată prin legături comerciale și financiare.

Situația nu doar globală, ci și la nivelul statelor indică diferențele de dezvoltare economică. După ieșirea din impas, economia americană a atins în 1938 nivelul din 1929. Politica marilor investiții publice din 1933 a ameliorat infrastructura țării și a condus în cele din urmă și la creșterea productivității cu 22% în cei zece ani. Venitul național a crescut de la 42,5% la 72,8% deși nu a mai atins nivelul anului 1929 când a fost de 87,6%.

Economia japoneză a cunoscut o redresare și apoi o creștere rapidă după adaptarea unei politici inflaționiste care a dus la industrială și la favorizarea exporturilor. Redresarea a fost spectaculoasă în domeniul industrial. Comenzile militare au impulsionat industria chimică, metalurgică și a construcțiilor de mașini, aeronautica și industria navală. Statistic aceasta a crescut în 1937 cu 173% față de anul 1929. Numărul muncitorilor a crescut, păstrând aceleași repere, de la 1,8 milioane de oameni la peste trei milioane.

În Europa economia Marii Britanii a luat avânt până în 1937, când producția a reprezentat 123,9% față de 1929. După un scurt declin ea s-a redresat în contextul angajării în conflagrație. Pericolul pe care l-a perceput Franța dinspre militarismul german a făcut ca sensurile economiei să fie îndreptate spre producția de război fără ca aceasta să poată depăși cu adevărat declinul crizei. În 1939, nivelul economiei franceze nu atinsese încă nivelul din 1929. Această economică s-a manifestat printr-o insuficiență a investițiilor, care au antrenat învechirea tehnologică și a frânat capacitatea de producție. Fenomenul a fost mai accentuat în uzinele de armament și tehnică militară. La momentul declanșării celei de-a doua conflagrații mondiale Franța nu era economic pregătită pentru război. Acest lucru va determina și capitularea ei deosebit de rapidă în fața mașinii de război germane.

În Germania, militarizarea economiei pentru a putea duce un război fulger ("blitzkrieg") a impus un ansamblu de măsuri care să facă posibil îndeplinirea obiectivelor de politică externă. S-au luat măsuri pentru creșterea producției agricole și industriale și limitarea importurilor. Progresele industriei chimice au permis fabricarea produselor de înlocuire pentru benzină, cauciuc, fibre din bumbac ("ersatz-uri").

Aceste măsuri au fost dublate de o uriașă mobilizare a forței de muncă prin intermediul corporatismului. Din 1935, prestarea unei munci a fost obligatorie pentru toți tinerii de ambele sexe și eradicarea șomajului. În 1939, Germania a devenit, după S.U.A, a doua putere industrială a lumii.

În URSS, politica planurilor cincinale a determinat o creștere a producției industriale de 2,2 ori în 1937 față de 1932 și de 5,9 ori față de 1913. Interesant că 80% din întreaga producție, în 1937, era realizată în întreprinderi noi sau total reconstruite, asigurând țării un loc alături de Germania ca dinamică și locul doi în lume ca volum al producției industriale.

Decalajele de evoluție economică ca ritm și producție pe de-o parte și autarhia economică promovată pe de altă parte au incitat la "extinderea" teritorială pentru acces și control la baze de materii prime și piețe de desfacere. În momentul punerii problemei reîmpărțirii zonelor de influență, din suprafața de uscat a globului, șapte mari puteri dețineau aproape 62%.

Față de poziția ocupată în această reîmpărțire a sferelor de influență și cea în ierarhia ecuației de putere Germania, Japonia și Italia se percepeau nedreptățite. Germania a căutat să-și asigure accesul la solul și subsolul unor state din Europa Centrală și de Sud Est. Rezultatele obținute la început prin penetrație pot fi cotate ca apreciabile, dar, totodată, estimate și ca precare, căci au fost dobândite în cadrul acordurilor de scurtă durată. Lucrurile s-au agravat de îndată ce în vara anului 1939 cercurile conducătoare engleze s-au arătat înclinate spre a recunoaște Reich-ului german o zonă de influență economică preferențială în Europa de sud-est dacă Germania se angaja pe viitor să nu mai recurgă la forță, ofertă pe care A. Hitler a refuzat-o. Conducătorul celui de-al treilea Reich a dorit ca războiul să decidă asupra locului și rolului pe care fiecare dintre marile puteri industriale îl aveau în ierarhia raportului de forțe și cât revenea fiecăruia în procente din zonele de influență.

Criza și depresiunea economică din anii 1929-1933 și influența acesteia asupra economiei românești

Al doilea deceniu interbelic a început cu o puternică criză, care a avut un impact și consecințe nemaiîntâlnite până atunci în economia mondială. Așa numitele cicluri de avânt și de declin erau cunoscute încă din secolul al-XX-lea. La începutul anilor 20, un economist rus, N.D. Kondratiev, ulterior una dintre victimele epurărilor staliniste, a descoperit un model de dezvoltare economică începând de la sfârșitul secolului al XVIII-lea printr-o serie de "valuri lungi".

Prin teoria sa, el a precizat că "valul lung" al economiei mondiale, trebuia să ajungă în punctul cel mai de jos la sfârșitul primului deceniu interbelic.

Criza din 1929-1933 a provocat un adevărat șoc psihologic. Nedumerirea și pesimismul au pus stăpânire chiar pe cele mai limpezi și mai optimiste cugetări. Credința într-un progres nesfârșit, socotită odinioară intangibilă și indiscutabilă, scria René Guénon în anul 1931 – nu mai era admisă unanim. Unii au început să întrevadă, vag sau nu, confuz sau nu, că civilizația occidentală, în loc să-și continue neîntrerupt dezvoltarea , risca să ajungă la un punct mort, însăși bazele ordinii economice și sociale fiind amenințate. Toate componentele fundamentale ale liberalismului – individualismului, libera inițiativă, determinarea prețurilor prin jocul concurenței – au intrat în derută. Cauzele crizei au fost multiple și variate ca surse. Dezbaterea teoretică asupra cauzelor și interpretărilor celei mai mari crize a capitalismului modern încă nu s-a încheiat. Cel mai adesea, criza a fost explicată prin dislocarea comerțului mondial și a economiilor naționale în timpul primei conflagrații mondiale. Alți specialiști au explicat criza printr-un accident de parcurs al liberalismului sau prin excesul de raționalizare economică, îndeosebi în S.U.A și Germania, unde maximul de organizare a producției și a muncii a fost însoțit de maximul de șomaj.

Pierre Milza și Serge Berstein consideră că trei factori destabilizatori au fost în principal vinovați de apariția crizei: un consum înfrânat de permanența comportamentului de austeritate și economisire, moșteniri ale unei civilizații rurale ce privea cu suspiciune și chiar revoltător facilitățile de satisfacții materiale oferite de producția industrială de masă;efortul de investiții din anii ‘20 a fost însoțit de riscuri și dezechilibre ca și derapaje financiare; abuzul de credite de consum și de speculații bursiere care s-a practicat în S.U.A în anii primului deceniu interbelic.

Criza s-a manifestat în principal prin scăderea dramatică a prețurilor care la rândul ei a antrenat o puternică contracție a valorii producției, creștere bruscă a șomajului și a falimentelor comerciale și industriale.

Cu excepția URSS, lumea întreagă a fost atinsă, și doi ani de criză, cu atât mai ușor cu cât nu regăsise după un deceniu de la sfârșitul conflagrației, un echilibru economic satisfăcător.

În această lume nerefăcută după război, cele trei puncte slabe ce caracterizau prosperitatea anilor ‘20 au fost pretutindeni prezente: criza agricolă de supraproducție însoțită de scăderea prețurilor și a veniturilor țărănimii; criza de suprainvestiții speculative în sectoarele pilot ale economiei și criza financiară.

Criza a atins inițial economiile germanice mai fragile dar mai ales mai ales mai dependente de creditul american. În primăvara anului 1921, falimentul băncii Kredit Anstalt din Viena a antrenat prăbușirea întregului sistem bancar austriac. Prin ricoșeu, băncile germane, foarte implicate în economia austriacă, au intrat în rândul lor în criză. Cancelarul german Bruning a decretat închiderea tuturor băncilor și izolarea mărcii de lumea exterioară. Dar Germania în criză va cuceri sistemul bancar englez. Odată cu Londra principalul releu financiar între S.U.A și restul lumii a fost atins. Speranțele asupra lirei au obligat guvernul britanic să abandoneze Gold Exchange Standard* în septembrie 1931. Această decizie va afecta grav Banca Franței și a Japoniei care dețineau depozite de lire în calitate de monedă de schimb. Țările subdezvoltate și în curs de industrializare au fost cele mai lovite, deoarece economia lor depindea de comerțul cu produse agricole și materii prime. În cinci ani, din 1929 și până în 1933, depresiunea a distrus cei trei piloni ai economiei mondiale: producția; circulația internațională de mărfuri și capital; sistemul monetar internațional.

Toate statele, datorită profunzimii și amplorii pe care a avut-o criza, au căutat soluții pentru relansarea economică și depășirea dificultăților sociale. Au fost aplicate, experimental, mai multe soluții însă două s-au particularizat în mod deosebit.

Deflația a fost soluția practicată în Germania și Franța.

Acesta avea ca pârghie principală menținerea echilibrului bugetar prin reducerea cheltuielilor publice și stabilirea balanței comerciale printr-o scădere a prețurilor de revenire favorabilă exportului, însă obținută printr-o scădere a prețurilor de revenire favorabilă exportului, însă obținută printr-o scădere drastică a salariilor. Experimentul a fost aplicat în 1935 când a eșuat. Efectele n-au fost cele dorite deoarece indicele exportului produselor industriale a coborât dramatic. În Germania, de exemplu, maximumul de raționalizare a fost însoțit, așa cum s-a mai spus, de maximum de șomaj. Deflația acolo unde a fost aplicată nu numai că nu a reușit să producă efecte pozitive ci a adâncit depresiunea economică deja generată de insuficiența monedei și a creditului.

Acceptarea deficitului bugetar – inflația – a fost cea de-a doua cale preconizată și care a condus în cele din urmă și la scoaterea economiei mondiale din criză. Această soluție a apărut pe terenul unor ample dispute teoretice în generația specialiștilor deceniului al patrulea care l-a avut în fruntea sa, indiscutabil pe economistul și gânditorul J.M. Keynes.

Laturile esențiale ale modelului Keynesist au fost temeinic studiate așa încât a abordare sintetică este legitimă. Vom reține aici doar esența demonstrațiilor sale și aceasta pentru că s-au produs când eșecul provocat de marea depresiune a determinat o revoluționare a concepțiilor privind politica economică, cele mai importante expresii ale acesteia fiind național-socialismul german al lui Hitler și New Deal-ul lui Roosevelt.

Mai întâi, analizând producția într-o altă manieră, Keynes a conchis stabilirea echilibrului economic și utilizarea deplină a forței de muncă, era imperioasă intervenția statului. Aceeași analiză s-a îngăduit să cunoască mecanismul de funcționare a producției materiale, oferind puterii centrale un îndreptar legitim de intervenție într-o viață economică într-o continuă schimbare, fără de care nu puteau avea loc urmări favorabile pe toate planurile.

Peste teorii și principii multe state au apelat la modelul dirijist ca la singura alternativă care ar putea evita cutremurele sociale și înlocuirea integrală a liberalismului cu o economie sub regim politic autoritar. Gradul, formele și denumirea dirijismului, ca expresii ale interveționismului etatist, au diferit de la un stat la altul în raport de context istoric, de stadiul de dezvoltare și de puterea de înțelegere a conceptului.

În Germania, implicarea statului în economie s-a făcut în numele național-socialismului exprimând dirijismul de natură totalitară, mai ales în timpul lui

A.Hitler, ridicat până la aberante metode de exterminare a unor categorii de cetățeni după criterii etnice, rasiale. În Italia, intervenționismul etatist s-a manifestat în varianta dirijismului corporativ cu grave încălcări ale democrației.

Modelul totalitar al dirijismului a fost autoritar în Germania, România, Ungaria și corporatist în Italia. În URSS, intervenția statului în economie s-a bazat pe mecanismul planificării economice. Aici planificarea a fost dusă până la extrem prin înlocuirea mecanismelor normale de piață și prețurile variabile cu un set arbitrar de prețuri. În statele cu tradiții democratice, încercările extreme de control politic în economie nu au dat rezultate, întrucât au continuat să practice, chiar în condițiile aplicării modelului dirijist, o politică derivată din constituționalismul liberal. În plus, dacă noua orientare a cerut statului să dirijeze economia, nu a pretins câtuși de puțin să substituie regimul capitalist cu unul de socializare tip marxist sau cu unul totalitar.

Expresia cea mai elocventă a dirijismului liberal a fost New-Deal-ul american lansat de președintele Fr. D. Roosevelt. În discursul pronunțat de acesta la Convenția democrată de la Chicago, pe 2 iulie 1932, lansând ideea New-Deal-ului afirma: "Vă chem, și mă angajez eu însumi, să realizăm o nouă împărțire a cărților pentru poporul american. Ca toți cei de față să fim noi înșine profeții unei noi ordini, a competenței și curajului. Este mai mult decât o campanie politică, este o chemare sub arme".

În concepția președintelui american Toate statele, datorită profunzimii și amplorii pe care a avut-o criza, au căutat soluții pentru relansarea economică și depășirea dificultăților sociale. Au fost aplicate, experimental, mai multe soluții însă două s-au particularizat în mod deosebit.

Deflația a fost soluția practicată în Germania și Franța. Acesta avea ca pârghie principală menținerea echilibrului bugetar prin reducerea cheltuielilor publice și stabilirea balanței comerciale printr-o scădere a prețurilor de revenire favorabilă exportului, însă obținută printr-o scădere a prețurilor de revenire favorabilă exportului, însă obținută printr-o scădere drastică a salariilor. Experimentul a fost aplicat în 1935 când a eșuat. Efectele n-au fost cele dorite deoarece indicele exportului produselor industriale a coborât dramatic.

În Germania, de exemplu, maximumul de raționalizare a fost însoțit, așa cum s-a mai spus, de maximum de șomaj. Deflația acolo unde a fost aplicată nu numai că nu a reușit să producă efecte pozitive ci a adâncit depresiunea economică deja generată de insuficiența monedei și a creditului.

Acceptarea deficitului bugetar – inflația – a fost cea de-a doua cale preconizată și care a condus în cele din urmă și la scoaterea economiei mondiale din criză. Această soluție a apărut pe terenul unor ample dispute teoretice în generația specialiștilor deceniului al patrulea care l-a avut în fruntea sa, indiscutabil pe economistul și gânditorul J.M. Keynes.

Laturile esențiale ale modelului Keynesist au fost temeinic studiate așa încât a abordare sintetică este legitimă.

Vom reține aici doar esența demonstrațiilor sale și aceasta pentru că s-au produs când eșecul provocat de marea depresiune a determinat o revoluționare a concepțiilor privind politica economică, cele mai importante expresii ale acesteia fiind național-socialismul german al lui Hitler și New Deal-ul lui Roosevelt

Mai întâi, analizând producția într-o altă manieră, Keynes a conchis stabilirea echilibrului economic și utilizarea deplină a forței de muncă, era imperioasă intervenția statului. Aceeași analiză s-a îngăduit să cunoască mecanismul de funcționare a producției materiale, oferind puterii centrale un îndreptar legitim de intervenție într-o viață economică într-o continuă schimbare, fără de care nu puteau avea loc urmări favorabile pe toate planurile. O primă măsură a fost luată la 19 aprilie 1933 când și S.U.A abandonează etalonul aur, convertibilitatea dolarului în aur este suspendată, și a devalorizat dolarul cu până la 50%. Alte măsuri cuprinse în New-Deal: controlul prețurilor, al creditului, al puterii de cumpărare, remonetizarea parțială a capitalului.

Totodată, statul a concentrat uriașe fonduri pe calea împrumuturilor bancare în vederea subvenționării industriei și finanțarea de lucrări publice, pentru redresarea șomajului.

Programul lui Roosevelt a fost apreciat drept "unul din proiectele cele mai revoluționare și cele mai importante în vederea controlului industriei ce-a fost vreodată elaborat în Statele Unite".

De asemenea criza economică mondială a avut efecte și asupra economiei românești,izbucnirea și manifestările recesiunii economice la nivel mondial și implicațiile acesteia la nivel național ,în contextul presiunii internaționale asupra economiei românești, cu accent pe efectele crizei în principalele ramuri ale economiei românești: industrie, agricultură, comerț,finanțe publice, circulație monetară și credit, dar și în domeniul social și politic.

Recesiunea economică mondială izbucnită la sfârșitul anului 1929 a zguduit întreaga lume industrializată, provocând dezechilibre grave în toate domeniile vieții economice, manifestate în scăderea puternică a producției industriale și agricole, a valorii acțiunilor la bursă, creșterea masivă a ratei șomajului, scăderea prețurilor, înrăutățirea situației populației în contextul creșterii permanente a costului vieții.

În România, criza economică a diminuat și chiar întrerupt procesul de dezvoltare firească a economiei naționale, efectele acesteia fiind agravate de o serie de condiții interne specifice, precum slaba dezvoltare economică sub raport tehnic sau dependența economică și financiară față de monopolurile străine.

Printre principalele forme de manifestare ale crizei pot fi amintite: reducerea producției industriale și a celei agricole, scăderea prețurilor produselor industriale și agricole, falimentul unui mare număr de întreprinderi industriale, financiare și comerciale, restrângerea operațiunilor bancare și de credit, reducerea volumului comerțului, creșterea șomajului, fiscalitatea excesivă, scăderea nivelului de trai și înrăutățirea condițiilor de muncă și de viață ale populației.

În ansamblu, marea criză a atins punctul culminant în 1932, constituind un moment de cumpănă în evoluția economiei românești și anulând, practic, eforturile de dezvoltare a țării din perioada anterioară crizei . În paralel, depresiunea economică a determinat și o criză politică a regimului, manifestată prin instabilitate guvernamentală, creșterea considerabilă a numărului partidelor politice și, mai ales, ascensiunea formațiunilor politice extremiste.

Reținem aici, în concluzie, că, pe poziție de placă turnantă, criza din 1929-1933 a orientat societatea spre alte modele economice decât cel liberal, că după părerea multor specialiști, criza economică a fost de conjunctură în apusul Europei, acolo unde societatea a înregistrat progrese evidente, și de repercusiune în estul și sud-estul Europei, zone în care procesul respectiv s-a aflat pe alte coordonate. Prin aceasta s-a produs o mutație decisivă în istoria omenirii.

Dacă omenirea a scăpat până astăzi de repetarea crizei de tip 1929-1933, meritul reveni, fără îndoială funcției noi pe care statul o îndeplinește, responsabil principal al bunului mers al mașinii economice.

Pe de altă parte trebuie subliniat că urmările politice ale crizei din 1929-1933 au fost mai puternice și mai nefaste pentru omenire decât consecințele ei economice. Impactul crizei cu politica a fost deosebit de dur în Occident și Europa centrală. În Germania ea a dus la dictatura nazistă, în Franța și Anglia a dus la dezagregarea executivului și instabilitate ministerială (Paris) și la un reflux electoral în favoarea conservatorilor (Londra). Temerile politice au împiedicat cooperarea economică, esențială în redresarea și restaurarea încrederii. Preocupările pentru îndepărtarea dificultăților materiale și financiare au distras atenția oamenilor de stat de la pericolele politice iminente – revizionismul și revanșardismul – și au izolat națiunile, prejudiciind speranța de securitate.

Perioada 1929-1933 reprezintă, pentru omenire, eșecul tentativei și al efortului de a restabili componentele esențiale ale doctrinei liberale în economie. Criza a reînviat dificultățile apărute după Versailles, determinând domolirea valului de idealism Wilsonian de fraternitate umană învederând că resortul moral al colectivității a fost prea slab pentru a rezista adversarilor și perspectivei plumburii care apărea la orizont.

