Criza Economica In Grecia

CUPRINS

INTRODUCERE

Capitolul I – CRIZA ECONOMICĂ ACTUALĂ VS. DE MAREA CRIZĂ

1.1 Explicarea crizei actuale

1.2 Comparație între Marea Criză și Criza actuală

CAPITOLUL II :CRIZA DATORIILOR SUVERANE: CONCEPT, CAUZE, SOLUȚII

2.1 Conceptul de datorie suverană

2.2 Cauzele crizei datoriilor suverane

2.3 Soluții la efectele crizei datoriilor suverane

CAPITOLUL III: STUDIU DE CAZ: CRIZA ECONOMICĂ ÎN GRECIA

3.1 Cauzele declanșării crizei

3.2 Reacția autorităților și măsurile de salvare

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Criza datoriilor suverane din Zona Euro reprezintă o amenințare continuă pentru redresarea economiei mondiale, în special din cauza faptului că ar putea duce la apariția unei noi crize financiare globale. Lucrarea tratează subiectul, avand în vedere cazurile din statele membre ale UE, în special cele din Zona Euro. Scopul acestei lucrări este de a analiza cauzele crizei datoriilor europene, de a evalua impactul acesteia asupra indicatorilor macroeconomici ai statelor analizate, precum și de a evidenția măsurile luate de autoritățile naționale și europene în vederea prevenirii și limitării efectelor negative.

Punctul de plecare al acestei lucrări vizează cauza principală care a stat la baza declanșării crizei datoriilor, și anume introducerea monedei unice prin care se prevedea o politică monetară comună pentru țările europene ce aveau să devină membre ale Zonei Euro. De la introducerea monedei euro în ianuarie 1999 și până la prăbușirea instituției financiare americane Lehman Brothers, în septembrie 2008, randamentele obligațiunilor suverane din Zona Euro s-au situat într-un interval îngust, cu diferențe foarte mici între țări. Cu toate acestea, după prăbușirea Lehman Brothers serioase tensiuni și-au pus amprenta asupra piețelor financiare din întreaga lume, inclusiv asupra pieței de obligațiuni din Zona Euro. Astfel, acea perioadă caracterizată de turbulențe financiare s-a transformat într-o criză financiară globală ce s-a răspândit rapid în sectorul real, afectând majoritatea economiilor importante din întreaga lume. Această criză financiară a scos la lumină dezechilibrele macroeconomice și fiscale din țările Uniunii Economice și Monetare Europene (UME), care au fost în mare parte ignorate în timpul perioadei de stabilitate atunci când piețele păreau să subestimeze posibilitatea ca guvernele să intre în incapacitate de plată. Mai mult decât atât, în unele țări ale UEM, problemele din sectorul bancar s-au extins la nivelul statelor, din cauza datoriilor excesive făcute în scopul de a salva sectorul financiar. Prin urmare, criza financiară globală s-a transformat într-o criză a datoriilor suverane în special în Europa, fiind pusă sub semnul întrebării stabilitatea pe termen mediu și lung a Uniunii Monetare Europene. Politicile adoptate la nivelul întregii UE prevedeau acordarea unor pachete de salvare financiară pentru a-i ajuta pe debitorii suverani ce se confruntau cu probleme în rambursarea datoriei. Țările aveau posibilitatea de a obține finanțare condiționată de austeritate fiscală și de punerea în aplicare a reformelor structurale pentru a îmbunătăți competitivitatea.

Lucrarea este structurată în trei capitole. În Capitolul 1 sunt prezentate cauzele care au dus la declanșarea crizei actuale dar si cauzele care au condus la Marea Criza. Capitolul 2 surprinde criza datoriilor suverane si evoluțiile indicatorilor macroeconomici începând cu anii ‟90, când țările europene se pregăteau de aderarea la Zona Euro, și până în prezent. Totodată sunt precizate măsurile luate de autoritățile europene în vederea limitării efectelor crizei, precum și posibile soluții pentru ieșirea din criză a statelor din Zona Euro. Capitolul 3 cuprinde studiul de caz, axat doar pe Grecia, si evidențiază cauzele declanșării crizei și măsurile de salvare luate de autorități.

CAPITOLUL I – CRIZA ECONOMICĂ ACTUALĂ VS. DE MAREA CRIZĂ

Explicarea crizei actuale

Dislocările financiare și economice din 2008 și 2009 au fost bruște și răspândite. Există un precedent amplu pentru asemenea crize și pentru ajustarea economică care urmează să fie dureroasă. Printre economiile avansate, acele crize anterioare au avut loc înainte de cel de-al Doilea Război Mondial sau în economiile deschise care s-au sincronizat cu ciclul global. Prăbușirile piețelor și contracțiile severe au fost mai comune în economiile de piață emergente. În perioada actuală, cu toate acestea, activitatea s-a prăbușit la unison pentru țările dezvoltate dar și pentru cele în dezvoltare din toată lumea. Datorită rarității circumstanțelor curente am luat ca principal element de comparație Marea Criză.

Pentru a înțelege contracția actuală trebuie pus accentul pe rolul deținut de acțiunile politicii jucat în recuperarea tarilor dupa criza din 1930. Măsurile neconvenționale de politică monetară au fost numite drept „un mod simplu de manevrat” (Svensson 2003) pentru prevenirea deflației, mai ales într-o economie deschisă care poate genera o cerere suplimentară prin deprecierea monedei sale.

Criza economică care a început în 2007 s-a extins, ramificându-se prin tot sistemul economic internațional lovind fiecare regiune și națiune din toată lumea. Aceasta reprezintă cea mai serioasă criză din ultimii zeci de ani.

Recesiunea din Statele Unite ale Americii din perioada 2007-2009 este unică după experiența de după cel de-al Doilea Război Mondial. Activitate s-a contractat în toată lumea pentru prima dată după 1930, de la economia avansată din nord care a experimentat declinuri ale cheltuielilor mai degrabă specifice economiilor în plină dezvoltare din sud.

Principala cauză a declanșării acestei recesiuni o reprezintă criza creditelor din SUA care a zguduit întregul sistem financiar global.

Fondul Monetar Internațional (FMI) a anunțat în ianuarie 2009 ca economia americană va scădea cu 1.6%, iar creșterea economică globală va fi doar de 0.5%, cea mai slabă rată de expansiune economică din ultimii 60 de ani. De asemenea, Organizația Internațională a Muncii a publicat un raport tot în ianuarie 2009 unde a anunțat că șomajul global din acel an ar putea să crească față de 2007 cu o rată de 18-30 de milioane de muncitori și mai mult de 50 de milioane dacă situația continuă să se deterioreze. În același timp, 200 de milioane de lucrători, mai mult în economiile de tranziție, ar putea ajunge la o sărăcie cruntă. (Dan La Botz, 2009).

Situația cu care ne confruntăm în actuala criză poate fi comparată cu Marea Criză economică din 1930 și în cazul în care se desfășoară o luptă între capital și muncă, cu toate că acest lucru se realizează în condiții diferite. Imediata criză economică de după Primul Război Mondial a condus la sporirea fascismului în Italia și a nazismului în Germania și mai apoi la o reîntoarcere la un nou război mondial la sfârșitul lui 1930. Lupta dintre capital și muncă din 1930, nu doar că a făcut parte din context ci a fost cauza principală.

În SUA, ieftinitatea creditelor a fost suplimentar stimulată de politica FED, care, prin dobânzi reduse, sub 2%, a vrut să contracareze efectele declinului bursier provocat în 2001 de spargerea balonului speculativ al valorilor tehnologice. O politică de înțeles, dar care a durat prea mult și care a contribuit la umflarea balonului speculativ de pe piața imobiliară. Din 2002 în 2004, FED a ținut dobânda redusă, adoptând politica 'banilor ușor de obținut'. Astfel, a renunțat la politica moderată a ultimilor decenii, care a produs creștere economică și stabilitate. Banii ieftini au condus la creșterea prețurilor la case și au condus la confuzie în întregul sistem financiar. Oamenii au început să obțină banii mai ușor, în ciuda unei istorii de credit defectuoase și au reușit o perioadă să-și plătească ratele la case la timp și integral. Creditorii au început să dea credite din ce în ce mai riscante. (Gheorghe Dolgu, 2009).

Criza care a început pe piața imobiliară prin scăderea prețului locuințelor, a creat o nevoie majoră de lichidități pe piața bancară și pentru companiile de investiții pentru a-și acoperi pierderile, generând o criză pe bursă prin scăderea numărului tranzacțiilor și scăderea dorinței generale de a investi. Deoarece mulți au dorit să vândă, prețurile bunurilor tranzacționate au scăzut, provocând pierderi mari pentru multe bănci și firme de investiții imobiliare.

