Criza In Uniunea Europeana. Cazul Grecia

Introducere

Beneficiile unei monede unice se regăsesc la nivel microeoconomic și se consideră că nu sunt epuizate până nu sunt cuprinse toate țările din lume. Există patru beneficii ale ratelor de schimb fixate în mod irevocabil: scăderea costurilor volatilității ratei de schimb, reducerea costurilor de tranzacție, a incertitudinii, dar și scăderea „preferinței locale”. Deși politica monetară este percepută ca neputincioasă în influențarea variabilelor reale pe termen lung, UE poate fi apropiată de o zonă monetară optimă.

Am ales această temă deoarece consider că efectele crizei în zona euro nu vor dispărea în următorii ani, iar situația actuală se va înrăutăți dacă în afară de statele salvate până în prezent o altă țară din zona euro se va prăbuși. Acest lucru va afecta randamentele obligațiunilor din întreaga europă precum și capacitatea sistemului bancar de a împrumuta, prin contagiune. Aceste efecte ar putea fi extrem de puternice în cazul colapsului Spaniei sau al Italiei. Liderii UE trebuie să găsească o modalitate de reasigurare a piețelor că datoriile publice a acestor două țări sunt sustenabile. Alminteri, creșterea rapidă a costurilor de împrumutare poate rezulta în imposibilitatea acestor două țări de a se mai putea finanța de pe piețele financiare.

Lucrarea este structurată în trei capitole.

În primul capitol am prezentat istoricul monedei euro. Aici am făcut referire la etapele creării monedei unice euro și la evoluția pe care a avut-o de-a lungul timpului. În al doilea capitol am prezentat impactul crizei în economia actuală. Am făcut referire în acest capitol la situația economico – monetară la nivel mondial, la nivel european și la nivelul statelor membre UE din afara zonei euro. În capitolul al treilea am prezentat rolul pe care îl are Grecia în actuala criză economică și impactul asupra euro și a țărilor din regiune. În acest capitol am analiyat și evoluția economică a Greciei pentru a putea evidenția care au fost principalele cauze care au dus la apariția crizei.

Am încheiat lucrarea prin prezentarea de concluzii și propuneri pentru îmbunătățirea situației actuale de criză din UE.

În elaborarea lucrării, am abordat diferite metode uzuale în ceea ce privește documentarea științifică, precum: studiul bibliografic din literatura de specialitate internă și internațională; informarea, prelucrarea și prezentarea rezultatelor studiului în formă sintetică; formularea concluziilor și a propunerilor.

Capitolul I Istoricul monedei euro

1.1 Drumul spre moneda unică euro

Evoluția către formarea Uniunii Monetare a presupus eforturi deosebite din partea țărilor membre. A fost o problemă dificilă, care a necesitat și impuns în permanență intense negocieri legate de armonizarea politicilor economice, unificarea reglementărilor fiscale, schimbarea legislațiilor în domeniu, crearea Sistemului Monetar European și a unității de cont europene într-o primă etapă și, în final, a unei monede unice. Pentru a se putea ajunge la aeastă monedă unică au trebuit parcurse mai multe faze intermediare în procesul integrării economice și monetare și transferarea competențelor de la instituțiile naționale către cele comunitare.

Prin Tratatul de la Roma, în urma căruia a luat naștere CEE, s-a stabilit ca obiectiv construirea unei Piețe Interne Unice, care să aibă de politici comune sau armonizate.

Unii autori consideră punctul de pornire al cronologiei uniunii economice și monetare în Europa l-ar putea apariția Tratatului de la Roma, care a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 1958. În ultimă instanță, UEM reprezintă una dintre realizările integrării europene, probabil cea mai importantă de până acum. Cu toate acestea, cei care au creat Tratatele de la Roma nu se gândeau încă la o monedă unică, obiectivele tratatelor inițiale fiind mult mai limitate.

Alți autori consideră punctul de pornire anul 1989, atunci când Consiliul European a decis să inițieze realizarea UEM până la sfârșitul secolului. Cu toate acestea, consider trebuie să ținem cont de primii pași pe calea integrării monetare europene, care au debutat la mijlocul anilor ’60. Primele încercări de integrare monetară nu au avut întotdeauna succes, iar progresele au alternat cu eșecuri. Cu toate acestea, realizările din această perioadă, precum și unele dintre învățămintele desprinse au fost esențiale pentru conturarea procesului de integrare monetară care a fost în cele din urmă demarat în anii ’90.

Luând în considerare toate aceste aspecte, punctul de pornire cel mai potrivit ar părea a fi așadar anul 1962 precum și publicarea unui document al Comisiei Europene cunoscut sub denumirea de Marjolin Memorandum. Acesta din urmă a lansat prima dezbatere pe tema integrării monetare la nivel comunitar și a încurajat adoptarea primelor măsuri, deși foarte limitate, în domeniul cooperării monetare. Cu toate acestea, deoarece sistemul Bretton Woods garanta stabilitatea cursurilor de schimb în general, statele membre au considerat că aceasta putea fi asigurată în interiorul CEE fără a fi necesare noi acorduri instituționale la nivel comunitar. Prin urmare, nu a fost adoptată nicio măsură în urma acestui memorandum, exceptând înființarea Comitetului guvernatorilor băncilor centrale din statele membre ale CEE

(Comitetul guvernatorilor) în anul 1964. Acesta s-a adăugat Comitetului monetar prevăzut la articolul 105 alineatul (2) din Tratatul CEE.

Inițial, Comitetul guvernatorilor avea un mandat foarte limitat, dar, în timp, acesta a câștigat treptat în importanță, devenind nucleul cooperării monetare între băncile centrale ale țărilor Comunității. În acest sens, comitetul a elaborat și a gestionat cadrul de cooperare monetară, care a fost instituit ulterior la nivel comunitar. Activitatea comitetului s-a dovedit utilă și în etapa finală a trecerii la UEM.

În anul 1969, Comisia Europeană a prezentat un plan (Planul Barre) de creare a unei identități monetare distincte în Comunitate. Pe baza acestuia, șefii de stat sau de guvern, reuniți la Haga, au solicitat Consiliului de Miniștri să elaboreze un plan de realizare a unei uniuni economice și monetare în etape. Aceste lucrări au fost întreprinse de un grup de experți

și s-au finalizat prin redactarea Raportului Werner, publicat în anul 1970, care propunea crearea unei uniuni economice și monetare în mai multe etape până în anul 1980.

În paralel cu aceste evoluții, primele mecanisme de asistență financiară și monetară intracomunitară au fost create în anii 1970 și 1971. În luna martie 1971, statele membre au convenit să realizeze uniunea economică și monetară. În cadrul primei etape, acestea au creat un sistem comunitar de îngustare progresivă a marjelor de fluctuație ale monedelor statelor membre. Acesta, care a devenit cunoscut sub denumirea „șarpele” 7, a devenit operațional în luna aprilie 1972. În 1973 a fost înființat Fondul European de Cooperare Monetară (FECM) ca nucleu al viitoarei organizări a băncilor centrale la nivelul Comunității. În anul 1974, în vederea îmbunătățirii coordonării politicilor economice, Consiliul a adoptat o decizie privind atingerea unui grad înalt de convergență în Comunitate și o directivă privind stabilitatea, creșterea economică și ocuparea integrală a forței de muncă.

Cu toate acestea, până la mijlocul anilor ’70, procesul de integrare a înregistrat un declin sub presiunea reacțiilor divergente din punctul de vedere al politicilor la șocurile economice din perioada respectivă. „Șarpele” a devenit mecanismul cursului de schimb între marca germană, monedele țărilor din Benelux și coroana daneză (pentru o vreme, monedele a două țări din afara Comunității – coroana suedeză și coroana norvegiană – au făcut, de asemenea, parte din sistem). Celelalte monede comunitare au rămas în afara sistemului fie pe toată durata, fie în cea mai mare parte a duratei sale de existență. FECM s-a dovedit a fi o formă fără fond, cu competențe limitate de natură „contabilă”: întrucât, prin temeiul său juridic, FECM era plasat sub controlul instituțiilor comunitare, statele membre și băncile centrale ale acestora manifestau reticență în a-i atribui funcții de politică.

În luna martie 1979, procesul de integrare monetară a fost relansat prin crearea Sistemului Monetar European (SME). Acesta a fost înființat printr-o rezoluție a Consiliului European, iar procedurile sale de funcționare au fost stabilite printr-un acord încheiat între băncile centrale participante. SME s-a dovedit esențial pentru promovarea integrării monetare europene. Spre deosebire de „șarpe”, SME a reușit să mențină majoritatea monedelor comunitare într-un sistem al cursului de schimb unic. Unele caracteristici ale SME erau similare celor ale „șarpelui”. De exemplu, SME era, de asemenea, constituit în jurul unei grile de parități fixe, dar ajustabile, între monedele țărilor participante. O caracteristică nouă era totuși introducerea unității monetare europene (ECU), definită ca un „coș” de cantități fixe de monede ale statelor membre. ECU trebuia să servească drept numerar în cadrul mecanismului

cursului de schimb (MCS), ca unitate de cont pentru operațiunile aferente mecanismelor de intervenție și de credit și ca activ de rezervă și mijloc de decontare între băncile centrale participante. Cu toate acestea, SME nu era doar un mecanism al cursului de schimb. În concordanță cu obiectivul său de promovare a stabilității monetare interne și externe, acesta viza și ajustarea politicilor economice și monetare ca instrumente pentru asigurarea stabilității cursurilor de schimb. Participanții au reușit să creeze o zonă în care s-a înregistrat o creștere a stabilității monetare, iar restricțiile privind libera circulație a capitalurilor au fost relaxate treptat.

Îngrădirea cursului de schimb a ajutat semnificativ țările participante cu rate ale inflației relativ ridicate să aplice politici de dezinflație, mai ales prin intermediul politicii monetare, ceea ce a favorizat convergența în sens descendent a ratelor inflației și a determinat un grad ridicat de stabilitate a cursurilor de schimb. Această evoluție a permis limitarea majorărilor de costuri în multe țări și a condus la o îmbunătățire a rezultatelor economice generale. De asemenea, gradul redus de incertitudine privind evoluția cursului de schimb și percepția potrivit căreia paritățile monedelor participante nu se puteau îndepărta semnificativ de fundamentele economice au protejat comerțul intracomunitar de o volatilitate excesivă a cursului de schimb.

Deși SME a devenit elementul esențial al unei coordonări îmbunătățite a politicii monetare, capacitatea sa de a favoriza o convergență sporită a politicilor economice era relativ limitată. Absența unei convergențe suficiente a politicilor fiscale a rămas, de asemenea, o sursă de tensiuni: în unele țări persistau deficite bugetare semnificative (aflate la baza mai multor crize valutare la începutul anilor ’90), care au reprezentat o povară disproporționată pentru politica monetară.

Rezoluția Consiliului European din anul 1978 prevedea că ECU ar trebui să se afle în centrul SME; în practică, însă, ECU a jucat doar un rol limitat în funcționarea sistemului. Totuși, pe piețele financiare, acesta a dobândit o oarecare popularitate ca mijloc de diversificare a portofoliilor și de protecție împotriva riscurilor valutare. Extinderea activității în ECU pe piețele financiare a fost favorizată de volumul în creștere al instrumentelor de îndatorare în ECU, emise atât de organisme comunitare, cât și de autoritățile publice ale unor state membre. Cu toate acestea, în absența unei ancore pentru ECU, perspectivele pieței în ECU au rămas limitate.

Uniunea economică și monetară a primit un nou impuls prin adoptarea Actului Unic European (AUE), semnat în luna februarie 1986 și intrat în vigoare la data de 1 iulie 1987. Obiectivul principal al acestui text era acela de a introduce realizarea pieței unice ca obiectiv suplimentar al Comunității, de a aduce procesului decizional modificările necesare pentru îndepliunele țări persistau deficite bugetare semnificative (aflate la baza mai multor crize valutare la începutul anilor ’90), care au reprezentat o povară disproporționată pentru politica monetară.

Rezoluția Consiliului European din anul 1978 prevedea că ECU ar trebui să se afle în centrul SME; în practică, însă, ECU a jucat doar un rol limitat în funcționarea sistemului. Totuși, pe piețele financiare, acesta a dobândit o oarecare popularitate ca mijloc de diversificare a portofoliilor și de protecție împotriva riscurilor valutare. Extinderea activității în ECU pe piețele financiare a fost favorizată de volumul în creștere al instrumentelor de îndatorare în ECU, emise atât de organisme comunitare, cât și de autoritățile publice ale unor state membre. Cu toate acestea, în absența unei ancore pentru ECU, perspectivele pieței în ECU au rămas limitate.

Uniunea economică și monetară a primit un nou impuls prin adoptarea Actului Unic European (AUE), semnat în luna februarie 1986 și intrat în vigoare la data de 1 iulie 1987. Obiectivul principal al acestui text era acela de a introduce realizarea pieței unice ca obiectiv suplimentar al Comunității, de a aduce procesului decizional modificările necesare pentru îndeplinirea acestui obiectiv și de a reafirma necesitatea unei capacități monetare a Comunității pentru realizarea uniunii economice și monetare.

În rândul factorilor de decizie exista un consens tot mai larg privind faptul că o piață fără granițe interne ar crea legături mult mai strânse între economiile naționale și ar mări semnificativ gradul de integrare economică în cadrul Comunității. Acest lucru urma să reducă spațiul de manevră al politicilor naționale și să oblige astfel statele membre să accelereze convergența politicilor economice. În absența unui grad mai mare de convergență, se anticipa că libera circulație a capitalurilor și integrarea piețelor financiare vor exercita presiuni excesive asupra politicii monetare. Procesul de integrare necesita astfel o coordonare mai intensă și mai eficientă a politicilor, pentru care cadrul instituțional existent era considerat insuficient.

De asemenea, era puțin probabil ca piața unică să își poată exploata pe deplin potențialul fără o monedă unică. Aceasta din urmă ar fi asigurat o transparență mai mare a prețurilor pentru consumatori și investitori, ar fi eliminat riscurile valutare în cadrul pieței unice, ar fi redus costurile de tranzacționare și, implicit, ar fi sporit semnificativ prosperitatea economică în Comunitate.

Având în vedere aceste considerații, cele 12 state membre care făceau atunci parte din Comunitatea Economică Europeană au decis, în anul 1988, relansarea proiectului UEM. Dacă Planul Werner a eșuat la începutul anilor ’70, cea de-a doua tentativă de UEM s-a dovedit a fi un succes, transformând visul monedei unice în realitate.

În luna iunie 1988, Consiliul European a confirmat obiectivul realizării treptate a uniunii economice și monetare și a însărcinat un comitet să propună „etape concrete” care să conducă la constituirea UEM. Comitetul a avut următoarea componență: guvernatorii băncilor centrale naționale ale țărilor Comunității.

Prima etapă urma să fie consacrată realizării pieței interne, reducerii disparităților dintre politicile economice ale statelor membre, eliminării tuturor obstacolelor din calea integrării financiare și intensificării cooperării monetare.

Cea de-a doua etapă trebuia să servească drept perioadă de tranziție la ultima etapă, prin stabilirea organelor de bază și a structurii organizatorice a UEM și prin consolidarea convergenței economice.

Cea de-a treia etapă presupunea fixarea irevocabilă a cursurilor de schimb și atribuirea de responsabilități monetare și economice depline diferitelor instituții și organisme comunitare.

Deși prima etapă s-a derulat în cadrul instituțional existent al Comunității, pentru cea de-a doua și cea de-a treia etapă se impuneau modificări ale structurii instituționale. Prin urmare, era necesară revizuirea Tratatului de instituire a Comunității Economice Europene. În acest scop, a fost convocată o Conferință interguvernamentală (CIG) dedicată UEM, care a debutat în luna noiembrie 1990, în paralel cu CIG privind Uniunea Politică Europeană. La invitația Consiliului European, CIG privind UEM a fost pregătită de Consiliul de Miniștri, Comisia Europeană, Comitetul monetar și Comitetul guvernatorilor, în funcție de domeniul de competență. Rezultatul negocierilor CIG a fost Tratatul privind Uniunea Europeană (Tratatul UE, cunoscut în general sub denumirea „Tratatul de la Maastricht”), care a fost semnat la Maastricht la data de 7 februarie 1992. Prin acest tratat a fost instituită Uniunea Europeană și au fost modificate tratatele fondatoare ale Comunităților Europene. Printre modificările aduse Tratatului CEE s-a numărat adăugarea unui nou capitol privind politica economică și monetară. Acesta a pus bazele UEM și a prevăzut o metodă și un calendar pentru realizarea acesteia. Reflectând sfera de aplicare și competențele sporite ale Comunității, CEE a fost redenumită Comunitatea Europeană. Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale și al Băncii Centrale Europene (Statutul SEBC) și Statutul Institutului Monetar European (Statutul IME) au fost anexate sub forma unor protocoale la Tratatul CE. Danemarca și Regatul Unit au primit un statut special care nu le impunea să participe la cea de-a treia etapă a UEM. Intrarea în vigoare a Tratatului UE era prevăzută pentru data de 1 ianuarie 1993. Cu toate acestea, din cauza întârzierilor înregistrate în procesul de ratificare în Danemarca și Germania, tratatul a intrat în vigoare abia la data de 1 noiembrie 1993.