CAPITOLUL 2. ECONOMIA MONDIALĂ ÎNTRE CRIZĂ ȘI DEZVOLTARE

Provocările societății moderne. Globalizarea economiei mondiale

Secolul 21 este marcat de globalizare și de abandonul vechilor modele de viață. Totul, întreg universul este în continuă schimbare. Schimbarea reprezintă o permanență și o realitate a vieții noastre cotidiene. Fie că dorim sau nu trebuie să se producă schimbarea atât la nivel de individ, grup, organizație cât și societate.

Unii indivizi, grupuri percep schimbarea ca pe o evoluție firească, alții(altele) o percep ca pe o amenințare. Persoanele care nu reacționează la schimbare în timp util nu pot supraviețui într-un mediu exogen turbulent. Din păcate oamenii cât și organizațiile au nevoie de timp pentru a se obișnui cu schimbarea. Această necesitate este însă în contradicție cu ritmul rapid al schimbărilor. Realitatea este că în secolul 21, organizațiile nu mai pot rămâne inflexibile, ele trebuie să reacționeze prompt la schimbările mediului, să fie dinamice, adaptabile și flexibile.

Principalele transformări la care asistăm în ultimii ani au loc pe multiple planuri: politic, legislativ, social, tehnologic, economic. Toate acestea constituie forțe externe ce produc schimbarea. Forțele implicate în schimbare din punct de vedere al intensității pot fi atât forțe slabe ce nu conduc la schimbări semnificative, cât și forțe deosebit de puternice ce determină orientarea către noi structuri.

De-a lungul timpului s-au făcut referiri la evoluția teoriilor manageriale. Orice individ, grup, organizație, stat „suferă” din cauza schimbărilor: tehnologia avansează, competiția se intensifică, cresc nevoile de inovare. Toate aceste modificări duc inevitabil la schimbări. Indiferent de forma pe care o îmbracă schimbarea, conduce la o destabilizare a stării existente.

În secolul 21 există o serie de tendințe care favorizează schimbarea:

globalizarea:atrage după sine schimbări în cadrul piețelor (formarea unor piețe unice prin crearea Uniunii Europene(U.E), extinderea firmelor multinaționale, amploarea fuziunilor marilor firme, precum și schimbări asupra mediului intern și extern al firmelor.

mediul înconjurător: dacă în era industrială principală era producția, în noua eră preocuparea majoră vizează: reducerea poluării, reducerea consumului de materii prime, găsirea de noi materiale (nepoluante). Preocuparea pentru mediu a devenit o caracteristică a noii societăți. Organizația trebuie să elaboreze proceduri pentru a preveni poluarea.

sănătatea: tendința actuală este de a se consuma cât mai multe produse naturale, eliminarea efectelor poluării, eliminarea stresului, creșterea duratei de viață.

femeile în management: schimbarea statutului social al femeii determină noi configurații în organizații.

Secolul 21 trebuie să fie un secol al tuturor locuitorilor acestei planete, trebuie să fie un secol al manifestării depline, neîngrădite și ocrotite a personalității umane, a potențialului de muncă și inteligenței fiecărui cetățean. Secolul 21 va fi secolul Societății Informaționale și al Cunoașterii, va fi secolul în care informația și cunoștințele vor juca un rol decisiv în dezvoltarea economică a statelor lumii, în modelarea, construirea și afirmarea personalității fiecărui individ.

Secolul 21 va fi secolul celor care vor ști să se adapteze noilor cerințe ale Societății Informaționale, dar va fi și secolul în care statele și guvernele lor vor trebui să aibă grijă ca cetățenii să fie pregătiți și să accepte să trăiască într-o Societate Informațională.

Modurile de viață și instituțiile caracteristice lumii moderne sunt radical diferite, chiar și de cele din trecutul apropiat. În decursul unei perioade de numai două secole viața socială a suferit transformări radicale care s-au succedat cu un ritm extrem de alert în comparație cu perioada scursă de la începutul umanității.

Schimbarea este un element constant în viața socială, iar studiul acesteia ocupă un loc central în sociologia clasică și contemporană.

Problematica schimbării sociale este dezbătută pe larg în literatura sociologică, în scopul de a explica diferitele fațete ale acesteia, a determinării cauzelor sau anticipării fenomenelor sale caracteristice și de aceea se impune o clarificare conceptuală, de ordin terminologic. În general, prin schimbare socială înțelegem trecerea de la un sistem sau subsistem social, dintr-o stare în alta, diferită calitativ și cantitativ.

Perioada actuală ne demonstrează mai mult decât oricând că societatea nu este niciodată statică și că schimbările sociale, politice și culturale apar în mod constant.

Societatea de astăzi prezintă o gamă largă de fenomene ce se succed atât pe termen scurt, cât și lung, fenomene la nivel global dar și pe o scară mai redusă.

Schimbările drastice de natură structurală și funcțională apărute în Europa de Est sau în fosta Uniune Sovietică,reprezintă doar o mică parte din cadrul schimbării sociale.

O întrebare importantă vizează finalitatea procesului de schimbare și anume: încotro se îndreaptă omenirea?

Teoreticienii au formulat un punct de vedere comun, din care se pot desprinde două răspunsuri, încărcate în mod evident cu o doză de speculație. Primul răspuns se referă la faptul că trăim într-o societate postindustrială sau informațională în care producerea sau controlul informațiilor devin principalele preocupări, atât ale indivizilor cât și ale organizațiilor. Cel de al doilea răspuns vizează teoria conform căreia ne aflăm la “capătul istoriei“. Sfârșitul istoriei înseamnă în opinia lui Fukuyama, sfârșitul conflictelor, iar instaurarea democrațiilor liberale pe o scară tot mai largă vine ca un argument în sprijinul acestei teorii.

Schimbarea nu se produce pur și simplu, ea este influențată de o serie de factori după cum am enunțat mai sus. Influențele politice joacă un rol deosebit de important în realizarea schimbărilor sociale. Luptele acerbe pentru putere, pentru a deține teritorii, pentru a deține controlul sunt evenimente care au marcat societatea și evoluția sa.

Cel mai elocvent exemplu îl poate constitui “momentul 11 septembrie 2001” despre care se afirmă că a produs o schimbare radicală în politica mondială. În general, oamenii opun rezistență și încearcă să evite schimbările asupra cărora planează suspiciuni legate de diminuarea veniturilor, suplimentarea sarcinilor de serviciu, diminuarea posibilităților de influență sau exercitare a puterii. Grupurile sau indivizii își pot exprima mai intens rezistența la schimbare,în funcție de gradul lor de coeziune, structura lor organizatorică sau tradițiile existente la nivelul acestora. În primul rând se impune eficientizarea procesului de comunicare între cei implicați în schimbare. O informare oportună, realistă și responsabilă diminuează probabilitatea de apariție a unor reacții ostile,în raport cu schimbarea.

Un alt aspect îl constituie ritmul impus schimbării care trebuie să țină seama de contextul producerii acesteia. Ideea schimbării instantanee este extrem de tentantă, dar rareori posibilă. O altă măsură este aceea de a oferi indivizilor posibilitatea de a participa efectiv la procesul de schimbare dându-le astfel posibilitatea să își asume latura acțională, aceasta fie ducând la câștig, fie ducând la eșec. Acest lucru duce la stimularea gândirii și a creativității și la înlăturarea fricii.

În concluzie trebuie să știm să ne adaptăm la astfel de evenimente precum schimbarea socială, tehnologică, economică pentru a putea urma cursul firesc al vieții și pentru a evita stările de conflict, dispută, criză, pentru a împiedica colapsul.

În prezent în rândul analiștilor vieții economice internaționale contemporane s-a conturat o largă convergență de opinii în aprecierea faptului că lumea s-a schimbat profund, că se află într-o tranziție politică și economică majoră și că deceniul anilor ‘90 a fost unul – sub numeroase aspecte – cu totul diferit de cel precedent și deosebit de dificil în privința „administrării” noianului de probleme complexe ivite pe scena relațiilor economice internaționale.

Procesul de globalizare a economiei mondiale a început la mijlocul anilor ’80, a căpătat noi valențe și adepți în deceniul anilor ’90 și continuă în prezent să se manifeste cu putere deși are de înfruntat concepții regionaliste și naționaliste.

Într-un sens larg, globalizarea economiei mondiale poate fi definită ca fiind procesul deosebit de dinamic al creșterii interdependențelor dintre statele naționale ca urmare a extinderii și adâncirii legăturilor transnaționale în tot mai largi și mai variate sfere ale vieții economice, politice, sociale și culturale și având drept implicație faptul că problemele devin mai curând globale decât naționale cerând la rândul lor o soluționare mai curând globală decât națională.

Abordată din punct de vedere economic și financiar,globalizarea poate fi definită drept întărirea și lărgirea legăturilor dintre economiile naționale de pe piața globală a bunurilor, serviciilor și mai ales a capitalurilor.

O definiție asemănătoare este prezentată și într-un raport al Fondului Monetar Internațional din 1997: fenomenul globalizării economiei mondiale reprezintă integrarea internațională aflată în strânsă creștere atât a piețelor de bunuri și servicii, cât și a celor de capital.

Globalizarea a devenit un proces de obiect, implacabil care se desfășoară cu o viteză uneori amețitoare, cuprinzând în sfera sa cvasi-totalitatea statelor lumii.

Sub aspect strict economic, al eficienței alocării și utilizării resurselor, globalizarea economică apare ca un fenomen rațional de natură să furnizeze un volum mai mare de bunuri și servicii de resurse tot mai puține. Globalizarea economică presupune așadar în esență globalizarea procesului de creare a producției interne brute a statelor lumii.

Factorii determinanți ai globalizării economiei mondiale:

Factorii economici-comerciali care au influențat adâncirea procesului de globalizare a economiei mondiale includ libera circulație a mărfurilor, liberalizarea serviciilor, liberalizarea piețelor de capital, liberalizarea investitorilor străini de a înființa firme și alți factori cu caracter legislativ și administrativ favorabili globalizării.

Liberalizarea comerțului cu servicii, în special în domeniul telecomunicațiilor, asigurărilor și bancar a constituit tendința dominantă a anilor 70 în SUA , fiind continuată în anii 80 în Marea Britanie și ulterior în U.E și Japonia. Tendința continuă și în prezent, incluzând și țările Europei Centrale și de Est printre care și România.

Liberalizarea piețelor de capital ca urmare a eliminării treptate a obstacolelor impuse circulației devizelor și a capitalului reprezintă un pas favorabil în vederea formării unor piețe financiare globale. Această mobilitate a capitalurilor reduce riscul repatrierii capitalului în special în cazul companiilor transnaționale și se înregistrează, totodată, o reducere a costurilor în condiții normale.

Liberalizarea investițiilor străine directe reprezintă un alt factor ce a favorizat globalizarea. Începând cu anii 70 interesul comun al umanității de prezervare a mediului înconjurător s-a concretizat prin apariția unor concepte cu vocație globală:bunurile comune ale umanității, dezvoltarea durabilă și securitatea ecologică care au constituit noi factori ce au dinamizat procesul de globalizare a economiei mondiale.

Bunurile comune ale umanității. Sunt spații cum ar fi oceanele fondurile marine,care din diverse motive nu sunt susceptibile a fi divizate și nici nu cad sub incidența suveranității statului. Cu excepția oceanelor niciunul din aceste bunuri comune nu au fost polizate, deoarece este relativ faptul că oamenii posedă capacitățile tehnice de a le exploata și deteriora.

Securitatea ecologică este una din dimensiunile fundamentale ale securității globale. Un alt factor determinant pozitiv cât și respectiv al globalizării este cultura.

Dezvoltarea durabilă este definită drept dezvoltarea care răspunde nevoilor prezente,fără a compromite capacitatea generațiilor viitoare de a-și satisface nevoile.

Dezvoltarea durabilă e concepută în vederea reconcilierii dintre economie și mediul înconjurător,ca o nouă cale de dezvoltare care să susțină progresul uman nu numai în câteva locuri și pentru câțiva ani, ci pe întreaga planetă și pentru un viitor apropiat.

Meditând asupra globalizării, un articol intitulat „Globalizare și morală”, publicat în revista italiană „ L’espresso”, Umberto Eco își expune foarte transparent punctul de vedere: în schimb este oare pozitivă globalizarea lingvistică și culturală? Nu, și ar fi chiar o nenorocire pentru planetă o astfel de globalizare. Pe planul contactelor globale trebuie să luptăm pentru a păstra identitatea diferitelor culturi.

În literatura de specialitate globalizarea este abordată în mod divers putându-se desprinde de mai multe abordări conceptuale. Globalizarea este definită prin interdependența economiei dintre state, ca urmare a creșterii coeficientului de dependență față de economia mondială.

Globalizarea este concepută ca proces al diminuării taxelor vamale, al renunțării la politica vamală și la restricțiile de circulație a mărfurilor, serviciilor și tehnologiilor și capitalurilor, pe măsura dezvoltării schimburilor economiei internaționale.

Globalizarea este apreciată drept proces de administrare a lumii către forțe transnaționale.

Cercetătorii români, susținători ai ultimelor două concepții le completează cu ideea că statul continuă să aibă un rol important invocând exemplul Franței și Marii Britanii.

În raportul Dezvoltării Mondiale editat de Banca Mondială în anul 2000 se apreciază că în economia mondială au loc două procese paralele: globalizarea și descentralizarea.

globalizarea constă în transnaționalizarea până la supranaționalizare, cu deosebire în domeniile comerțului, finanțelor și tehnologiilor de vârf.

descentralizarea constă în transmiterea de către guvernul național către comunitățile locale a tot mai multe atribuții administrative, sociale, educaționale, bugetare și în consecință rolul statului național se va limita la diplomați, armată, adoptarea legislației interne.

În abordarea procesului de globalizare se pornește de la o serie de procese obiective reale ca de exemplu devansarea necesităților de producție și consum ale unui stat față de posibilitățile producției naționale de a le satisface sub aspect tehnologic și de eficiență pe criterii economice optimale. Ca urmare am asistat în ultimele decenii ale secolului 21 la dezvoltarea procesului de adâncire a diviziunii internaționale a muncii care a generat comerțul cu subansamble.

În ultima perioadă se remarcă faptul că sporirea comerțului exterior și mondial devansează creșterea producției mondiale.

Datorită tendințelor precizate mai sus are loc o creștere a coeficientului de dependență a economiilor naționale față de economia mondială.

Se remarcă ca proces obiectiv adaptarea de reglementări comune de către state – acorduri, tratate, convenții privind eliminarea dublei impuneri.

În legătură cu fenomenul de globalizare s-au structurat două opinii opuse:una care susține acest proces și alta care se opune.

Susținătorii globalizării pun accent în principal pe avantajele generate de procesul de mondializare:

reducerea costurilor de producție datorită economiei de scară;

creșterea vitezei de derulare a operațiunilor comerciale, financiare, tehnologice;

extinderea puternică a piețelor și crearea unor noi piețe independente de anumite surse/zone tranzacționale;

creșterea tranzacțiilor schimburilor care se realizează aproape în timpii comunicați – fax, internet;

Oponenții globalizării invocă și uneori absolutizează consecințele negative:

desființarea națiunii și a statului național;

reducerea locurilor de muncă în țările în curs de dezvoltare sau cu un nivel mai scăzut al productivității muncii;

specializarea unor state în activități de producție generatoare de poluare și care necesită un consum mare de muncă, materii prime și energie;

adâncirea decalajelor economice

pericolul desființării unor ramuri, falimentarea unor bănci, destabilizarea vieții economice, inclusiv a unor state;

Globalizarea o evoluție contradictorie:

Mișcările de capital. Globalizarea a fost cel mai des asociată în ultima vreme cu creșterea fluxurilor private de capital înspre țările în curs de dezvoltare pe parcursul anilor ’90. La acestea mai trebuie adăugat faptul că această evoluție a urmat unei reduse mișcări a capitalului în aceste direcții pe parcursul anilor ’80. În același timp fluxurile oficiale de ajutoare sau asistență pentru dezvoltare s-au redus semnificativ de la începutul secolului al 9-lea, iar structura mișcărilor de capital privat a înregistrat modificări semnificative. Investițiile străine directe au devenit categoria cea mai importantă. Atât investițiile de portofoliu, cât și creditele bancare au marcat evoluții tot mai sinuoase reducându-se dramatic la începutul crizei financiare din a doua jumătate a deceniului al 10-lea.

Din punct de vedere al comerțului. Țările în curs de dezvoltare și-au sporit partea din participarea la comerțul internațional de la 17% în 1971 la 29% în 1999. Există însă variații destul de importante între marile regiuni. De exemplu, noile țări industrializate din Asia, au înregistrat evoluții deosebite, pozitive, în timp ce Africa, pe ansamblu, a avut un trend descrescător. Structura ofertelor de export este de asemenea un aspect extrem de important. Cea mai importantă creștere a fost de departe cea a exportului de produse manufacturate. Ponderea produselor primare, oferite mai ales țărilor sărace, s-a redus.

Migrația forței de muncă. Forța de muncă s-a micșorat de la o țară la alta parțial datorită încercărilor de identificare a unor oportunități de lucru. Cifrele nu sunt extraordinare în momentul de față, însă în perioada 1965-1990 proporția forței de muncă de origine străină pe ansamblul globului a crescut cu aproximativ 50%. Cele mai importante direcții urmărite de forța de muncă au fost între țările în curs de dezvoltare și țările dezvoltate. Există un potențial destul de important de deplasare a cunoștințelor și tehnicilor de producție înspre țările în curs de dezvoltare, la fel ca și o creștere a salariilor în aceste țări.

Și țările dezvoltate au motive să considere globalizarea ca fiind un proces contradictoriu. Merită analizată amenințarea pe care țările cu niveluri salariale scăzute o exercită asupra țărilor dezvoltate în ceea ce privește integrarea primelor în noul spectru mondial, precum și măsura în care schimbările care au loc în aceste economii sunt determinate de extinderea fenomenului de globalizare.

Economiile sunt într-o continuă evoluție, iar globalizarea este unul din fenomenele care se exercită încontinuu. Un astfel de eveniment este cel al orientării spre sectorul serviciilor din partea economiilor care ajung la un anumit grad de maturitate. Un altul este deplasarea spre locurile de muncă ce înglobează mult mai multe aptitudini. Studiile arată că toate aceste tipuri de evoluție vor avea loc indiferent de modul de extindere al procesului de globalizare.

De fapt globalizarea face acest proces mai ușor si mai puțin costisitor pentru economie pe ansamblu prin aducerea avantajelor fluxurilor de capital, inovațiilor tehnologice și a produselor aduse prin import.

Creșterea economică,reducerea șomajului și standardele de viață sunt toate mult mai ridicate decât dacă am avea de-a face cu o economie închisă.

Avantajele au însă o distribuție inegală între diferite grupuri și țări pentru unii procesul fiind mai curând un dezavantaj. De exemplu, lucrătorii din domeniul industriilor vechi, care acum se află în declin, au șanse reduse să se redreseze pentru a putea servi noilor industrii.

De-a lungul secolului 20 venitul global pe cap de locuitor a crescut în mod semnificativ, dar cu diferențe destul de importante la nivel de țări. Este evident că diferențele de venit între țările bogate și cele sărace s-au adâncit tot mai mult pe perioade destul de mari.