Însă situația s-a agravat în octombrie 2008, odată cu falimentul celor mai mari cinci bănci de investiții foarte importante pentru Wall Street și anume, banca de investitii Lehman Brothers, Bear Stearns și Merrill Lynch au fost înghițite de bănci comerciale, iar Goldman Sachs și Morgan Stanley s-au transformat în bănci comerciale, intrând sub umbrela reglementară a FED, urmate de cel mai mare grup de asigurări la nivel mondial, AIG, salvat în cele din urmă de către statul american așa cum s-a întâmplat și cu Fannie Mae și Freddie Mac, cu rol uriaș în finanțarea (mai ales prin derivate ipotecare) pieței imobiliare pentru americanii cu venituri modeste și garantarea creditelor respective. Ele erau naționalizate de către FED și ministerul de finanțe american. Odată cu prăbușirea mai multor instituții financiare din Statele Unite, băncile din toată lumea au început să-și evalueze pierderile. Pierderi de miliarde de dolari au fost anunțate zilnic de către diverse instituții financiare din Europa și din întreaga lume.

FMI estima că pierderile provocate de criza creditelor ipotecare din SUA s-ar cifra pe glob la aproximativ 1300 miliarde de dolari, dar astăzi estimările evocă cifre de 3000-4000 miliarde. Băncile și alte institutii financiare și-au scos deja din active circa 760 miliarde de dolari. (Gheorghe Dolgu, 2009)

Această criză a afectat nu doar America ci și restul lumii deoarece piețele americane sunt printre cele mai mari și cele mai lichide din lume și astfel America nu a putut fi evitată sau ignorată ca și partener financiar.

Odată declanșată criza în sectorul imobiliar din SUA și identificată existența unui mare volum de „active toxice” în bilanțul instituțiilor financiar-bancare și nebancare, cotate sau necotate la bursă, a dispărut subit încrederea în parteneri. Creditul a secat brusc la nivelul pieței interbancare, imobiliare și al altor piețe (de consum, auto).

Restabilirea încrederii pe piețele financiare a devenit obiectivul principal al intervenției băncilor centrale și al guvernelor. Instrumentele sunt variate, ele fiind adresate atât băncilor, deponenților, investitorilor, cât și oricăror altor participanți la piață. (Gheorghe Dolgu,2009)

Cooperarea între băncile centrale și guverne la nivel național, precum și cooperarea între bănci centrale și guverne la nivel regional (UE) și mondial, concertarea acțiunilor și mizarea pe efectul de anunțare reprezintă un factor de restabilire a încrederii.

1.2 Comparație între Marea Criză și Criza actuală

Pentru o înțelegere cât mai bună am realizat un tabel în care descriu cauzele, efectele și ce măsuri de redresare s-au luat atât în perioada Marii Crize cât și în perioada actuală.

CAPITOLUL II – CRIZA DATORIILOR SUVERANE: CONCEPT, CAUZE, SOLUȚII

2.1 Conceptul de datorie suverană

Până în anul 2010, cei mai mulți oameni din țările dezvoltate nu știau ce este o criză a datoriilor suverane deoarece nu se mai întâlniseră cu acest fenomen niciodată. După momentul în care a ieșit la iveală faptul că Grecia se confruntă cu această problemă, expresia "criza datoriilor suverane" a fost practic pe buzele tuturor europenilor.

Datoria suverană constă în totalitatea împrumuturilor contractate și garantate de un stat, arătând cât de mult datorează guvernul unei țări diferiților creditori rezidenți și nerezidenți.

Datoria suverană este rezultatul acumulării de deficite bugetare anuale. Prin urmare, aceasta poate constitui o expresie a cât de mult cheltuiesc guvernele unor țări peste nivelul veniturilor bugetare încasate de-a lungul timpului. (Martin, F. M. și Waller, 2012 )

Guvernele se pot finanța prin emisiunea de titluri de stat cu scadența între 3 luni și 30 de ani, precum și direct de la bănci sau agenți economici, în scopul procurării de capital pentru finanțarea proiectelor guvernamentale, pentru plata împrumuturilor ajunse la scadență și a dobânzilor aferente datoriei existente. Guvernul plătește dobândă cumpărătorilor de obligațiuni, reprezentând pentru aceștia din urmă o fructificare a investiției făcute.

Datoria suverană diferă de cea privată prin faptul că, în cazul împrumuturilor contractate de guverne, nu există nici o instanță internațională de judecată care să ofere siguranță creditorilor unui stat că acesta își va onora obligațiile. Guvernele nu pot fi forțate să își transforme activele în lichidități atunci când acestea se află în imposibilitatea rambusării datoriilor, motiv pentru care datoriile suverane sunt considerate a fi “negarantate”. (Nelson R. M.,2013). Prin contrast, debitorilor privați le este imposibil să refuze rambursarea datoriilor, deoarece în situația unui faliment aceștia pot fi obligați de instanțele de judecată fie să cedeze creditorilor activele existente, fie să își lichideze activele ca urmare a deschiderii procedurii de insolvență, în scopul obținerii sumelor necesare achitării datoriei către creditori.

În ciuda limitelor pe care le prezintă împrumuturile contractate de un stat, creditorii îi acordă finanțare, plecând de la premisa că se urmărește întotdeauna construirea unei bune reputații pe piețele de capital de care să beneficieze respectiva țară debitoare. Având o reputație bună în ceea ce privește solvabilitatea atunci achiziția de titluri ale acelui stat este percepută ca având un nivel scăzut de risc. Investitorii consideră că pot fi onorate plățile aferente principalului și cuponului, ceea ce duce la o rată a dobânzii mai mică la care guvernul se împrumută, iar costul datoriei suverane este mai mic. În situația în care reputația guvernului este îndoielnică, creditorii vor pretinde rate de dobândă ridicate pentru a acoperi riscul investiției lor în titluri, sau în cele din urmă, vor refuza să împrumute statul.

Guvernele se împrumută atât pentru consum, cât și pentru realizarea de investiții în domenii precum sănătatea, educația, apărarea, infrastructura și cercetarea. Cu atât mai mult, în perioadele de recesiune economică, datoria publică poate constitui pentru guverne un instrument prin care acestea finanțează proiecte de investiții pe termen lung, stimulează creșterea economică și diminuează șomajul. În aceste situații, guvernul unei țări ajută economia să se redreseze prin derularea unor politici bugetare și fiscale expansioniste, constând în creșterea cheltuielilor guvernamentale și reducerea impozitelor și taxelor.

Totodată, mulți economiști atrag atenția asupra faptului că guvernele nu folosesc întotdeauna datoria publică cu prudență. Aceștia susțin că, în timpul unui boom economic, guvernele sunt reticente în a majora fiscalitatea și a reduce cheltuielile bugetare, deși astfel ar putea să își onoreze obligațiile ce provin din perioadele de criză economică. Acest comportament necorespunzător al guvernelor duce, în timp, la creșterea nivelului datoriei suverane.

O criză a datoriilor suverane conduce la probleme economice și financiare cauzate de incapacitatea unui stat de a-și plăti serviciul datoriei publice. Acest lucru se întâmplă, de obicei, atunci când o țară atinge un nivel ridicat al datoriei și înregistrează o creștere economică redusă.

Jaime Caruana, directorul general al Băncii Reglementelor Internaționale, a mărturisit în cadrul unui discurs susținut la Basel, în data de 26 iunie 2011, că țările excesiv de îndatorate din Europa au ajuns în această situație din cauza deciziilor necorespunzătoare ale guvernelor ce au dus la risipirea banilor publici în timpul boom-ului economic, când veniturile fiscale au crescut brusc. Trecerea de la un excedent bugetar la un deficit este descrisă, de obicei, de situația în care boom-ul a fost alimentat de o bulă speculativă a pieței imobiliare. Atunci când bula „se sparge”, veniturile fiscale din sectorul imobiliar se reduc semnificativ, pe fondul declinului domeniului construcțiilor, precum și al industriilor suport.

Mai mult decât atât, în timpul recesiunilor economice și financiare se impune de multe ori intervenția guvernului pentru salvarea băncilor și relansarea economiei prin stimulente fiscale, care sporesc și mai mult povara datoriei.

Totodată, trebuie ținut cont de faptul că împrumuturile excesive au stat la baza crizei financiare din SUA, care a izbucnit în anul 2007 datorită creditelor neacoperite acordate populației pentru construirea de locuințe. Pe de altă parte, băncile din Europa au fost mai prudente, portofoliile lor fiind constituite în mare parte din titluri de stat considerate active fără risc, obligațiunile de stat au fost cele care, într-un portofoliu de investiții, asigurau partea stabilă, sigură. Se pare că tocmai această parte sigură a devenit cea mai problematică, expunând băncile europene unei avalanșe de scăderi ale cotațiilor bursiere și ale ratingurilor.