La reuniunea Consiliului European de la Madrid din luna decembrie 1995, șefii statelor europene au stabilit denumirea noii monede: euro. Alte propuneri au fost respinse din cauza conotațiilor naționale. Printre aceste propuneri s-au numărat „ducat”, „ecu”, „florin”, „franc” sau cea de utilizare a euro ca prefix la valute existente (de exemplu „euromarca”). S-a căzut de acord ca denumirea monedei să fie aceeași in toate limbile oficiale ale Uniunii Europene (UE), ținand seama de alfabetele diferite, și să fie ușor de pronunțat. In primul rand, denumirea trebuia să fie simplă și reprezentativă pentru Europa. Moneda trebuia să fie reprezentată și de un simbol. La fel ca și denumirea, simbolul trebuia să fie clar asociat Europei, ușor de scris și atractiv.

Simbolul euro a fost inspirat de litera grecească epsilon, ca o reflectare a faptului că Grecia este leagănul civilizației europene. „E“ este, desigur, și prima literă din cuvantul „Europa“. Cele două linii orizontale paralele puternic marcate intenționează să simbolizeze stabilitatea valutei. Abrevierea oficială a euro, EUR, a fost inregistrată la Organizația Internațională pentru Standardizare (ISO).

In luna noiembrie 1994, Consiliul Institutului Monetar European (IME), predecesorul BCE, a decis o secvențialitate de 1:2:5 pentru cele șapte cupiuri de bancnote euro: 10 EUR și 100 EUR; 20 EUR și 200 EUR; și 5 EUR, 50 EUR și 500 EUR. Această secvențialitate este in concordanță cu structura obișnuită pe cupiuri a majorității valutelor pe plan mondial și corespunde, de asemenea, secvențialității monedelor euro: 1 cent, 10 cenți și 1 euro; 2 cenți, 20 de cenți și 2 euro; 5 cenți și 50 de cenți, așa cum s-a aprobat de către Consiliul Economic și Financiar (Ecofin) al UE.

Decizia de a avea o bancnotă cu o valoare foarte ridicată, respectiv 500 EUR, a fost luată după o evaluare atentă. Inainte de trecerea la numerar in euro, șase țări din zona euro, Austria, Belgia, Germania, Italia, Luxemburg și Țările de Jos, aveau bancnote naționale in valoare de 200 EUR și 500 EUR pe care le utilizau tot mai frecvent. In anul 2000, de exemplu, cererea de bancnote de 1 000 DEM (echivalentul a 511 EUR) era de 15 ori mai mare decat in anul 1975 și reprezenta 34% din valoarea totală a bancnotelor de mărci germane in circulație. In plus, in țările din afara UE cu regimuri valutare relativ instabile, rate inalte ale inflației și/sau incredere scăzută in sistemul bancar, populația deține, in mod frecvent, valute emise in țări cu rate scăzute ale inflației, ca rezervă de valoare. Inainte de introducerea bancnotelor euro erau stocate bancnote de valoare mare, cum ar fi 1 000 DEM.

Trei țări membre ale UE, respectiv Grecia, Italia și Austria, utilizau bancnote de valoare foarte mică (sub 2 EUR) inainte de introducerea numerarului euro. Cu toate acestea, emiterea de cupiuri atat cu valori foarte mari, cat și cu valori foarte scăzute ar fi creat o serie de bancnote cu prea multe cupiuri. In acest caz, bancnotele ar fi fost mai puțin comode pentru utilizatori și mai complicate la procesare și depozitare. Ca urmare, moneda cea mai valoroasă a fost cea de 2 EUR, iar bancnota cu cea mai scăzută valoare a fost stabilită cea de 5 EUR.

1.2 Etapele introducerii euro

Pe baza Raportului Delors, Consiliul European a hotărât, în luna iunie 1989, ca prima etapă a realizării uniunii economice și monetare să înceapă la 1 iulie 1990. În principiu, la acea dată toate restricțiile privind libera circulație a capitalurilor între statele membre urmau să fie eliminate. Comitetului guvernatorilor băncilor centrale din statele membre ale Comunității Economice Europene i-au fost atribuite responsabilități suplimentare, care au fost prevăzute în Decizia Consiliului din data de 12 martie 1990. Printre acestea se numărau consultări pe tema politicilor monetare aplicate în statele membre și promovarea coordonării acestora, în scopul asigurării stabilității prețurilor. Având în vedere intervalul de timp relativ scurt pe care îl avea la dispoziție și complexitatea atribuțiilor, Comitetul guvernatorilor a demarat pregătirile pentru cea de-a treia etapă a UEM imediat după semnarea Tratatului de la Maastricht. Primul pas a constat în identificarea tuturor aspectelor care necesitau o analiză într-o fază incipientă și stabilirea unui program de lucru până la sfârșitul anului 1993. Ulterior, a fost necesară definirea mandatelor corespunzătoare acordate subcomitetelor 19 existente și noilor grupuri de lucru înființate pentru a analiza aspecte specifice.

Înființarea IME la data de 1 ianuarie 1994 a marcat începutul celei de-a doua etape a UEM. IME a fost creat ca un organism tranzitoriu însărcinat cu pregătirile necesare pentru cea de-a treia etapă a UEM, în timp ce aplicarea politicii valutare și monetare în Uniunea Europeană a rămas de competența autorităților naționale. Deși mandatul Comitetului guvernatorilor s-a încheiat, acesta a fost, de fapt, reorganizat sub forma Consiliului IME, ca for decizional. Cele două atribuții principale ale IME erau următoarele:

• consolidarea cooperării între băncile centrale și a coordonării politicilor monetare;

• desfășurarea activităților pregătitoare necesare pentru înființarea SEBC, pentru aplicarea politicii monetare unice și pentru crearea unei monede unice în cea de-a treia etapă a UEM

În luna decembrie 1995, Consiliul European de la Madrid a confirmat că cea de-a treia etapă a UEM va debuta la 1 ianuarie 1999. De asemenea, a denumit moneda unică ce urma să fie introdusă la începutul celei de-a treia etape „euro” și a anunțat o serie de evenimente premergătoare introducerii acesteia. Acest scenariu se baza în principal pe propunerile detaliate formulate de IME în care fusese, de asemenea, utilizată sintagma „trecerea la euro”, și nu „introducerea euro”, pentru a reflecta natura procesului de tranziție la moneda unică. Scenariul trecerii la moneda unică elaborat de IME recomanda o perioadă de tranziție de trei ani începând cu data de 1 ianuarie 1999 pentru a ține cont de diferențele de ritm în care diferite grupuri de agenți economici (de exemplu, sectorul financiar, sectorul societăților nefinanciare, sectorul public, publicul larg) se adaptau la moneda unică.

Tot în luna decembrie 1995, IME a primit sarcina derulării pregătirilor necesare în vederea stabilirii viitoarelor relații monetare și valutare dintre euro și monedele țărilor UE din afara zonei euro. Un an mai târziu, în luna decembrie 1996, IME a prezentat Consiliului European un raport pe baza căruia acesta din urmă a elaborat ulterior o rezoluție privind principiile și elementele fundamentale ale noului mecanism al cursului de schimb (MCS II), adoptată în luna iunie 1997.

În luna decembrie 1996, IME a prezentat Consiliului European și publicului seriacde elemente grafice selectate în urma concursului de grafică pentru a fi redatecpe bancnotele euro, care urmau să fie puse în circulație de SEBC la data dec1 ianuarie 2002. Concepția grafică a monedelor euro care urmau să fie emise decstatele membre ale UE a fost aprobată de Consiliul European în anul 1997.

În luna iunie 1997, Consiliul European a adoptat Pactul de stabilitate șiccreștere, care completează dispozițiile Tratatului și al cărui scop este asigurarea disciplinei bugetare în cadrul UEM. Pactul cuprinde trei instrumente: o rezoluție a Consiliului European 25 și două regulamente ale Consiliului. În luna mai 1998, pactul a fost completat printr-o declarație a Consiliului, în care se reafirmau angajamentele statelor membre.

Statele membre au pus în aplicare politici pentru a îndeplini „criteriile de convergență” economice (articolul 121 din Tratatul CE) și și-au revizuit semnificativ legislația internă pentru a asigura compatibilitatea acesteia cu cerințele privind convergența juridică (articolul 109 din Tratatul CE). Adaptările au fost aduse, în special, dispozițiilor juridice și statutare privind băncile centrale, în vederea integrării acestora în Eurosistem. Deciziile finale privind UEM au fost adoptate începând cu luna mai 1998.

Consiliul UE, reunit la nivel de șefi de stat sau de guvern, a decis în unanimitate, la data de 2 mai 1998, că 11 state membre îndeplineau condițiile necesare pentru adoptarea monedei unice la 1 ianuarie 1999. Aceste țări (Belgia, Germania, Spania, Franța, Irlanda, Italia, Luxemburg, Țările de Jos, Austria, Portugalia și Finlanda) urmau așadar să participe la cea de-a treia etapă a UEM. Având în vedere statutul lor special, Danemarca și Regatul Unit au beneficiat de o „clauză de exceptare” de la participarea la cea de-a treia etapă a UEM, iar Grecia și Suedia au fost considerate ca neîndeplinind condițiile pentru adoptarea monedei unice.

Șefii de stat sau de guvern au ajuns, de asemenea, la un acord politic în privința persoanelor desemnate ca membri în viitorul Comitet executiv al BCE. În același timp, miniștrii de finanțe ai statelor membre care urmau să adopte moneda unică și guvernatorii băncilor centrale naționale din țările respective au convenit, împreună cu Comisia Europeană și cu IME, asupra utilizării parităților centrale bilaterale – valabile în cadrul MCS la momentul respectiv – ale monedelor statelor membre participante în vederea stabilirii cursurilor de schimb irevocabile față de euro.

Cea de-a treia – și ultima – etapă a UEM a debutat la 1 ianuarie 1999. Cursurile de schimb ale monedelor celor 11 state membre care au participat inițial la Uniunea Monetară au fost fixate irevocabil, iar BCE a preluat responsabilitatea aplicării politicii monetare unice în zona euro.

În concordanță cu cadrul juridic definit în legislația comunitară secundară de către Consiliul UE, euro a înlocuit imediat monedele naționale, care au devenit subdiviziuni nezecimale ale monedei euro pe parcursul perioadei de tranziție cuprinse între 1 ianuarie 1999 și 31 decembrie 2001. În primii trei ani, toți agenții economici au avut libertatea de a-și exprima activele și pasivele sau de a efectua plăți fără numerar fie în euro, fie în subdiviziunile naționale (principiul „nicio obligație, nicio interdicție”). Cu toate acestea, statele membre aveau dreptul de a obliga entitățile să își convertească în euro instrumentele de

îndatorare negociabile, precum și să utilizeze euro în contextul tranzacționării pe piețele reglementate și al funcționării sistemelor de plăți. Statele membre au recurs pe scară largă la această prerogativă în perioada premergătoare celei de-a treia etape a UEM. De asemenea, IME a anunțat că Eurosistemul își va derula operațiunile de politică monetară exclusiv în euro și că euro va fi numitorul comun pentru funcționarea sistemului TARGET.

În acest context, sectorul financiar a făcut pregătiri importante pentru a funcționa pe piețele financiare integrate după debutul celei de-a treia etape. Interesul acestuia era ca trecerea piețelor financiare la euro să fie rapidă și completă și niciun grup de participanți pe piață nu dorea să fie devansat de concurenții săi.

Cu sprijinul IME, asociațiile piețelor financiare au căzut de acord asupra unor convenții destinate unificării practicilor de pe piață și au fost elaborați indicatori anticipativi ai ratelor dobânzilor (de exemplu, EURIBOR și EONIA).

Datorită acestor pregătiri, piețele financiare au putut trece la euro imediat după debutul celei de-a treia etape. Operațiunile au fost efectuate exclusiv în euro, iar marea majoritate a instrumentelor de îndatorare negociabile a fost convertită în euro. Toate sistemele de plăți transfrontaliere de mare valoare funcționau în euro. Tranziția piețelor financiare a fost nu numai imediată, ci și fără sincope.

Dacă sectorul corporativ a trecut treptat la euro pe parcursul perioadei de tranziție, persoanele fizice – în absența numerarului în euro – au utilizat inițial pe scară redusă euro pentru efectuarea de operațiuni. Situația se va schimba, desigur, odată cu introducerea monedelor și bancnotelor euro la data de 1 ianuarie 2002. La data de 1 ianuarie 2001, Grecia a aderat la zona euro – numărul țărilor participante ajungând astfel la 12 –, iar Bank of Greece a devenit parte a Eurosistemului. În conformitate cu procedura prevăzută la articolul 122 alineatul (2) din Tratatul CE, Consiliul UE a hotărât, la data de 19 iunie 2000, că Grecia îndeplinea condițiile pentru adoptarea euro.31 Cursul de schimb între euro și drahma grecească a fost anunțat în prealabil, în aceeași zi, într-un regulament al Consiliului.

Introducerea euro a fost finalizată la data de 1 ianuarie 2002 odată cu trecerea la numerarul în euro: bancnotele și monedele euro au fost puse în circulație, iar funcția reziduală a monedelor naționale ca subdiviziuni nezecimale ale euro a devenit perimată. Numerarul exprimat în vechile monede naționale și-a pierdut puterea circulatorie la finele lunii februarie 2002 și, începând cu acea dată, bancnotele și monedele euro au devenit singurele mijloace legale de plată în țările din zona euro.

1.3 Istoricul monedei euro în perioada 2002-2009

În 2002 sunt introduse bancnotele și monedele euro, care devin singurele mijloace legale de plată în zona euro.

În anul 2004 odată cu expansiunea zonei euro se alătura SEBC și cele zece noi state membre ale UE.

Expansiunea masei monetare a continuat treptat, consemnând la sfârșitul perioadei 2002-2006 cel mai ridicat ritm anual de la debutul celei de-a treia etape a UEM. Dinamica puternică a M3 a fost determinată în principal de nivelul scăzut al ratelor dobânzilor și de consolidarea activității economice din zona euro, care au favorizat și creșterea considerabilă a creditelor acordate sectorului privat. În același timp, majorarea ratelor dobânzilor a început să

afecteze evoluțiile monetare pe parcursul anului, ceea ce s-a manifestat mai degrabă prin substituirea între componentele M3 decât prin încetinirea ritmului de creștere a M3 în ansamblu. Consolidarea expansiunii masei monetare a contribuit la sporirea excesului de lichiditate și, coroborată cu ascensiunea puternică a creditului, relevă o serie de riscuri în sensul creșterii la adresa stabilității prețurilor pe termen mediu și lung.

După ce a înregistrat o scădere în ultimul trimestru al anului 2005, expansiunea M3 s-a

accelerat în primele luni din 2006, ritmul anual de creștere atingând 8,6% în trimestrul II. Dinamica anuală a masei monetare s-a moderat temporar în cursul trimestrului III, pentru ca în ultimul trimestru al anului să își reia trendul ascendent, până la un nivel de 9%. În luna decembrie s-a consemnat un nivel record de 9,8%, cel mai ridicat ritm anual de creștere de la începutul celei de-a treia etape a UEM.

Expansiunea anuală a M3 a fost caracterizată în general de un grad relativ ridicat de volatilitate pe parcursul anului 2006. Variații semnificative au fost vizibile și în dinamica pe termen scurt a M3 (respectiv ritmurile de creștere lunare, trimestriale și semestriale anualizate), sugerând că variabilitatea ritmului anual nu a fost determinată de efecte de bază.

În ceea ce privește evoluțiile componentelor M3, ca și în anul anterior, în prima jumătate a anului 2006 expansiunea depozitelor overnight cuprinse în masa monetară în sens restrâns (M1) a avut cea mai importantă contribuție la dinamica anuală a M3. În schimb, în a doua jumătate a anului, contribuția cea mai semnificativă s-a consemnat pe segmentul depozitelor la termen, care sunt incluse în agregatul mai larg M2, dar nu și în M1. Referitor la contrapartidele M3, consolidarea expansiunii monetare în anul 2006 a fost determinată de creșterea robustă a creditelor IFM acordate sectorului privat, în ciuda unei relative încetiniri de ritm spre sfârșitul anului. Totodată, în primele luni ale anului, situația creanțelor nete ale IFM asupra nerezidenților și-a stopat declinul pronunțat înregistrat până la finele anului 2005. Spre sfârșitul perioadei, s-au consemnat majorări considerabile în fluxul de active externe nete, care par să fi contribuit de asemenea la dinamica anuală a M3.

În ansamblu, evoluțiile înregistrate în anul 2006 indică faptul că dinamica puternică a M3 s-a datorat în principal nivelului scăzut al ratelor dobânzilor și consolidării activității economice din zona euro. Se poate considera că aceste evoluții reprezintă o continuare a trendului ascendent manifestat de expansiunea monetară începând cu jumătatea anului 2004, reflectând creșterea dinamicii anuale a creditelor acordate sectorului privat. Această evoluție sugerează că factorii care au determinat majorarea robustă a masei monetare în ultimii ani, inclusiv în anul 2006, sunt diferiți de cei care au stat la baza creșterii semnificative a M3 între 2002 și primele decade ale anului 2003. În acest al doilea caz, expansiunea masei monetare s-a datorat realocărilor de portofoliu în favoarea activelor monetare, pe fondul incertitudinilor majore de ordin geopolitic, economic și financiar din perioada respectivă, în timp ce creditele acordate sectorului privat au consemnat un ritm scăzut. Din această perspectivă, creșterea actuală solidă a M3 ar putea constitui o sursă de preocupare mai mare în contextul evaluării riscurilor la adresa stabilității prețurilor decât evoluția înregistrată între 2002 și începutul anului 2003.