Un număr recent al Word Economic Outlook studiază 42 de țări pentru care există date pentru tot secolul 20. S-a ajuns la concluzia că producția pe cap de locuitor a crescut, dar distribuția venitului pe țări a devenit tot mai inegală în comparație cu situația de la începutul secolului. La acestea trebuie precizat și faptul că, în ceea ce privește îmbunătățirea condițiilor sociale,țările mai sărace, au înregistrat procese însemnate. De exemplu unele țări cu venituri reduse marchează niveluri impresionante pentru indicatorii sociali. O lucrare recentă a ajuns la concluzia că, în temenii de Indicatori pentru Dezvoltare Umană, folosiți de ONU care iau în calcul nivelul de educație și speranța de viață,situația generală este destul de diferită comparativ cu simpla prezentare a indicatorilor inițiali.

Nu trebuie să omitem faptul că,în actuala lume globală 200 din societățile transnaționale existente dezvoltă o cifră de afaceri care depășește PIB-ul realizat de circa 150 de țări membre ale OCDE și aceasta în ciuda celor spuse de J.J. Rousseau, nimeni nu trebuie să fie atât de bogat încât să poată cumpăra pe altul și nimeni nu trebuie să fia atât de sărac încât să se vândă.

Această polarizare bogăție-sărăcie se acutizează permanent datorită faptului că regiunile bogate au trecut deja de fenomenul de tranziție demografică,iar populația lor este relativ slăbită, în timp ce populația de sud va crește în continuare în următorii ani.

În jumătate din acest timp, doar 1/7 din populația mondială va controla cel puțin ¾ din bogăția mondială. Ca urmare presiunea asupra acelor “insule de bogăție” va fi din ce în ce mai mare. Dezvoltarea nu este întârziată doar de dificilele condiții istorice și de permanentele dezavantaje comerciale, ci și de o continuă criză a datoriilor, de exploatarea economică și de instabilitatea politică.

Dacă în timpul gravei crize mondiale alimentare din 1947 s-a estimat că un număr de 450 milioane de oameni din întreaga lume sufereau de malnutriție, 20 de ani mai târziu, 780 de miliarde de oameni nu aveau suficientă hrană pentru a-și satisface nevoile fizice de bază, de proteine și energie.

Deși s-a înregistrat un oarecare progres în ceea ce privește dezvoltarea în Sud, analiștii apreciau că masivele disparității dintre lumea săracă și cea bogată se vor adânci.

O analiză obiectivă a procesului de globalizare de până acum atestă faptul că avantajele economice înclină mai mult spre țările dezvoltate și către marile puteri economice unde își găsesc originea societățile transnaționale. În acest sens acționează și mecanismul financiar mondial care prin instituțiile sale, Fondul Monetar Internațional, Banca Mondială, Organizația Mondială a Comerțului dominate de marile puteri economice avantajează într-o proporție covârșitoare țările dezvoltate implicate în acordarea de credite, înfăptuirea investițiilor directe străine, instituțiile, societățile transnaționale și statele creditoare obțin profituri ridicate.

În concluzie globalizarea este o realitate probabil ireversibilă și orice țară care își pregătește temeinic viitorul se vede nevoită să interfereze cu ea.

Criza financiară. Cauze și soluții

În analiza proceselor de economie contemporană se fac numeroase erori atunci când se pornește de la premisa existenței unei economii mondiale “pure”, care s-ar mișca în virtutea unei legi economice obiective de regulă, legi ale unei piețe a unităților private și indiferent de relațiile de putere politică.

O asemenea economie mondială nu a existat în trecut și cu atât mai mult nu există în prezent. Frederick Perroux are deplină dreptate atunci când ironizează teoreticienii care încearcă să elimine relațiile de putere politică de pe piață, uitând că națiunea, statul, puterea publică nu sunt obiecte sau aparate inerente, ci actori, factori decizionali activi, prezenți în toate activitățile umane și în orice societate observabilă.

Ceea ce caracterizează societatea în care trăim este adâncirea interdependenței organice dintre relațiile economice și relațiile politice dintre națiuni, între ordinea economică internațională și ordinea politică internațională.

În aceste împrejurări, datorită marilor decalaje de potențial economic, politic și militar dintre state, premisele obiective existente pentru o eficientă colaborare internațională în interesul progresului economic-social al tuturor, sunt folosite mereu mai frecvent și cu intensitate mereu mai mare pentru realizarea unor obiecte de dominație. Din păcate, politica de putere care a însoțit întreaga istorie economică a omenirii a căpătat o acuitate extremă în condițiile actualei crize economice mondiale. Pentru a ieși din greutățile economice principalele centre de putere nu țin seama de faptul că prosperitatea fiecăruia depinde de prosperitatea tuturor celorlalți, promovează politica “minării vecinului” și utilizează forța spre a menține în stare de dependență țările în curs de dezvoltare.

Interdependențele economice sunt transformate de marile puteri în instrumente pentru atingerea obiectivelor de politici externe.

Fără îndoială, practica sancțiunilor economice și a discriminărilor politice nu a apărut în vremea noastră, ea are antecedente care merg foarte departe în trecut.

Folosirea relațiilor economice în jocul de putere face ca unele probleme cu caracter economic să capete dramatice dimensiuni politice și militare.

Fluiditatea situației economice determinate de criza mondială este agravată de încordările în relațiile politice internaționale. Unele regiuni ale lumii se află în impas economic datorită presiunilor politice din exterior care devin uneori principala piedică ridicată în calea procesului de lichidare a subdezvoltării.

Depășirea crizei mondiale nu poate fi concepută decât pe baza unui proces intens de democratizare a relațiilor internaționale care are obligatoriu ca punct de pornire respectarea strictă a principiilor de independență și suveranitate națională, egalitate în drepturi, neamestec în treburile interne și avantaj reciproc, renunțarea la forță sau la amenințarea cu forța.

Schimbarea raportului de forțe pe plan mondial prin dezvoltarea inegală a țărilor capitaliste dezvoltate, formarea și întărirea țărilor socialiste, destrămarea imperiilor coloniale și apariția statelor independente a devenit sursa principală a crizelor financiar-monetare internaționale, schimbări care nu au fost consacrate în mod corespunzător prin modificarea sistemului. În acest context, deși dialectica sistemului monetar-financiar internațional arată că sorgintea crizei se găsește în chiar actul de naștere semnat la Bretton Woods, nu se acceptă în totalitate punctul de vedere al acelor exegeți care consideră criza drept rodul miopiei celor care au conceput Fondul Monetar Internațional.

Ceea ce se poate reproșa cu adevărat creatorilor sistemului este faptul că nu au introdus suficiente elemente de flexibilitate care să permită și chiar să stimuleze adoptarea rapidă în funcție de configurația în schimbare a economiei mondiale. Însă oricât ar fi de flexibil sistemul construit, această flexibilitate nu ar fi putut să substituie rigiditatea politicilor duse de marile puteri financiare, lipsa lor de voință politică în a recunoaște noile realități, cursul nou al evenimentelor.

În mod deosebit, sistemul monetar –financiar internațional nu a reflectat calitativ apariția unui număr mare de noi state independente; problematica gravă și complexă a subdezvoltării, necesitatea ajutorării țărilor în curs de dezvoltare pentru oprirea procesului periculos de adâncire a decalajelor economice internaționale. Din acel moment, sistemul monetar-financiar a contribuit alături de alți factori la adâncirea contradicției dintre țările dezvoltate și țările în curs de dezvoltare.

Țările dezvoltate, aceleași care promovează politici protecționiste pentru salvgardarea intereselor propriilor industrii naționale și pentru limitarea șomajului refuză sistematic în domeniul financiar monetar internațional orice corectură în mecanismul jocului liber și orb al forțelor pieței.

„Clubul” țărilor bogate, dominând finanțele mondiale și puterea de vot a Fondului Monetar Internațional, menține rânduieli monetar-financiare internaționale bazate pe raporturile de forță economică.

Regulile care guvernează sistemul trebuie să reflecte calitativ problematica țărilor în curs de dezvoltare, imperativele lichidării subdezvoltării și apropierii nivelurilor de dezvoltare a statelor. Din acest punct de vedere problemele dobânzilor, datoriei externe, cursurilor de schimb, lichidității internaționale capătă alte dimensiuni. Practicile și mecanismele vechi trebuie înlocuite cu metode noi, adecvate realităților în care trăim, mecanisme înglobate în denumirea generic de noua ordine economică-monetară și financiară internațională. Problema crizei a devenit tot mai acută,procesul de înlocuire a regulilor și principiilor va fi mult mai sinuos.

Tot în grupa contradicțiilor sistem-realitate se află și capacitatea tot mai redusă a sistemului de a aduce în stare de compatibilitate relativă politicile economice urmate de diferite țări și grupe de țări pentru asigurarea echilibrului lor intern si extern.

Problema este destul de delicată,greu de pătruns și descifrat. Incompatibilitățile apar și vor apărea în mod obiectiv din diversitatea de situații concrete pe care le traversează țările lumii; spațiul monetar-financiar, relațiile bănești și de credit internațional fiind deosebit de sensibile, orice dezechilibru putând genera mișcări substanțiale de fonduri și în ultimă instanță manifestări de criză. Majoritatea tinde să creadă că fenomenele de criză derivă mai puțin din incompatibilitatea politicilor naționale și mai mult din degradarea mecanismelor conlucrării și cooperării internaționale.

Câteva considerente asupra rolului jucat de viciile tehnice ale sistemului monetar-financiar postbelic în declanșarea fenomenelor de criză.

Aceste defecte, vicii tehnice au fost dezbătute pe larg în literatura de specialitate. Rolul jucat de viciile de funcționare ale sistemului în declin și întreținerea crizelor nu trebuie mușamalizate așa cum se întâmplă de cele mai multe ori.

Orice sistem are și va avea insuficiența de funcționare, dar mai important decât funcționarea sa este direcția în care el acționează.

Cu alte cuvinte nu este vorba doar de a îmbunătăți funcționarea tehnică a sistemului monetar financiar internațional ci de a se trece la o abordare capabilă să trimită spre soluționare problemele majore ale economiei mondiale și în principal problema subdezvoltării.

Criza financiară și economică actuală pare să fie fără precedent în ultima jumătate de secol. Recesiunea economică se extinde în SUA, Europa și Japonia și se conturează a fi mult mai dureroasă decât căderea economică din 1981-1982. O masivă scădere a încrederii atât la nivelul sectorului de afaceri, cât și la nivelul consumatorilor, ambele răspunzând prin restrângerea cheltuielilor este în plină derulare. Guvernul Statelor Unite și unele guverne din Europa, încercând să refacă stabilitatea, au naționalizat părți ale sectoarelor lor financiare într-o măsură care contrazice însăși bazele capitalismului modern. Întreaga lume pare astăzi că își schimbă cursul, îndreptându-se către o perioadă în care rolul statului va fi mai mare, iar cel al sectorului privat va fi mai mic. Aceasta va fi probabil cea mai dramatică consecință a crizei actuale.

Mulți apreciază că actuala criză financiară își are rădăcinile în scăderea dramatică a prețului locuințelor în SUA sau în căderea pieței creditului pentru locuințe. Această viziune este cel puțin incompletă.

Cauzele fundamentale ale crizei financiare sunt mai adânci, atât de natură macroeconomică, cât și de natură microeconomică, lucru menționat recent de mai mulți analiști: Altman (2009), Buiter (2008), Blanchard (2009). Cele două tipuri de cauze s-au intercondiționat în producerea crizei. Cauza profundă a crizei financiare a fost lichiditatea abundentă creată de principalele bănci centrale ale lumii (FED, BOJ) și de dorința țărilor exportatoare de petrol și gaze de a limita aprecierea monedei.

De asemenea, a existat o suprasaturare cu economisiri, generată de integrarea crescândă în economia globală a unor țări (China, Asia de sud-est în general), cu rate mari de acumulare, dar și de redistribuirea globală a avuției și a veniturilor către exportatorii de bunuri tari (țiței, gaze naturale). Lichiditatea abundentă și suprasaturarea cu economisiri au creat resurse disponibile pentru investiții, inclusiv în instrumente financiare sofisticate, nu ușor de înțeles de către unii investitori.

Consecințele existenței lichidității abundente au fost ratele foarte scăzute ale dobânzii și volatilitatea redusă a acestora. Împreună, aceste consecințe au condus la creșterea apetitului pentru active cu câștiguri mari.

În plus, volatilitatea redusă de pe piață a creat tendința de subestimare a riscului și o adevărată lipsă de vigilență a investitorilor. Marjele de risc au fost și ele foarte scăzute și nediscriminatorii. Împreună, ratele scăzute ale dobânzii, apetitul pentru active cu câștiguri mari, vigilența scăzută față de risc și marjele mici au mascat semnalele prețurilor pe piețele financiare și au condus la insuficienta înțelegere a riscurilor implicate.

Pe acest fundal au operat, ca agravante, și o serie de cauze microeconomice: securitizarea frenetică, fisurile în modelul de afaceri ale agențiilor de rating, externalizările raționale din punct de vedere privat dar socialmente ineficiente și, în sfârșit, competiția internațională crescută pentru dereglementări.

Semnalele despre criză au fost date de economiști, dar nu au fost luate în seamă. Totuși, trebuie spus că magnitudinea crizei a fost, până recent, evident subestimată de toată lumea.

Consecința securitizării frenetice a fost că, odată ce criza a fost declanșată de apariția eșecurilor la plata ratelor la creditele pentru case, piața financiară a devenit netransparentă. Instalarea neîncrederii investitorilor a plasat rapid titlurile emise de vehiculele cu scop special (VSP) în categoria riscante (calitatea activelor pe care le finanțau nu mai era clară) și refinanțările au devenit imposibile.

Datorită discrepanței dintre maturitățile pe active și pasive, aceste VSP au început să se bazeze pe linii de finanțare de la băncile sponsor. În final, cererea de lichiditate, în combinație cu pierderea încrederii între bănci, a rezultat în goana după cash și rata dobânzii efective a început să crească.

În SUA și în unele state din Europa, guvernele și băncile centrale au răspuns prin îmbunătățirea lichidității; acordarea de garanții guvernamentale pentru împrumuturi; recapitalizarea instituțiilor financiare; garantarea celor mai noi emisiuni de către bănci asigurate; prevenirea colapsului dezordonat al întreprinderilor mari interconectate; cumpărarea de acțiuni în bănci; reduceri coordonate ale ratelor dobânzii.

Deși astfel de măsuri au fost puse în aplicare, după 17 luni de la declanșarea turbulențelor, piața a rămas netransparentă, ceea ce a amplificat criza financiară .

Care sunt principalele provocări? Pe termen scurt principala provocare o constituie găsirea soluțiilor care să restabilească încrederea investitorilor și a consumatorilor.

Pe termen lung, principala provocare o constituie ajustarea principiilor care ghidează reforma sistemului financiar internațional, în principal referitor la transparență, îmbunătățirea reglementărilor privind contabilitatea titlurilor, asigurarea reglementării adecvate a piețelor, firmelor și produselor financiare, asigurarea integrității piețelor financiare (privind manipularea pieței și frauda), și întărirea cooperării între instituțiile financiare ale lumii (modernizarea structurilor de guvernanță ale FMI și ale Băncii Mondiale). Etica afacerilor nu lipsește din această listă de provocări ale viitorului.

Declanșarea crizei financiare actuale poate fi fixată în mod oficial în august 2007. A fost momentul în care băncile centrale au trebuit să intervină pentru a furniza lichidități sistemului bancar. După cum relatează BBC:

În 2007

Pe 6 august, American Home Mortgage, una dintre cele mai mari societăți americane independente de credit pentru locuințe, a dat faliment, după ce a concediat mare parte din personal. Compania a declarat că este o victimă a prăbușirii pieței de locuințe din SUA, prăbușire care a antrenat mulți creditori și debitori de credite subprime, cu grad mare de risc.

Pe 9 august, piața creditelor pe termen scurt a înghețat după ce o mare bancă franceză, BNP Paribas, a suspendat trei dintre fondurile sale de investiții, în valoare de 2 miliarde de euro, invocând problemele din sectorul ipotecar subprime din SUA. BNP a declarat că nu poate evalua activele din. fonduri, pentru că piața a dispărut. Banca Central Europeană a făcut o infuzie de 95 miliarde de euro în sistemul bancar al zonei euro pentru a trece mai ușor peste criza creditelor subprime. Rezerva Federală a SUA și Banca Japoniei au luat măsuri similare.

Pe 10 august, Banca Central Europeană a pus la dispoziția fondurilor bancare încă 61 miliarde euro. Rezerva Federală a SUA a afirmat că va furniza în cel mai scurt timp câți bani vor fi necesari pentru combaterea problemei creditelor.

Pe 13 august, Banca Central Europeană a pompat 47,7 miliarde euro în piețele financiare, a treia infuzie de bani în tot atâtea zile. Băncile centrale din Statele Unite și din Japonia au plusat de asemenea peste sumele acordate anterior. Goldman Sachs a afirmat că va oferi 3 miliarde de dolari pentru susținerea unui fond de hedging lovit de criza creditelor.

Pe 16 august, Countrywide Financial, cel mai mare dezvoltator de afaceri ipotecare, și-a retras întreaga linie de creditare de 11,5 miliarde dolari. Creditorul ipotecar australian Rams a admis, de asemenea, că are probleme cu lichiditățile.

Pe 17 august, Rezerva Federală Americană a scăzut la jumătate rata de discount (rata dobânzii la care împrumută băncile), pentru a ajuta băncile să-și rezolve problemele de creditare. (Dar nu a fost de folos. Ca urmare, băncile centrale din lumea dezvoltată au sfârșit prin a pompa sume importante de bani, pe perioade lungi de timp, acceptând o plajă mai largă de titluri colaterale, ca niciodată în istorie.)

Pe 13 septembrie, s-a descoperit că Northern Rock (cea mai mare bancă ipotecară britanică) era aproape de insolvabilitate – ceea ce a declanșat, pentru prima oară în ultima sută de ani în Marea Britanie, o migrație rapidă a clienților spre alte bănci.

În 2008

Bank of America preia Countrywide Financial pentru 4 miliarde USD – ianuarie

Bear Stearns, cea mai mare bancă de investiții americană, falimentează; o contribuție majoră au avut zvonurile: lichidități în valoare de18 mild. USD s-au evaporat în două zile; banca este preluată la prețul de 2$/acțiune de JPMorgan Chase, deși, înainte de criză, acțiunile sale valorau peste 100$ – martie

Sunt naționalizate organismele semipublice de credit ipotecar Fannie Mae și Freddie Mac (având o pondere de 50% pe piața americană a creditelor ipotecare de 5.200 mild.USD)– iulie

Se aud voci care spun că dificultățile financiare de abia acum încep, ceea ce pare să se confirme: sept.- oct. 2008

Banca de investiții americană Lehman Brothers evită falimentul prin plasarea sub proetcția legii americane cunoscută sub denumirea de “Capitolul 11” (permite restructurarea companiilor aflate în dificultate); Bank of America, prezentă un timp la negocieri, preferă să se îndrepte spre o altă bancă aflată în dificultate, Merrill Lynch, pe care o cumpără cu 50 mild.USD – 14/15 sept.

Fed acordă facilități de creditare de 85 mild. USD societății de asigurări americane AIG, care este de facto naționalizată de guvernul american, îngrijorat de impactul mondial al falimentului societății respective – 16 sept.

Banca britanică Lloyds preia o parte însemnată din banca HBOS (27,54 %,) (alte bănci participante la operație sunt: TSB cu 14,47 % și Royal Bank of Scotland cu 8,37 %) – 17 sept

Goldman Sachs și Morgan Stanley formează un holding bancar sub supravegherea FED – 21 Sept

Miliardarul american Warren Buffett anunță că investește 5 mild. USD în Goldman Sachs, pentru o cotă de participare de 9% din capitalul băncii –24 sept

Falimentul celei mai mari case de economii americane, Washington Mutual – 25 sept.