Deși se cunoșteau consecințele dezastruoase ale împrumuturilor excesive asupra economiei, au existat în istorie guverne care s-au confruntat cu incapacitatea rambursării datoriilor. De-a lungul timpului au avut loc numeroase crize ale datoriilor suverane, de obicei, ca urmare a războaielor sau recesiunilor. O criză a datoriilor se referă la situațiile în care o țară fie nu poate, fie nu dorește să își plătească datoria. În anii 80, un val de falimente a avut loc în

Europa de Est, Africa și America Latină, rezultând pe fondul boom-ului împrumuturilor bancare din anii 70.

Piețele emergente au avut tendința de a fi predispuse crizelor datoriei comparativ cu economiile avansate, deoarece majoritatea economiilor emergente se confruntau cu un grad de îndatorare ridicat, acces limitat la resursele necesare pentru a rambursa datoria, volatilitatea prețurilor materiilor prime și un climat politic precar. Structura împrumuturilor pe piețele emergente a contribuit la intensificarea problemelor privind nivelul datoriei suverane. Datoriile contractate de economiile emergente erau în general exprimate în monede străine, precum dolarul american sau euro. Sub influența acestor factori, piețele emergente au devenit vulnerabile la fluctuațiile cursului de schimb, din cauza faptului că deprecierea monedei naționale putea genera o majorare substanțială a datoriei. În plus, împrumuturile erau contractate pe perioade scurte de timp, guvernele fiind frecvent preocupate de reînnoirea acestora la maturitate. Totuși, această practică a generat dificultăți în refinanțarea datoriei atunci când investitorii și-au pierdut încrederea în capacitatea guvernului de a-și onora obligațiile.

Prin contrast, economiile avansate dispuneau de împrumuturi cu scadențe mai îndepărtate, contractate în monedă națională. Ca urmare a faptului că economiile avansate nu erau expuse riscului valutar și nu se aflau în situația de a-și reeșalona plățile într-un timp scurt, datoriile suverane ale economiile avansate au fost, în general, mult mai stabile decât cele din piețele emergente.

După declanșarea crizei financiare globale din 2007-2008, îngrijorarea cu privire la sustenabilitatea datoriilor suverane s-a îndreptat cu precădere asupra economiilor dezvoltate. În multe economii avansate, criza financiară a accelerat creșterea nivelului datoriei suverane. Recesiunea care a urmat a dus la obținerea unor venituri fiscale mai mici și la efectuarea unui volum mai mare de cheltuieli guvernamentale pe programe de stimulare a cererii și a ofertei de bunuri și servicii, a ocupării forței de muncă, dar și pentru plata unor prestații sociale în creștere, cum ar fi asigurarea de șomaj.

Grafic 1.1 Nivelul datoriei publice brute în economiile emergente, comparativ cu economiile avansate, în perioada 2000-2013

Sursa: Prelucrare proprie conform datelor furnizate de FMI, World Economic Outlook Database, Octombrie 2013.

Graficul 1.1 arată că datoria publică brută în economiile avansate a crescut lent în anii precedenți crizei financiare globale, de la 71% din PIB în 2000 la 75% din PIB în 2006. În timpul crizei financiare, ritmul de creștere al datoriei a fost mai rapid, nivelul datoriei suverane înregistrând valoarea de 104% din PIB în 2011. În schimb, nivelul datoriei publice brute în țările emergente a fost mai mic decât cel din economiile avansate. În anul 2000, țările emergente aveau un nivel al datoriei publice brute de doar 49% din PIB, comparativ cu 71% din PIB în economiile avansate. Mai mult decât atât, datoria piețelor emergente a scăzut într-un ritm constant în ultimul deceniu, de la 51% din PIB în 2002 la 37% din PIB în 2011. În prezent putem observa diferențele majore între nivelul datoriilor celor două tipuri de economii, și anume 108% din PIB pentru țările dezvoltate, comparativ cu 35% din PIB pentru țările în curs de dezvoltare.

2.2 Cauzele crizei datoriilor suverane

Criza financiară și economică mondială ce a debutat în anul 2007 își are originea în dificultățile apărute pe piața creditelor ipotecare subprime din Statele Unite ale Americii, răspândidu-se treptat în majoritatea piețelor financiare internaționale prin intermediul instrumentelor financiare derivate. Colapsul Lehman Brothers din luna octombrie a anului 2008 a marcat începutul celei mai severe crize economice de la Marea Depresiune. Piețele financiare europene nu au fost ocolite de evenimentele din SUA. Pentru a stopa evoluția crizei, guvernele naționale europene au procedat prin injectarea masivă de capital în instituțiile financiare și au întreprins măsuri de stimulare fiscală. Cu toate acestea, moneda unică s-a dovedit vulnerabilă în fața crizei financiare, deoarece a fost creată în lipsa unui guvern supranațional ce ar fi avut rolul de a controla veniturile fiscale, cheltuielile și transferurile între cele mai bogate și cele mai sărace economii din Zona Euro. Prin urmare, piețele financiare și-au pierdut încrederea în unele dintre guvernele europene, ceea ce a dus la apariția crizei datoriilor suverane. (Trabelsi M.A. 2012)

Zona Euro este formată din 19 țări europene care folosesc moneda unică. Mai multe țări din Zona Euro s-au împrumutat și au cheltuit foarte mult de când a început recesiunea la nivel mondial, motiv pentru care sunt câteva state care au pierdut controlul asupra propriilor finanțe. În timpul crizei, analiștii economici din întreaga lume au convenit să folosească termenul de “stat periferic” al Zonei Euro atunci când se face referire la grupul de țări situate în sudul Europei, și anume Portugalia, Irlanda, Italia, Grecia, Spania (PIIGS), în contrast cu un grup de țări europene, majoritatea din nordul Europei, incluzând Austria, Belgia, Germania, Finlanda, Franța, Luxemburg și Olanda, menționate ca Zona Euro "de bază". În acest context, țările periferice sunt cele asupra cărora piața a pus cea mai mare presiune după declanșarea crizei financiare globale, datorită faptului că încă din anul 2008 s-au remarcat printr-o combinație de niveluri ridicate ale datoriei publice, deficite publice mari și dezechilibre comerciale persistente, în vreme ce țările de bază au avut cele mai puternice economii, descrise prin niveluri mai scăzute ale datoriei publice, deficite fiscale mai mici sau chiar excedente și nu în ultimul rând, surplusuri comerciale.

Criza datoriilor suverane din Zona Euro are mai multe cauze. Unele dintre acestea sunt legate de factori externi, precum încetinirea economică globală și aversiunea tot mai mare față de risc pe piețele financiare, ce au avut un impact direct asupra perspectivelor de creștere din Zona Euro. Alte cauze sunt legate de acumularea, în unele țări, a dezechilibrelor macroeconomice și fiscale, de exemplu a unei datorii publice ridicate și a unor deficite comerciale mari. Datoria publică ridicată, combinată cu scăderea competitivității și cu creșterea economică slabă, a determinat piețele financiare să pună tot mai mult la îndoială sustenabilitatea fiscală a anumitor țări din Zona Euro. Criza din Zona Euro s-a declanșat atunci când piețele financiare și-au pierdut

încrederea în solvabilitatea Greciei și a altor țări periferice, iar ratele dobânzilor la obligațiunile de stat au crescut la un nivel care a forțat guvernele acestor țări să caute “salvare” din partea organizațiilor internaționale, inclusiv Comunitatea Europeană și FMI. Creșterea primelor de risc pentru obligațiunile guvernamentale reflectă reacția piețelor financiare la supraîndatorarea gospodăriilor private, a sectorului financiar și a guvernelor din țările periferice ale Zonei Euro.

Ca urmare a introducerii monedei euro, resursele financiare au circulat cu precădere dinspre țările dezvoltate către țările emergente, țări ce acum se regăsesc în centrul crizei, cum ar fi Grecia, Irlanda, Portugalia, Spania și Cipru. Însă împrumuturile contractate de țările periferice ale Zonei Euro nu au finanțat un proces de dezvoltare a economiei țărilor respective, ci au contribuit la formarea unor “bule” ale prețurilor locuințelor în țări precum Irlanda și Spania sau la creșterea consumului guvernamental în Grecia, mascându-se lipsa competitivității acelor state. Aceste probleme structurale au dus la formarea unui cadru propice crizei.