Anul 2007 a fost, de asemenea, caracterizat printr-o expansiune robustă a masei monetare și a creditului, trend consemnat încă de la mijlocul anului 2004. Această tendință este refl ectată de persistența creșterii accelerate a agregatului monetar în sens larg M3 și a creditelor acordate sectorului privat, care s-au situat la 12,0% și respectiv 11,1% în trimestrul IV 2007.

Analiza monetară în sens larg indică faptul că expansiunea M3 din anul 2007 ar putea supraestima ritmul de creștere a masei monetare, dat fi ind efectul stimulativ al curbei relativ plate a randamentelor, ceea ce a condus la o atractivitate sporită a depozitelor IFM pe termen scurt în detrimentul depozitelor și titlurilor pe termen mai lung. În consecință, expansiunea mai robustă a M3 a fost probabil parțial determinată de cererea speculativă de active monetare. Totodată, evoluțiile monetare și ale creditului au continuat să fi e influențate de majorările ratelor dobânzilor reprezentative ale BCE începând cu luna decembrie 2005. Impactul acestor majorări ale ratelor dobânzilor pe termen scurt asupra evoluțiilor monetare a fost vizibil în continuare, de exemplu, în cazul decelerării dinamicii anuale atât a M1, cât și a creditelor acordate gospodăriilor populației.

Turbulențele de pe piețele financiare manifestate începând cu a doua jumătate a anului 2007 par să fi avut un impact restrâns asupra dinamicii agregatului monetar în sens larg. Totuși, tensiunile au afectat anumite componente și contrapartide ale M3, îndeosebi cele predispuse la turbulențele de pe piața monetară, cum ar fi emisiunea de unități ale fondurilor de piață monetară și instrumente de îndatorare ale IFM. Cu toate acestea, cel puțin până în prezent, nu pare să se fi produs o reorientare mai generală către active monetare, posibil generată de creșterea aversiunii față de risc în sectorul privat nefinanciar în contextul turbulențelor de pe piețele fi nanciare.

Grafic nr.1 Credite acordate sectorului privat

În urma deciziei Consiliului ECOFIN din data de 11 iulie 2006 privind adoptarea euro de către Slovenia la data de 1 ianuarie 2007, BCE a desfășurat pregătiri de ordin tehnic în vederea integrării depline a băncii centrale a acesteia în Eurosistem.

Adoptarea de către Slovenia a monedei euro la data de 1 ianuarie 2007 a presupus faptul că instituțiile de credit din această țară sunt supuse regimului RMO din cadrul Eurosistemului începând cu acea dată.

La șase ani de la introducerea cu succes a bancnotelor și monedelor euro simultan în

12 țări din zona euro și la un an de la aderarea Sloveniei la Eurosistem, bancnotele și monedele euro au fost introduse cu succes în Cipru și Malta la data de 1 ianuarie 2008. După o perioadă de circulație simultană care a durat o lună, euro a înlocuit complet lira cipriotă și lira malteză. Similar proceselor anterioare de introducere a monedei euro, a fost esențială o pregătire completă, bine etapizată pentru introducerea fără probleme a bancnotelor și monedelor euro. Atât Cipru, cât și Malta au stabilit planuri la nivel național privind introducerea monedei europene cu mult timp înainte de Ziua-euro.

În urma deciziei Consiliului ECOFIN din data de 10 iulie 2007 privind adoptarea euro de către Cipru și Malta la 1 ianuarie 2008, Banca Centrală a Ciprului și Banca Centrală a Maltei au primit dreptul de a împrumuta bancnote de la Eurosistem pentru a se pregăti pentru introducerea numerarului și pentru îndeplinirea cerințelor în 2008. Pentru a face față cerințelor privind lansarea, Eurosistemul a pus la dispoziția Băncii Centrale a Ciprului, în total, un număr de 79,1 milioane bancnote euro cu o valoare nominală de 1 730,0 milioane EUR din propriul stoc, iar Băncii Centrale a Maltei un număr total de 72,0 milioane bancnote cu valoarea nominală de 1 566,0 milioane EUR.

La data de 8 iulie 2008, Consiliul ECOFIN a decis aderarea Slovaciei la zona euro la 1 ianuarie 2009, numărul de țări ale zonei euro crescând astfel de la 15 la 16. Decizia Consiliului s-a bazat pe rapoartele de convergență elaborate de BCE și de Comisia Europeană în luna mai 2008, precum și pe discuțiile în cadrul Consiliului UE alcătuit din șefi de stat și de guvern, opinia Parlamentului European și propunerea Comisiei Europene.

La data de 1 ianuarie 2009, Slovacia a adoptat euro ca monedă națională. După o perioadă de circulație în paralel care a durat două săptămâni, euro a înlocuit complet coroana slovacă. Pentru a asigura introducerea fără probleme a bancnotelor și monedelor euro, toți participanții importanți pe piață și în special sectorul bancar au fost implicați în pregătirile aferente introducerii monedei unice. Prin planul național de trecere la noua monedă s-a oferit companiilor și publicului larg, cu mult timp înainte de data adoptării euro, un calendar privind acest proces. Pe baza experienței acumulate la introducerea euro în Slovenia în anul 2007 și Malta și Cipru în anul 2008, Consiliul guvernatorilor BCE a adoptat o nouă orientare privind anumite măsuri de pregătire în vederea introducerii bancnotelor și monedelor euro, precum și

a alimentării anticipate și a celei anticipate secundare cu numerar euro în afara zonei euro. Orientarea prevede, de exemplu, posibilitatea distribuirii în avans de numerar euro către microîntreprinderi conform unor proceduri foarte simple, suplimentar față de cele obișnuite care au fost aplicate în procesele anterioare de trecere la euro.

În cursul anului 2009, ca urmare a intensificării crizei financiare în toamna anului 2008, Eurosistemul și-a continuat activitatea într-un mediu dificil.

Expansiunea masei monetare, ilustrând tendințele care transmit semnale relevante din perspectiva politicii monetare în privința riscurilor la adresa stabilității prețurilor, a continuat să se tempereze pe parcursul anului 2009 . Această evoluție este reflectată de decelerarea concomitentă a dinamicii agregatului monetar în sens larg M3 și a creditelor IFM acordate sectorului privat. La sfârșitul anului 2009, ritmurile de creștere se situau la -0,3% și respectiv -0,1% comparativ cu ritmurile semnifi cativ superioare înregistrate în aceeași perioadă a anului precedent (7,6% și respectiv 5,7%) sau cu dinamica de aproximativ 11% consemnată la finele anului 2007.

Temperarea constantă a dinamicii anuale a M3 pe parcursul anului s-a datorat în mare parte impactului puternic în sens descendent exercitat de panta deosebit de abruptă a curbei randamentelor, care a stimulat realocările de portofolii dinspre activele monetare către active pe termen mai lung neincluse în M3.

Astfel, evoluțiile monetare au subestimat ritmul expansiunii monetare din perioada analizată, marcând astfel o inversare a situației din anul 2008 când, sub impactul curbei plate a randamentelor, dinamica M3 și-a menținut tendința alertă.

În pofida decelerării constante a ritmurilor anuale de creștere a agregatelor monetare și a creditului în anul 2009, intensificarea tensiunilor de pe piețele fi nanciare ca urmare a falimentului Lehman Brothers la mijlocul lunii septembrie 2008 a generat o serie de fluctuații notabile la nivelul evoluțiilor monetare. Astfel, dinamica pe termen scurt (respectiv ritmul anualizat de creștere pe trei luni) a M3 și a împrumuturilor acordate sectorului privat a consemnat fluctuații relativ neuniforme în apropiere de zero în cea mai mare parte a anului 2009.

Grafic. nr.2 M3 și credite acordate sectorului privat

Totuși, la o analiză sectorială, din perspectiva componentelor și contrapartidelor M3, decelerarea semnifi cativă a dinamicii M3 și a împrumuturilor la sfârșitul anului 2008 și începutul anului 2009 nu pare să fi antrenat o temperare de aceeași magnitudine la nivelul expansiunii monetare reale.

În plus, ritmurile anuale negative de creștere înregistrate de M3 și împrumuturi în anul 2009 trebuie analizate din perspectiva nivelurilor ridicate ale lichidității și îndatorării acumulate în anii care au precedat turbulențele financiare.

Prin urmare, este absolut firesc ca aceste niveluri să se diminueze, acționând probabil ca un factor inhibitor asupra ritmurilor de creștere a M3 și a împrumuturilor, cu o acțiune mai puternică și mai îndelungată decât ar reieși, spre exemplu, din evoluțiile activității economice sau ale ratelor dobânzilor.

Capitolul II. Impactul crizei în economia actuală

2.1. Situația economico-monetară la nivel mondial

În anul 2010, activitatea economică mondială a continuat să se redreseze, după recesiunea severă înregistrată în timpul crizei fi nanciare globale. În special în prima jumătate a anului, revirimentul economic a fost susținut de măsurile de stimulare monetară și fi scală, normalizarea în continuare a condițiilor de fi nanțare la nivel internațional și ameliorarea încrederii consumatorilor și companiilor.

În plus, redresarea economică globală a fost susținută de ciclul prelungit de refacere a stocurilor, în condițiile în care companiile și-au refăcut stocurile ca urmare a conturării unor perspective economice mai favorabile la nivel internațional. De fapt, refacerea stocurilor a contribuit semnifi cativ la creșterea PIB în principalele economii în această perioadă. În consecință, Indicele compozit global al Directori lor de Achiziții (IDA-PMI) a continuat să înregistreze o ameliorare la începutul anului 2010, atingând un nivel maxim de 57,7 în luna aprilie, situându- se astfel peste nivelurile consemnate chiar înainte de intensifi carea crizei economice mondiale după colapsul Lehman Brothers din luna septembrie 2008.

Îmbunătățirea pe ansamblu a situației economice și revigorarea activității – datorată industriei prelucrătoare – au fost însoțite de un reviriment puternic al comerțului internațional,

după cum indică și ritmurile de creștere foarte dinamice ale exporturilor și importurilor în special în prima jumătate a anului. Cu toate acestea, ritmul de redresare a fost destul de neuniform de la o regiune la alta.

În economiile dezvoltate, redresarea a fost în continuare relativ modestă. Totodată, economiile emergente, în special cele din Asia, au sprijinit revirimentul global, generând chiar unele temeri cu privire la manifestarea unor presiuni de supraîncălzire în mai multe țări. Indicatorii referitori la ocuparea forței de muncă pe plan internațional au consemnat, de asemenea, o ameliorare treptată în cursul anului, după concedierile masive înregistrate în perioada 2008-2009.

În a doua jumătate a anului, redresarea globală a înregistrat temporar o oarecare decelerare în condițiile diminuării sprijinului venit din partea ciclului de refacere a stocurilor la nivel global și reducerii stimulentelor fi scale. Cu toate acestea, procesul de reviriment pare să fi intrat pe o traiectorie mai auto-susținută. Mai multe țări au anunțat, de asemenea, adoptarea unor măsuri de consolidare pentru rezolvarea situației fiscale precare. Procesul de ajustare bilanțieră din diferite sectoare și evoluția modestă de pe piața forței de muncă, în special în economiile dezvoltate, au continuat să afecteze redresarea economiei mondiale. În mod corespunzător, creșterea comerțului internațional a consemnat, de asemenea, o încetinire în a doua jumătate a anului 2010, aceasta fi ind mai lentă decât în primele șase luni. Cu toate acestea, potrivit informațiilor disponibile, ritmul de creștere s-a intensificat din nou la sfârșitul anului 2010.

În pofida unei majorări treptate a prețurilor materiilor prime, mai ales în a doua parte a anului, presiunile inflaționiste din economiile dezvoltate au continuat să fi e reduse în anul 2010 cu câteva excepții notabile, precum Regatul Unit – datorită anticipațiilor inflaționiste bine ancorate și capacității de producție curente neutilizate.

Aceasta a contrastat cu piețele emergente dinamice care s-au confruntat cu presiuni inflaționiste mai pronunțate, datorită parțial scumpirii materiilor prime, dar și accentuării constrângerilor privind capacitatea de producție.

Pe fondul preocupărilor persistente privind inflația, ca urmare a supraîncălzirii, mai multe bănci centrale din economiile emergente au decis să retragă unele dintre măsurile excepționale privind lichiditatea implementate ca reacție la criză și să întărească orientarea politicii monetare. Conform celor mai recente date disponibile, rata anuală a inflației IPC în zona OCDE a scăzut treptat în anul 2010, de la valoarea maximă de peste 2% în luna ianuarie 2010 la 1,6% în luna august, înainte de a crește din nou marginal până la 2,1% în luna decembrie.

Aceasta reflectă totodată evoluția indicelui PMI aferent costurilor de producție, care a crescut în a doua jumătate a anului 2010, ajungând în luna ianuarie 2011 la cel mai ridicat nivel din ultimii aproape doi ani și jumătate. La această creștere a contribuit scumpirea alimentelor și energiei.

În zona OCDE, inflația IPC anuală, exclusiv alimente și energie, s-a diminuat pe tot parcursul anului de la 1,6% la începutul anului 2010 la 1,2% în luna decembrie.

Grafic nr. 2.1.1 Principalele evoluții din marile economii industrializate

Sursa: date naționale, BRI, Eurostat și calcule BCE.

Ritmul de creștere a economiei mondiale a încetinit în cursul anului 2011. În a doua jumătate a anului, impulsul pozitiv exercitat de remedierea disfuncționalităților la nivelul circuitului de aprovizionare în urma dezastrelor naturale din Japonia a fost neutralizat de reapariția tensiunilor pe piețele financiare internaționale, generate în mare măsură de agravarea crizei datoriilor suverane în zona euro și de amplificarea temerilor privind sustenabilitatea fiscală în alte economii dezvoltate importante. Această evoluție a erodat încrederea consumatorilor și a sectorului corporativ la nivel mondial. În economiile emergente, creșterea economică înregistrează în continuare un ritm destul de alert, dar se preconizează o decelerare a acestuia, ca urmare a înăspririi anterioare a politicii monetare, care a vizat reducerea dezechilibrelor financiare și atenuarea presiunilor la nivelul prețurilor, precum și a anticipatei diminuări a cererii externe și a efectelor nefavorabile generate de propagarea turbulențelor financiare la nivel internațional. Conform estimărilor, creșterea PIB real mondial din afara zonei euro, care a ajuns la 5,7% în anul 2010, se va tempera la 4,1% în anul 2011 și la 3,9% în anul 2012. Se estimează că dinamica cererii externe în zona euro se va decelera de la 11,8% în anul 2010 la 6,4% în anul 2011 și la 4,8% în anul 2012, urmând să se accelereze până la 6,9% în anul 2013.

În Statele Unite, economia a continuat să se redreseze în 2010. Creșterea ciclică modestă a luat amploare, fi ind susținută de stimulentele substanțiale de politică macroeconomică și de ameliorarea treptată a condițiilor financiare.

PIB real a crescut într-un ritm de 2,8%, după o contracție de 2,6% în anul 2009. Redresarea cererii interne private a fost lentă, comparativ cu valorile istorice, reflectând creșterea marginală a cheltuielilor de consum. Consumul populației a fost în continuare limitat de șomajul ridicat, încrederea scăzută și eforturile constante de redimensionare a situației bilanțiere tensionate. Revigorarea puternică a investițiilor corporatiste în echipamente și programe informatice a constituit un factor important al redresării, fiind susținută de extinderea accesului la creditare, precum și de rentabilitatea solidă a companiilor pe fondul măsurilor de reducere a costurilor implementate în timpul declinului economic. Creșterea economică a fost susținută și de factori temporari precum politicile guvernamentale implementate pentru a stimula redresarea economică și refacerea stocurilor.

În termeni neți, comerțul a avut o contribuție negativă la creșterea PIB în anul 2010,

în condițiile în care expansiunea importurilor a depășit-o pe cea a exporturilor. După contracția puternică din timpul recesiunii, deficitul de cont curent a crescut modest odată cu începutul redresării, consemnând un nivel mediu de 3,3% din PIB în primele trei trimestre din 2010, în creștere de la 2,7% în anul 2009. Sectorul imobiliar nu a raportat nicio ameliorare; după creșterea provizorie din prima jumătate a anului, activitatea și prețurile din domeniul imobiliar au scăzut din nou în a doua jumătate a anului, după expirarea unora dintre inițiativele de susținere a sectorului imobiliar.

În contextul unei revigorări economice modeste, evoluția prețurilor a fost în continuare nesemnificativă, deoarece presiunile în sensul creșterii exercitate de costuri au fost limitate de declinul persistent consemnat pe piața de bunuri și servicii și pe piața forței de muncă. Variația anuală înregistrată de infl ația IPC în anul 2010 a crescut până la 1,6% de la -0,4% în anul anterior pe seama majorării costurilor energiei. Inflația IPC, exclusiv alimente și energie, a continuat să se încetinească, înregistrând un nivel mediu de 1,0% la nivelul întregului an, în scădere de la 1,7% în anul 2009.