Grupul bancar și de asigurări Fortis (olandez) este parțial naționalizat, prin plata unei sume de 11,2 miliarde euro de către guvernele belgian, german și luxemburghez contra unei cote de participare de 49 % din capitalul subsidiarelor din țările respective – 29 sept.

Banca britanică de credit imobiliar Bradford & Bingley este naționalizată parțial, iar restul este cumpărat de Spanish Bank Santander – Sept 29;

Camera Reprezentanților a SUA respinge planul Paulson de salvare a băncilor; piețele inră în panică: Dow Jones scade cu 6,98%, iar Nasdaq Composite, cu 9,14% – 29 sept.

UE aprobă ca statul francez și cel belgian să investească 6,4 mild. euro pentru salva grupul Dexia – 30 sept

Senatul american aprobă versiunea revizuită a 'Planului Paulson', care instituie facilități fiscale de 150 mild. dolari și alte ajutoare de 700 mild. dolari pentru stabilizarea sistemului financiar; planul prevede, de asemenea, o creștere de la 100.000 la 250.000 USD a garanțiilor statului pentru depozitele bancare – 1 oct.

Irlanda acordă o garanție guvernamentală nelimitată principalelor bănci irlandeze – 1 oct.

Banca americană Wells Fargo cumpără banca rivală Wachovia, pentru 15,1 miliarde dolari, în acțiuni – 3 oct.

Guvernul Olandei anunță naționalizarea parțială a băncii Fortis pentru suma de 16,8 mild. euro – 3 oct.

Fed decide o reducere coordonată a ratei dobânzii de politică monetară (particpă la acțiune ECB, B. Angliei, B. Canadei, B. Japoniei, B. Chinei, B. Elveției) – 8 oct.

Islanda naționalizează trei mari bănci – 8 oct.

indicele bursier a scăzut cu 50 % într-o singură zi

guvernul afirmă că țara se confruntă cu pericolul încetării plăților

Rusia și FMI își oferă ajutorul

FMI, miniștrii de finanțe ai țărilor din grupul G7 și alți oficiali din 15 țări membre UE hotărăsc adoptarea unui plan de salvare a sistemului financiar – 10-12 oct.

Germania, M. Britanie, Spania, Franța și Italia adoptă planuri detaliate de recapitalizare a băncilor – 13 oct.

SUA detaliază planul de injectare a 250 mild. USD în principalele bănci– 14 oct.

Țările din Asia de Sud adoptă un plan de mai multe miliarde de dolari pentru susținerea sistemului bancar – 15 oct.

UBS, cea mai mare bancă din Elvetia, primește de la guvern o infuzie de capital de 3,8 miliarde de euro; de asemenea, banca centrală crează un fond special unde UBS va putea depune "activele toxice" în valoare de pana la 60 de mild. dolari (44 mld. euro) – 16 oct.

Credit Suisse Group, o altă mare bancă elvețiană, colectează 10 mild. CHF (6,5 mild. euro) de la investitorii privati (printre care și un fond al guvernului din Qatar) și anunță pierderi pentru cel de-al treilea trimestru – 16 oct.

BCE furnizează lichiditati în valoare de 5 mild. euro pentru Banca centrala a Ungariei, care solicită și obține sprijin și din partea FMI și Băncii Mondiale (în valoare totală de 20 de mild. euro) – 16 oct.

O primă analiză a crizei este bazată pe „curba randamentelor”. Curba randamentelor (yield curve) – un indicator de analiză – reprezintă relația dintre ratele de dobândă și obligațiunile guvernamentale într-o anumită zi. Curba randamentelor poziționează randamentele titlurilor cu diferite scadențe dar care au risc, lichiditate și regim fiscal identic.

Când ratele dobânzilor pe termen scurt sunt mai mici decât ratele dobânzilor pe termen lung, se spune că curba de randament este „înclinată pozitiv”. Acest lucru reprezintă o încurajare pentru expansiunea și aprovizionarea cu bani, ceea ce va favoriza crearea unei bule indusă de datorii (debt induced bubbles).

Când ratele dobânzilor pe termen lung sunt mai mici decât cele pe termen scurt, curba de randament este „inversată”. Acest lucru favorizează o reducere în aprovizionarea cu bani.

Curba de randament este „plată” când ratele dobânzilor pe termen lung și pe termen scurt sunt egale.

Unii specialiști privesc curba de randament ca fiind un prezicător puternic al recesiunii (când este inversată) sau a inflației (când este înclinată pozitiv).

O curbă de randament înclinată pozitiv le permite dealerilor primari din sistemul federal (cum ar fi marile bănci de investiții) să se finanțeze pe termen scurt cu bani ieftini, în timp ce acordă împrumuturi pe termen lung – cu dobânzi mai mari. Această strategie este una profitabilă atât timp cât curba de randament rămâne înclinată pozitiv.

Cu toate acestea, se creează un risc de lichiditate în cazul în care curba de randament devine inversată. În acest caz, băncile ar trebui să se finanțeze la o rată a dobânzii pe termen scurt ridicată, în timp ce ar pierde bani cu împrumuturile acordate pe termen lung.

După explozia bulei IT din 2000 și scăderea bursei în 2002, FED a reacționat printr-o scădere bruscă a ratelor dobânzilor pe termen scurt, ajungându-se astfel de 6,5% în anul 2001, la un nivel de 1% în anul 2003 și rămânând la acest nivel până în iunie 2004. Această politică monetară a stimulat curba de randament să fie foarte pozitiv înclinată. Efectul inflaționist datorat curbei de randament înclinate pozitiv pe o perioadă mai lungă de timp, nu a condus la o creștere generală a nivelului prețurilor, cum era de așteptat, ci numai anumite categorii de active. Acest lucru a putut fi posibil datorită bunurilor ieftine ce au fost importate din BRIC (Brazilia, Rusia, India, China), împiedicând astfel inflația generală. Excesul de bani a fost canalizat în diferite active. Aceasta nu ar fi putut fi posibilă în afara unei economii globalizate. În mod special, aceasta a condus la o bulă imobiliară în SUA, lucru care a atras atenția unor specialiști începând cu anul 2002 și atingând apogeul în anul 2005.

Din iunie 2004, FED a început să crească ratele dobânzilor pe termen scurt, ceea ce a condus la o scădere lentă a curbei de randament. Președintele FED, Alan Greenspan se aștepta ca dobânzile pe termen lung să crească și ele odată cu creșterea dobânzilor pe termen scurt. Cu toate acestea, datorită înăspririi politicii monetare prin creșterea ratelor dobânzilor pe termen scurt, a dus la încetinirea economiei și la o reducere a cererilor de împrumuturi pe termen lung.

FED a crescut ratele dobânzilor pe termen scurt până la 5,25% în iunie 2006. Astfel, în octombrie 2006 curba de randament a ajuns să fie plată – în timp ce FED a menținut aceste rate ridicate, ratele dobânzilor pe termen lung au început să scadă, ceea ce a condus la o curbă de randament din ce în ce mai inversată, atingând apogeul în martie 2007 când se punea problema inflației.

Scăderea curbei de randament din 2004 și apoi inversia acesteia în 2007 a dus la explozia bulei imobiliare și s-a creat o bulă a mărfurilor. Prețul petrolului a crescut la peste 140 $ pe baril în 2008 și astfel, piața financiară a început să se confrunte cu o criză.

În anul 1992, la congresul numărul 102 din SUA s-a hotărât ameliorarea reglementărilor pentru entitățile sponsorizate de către guvernul american, Fannie Mae și Freddie Mac. Scopul dereglementării era obținerea unor sume mai mari de bani pentru a putea acorda mai multe împrumuturi. Ziarul The Washington Post scria: „Din 100$, băncile ar putea cheltui 90$ ca să cumpere credite ipotecare, dar, Fannie Mae și Freddie Mac pot cheltui 97,50$ pentru cumpărarea de credite ipotecare.” În cele din urmă congresul a hotărât ca firmele să păstreze mai mulți bani, ca o pernă împotriva pierderilor, în cazul în care s-a investit în titluri prea riscante. Dar această regulă nu a fost impusă de către administrația Clinton ci a fost pusă în aplicare abia 9 ani mai târziu. (Apple Baum Leonnig, Carol D., 2008)

Au fost identificate și alte dereglementări care au contribuit la colaps. În anul 1999, la cel de-al 106-lea congres a fost aprobat actul Gramm-Leach-Blily, care a abrogat o bună parte din actul Glass-Steagall din 1993. Această abrogare a fost criticată deoarece ea a contribuit la proliferarea complexității instrumentelor financiare opace care, reprezintă de fapt inima crizei. (Ekelund Robert, Thorton Mark, 2008).

Un factor care a amplificat magnitudinea crizei ar fi greșelile de calcul ale băncilor și ale investitorilor cu privire la riscurile inerente ale CDS și CDO. Existența instituțiilor financiare care să estimeze în mod corect riscurile investițiilor în credite securitizate (sau collateralized debt obligations – CDO), ar fi putut trage un semnal de alarmă. Dar, băncile se împrumutau la o rată a dobânzii scăzută și acordau împrumuturi foarte mari, ce ar fi putut fi înapoiate doar în cazul în care piața imobiliară ar fi continuat să crească în valoare.

Creșterea înzecită a prețurilor la case a favorizat speculațiile. Când se așteaptă ca valoarea proprietății să crească mai mult decât valoarea împrumutului, devine evidentă tendința de a deține mai multe proprietăți decât pot fi ocupate. În 2005, 40% din casele cumpărate nu funcționau ca reședințe permanente, ci ca investiții sau case de vacanță. Cum creșterea veniturilor medii reale era anemică în anii 2000, creditorii și-au pus ingeniozitatea la încercare pentru a face locuințele să pară convenabile. Cele mai populare instrumente pe care le-au folosit erau creditele ipotecare cu rate variabile (ARM), cu oferte speciale având ratele inițiale sub media pieței, oferite pentru o perioadă de doi ani. Se presupunea că după doi ani, când începea achitarea ratelor mari, ipoteca ar fi refinanțată, profitând de pe urma creșterii prețurilor și generând o nouă serie de comisioane pentru creditori. Standardele de creditare s-au prăbușit, iar ipotecile au devenit disponibile pentru persoane cu riscuri mari de creditare (numite ipoteci subprime), multe dintre ele foarte convenabile. Erau frecvente creditele Alt-A (sau creditele mincinoase), care necesitau documentație puțină sau uneori deloc, incluzând, în cazuri extreme împrumuturile ninja (care nu necesitau nici deținerea unui loc de muncă, nici venituri, nici garanții), adesea susținute de complicitatea brokerilor și a creditorilor ipotecari.

Băncile și-au vândut ipotecile cu grad mare de risc, prezentându-le drept titluri numite obligațiuni de plată garantate (GDO). Acestea au canalizat fluxuri de capital din mii de ipoteci înspre o serie ierarhizată de obligațiuni cu riscuri și beneficii pe gustul fiecărui investitor. Tranșele din fruntea ierarhiei, care cuprindeau poate 80% din obligațiuni ar fi trebuit să facă apel la toate fluxurile de capital susținătoare, pentru a fi vândute la o rată AAA. Nivelurile inferioare absorbeau un grad mai mare de risc, dar aduceau beneficii mai mari. În practică, băncile și agențiile au subestimat grosolan riscurile inerente unor absurdități precum împrumuturile ninja,

Securizarea era menită să reducă riscurile prin ierarhizarea lor și prin diversificarea geografică. S-a observat ulterior că astfel creșteau de fapt riscurile, transferând posesia ipotecilor de la băncile care își cunoșteau clienții spre investitorii care nu îi cunoșteau. În locul unei bănci sau unei case de economii și consemnațiuni, care să aprobe un credit și apoi să îl rețină în arhivele proprii, împrumuturile erau făcute de brokeri, „depozitate" apoi temporar de bănci ipotecare slab capitalizate și vândute în bloc băncilor de investiții, care realizau CDO-uri, cotate de către agențiile de rating și vândute apoi investitorilor instituționali. Toate veniturile de la sursa originală până la destinația finală erau taxate – cu cât mai mare era volumul de bani, cu atât mai mare era suma comisioanelor. Șansa de a obține bani din comisioane fără riscuri a încurajat practicile de afaceri superficiale și înșelătoare. În zona de subprime, care se ocupa de clienții mai puțin informați și fără experiență erau frecvente acțiunile frauduloase. Expresia „rate incitante" a dat tonul în acest sens începând cu 2005, securizarea a devenit o manie. Era ușor și rapid să creezi titluri sintetice care mimau riscurile titlurilor reale, dar nu reflectau și costurile de cumpărare și menținere a împrumuturilor reale. Titlurile riscante puteau fi deci multiplicate mult peste stocul real de pe piață. Bancheri întreprinzători au împărțit CDO-urile în CDO-uri ale CDO-urilor sau CDO2, ba chiar și CDO3. Tranșele superioare ale CDO-urilor mai prost cotate obțineau cotații maxime. În felul acesta, s-au creat mai multe pasive de grad AAA decât active. Într-un final, produsele sintetice au ajuns responsabile pentru jumătate din volumul comercializat.

Mania securizării nu s-a limitat la ipoteci, ci s-a răspândit și spre alte forme de credit. Cea mai amplă piață sintetică era constituită din swap pe risc de credit (CDS).

Acest misterios instrument financiar sintetic a fost inventat în Europa, la începutul anilor 1990. CDS-urile timpurii erau acorduri personalizate între două bănci. Banca A, vânzătorul de swap (achizitorul garanției) era de acord să plătească o taxă anuală pentru o perioadă anume de ani către Banca B, cumpărătorul de swap (vânzătorul garanției), în schimbul unui portofoliu de împrumuturi. Banca B se obliga să acopere pierderile Băncii A derivate din acest portofoliu pe timpul schimbului. Înainte de CDS, o bancă care dorea să își diversifice portofoliul trebuia să cumpere sau să vândă segmente de împrumuturi, ceea ce era complicat, pentru că era nevoie de permisiunea debitorului; prin urmare, această formă de diversificare a devenit foarte populară. Termenii s-au standardizat și valoarea de piață a contractelor a crescut până la aproape o mie de miliarde de dolari până în 2000.

Fondurile de hedging au intrat pe piață în forță la începutul anilor 2000. Fondurile de hedging specializate pe credite activau efectiv ca niște companii de asigurări fără licență, colectând beneficii din CDO-uri și alte titluri pe care le asigurau. Caracteristica acestui instrument (CDO) este că, la fel ca un titlu ipotecar obișnuit, aduce deținătorului un anumit venit (rate scadente plus dobândă), însă permite totodată partajarea riscului aferent unui anumit portofoliu de credite ipotecare în mai multe categorii sau „tranșe” de risc. Avantajul procedeului CDO este că fiecare tranșă de titluri poate fi vândută separat și, deci, fiecare categorie de active financiare poate fi tranzacționată pe propria sa piață secundară, astfel încât prețurile (cursurile) respective se pot forma diferențiat, în funcție de gradul de risc.

Valoarea asigurării era adesea pusă sub semnul întrebării, deoarece contractele puteau fi atribuite fără anunțarea celorlalte părți. Această piață a crescut exponențial pană a ajuns să pună în umbră toate celelalte piețe, în termeni nominali. Valoarea nominală estimată a contractelor CDS este de 42,6 bilioane de dolari. Pentru a avea un punct de referință, această sumă este aproape egală cu suma averilor personale a tuturor cetățenilor Statelor Unite. Capitalizarea pieței titlurilor de valoare din SUA este de 18,5 bilioane dolari, iar piața de obligațiuni de trezorerie din SUA este de doar 4,5 bilioane de dolari.

Mania securizării a dus la o creștere enormă a folosirii efectului de levier. Pentru a deține obligațiuni obișnuite, era nevoie de o marjă de 10%; obligațiunile sintetice create prin swap pe risc de credit puteau fi comercializate cu o diferență de 1,5%. Acest lucru permitea fondurilor de hedging să obțină profit, prin exploatarea gradelor ierarhizate de risc, pe baza efectului de levier, scăzând beneficiile rezultate din riscuri. Situația era sortită unui deznodământ nefericit și exista deja un precedent în sensul acesta. Piața obligațiunilor ipotecare colaterale (CMO) începuse să se dezvolte în anii 1980. În 1994, piața tranșelor cel mai slab cotate – sau „deșeurile toxice", după cum erau numite – a explodat atunci când un fond de hedging de 2 miliarde de dolari nu a putut plăti suma datorată, ceea ce a dus la desființarea Kidder Peabody și la pierderi în valoare totală de 55 miliarde dolari. Dar nu s-a luat nici o măsură de reglementare. Fostul guvernator al Rezervei Federale, Edward M.Gramlich, l-a atenționat în particular pe președintele Rezervei Federale, Alan Greenspan, în privința comportamentului abuziv de pe piața ipotecară din sectorul subprime în 2000, dar atenționarea a fost trecută cu vederea. Gramlich și-a exprimat îndoielile în mod public în 2007 și a publicat o carte despre balonul din sectorul subprime, înainte ca prima criză să izbucnească. Charles Kindleberger, expert în crize, avertiza asupra crizei de pe piața locuințelor în 2002. Martin Feldstein, Paul Volcker (fost președinte al Rezervei Federale) și Bill Rbodes (funcționar superior la Citibank) au făcut și ei atenționări, dar fără efect. Nouriel Roubini a prezis faptul că balonul de pe piața imobiliară va duce la recesiune în 2006. După cum s-a scris recent în Wall Street Journal, existau multe fonduri de hedging care luaseră o atitudine prudentă pe piața locuințelor dar care „au suferit pierderi imense așteptând prăbușirea", astfel încât într-un final și-au abandonat pozițiile.

La începutul lui 2007 au apărut tot mai des semne ale dezastrului. Pe 22 februarie, HSBC l-a concediat pe directorul departamentului de împrumuturi ipotecare din SUA, admițând pierderi de 10,8 miliarde de dolari. La 9 martie, DR Horton, cel mai mare constructor de locuințe american, a avertizat în privința pierderilor ipotecare din sectorul subprime. Pe 12 martie, compania New Gentury Financial, unul dintre cei mai mari creditori din sectorul subprime, și-a suspendat tranzacționarea acțiunilor, în urma temerilor că firma se îndreaptă spre faliment. Pe 13 martie a fost raportat faptul că plățile întârziate ale ipotecilor și executările silite au atins noi cote maxime. Pe 16 martie, Accredited Home Lenders Holding a scos la vânzare 2,7 miliarde de dolari din registrul de împrumut a sectorului subprime cu o reducere serioasă, pentru a genera numerarul necesar operațiunilor de afaceri. La 2 aprilie, New Century Financial a invocat Articolul 11 referitor la protecția împotriva falimentului, după ce a fost forțată să reachiziționeze contravaloarea a miliarde de dolari investiți în credite problemă.

Pe 15 iunie 2007, Bear Stearns a anunțat că două mari fonduri ipotecare de hedging aveau probleme cu realizarea apelurilor în marjă. În cunoștință de cauză, Bear a creat o linie de credit în valoare de 3,2 miliarde dolari pentru a salva unul dintre fonduri, lăsându-l pe celălalt să se prăbușească. Capitalurile investitorilor, în valoare de 1,5 miliarde dolari, au fost în mare parte pierdute.

Eșecul din iunie al celor două fonduri ipotecare de hedging Bear Stearns a zguduit piețele, dar președintele Rezervei Federale Americane, Ben Bernanke, împreună cu alți manageri au reasigurat publicul că problema din sectorul subprime este un fenomen izolat. Prețurile s-au stabilizat, cu toate că fluxul de vești proaste a continuat neabătut. La data de 20 iulie, pierderile din sectorul subprime erau estimate de Bernanke la numai 100 miliarde dolari. Când Merrill Lynch și Citigroup au consemnat mari pierderi în cadrul obligațiunilor interne colaterale de debit, piețele au înregistrat într-adevăr o ușoară creștere. S&P 500 a atins o nouă cotă maximă la mijlocul lui iulie.