Principalul factor declanșator al crizei au fost temerile legate de eventuale falimente ale statelor periferice, motiv pentru care mulți analiști au ajuns la concluzia că această criză a fost cauzată de neglijența fiscală din aceste țări, înclinația spre a risipi fiind condusă de construirea unui stat al bunăstării excesive și creșterea salariilor din sectorul public. În perioada 2007-2009 multe țări au derulat programe de stimulare a economiei pentru a reduce efectele crizei, pentru creșterea consumului, sporind astfel deficitele bugetare. În acest timp, guvernele s-au aflat în imposibilitatea de a-și reduce cheltuielile, fiind nevoite să preia la datoria publică o parte din pierderile aferente sistemului bancar.

Pe fondul recesiunii, statele cu un grad mare de îndatorare au trecut foarte repede la starea de supraîndatorare. Prin urmare, datoriile acumulate foarte mari au dăunat multor guverne europene, care nu au mai putut combate recesiunea prin creșterea deficitelor bugetare, întrucât investitorii au devenit extrem de precauți în finanțarea deficitelor bugetare și refinanțarea datoriilor publice ale unor țări cu grave probleme structurale. Ultima opțiune a celor mai multe state ce s-au confrutat cu această problemă a fost să adopte bugete de austeritate, care au aceleași efecte ca și criza: pierderea locurilor de muncă, de alocații bugetare individuale, iar pentru politicieni efectul se resimte prin pierderea voturilor.

O altă cauză a declanșării crizei datoriilor suverane face referire la deficiențele UEM. Aceste probleme sunt generate de faptul că în țările membre ale Zonei Euro este combinată o singură politică monetară cu politicile fiscale naționale. Politica monetară pentru cele 19 țări din Zona Euro este decisă de către Consiliul guvernatorilor BCE de la Frankfurt, în vreme ce politicile fiscale ale acestor state sunt în sarcina factorilor de decizie de la nivel național – fiecare

țară decide pe cont propriu veniturile și cheltuielile guvernamentale. Având în vedere un astfel de dezechilibru al responsabilităților, fiecare țară este stimulată să se împrumute.

În scopul menținerii unui nivel rezonabil al împrumuturilor de către țările din Zona Euro, fondatorii Uniunii Monetare au creat câteva reguli. În primul rând, în anul 1997 s-a semnat Pactul de Stabilitate și Creștere prin care s-au creat norme explicite privind împrumuturile. Criteriile impuse prin acest pact vizau atât statele membre ale Zonei Euro, cât și pe cele ce doreau adoptarea monedei unice. Astfel, statele aveau obligația să se asigure că deficitul bugetar nu depășește 3% din PIB și că datoria publică nu înregistrează un nivel mai mare de 60% din PIB.

În al doilea rând, fondatorii Uniunii Monetare au încorporat principiul "nici un plan de salvare" în Tratatul de la Maastricht, potrivit căruia nicio țară din Zona Euro nu va fi răspunzătoare pentru datoriile altui stat membru. Astfel, responsabilitatea individuală trebuie să fie principiul care să stea la baza politicii fiscale în Uniunea Monetară. Fiecare țară trebuie să suporte consecințele propriei politici fiscale.

Nu numai introducerea regulilor de mai sus au reprezentat mijloace de evitare a supraîndatorării țărilor membre. Actorii de pe piața financiară, de asemenea, s-au asigurat că țările din Zona Euro nu vor acumula datorii excesive. Aceștia au luat în calcul ideea conform căreia dacă o țară ar deveni excesiv de îndatorată, ar fi nevoită să se împrumute de pe piețele financiare, în viitor, la rate foarte mari de dobândă, ceea ce însemna că țara în cauză ar fi fost pusă în situația de a-și reduce datoria la un nivel sustenabil astfel încât să poată contracta noi

împrumuturi.

O analiză mai profundă a factorilor care stau la baza crizei actuale arată că dereglementarea financiară și liberalizarea au fost cauze majore ale crizei în țările periferice din Zona Euro. La fel ca în Statele Unite, dereglementarea financiară și liberalizarea au încurajat dezvoltarea de noi instrumente financiare și derivative ce au permis băncilor din țările de bază ale Zonei Euro să își sporească efectul de levier și să își mărească fondurile împrumutate, provocând un boom al consumului și al pieței imobiliare.

Creșterea bruscă a resurselor băncilor și scăderea ratelor dobânzii au dus la o creștere semnificativă a volumului creditelor de consum. În Grecia, Irlanda și Spania, mare parte din acestea au fost direcționate către sectorul imobiliar. Prin urmare, în perioada 1997-2007, prețurile locuințelor au crescut cu o rată medie anuală de 12,5% în Irlanda, 9% în Grecia și 8% în Spania. (Lin, J. Y., și Treichel, V. 2012). În aceeași perioadă, construcțiile, ca parte componentă a PIB-ului, au crescut de la 9.8% la 13.8% în Spania și de la 7.9% la 10.4% în Irlanda. În Grecia, segmentul construcțiilor în PIB a crescut de la 6% în 2000 la 7,1% în anul 2006. Boom-ul consumului și al investițiilor în locuințe a avut beneficii temporare. În tabelul nr. 1 se regăsesc ratele medii anuale de creștere a PIB-ului în perioada 1980-2007 pentru PIIGS. Se poate observa că cea mai mare creștere a PIB-ului în perioada 1997-2007, de 6,5%, aparține Irlandei, o îmbunătățire a ratelor de creștere deja impresionante de 4.6% din anii 1980-1997. După ce a înregistrat cea mai lentă creștere dintre țările membre ale Zonei Euro, și anume o rată medie anuală de creștere a PIB de 1,1% în perioada 1980-1997, economia Greciei a progresat, atingând o rată medie anuală de creștere de 4% în următorii zece ani. În Spania, creșterea medie anuală a fost de 3,8 % între anii 1997 și 2007, cu 1,3 puncte procentuale mai mare decât media din perioada 1980-1997. În schimb, Portugalia și Italia au cunoscut rate de creștere medii mai lente, de 2,1% pentru Portugalia, respectiv 1,5% pentru Italia în perioada 1997-2007 față de valorile de 3% pentru perioada 1980-1997 în Portugalia și 2% în Italia.

Un dezechilibru major care a contribuit la criza datoriilor suverane a constat în “lipsa coordonării salariilor în Zona Euro, element esențial în prevenirea șocurilor asimetrice și susținerea Uniunii Monetare” (Bibow, Jörg May 2012). Încă din anul 1996, Germania a adoptat o politică de limitare a salariilor în vederea menținerii competitivității pe plan internațional, reducerii șomajului și prevenirii migrării forței de muncă în Europa de Est sau în alte țări cu salarii mici. Cele mai multe țări europene, mai ales cele periferice, s-au aflat în imposibilitatea de a concura cu sistemul german, punându-se presiune asupra politicilor economice în vederea creșterii salariilor într-un moment în care adoptarea monedei euro părea să anunțe o nouă eră de prosperitate. Însă creșterea puternică a salariilor a generat pierderea competitivității țărilor periferice. Conform datelor furnizate de OECD, între 2001 și 2011 costurile pe unitatea de forță de muncă din Grecia și Italia au crescut cu aproximativ 30%, cu 27 % în Spania și 20% în Irlanda, în timp ce în Germania s-a inregistrat o creștere a salariilor de doar 0,9%.

Datoria publică în țările din Zona Euro este o problemă mai veche cu care s-a confruntat economia europeană încă de la începutul anilor “90. Potrivit datelor publicate de FMI pentru datoria publică la nivelul statelor care în prezent sunt membre ale Zonei Euro, acest indicator măsura 72,2% din PIB în anul 1995, având o usoară tendință de descreștere, ajungând în anul 2001 până la 68,2% din PIB ca urmare a eforturilor depuse de guverne în vederea aderării la Zona Euro. Nivelul datoriei publice a urmat apoi un trend ascendent, în anul 2008 raportul datorie publică/PIB revenind la valoarea înregistrată la mijlocul anilor “90, urcând tot mai mult în timpul crizei, până la 95,7% din PIB în anul 2013.

Cu toate acestea, datele agregate corespunzătoare datoriei publice din Zona Euro nu evidențiază variațiile considerabile ce au avut loc în această perioadă la nivelul fiecărei țări. În graficul 2.1 este prezentată evoluția ratei datoriei publice în perioada 1991-2013, pentru șapte țări cheie din Zona Euro. Au fost alese state cu istorii ale îndatorării foarte diferite, printre care Germania, Franța, Italia și Spania deoarece sunt cele mai mari patru economii membre ale Zonei Euro, și țări precum Grecia, Irlanda, Portugalia care s-au confruntat cu cea mai severă criză fiscală de până acum (în ciuda faptului că Italia și Spania erau considerate prea puternice pentru a se prăbuși, ele s-au dovedit a fi vulnerabile în timpul crizei).