Comitetul Federal pentru Operațiuni de Piață al Rezervelor Federale a menținut ținta privind rata fondurilor federale neschimbată întrun interval cuprins între 0% și 0,25% pe tot parcursul anului 2010 și a confi rmat anticipările cu privire la posibilitatea înregistrării unor

niveluri extrem de scăzute ale ratei fondurilor federale pe o perioadă prelungită, datorită condițiilor economice. Deși facilitățile speciale de lichiditate create pentru a susține piețele în timpul crizei au fost eliminate, iar achizițiile pe scară largă de active aferente ipotecilor au fost încheiate până la jumătatea anului 2010, în luna august 2010 Comitetul Federal pentru Operațiuni de Piață al Rezervelor Federale a hotărât să mențină deținerile de titluri ale Rezervelor Federale la nivelul din prezent prin reinvestirea ratelor de capital din obligațiuni și titluri ipotecare emise de agenții în titluri de Trezorerie pe termen lung. Acesta a hotărât, de asemenea, să continue să reînnoiască deținerile de titluri de Trezorerie ale Rezervelor pe măsură ce ajung la scadență. Ulterior, în luna noiembrie 2010, Comitetul Federal pentru Operațiuni de Piață al Rezervelor Federale și-a anunțat intenția de a mai achiziționa titluri de Trezorerie pe termen lung în valoare de 600 de miliarde USD până la sfârșitul trimestrului II 2011 pentru a asigura un ritm mai puternic al redresării economice.

În ceea ce privește politica fiscală, deficitul bugetar federal s-a redus ușor până la 8,9% din PIB în anul fiscal 2010 – care s-a încheiat în luna septembrie 2010 – comparativ cu 10% în anul anterior. Aceasta a condus la o nouă creștere a datoriei federale deținute de sectorul public până la 62% la fi nele anului fiscal 2010, de la 53% în anul fiscal precedent. În contextul unor deficite ample, al creșterii datoriei federale și al aplicării în continuare a unor stimulente fiscale (în valoare totală de 858 miliarde USD) pe termen scurt, Comisia Fiscală a Președintelui a emis un raport în luna decembrie 2010 conținând propuneri concrete privind modul de rezolvare a provocărilor fiscale pe termen mediu și de realizare a sustenabilității fiscale pe termen lung.

Activitatea economică din Canada s-a intensificat rapid la începutul anului 2010, după revenirea din recesiune la jumătatea anului 2009, fiind susținută de cererea internă solidă, stimulentele macroeconomice și revirimentul exporturilor.

Cu toate acestea, până în trimestrul III 2010, ritmul redresării s-a încetinit, datorită decelerării activității din sectorul construcțiilor, corelată cu o contribuție netă negativă a comerțului la expansiunea economică. Condițiile de pe piața forței de muncă au fost relativ favorabile, în măsura în care au continuat să se amelioreze progresiv în paralel cu redresarea economică. Cu toate acestea, în pofida diminuării până la 7,6% în luna decembrie 2010 (cel mai scăzut nivel din luna ianuarie 2009), rata șomajului se situează în continuare la un nivel net superior celor consemnate înainte de recesiune.

Activitatea economică continuă să fie sprijinită de un mediu caracterizat printr-o rată scăzută a dobânzii (deși Bank of Canada a luat măsuri în sensul întăririi orientării politicii monetare începând cu jumătatea anului 2010), condiții stabile pe piața fi nanciară și un sistem bancar solid, care au permis un fl ux continuu de credite acordate companiilor și populației. Referitor la evoluția prețurilor, inflația IPC totală și cea de bază s-au menținut în intervalul obiectivului de inflație al băncii centrale de 1%-3%. Rata anuală a inflației IPC a manifestat o tendință ascendentă în a doua jumătate a anului 2010, situânduse la un nivel de 2,4% în luna decembrie, ca urmare a impactului exercitat de scumpirea energiei și alimentelor, în timp ce inflația de bază a fost de 1,5% în luna decembrie, după o ușoară decelerare în cursul anului 2010.

În Japonia, redresarea economică a continuat în primele trei trimestre ale anului 2010, fiind susținută de implementarea unei politici monetare acomodative și a unor stimulente fiscale substanțiale. Ameliorarea situației economice în Japonia a fost sprijinită și de cererea globală puternică, în special din partea economiilor emergente din Asia, mai ales în primul semestru din anul 2010.

În a doua jumătate a anului, contribuția sectorului extern s-a redus, datorită temperării dinamicii comerțului, în timp ce cheltuielile de consum s-au menținut la un nivel ridicat. Totuși, spre finele anului, ca urmare a volatilității înregistrate la nivelul cheltuielilor de consum după retragerea stimulentelor guvernamentale, redresarea economică din Japonia a înregistrat o temperare, care a dus la o deteriorare a indicatorului de încredere al mediului de afaceri. Condițiile de pe piața forței de muncă s-au ameliorat relativ în 2010, deși rata șomajului s-a menținut la un nivel destul de ridicat comparativ cu valorile istorice.

În ceea ce privește evoluția prețurilor, prețurile de consum au scăzut aproape pe tot parcursul anului 2010 în termeni anuali, datorită decelerării substanțiale a economiei. Cu toate acestea, în luna octombrie, infl ația IPC anuală a devenit pozitivă pentru prima dată după aproape doi ani, parțial datorită majorării accizei pe țigări și scumpirii materiilor prime, în timp ce inflația IPC anuală exclusiv alimente și energie și-a continuat trendul deflaționist, în pofida consemnării unei moderări.

Pe tot parcursul anului 2010, Banca Japoniei a menținut orientarea acomodativă a politicii monetare pentru a stimula economia și a combate deflația, reducând rata dobânzii interbancare overnight negarantate până la un nivel cuprins între 0% și 0,1% în luna octombrie 2010 și stabilind alte măsuri, precum un nou program de achiziționare de active și prelungind operațiunea de furnizare de fonduri cu rată fixă. Pe data de 15 septembrie 2010 autoritățile japoneze au intervenit pe piața valutară pentru prima dată din luna martie 2004 pentru a limita aprecierea yen-ului.

Rezistența economiilor emergente din Asia la criza economică și fi nanciară globală a fost demonstrată prin performanța economică foarte puternică înregistrată în toată regiunea în anul 2010, la nivelul întregii regiuni rata de creștere a PIB fi ind de 9,1%. Pe măsură ce stimulentele fiscale și monetare au fost treptat retrase, iar contribuția exporturilor nete s-a diminuat în a doua jumătate a anului, cererea privată internă și, în special, investițiile fixe brute au devenit principalul motor al creșterii economice, mai ales în India și Indonezia. Pe ansamblu, activitatea economică s-a menținut robustă în a doua jumătate a anului 2010, deși ritmul expansiunii s-a încetinit într-o oarecare măsură comparativ cu semestrul anterior.

După ce au fost înregistrate rate foarte scăzute ale inflației măsurate prin prețurile de consum în anul 2009, presiunile inflaționiste s-au intensificat semnificativ în anul 2010. Inflația IPC anuală pentru această regiune s-a situat la un nivel de 5% în luna decembrie 2010, în principal pe seama scumpirii alimentelor și materiilor prime. Majoritatea băncilor centrale din regiune au început să își întărească orientarea de politică monetară în a doua jumătate a anului 2010, reducând stimulentele monetare introduse în anul anterior. Pe fondul performanței macroeconomice semnificative a economiilor emergente din Asia și al reducerii aversiunii investitorilor internaționali față de riscuri, regiunea a consemnat și o redresare puternică a intrărilor de capital. Mai multe țări au intervenit pe piețele valutare pentru a pune capăt presiunilor exercitate de aprecierea monedelor, totodată introducând măsuri de control al capitalului și adoptând măsuri macro-prudențiale.

În China, creșterea PIB real a consemnat o accelerare, ajungând la 10,3% în anul 2010 de la 9,2% în 2009. Activitatea economică robustă a reflectat creșterea contribuției din partea investițiilor private și a exporturilor nete, care a contracarat impactul negativ al retragerii treptate a stimulentelor. Totuși, contribuția relativă a consumului la creșterea economică s-a redus, iar excedentul de cont curent s-a amplificat în termeni nominali în anul 2010, ca urmare a persistenței dezechilibrelor interne și externe.

Presiunile inflaționiste s-au intensifi cat în acest an, inflația IPC ajungând în luna decembrie la 4,6% în termeni anuali, în principal pe seama majorării prețurilor la alimente. Presiunile asupra prețurilor din sectorul imobiliar s-au produs pe fondul unei lichidități semnifi cative, al existenței unor condiții de creditare în continuare laxe și al unor rate ale dobânzii negative, în termeni reali, la depozite. Autoritățile au reacționat prin întărirea orientării politicii în a doua parte a anului. Printre altele, aceasta a condus la aplicarea unor limite cantitative mai stricte în cazul creditelor și la majorări ale ratelor active și pasive. Creșterea intrărilor de capital, în special în trimestrul IV 2010, a stimulat creșterea rapidă a rezervelor valutare, care au ajuns la 2,85 mii de miliarde USD până la fi nele anului 2010. Pe data de 19 iunie 2010, China a revenit la un aranjament de curs de schimb mai flexibil pentru renminbi, acesta apreciindu-se cu 3,6% față de dolarul SUA și cu 4,7% în termeni reali efectivi (defl atat cu IPC) în anul 2010.

În America Latină, activitatea economică a continuat să se redreseze rapid în anul 2010. Creșterea PIB a fost deosebit de robustă în prima jumătate a anului, în principal ca urmare a cererii interne dinamice care a anulat complet contribuția negativă semnificativă a cererii externe (aproape 3 puncte procentuale în trimestrul III) la creșterea PIB. Ulterior, ritmul de creștere a consemnat o oarecare încetinire, pe măsură ce stimulentele au fost retrase, iar cererea externă a pierdut din ritm. În termeni anuali, PIB real aferent regiunii pe ansamblu a crescut cu 6,0% în medie în primele trei trimestre din 2010. Formarea brută de capital, inclusiv acumularea de stocuri, și consumul privat au fost principalii factori determinanți ai creșterii economice din regiune. Investițiile au fost stimulate de ameliorarea perspectivei privind creșterea economică, majorarea prețurilor materiilor prime, reducerea ratelor reale ale dobânzii și creșterea gradului de disponibilitate a finanțării, care, în unele țări, a fost stimulată

de activitatea de creditare desfășurată de băncile publice. Creșterea consumului privat a fost susținută de redresarea rapidă a încrederii, precum și de gradul de ocupare a forței de muncă și salariile reale.

La începutul anului 2010, în pofida diferențelor semnificative de la o țară la alta, în majoritatea țărilor care au adoptat regimuri de țintire a inflației, infl ația s-a apropiat semnificativ de valoarea țintei respective. Cu toate acestea, în contextul unei expansiuni puternice a activității economice și al creșterii prețurilor la materiile prime, presiunile inflaționiste au început să crească către fi nele anului, iar unele țări au început să retragă o parte din stimulentele monetare acordate în timpul crizei. Începând cu luna aprilie, mai multe bănci centrale din regiune au inițiat un ciclu de majorări ale ratei dobânzii de politică monetară. Pe măsură ce condițiile fi nanciare au continuat să se amelioreze, iar apetitul pentru risc a revenit, spreadurile CDS asociate datoriei suverane a Americii Latine s-au redus, prețurile acțiunilor au crescut semnificativ, iar fluxurile financiare au fost reluate, ceea ce a condus la aprecierea monedelor.

La sfârșitul anului 2010, în condițiile în care majorarea ratelor dobânzilor risca să alimenteze intrările puternice de capital, și pe fondul incertitudinii privind evoluția economică la nivel global, procesul de majorare a ratelor dobânzii de politică monetară a fost întrerupt în unele țări și au fost introduse o serie de măsuri care să oprească intrările semnifi cative de capital (de ex. acumularea de rezerve, politicile macroprudențiale și controlul capitalului).

2.2.Situația economico-monetară în Uniunea Europeană

Dinamica anuală totală a M3 a reintrat în teritoriu pozitiv în anul 2010, situându-se la 1,7% în luna decembrie 2010 comparativ cu -0,3% la sfârșitul anului 2009. Aceste evoluții implică un reviriment al dinamicii monetare, în pofi da sporirii incertitudinilor referitoare la robustețea ritmului de creștere spre sfârșitul perioadei analizate, în condițiile în care rata de creștere a resimțit impactul unor factori conjuncturali (transferurile de active către așa-numitele „bad banks” 2 și contractele de report pe fondul tranzacțiilor interbancare derulate prin intermediul contrapartidelor centrale). În ansamblu, evoluțiile monetare din anul 2010 au fost determinate în principal de trei factori economici: impactul în sens ascendent exercitat atât de redresarea activității economice, cât și de atenuarea efectului de sens opus exercitat de

curba randamentelor (în perioada analizată nu s-au mai consemnat realocări masive de fonduri

dinspre instrumentele incluse în M3 către activele financiare neincluse în acest agregat); precum și impactul în sens descendent pe fondul efectului inhibitor generat de inversarea acumulărilor anterioare de lichiditate. Din perspectiva contrapartidelor, dinamica anuală a împrumuturilor IFM acordate sectorului privat s-a intensificat pe parcursul anului 2010 până la 1,9% în luna decembrie, față de -0,2% la finele anului anterior. Expansiunea modestă a creditelor către sectorul privat a reflectat stabilizarea ritmului anual de creștere a împrumuturilor acordate gospodăriilor populației și accelerarea ușoară a dinamicii anuale a împrumuturilor acordate societăților nefinanciare. Intensifi carea în paralel a ritmului de creștere a M3 și a expansiunii împrumuturilor relevă că dinamica de bază a masei monetare, ilustrând tendințele monetare care transmit semnale relevante în privința riscurilor la adresa stabilității prețurilor, și-a întrerupt traiectoria descendentă în anul 2010 și a consemnat un reviriment ușor.

Grafic nr. 2.2.1 M3 și creditele acordate sectorului privat

Sursa: BCE.

Evoluțiile înregistrate în configurația ratelor dobânzilor au influențat nu numai realocările dintre activele incluse în M3 și cele neincluse în acest agregat, ci și realocările din cadrul M3.

În pofida accelerării treptate a dinamicii anuale a M3, ritmurile anuale de creștere a componentelor au manifestat tendințe diametral opuse . Astfel, rata anuală de creștere a M1 s-a moderat considerabil în anul 2010, deși s-a menținut la valori semnifi cativ pozitive (4,4% în luna decembrie), în timp ce dinamica anuală negativă a instrumentelor negociabile și a depozitelor pe termen scurt, altele decât depozitele overnight (M3-M1) s-a ameliorat simțitor (-1,5% în luna decembrie). În consecință, decalajul dintre aceste ritmuri de creștere s-a redus considerabil, până la 6,1 puncte procentuale în luna decembrie, față de 22,0 puncte procentuale la finele anului 2009, reflectând în principal evoluțiile ratelor dobânzilor.

Rata dobânzii la depozitele overnight s-a menținut relativ stabilă pe parcursul perioadei analizate, în timp ce randamentul depozitelor cu scadența inițială de cel mult doi ani s-a majorat.

Grafic nr. 2.2.2 Principalele componente ale M3

Sursa: BCE.

Totodată, rata dobânzii la depozitele rambursabile după notifi care la cel mult 3 luni a crescut marginal. Prin urmare, costul de oportunitate aferent deținerii celor mai lichide depozite incluse în M3 s-a majorat, iar procesul de reechilibrare din cadrul M3 în favoarea acestor instrumente s-a estompat.

Impactul exercitat de panta abruptă a curbei randamentelor s-a atenuat în anul 2010, ceea ce a condus la stoparea realocărilor masive către active financiare neincluse în M3, care au acționat cu precădere în detrimentul instrumentelor negociabile și depozitelor pe termen scurt, altele decât depozitele overnight. În consecință, valorile negative înregistrate de dinamica anuală a acestor active s-au ameliorat.

Ritmul anual de creștere a instrumentelor negociabile a fost, de asemenea, impulsionat de activitatea sporită pe segmentul contractelor de report, îndeosebi spre sfârșitul perioadei analizate, care s-a datorat în mare măsură tranzacțiilor interbancare derulate prin intermediul contrapartidelor centrale, clasificate ca intermediari financiari nemonetari, alții decât societățile de asigurări și fondurile de pensii.

Grafic nr. 2.2.3 Ratele dobanzilor IFM aferente depozitelor pe termen scurt și rata dobanzii pe piața monetară

Cele mai cuprinzătoare componente ale M3 la nivel agregat pentru care sunt disponibile informații sectoriale sunt reprezentate de depozitele pe termen scurt și acordurile de răscumpărare (denumite în continuare „depozite M3”). Punctul de inflexiune în dinamica anuală a depozitelor M3 în anul 2010 a reflectat în principal contribuția deosebit de puternică a AIF. Ritmul anual de creștere a deținerilor AIF de depozite M3 s-a intensificat considerabil, situându-se la 10,8% în luna decembrie 2010 comparativ cu -3,1% la sfârșitul anului 2009. Evoluția s-a datorat în mare măsură sporirii tranzacțiilor interbancare prin contracte de report în trimestrul II și trimestrul IV, precum și creșterii progresive a influxurilor către depozite overnight în primele trei trimestre ale anului 2010. Spre deosebire de AIF, ritmul anual de creștere a depozitelor M3 deținute de populație s-a temperat ușor până la 1,9% în luna decembrie 2010, față de 2,0% la sfârșitul anului 2009.