Abia la începutul lui august s-a tras semnalul de alarmă pentru piețele financiare. Momentul în care Bear Stearns a invocat protecția împotriva falimentului pentru două fonduri de hedging expuse creditelor din sectorul subprime și împiedicarea clienților de a retrage numerar de la un al treilea fond a provocat un adevărat șoc. După cum am menționat, Bear Stearns a încercat să salveze aceste entități prin furnizarea unui fond adițional de 3,2 miliarde de dolari.

Odată ce criza a izbucnit, problemele de pe piețele financiare au fost dezvăluite cu o rapiditate remarcabilă. Tot ce putea merge prost a mers prost. Un număr mare de puncte slabe a fost dezvăluit într-o perioadă foarte scurtă de timp. Căderea ce începuse în sectorul ipotecar subprime s-a extins curând în zona CDO, în special către cele sintetice constituite pe baza tranșelor superioare ale ipotecilor din sectorul subprime.

O altă analiză consideră criza financiară ca fiind doar un simptom al unei alte crize mai profunde, aceasta fiind o criză sistemică a capitalismului în sine.

Potrivit lui Samir Amin, scăderea constantă în ratele de creștere a PIB-ului din țările occidentale încă de la începutul anilor 1970, a creat un surplus de capital care a crescut în mod continuu. Deși exista surplus de capital, nu existau investiții suficient de profitabile pe piețele economiei reale. Alternativa a fost plasarea surplusului pe piața financiară, care a devenit mai profitabilă decât investițiile de capital în producție, mai ales datorită dereglementării pieței financiare. John Bellamy Foster consideră că scăderea ratelor de creștere a PIB-ului se datorează creșterii saturației pieței.

Unii, precum Peter J. Wallison de la American Enterprise Institute (What got us here?, decembrie 2008) cred că rădăcinile crizei financiare sunt împrumuturile subprime acordate de Fannie Mae și Freddie Mac, entități sponsorizate de către guvern. La 30 septembrie 1999, ziarul The New York Times scria că administrația Clinton a încurajat împrumuturile subprime: „Fannie Mae, cel mai mare garant national pentru credite ipotecare este tot mai constrânsă de administrația Clinton să extindă creditele ipotecare către persoane cu venituri mici și medii, dar și de proprii acționari pentru a-și menține creșterea extraordinară a profiturilor.

În anul 1995, când administrația Clinton era la putere, au făcut presiuni asupra băncilor care veneau în contradicție cu reglementările impuse de administrația Carter din 1977. Până în acel moment doar 65 % din familii dețineau case, restul de 35 % stăteau cu chirie. Acest procent a fost unul constant timp de mai mulți ani, iar administrația Clinton dorea creșterea procentajului deținătorilor de case. Aceasta s-a materializat prin presiuni făcute asupra băncilor, care trebuiau să acorde mai multe credite, dar și mai riscante.

Un studiu din anii 2000 (care cuprindea 305 orașe din America din perioada 1993-1998) a arătat că au fost acordate credite în valoare de 467 miliarde de dolari persoanelor cu venituri mici și medii („The community reinvestment act after financial modernization”, aprilie 2000).

Pe 30 septembrie 1999 ziarul New York Times spunea cu referire la facilitarea acordării împrumuturilor de către Fannie Mae că: „Intrând din ce în ce mai mult pe acest tip de creditare, Fannie Mae își asumă riscuri sporite care ar putea fi susținute fără probleme în vreme de prosperitate economică. Dar această instituție cu fonduri guvernamentale ar putea avea dificultăți pe timp de recesiune, necesitând intervenții de salvare din partea statului, la fel ca industria de economii și creditare în anii ’80.” Bula imobiliară s-a dezvoltat deodată cu bula bursei de la mijlocul anilor ´90. Astfel, oamenii care s-au îmbogățit substanțial datorită creșterii cotațiilor bursei, au cheltuit mai mult. Rata de economisire din venitul disponibil a scăzut de la 5% în 1990 la 2% în anul 2000, în felul acesta generându-se un supraconsum. Acest consum excesiv s-a materializat în cumpărarea de case mai mari sau mai bune. Colapsul bulei bursiere a ajutat la creșterea bulei imobiliare. După ce s-a pierdut încrederea în bursă, milioane de oameni au apelat la investiții în imobile privindu-le ca pe o aternativă sigură. Urmărindu-se reabilitarea economiei, FED a scăzut ratele dobânzilor (A).

Impactul crizei mondiale asupra țărilor emergente și în curs de dezvoltare

Criza actuală a captat atenția întregii lumi și depășește granițele sectoarelor afectate inițial. Alan Greenspan a definit recent această criză drept un “ tsunami al creditelor care apare o dată la un secol”, generată de un colaps ale cărui cauze profunde se regăsesc în sectorul imobiliar american. Unda de instabilitate s-a propagat de la un sector la altul, mai întâi din sectorul imobiliar în cel bancar și în alte piețe financiare, iar apoi în toate domeniile economiei reale. Valul de criză a depășit granița dintre domeniul public și cel privat, dat fiind că lovitura primită de situațiile financiare ale firmelor private a impus, actualmente, noi cerințe împovărătoare asupra finanțelor din sectorul public. Ea a depășit și granițele naționale din cadrul universului țărilor dezvoltate, iar acum avem motive să credem că această criză afectează țările emergente și alte țări în curs de dezvoltare.

Efectele crizei nu au întârziat să apăra și în celelalte țari.

Unul din efectele crizei este o reducere substanțială a exporturilor acestora, pe măsura ce ritmul rapid al expansiunii comerciale se va reduce drastic. Încetinirea duce la scăderea reală a volumelor tranzacțiilor comerciale.

În plus, criza are un efect negativ major asupra investițiilor în piețele emergente. Sursele externe principale de fonduri de investiții au scăzut drastic în cursul primului val de efecte.

Și intrările de capital străin au fost puternic afectate de criza financiară.

Încetinirea globală a redus cererea de bunuri de larg consum și de produse industriale, reducând câștigurile din exporturi, iar, pe măsură ce piețele de forță de muncă au scăzut, lucrătorii de peste hotare vor avea de suferit de pe urma impacturilor disproporționate asupra veniturilor lor. Prin reducerea cererii de bunuri de larg consum, o serie de întreprinderi au dat faliment sau au redus numărul angajaților și implicit salariile.

Acești factori au avut drept consecință scăderea PIB din majoritatea țărilor emergente, inclusiv România.

Mai mult chiar, efectele resimțite de țările în curs de dezvoltare nu s-au limitat la o scădere a veniturilor rezultate din investiții și exporturi și o încetinire a creșterii PIB-ului. Țările cu deficite ale balanțelor de plăți și fiscale mari au fost cele mai vulnerabile. Factorul care a accentuat problemele economiilor în curs de dezvoltare a fost faptul că aceste șocuri au fost simultane. În trecut, crizele majore din țările în curs de dezvoltare s-au concentrat la nivel regional – ca în cazul crizei financiare din Asia de Est dintre 1997-98 sau a crizei „tequilla” din America Latină, care a avut loc în 1995. Dar epicentrul crizei actuale este situat în economiile dezvoltate, din acest motiv ne așteptăm ca toate regiunile în curs de dezvoltare să fie afectate de șocuri.

Această simultaneitate a sporit riscurile unui declin global grav.

Impactul crizei economice internaționale asupra noilor state membre din Uniunea Europeană s-a dovedit a fi mult mai sever decât se anticipa

Un prim factor a fost accesul redus la finanțare externă, în condițiile în care necesitățile de finanțare externă sunt mai mici pentru țările care au un deficit de cont curent mai mic de 10% din PIB (Cehia, Ungaria, Polonia, Slovacia și Slovenia) și mai mari pentru țările care au înregistrat un deficit de cont curent mai mare de 10% din PIB (țările baltice, Bulgaria și România).

Un al doilea factor care explică impactul diferențiat al crizei asupra EU10 este starea în care se afla sistemul bancar. Băncile internaționale, în special din țările membre UE, joacă un rol foarte important în noile state membre și comportamentul acestor bănci în actualul context este cel care determină în mare parte disponibilitatea creditului și stabilitatea sistemului bancar în EU10. La rândul său, acest comportament depinde de nevoile de refinanțare ale băncilor mamă, stimulentele vizând reducerea gradului de indatorare în actualul context de criză și riscurile crescute care vin din partea ajustărilor cursului de schimb și a declinului macroeconomic.

Un al treilea factor de diferențiere este tipul de curs de schimb.

Există două țări (Slovacia și Slovenia) care s-au alăturat mecanismului ERM și, deci, au renunțat la posibilitatea de a face ajustări ale cursului de schimb și de a putea avea o politică monetară independentă. Există țări cu un regim de curs fix (Estonia, Lituania și Bulgaria) și economii cu un curs flotant (Cehia, Ungaria, Polonia și România). Raportul Băncii Mondiale subliniază că țările care au un regim flotant au înregistrat o depreciere bruscă a cursului de schimb pe parcursul crizei financiare.

Pe scurt, pe măsură ce timpul a trecut această recesiune globală s-a transformat în cea mai gravă recesiune de la Marea Depresiune/Recesiune din anii 1930.

Deși criza își are originile în SUA și Europa, iar atenția globală s-a concentrat măsurile politice ale administrațiilor acestora, toți actorii principali din sistemul internațional au fost nevoiți să ia măsuri urgente. Acest lucru este valabil și pentru țările în curs de dezvoltare, care dețin actualmente o pondere importantă din economia globală și fluxurile comerciale, precum și pentru institutele financiare internaționale (IFI), care își aduc contribuția la facilitarea funcționarii sistemului internațional și promovează dezvoltarea tuturor sectoarelor.

Multe țări în curs de dezvoltare au intrat în această criză cu avantajul că nu au fost afectate de șocurile din anii 1980 sau 1990. Întărirea politicilor lor macroeconomice – inclusiv a pozițiilor lor fiscale și externe, în multe cazuri – le-a făcut mai puțin vulnerabile.

Scenariile cele mai pesimiste nu sunt inevitabile, iar combinația de intervenții politice coordonate, planuri eficiente pentru sectoarele financiare, și prețuri mai mici pentru bunurile de larg poate contribui la reducerea efectelor crizei. Dar este esențial că țările în curs de dezvoltare să fie cât se poate de pregătite pentru evenimentele viitoare, pentru a reduce riscurile de recesiune.

Prima prioritate a acestora este să împiedice propagarea crizei financiare din sectorul bancar și sectoarele financiare nebancare afectate în alte sectoare. Din cauza legăturilor puternice dintre companiile financiare și sectoarele din întreaga lume, aceste efecte au început să-și facă simțită prezenta înaintea efectelor economiei reale din unele țări. Bursele de valori au scăzut dramatic, unele monede s-au depreciat substanțial, iar spredurile ratelor dobânzilor suverane au crescut din cauza „exodului spre investiții sigure” din piețele mondiale. La un nivel mai redus, exportatorii unora dintre țările în curs de dezvoltare se confruntă cu dificultăți în obținerea creditelor comerciale care sunt esențiale pentru ei, ceea ce ar putea afecta sectoarele exportului, care vor primi, în curând, lovitură dată de scăderea cererii peste hotare.

Așadar, exact ca și în cazul țărilor dezvoltate, este important ca țările în curs de dezvoltare să ia măsuri rapide, hotărâte și sistematice pentru a asigura evitarea consumului rapid al creditelor și colapsurile bancare la nivel local. Și în ceea ce privește extinderea garantării depozitelor, guvernele trebuie să stabilească praguri adecvate și să-și coordoneze politicile pentru a evita politicile de „pauperizare a competitorilor” prin devalorizări în scop competitiv, luând, totodată, măsuri de precauție împotriva efectelor pe termen lung ale pericolelor asupra moralului care ar vor îngreuna sarcinile viitoare ale autorităților de reglementare.

În general, administrațiile țărilor în curs de dezvoltare dispun de două instrumente macroeconomice principale de reacție la șocurile negative cu care sunt gata să se confrunte: politica monetară și politica fiscală.

Un mare risc este acela că, în cazul în care criza creditelor nu este rezolvată în mod eficient, economia globală ar putea intră într-o perioadă de deflație cum a fost cea din Japonia din timpul anilor 1990. În asemenea împrejurări, politica monetară standard nu va fi, probabil, eficientă în economiile dezvoltat Guvernele ar trebui să privească unele dintre intervenții drept măsuri temporare și să gasească o cale de ieșire din acestea după reînstaurarea stabilității economice. Guvernele trebuie să se asigure ca reacțiile pe termen scurt la criză nu vor crea vulnerabilități pe termen lung. Acolo unde recapitalizarea sistematică a băncilor devine necesară, important este să fie asigurate stimulentele pe termen lung și recapitalizarea prioritară a instituțiilor robuste. Suntem de acord că acest lucru este una din cele mai dificile măsuri în cadrul procesului de luare a deciziilor, dar instituțiile a căror insolvabilitate este evidentă trebuie recunoscute și gestionate adecvat, mai degraba decât să li se ofere lichidități care să agraveze problema.

Posibilitățile de retehnologizare industrială sunt limitate. Cu alte cuvinte, orice expansiune finanțată prin credite ar viza în primul rând capacitatea de producție. Dar dacă se vor confrunta cu o cerere scăzută și cu o capacitate excedentară, este puțin probabil pentru companiile din țările dezvoltate să dorească sau să poată contracta împrumuturi pentru o extindere financiară.

Spre deosebire de acestea, în țările în curs de dezvoltare, există posibilități mai mari de retehnologizare industrială finanțată cu credite, care poate spori șansele ca politica monetară să fie mai eficientă în țările care își pot permite să se folosească de ea. Nu toate țările vor putea face acest lucru; unele s-ar putea vedea nevoite să înăsprească politica monetară și să mărească ratele dobânzilor pentru a împiedică deprecierea accentuată a monedei sau ieșirile de capital. S-ar putea, însă, ca unele administrații să fie în măsură să ofere unele stimulente monetare reducând ratele dobânzilor și încurajând investițiile în sectoarele în care este cel mai probabil ca retehnologizarea industrială să aducă profit.

În ceea ce privește politica fiscală, administrațiile țărilor în curs de dezvoltare dispun de o multitudine de instrumente pe care le-ar putea folosi pentru a atenua lovitură șocului.

Guvernele care dispun de o oarecare libertate fiscală pot reacționa folosind anumite stimulente fiscale bine proiectate în economiile lor, pentru a genera o cerere la nivel intern care să poată compensa declinul preconizat al cererii de pe piețele externe.

Țările în curs de dezvoltare au necesități stringente care pot fi satisfăcute prin investiții publice. O asemenea necesitate este cea de construire a infrastructurii, în special după o perioadă în care creșterea sectorului privat a depășit, uneori, capacitatea sectorului public de a asigura infrastructură necesară susținerii acestei creșteri și infrastructura rurală, acolo unde există decalaje între infrastructura urbana și cea din zonele rurale.

Un al doilea sector de investiții este protecția socială și dezvoltarea umană, în vederea prevenirii transformării unui șoc temporar într-un declin permanent grav al avuției gospodăriilor mai sărace. Există multe programe care au fost evaluate pentru a se stabili dacă merită, sau nu, să primească investiții; guvernele trebuie să acorde prioritate protecției și extinderii celor care pot atenua în modul cel mai eficient impactul crizelor asupra celor mai sărace gospodării. Exemplele de astfel de programe care ar putea fi luate în calcul includ programele de transfer condiționat de lichidități pentru a sprijiniri copiii dezavantajati să își continue școala, cum este programul indonezian derulat pe durată crizei din 1997-98 (Cameron 2002), programele de oferire de locuri de muncă în domeniul lucrărilor publice (sau de bunăstare bazată pe muncă) cum ar fi Sistemul de Garantie a Angajarilor din India (Gaiha 2004), și subvențiile pentru consumul produselor de calitate inferioara (cele care nu sunt consumate decât de populația săraca).

În concluzie, este probabil ca factorii de decizie din țările în curs de dezvoltare s-au confruntat cu dileme a căror soluționare a depins în mare măsură de modul în care s-au comportat în perioadă de dezvoltare (de exemplu, să permită politici macroeconomice mai lejere sau mai aspre, sau să creeze mijloace de atenuare a șocurilor sau nu), precum și de modul în care șocurile globale afectează propriile lor economii. Capacitatea acestora de a reacționa la criză este determinată de posibilitățile mai mici sau mai mari ale piețelor emergente de a lua măsuri prudente anticiclice de creștere a cereri interne fara a sacrifica prea mult propriile principiile de bază. Aceste principii de bază includ pozițiile fiscale ale țărilor, nivelele datoriilor, ratele inflațiilor interne, și robustețea financiară a sectoarelor lor bancare.

Unele țări în curs de dezvoltare au posibilitatea de a face acest lucru, pe când altele au posibilități mai reduse, iar altele înregistrează șocuri ale credibilității și exoduri de capital în căutarea unor investiții de calitate mai bună.

Beneficiind de experiențele crizelor trecute, Fondul Monetar Internațional este în măsură să sprijine piețele emergente în a opera ajustările necesare ale balanțelor de plăți în vederea unor inversari de fluxuri de capital care ar trebui să ramână doar temporare. Și deși Banca Mondiala nu dispune de resursele sau instrumentele necesare pentru a oferi spijin major în ceea ce privește balanțele de plăți (și cu toate că nu aceasta este principala sarcină a acesteia), ea va colabora îndeaproape cu FMI pentru a oferi asistență suplimentară. Banca își poate prelungi substanțial împrumuturile și subvențiile, axându-se pe domeniile structurale și sociale care fac parte din mandatul său.

Una dintre cele mai mari provocări ale acestui secol este stabilirea unui set de valori fundamentale care să se aplice la o societate tranzacțională globală. Principiile fundamentale provin în mod tradițional de la o autoritate exterioară, cum ar fi religia sau știința. În momentul actual însă nicio autoritate nu a rămas necontestată. Singura sursă este cea internă. Un fundament solid pe care se pot construi principiile este cel al recunoașterii propriei imperfecțiuni. Imperfecțiunea este o condiție universal umană, astfel încât ea poate fi aplicată unei societăți globale.

Imperfecțiunea dă naștere reflexivității, iar reflexivitatea poate crea condiții de dezechilibru instabil, sau altfel spus, condiții de criză economică și politică.

Este esențial să evităm un asemenea set de condiții. În primul rând trebuie să acceptăm realitatea, societatea așa cum este ea, o formă de organizare socială dezirabilă. Societatea deschisă în care oamenii pot avea încredere trebuie să fie diferită de actuala stare de lucruri. Ea trebuie să servească drept ideal. O societate tranzacțională suferă de o lipsă a valorilor sociale. Societatea privită ca un ideal trebuie să remedieze aceste lipsuri.

Democrația trebuie să asigure un mecanism al procesului decizional colectiv care să deservească interesele comunității. Ea este menită să atingă același obiectiv în cazul procesului decizional colectiv ca și mecanismul de piață în cazul procesului decizional individual. Acesta este principiul democrației reprezentative. El presupune un anumit tip de relație între cetățeni și reprezentanții lor. Candidații exprimă în fața cetățenilor valorile pe care le reprezintă, iar cetățenii aleg apoi persoana ale cărei idei sunt similare cu ale lor. Însă candidații au observat că aleșii, reprezentanții, nu își îndeplinesc întru totul promisiunile și obiectivele, acest fapt ducând la deteriorarea relațiilor, a stării de echilibru. Procesul se degradează și mai mult atunci când electoratului nu-i pasă de faptul că persoanele pe care le-a ales înșeală și mint, atâta timp cât acestea îi reprezintă interesele personale.

Fiecare candidat realizează că orice joc are drept finalitate un câștig material, miza jocului nemaifiind valorile de bază. Concluzia este că actuala zonă democratică este departe de echilibru.