Atât Grecia, cât și Italia au înregistrat o datorie publică raportată la PIB de peste 90% de la începutul anului 1991 și pâna în 2013 depășind limita maximă de 60% stabilită prin normele fiscale europene. În Irlanda, Portugalia și Spania se remarcă scăderi semnificative ale ratelor datoriei publice, coborând sub plafonul de 60% în perioada în care au devenit membre ale Zonei Euro. După aderarea la Zona Euro, în Portugalia ponderea datoriei publice în PIB a crescut de la 48% în 2000 la 72 % în 2008, în timp ce în Irlanda și Spania creșterea economică rapidă a contribuit la reducerea raportului datorie/PIB până în anul 2007. Franța și Germania au avut un raport datorie/PIB stabil, în jurul valorii de 60% până la momentul declanșării crizei, însă cu mult peste valorile corespunzătoare ratei datoriei publice pentru Irlanda și Spania, în perioada 2002-2007. Astfel, în anul 2007, nivelul datoriei suverane a fost ridicat pentru țări precum Grecia și Italia (peste 100% din PIB), tendința de creștere a datoriei în Portugalia a devenit îngrijorătoare pentru investitori, în timp ce pozițiile fiscale ale Irlandei și Spaniei păreau relativ sănătoase.

Criza datoriilor suverane s-a declanșat în vara anului 2009, când un nou guvern grec a preluat puterea. La momentul respectiv, Grecia raportase un deficit bugetar sub 4% din PIB, în timp ce rata datoriei publice în PIB era de aproximativ 125%. Noul guvern a verificat veniturile și cheltuielile bugetare, descoperind că statisticile au fost falsificate: deficitul bugetar în raport cu PIB nu era de doar 4%, ci în realitate Grecia înregistrase un deficit de aproximativ 15,50%, iar datoria publică se situase în jurul valorii de 130% din PIB. Deși grecii erau suspectați de către actorii de pe piețele financiare cu privire la denaturarea informațiilor financiare, nimeni nu se aștepta ca rezultatele să fie atât de grave.

În ultimii ani, provocările economice cu care s-au confruntat statele membre ale Zonei Euro s-au datorat în principal nivelurilor ridicate ale datoriei publice și a deficitelor bugetare înregistrate în PIIGS. Cu excepția Italiei, țările periferice au fost nevoite să împrumute bani de la alte guverne din Zona Euro și de la FMI, pentru a evita incapacitatea de plată a datoriei. Chiar și cu ajutorul financiar primit, Grecia a procedat prin restructurarea datoriei sale, rezultând pierderi substanțiale pentru creditorii privați. Din acest motiv, în rândul investitorilor a apărut neîncrederea în capacitatea celorlate state din Zona Euro de a-și onora obligațiile privind datoria publică, fiind îngrijorați de faptul că oricând și alte guverne ce se confruntau cu dificultăți economice ar fi putut să-și restructureze datoria, chiar dacă oficialii europeni au subliniat că Grecia este un caz excepțional.

Chiar dacă Italia nu a apelat la ajutorul celorlalte state membre ale Zonei Euro în vederea consolidării finanțelor publice, investitorii sunt, de asemenea, preocupați de situația financiară pe care o prezintă Italia. Datorită dimensiunii economiei sale, Italia este considerată a fi un participant la Zona Euro de importanță sistemică astfel încât un eventual default al acestei țări ar atrage pericolul destrămării Zonei Euro. Potrivit datelor furnizate de Eurostat, datoria publică a Italiei este mai mare decât datoriile Greciei, Irlandei, Portugaliei și Spaniei la un loc. Pe masură ce Grecia, urmată de Irlanda și ulterior, Portugalia au primit pachete de asistență financiară în vederea redresării economice, investitorii au devenit temători în privința Italiei, pretinzând randamente mai mari pentru cumpărarea și deținerea de titluri de stat italiene. Din acest motiv, guvernul s-a văzut nevoit să își refinanțeze datoria la rate de dobândă ridicate, influențând în mod direct sustenabilitatea datoriei publice.

2.3 Soluții la efectele crizei datoriilor suverane

În anul 2009, pe măsură ce problema apărută în rândul băncilor a început să afecteze din ce în ce mai mult guvernele, criza s-a extins în întreaga Europă. Cheltuielile guvernelor cu recapitalizarea sistemului bancar s-au adăugat nivelului deja ridicat, nesustenabil, al datoriei publice, motiv pentru care, la sfârșitul anului 2009, unele țări din Zona Euro au început să întâmpine dificultăți în a-și finanța datoriile. Piețele se temeau că anumite țări nu își vor mai putea permite să salveze băncile aflate în dificultate. Incertitudinea ce se așternuse asupra piețelor a făcut ca operațiunile normale caracteristice împrumuturilor de stat să devină costisitoare și, în final, imposibile. Dezechilibrele economice din Zona Euro (determinate de acumularea, în unele state membre, a unor deficite și datorii publice masive), la care s-au adăugat diferențele tot mai mari la nivel de competitivitate au făcut ca, pentru câteva state membre, criza financiară și criza datoriilor să fie foarte greu de gestionat.

Statele membre au reacționat rapid și au introdus măsuri de restabilire a încrederii, în vederea continuării obținerii finanțării de pe piețele financiare. Astfel, s-a înființat un mecanism de asistență temporară, care avea să soluționeze criza imediată, urmat de un mecanism de asistență permanentă, ce are și în prezent scopul de a preveni apariția altor crize.

Pentru început, au fost schițate rapid mecanisme de finanțare în vederea facilitării obținerii de resurse de către acele țări din Zona Euro care se confruntau cu dificultăți majore, de unde reiese solidaritatea dintre țările din UE și din Zona Euro. Primul stat care a beneficiat de sprijin atunci când s-a aflat în imposibilitatea de a obține finanțare de pe piață la prețuri rezonabile a fost Grecia. UE a reacționat într-un timp foarte scurt, acordându-i Greciei în luna mai 2010 primul pachet de asistență financiară. Ulterior, a fost înființat un fond temporar al cărui obiectiv era soluționarea rapidă a problemelor cu care se confruntau unele țări în privința rambursării datoriilor lor, acest sistem de protecție contribuind și la creșterea încrederii piețelor financiare și la asigurarea stabilității financiare a Zonei Euro, în ansamblul ei. Astfel, a fost instituit Fondul European de Stabilitate Financiară – un fond pentru situații de urgență, cu o capacitate de creditare de 440 de mld. euro, destinat țărilor din Zona Euro care întâmpinau probleme.

S-au descoperit cinci instrumente prin care nivelul datoriei poate fi abordat, și anume consolidarea fiscală, restructurarea datoriilor, inflația, creșterea economică și represiunea financiară.

Consolidarea fiscală

Guvernul unei țări poate reduce nivelul ridicat al datoriei suverane prin austeritate sau consolidare fiscală, utilizând politici menite să reducă deficitul bugetar. Acestea includ creșterea impozitelor și a taxelor, reducerea cheltuielilor sau o combinație între cele două. Programele de austeritate implementate sunt eficiente atunci când se au în vedere cauzele nivelurilor ridicate ale datoriei: cheltuielile guvernamentale prea mari sau veniturile fiscale prea mici. De asemenea, trebuie să se țină cont de faptul că măsurile de consolidare fiscală pot favoriza creșterea economică. Acestă idee se bazează pe sporirea încrederii investitorilor în guvern ca urmare a angajamentelor asumate de acesta, ducând la scăderea randamentelor percepute de investitori în vederea deținerii de titluri de stat. Atunci când ratele de dobândă la împrumuturile de stat se reduc, consumatorii și agenții economici beneficiază de costuri de finanțare mai mici, fapt ce ar putea duce la extinderea PIB-ului ca urmare a creșterii consumului și investițiilor.

Restructurarea datoriilor

Restructurarea datoriilor se referă la reorganizarea datoriilor împovărătoare, dificil de gestionat de către debitori. Acest instrument de reducere a datoriei are în vedere identificarea unor condiții mai permisive cu privire la modul în care o datorie va fi rambursată, cum ar fi prelungirea scadenței împrumutului sau scăderea ratei de dobândă, sau, în ultimă instanță se poate proceda prin ștergerea unei părți din datoria restantă sau din ratele de principal. În ambele cazuri, deținătorii instrumentelor de datorie vor câstiga mai puțin decât li s-a promis inițial. Prin restructurarea datoriilor, guvernele reduc povara datoriei, limitând în același timp măsurile de austeritate impuse cetățenilor lor. În schimb, această măsură transferă costul de reducere a

datoriei către creditorii privați, care suportă consecințele preluării unui risc mai mare în schimbul unor randamente mai mari.