Aceasta s-a produs, de fapt, pe fondul unei scăderi în semestrul I 2010, urmată de un reviriment în a doua jumătate a anului. Evoluțiile din perioada analizată la nivelul deținerilor populației de depozite M3 au refl ectat cu precădere configurația ratelor dobânzilor. Temperarea dinamicii anuale a depozitelor M3 deținute de gospodăriile populației în prima jumătate a anului 2010 s-a datorat restrângerii fluxurilor către depozitele overnight pe fondul atenuării impactului exercitat de curba abruptă a randamentelor. Redresarea ușoară consemnată în semestrul II 2010 s-a produs pe fondul diminuării semnificative a ieșirilor aferente depozitelor cu scadența inițială de cel mult doi ani, în condițiile îngustării spreadului dintre randamentul acestor depozite și cel al depozitelor de economisire pe termen scurt și al altor depozite neincluse în M3.

Ritmul anual de creștere a depozitelor M3 deținute de societățile nefi nanciare s-a moderat, de asemenea, în perioada analizată. Acesta a manifestat o relativă volatilitate în prima jumătate a anului, deși în ansamblu s-a temperat, ulterior intensificându-se ușor în semestrul II 20104,4% în luna decembrie 2010, față de 5,4% în aceeași perioadă a anului anterior.

Grafic nr.2.3.4 Depozite sectoriale

Evoluțiile la nivelul deținerilor de depozite M3 ale societăților nefinanciare au reflectat redresarea activității economice și este posibil să se fi datorat inclusiv evoluției împrumuturilor, în condițiile în care firmele au recurs la propriile depozite pentru reducerea datoriei sau ca substitut al creditării bancare în prima jumătate a anului.

Fluxul pozitiv al împrumuturilor din semestrul II 2010 a permis probabil fi rmelor să își reînnoiască rezervele de lichiditate cu rol de tampon spre sfârșitul anului.

Din perspectiva contrapartidelor M3, ritmul anual de creștere a creditelor acordate de IFM rezidenților zonei euro s-a accelerat ușor în perioada analizată, situându-se la 3,4% în luna decembrie 2010 comparativ cu 2,5% în aceeași perioadă a anului anterior.

Această creștere de ritm, manifestată îndeosebi în a doua parte a anului, a reflectat în principal redresarea marginală a dinamicii anuale a creditelor acordate sectorului privat. Ritmul anual de creștere a creditelor acordate administrațiilor publice s-a situat, la sfârșitul anului 2010, la un nivel relativ similar celui înregistrat în aceeași perioadă a anului anterior, în

pofi da temperării consemnate în cea mai mare parte a perioadei analizate. Această temperare

s-a produs pe fondul restrângerii achizițiilor de titluri de stat de către IFM, în absența unei pante mai abrupte a curbei randamentelor și în contextul tensiunilor de pe piețe. Trendul s–a inversat în trimestrul IV 2010, când creditele acordate administrațiilor publice s-au majorat

brusc datorită transferului de active ale IFM către așa-numitele „bad banks”.

Revirimentul marginal al expansiunii creditelor acordate sectorului privat a reflectat în principal intensificarea lentă, însă constantă, a dinamicii anuale a împrumuturilor. În schimb, ritmul anual de creștere a deținerilor IFM de titluri, altele decât acțiuni, emise de sectorul privat a continuat să se tempereze în semestrul I 2010, în contextul activității mai reduse de securitizare.

Totuși, această activitate a înregistrat un reviriment modest în semestrul II 2010, reflectând parțial transferurile de active dintre IFM și așa-numitele „bad banks”, ceea ce a contribuit la stabilizarea deținerilor IFM de titluri, altele decât acțiuni, emise de sectorul privat. Dinamica anuală a împrumuturilor acordate de IFM sectorului privat, componenta cea mai însemnată a creditelor acordate sectorului privat, s-a intensificat treptat comparativ cu ritmul ușor negativ de la sfârșitul anului 2009, până la 1,9% în luna decembrie 2010. Această accelerare este în concordanță cu o ușoară redresare a cererii de împrumuturi și este totodată confirmată de datele disponibile referitoare la evoluția standardelor de creditare. În acest context, sondajul asupra creditului bancar în zona euro indică estomparea influențelor exercitate de factorii pe partea ofertei în perioada analizată. Având în vedere activitatea redusă de securitizare, diferența dintre dinamica anuală totală a împrumuturilor acordate sectorului privat și ritmul de creștere ajustat cu impactul derecunoașterii împrumuturilor

din bilanțurile IFM a fost nesemnifi cativă în anul 2010.

Grafic nr. 2.2.5 Contrapartidele M3

La nivel sectorial, intensifi carea ritmului anual de creștere a împrumuturilor acordate sectorului privat s-a datorat în principal activității de creditare vizând sectorul privat nefinanciar, respectiv gospodăriile populației și societățile nefinanciare. Astfel, în luna decembrie 2010, dinamica anuală a împrumuturilor către populație s-a situat la 2,9% (față de 1,3% la sfârșitul anului 2009), iar cea a împrumuturilor acordate societăților nefinanciare s-a plasat la -0,2%, comparativ cu -2,2% în luna decembrie 2009. Expansiunea anuală a împrumuturilor acordate AIF s-a accelerat treptat în a doua jumătate a anului, însă evoluția s-a datorat îndeosebi apelului sporit la acorduri de răscumpărare la nivel interbancar tranzacționate prin intermediul contrapartidelor centrale, caredetermină intensificarea proporțională a activității de creditare a IFM către acești intermediari financiari.

Revirimentul înregistrat de expansiunea creditelor către sectorul privat în prima jumătate a anului s-a datorat în principal evoluțiilor consemnate de împrumuturile acordate populației, impulsionate aproape exclusiv de redresarea cererii de împrumuturi pentru achiziția de locuințe. Evoluția a coincis cu relansarea ritmului anual de creștere a prețurilor proprietăților rezidențiale din zona euro. Persistența redresării activității de creditare către sectorul privat nefinanciar în semestrul II 2010 se explică îndeosebi prin revitalizarea dinamicii anuale a împrumuturilor acordate societăților nefinanciare, deși aceasta s-a menținut în teritoriu negativ. Ajustată cu impactul derecunoașterii împrumuturilor din bilanțurile IFM, care au reflectat în mare măsură transferurile către așanumitele „bad banks”, rata anuală de creștere a creditelor acordate societăților nefinanciare ar fi revenit în teritoriu pozitiv în anul 2010. În ansamblu, evoluțiile din perioada analizată pe segmentul împrumuturilor către sectorul privat nefinanciar s-au menținut în relativă concordanță cu periodicitățile ciclului economic.

Punctul de inflexiune în dinamica împrumuturilor acordate populației se manifestă, de

regulă, în prima fază a ciclului economic, iar cel aferent dinamicii creditelor către societățile nefinanciare tinde să-i urmeze cu un anumit decalaj. Datele trimestriale referitoare la ritmul anual de creștere a împrumuturilor acordate societăților nefi nanciare relevă apariția punctului

de inflexiune în trimestrul II 2010, la un an după manifestarea fenomenului similar în expansiunea creditelor către populație. În concordanță cu episoadele anterioare, revigorarea activității de creditare către societățile nefinanciare în anul 2010 s-ar putea explica prin extinderea investițiilor corporative și necesarul sporit de cheltuieli în contextul ameliorării anticipațiilor firmelor și relansării activității economice. Este posibil ca evoluția să reflecte și variațiile în atractivitatea relativă a finanțării pe piață, în condițiile în care randamentele corporativ au resimțit parțial impactul majorării dobânzilor pe fondul crizei datoriilor publice. Totodată, variațiile înregistrate în dinamica împrumuturilor în țările din zona euro au reflectat probabil procesul neuniform de redresare economică la nivelul țărilor și sectoarelor economice din această regiune, precum și o serie de diferențe în necesarul de finanțare al sectoarelor și măsura în care acestea recurg la credite bancare, în detrimentul finanțării din fonduri proprii și/ sau prin îndatorare pe piață.

Din perspectiva celorlalte contrapartide ale M3, dinamica anuală a pasivelor fi nanciare pe termen mai lung ale IFM (exclusiv capitalul și rezervele) deținute de sectorul deținător de resurse s-a temperat considerabil în perioada analizată, situându-se la 3,0% în luna decembrie față de 6,0% la fi nele anului 2009. Pierderea de ritm s-a manifestat îndeosebi în cazul depozitelor pe termen lung (respectiv depozite rambursabile după notifi care la peste trei luni și depozite cu scadența inițială de peste doi ani), dar și pe segmentul titlurilor de credit pe termen lung (cu scadența de peste doi ani) emise de IFM. Decelerarea dinamicii anuale a depozitelor pe termen lung a refl ectat probabil atractivitatea mai scăzută a dobânzilor acestor instrumente, pe fondul relativei aplatizări a curbei randamentelor pe parcursul anului 2010, în timp ce moderarea de ritm în cazul titlurilor pe termen lung este posibil să se fi datorat percepției unui grad mai mare de risc asociat titlurilor emise de IFM.

Totodată, poziția externă netă a sectorului IFM din zona euro s-a menținut pe o traiectorie descendentă în anul 2010, diminuându-se cu 89 de miliarde EUR. Evoluția s-a datorat fluxului negativ aferent activelor externe, a cărui amplitudine a fost superioară declinului consemnat de pasivele externe, ceea ce înseamnă, în ansamblu, că interacțiunea sectorului deținător de resurse cu restul lumii prin intermediul IFM din zona euro a generat un influx net de capital.

Evoluția ratelor dobânzilor pe piața monetară din zona euro a fost influențată de diverși factori în anul 2010. În ansamblu, Eurosistemul a menținut măsurile extraordinare de sprijin destinate furnizării de lichiditate băncilor din zona euro. Pe fondul ameliorării condițiilor de pe piețele financiare pe parcursul anului 2009, Eurosistemul a inițiat, la începutul anului 2010, anularea treptată a măsurilor neconvenționale de politică monetară care nu mai erau considerate necesare, consecința fiind că scadența medie a operațiunilor cu rol de furnizare de lichiditate a fost scurtată. Totuși, criza datoriei suverane din luna mai a generat tensiuni acute pe piețele obligațiunilor guvernamentale din unele țări ale zonei euro, cu efecte nefavorabile asupra mecanismului de transmisie a politicii monetare, după cum s-a observat din nivelurile mai ridicate ale riscului perceput de lichiditate și de credit. În vederea remedierii disfuncționalităților piețelor titlurilor de valoare și restabilirii unui mecanism corespunzător de transmisie a politicii monetare, Eurosistemul a lansat Programul destinat piețelor titlurilor de valoare și a reactivat o parte dintre măsurile neconvenționale anulate anterior. În semestrul II 2010, ajungerea la scadență a operațiunilor de refinanțare pe termen lung cu durata de 6 și respectiv 12 luni a marcat anularea automată a măsurilor neconvenționale, ceea ce a condus la restrângerea surplusului de lichiditate și la majorarea ratelor dobânzilor pe piața monetară.

Ratele dobânzilor pe piața monetară au consemnat o relativă diminuare în trimestrul I 2010 pe întreg intervalul de scadențe, atât pe segmentul garantat, cât și pe segmentul negarantat, ulterior majorându-se considerabil pe parcursul perioadei analizate. Astfel, din perspectiva ratelor dobânzilor negarantate la trei luni, EURIBOR la trei luni s-a situat în apropierea nivelului de 0,70% la începutul lunii ianuarie 2010, apoi a scăzut la 0,63% la fi nele lunii martie, pentru ca la data de 25 februarie 2011 să se majoreze la 1,09%. Din perspectiva segmentului garantat al pieței monetare, după ce s-a situat în jurul valorii de 0,40% la începutul lunii ianuarie 2010, rata dobânzii EUREPO la trei luni s-a redus ușor în primul trimestru al anului, până la 0,34% la sfârșitul lunii martie. Ulterior, aceasta a consemnat o majorare puternică, atingând 0,80% la începutul lunii noiembrie, urmată de o nouă diminuare până la aproximativ 0,56% în prima parte a lunii ianuarie 2011 și apoi de o nouă creștere până la 0,81% la data de 25 februarie 2011.

Pe fondul acestor evoluții, spread-ul dintre ratele dobânzilor garantate și cele negarantate pe piața monetară a fost marcat de volatilitate pe tot parcursul anului, situându-se la valori ușor mai scăzute la 25 februarie 2011 comparativ cu începutul lunii ianuarie 2010. Totuși, spread-ul s-a menținut la niveluri relativ înalte din perspectivă istorică. Pe parcursul anului 2010 și în prima parte a anului 2011, spread-ul dintre ratele dobânzilor EURIBOR și EUREPO la trei luni a fl uctuat în intervalul 23-46 puncte de bază, atingând aproximativ 30 puncte de bază la începutul anului 2010 și 28 puncte de bază la data de 25 februarie 2011.

Din perspectiva ratelor dobânzilor pe termen foarte scurt, evoluția EONIA pe parcursul anului 2010 a reflectat în mare măsură continuarea furnizării de Eurosistem a unor volume ample de lichiditate către băncile din zona euro începând din luna octombrie 2008. În contextul surplusului semnificativ de lichiditate, nivelul EONIA s-a menținut, cu doar câteva excepții, mult inferior ratei fixe a dobânzii la operațiunile principale de refinanțare și ORTL efectuate de Eurosistem și în vecinătatea ratei dobânzii la facilitatea de depozit

Grafic nr. 2.2.6 EUREPO, EURIBOR și ratele dobanzilor pe piața interbancară overnight aferente operațiunilor swap la trei luni

Spre sfârșitul lunii iunie, în condițiile în care ORTL cu durata de șase luni și respectiv un an au ajuns la scadență, iar băncile au preferat să nu reînnoiască întregul volum de lichiditate ajuns la scadență, lichiditatea excedentară s-a restrâns și evoluția EONIA a început să manifeste o oarecare volatilitate. În contextul restrângerii surplusului de lichiditate, tiparul evoluției EONIA în cadrul fiecărei perioade de aplicare a rezervelor a devenit mai pronunțat, consemnând un nivel mai ridicat la debutul perioadei și ulterior diminuânduse treptat spre sfârșitul acesteia. Tiparul a fost determinat în principal de opțiunea băncilor de a îndeplini cerințele privind rezervele obligatorii încă din prima parte a perioadei de aplicare, comportament manifestat de la declanșarea turbulențelor în august 2007. Această „alimentare anticipată” nu a avut niciun efect asupra ratelor dobânzilor de pe piață în perioada de 12 luni care a acoperit scadența primei ORTL cu durata de un an (respectiv intervalul cuprins între jumătatea anului 2009 și jumătatea anului 2010), când excedentul de lichiditate s-a situat la un nivel record. În schimb, fenomenul a influențat din nou ratele dobânzilor în momentul în care surplusul de lichiditate s-a diminuat în semestrul II 2010. Evoluția EONIA și-a menținut caracterul volatil inclusiv la începutul anului 2011, iar la 25 ianuarie 2011 EONIA a depășit rata dobânzii la OPR pentru prima dată din iunie 2009. De asemenea, pe tot parcursul anului s-au înregistrat creșteri sporadic ale EONIA atât la încheierea perioadelor de aplicare a rezervelor, cât și la sfârșitul intervalului de gestionare a disponibilităților.

Grafic nr. 2.2.7 Ratele dobanzilor BCE și rata dobanzii overnight

În ansamblu, cotațiile pe piețele obligațiunilor au fost influențate de două evenimente majore în anul 2010. Primul dintre acestea a fost specific zonei euro și a debutat cu apariția turbulențelor pe piețele datoriei suverane din unele țări ale zonei euro. Cel de-al doilea, cu un caracter mult mai extins, a fost reprezentat de moderarea anticipată a creșterii economice pe plan internațional în semestrul II 2010. În primele două luni ale anului 2011, randamentele atașate obligațiunilor guvernamentale pe termen lung cotate AAA din zona euro au consemnat o majorare ușoară.

La nivelul zonei euro, diferențialele asociate randamentelor pe 10 ani în raport cu cele corespunzătoare obligațiunilor emise de Germania au continuat să se îngusteze în primele două luni ale anului 2011, ceea ce reflectă, printre alți factori, anticipațiile participanților pe piață referitoare la o posibilă extindere a domeniului de aplicare și a anvergurii EFSF, precum și rezultatele licitațiilor pentru instrumente de îndatorare, în cadrul cărora cererea s-a situat la niveluri peste așteptări.

Ritmul anual de creștere a împrumuturilor totale contractate de populație a continuat să se intensifice pe parcursul anului 2010, în pofida unor evoluții moderate, situându-se la aproximativ 2,8% în trimestrul IV 2010. Aceasta s-a datorat în special evoluțiilor consemnate pe segmentul împrumuturilor acordate gospodăriilor populației de IFM, în timp ce dinamica

anuală a împrumuturilor non-IFM s-a menținut pe o traiectorie descendentă și în perioada analizată, în principal pe fondul gradului mai redus de securitizare.

Împrumuturile pentru achiziția de locuințe au acționat în continuare ca vector principal al activității IFM de creditare către populație. Ritmul anual de creștere a creditelor ipotecare s-a situat la 3,7% în luna decembrie 2010, față de 1,5% în aceeași perioadă a anului anterior . Totuși, amplitudinea acestor influxuri s-a stabilizat în a doua jumătate a anului.