Ceea ce se confirmă în cazul politicului se confirmă și în cazul valorilor sociale. Din multe puncte de vedere, valorile sociale sunt inferioare valorilor de piață. Ele nu pot fi cuantificate nu pot nici măcar fi identificate. Nu pot fi reduse la un numitor comun și anume, banii.

Cu toate acestea, o comunitate bine definită are valori bine definite. Membrii săi pot sau nu să respecte aceste valori, dar cel puțin știu care sunt ele. Noi nu trăim într-o astfel de comunitate. Ne este greu să decidem ceea ce este bine și ceea ce este rău. Amoralitatea piețelor subminează moralitatea, chiar și în acele zone în care societatea nu se poate dispensa de ea. Nu există un consens asupra valorilor morale.

Întotdeauna a existat corupție, dar în trecut oamenilor le era rușine să recunoască acest lucru și încercau să îl ascundă. Trebuie să recunoaștem că perfecțiunea nu poate fi atinsă și să încercăm să corectăm deficiențele aranjamentelor existente.

Toate aceste aspecte negative ale societății duc la apariția unei crize: corupția,dezechilibrul de valori, poziții, funcții, incompatibilitatea dintre posturi și funcții.

Esența constă în faptul că aceste incidente, accidente sau crize au efect deosebit de grav asupra maselor de oameni și nu asupra celor care îi reprezintă. Și se ajunge la această stare de conflict din cauza faptului că unul sau mai multe subiecte politice încearcă, doresc să își însușească anumite obiecte, pretind la ocuparea aceluiași spațiu sau a aceleași poziții.

Ce presupune conceptul de societate deschisă ca ideal? În primul rând pentru a se restabili un echilibru, trebuie să se facă apel la un set de valori, dar și la maniera în care acestea sunt puse în practică. Societatea deschisă presupune corectarea erorilor și a exceselor, dar recunoaște absența unui criteriu obiectiv pe baza căruia acestea să poată fi evaluate. Trebuie să admitem că majoritatea a căzut în acest colaps din cauza substituirii tuturor celorlalte valori cu cele monetare, fapt care împinge societatea la dezechilibru primejdios și înăbușă aspirațiile umane.

CAPITOLUL 3. IMPACTUL CRIZEI MONDIALE ASUPRA ROMÂNIEI. CRIZA FINACIARĂ ȘI ECONOMIA ROMÂNIEI

Canale de transmitere a crizei financiare. Impactul crizei la nivel economic.

„Efectele crizei financiare internaționale s-au extins și asupra economiei României. Totuși, din punct de vedere al impactului direct, sistemul bancar a fost puțin afectat întrucât nu a fost expus la active toxice, precum și datorită măsurilor prudențiale și administrative adoptate de-a lungul timpului de către Banca Națională a României.

Indirect însă, criza financiară internațională și mai ales consecința ei evidentă – recesiunea din țările dezvoltate – se extinde asupra economiei românești pe mai multe canale. Pe canalul comercial, încetinește creșterea exporturilor sau chiar le reduce. Pe canalul financiar, limitează accesul la finanțare externă, și astfel restrânge volumul creditării, și generează dificultăți în serviciul datoriei externe private.

Pe canalul cursului de schimb, reducerea finanțărilor externe s-a reflectat în deprecierea monedei naționale. Pe canalul încrederii, a avut loc o retragere a investitorilor din țările est-europene.

Aceasta a avut drept efect manifestarea pe piața monetar-valutară a unor momente de panică și atacuri speculative, precum cel din luna octombrie din România, care a făcut necesară intervenția BNR.

În sfârșit, pe canalul efectelor de avuție și bilanț are loc deteriorarea activului net al populației și al companiilor,ca urmare a ponderii ridicate a creditelor în valută(corelate cu deprecierea leului) și a scăderii prețurilor activelor mobiliare și imobiliare de la valori speculative, nesustenabile (de tip „bubble”).”

Impactul crizei globale financiare și crizei de încredere s-a făcut simțit în economia reală. Au fost deja lovite sectoarele economice care sunt printre primele ce reacționează puternic la schimbările ciclice (de exemplu, industria auto și aviatică, industria informatică și alți furnizori de componente). De regulă, acestea sunt industriile unde efectele negative ale schimbării se reflectă în „atitudinile” oamenilor, adică tendința lor de a economisi mai mult și de a cheltui mai puțin. În plus, tot ele poartă povara oricărei scăderi a activității de investiții și a eforturilor de reducere a costurilor din alte industrii.

Concluzionând, transmiterea crizei internaționale în economia României a avut atât efecte directe, cât și efecte indirecte datorate vulnerabilităților locale.

Pe plan internațional:

Criza financiară internațională a condus la :

creșterea costului capitalului

disponibilitatea fondurilor

lipsa de încredere în sistemul financiar

Recesiunea globală :

scăderea PIB global

scăderea averii

falimente pe piața internațională

Prețurile mărfurilor :

scăderea prețurilor cauzată de scăderea cererii ( produse metalurgice,petrol)

România – efecte directe:

Scăderea producției industriale: dependența de cererea internațională. Sectorul industrial face parte din lanțul producției internaționale ( 70% din exportul României este în zona EURO )

Diminuarea exporturilor și a importurilor

Diminuarea fluxului de capital străin

Deprecierea și volatilitatea ridicată a monedei naționale.

Creșterea primei de risc și a costului de finanțare. CDS, dobânzi ridicate pe piața interbancară.

România – efecte indirecte :

Stoparea creditării puternic afectată de costul de finanțare și de creșterea incertitudinii

Creșterea șomajului, scăderea averii populației a condus la scăderea consumului

Diminuarea cererii externe și interne dar și creșterea costurilor de finanțare repoziționarea planurile de investiții, având ca rezultat scăderea sau amânarea investițiilor în economie.

Riscuri privind activitatea financiară:

creșterea creditelor neperformante, afectată de scăderea veniturilor și scăderea averii populației

diminuarea profitului și lipsa de finanțare a firmelor

expunerea la riscul valutar

Scăderea încasărilor bugetare rezultând un deficit bugetar ridicat (venituri fiscale directe: impozit pe profit și pe venit; venituri indirecte : TVA)

Deci, vulnerabilitatea crescută a României este corelată cu criza internațională, având drept puncte slabe: scăderea activității economice, dependență de capital străin, nevoia de finanțare externă și expunerea la volatilitatea cursului valutar.

Prin urmare, criza a ajuns să afecteze economia reală a României.

De-a lungul perioadei de criză, s-a ridicat întrebarea dacă pragul critic al crizei a fost depășit. Deși părerile specialiștilor sunt împărțite, câteva aspecte strâns legate de interdependențele complexe din interiorul și din afara piețelor financiare ne sugerează faptul că problemele vor continua, cu o magnitudine și pe un orizont de timp încă greu de anticipat.

În primul rând, în pofida intervențiilor ferme ale autorităților, sentimentul de neîncredere al investitorilor persistă, ceea ce face ca multe segmente ale pieței financiare, în particular cele legate de securitizare și finanțare pe termen lung, să rămână încă vulnerabile. Creșterea primelor de risc și scumpirea finanțărilor afectează direct și indirect o multitudine de actori economici, având consecințe la nivelul economiilor reale, care dau semne clare de încetinire a creșterii economice sau chiar de recesiune.

În al doilea rând, corecțiile la nivelul valorii activelor par să aibă un spectru larg și, deocamdată, impredictibil. Deși ajustările s-au concentrat la nivelul pieței ipotecare rezidențiale și al segmentului pieței financiare care o deservește, complexele legături ale acestora cu alte componente ale sectorului financiar și real au determinat tensiuni neașteptate la nivelul prețurilor altor categorii de active financiare, precum obligațiunile emise de corporații sau municipalități.

Este cunoscut faptul că, în momentul producerii unui șoc, piețele financiare tind să suprareacționeze (overshooting), după care analizează și digeră informația, prețurile activelor financiare ajustându-se în funcție de riscul perceput. Cum însă la nivelul piețelor financiare corecțiile valorilor activelor continuă, avem dovadă că riscurile nu au fost încă deplin înțelese și că piețele se confruntă, în continuare, cu incertitudini.

În al treilea rând, problema corectitudinii evaluării instrumentelor financiare complexe (de tipul celor care au avut la bază împrumuturile acordate debitorilor neperformanți) rămâne deschisa. În consecință, există posibilitatea de a asista la noi dezvăluiri de pierderi din partea instituțiilor financiare.

Efectele crizei și măsuri anticriză adoptate în România

În România, răspunsul la efectele adverse ale crizei nu poate fi similar celui formulat de unele state europene sau celui din SUA. Există câteva diferențe între economia românească și aceste economii, care nu permit copierea pur și simplu a pachetelor de măsuri dezvoltate acolo. În esență, este vorba despre faptul că economia românească are un deficit de cont curent mare, care indică dependența acesteia de finanțarea externă. Se poate alege între reducerea ordonată a acestui deficit sau în reducerea lui de către piață în condițiile actuale de tensiune și neîncredere, cu consecințe dramatice pentru cursul de schimb și pentru creșterea economică.

Chiar dacă derularea procesului de ajustare economică nu poate fi planificat cu precizie, totuși, promovarea unor politici economice coerente și credibile ar putea evita producerea unei ajustări dezordonate (hard landing). Numai o concentrare a combinației de politici macroeconomice pe procesul de ajustare a dezechilibrului extern (deficitul de cont curent) și a celui intern (deficitul bugetar) poate duce la susținerea unei aterizări line a economiei și la ameliorarea percepției investitorilor străini.

Un pericol pentru aplicarea acestei strategii coerente de ajustare ordonată a dezechilibrului extern îl constituie prognozele din ce în ce mai pesimiste elaborate de diferite instituții privind creșterea economică din România și care merg până la a anticipa o creștere negativă.

Pericolul constă în aceea că, factorul politic, dând crezare acestor prognoze, ar putea să trateze problema emoțional, adoptând măsuri de relaxare fiscală și salarială, care nu ar face decât să agraveze criza.

Chiar dacă este evident că o serie de domenii care până în 2008 au constituit motoarele creșterii economice (activitățile mobiliare, financiar-bancare, importurile de autoturisme, industria metalurgica, industria chimică, industria constructoare auto) au cunoscut scăderi semnificativ, există totuși domenii (IT, telecomunicații, industria alimentară și a medicamentelor, servicii publice) care se pot dezvolta și care pot menține creșterea economică în teritoriu pozitiv. În același timp trebuie ținut cont că este necesar un efort de refacere a încrederii consumatorilor în evoluția economiei, încredere ce a fost redusă substanțial .

Se recomandă măsuri care să asigure reducerea ordonată a deficitului de cont curent la niveluri sustenabile, prin diminuarea deficitului bugetar și adaptarea mai bună a mix-ului de politici la magnitudinea deficitelor.

Astfel, ponderea cheltuielilor publice pentru investiții trebuie crescută. De asemenea, trebuie pregătită mai bine absorbția de fonduri europene și adoptarea unor acorduri de finanțare cu organisme internaționale începând cu Comisia Europeană și Banca Centrală Europeană.

Sectorul privat trebuie să restabilească corelația dintre salarii și productivitatea muncii care să-i asigure competitivitatea externă. Aceste politici vor reduce incertitudinea și vor reda încrederea în evoluțiile viitoare ale economiei.

O altă strategie (de politica monetară a BNR ) este țintirea inflației, care este în strânsa conexiune cu criza financiară actuală și cu problemele cu care țara noastră se confruntă. Optiunea pentru adoptarea țintirii inflației ca strategie de politica monetară a fost justificată de necesitatea realizării unei dezinflații sustenabile.

Implementarea strategiei de țintire a inflației nu a fost ușoară nici înainte de apariția crizei financiare și dominant fiscală. Intrările masive de capital, poziția de debitor net a BNR față de sistemul bancar și mecanismul de transmitere a politicii monetare s-au combinat, astfel că, între 2005 și 2007, au existat perioade în care anticipațiile inflaționiste și aprecieri accentuate ale monedei au coexistat. Aceasta a ridicat o dilemă serioasă pentru banca centrală. Creșteri ale ratei dobânzii, necesare pentru a aduce anticipațiile în linie cu ținta de inflație, atrăgeau și mai multe capitaluri străine, apreciind nesustenabil leul. Odată cu declanșarea crizei financiare în iulie 2007, o parte dintre aceste condiții a dispărut.

Astăzi BNR tinde să fie creditor net al sistemului bancar, iar intrările de capital străin s-au atenuat în mod semnificativ. Dar aceasta nu simplifică implementarea politicii monetare. Dimpotrivă, criza financiară a sporit volatilitatea pe piețele monetară și valutară și tinde să amplifice încetinirea activității economice. Pe de o parte, reducerea finanțărilor externe și existența dezechilibrelor externe mari au declanșat deprecierea leului, care alimentează inflația și face necesară o rată a dobânzii relativ înaltă. Mai mult, cei cu datorii în euro și alte valute, și astfel sistemul financiar, sunt vulnerabili la o depreciere semnificativă a leului. Pe de altă parte, rate mai înalte ale dobânzii ar tinde să frâneze creșterea economică și, mai mult, ar crea costuri pentru cei ce au datorii, riscând să destabilizeze sectorul financiar. În aceste condiții apare problema delicată a compromisului dintre obiectivele politicii monetare: asigurarea stabilității prețurilor și asigurarea stabilității financiare.

Friedman (1968) și Phelps (1968) au arătat că nu există compromis pe termen lung între inflație și șomaj. De aici rezultă că obiectivul pe termen lung al politicii monetare trebuie să fie atingerea unei inflații scăzute și stabile. S-a observat că inflația scăzuta și stabilă ajută creșterea economică sustenabilă pe termen lung.

În consecință, inflația scăzută și stabilă reprezintă atât un scop în sine, cât și un mijloc de realizare a unei creșteri economice sustenabile (Bernanke, 2006).

Eficiența politicii monetare în atingerea acestui obiectiv este însă limitată dacă nu există stabilitate financiară. Unul dintre principiile macroeconomice de bază afirma că fricțiunile pe plan financiar influentează în mod substanțial ciclul de afaceri. Astăzi, pe plan mondial, acest lucru este foarte evident. Băncile centrale ale lumii încearcă să mențină stabilitatea financiară și să evite recesiunea și depresiunea economică.

Experiențele anterioare par să confirme viziunea conform căreia inflația este principala sursă de instabilitate financiară. De obicei perioade caracterizate de inflație înaltă au fost și cele cu instabilitate financiară severă și cu crize la nivelul sectorului bancar sau au fost urmate de recesiune în urma adoptării de către autorități a unor măsuri inadecvate de temperare a inflației.

Totuși, literatură economică recentă evidențiază faptul că un nivel scăzut al inflației nu reprezintă o conditie suficientă pentru asigurarea stabilității financiare pe termen lung (Crockett, 2003). În economiile contemporane, un nivel scăzut și stabil al inflației a condus la crearea unui climat economic nou, care necesită reconsiderarea cu rigurozitate a relației dintre stabilitatea prețurilor și stabilitatea financiară.

Ca atare, s-a trecut la deschiderea unui nou front de luptă, cel consacrat combaterii instabilității financiare. În acest sens, experiența unor țări asiatice din anii 1997-1998 și actuală criză economică și financiară conduc la reconsiderarea măsurii în care banca centrală deține capacitatea de a asigura concomitent stabilitatea prețurilor și stabilitatea financiară în ipoteza în care realizarea acestora necesită adoptarea unor măsuri conflictuale.

Experiența României a arătat ca stabilitatea financiară prezintă o importanță deosebită pentru stabilitatea prețurilor. Pe bună dreptate, România a fost criticată pentru întârzieri în dezinflație. Acestea s-au datorat reformelor structurale insuficiente. Țara noastră a realizat o rată medie de dezinflație de 5,8 puncte procentuale pe an în perioadă 2000-2007, în paralel cu menținerea stabilității sistemului financiar. Dar dacă BNR ar fi suplinit acest deficit de reforme prin creșteri mai abrupte ale ratelor dobânzii situația financiară a firmelor și a gospodăriilor s-ar fi deteriorat. Și astfel s-ar fi deteriorat stabilitatea financiară a sectorului bancar. Incapacitatea menținerii stabilității financiare nu poate să conducă decât la o reinflamare a inflației.

Guvernatorul Băncii Naționale a României pune accent și pe intervențiile valutare. Astfel, prin adoptarea țintirii inflației s-a optat pentru a face cât mai mult loc pieței în stabilirea cursului de schimb. Totuși, au fost situații când fluctuațiile leului au fost cu mult în afara limitelor justificate de fundamentele cursului de schimb. Așa a fost cazul de mai multe ori în intervalul 2004-2007, când au existat intrări masive de capital și leul s-a apreciat foarte mult. Așa s-a întâmplat, în anumite perioade, și după declanșarea crizei financiare internaționale actuale. Acestea au fost motivele pentru care s-a adoptat o flotare controlată a cursului de schimb. Ceea ce nu înseamnă că se intervine în piața valutară în mod discreționar. Politica BNR privind intervențiile pe piața valutară a fost ghidată de filozofia conform căreia o volatilitate înaltă a cursului de schimb este dăunătoare atât pentru obiectivul privind inflația, cât și pentru sănătatea financiară a sectorului real și a celui financiar. Cu această filozofie, BNR a promovat un curs de schimb flotant, care i-a permis atât să utilizeze valențele pieței libere și să descurajeze comportamentele speculative, cât și să evite aprecierile excesive.

Criza financiară actuală a introdus o inversare abruptă a trendului de apreciere a leului, cu importanțe episoade de volatilitate. Așa cum, în trecut, intrările de valuta au supraapreciat leul cu mult peste nivelul indicat de factorii fundamentali ai cursului de schimb, astăzi reducerea finanțării externe și incertitudinea tind să determine deprecieri ale leului nejustificate de factorii fundamentali ai cursului de schimb. Rezervele cumpărate pe piața valutară în momentele de supraapreciere servesc astăzi pentru intervenții pentru calmarea deprecierii leului.

Vulnerabilitatea crescută a României este strâns legată de criza internațională.

Ca puncte slabe avem:

scăderea activității economice

dependența de capital străin

nevoia crescută de finanțare externă

expunere la volatilitatea cursului valutar

Ca factori stabilizatori avem:

apartenența la UE ;

sistem bancar solvabil în care marii jucători cu capital și-au asumat un angajament pe termen lung în România

rezerva valutară la un nivel ridicat și stabil

datoria externă sub nivel critic

Ca suport avem :

angajamente ferme luate pentru reforme structurale și investiții publice

fonduri structurale europene

suport asigurat din partea instituțiilor financiare internaționale: FMI, EU, BERD, BM, BEI.

Ca speranțe :

corecția rapidă a dezechilibrelor (dificit cont curent, inflație, cheltuieli guvernamentale, creșteri salariale peste productivitate) și crearea unor fundamente mai solide pentru creșterea sustenabilă pe baza convergenței reale

pe termen mai lung revenirea creșterii economice la PIB potențial

România a resimțit impactul crizei economice și financiare mondiale mai intens decât multe alte țări din ECSE. În anul 2009, PIB a scăzut cu 7,1%, un regres evident în special în activitatea de construcții. Creșterea producției industriale a fost, de asemenea, negativă în anul 2009, operațiunile comerciale s-au redus dramatic, cu exporturi care au scăzut cu 18% de la un an la altul, iar importurile s-au diminuat, cu mai mult de 34% de la an la an. Deficitul de cont curent a scăzut brusc la numai 4,2% din PIB în anul 2009 (comparativ cu 11,6% în anul 2008), în timp ce Investițiile Străine Directe (ISD) au scăzut cu mai mult de 60%. Rata șomajului a crescut ușor de la declanșarea crizei economice, însă rămâne relativ scăzută comparativ cu țările din regiune și alte țări UE, la 7,3% în luna iulie 2011, conform datelor Eurostat. După nivelurile foarte mari din anii anteriori crizei economice, creșterea volumului de credite în sectorul privat s-a redus semnificativ începând cu sfârșitul anului 2008. Rămâne ușor pozitivă de la un an la altul de la mijlocul anului 2011, însă în general, accesul limitat la creditare acționează ca un obstacol încă asupra cererii interne.