De exemplu, odată cu apariția crizei datoriilor suverane din Zona Euro, guvernele europene și FMI încearcă să evite răspândirea crizei de la economiile relativ mici, precum Grecia, Irlanda, Portugalia, Cipru, către economiile mari din regiune, printre care Spania, Italia sau Belgia.

Inflația

Dacă datoria suverană a unui stat este exprimată în monedă națională, atunci guvernul poate utiliza inflația pentru a reduce valoarea reală a datoriei. Guvernul tipăreste monedă națională fără acoperire în scopul de a crea resursele necesare rambursării datoriei către creditori. Inflația este un instrument pe care guvernele nu l-au putut utiliza în recentele crize ale datoriei piețelor emergente, deoarece datoriile statelor în curs de dezvoltare sunt de regulă exprimate în valută.

Inflația permite unui guvern să își ramburseze datoria, fără a fi nevoie de punerea în aplicare a măsurilor de austeritate, și cu atât mai puțin de a-și restructura datoriile. Însă, utilizarea inflației ca parte a unei strategii de gestionare a datoriei, poate fi problematică.

Creșterea economică

Creșterea economică permite guvernelor să reducă nivelul datoriilor raportate la dimensiunea economiei. Aceasta poate duce la reducerea cheltuielilor guvernamentale și la creșterea veniturilor fiscale, pe termen scurt stabilitatea economică fiind o condiție necesară pentru obținerea unei creșteri economice sustenabile. Creșterea poate fi stimulată prin aplicarea unor politici fiscale și monetare expansioniste sau prin continuarea reformelor structurale la nivel microeconomic. Cu toate acestea, politicile fiscale expansioniste conduc la acumularea de datorii, iar politicile monetare expansioniste, precum scăderea ratelor de dobândă, nu pot fi eficiente în situația în care firmele și gospodăriile nu sunt dispuse să se împrumute pentru a-și spori investițiile și consumul. Prin urmare, o politică monetară expansionistă nu face decât să mărească rata inflației, fiind ineficace în materie de creștere economică. La nivel microeconomic, creșterea poate fi susținută de o serie de reforme structurale care pot crește competitivitatea industriilor în economie. Exemple de reforme: eliminarea barierelor din calea mobilității forței de muncă, privatizarea companiilor de stat și liberalizarea politicii comerciale.

Represiunea financiară

Unii economiști susțin că guvernele pot utiliza represiunea financiară pentru a diminua gradul de îndatorare. În general, represiunea financiară se referă la utilizarea unor politici guvernamentale pentru a determina investitorii autohtoni să cumpere titluri de stat la rate de dobândă scăzute în mod artificial. Mai exact, guvernele vând obligațiuni la rate de dobândă sub rata inflației, ceea ce înseamnă că rata reală a dobânzii este negativă. Astfel, obținerea de către stat a unor împrumuturi cu rate reale de dobândă negative determină în timp scăderea raportului dintre datoria publică și PIB. În vederea atragerii investitorilor care vor cumpăra aceste obligațiuni, guvernele folosesc o serie de politici, cum ar fi plafonarea dobânzilor, restricționarea circulației capitalului între țări, precum și o legătură mai strânsă între stat și bănci. De exemplu, guvernele pot solicita fondurilor de pensii să dețină titluri de stat.

Represiunea financiară poate fi atractivă, deoarece înlătură multe dintre capcanele altor instrumente utilizate pentru scăderea nivelului datoriei, în sensul că se evită măsurile de austeritate, efectele perturbatoare ale restructurării datoriei, se elimină necesitatea introducerii inflației în economie și este o opțiune mai certă decât creșterea economică. Utilizarea represiunii financiare vizează contribuția involuntară a investitorilor la finanțarea deficitelor, fapt ce ar putea afecta capacitatea țării de a atrage investiții străine, creditorii privați împotrivindu-se acestei politici ce restricționează oportunitățile de investiții.

În contextul actualei crize a datoriilor suverane, mai multe economii avansate din Zona Euro (Grecia, Irlanda, Portugalia) au anunțat măsuri de austeritate ca răspuns la presiunile pieței.

Reprezentanții instituțiilor europene au ajuns la concluzia că stabilitatea și creșterea economică în Zona Euro se poate realiza numai prin politici solide la nivel național.

O primă reformă în acest sens vizează crearea unei uniuni bancare la nivelul Zonei Euro, prin intermediul a “patru piloni complementari” (Isărescu M. 2012).

Cel dintâi pilon atrage atenția asupra necesității existenței unui singur set de reguli, astfel încât membrii uniunii bancare să stabilească și să implementeze un cadru armonizat de reglementare și supraveghere bancară.

Al doilea pilon vizează desemnarea unei autorități supranaționale unice cu prerogative la nivelul uniunii, principalele responsabilități în domeniul supravegherii fiind transferate de la nivel național la nivel european. Mecanismul unic de supraveghere a fost adoptat în septembrie 2013 și presupune transferul funcțiilor de supraveghere prudențială de la autoritățile naționale către BCE.

Al treilea pilon prevede constituirea unui mecanism unic de soluționare a crizelor bancare, printr-o gestionare centralizată a acestora. Astfel, falimentele bancare vor fi abordate într-o manieră ordonată, cu efecte negative minime asupra economiei. Soluționarea crizelor bancare va avea la bază un set unic de reguli prin care se analizează probleme referitoare la costul implicat de redresarea băncilor, la mecanisme de asistență fiscală și la hazardul moral care ar putea apărea.

Al patrulea și cel din urmă pilon constă în existența unei scheme unice de garantare a depozitelor bancare. Prin intermediul acesteia se asigură tratamentul egal al deponenților din statele membre ale Zonei Euro, fiind complementară mecanismului unic de supraveghere. În timpul crizei, s-a luat o măsură în această direcție prin armonizarea acoperirii schemelor naționale de garantare a depozitelor bancare la nivelul de 100000 euro/deponent/instituție.

“Principalul avantaj al unei uniuni fiscale constă în faptul că ar elimina problema deficitelor bugetare naționale ce apar în anumite țări cu probleme, plus toate externalitățile negative ce decurg de aici.” (Socol A. 2012). Prin înființarea unei uniuni fiscale la nivelul Zonei Euro, problema datoriilor suverane se va rezolva în mod indirect. Astfel că niciun stat membru nu se va mai afla în situația de a se împrumuta pentru a-și finanța deficitul bugetar atunci când are probleme, ci acest lucru s-ar putea realiza în mod automat, prin transferuri de la bugetul centralizat la nivel european. Deși această soluție rezolvă problema deficitelor bugetare naționale și a datoriilor suverane, apare riscul manifestării comportamentului de free-rider (pasager clandestin) în rândul unor state membre: unele state pot avea mereu nevoie de fonduri, în vreme ce altele le vor finanța mereu. Pentru această problemă s-au găsit rezolvări rapide și simple ce constau în impunerea de sancțiuni puternice statelor susceptibile de un astfel de comportament și monitorizarea puternică a derulării proceselor fiscal-bugetare naționale.

În concluzie, dacă mecanismele de acumulare și rostogolire a datoriilor publice nu vor fi înlăturate, problema datoriilor suverane va rămâne nesoluționată, chiar dacă se instituie uniunea fiscală. În plus, soluțiile propuse spre a rezolva criza datoriilor suverane, nu vor fi decât mecanisme și strategii adiționale de acumulare de noi datorii și de socializare a pierderilor.

CAPITOLUL III – STUDIU DE CAZ: CRIZA ECONO MICĂ ÎN GRECIA

3.1 Cauzele declanșării crizei

Zona Euro s-a confruntat cu o serioasă criză a datoriilor suverane. Mai multe state membre au avut niveluri ridicate, potențial nesustenabile, ale datoriei publice. Grecia s-a aflat în centrul crizei, având cea mai mare datorie publică și unul dintre cele mai mari deficite bugetare din Zona Euro. Situația financiară a Greciei a devenit un motiv de îngrijorare pentru mulți investitori și a dus la creșterea volatilității piețelor bursiere din întreaga lume. Acest lucru nu este un fenomen nou pentru Grecia, care a dat faliment asupra datoriei sale externe de cel puțin cinci ori de la începutul secolului al XIX-lea. Începând cu anul 1832, când a obținut independența față de Imperiul Otoman, și până în prezent, Grecia și-a petrecut aproximativ jumătate din această perioadă în faliment, totalizând un număr de 90 de ani.