Evoluțiile pe segmentul creditelor ipotecare au reflectat tendințele prețurilor proprietăților rezidențiale, care au consemnat creșteri modeste pe parcursul anului 2010 după reducerile considerabile din anul 2009. Totodată, evoluțiile au confirmat concluziile sondajului asupra creditului bancar în zona euro, conform cărora s-a restrâns ponderea netă a băncilor care au semnalat înăsprirea standardelor de creditare.

Ratele dobânzilor active la împrumuturile contractate de populație au înregistrat reduceri modeste în anul 2010, cu 19 puncte de bază în cazul creditelor imobiliare și cu 52 de puncte de bază în cazul creditelor de consum. Spre deosebire de împrumuturile ipotecare, dinamica anuală a creditelor de consum nu a consemnat o redresare în anul 2010 și s-a menținut astfel în teritoriu negativ. Totodată, evoluțiile acestui segment de creditare au reflectat o serie de factori economici, precum scăderea semnificativă a vânzărilor de automobile și au confirmat concluziile sondajelor în rândul consumatorilor, care indicau o disponibilitate relativ redusă pentru achiziții majore. În plus, conform sondajului privind creditul bancar, cererea de credite de consum s-a menținut la un nivel modest. Evoluțiile divergente consemnate de creditele de consum și de împrumuturile pentru achiziția de locuințe s-ar putea datora, întro oarecare măsură, și ratelor dobânzilor. Astfel, costul finanțării tinde să fi e mai mare în cazul primei categorii de credite, întrucât acestea nu beneficiază de garanții la fel de solide. Totuși, ratele dobânzilor la creditele de consum s-au redus în anul 2010, îndeosebi la împrumuturile cu scadența mai mică de un an.

Grafic nr. 2.2.8 Credite acordate populației de IFM

În anul 2010, evoluțiile cursului de schimb au fost determinate în mare măsură de redresarea economică, de condițiile fiscale și de politica monetară pe plan mondial. Evoluțiile au fost relativ volatile în multe economii dezvoltate, în contextul unei relansări economice încă vulnerabile și al dependenței acesteia de continuarea implementării politicilor fiscale și monetare.

În semestrul I 2010, euro s-a depreciat față de mai multe monede principale, reflectând preocupările tot mai intense privind situația datoriilor publice în unele țări din zona euro. Aceste incertitudini au determinat, de asemenea, accentuarea volatilității implicite a cursului de schimb al euro față de monedele principale în lunile mai și iunie 2010. În semestrul II 2010, pe fondul unei ușoare volatilități, euro a cunoscut o revigorare, în principal ca urmare a atenuării preocupărilor legate de datoriile publice și a unor evoluții macroeconomice pozitive peste așteptări în zona euro. Aprecierea generală s-a datorat în principal evoluțiilor cursului de schimb USD/EUR. Pe parcursul anului 2010, euro s-a depreciat cu 8,2% în termeni efectivi față de monedele a 20 de parteneri comerciali importanți ai zonei euro. În consecință, nivelul mediu al cursului de schimb efectiv nominal a fost cu 6,3% mai scăzut în anul 2010 decât în anul anterior. În perioada de referință, euro s-a situat la un nivel cu 5,5% superior mediei istorice consemnate începând cu anul 1999.

La data de 31 decembrie 2010, euro a fost tranzacționat la un curs de 1,34 USD, un nivel cu 7,3% mai scăzut decât cel consemnat la începutul anului 2010 și cu 4,2% mai mic față de media anului 2009. Deprecierea euro în raport cu dolarul SUA în semestrul I 2010 s-a datorat unei redresări macroeconomice mai puternice în Statele Unite decât în zona euro la începutul anului 2010. În semestrul II 2010, ca urmare a adoptării unor măsuri suplimentare de stimulare a economiei de către autoritățile americane, euro s-a întărit față de dolarul SUA.

În semestrul I 2010, euro a continuat, de asemenea, să se deprecieze față de yenul japonez, aprecierea consemnată în anul 2009 fi ind în totalitate anulată . Pe parcursul următoarelor luni ale anului 2010, cursul de schimb bilateral JPY/EUR a fluctuat într-un interval relativ îngust, euro fi ind tranzacționat la valori cuprinse între 105 JPY și 115 JPY. La

data de 31 decembrie 2010, euro a fost tranzacționat la cursul de 108,65 JPY, nivel inferior cu 18,4% celui consemnat la începutul anului și cu 16,7% mediei anului 2009. Volatilitatea cursului de schimb JPY/EUR s-a accentuat semnificativ în lunile mai și iunie 2010, atenuându-se în semestrul II 2010.

În perioada analizată, euro s-a depreciat cu 3,1% în raport cu lira sterlină, de la 0,89 GBP la 0,86 GBP. În semestrul I 2010, euro s-a depreciat față de lira sterlină pe fondul preocupărilor de pe piețe privind sustenabilitatea fi scală în unele țări din zona euro. În semestrul II 2010, euro s-a redresat într-o oarecare măsură, după pierderile consemnate anterior. Până la finele anului 2010, ca urmare a aprecierii în 2008 și în primele luni ale anului 2009, cursul de schimb bilateral al euro față de lira sterlină s-a menținut la un nivel superior mediei istorice consemnate începând cu 1999.

În anul 2010, euro s-a depreciat față de francul elvețian cu 15,7%. Până în luna iunie 2010, deprecierea a consemnat o temperare ca urmare a intervențiilor Băncii Naționale a Elveției. În semestrul II 2010, euro a continuat să se deprecieze semnificativ față de francul elvețian, pe fondul unei ușoare volatilități. În perioada cuprinsă între începutul anului și 31 decembrie 2010, euro s-a depreciat cu 11,9%, 17,9% și 6,0% față de dolarul canadian, dolarul

australian și, respectiv, coroana norvegiană, în principal datorită diferențialului pozitiv al ratelor dobânzilor comparativ cu zona euro. De asemenea, euro s-a depreciat în raport cu monedele asiatice legate la dolarul SUA, respectiv yuanul chinezesc (cu 10,3%) și dolarul Hong Kong (cu 7,0%), precum și față de wonul coreean (cu 10,7%).

Cursul de schimb efectiv real al euro, stabilit pe baza unor măsurări diferite ale costurilor și prețurilor, a scăzut în semestrul I 2010, stabilizându-se ulterior. Până la finele anului 2010, valorile cursurilor de schimb efective reale au fost foarte apropiate de mediile istorice consemnate începând cu 1999. Cursul de schimb efectiv real, deflatat cu indicele prețurilor de consum, a fost, în medie, cu 6,9% mai scăzut în 2010 comparativ cu anul anterior.

În 2010, contul curent al zonei euro a înregistrat un deficit de 56,4 miliarde EUR (sau 0,6% din PIB al zonei euro), față de un deficit de 51,4 miliarde EUR în anul 2009. Această scădere s-a datorat reducerii deficitului înregistrat de soldul veniturilor (18,6 miliarde EUR), balanța serviciilor menținându-se relativ stabilă.

2.3.Situația țărilor membre UE din afara zonei EURO

În anul 2010, soldul combinat al contului curent și de capital raportat de statele membre ale UE din afara zonei euro (ca pondere în PIB) s-a deteriorat în majoritatea țărilor . Cu toate acestea, evoluțiile au fost foarte neuniforme de la o țară la alta. În Estonia, Letonia și Lituania, surplusul înregistrat de contul curent și de capital a scăzut, ca urmare a redresării progresive din aceste economii și a consolidării cererii interne. Surplusul s-a micșorat și în Suedia, ca urmare a deteriorării balanței comerciale datorate redresării puternice a cererii interne. În Republica Cehă, soldul combinat al contului curent și de capital a trecut de la surplus la deficit, datorită creșterii deficitului aferent veniturilor și diminuării surplusului balanței comerciale. Defi citul contului curent și de capital a crescut în Polonia, datorită cererii interne puternice din 2010 și majorării deficitului aferent veniturilor, în România, în principal ca urmare a reducerii transferurilor bănești, iar în Regatul Unit, ca o consecință a deteriorării balanței comerciale. În mai multe țări însă, soldul a înregistrat o ameliorare.

În Bulgaria, contul curent și de capital a trecut de la deficit la surplus, datorită consolidării exporturilor și ajustării interne continue. În Ungaria, surplusul a crescut de la 0,7% din PIB în anul 2009 la 3,0% în 2010, refl ectând o redresare ce a avut la bază, în mare parte, exporturile.

Danemarca a consemnat o creștere a surplusului de la 3,5% în anul 2009 la 4,8% în 2010 pe seama expansiunii exporturilor și a menținerii la un nivel scăzut a cererii interne.

În ceea ce privește finanțarea, intrările de investiții străine directe s-au stabilizat sau au crescut în cursul anului 2010 în aproape toate țările din afara zonei euro care au aderat la UE în 2004 sau ulterior. Danemarca și Suedia au continuat să fie exportatori neți de investiții directe. Majorările consemnate de componentele mai stabile ale finanțării contului curent au fost însoțite în Republica Cehă, Lituania și Polonia de creșteri considerabile ale investițiilor de portofoliu nete. Referitor la fluxurile de alte investiții, multe țări au continuat să consemneze ieșiri nete – în principal ca o consecință a unui proces mai puternic de dezîndatorare. În Letonia și România, în anul 2010 intrările de capital privat au continuat să fi e completate prin programele de sprijinire fi nanciară derulate de organizațiile internaționale.

În anul 2010, evoluțiile înregistrate de cursurile de schimb în statele membre ale UE din afara zonei euro au fost puternic infl uențate de regimurile de curs de schimb aplicate individual de către fiecare țară. Monedele naționale ale Danemarcei, Estoniei, Letoniei și Lituaniei au participat la mecanismul cursului de schimb II (MCS II). Acestea au avut o bandă de fl uctuație standard de ±15% în jurul parității centrale față de euro, cu excepția coroanei daneze, a cărei bandă de fl uctuație a fost mai îngustă, respectiv de ±2,25% . Participarea la MCS II a fost, în unele cazuri, însoțită de angajamente unilaterale din partea țărilor respective

de a menține benzi de fl uctuație mai înguste sau regimuri de consiliu monetar. Aceste angajamente unilaterale nu presupun obligații suplimentare din partea BCE. De exemplu, coroana estoniană și litasul lituanian au aderat la MCS II în condițiile existente ale consiliului monetar, în timp ce autoritățile letone au hotărât să mențină cursul de schimb al lats-ului la paritatea centrală față de euro, cu o bandă de fl uctuație de ±1%.

Grafic nr. 2.3.1 Evoluții ale monedelor statelor membre ale UE participante la MCS II

Coroana estoniană și litasul lituanian s-au menținut la paritatea centrală în anul 2010. Lats-ul leton a rămas la un nivel relativ stabil în cadrul unei benzi de ±1% față de euro, stabilită printrun angajament unilateral, fluctuând în apropierea limitei inferioare a benzii. În anul 2010, latsul nu a suferit presiuni semnificative, reflectând stabilizarea condițiilor macroeconomice și ameliorarea percepției investitorilor privind economia Letoniei. Respectarea în continuare a condițiilor prevăzute în programul de asistență financiară internațională derulat de UE și FMI a fost, de asemenea, foarte importantă, fiind în continuare esențială pentru credibilitatea regimului cursului de schimb fix în viitor.

În ceea ce privește monedele statelor membre ale UE din afara zonei euro care nu au participat la MCS II, pot fi identificate două tipuri de evoluții înregistrate de cursurile de schimb. În timp ce coroana cehă, zlotul polonez, coroana suedeză și lira sterlină au continuat să se aprecieze față de euro, forintul maghiar și leul românesc s-au menținut la un nivel relativ stabil . Coroana cehă, zlotul polonez și coroana suedeză au fost susținute de performanța economică din țările respective. Pe ansamblu, lira sterlină s-a apreciat față de euro, dar cursul de schimb a fost foarte volatil. Cu excepția coroanei cehe și a coroanei suedeze, monedele care s-au apreciat nu au revenit la nivelurile consemnate înainte de anul 2008 față de euro.

Perioadele scurte de volatilitate înregistrate de cursul de schimb HUF/EUR au refl ectat tensiunile politice din Ungaria, inclusiv eșecul discuțiilor dintre organizațiile internaționale și guvern, și reducerea ratingului de țară aplicată de principalele agenții de rating de credit.

Leul românesc s-a menținut la un nivel relativ neschimbat din luna ianuarie 2010, cu perioade scurte de volatilitate sporită datorită, în mare parte, tensiunilor politice și riscurilor aferente privind implementarea măsurilor de consolidare fiscală convenite cu organizațiile internaționale.

Leva bulgărească s-a menținut la același nivel față de euro, ca urmare a regimului de

consiliu monetar al Bulgariei bazat pe euro.

Grafic nr. 2.3.2 Evoluții ale monedelor statelor membre ale UE neparticipante la MCS II față de euro

Condițiile de pe piețele fi nanciare s-au ameliorat, în general, în statele membre ale UE din afara zonei euro în cursul anului 2010. Ratele dobânzii pe termen lung, măsurate prin randamentele obligațiunilor de stat pe zece ani, au coborât în majoritatea țărilor, iar spread-urile dintre randamentele obligațiunilor de stat și cele din zona euro au consemnat, în medie, o reducere.

Ratele dobânzilor pe termen lung au consemnat cea mai pronunțată reducere în Letonia și Lituania, datorită îmbunătățirii performanței macroeconomice, dar și ca urmare a nivelurilor foarte ridicate raportate la începutul anului 2010.

Ratele dobânzilor pieței monetare s-au diminuat considerabil în majoritatea statelor membre ale UE din afara zonei euro, parțial datorită reducerilor ratelor dobânzilor de politică monetară.

O excepție semnificativă o constituie Suedia, unde majorările aplicate ratei dobânzii reprezentative începând cu perioada verii au contribuit la creșterea ratelor dobânzilor pe termen scurt de pe piață cu aproape 150 puncte de bază.

Turbulențele care s-au produs pe unele dintre piețele titlurilor de credit suverane din zona euro au avut numai un impact limitat asupra spread-urilor CDS pentru statele membre ale UE din afara zonei euro. Pe ansamblul întregului an, majoritatea țărilor au înregistrat numai modificări minore în ceea ce primește primele de risc. Există însă și excepții semnifi cative. În statele baltice, primele s-au redus, în medie, cu aproximativ 145 puncte de bază, refl ectând, printre altele, ameliorarea încrederii în măsurile de austeritate și îmbunătățirea situației macroeconomice.

Piețele bursiere din statele membre ale UE din afara zonei euro au avut, în medie, o evoluție semnificativ mai bună decât cele din zona euro. Acest lucru a fost cât se poate de evident în statele baltice, unde acțiunile au crescut cu aproape 55%, în medie, în anul 2010.

La începutul anului 2011, piețele bursiere au continuat procesul de consolidare în majoritatea țărilor, în timp ce randamentele obligațiunilor de stat pe termen lung au consemnat evoluții diferite. În Ungaria, spread-urile CDS s-au redus cu aproximativ 75 puncte de bază, evoluție susținută de îmbunătățirea percepției investitorilor.

Capitolul III. Rolul Greciei în criza actuală

3.1 Evoluția economică a Greciei

Accederea Greciei la Uniunea Economica si Monetara a creat un cadru nou de dezvoltare a economiei elene, cu o rata scazuta a dobanzilor si cu o incredere mai mare a participantilor la dezvoltarea mediului economic.

In primii ani de dupa integrare, Grecia a avut un ritm de dezvoltare mai ridicat decat cel al mediei UE si relativ crescator, variind de la 3,6 % in 1999, 4,1% in 2000 si 2001, 3,7 % in anul 2005, 4,4 % in anul 2006, 3,4 % in anul 2007 si 2,4 % in anul 2008.

Agricultura

Cu toate ca are o importanta deosebita în economia Greciei, ocupand aproape 12% din populatia activa, sectorul agricol contribuie doar cu 3,6% la formarea PIB si a generat in ultimii ani serioase motive de nemultumire, mai ales pe fondul reducerii subventiilor la diferite culturi agricole.

Aproximativ 29% din teritoriul Greciei este ocupat de teren agricol, arabil si nearabil, remarcându-se producția de măsline, struguri, pepeni, piersici, roșii și portocale.

Dintre culturile industriale, cele mai profitabile rămân în continuare bumbacul și tutunul. Grecia este renumită si pentru calitatea deosebită a uleiului de măsline. In anul 2010, pe baza unor contracte negociate de guvernul elen, s-a asigurat desfacerea unor importante cantitati de ulei in China. Ce acceasi destinatie, in 2011 se pregatesc transporturi masive de tutun.

În ceea ce privește producția animalieră, Grecia se remarcă prin creșterea păsărilor și a porcilor și mai puțin a vacilor și oilor.

Pescuitul în Grecia se desfășoară în cadrul unui regim foarte strict, având ca obiectiv principal protejarea Mării Mediterane de poluare și supra-pescuit. Producția de pește se menține constantă în jurul valorii de 16 milioane USD, dar nu este suficientă pentru satisfacerea cererii interne, astfel încât Grecia este nevoită să apeleze la importuri.

Industria

Industria contribuie cu 20,7% la formarea PIB. Printre industriile tradiționale în Grecia se numără construcțiile, industria textilă, industria alimentară și cea a cimentului. În ultimii ani, s-au dezvoltat in ritm sustinut industria echipamentelor de înaltă tehnologie și telecomunicațiile.