În anul 2010, s-au făcut eforturi ca economia să iasă din recesiune – însă în mare măsură nu s-a reușit – astfel că PIB-ul a continuat să scadă cu 1,3%. O defalcare detaliată a evoluției trimestriale a PIB este prezentată în Graficul 1 de mai jos. Acesta arată că ratele de creștere trimestrială s-au menținut ușor negative de la an la an pe parcursul anului, iar în T1 2011 au devenit pozitive. Totuși, de la trimestru la trimestru, rata de creștere în T4 2010 a fost ușor pozitivă, situându-se la 0,1%. În general, declinul anual în PIB de 1,3% a fost mai puțin grav decât au prezis majoritatea analiștilor.

Graficul 1: PIB trimestrial, creștere anuală în termeni procentuali

Sursa: Autoritățile naționale.

Indicatori macroeconomici mai recenți furnizează dovezi suplimentare că activitatea economică se redresează încet. Exporturile au crescut substanțial, cu mai mult de 20% de la un an la altul în 2010, comparativ cu o accelerare de 14%, în aceeași perioadă, a importurilor – a se vedea Graficul 2. Prin urmare, exporturile nete ajută la redresare, similar cu tendința altor țări din regiune.

Graficul 2: Activitatea comercială în modificare anuală în termeni procentuali

Sursa: Autoritățile naționale prin serviciul de date CEIC.

Producția industrială lunară a revenit la ratele de creștere pozitive anuale în luna noiembrie 2009 și a crescut cu 5,5% în medie în anul 2010. Graficul 3 prezintă o defalcare detaliată a evoluției producției industriale pe durata crizei economice. Se vede că sectorul este schimbător lunar, însă tendința generală este cu siguranță una de îmbunătățire.

Graficul 3: Producția industrială, modificare anuală în termeni procentuali

Sursa: Autoritățile naționale.

Totuși, ca aspect negativ, ISD nete continuă să scadă și au continuat să scadă în anul 2010 cu aproximativ 26% față de anul 2009 când au înregistrat o scădere puternică. Încă o scădere s-a înregistrat în prima jumătate a anului 2011. ISD reprezintă acum aproximativ 2% din PIB, un nivel mic pentru o economie cu nivelul de dezvoltare al României și un indicator al scăderii mondiale a încrederii investitorilor pe durata crizei economice.

Autoritățile au răspuns în moduri diferite la efortul de a face față celor mai grave efecte ale crizei economice. Cadrul general al programului de răspuns la criza economică al Guvernului României (GR) l-a reprezentat Acordul Stand-by (ASB) pe o perioadă de doi ani în valoare de 13 mld. EUR pe care autoritățile române l-au solicitat de la Fondul Monetar Internațional (FMI) în luna martie 2009. ASB a făcut parte dintr-un pachet extern de salvare, mai mare. Acesta a fost explicit legat de un împrumut suplimentar în valoare de 5 mld. EUR acordat de EU, împreună cu un angajament de 1 mld. EUR de la Banca Mondială (BM) și 1 mld. EUR de la Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BERD). Anunțul cu privire la acest sprijin în valoare de 20 mld. EUR din partea principalelor instituții financiare internaționale a avut un impact pozitiv major asupra încrederii și a indicat o hotărâre fermă a comunității internaționale de a ajuta România pe durata crizei economice.

Aspectul cel mai problematic al politicii economice din ultimii doi ani a fost în domeniul fiscal. GR a prevăzut inițial un program de stimulente economice, care urma a fi lansat în luna februarie 2009, în valoare de 13 mld. EUR, cu investiții majore planificate în infrastructură. Totuși, capacitatea – atât fiscală, cât și tehnică – de a implementa acest program nu era instituită, având în vedere circumstanțele din acea perioadă. Pentru 2010, GR a convenit cu FMI asupra unui deficit general guvernamental țintă de 6,8% din PIB (pe baza lichidităților). Pentru a realiza acest lucru, autorităților li s-a solicitat să implementeze unele măsuri extrem de drastice și dificile din punct de vedere politic, inclusiv o reducere cu 25% a salariilor în sectorul public, o reducere cu 15% în majoritatea transferurilor privind prestațiile sociale, și o creștere de 5% în cota de TVA (la 24%) începând cu luna iulie 2010 (cea din urmă fiind propusă în locul reducerii cu 15% a pensiilor, măsură care a fost declarată neconstituțională). În luna martie 2010, Parlamentul a aprobat o nouă lege privind responsabilitatea fiscală, urmărind să îmbunătățească planificarea fiscală pe termen mediu și înființarea Consiliului Fiscal.

Spre finalul anului 2010, autoritățile au implementat o nouă serie de măsuri, așa cum s-a convenit cu FMI. Au fost aduse modificări importante legii pensiilor, a fost implementat un sistem unic de salarizare în sectorul public și a fost adoptat bugetul pe anul 2011, care avea prevăzut ca țintă un deficit general guvernamental de 4,4% din PIB. Conform celor mai recente date, deficitul bugetar pentru anul 2010 s-a menținut la 6,5% din PIB, încadrându-se în țintele de deficit convenite cu FMI. Programul s-a finalizat cu succes și Consiliul Director FMI a aprobat un ASB în valoare de 3,5 mld. EUR la sfârșitul lunii martie 2011. Acesta se află în strânsă legătură cu alte împrumuturi de la instituții financiare internaționale, în speță: 1,4 mld. EUR și 0,4 mld. EUR de la UE și de la BM. Aceste progrese reprezintă o realizare importantă pentru GR, având în vedere natura politică sensibilă a multora dintre măsurile necesare pentru a respecta programul.

În ceea ce privește latura monetară, Banca Națională a României (BNR) a răspuns scăderii economice printr-o relaxare monetară graduală și a redus rata dobânzii cheie de politică monetară în mai multe etape de la 10,25% în ianuarie 2009 la 6,25% în mai 2010. Această rată s-a menținut neschimbată începând cu jumătatea lunii septembrie 2011. Una dintre cele mai mari provocări pentru BNR a fost menținerea inflației sub control în pofida atât a creșterii globale a prețurilor alimentelor și energiei, cât și a efectului unic al majorării TVA în iulie 2010.

Ca urmare a dublului impact al acestor forțe, inflația a cunoscut o accelerare în a doua jumătate a anului 2010, menținându-se, de la un an la altul, până în luna decembrie, la 8%, nerespectând astfel ținta inflaționistă a BNR de 3,5 ± 1% pentru 2010. Aceasta a crescut în continuare în prima jumătate a anului 2011 ajungând la 8,4%, însă rata anuală a încetinit semnificativ de atunci (deoarece efectul de bază al majorării TVA a expirat) situându-se la 4,25% în luna august 2011. BNR a revizuit în creștere obiectivul de inflație pentru sfârșitul anului 2011 la 5,1%, însă rata efectivă poate ajunge la un nivel mai mic, deoarece un sezon agricol foarte bun ar diminua temporar presiunea asupra prețurilor la alimente. Graficul 4 prezintă mai detaliat evoluția Indicelui Prețurilor de Consum (IPC).

Graficul 4: Modificările anuale ale IPC în termeni procentuali

Sursa: BNR

Cerințele privind rezerva minimă atât pentru pasivele în valută, cât și în lei, au scăzut în cursul anului 2009. Raportul atât al pasivelor în lei pe termen lung, cât și pe termen scurt a fost redus de la 20% la 18% la finalul anului 2008. Pe de altă parte, cerințele privind rezerva obligatorie de 40% pentru pasivele în valută cu scadența de peste doi ani au fost eliminate în întregime în martie 2009, în timp ce raportul pasivelor în valută pe termen scurt a fost redus gradual de la 40% la 25% între iunie și noiembrie 2009, și cu încă 20% la începutul lunii aprilie anul acesta. În pofida fluctuațiilor temporare, rata de schimb a leului s-a menținut relativ stabilă în 2010 la aproximativ 4,2 față de EUR, cunoscând o ușoară depreciere cu 6% în medie comparativ cu anul 2009.

Primul ASB încheiat cu FMI a fost însoțit de Inițiativa Europeană de Coordonare în domeniul Bancar, cunoscută și ca „Inițiativa Viena”, în baza căreia cele nouă instituții principale de credit cu capital străin, active pe piața din România (care dețin o cotă de piață de aproximativ 70%), s-au angajat să-și mențină expunerea existentă față de economie și să majoreze capitalul în vederea menținerii unei rate de adecvare a capitalului de peste 10%. Inițiativa s-a dovedit de succes în România, deoarece sectorul bancar a rămas lichid și bine capitalizat pe durata crizei financiare, iar rata de adecvare a capitalului s-a menținut cu mult peste cerința minimă, la 14,7% în decembrie 2010. În septembrie 2010, companiile-mamă străine s-au angajat să-și mențină expunerea existentă față de economie și, în baza unor scenarii aferente testelor de stres convenite cu BNR, să majoreze capitalul și să mențină o rată de adecvare a capitalului la minim 10% pe durata desfășurării programului. În martie 2011, filialele băncilor străine care operează în România și-au reafirmat angajamentul pe termen lung față de economia țării.

După trei luni consecutive de creștere negativă a volumului de credite la începutul anului 2010, activitatea de creditare a instituțiilor de credit a cunoscut, din nou, o ușoară creștere, iar creșterea volumului de credite în sectorul privat s-a menținut de la un an la altul, până în februarie 2011, la 4,2% (a se vedea Graficul 5). Totuși, proporția creditelor neperformante (CN), ca procent din total, a continuat să crească și s-a situat la 13,6% în iulie 2011 (în baza unei definiții internaționale comparabile că CN este un credit care înregistrează restanțe de 90 de zile sau mai mult și pentru care au fost inițiate procedurile legale).

Graficul 5: Creșterea volumului de credite în sectorul privat, modificare anuală în termeni procentuali

Sursa: Autorități naționale prin serviciul de date CEIC.

Una dintre cele mai încurajatoare trăsături din ani din România este angajamentul ferm față de stabilitatea macroeconomică în contextul unei situații deosebit de dificile. Prin urmare, au fost create condițiile pentru o redresare economică în 2011. Cu toate acestea, expansiunea economică din 2011 a fost una modestă. Atât autoritățile, cât și FMI au estimat o creștere de 1,5% în 2011, care s-a aliniat mai mult sau mai puțin așteptărilor pieței.

La începutul lunii septembrie 2011, perspectiva pe termen scurt a fost supusă unor riscuri și incertitudini semnificative. În timp ce majoritatea analiștilor economici se așteaptu ca în România creșterea economică din 2012 să depășească nivelul anului 2011, acest lucru este supus revizuirii în scădere, depinzând de rezultatul crizei îndatorărilor în zona Euro. În vederea atingerii potențialului de creștere economică pe termen mediu, menținerea unui angajament ferm față de reformele structurale este de maximă prioritate pentru autorități în vederea creșterii încrederii investitorilor în economia națională și a consolidării imaginii României ca fiind o destinație atractivă pentru investiții străine. În cea mai recentă evaluare a sa, FMI a solicitat în mod justificat GR să continue reformele în domeniul muncii și protecției sociale, să controleze cheltuielile din întreprinderile de stat și să grăbească procesul de privatizare al câteva active deținute de stat. De asemenea, a subliniat necesitatea de a întări substanțial capacitatea tehnică și administrativă a României de absorbție a fondurilor structurale și de coeziune disponibile ale UE, ceea ce este o prioritate pentru GR.

Așa cum se arată în diverse analize și sondaje efectuate în țară, există încă importante puncte slabe în mediul de afaceri. Spre exemplu, raportul Doing Business 2011 al BM plasează România pe locul 56 din cele 183 de economii analizate. Acesta evidențiază deficiențe permanente cu privire la plata taxelor și la procedurile de insolvență, domenii în care România se clasează pe poziția 151 și respectiv 102. În graficul 6 este prezentată o imagine de ansamblu asupra acestor punctaje. De asemenea, Business Environment and Enterprise Performance Survey (BEEPS), un studiu în care sunt analizate percepțiile a aproape 12.000 de întreprinderi din 29 de țări, realizat de BERD împreună cu BM în 2008-2009, continuă să evidențieze aceste impedimente din domeniul afacerilor. Conform acestui studiu, aproape 28% din toți antreprenorii români care au participat la sondaj au identificat cotele de impozitare ca fiind cel mai mare obstacol în desfășurarea operațiunilor comerciale.

Graficul 6: Doing Business 2010 vs. 2011 – Romania pe subcategorii

Sursa: BM

După 20 de ani de tranziție, în baza a numeroase studii, există dovada clară a unei legături pozitive între reforme și creșterea economică. Economia României poate profita de redresarea globală, deși nu se știe cu siguranță când ar putea avea loc acest lucru. România dispune de o bază economică diversificată, de numeroase avantaje competitive și de un potențial de recuperare semnificativ, având în vedere că PIB-ul actual pe cap de locuitor reprezintă numai 45% din media europeană (estimare 2010) pe baza parității puterii de cumpărare. Însă acest potențial nu va fi atins fără implementarea reformelor identificate în prezentul raport.

Percepția opiniei publice

Sǎ vorbești despre crizǎ a devenit o normalitate. Ceea ce pânǎ acum ceva timp pǎrea doar o amenințare sau o exagerare acum face parte din aproape orice discuție și e neobișnuit ca cineva sǎ nu evalueze efectele crizei asupra lui sau a familiei sale. Toate dialogurile par sǎ înceapǎ cu „criza economicǎ”.

Efectul psihologic al crizei a atras schimbǎri fundamentale în comportamentul de consum atât la nivel mondial, european cât și național. În urma mai multor studii (printre care și studiul Deloitte privind tendințele de consum) s-a ajuns la ideea potrivit cǎreia a luat naștere un nou tip de consumator, care preferǎ produsele utile și durabile, care renunțǎ la achizițiile impulsive și analizeazǎ cu atenție deciziile de cumparare, cântǎrind prețurile, calitatea și valoarea pe care o aduc produsele inovatoare. Criza economico-financiarǎ s-a dovedit a fi o experiențǎ de învățare pentru consumatori.

Printre noile tendințe identificate în studiu se remarcǎ utilizarea tot mai frecventǎ a internetului și a canalelor noi de media pentru a stabili cel mai bun preț; consumatorii preferǎ produse care respectǎ principiile dezvoltǎrii sustenabile și ale comerțului echitabil; de asemenea, mǎrcile proprii ale retailerilor câstigǎ teren în defavoarea mǎrcilor naționale, datoritǎ prețului mai mic, care devine astfel preț de referințǎ.

Uniunea Europeană este unul dintre cele mai ambițioase proiecte din istoria modernă și contemporană, prin care s-a reușit instaurarea unui climat de pace și stabilitate într-un context postbelic turbulent. Obiectivul proiectului european este exprimat într-un mod foarte sugestiv de către unul dintre artizanii săi, Jean Monnet, care într-un discurs suținut la Washington pe 30 aprilie 1952 afirma:”Noi nu unificăm state, ci unim oameni.” (Monnet, 1952) Acest deziderat, care sintetizează rațiunea de a fi a Uniunii Europene, a devenit un laitmotiv al tratatelor, un slogan comunitar, un principiu director al instituțiilor europene. Apropierea față de cetățeni, transparența decizională și deschiderea către participarea publică sunt enunțate în majoritatea documentelor oficiale redactate sau promulgate de forurile decizionale europene. Forța argumentativă a”Uniunii oamenilor” a fost diluată de mai multe manifestări ale opiniei publice europene, ceea ce relevă un decalaj între realitatea tratatelor și realitatea percepută de cetățeni. Ne referim aici, în principal, la refuzul Irlandei de a susține Tratatul de la Lisabona (2007), la respingerea Constituției Europene de către cetățenii Olandei și Franței (2005), la veto acordat de irlandezi Tratatului de la Nisa (2001), la refuzul Danemarcei de a ratificat Tratatul de la Maastricht (1992). Toate aceste reacții ale europenilor s-au constituit în momente de cotitură ale proiectului european, prilejuind regândirea relației dintre Uniunea Europeană și cetățenii statelor membre.

Probabil că niciunul dintre momentele critice descrise mai sus nu a creat la fel de multe vulnerabilități proiectului european ca actuala criză economică. Acest aspect poate fi cuantificat, dacă analizăm cum a evoluat încrederea cetățenilor din statele membre în Uniunea Europeană. În perioada 2008 – 2011 încrederea europenilor în UE a scăzut de la 47% la 36%. Comparând aceste rezultate cu Eurobarometrele realizate în perioadele de reactivitate publică, descoperim un aspect deosebit de îngrijorător. În prezent, capitalul de încredere pe care europenii sunt dispuși să îl investească în proiectul european este mult mai redus decât în momentul organizării referendumurilor naționale pentru ratificarea Tratatului de la Nisa în 2001 (-17%), a Constituției Europene în 2005 (-8%) sau a Tratatului de la Lisabona în 2007 (-21%).

Criza euro a devenit în scurt timp o criză a Uniunii Europene, scoțând la iveală disensiuni mai vechi, resentimente, diferențe culturale, decalaje socio-economice și disparități regionale. În mod cert, criza economică a provocat multiple convulsii proiectului european – convulsii macroeconomice, financiare, sociale, tehnologice, comerciale etc. Mai mult decât atât,”criza a forțat, în mod brutal, redeschiderea dosarului “finalității” UE – de ce există Uniunea Europeană?”. Criza a lovit în punctul cel mai nevralgic al Uniunii, respectiv în rațiuneasa de a fi. pentru UE, criza economică este, în primul rând, o criză identitară și de valori. Criza a forțat revenirea la esențial, Europa fiind supusă la teste sistematice de validitate și legitimitate. Indecizia politică de la nivel european, absența unui răspuns coordonat la criză, distanțarea constantă față de europeni, confuzia instituțională și deficitul democratic sunt numai câteva dintre aspectele care orientează în prezent analizele sociologice și politice despre criza euro. Actuala”criză euro” este, de fapt, o criză a Uniunii Europene. ”Criza euro”este expresia dureroasă a unei crize identitare, care a măcinat Uniunea multe decenii și care, sub presiuni economice extreme, pare să îi amenințe însuși fundamentul valoric și ideologic. Pentru Europa, criză economică nu face decât să scoată la lumină adevărata “criză europeană”, cea identitară, iar aceasta zdruncină chiar piatra de temelie a proiectului european – încrederea și bunăstarea popoarelor Europei prin coeziunea economică și socială.

Eurobarometrele recente ne oferă dovezi ale unei realități alarmante – europenii nu mai au încredere în UE, în instituțiile sale și nici în capacitatea sa de a face față provocărilor economice. În acest sens, o perspectivă comunicațională asupra crizei economice dinUE pare a fi un pas firesc făcut în direcția remedierii problemei centrale – criza identitară, ancorată într-un acut deficit de comunicare. Perspectiva comunicațională se sprijină pe o bună înțelegere a mecanismelor economice și politice, care orientează reacțiile UE în raport cu criza.

În România consumatorii sunt mai conservatori (oamenii, în general) și mentalitǎțile se schimbǎ greu și în mod diferit. Nu se observǎ mari diferențe între consumatorul de dinainte de revoluție și cel de acum, cel de dupǎ 20 de ani: românii vor un stil de viațǎ modern, dar cu valori tradiționale. Pentru a ințelege comportamentul consumatorilor români trebuie sǎ fie ințeles contextul socio-politic, dar mai ales psihologia consumatorului în general.