Mai mulți economiști au susținut că în economia grecească s-au înrădăcinat câteva obiceiuri care au împiedicat creșterea economică a țării și au creat condiții pentru instalarea crizei datoriilor suverane. Dintre acestea se remarcă controlul persuasiv al economiei, administrația publică ineficientă, evaziunea fiscală și răspândirea clientelismului politic.

Încă din anul 1979, guvernul Greciei a pus în aplicare o politică fiscală nouă care viza atât creșterea consumului gospodăriilor, cât și majorarea cheltuielilor guvernamentale în vederea stimulării creșterii economice. Această politică bazată pe finanțarea cheltuielilor prin contractarea de împrumuturi a continuat și după aderarea Greciei la UE din anul 1981. Guvernul a beneficiat de acces la fondurile UE pentru acordarea subvențiilor în domeniul agricol și finanțarea infrastructurii. În plus, guvernul a obținut și alte împrumuturi externe care au fost utilizate într-un mod ineficient, ceea ce a împiedicat îmbunătățirea performanței economice, utilizând resursele bugetare în vederea extinderii programelor de protecție socială și câștigării sprijinului electoratului. Deși bunăstarea socială poate promova creșterea economică prin creșterea venitului disponibil consumatorilor, în cazul Greciei, s-a remarcat o politică socială excesivă bazată pe cheltuieli cu asistența socială ce depășeau jumătate din totalul cheltuielilor guvernamentale. Mai mult decât atât, partidele politice aflate la guvernare au folosit de multe ori fondurile publice pentru a atrage aliați politici. O problemă cu care Grecia s-a confruntat în ultimele decenii a constat în dimensiunea din ce în ce mai mare a economiei subterane. Potrivit unui studiu realizat de cercetătorii de la Universitatea din Chicago, evaziunea fiscală din Grecia în anul 2009 datorată persoanelor fizice autorizate a fost de 28 de mld. euro sau 31% din veniturile bugetare din acel an. Aceștia au descoperit că venitul real al persoanelor care desfășurau activități independente era

în medie de 1,92 ori mai mare decât venitul declarat. Informațiile despre “piața neagră” valabile pentru anul 2012 arată că Grecia se situează printre țările cu cea mai mare evaziune fiscală din Zona Euro, având o economie subterană de 24,3% din PIB, comparativ cu 28,6% pentru Estonia, 26,5% pentru Letonia și 13,5% pentru Germania.

În ciuda istoriei marcată de perioade lungi în care s-a aflat în incapacitate de plată, putem remarca că după anul 1997, când începea să se contureze posibilitatea Greciei de a adera la Zona Euro, creșterea economică a luat avânt și nici o altă perioadă de recesiune nu a mai existat până la debutul crizei financiare globale din 2008. De-a lungul anilor 1997-2007 Grecia a înregistrat o rată medie de creștere a PIB de 4% pe an, cu 1,6 pp. mai mare decât rata medie anuală de creștere a PIB-ului pentru Zona Euro. Această creștere economică semnificativă a Greciei s-a datorat calității sale de membru al UE și apoi aderării la Zona Euro.

Sursa: Eurostat.

O consecință a accelerării creșterii economice în perioada aderării a constat în scăderea ratei somajului, trend ce s-a menținut până în anul 2008. În ciuda creșterii economice robuste, ce a depășit media Zonei Euro, șomajul în Grecia a rămas peste media din Zona Euro. Mulți economiști au atribut această evoluție deteriorării competitivității internaționale a țării și eșecului Greciei în a implementa reforme pe piața muncii. Ca urmare a recesiunii, rata șomajului a crescut brusc atât în Grecia cât și în Zona Euro începând cu anul 2009, în Grecia înregistrându-se în anul 2013 cea mai mare rată a somajului din Zona Euro (27,3%), cu 15,3 pp. peste media Zonei Euro.

Sursa: Eurostat.

Ca urmare a faptului că Grecia s-a pregătit încă de la începutul anilor 90 pentru a adopta moneda euro ca monedă națională, costurile sale de împrumut au scăzut dramatic. Ratele dobânzilor la titlurile de stat grecești pe 10 ani s-au redus cu 18 pp. (de la 24,5% la 6,5%) între anii 1993 și 1999. După aderarea la Zona Euro din anul 2001, Grecia a continuat să beneficieze de fonduri externe la rate de dobândă reduse întrucât toate țările membre ale UME erau considerate stabile din punct de vedere financiar și politic, indiferent de situația financiară reală a fiecărui stat în parte. Guvernul grec s-a împrumutat pentru a finanța cheltuielile guvernamentale, pentru a compensa veniturile fiscale scăzute și pentru a plăti importurile ce nu puteau fi acoperite din exporturi. Deficitele bugetare acumulate și fondurile împrumutate nu au fost îndreptate către investiții productive care ar fi putut genera creștere economică, resurse financiare suplimentare în vederea rambursării datoriei și o creștere a competitivității economiei.

Grecia a acumulat importante dezechilibre macroeconomice externe și interne în anii premergători declanșării celei mai severe crize economico-financiare mondiale din ultimele decenii. Un important indicator macroeconomic care evidențiază problemele economice grave cu care s-a confruntat economia Greciei în acea perioadă este soldul contului curent al balanței de plăți externe. În graficul 3.1 se poate observa că în Grecia s-au înregistrat valori negative ale soldului contului curent încă de pe vremea când se pregătea de aderarea la UME. Deficitul de cont curent, care arată o evoluție a consumului privat într-un ritm cu mult peste posibilități, s-a intensificat în anii premergători crizei, consemnând valori de peste 14% din PIB în perioada 2007-2008. Până la declanșarea crizei mondiale, consumul privat elen a fost impulsionat de ratele de dobândă reale în scădere și totodată de nivelul redus al aversiunii față de risc caracteristic perioadei “Marea Moderație”. Astfel, s-a constatat în ultimii ani de dinainte de criză o stare de supraîncălzire a economiei Greciei pe fondul exploziei consumului.

Sursa: Prelucrare proprie pe baza datelor publicate de FMI în World Economic Outlook Database, April 2014(*date previzionate de FMI pentru perioada 2013-2019).

Starea de supraîncălzire a fost alimentată și de politica bugetară prociclică. Potrivit statisticilor realizate de FMI, guvernul grec a cheltuit aproximativ jumătate din PIB-ul țării în fiecare an, în perioada 1997-2008. Pentru a stimula economia în timpul crizei financiare mondiale din 2008, guvernul a majorat cheltuielile și mai mult, fapt ce a dus la acumularea unor deficite din ce în ce mai mari și la înregistrarea în anul 2009 a celui mai mare nivel al datoriei publice din Zona Euro, de 129,7% din PIB. Datoria publică a Greciei a continuat să crească în ultimii ani, depășind 170% din PIB în anul 2013. Potrivit raportului FMI din aprilie 2014, se estimează că datoria Greciei va crește până în anul 2014, când va atinge un nivel maxim de 174,7% din PIB, urmând apoi un trend descendent. În ceea ce privește echilibrul bugetar, FMI prevede o scădere a cheltuielilor și veniturilor publice până în anul 2019 cu 5 pp., respectiv cu 3pp., atingându-se un nivel al deficitului bugetar de 0,69% din PIB la sfârșitul perioadei de previziune.

Statele membre ale Zonei Euro sunt obligate să respecte prevederile Pactului de Stabilitate și Creștere, care limitează deficitele bugetare la 3% din PIB și nivelul datoriei publice la maximum 60% din PIB. Din graficul 3.2 putem observa că deficitul bugetar al Greciei a fost de peste 3% din PIB din anul 1997 și până în prezent, ceea ce înseamnă că Grecia a încălcat prevederile Pactului de Stabilitate și Creștere încă de dinaintea aderării la UME. Instituțiile UE au mustrat Grecia pentru încălcarea limitelor deficitului și a datoriei și au făcut presiuni pentru a-și consolida finanțele publice, însă nu au impus o sancțiune financiară. Mecanismele de aplicare a Pactului de Stabilitate și Creștere nu au fost suficient de eficace pentru a forța țările să se conformeze, astfel încât, în contextul accesului facil la abundente fluxuri de capital ieftine, guvernele din Zona Euro au fost stimulate să se împrumute și să acumuleze datorii și deficite mari în timp.