Construcțiile sunt, în mod tradițional, una dintre ramurile industriale cele mai importante ale economiei grecești. Începand cu anul 2001, acestea au înregistrat o dezvoltare puternică, datorită creșterii volumului investițiilor private și lucrărilor de construcții publice. Doua motive principale au stat la baza acestei cresteri : investitiile legate de desfasurarea Jocurilor Olimpice 2004 de la Atena si implementarea celuI de al treilea Suport de Asistenta Comunitara (CSF III) acordat Greciei de catre Uniunea Europeana in valoare de 51,3 miliarde euro. In 2009, însă, pe fondul crizei economice internaționale si al crizei financiare din Grecia, activitatea in constructii s-a redus cu peste 28% fata de 2008. Trendul descrescător s-a menținut și în primele 11 luni din 2010.

Industria alimentară reprezintă un sector foarte dinamic și profitabil în Grecia, constituind una din industriile cheie ale economiei elene, cu aproximativ 25% pondere în industria prelucrătoare.

Conform statisticilor oficiale, acest sector concentrează cca. 10.000 unități de prelucrare a alimentelor și 700 unități având ca obiect de activitate producerea băuturilor, si ocupa 24% din forța totală de muncă angajată în industrie. Acest sector prelucrează aproximativ 70% din producția agricolă a Greciei. Cele mai mari concentrări ale unităților de acest gen se regăsesc în regiunile Macedonia, Thessalia, Creta și Peloponese.

Industria extractivă

Minereuri. Industria minieră și cea a prelucrării metalelor au constituit întotdeauna o parte mică, dar importantă, în economia națională grecească și se caracterizează prin concentrarea producției într-un număr restrâns de companii (aproximativ 60% din venitul sectorului este realizat de 5 companii miniere).

Cele mai importante produse miniere sunt bentonita, magnezitul și perlita, producția ultimelor două fiind cea mai mare la nivelul Uniunii Europene.

Petrol. Grecia are rezerve limitate de petrol, evaluate la 10 milioane barili (ian.2009). Producția este de 6800 de barili/zi (2009), fiind departe de a acoperi necesarul zilnic pentru consum, de 414 000 de barili/zi. Pentru acest motiv, Grecia importa 553 000 de barili pe zi, conform estimarilor din 2008.

Gaze naturale. Avand resurse limitate de gaze naturale, aproape 990 milioane mc.(est. ianuarie 2010), Grecia produce o cantitate neînsemnată de gaze naturale. Avand o productie de doar 9 milioane mc si un consum de 3,5 miliarde mc (est.2009), Grecia importa anual 3,5 miliarde mc de gaze naturale. Cererea internă este acoperită în general prin importuri de gaze naturale din Rusia si de GPL din Algeria

Cărbuni. Lignitul reprezintă cea mai importantă sursă indigenă de energie. Resursele de lignit estimate se ridică la 2874 milioane tone. Principalele zăcăminte se găsesc în nordul țării.

Deși alte state din zona euro și-au exprimat îngrijorarea cu privire la starea economiei elene de ani de zile, gravitatea problemei a fost dezvăluită abia odată cu instalarea crizei financiare globale.

Evoluția și instalarea crizei a parcurs următoarele etape:

1 ianuarie 2001 – Grecia renunță la drahmă, în favoarea euro, devenind al doisprezecelea stat membru UE, care a adoptat moneda unică, la doi ani după celelalte state, din cauza incapacității de a îndeplini criteriile impuse.

13 august 2004 – Jocurile Olimpice din 2004 s-au desfășurat la Atena și la vremea aceea a fost cea mai costisitoare ediție din istoria competiției: 11 miliarde de dolari a cheltuit statul elen cu organizarea JO, dublu față de suma estimată inițial.

15 moiembrie 2004 – Grecia scapă de excluderea din zona euro, deși a recunoscut că nu a îndeplinit condiția impusă pentru adoptarea monedei unice: în niciun an, începând cu 1999 și după, deficitul bugetar nu a scăzut sub 3% din Produsul Intern Brut. Grecia a declarat în 2000 că deficitul bugetului său pentru 1999 – cel în funcție de care s-a hotărât aderarea – a fost de 1,8% din PIB.

Iunie 2005 – Sindicatele grecești intră în grevă generală în semn de protest față de măsurile propuse de prim-ministrul conservator Kostas Karamanlis, de tăiere a pensiilor și de mărire a vârstei de pensionare, într-un efort de a reduce cel mai mare deficit bugetar din UE.

Ianurie – martie 2006 – Grecia obține mult așteptata veste bună: măsurile de austeritate impuse de guvern par să dea rezultate: PIB-ul înregistrează o creștere de 4,1% în primele trei luni ale anului, dublu față de media din zona euro.

20 decembrie 2008 – Pe fondul săptămânilor în care au avut loc cele mai distructive proteste din ultimele decenii, Guvernul adoptă un buget conceput pentru remedierea economiei în scădere, în contextul în care datoria națională reprezenta 93% din PIB, fiind una dintre cele mai mari din Europa.

4 octombrie 2009 – George Papandreou devine prim ministru. Spre deosebire de predecesorul său conservator, Papandreou își ia angajamentul unor programe de stimulare de până la 3 miliarde de euro, pentru a relansa economia greacă.

30 noiembrie 2009 – Miniștrii de finanțe europeni se întâlnesc la Bruxelles pe fondul deficitului îngrijorător al Greciei, care se apropia de 12,5% din PIB, adică de patru ori peste limita europeană.

Decembrie 2009 – gențiile Fitch și Standard&Poor's retrogradează Grecia invocând îngrijorarea cu privire la instituțiile financiare și perspectivele slabe de redresare a economiei pe termen scurt. Guvernul anunță un plan pentru reducerea chetuielilor cu 10%.

3 martie 2010 – Muncitorii greci ies în stradă ca urmare a măsurilor de austeritate anunțate de guvern. Măsurile, cele mai severe dintre cele propuse vreodată de o țară din zona euro, erau destinate micșorării deficitului la 8,7%, de la 12,7%, prin tăierea salariilor din sectorul public și creșterea taxelor.

Aprilie 2010 – Deși inițial a spus pas la un ajutor din partea zonei euro, ajunsă la o datorie de 394 miliarde dolari, mai mare decât economia sa, Grecia cedează și solicită în mod oficial un pachet de salvare.

Mai 2010 – Grecia acceptă un ajutor internațional în valoare de 110 miliarde euro. Ministrul de Finanțe Papaconstantinou a declarat atunci că, având de ales între a salva țara și distrugere, a ales, bineînțeles, să o salveze.

14 ianurie 2011 – Fitch urmează agențiile de rating Moody's și Standard and Poor's și reduce ratingul Greciei cu o treaptă, țara ajungând astfel în categoria nerecomandată pentru investiții. În același timp, țările din zona euro fac eforturi pentru a preveni răspândirea crizei financiare în întreaga Europă.

Mai 2011 – Mii de oameni protestează împotriva planului de austeritate pe cinci ani propus de premierul elen Papandreous, de creștere a taxelor, privatizare a companiilor de stat și concedierea a 150.000 de funcționari publici, proiect ce prevede economii de 28,4 miliarde de euro.

13 iunie 2011 – Agenția Standard & Poor's reduce ratingul Greciei de la B la CCC, cu o perspectivă negativă, ajungând țara cu cea mai slabă evaluare din lume. Pentru Jamaica, Ecuador și Pakistan există acum o mai mare probabilitate să își plătească datoria, estimează agenția.

22- 29 iunie 2011 – Grecia aprobă un pachet de măsuri de austeritate pentru perioada 2012 – 2015, ce ar trebui să economisească 28 de miliarde de euro. Reacția publică se concretizează prin proteste violente și greve.

Iulie 2011 – Miniștrii de finanțe din zona euro au decis aprobarea unei noi tranșe din împrumutul pentru Grecia (a cincea), în valoare de 12 miliarde de euro, ca urmare a adoptării măsurilor de austeritate draconice. Liderii europeni au căzut de acord în privința acordării unui nou ajutor financiar Greciei, de 158 miliarde euro: 109 miliarde de euro din partea Europei și Fondului Monetar Internațional, iar restul de 49 miliarde de euro- contribuție din partea sectorului privat.

8 augus 2011 – Grecia decide să interzică operațiunile de vânzări în lipsă pe bursă, timp de două luni, după ce indicele bursei din Atena a scăzut cu 6% până la valoarea de 998.24, iar acțiunile au ajuns la cel mai mic nivel din ultimii 14 ani.

Septembrie 2011 – ea mai înaltă instanță din Germania respinge un proces intentat de mai mulți economiști care acuzau faptul că ajutoarele financiare acordate Greciei sunt ilegale. Cu toate acestea, decide ca următoarele împrumuturi vor trebui votate în comisia de buget din Parlament. Ministrul grec al Finanțelor anunță introducerea unei taxe a propietății imobiliare, menită să strângă două miliarde de euro, așa cum solicită UE și FMI pentru a menține ajutoarele financiare. Cancelarul german Angela Merkel susține că intrarea în incapacitate de plată a Greciei este imposibilă, cel puțin înainte de anul 2013.

Incepand cu anul 2009, economia Greciei a intrat intr-un declin sever, pe fondul crizei internationale si al dificultatii de a identifica surse pentru finantarea cheltuielilor publice. Dupa mai mute verificari si contestari ale datelor transmise anterior Uniunii Europene, s-a constatat ca deficitul bugetar anual al Greciei ajunsese la 15,4 % din PIB, in timp ce datoria publica crescuse la 115% din PIB.

Pentru a contracara scaderea ratingului de tara si a evita efectele imprumuturilor la dobanzi in continua crestere, autoritatile elene au semnat in mai 2010 un acord de imprumut, in valoare de 110 miliarde euro, cu Uniunea Europeana si FMI, angajandu-se sa aduca la indeplinire un Program de Stabilitate si Dezvoltare Economica. Acesta a adus severe restrangeri financiare atat pentru populatie cat si pentru mediul economic, care s-au concretizat intr-o importanta scadere a puterii de cumparare a populatiei si inchiderea activitatii multor companii din turism, comert si industria prelucratoare. Datorita situatiei economice interne, mai multe companii importante au anuntat intentia de a se reloca in alte tari iar depozite de miliarde de euro au fost mutate din bancile elen in afara tarii.

Pe acest fond, situatia financiara a Greciei a continuat sa se deterioreze, iar masivele reduceri de cheltuieli (in special cu angajatii sectorului public si programul national de investitii) nu au reusit sa contrabalanseze nivelul in continua scadere al veniturilor bugetului de stat. Anul 2010 a adus o contractare economica de 4,5%, fiind incheiat cu un deficit de 10,5% si o datorie publica de 143% din PIB.

In luna iunie 2011, autoritatile elene au adoptat un nou program de austeritate, Programul de ajustare fiscala pe termen mediu 2011-2015, care implica restructurarea unor institutii si companii de stat, impunerea de noi impozite si taxe, reducerea cheltuielilor aparatului public si un amplu proces de privatizare. In acest fel se urmareste consolidarea bugetului de stat cu 28 mld. euro pana in 2015, suma la care se adauga 50 de mld. euro din privatizari.

In paralel, autoritatile de la Atena au demarat si sustin programe de modernizare a economiei elene, vizand in special sectorul energetic, transporturile, turismul si industriile putin poluatoare.

Tabel nr. 3.1.1 Indicatori macroeconomici

În Grecia, persistența deficitului și ponderea ridicată a datoriei publice, raportarea defectuoasă a datelor fiscale până în anul 2009, precum și amânarea implementării reformelor economice și sociale atât de necesare au subminat credibilitatea autorităților. Grecia s-a confruntat într-o măsură din ce în ce mai mare cu majorarea costurilor de creditare și cu dificultăți majore de finanțare. Prin urmare, la finele lunii aprilie, guvernul a fost nevoit să solicite asistență fi nanciară din partea FMI și a țărilor din zona euro. Asistența financiară a fost acordată în condițiile deosebit de stricte ale implementării unui program ambițios de reforme în domeniul economic, financiar, fiscal și al guvernanței publice. După un început favorabil, marcat de un amplu proces de consolidare fiscală, precum și de implementarea reformelor cu privire la sistemul de pensii și la piața forței de muncă, derularea programului a fost afectată de o serie de difi cultăți în semestrul II al anului, iar unele reforme structurale au suferit întârzieri.

În special, este posibil ca efectul revizuirii statistice în sus a deficitului public din anul 2009, precum și deficitul de venituri și acumularea de arierate în cazul sistemelor de asigurări sociale să fi condus la înregistrarea unui nivel al deficitului public superior celui țintit în anul 2010 din perspectiva SEC 95. Pentru anul 2011, autoritățile au adoptat măsuri suplimentare de consolidare în vederea compensării pe deplin a întârzierilor suferite în perioada analizată, prin urmare programul se derulează în continuare conform graficului. Cu toate acestea, pentru anii următori, trebuie adoptate măsuri suplimentare de aproximativ 6% din PIB în vederea îndeplinirii obiectivului de reducere a defi citului public sub nivelul de 3% din PIB până în anul 2014. Totodată, eforturi susținute sunt în continuare necesare în domeniul reformelor structurale.

3.2 Impactul crizei din Grecia asupra euro și a țărilor din regiune

Unul dintre conceptele ce merită aduse în discuție atunci când se discută despre actuala criză financiară este cel de globalizare – economică și financiară.

Cu cat criza dureaza mai mult, cu atat creste riscul de contagiune a altor economii cu probleme din Zona Euro, precum Irlanda si Portugalia, care au fost de asemenea salvate, si Spania, care este mult mai mare si ar fi mult mai scump – poate prea scump – de salvat.

O intrare in incapacitate de plata a Greciei ar lovi bancile care detin obligatiunile emise de statul grec, inclusiv Banca Centrala Europeana si marii creditorii francezi si germani.

Aceasta ar putea determina, de asemenea, inghetarea pietelor de credit, asa cum s-a intamplat si dupa prabusirea Lehman Brothers, cand bancile au oprit aproape orice forma de creditare intre ele.

Casa Alba a declarat in 16 iunie ca situatia din Grecia influenteaza negativ economia SUA, dar parerile sunt impartite in ceea ce priveste nivelul de expunere a bancilor americane.

Tarile din Europa de Est nu au probleme de genul celor ale Greciei, tara care a pierdut contactul cu piata de capital din cauza datoriilor, iar restrictiile bugetare si-au facut simtit efectul negativ asupra cresterii economice. Avand in vedere costul scazut al fortei de munca, aceste tari sunt inca folosite de catre intreprinderile occidentale drept unitati de productie, ceea ce permite un aflux de capital in cadrul acestor tari. Cu toate acestea, daca afluxurile de capital sunt prea mari, aceste tari dispun de posibilitatea de a raspunde facand apel la propriile monede prin aprecierea monedelor nationale. Presiunea de apreciere a monedelor genereaza, totusi, pe termen scurt probleme pentru competitivitatea si cresterea economica a acestor tari.

Situatia in Romania este schimbatoare in momentul de fata. Cu toate ca Romania a reusit sa depaseasca criza anul acesta, cu o crestere de la an la an de 0,2% in al doilea trimestru, si o rata a somajului care a scazut usor la cu putin sub 5%, aceste imbunatatiri nu s-au facut inca simtite si nu au avut un efect pozitiv asupra vietii de zi cu zi a romanilor. Inflatia se situeaza la 7,9%, iar TVA-ul la 24%. Pe parcursul ultimului an, ca parte a masurilor de salvare, salariile functionarilor publici au fost reduse cu pana la 25% si deocamdata nu a fost posibil sa se renunte la aceste reduceri. Consumatorii se vad nevoiti sa isi cheltuiasca cea mai mare parte a veniturilor pe produse alimentare si bauturi nealcoolice, si ca urmare cheltuielile sunt limitate la strictul necesar. Acest lucru este confirmat de indicatorul privind dorinta de cumparare, care in prezent se situeaza la -37,6 puncte. Dupa o usoara redresare la -20,9 puncte in august, acesta a scazut din nou in ultimele doua luni ca urmare a nesigurantei legate de evolutia crizei datoriilor in Europa si SUA.

Portugalia se lupta cu criza, si implementeaza sistematic programul de reducere a cheltuielilor fixat de troica Uniunii Europene. Se observa deja mici succese initiale: situatia financiara a guvernului s-a imbunatatit usor, si inflatia a ramas stabila, intre 2% si 3%. Masurile de austeritate impuse cetatenilor sunt extrem de dure, rata medie de impozitare situandu-se deja la 40%, si urmand sa urce si mai mult ca urmare a masurilor troicii. De asemenea, nu se anticipeaza cresteri salariale. In plus, prima de Craciun pentru 2011 va fi redusa in general cu 50%, ceea ce va avea un impact puternic asupra consumatorilor in aceasta importanta perioada a anului. Consumatorii portughezi au reactionat ca atare, cheltuind bani numai pe articole de uz zilnic strict necesare, si amanand, in masura posibilitatilor, cumparaturile majore. De exemplu, vanzarile de masini au scazut cu 30% si cererea pentru bunuri de consum in general a scazut si ea cu 10%. Cu toate ca consumatorii nu anticipeaza deteriorarea in continuare a situatiei, ei sunt extrem de constienti de faptul ca calea de iesire din criza va fi lunga si dificila. Dorinta de cumparare a inregistrat deci usoare fluctuatii in ultimele cateva luni, in momentul de fata situandu-se la -49,6 puncte.