Companiile știu foarte bine că oamenii au, în continuare bani, dar nu vor să-i cheltuie, de frica unor pierderi mari în viitor. Prin urmare, trebuie sǎ gǎseascǎ punctul sensibil, prin care sǎ-i determine sǎ cumpere. Astfel marile companii au fǎcut apel la studii mari de marketing pentru a determina care este psihologia consumatorilor pe timp de crizǎ.

Consumatorii traversează o stare de insecuritate generală, care se repercutează în planul încrederii față de branduri. Dezvoltarea tehnologică din ultimii ani contribuie la accentuarea stării de panică întrucât predicțiile sumbre, veștile despre eșecurile si căderile  petrecute într-un anumit loc, ca efect al crizei economice globale, proliferează aproape instantaneu pe plan mondial.

Cu cât teama este mai mare, cu atât consumatorul îsi ponderează si îsi organizează mai bine cheltuielile. El devine mai rațional în ceea ce priveste decizia de cumpărare si este mai atent la produs, la calitățile intrinseci ale acestuia mai mult decât la partea emoțională si aspirațională care înconjoară brandul. Petrece mai mult timp căutând mărfuri durabile si este mai înclinat să amâne achizițiile si să cumpere mai puțin.

Criza economică mondială a adus schimbări în comportamentul de consum. Majoritatea oamenilor reușesc să se adapteze la noile condiții de piață, în timp ce o parte din populație se declară în panică, devenind uneori istericǎ, făcând tot posibilul să restrângă cheltuielile – marii consumatori dinainte de recesiune devin principalii clienți ai cabinetelor de psihologie – datoritǎ stresului cotidian și al fricii de a nu-și mai putea achita ratele, datoriile, creditele fațǎ de bǎnci.

Consumatorii mari, adicǎ patronii care au investit în tehnologie, imobile și afaceri sunt primii panicați. Omul de rând, consumatorul obișnuit fiind mai aproape de pragul de minim – acesta cunoaște foarte bine starea de „a face economie, de a nu cheltui, de a nu cumpǎra decât dacǎ este stric necesar.”

Alegerile se fac în funcție de preț poate  mai mult ca niciodatǎ. Se pune în balanțǎ raportul calitate – preț, loialitatea cumpǎrǎtorului se destramǎ mult mai ușor iar din toatǎ transformarea asta au de câștigat doar acei vânzǎtori / companii care se adapteazǎ cererii.

Criza economică este percepută ca venind din Occident și având repercusiuni și în România. În actualele condiții economico- financiare, mass-media rămâne principala sursă de informare și este urmat de internet. Percepția generală este că în România de pe urma crizei cei care pierd sunt oamenii obișnuiți, iar cei care câștigă sunt politicienii și bancherii. Majoritatea se simt afectați negativ de criza economică și se așteaptă la repercusiuni asupra locului de muncă.

Pentru majoritatea, economisirea de bani prin reducerea cheltuielilor este prima măsură de protecție în fața crizei.Cei care intenționează să facă economii în bancă preferă detașat ca monedă RON sau EURO.

Criza și efectele crizei sunt percepute diferit în funcție de gradul de îndatorare a fiecăruia dintre noi.

CAPITOLUL 4. CONCLUZII

Crizele au caracterizat piețele financiare, atât în perioadele de integrare economică, cât și în cele de dezintegrare economică. Există studii conform cărora în ultimii 120 de ani frecvența, durata și bilanțul crizelor nu s-a modificat substanțial (Bordo și alții, 2001), însă metodologia de gestionare a lor se modifică evident, deoarece se schimbă nivelul de dezvoltare și inovare a sistemelor financiare. În plus factorii interni joacă un rol demn de luat în seamă. Printre aceștia se numără creșterea înceată sau explozia creditului intern. Deși atât investitori naționali, cât și cei străini pot fi la originea crizelor, nu se poate afirma că investitorii străini constituie principalul grup destabilizator.

Referitor la situația internațională actuală, dacă examinăm criza financiară internațională care în prezent cuprinde și România, putem reliefa cauze structurale, cât și implicații ale ei. Persistența și adâncirea crizei financiare internaționale trebuie să inducă o revedere și îmbunătățire a supravegherii și reglementării piețelor financiare.

Metodologia de gestiune a acestor situații de criză a impus de la început formarea unor organisme financiare specializate, care să găsească soluții și căi de ieșire din situații destabilizatoare a sistemelor financiare, însă politica promovată de aceștia nu întotdeauna s-a dovedit a fi adecvată. Astfel, Fondul Monetar Internațional, ca și Banca Mondială, sunt două instituții internaționale (cu vocații globaliste), adesea chemate să vină în sprijinul ieșirii din sărăcie a națiunilor. Percepția generală este însă că, de fapt, aceste instituții nu fac decât să contribuie la adâncirea suferinței popoarelor din țările respective, prin faptul că acordând unele împrumuturi guvernelor la putere, le condiționează, astfel, să opereze ajustări structurale ale economiei, suportate masiv prin reducerea cheltuielilor sociale. Crearea unor datorii externe constituie, de altfel, un instrument vechi și foarte eficient de manevrare a evoluțiilor din cadrul unor economii, obligându-le pe acestea să participe la jocul economic global, în interesul creditorilor. Mai grav este faptul că multe dintre politicile FMI prin care s-a forțat în special liberalizarea prematură a pieței de capital au contribuit la instabilitatea globală.

Criza actuală care și-a pus amprenta supra tuturor statelor este una fără precedent. Cauzele acestei crize sunt atât de natură macroeconomică cât și microeconomică. Această criză reprezintă o adevărată provocare pentru sistemele financiar-bancar, economic, social.

Statele implicate în această criză o pot considera o oportunitate, criza putând fi privită și în sens pozitiv, aceasta ducând la remodelarea sistemului economic, reconstrucția acestuia, ținând cont de metode și strategii noi de management.

Dupa o tranzitie cu multe sincope, România a reușit să relanseze creșterea economică. Începand din anul 2000, Produsul Intern Brut a crescut cu o rată medie anuală 4,1%.

Cele mai dinamice sectoare au fost: comerțul, construcțiile, transportul si comunicațiile, industria prelucrătoare, mai ales pe bază de resurse naturale (prelucrarea lemnului și a produselor din lemn; celuloza; hârtie și produse din hârtie; produse din cauciuc și mase plastice, materiale de construcții, construcții metalice și produse din metal etc.).

În comparație cu anul 1990, când indicele dezvoltării umane era de 0,772, s-a înregistrat un avans determinat atât de relansarea creșterii economice, cât și de îmbunătățirea parametrilor speranței de viață și educație.

În condițiile creșterii duratei de viață și scăderii natalității, s-a remarcat un proces de îmbătrânire demografică, care va ridica probleme pentru dezvoltarea durabilă, sub aspectul echilibrului între generații și al instabilitățiiii sistemului public de pensii și al altor sisteme de protecție socială a vârstnicilor.

Mortalitatea infantilă și mortalitatea maternă, deși în scădere, se mențin totuși la rate înalte comparativ cu cele din UE.

Sistemul public de sănătate a suferit și suferă de subfinanțare cronică. În condițiile în care cererea de servicii medicale a crescut, serviciile sunt costisitoare, iar resursele financiare alocate și alocabile sunt scăzute.

În ceea ce priveste educația, s-a evidențiat creșterea nivelului general de susținere, reflectată de sporirea ponderii populației care a absolvit învățământul superior și scăderea ponderii celor care au absolvit cel mult scoala generală.

O altă problemă a reprezentat-o și o reprezintă determinarea calității procesului educațtional. În parte, acesta este un rezultat al deficitului de resurse cu care se confruntă sistemul educațional.

Indicator sintetic al bunăstării, veniturile populației din Romania marchează decalaje impresionante față de țările europene. Veniturile banești disponibile, estimate la paritatea puterii de cumpărare, erau în 2001 de aproape nouă ori mai mici decat media la nivelul UE-15.

Evoluția veniturilor a fost marcată în anii 1990 de erodarea puternică a puterii de cumpărare sub influența inflației și de recesiunea care a însoțit procesul de restructurare a economiei, iar după anul 2000 de relansarea cresșterii economice și scăderea inflației.

Odată cu sporirea caștigurilor salariale, s-au adâncit inegalitatea veniturilor și polarizarea socială. Conform estimărilor realizate de specialiștii INS, în anul 2004 veniturile disponibile ale celor mai bogati 20% dintre locuitorii României erau de 4,9 ori mai mari decât veniturile de care dispuneau cei mai saraci 20%.

Procesul de bipolarizare a veniturilor a generat adâncirea fenomenului de sărăcie și limitarea coeziunii sociale. În anul 2003, sărăcia afecta viața a 25,1% din populația României, iar 12% nu depășea pragul de 2,15 dolari pe zi.

După anul 2000, reducerea sărăciei a avut loc în condițiile creșterii nivelului general al veniturilor, creștere de care a beneficiat și populația cu venituri mici, dar în proporții mult mai mici decat populația cu venituri mari.

Elasticitatea mare a parametrilor sărăciei la creștere economică este o premisă importantă a politicii de combatere a sărăciei, în condițiile menținerii tendinței de creștere economică din ultimii ani.

Restrângerea sărăciei impune politici de susținere a veniturilor din zona săracă a distribuției pe transferuri sociale în favoarea familiilor cu copii, a populației din afara pieței muncii și a șomerilor, precum și pe majorarea salariului minim. De asemenea, promovarea unor politici de dezvoltare a capitalului uman și de ocupare, menite sa susțină capacitatea de a realiza venituri mai mari și mai sigure, se înscrie în rațiunea progresului pentru dezvoltare durabilă.

Debutul anului 2008 părea pentru România un an al relansării economice, odată cu creșterea PIB-ului și a salariului mediu pe economie. Se preconizau creșteri salariale în sectorul învățământ (Ordonanța Guvernului nr.15/2008) și o îmbunătățire a nivelului de trai al populației. Ultimele luni ale anului 2007 anunțau prognoze economice optimiste.

Banii trimiși de românii plecați la muncă în străinătate păreau să contribuie la redresarea economiei și la aprecierea monedei naționale.

Procesul de integrare în Uniunea Europeană și efortul României de a se alinia standardelor europene au înscris economia națională pe o traiectorie ascendentă, având efecte stimulative pentru investițiile străine, din ce în ce mai numeroase (vezi privatizarea Dacia și a Sidex Galați, care aduceau statului pierderi importante). Odată cu admiterea României în UE și cu deschiderea oficială a granițelor Uniunii, la 1 ianuarie 2007, România a făcut un pas important în dezvoltarea sa politică, economică și socială.

Avantajele acestei aderări au fost curând vizibile. Accesul liber al produselor, serviciilor și capitalurilor autohtone pe Piața Unică, accesul la fondurile structurale, creșterea fluxurilor de investiții străine directe sunt beneficii care se înscriu în sfera economică. Siguranța sporită la locul de muncă, îmbunătățirea stării de sănătate a populației, creșterea nivelului de trai, libertatea cetățenilor de a se stabili oriunde în Europa reprezintă beneficii de natură socială, iar participarea la procesul decizional la nivel european, stabilitatea sistemului democratic, siguranța cetățenilor, consolidarea poziției statului în raport cu ceilalți membri ai Uniunii, participarea la elaborarea și dezvoltarea politicilor comune sunt beneficii de ordin politic.

Deschiderea granițelor și a pieței forței de muncă a însemnat pentru numeroși cetățeni români o șansă reală de a-și căuta locuri de muncă mai bine plătite în străinătate și de a se stabili în alte țări membre ale Uniunii Europene. Emigranții români care muncesc în diferite state europene au trimis sume importante de bani în țara de origine.

Aceste sume au avut o contribuție importantă la Produsul Intern Brut și au influențat pozitiv o economie sărăcită, reușind să-i confere o notă de echilibru. Deschiderea frontierelor a însemnat pentru unii români o oportunitate în plus pentru extinderea propriilor lor afaceri în spațiul comunitar, dincolo de teritoriul național (vezi cazul cunoscutului om de afaceri Dinu Patriciu și istoricul inaugurării benzinăriilor Rompetrol în Franța).

Fondurile Uniunii Europene au devenit accesibile și pot constitui un sprijin real pentru comunitățile locale, prin încurajarea inițiativei private, crearea de locuri de muncă și realizarea unei infrastructuri moderne în regiunile defavorizate.

Cetățenii au devenit tot mai interesați de politica Uniunii și de modalitățile în care pot accesa aceste fonduri pentru a-și dezvolta afacerile și pentru a asigura comunității în care trăiesc un nivel de trai decent.

Prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă oamenii au aflat ce înseamnă această uniune, care este istoricul ei și ce beneficii poate aduce statutul de membru pentru dezvoltarea societății. În presă s-a vorbit mult despre avantajele integrării și mult prea puțin despre costuri. Românii puteau afla care le sunt oportunitățile și cum le sunt reprezentate interesele.

România și-a exprimat intenția de a adera la NATO și Uniunea Europeană odată cu căderea regimului comunist și deschiderea către valorile democratice ale Europei Occidentale. Inițial, acest obiectiv de politică externă a reprezentat un ideal, dar mai apoi timidele demersuri angajate de primele guverne (1992-1996, 1996-2000) au lăsat să se înțeleagă orientarea clară pe care avea să o urmeze țara noastră în decursul următorilor ani. Fiecare guvern a lăsat succesorilor acest ideal. Odată cu guvernarea 2000-2004, obiectivul integrării a devenit prioritar atât pe agenda politică, cât și pe agenda massmedia.

Se spune că accederea României în Uniunea Europeană a fost facilitată de câștigarea statutului de membru NATO, la 4 aprilie 2004, deoarece prin consolidarea rolului de membru activ al Organizației, țara noastră devenea un furnizor de securitate și era în măsură să ofere un mediu propice investitorilor străini, pentru dezvoltarea afacerilor.

România a devenit stat membru al UE la 1 ianuarie 2007, în timpul guvernului Tăriceanu. Prin semnarea tratatului de aderare, se încheia un proces început la mijlocul anilor `90 de către guvernele anterioare. Din 2007 și până în prezent, decidenții politici și-au fixat ca obiectiv principal alinierea la standardele europene, prin măsuri specifice de ordin legislativ și printr-o amplă refomă a justiției. Reforma a fost cerută în mod insistent de Uniunea Europeană, pe fondul problemelor de corupție din sectorul public.

Conform Indicelui de Percepție a Corupției lansat de Transparency International la 23 septembrie 2008, România obținea 3,8 puncte din 10, punctaj cu o zecime superior celui din anul precedent. România urca în clasamentul statelor membre ale Uniunii Europene, ocupând penultima poziție. Acest indice obținut de România nu putea fi subiect de mândrie sau satisfacție, având în vedere că această creștere era de doar 0,1 și reprezenta un trend inerțial

Un alt domeniu important pentru sănătatea economiei este cel bursier. Piața bursieră a parcurs o perioadă de consolidare în intervalul ianuarie 2007-iunie 2008. Numeroase companii cotate la Bursă au marcat profit, variațiile indicilor bursieri nu au înregistrat scăderi alarmante, chiar și fluctuațiile de curs valutar au fost mai mici. Însă bursa românească este influențată de cea de pe Wall Street și orice fluctuație în plan mondial se resimte și în cifrele și graficele bursei noastre.

Dezvoltarea economică a României depinde în mare măsură de îndeplinirea acestui obiectiv, care odată atins, aduce populației un nivel de trai mai bun și o stare de mulțumire la nivelul societății.

În timp ce România se afla în plin proces de reformă și anunța creștere economică, în lume lua amploare un fenomen ce avea să se resimtă curând și în plan național: inițial la Bursă și mai apoi la nivelul întregii economii.

În SUA, ravagiile produse de uragane și manifestări meteorologice extreme au afectat destul de serios economia. Statele Unite au avut probleme cu furnizarea de carburanți sau electricitate. Și acesta pare să fi fost doar începutul unui fenomen care avea să destabilizeze mari economii.

În fapt, avem de-a face cu un proces care se desfășoară cu o anumită ciclicitate în timp. Omenirea s-a mai confruntat cu acest fenomen în trecutul său și iată că în toamna anului 2008 acest dezechilibru economic major îsi făcea din nou simțită prezența, inițial în SUA, ulterior la nivel global.

Aceste crize (cea din anii 1929-1933 și cea actuală) pot fi privite ca fenomene de echilibrare în cadrul fazelor de modernizare și dezvoltare a societăților, însă efectele lor sunt unele dintre cele mai nedorite: șomajul, stagnarea economică, imposibilitatea oamenilor de a-și asigura un trai decent, diminuarea considerabilă a veniturilor statului și corelativ, sporirea sarcinilor financiare pentru ajutorarea celor lăsați fără posibilități de muncă, declinul bancar, falimentul unor mari coloși industriali, etc.

“Actuala criză financiară și economică mondială zdruncină serios baza economică a lumii globalizate. Criza globală a decimat micile afaceri și marile corporații, băncile cele mai solide și economiile ținute de unii sub saltea. Mai rău, state care făceau obiectul unor studii de caz pentru reușitele în creșterea economică și crearea prosperității generale sunt acum amenințate cu falimentul. Când o uzină sau o bancă dau faliment pare firesc, dar falimentul statelor poate să genereze efecte în lanț care sunt imprevizibile. Certitudinea crizei naște însă o incertitudine care zdruncină încrederea experților, liderilor politici, a colectivităților și indivizilor”.

Se poate spune că actuala criză se aseamănă cu precedenta deoarece ea s-a format într-un mod asemănător: crahul bancar la bursa financiară din New York a marcat începutul marii crize economice din 1929-1933, iar destabilizarea Bursei de pe Wall Street din 2008 a marcat debutul crizei mondiale din prezent.

Efectele actualei crize pot fi extrem de grave, mult mai profunde și mult mai extinse decât cele ale “marii depresiuni” din anii `30. La începutul secolului 20, interdependența actorilor din Sistemul Internațional nu avea amploarea celei din prezent.

Ceea ce numim globalizare astăzi presupune nu doar multiple relații și interacțiuni între indivizi, state și organizații, ci și un înalt grad de interconectare, integrare și omogenitate în sistem. Globalizarea este un fenomen economic, social, politic și cultural în curs de cristalizare. Globalizarea economică și dezvoltarea pieței globale se realizează prin tranzacții permanente între state care nu pot supraviețui doar din resurse proprii, prin dezvoltarea corporațiilor și a companiilor multinaționale care își extind afacerile dincolo de granițele naționale, având importante profituri de pe urma activităților economice pe plan mondial.

Dacă la început am vorbit despre Uniunea Europeană și despre beneficiile economice ale integrării, acum e cazul să privim cu atenție la politicile în plan intern care se axează pe eliminarea efectelor nedorite ale crizei. Nu bine ne-am bucurat de avantajele acestei aderări că brusc acestea au fost umbrite de apariția unui fenomen care e de natură să provoace reducerea sau sistarea activităților economice în care erau angrenați mii de oameni.

Actuala criză are rolul de a aduce în atenția publică problemele grave din economie. Aceste probleme par a fi consecința “firească” a politicilor macroeconomice“neinspirate” adoptate în ultimii ani. Creșterea economică națională s-a dovedit a fi de natură nesănătoasă pentru că ea s-a bazat pe consum (finanțat pe datorie). În plus, România a ajuns în situația de a contracta un nou împrumut extern de la FMI care sporește neîncrederea în sistemul economic.

În concluzie, oamenii ar trebui să fie mult mai bine informați cu privire la aceste politici, pentru că tot ceea ce se întâmplă are impact asupra socialului. În fond, a deține informația înseamnă să nu poți fi manipulat atât de ușor.