Franta face eforturi sa isi mentina un rating de credit cat mai ridicat cu agentiile de evaluare. Datoria nationala se ridica actualmente la 88% din PIB. Garantiile pentru imprumuturi aditionale necesare pentru sustinerea Greciei au fost asigurate in primul rand de Germania si Franta, ceea ce poate face ca deficitul guvernului francez sa creasca si mai mult in viitorul apropiat. La aceasta s-a adaugat faptul ca cresterea economica a fost mult mai lenta decat s-a anticipat, ceea ce inseamna ca guvernul primeste mai putini bani din impozitare si contributii sociale. Presedintele trebuie sa faca economii si sa sporeasca veniturile, si ca urmare cetatenii francezi anticipeaza ca atat impozitele cat si contributiile vor continua sa creasca. In consecinta, acestia cheltuiesc bani numai pe articole absolut necesare in viata de zi cu zi, si amana cumparaturile majore cat mai mult posibil. La -32 puncte, indicatorul privind dorinta de cumparare arata in mod clar acest lucru.

Spania a reusit sa isi controleze intr-o oarecare masura inflatia, care, la 3%, se afla la cel mai coborat nivel inregistrat de la sfarsitul anului trecut. Aceasta se datoreaza in principal preturilor reduse la combustibil, care a redus presiunea asupra portofelelor consumatorilor. Cu toate acestea, spaniolii nu sunt prea optimisti, si nu intentioneaza sa faca cumparaturi majore in viitorul apropiat. In primul rand somajul va creste din nou, si multi dintre cei care au avut un loc de munca peste vara vor trebui sa stranga cureaua in saptamanile si lunile care urmeaza. In al doilea rand, economia generala este departe de a fi depasit faza de slabiciune. Cercetatorii din domeniul economic apreciaza ca va dura cel putin trei ani ca economia sa isi revina complet din criza. In plus, nu se stie sigur cum va evalua criza datoriilor la nivel de Uniune Europeana. Acesti factori afecteaza direct consumatorii, care sunt prevazatori atunci cand este vorba de cheltuieli nelegate de nevoile zilnice. In ansamblu, indicatorul privind dorinta de cumparare a fost relativ stabil in ultimele trei luni, actualmente situandu-se la -15,9 puncte.

In Marea Britanie, redresarea economica a fost mult mai lenta si mai variabila decat in cazul celorlalte doua recesiuni anterioare. In al doilea trimestru, cresterea economica a fost cu 0,7% mai mare decat in anul anterior. Tsunami-ul din Japonia a fost unul dintre motivele neinregistrarii unui nivel de crestere mai ridicat, importurile de vehicule fiind afectate in mod special de dezastru. Masurile de austeritate ale guvernului britanic incep sa isi faca incet efectul si cheltuielile publice au fost reduse aproape la zero, desi aceasta are un efect negativ asupra cresterii economice. Cresterea economica mai mica poate fi atribuita si frugalitatii in crestere demonstrata in ultimele saptamani si luni de consumatorii britanici. Ratele mai mari ale inflatiei, cresterile salariale neglijabile si cresterea numarului de someri nu-i ajuta pe consumatori sa fie optimisti deocamdata in ceea ce priveste viitorul. In septembrie, Fondul Monetar International a corectat in sens descendent cresterea economica prevazuta pentru Marea Britanie, de la 1,5% la 1,1%, si de asemenea a revizuit prognoza pentru 2012 cu 0,7 procente, la 1,6%. Asteptarile privind starea economiei ale consumatorilor britanici au urmat un trend similar. Dupa o redresare de la minima din aprilie la -17,4 puncte in iunie, indicatorul a scazut din nou in ultimele cateva luni, actualmente situandu-se la -29,7 puncte.

In schimb, Bulgaria a mentinut cu succes un curs pozitiv, inregistrand o crestere economica de circa 2% comparativ cu anul anterior. Aceasta crestere s-a datorat in principal activitatilor de export si turismului, care a creat multe locuri de munca in perioada de vara. Comparativ cu 2008 insa, ratele de crestere sunt relativ modeste, si acest lucru se reflecta si in asteptarile privind starea economiei. In lumina datoriei europene si a crizei financiare, consumatorii nu sunt convinsi ca situatia va continua sa aiba un impact la fel de mic asupra Bulgariei ca si pana acum. In prezent, indicatorul se afla la -15,3 puncte, insa evolutia sa in ultimele luni a fost relativ variabila, ceea ce se poate atribui si discutiilor privind bailout-ul Greciei si pachetul de salvare anticipat. Anul acesta, Bulgaria a reusit sa isi reduca cu succes deficitul guvernamental si sa isi stabilizeze rezultatele economice generale. Ca urmare, ea a fost recompensata de agentia de evaluare Moody's cu o corectare in sens ascendent a rating-ului de credit.

Influenta crizei grecesti s-ar putea face simtita insa in regiune daca ar fi afectata cresterea economica in tarile cele mai puternice ale UE. In acest caz, dependenta puternica a Estului de schimburile comerciale cu Germania ar afecta exporturile tarilor din regiune si, odata cu ele, parametrii macroeconomici ai acestora. Romania si Bulgaria ar putea reprezenta exceptii, deoarece aceste tari se confrunta cu alti factori de influenta, avand in vedere proximitatea lor geografica fata de Grecia (de exemplu, doua mari banci grecesti fiind prezente si active in aceste doua tari)".

Atata timp cat nucleul crizei nu se va extinde mai departe in zona euro – aducand, de exemplu, Spania in situatia de a face apel la Fondul de Stabilitate al zonei euro – si atata timp cat problemele ridicate de Grecia vor putea fi tratate intr-o maniera rationala si controlata, criza actuala va ramane insa fara consecinte durabile si dureroase pentru tarile din Europa Centrala si de Est,

Într-un scenariu care prevede ruperea completa a zonei euro, monedele din Franta si Belgia ar avea o valoare cu 15% mai mica decat marca germana. Valutele Irlandei si Italiei ar fi devalorizate cu 25%, monedele Portugaliei si Spaniei cu 50%, iar cea a Greciei cu 80%.

Pe ansamblul celor 17 state din zona euro, PIB-ul total din 2016 ar fi inca mai mic decat cel din 2011.

"Fuga" investitorilor catre dolar ar cauza recesiune in SUA, iar economia britanica s-ar contracta cu 5% in primul an din cauza legaturilor comerciale stranse cu zona euro.

Banca japoneză face mai multe scenarii posibile în ceea ce privește consecințele crizei din Grecia pentru România și Bulgaria. În cel mai bun caz, subsidiarele băncilor grecești din România și Bulgaria și-ar reduce sever creditarea, deoarece trebuie trimiși bani către băncile-mamă. Pentru a se consolida,  băncile elene ar putea fi nevoite să intre într-o combinație de tipul "bancă bună/bancă rea", pentru a grupa activele neperformante într-un holding special. Această măsură ar presupune vânzări de active în Bulgaria și România. Dacă o vânzare nu ar fi posibilă, cea mai probabilă urmare ar fi retragerea, apreciază analiștii.

Într-un alt scenariu, băncile elene ar fi nevoite să retragă capital de la subsidiare pentru a-și consolida situația financiară. "Ieșirea de capital cauzează probleme pentru balanța de plăți, necesitând utilizarea rezervelor sau, în cazul României, accesarea fondurilor din acordul stand-by de precauție", se arată în raport.

O altă variantă ar fi retragerea sprijinului pentru subsidiare și intrarea acestora în default (incapacitate de plată). În acest caz, BERD și guvernele din România și Bulgaria ar fi nevoite să intervină și să naționalizeze companiile sau să le consolideze în România pentru a absorbi operațiunile.

Cel mai rău scenariu imaginat de analiștii băncii japoneze prevede intrarea în default a băncilor elene, care ar retrage sprijinul și capitalul de la subsidiarele locale și ar declanșa o lichidare de urgență a activelor din Europa de Est.

Chiar dacă Executivul elen ar interveni pentru a salva băncile, nu va fi interesat de ce se întâmplă cu subsidiarele din cele două state.

Subsidiarele instituțiilor de credit elene Alpha Bank și EFG Eurobank Ergasias (Bancpost) se află printre cele mai mari zece bănci din România. În piață mai activează trei instituții de credit mai mici, respectiv Banca Românească (National Bank of Greece), Piraeus, ATEbank și Emporiki (deținută de Credit Agricole).

Grecia este o economie relativ mică în termeni generali – 240 de miliarde de euro, circa o zecime din cea germană – dar o încetinire a ei poate avea un impact destul de mare asupra micilor economii balcanice – dimensiunile economiei bulgare și sârbe nu depășesc cu mult 30 de miliarde euro fiecare, în timp ce cea bosniacă atinge circa 12 miliarde euro.

Bulgaria se numără printre țările cele mai expuse în termeni comerciali: circa 10% din exporturile bulgare au drept destinație Grecia. În ceea ce privește investițiile directe externe, Serbia este țara cea mai expusă: întreprinderile grecești dețin partea leului pe piața Serbiei și reprezintă 13% din totalul investițiilor primite de Serbia și provenind din străinătate.

Totuși, aceste canale de contaminare, deși relevante, nu pot crea probleme grave. De exemplu, făcând un simplu calcul – considerând cota grecească de export bulgar și deschiderea Bulgariei față de comerțul exterior – se poate deduce că posibilul impact asupra creșterii economice bulgare rămâne limitat la câteva zecimale – și chiar la mai puțin pentru Serbia și România, Turcia și Bosnia.

Canalul cel mai relevant este, în schimb, cel bancar. În Bulgaria, există 4 bănci cu control grecesc printre primele 10, 3 în Serbia, 2 în România și 1 în Turcia. Aproape 30% din sectorul bancar bulgar este controlat de bănci grecești și peste 15% în cazul Serbiei.
Este clar că în acest moment băncile grecești, având costuri de finanțare foarte ridicate (peste cele ale statului grec) își sprijină cu greu propriile filiale din străinătate. De aici poate rezulta o slăbire ulterioară în dinamica creditului (temutul “credit crunch”). Prin urmare, Bulgaria este țara vecină cea mai expusă.

În ceea ce privește sectoarele economice cele mai expuse riscului, pe lângă cel bancar, mai există trei categorii de sectoare care ar putea fi afectate: mărfurile agricole și sectorul alimentar, Grecia fiind principala piață de desfacere în aceste sectoare; apoi serviciile legate de finanțe, de domeniul imobiliar, comunicații, transporturi, în care prin tradiție investitorii greci dețin un rol de primă mărime; iar în al treilea rând, sectoarele manufacturiere legate de infrastructuri și construcții, potențial prejudiciate de posibila reducere a investițiilor grecești.

Presa internațională consideră că ieșirea Greciei din zona euro nu pare a fi decât o chestiune de timp. Asta nu înseamnă sfârșitul solidarității europene. Grecia va avea în continuare nevoie de sprijinul partenerilor săi. Însă o astfel de ieșire nu ar fi decât o confirmare târzie a realităților economice. Doar cu o monedă națională, Grecia va avea o șansă reală de a-și crește competitivitatea prin deprecierea monetară.

Însă nici acest pas radical nu va liniști Europa. Teama că Italia se va clătina și ea îngrijorează de mult piețele financiare.

Concluzii și propuneri

Criza în sine apare ca fiind convergența câtorva deficiențe economice. Mai întâi, este criza financiară globală, exprimată de reducerea și scumpirea (în termeni de rate ale dobânzilor) creditelor Economia Uniunii Europene (UE) a depășit perioada de cădere liberă și a început să-și revină treptat. În anul 2010, atât în UE, cât și în zona euro s-au înregistrat creșteri economice, în principal datorită performanțelor peste așteptări ale Germaniei. Văzută în ansamblu, economia germană crește mai puternic ca în ultimele două decenii. Recesiunea a continuat să fie însă prezentă în state precum Grecia, România și Letonia, iar potrivit analiștilor, ritmul creșterii economice, în special în Europa de Est, va rămâne în perioada următoare redus.

Principalii factori determinanți ai redresării sunt reprezentați de măsura problemelor din sectorul bancar (cu efecte în sensul înăspririi condițiilor de creditare) și de obstacole în privința recâștigării încrederii populației. Ritmul lent de creștere a exporturilor (în special către zona euro) și reducerea investițiilor străine în regiune sunt alți doi factori care influențează în continuare redresarea.

Potrivit ultimelor date statistice oferite de Eurostat, în trimestrul al IV-lea din 2010, economia zonei euro și cea a Uniunii Europene au crescut în raport cu trimestrul anterior cu 0,2%, respectiv 0,3% și cu 2,1%, respectiv 2% față de aceeași perioadă a anului anterior.

În ciuda semnalelor pozitive, în 2010 recesiunea a continuat să fie prezentă în unele state ale Uniunii Europene (Grecia, România), iar potrivit analiștilor, ritmul creșterii economice, în special în Europa de Est, va rămâne în perioada următoare redus. Relansarea economică în această zonă a Europei depinde într-o foarte mare proporție de redresarea situației întreprinderilor mici și mijlocii, grav afectate de criza economică din cauza lipsei creditării. Acest sector a fost primul care s-a confruntat cu greutățile crizei.

Creșterea peste așteptări a economiei germane a avut însă și are un efect benefic asupra companiilor din statele Europei Centrale și de Est (ECE).

Firmele germane din state precum Polonia, Cehia, Slovacia sau Ungaria își majorează afacerile pe măsură ce economia germană devine tot mai puternică.

Reducerea dezechilibrelor pe plan internațional de la începutul crizei fi nanciare a reflectat în mare parte factorii ciclici și temporari ai crizei, cum ar fi reducerea gradului de îndatorare la nivel mondial, restrângerea cererii private, scăderea prețurilor petrolului și corecțiile prețurilor activelor financiare, și nu factori structurali.

În ceea ce privește factorii structurali care ar contribui la reducerea semnificativă a dezechilibrelor la nivel mondial, țările care înregistrează deficite ar trebui să restrângă deficitele fiscale și să finalizeze programul de reforme structurale.

În mod similar, economiile care înregistrează excedente ar putea avea, de asemenea, o contribuție substanțială prin sporirea consumului intern datorită dezvoltării unor rețele de securitate socială mai extinse, prin întreprinderea unor reforme pe piețele financiare și prin sporirea flexibilității cursului de schimb.

Corectarea dezechilibrelor este esențială pentru UE și chiar mai importantă pentru zona euro, în calitate de uniune monetară. De asemenea, dezechilibrele din unele state membre ale zonei euro pot submina credibilitatea monedei unice. Vor fi necesare acțiuni de politică economică în numeroase domenii, inclusiv pe piețele forței de muncă, produselor și serviciilor.

Măsurile de politică vor trebui să difere în mod semnificativ de la un stat membru la altul și să fie concepute cu atenție pentru a aborda vulnerabilitățile și necesitățile specifice țării în cauză, luând, totodată, în considerare eventualele influențe negative asupra celorlalte state membre ale UE. În general, politicile structurale ar trebui să vizeze asigurarea unei mai mari flexibilități a economiilor pentru a răspunde necesităților de ajustare din UE.

Anexa nr. 1

Situația economică a Greciei

PIB

Inflația

Exporturi

Bibliografie

Basno Cezar, Dardac, Nicolae, Integrarea monetar-bancară europeană, București, Editura Didactică și Pedagogică, 2001

Ciobanu Andreea Maria, Integrarea monetară europeană a României, Editura Universitaria, Craiova, 2011

Chabot Cristian, Euro, Editura Teora, București, 2000

Dincă Irinel, Ghid complet Grecia, Editura Aquila, București, 2010

Liviu Andrei, Economie Europeană, Editura Economică, București, 2011

Liviu C. Andrei, Euro, Ediția a II-a, Editura Economică, București, 2007

Munteanu Irena, Monedă și operațiunile instituțiilor de credit, Editura Ex Ponto, Constanța,2009

Neagu Olimpia, Economie Europeană, Editura Risoprint, Cluj Napoca, 2009

Păun Roxana-Daniela, Spațiul monetar european, Editura Expert, București, 2004

Popescu Gheorghe, Economie europeană, Editura Economică, București, 2007

Tanasie Anca, Integrare monetară europeană, Editura Universitaria, Craiova, 2009

Toma Ramona, Euro, moneda unică: între național și internațional, Sibiu, Editura Continent, 2004

Bran Florina, Carmen Valentina Rădulescu, Florentina Olivia Balu, Criza economică și efectele sale asupra economiei globale, în Revista Economie teoretică și aplicată, nr. 5/2011

Vasile Alina, Momente cheie ale crizei financiare din Grecia, în Ziarul Adevărul din 26 septembrie 2011

Raportul anual BCE pe anul 2006

Raportul anual BCE pe anul 2007

Raportul anual BCE pe anul 2008

Raportul anual BCE pe anul 2009

Raportul anual BCE pe anul 2010

Buletin lunar decembrie BCE 2011

www.adevarul.ro

www.businessmagazin.ro

www.epp.eurostat.ec.europa.eu

www.fin.gc.ca

www.financiarul.ro

www.ft.com

www.nbg.gr

www.zf.ro

www.welt.de