Criza financiară globală din anii 2008-2009 a creat tensiuni la nivelul finanțelor publice, economia Greciei intrând în scurt timp într-un declin datorat, în principal, dificultății de a identifica surse pentru finanțarea cheltuielilor publice. Criza datoriilor suverane din Grecia a fost provocată de incapacitatea guvernului de a prelua controlul asupra datoriei guvernamentale prin creșterea impozitelor sau reducerea cheltuielilor, fapt ce a dus la pierderea încrederii investitorilor în capacitatea statului de a-și onora obligațiile financiare. Situația financiară a Greciei s-a înrăutățit în urma dezvăluirilor prim-ministrului Greciei, Giorgos Papandreou, de la sfârșitul anului 2009, potrivit cărora guvernele anterioare au indus în eroare Eurostat prin transmiterea unor date incomplete. Noul guvern anunța un deficit bugetar record, de 12,7% din PIB, depășind de peste trei ori nivelul estimărilor oficiale de la începutul anului (3,7%), fiind stabilit la 15,50% din PIB după efectuarea mai multor calcule și includerea întreprinderilor publice în conturile financiare ale administrației publice.

Schimbarea guvernului în luna octombrie 2009, anunțul potrivit căruia administrația anterioară a mascat gradul de deteriorare a finanțelor publice în anul bugetar 2009 și eșecul noului guvern în a prezenta un plan credibil de consolidare fiscală, au generat avântul spread-ului. Inițial, piața a așteptat ca noul guvern să-și prezinte planurile bugetare, motiv pentru care spread-urile nu s-au modificat foarte mult, fiind de 136 puncte de bază în luna octombrie și 162 puncte de bază în luna noiembrie 2009. Însă, noul guvern nu a părut dispus să elaboreze un program de ajustare fiscală, ci mai degrabă în primele luni ale mandatului său nu a făcut decât să contribuie și mai mult la deteriorarea situației fiscale. În plus, bugetul elaborat pentru anul 2010 nu a reușit să convingă piețele, CE și Eurogrupul, fapt ce a afectat negativ încrederea investitorilor, determinând creșterea costurilor capitalului împrumutat.

3.2 Reacția autorităților și măsurile de salvare

Reprezentanții CE, FMI și BCE au apreciat că un faliment necontrolat al Greciei ar fi extrem de riscant și ar trebui evitat cu orice preț. Riscul de contagiune generat de o astfel de situație ar putea declanșa un val de vânzări ale obligațiunilor altor state membre din Zona Euro cu grad ridicat de îndatorare, astfel încât băncile europene care dețin titluri de stat emise de Grecia și de alte guverne din Zona Euro nu ar face față pierderilor din aceste investiții.

La începutul anului 2010, din cauza imposibilității de a accesa resursele necesare pentru a rambursa datoria existentă, guvernul elen a fost nevoit să pună în aplicare măsuri de austeritate rapide, altfel riscând să intre în incapacitate de plată a datoriei. Răspunsurile politice la acest fenomen au avut un efect limitat, devenind evidentă imposibilitatea Greciei de a gestiona această criză fără precedent din istoria țării. Prin urmare, în aprilie 2010, guvernele europene și Fondul Monetar Internațional au decis să ofere Greciei un pachet de salvare în valoare de 45 mld. euro. Guvernele europene au luat această decizie ce avea să redea încrederea în moneda europeană ca urmare a creșterii costurilor de creditare ale Greciei la cel mai mare nivel de după aderarea la Zona Euro (rata de dobândă medie lunară la titlurile de stat cu scadența de 10 ani înregistrată în februarie 2010 a fost de 6,46% potrivit statisticilor BCE). Raportorii internaționali care monitorizau datoria Greciei au precizat că era necesară înfăptuirea accelerată a reformelor pe termen lung în vederea îndeplinirii țintelor de stabilitate economică. În acest sens, FMI a propus un plan de privatizare de 50 mld. euro, prin care să se acopere o parte din datoria publică, care atinsese deja valoarea de 140% din PIB.

Ca reacție la austeritatea bugetară, s-au declanșat o serie de greve și manifestații publice violente, care au afectat negativ economia în ansamblul său. Astfel, Grecia a fost prima țară din Zona Euro care a necesitat sprijinul instituțiilor financiare internaționale și al Uniunii Europene, solicitând asistență financiară internațională. Reprezentanții CE, FMI și BCE au luat decizia în luna mai 2010 de a acorda Greciei sprijin financiar de aproximativ 110 mld. euro în vederea protejării Zonei Euro de o eventuală criză economică majoră. Pachetul de salvare a constat într-o facilitate de credit extinsă, cu o rată a dobânzii de 5%, pusă la dispoziție de țările membre ale

Zonei Euro (80 mld. euro) și un ajutor suplimentar în valoare de 30 mld. euro acordat de FMI printr-un acord stand-by. Sprijinul statelor din Zona Euro lua forma unor împrumuturi bilaterale pe 3 ani, centralizate și coordonate de Comisia Europeană și condiționate de respectarea de către

Grecia a deciziei 320/2010 a Consiliului European. Fondurile urmau să fie disbursate în tranșe individuale în perioada mai 2010-iunie 2013 în funcție de nevoile de finanțare ale statului grec.

Figura 3.1 Structura primului ajutor financiar acordat Greciei

Sursa: Prelucrare proprie pe baza datelor din articolul Greece’s Debt Crisis: Overview, Policy Responses, and Implications, R. M. Nelson, 14 mai 2010, p.11.

După cum se poate observa din Figura 3.1, dintre statele membre ale Zonei Euro care au contribuit la primul pachet de salvare a Greciei, Germania s-a angajat să furnizeze pe parcursul celor trei ani cel mai mare împrumut, de aproximativ 22,4 mld. euro (27,9%), urmată de Franța, de la care se aștepta să împrumute Grecia cu 16.8 mld. euro (21%). Având în vedere faptul că se apropiau termenele de plată pentru obligațiunile grecești, Grecia a primit cea dintâi tranșă în luna mai 2010, în valoare de 20 mld. euro. Cele 80 de mld. euro convenite inițial au fost în cele din urmă reduse cu 2,7 mld. euro, pentru că Slovacia a decis să nu participe la acordul de împrumut acordat Greciei, în timp ce Irlanda și Portugalia s-au retras după cea de-a doua tranșă, respectiv după cea de-a patra tranșă, fiind la rândul lor în situația de a solicita asistență financiară.

Guvernele creditoare au condiționat sprijinul acordat de respectarea de către Grecia a deciziei 320/2010 adoptată în data de 10 mai 2010 de Consiliul European în vederea consolidării supravegherii fiscale. Acest document prevedea adoptarea de către guvernul Greciei a unor măsuri suplimentare necesare pentru remedierea situației de deficit excesiv până în anul 2014 și revenirea la finanțarea de pe piață. Având în vedere faptul că la sfârșitul anului 2009 Grecia înregistrase un deficit bugetar de aproximativ 15,7% din PIB, decizia Consiliului impunea Greciei adoptarea unor măsuri concrete, pentru a menține deficitul bugetar sub următoarele plafoane: 8% din PIB în 2010, 7,6% din PIB în 2011, 6,5% din PIB în 2012, 4,9% din PIB în 2013 și 2,6% din PIB în 2014. Respectarea acestei traiectorii de ajustare a deficitului bugetar, până la o valoare mai mică de 3% din PIB în anul 2014, implică inversarea tendinței de creștere a datoriei începând cu anul 2014. Dacă la sfârșitul anului 2009 datoria publică brută se situa la un nivel de 129,6% din PIB, potrivit previziunilor corespunzătoare evoluției datoriei publice precizate în decizia Consiliului European, ponderea datoriei în PIB ar fi trebuit să crească lent până în anul 2013, înregistrând valori de 133,2% în 2010, 145,2 % în 2011, 148,8% în 2012, 149,6% în 2013 și apoi să înceapă să scadă ușor, până la un nivel de 148,4% în anul 2014.

În vederea îndeplinirii condițiilor de sprijin financiar primit de la țările din Zona Euro și

FMI, guvernul grec a întreprins măsuri ambițioase de consolidare fiscală și reforme economice. Programul de austeritate prezentat în luna mai 2010 avea drept scop reducerea deficitul bugetar cu 11 pp. până în anul 2013, situându-se sub pragul de 3% din PIB în anul 2014. Astfel, guvernul elen a decis majorarea impozitelor și reducerea cheltuielilor, ca măsură de reducere a deficitului bugetar, încercând astfel să redobândească încrederea investitorilor străini și a principalilor parteneri comerciali ai țării. Măsurile de reechilibrare economică au constat în majorarea TVA de la 19% la 23%, creșterea cu 10% a accizelor la alcool, tutun și benzină, reducerea salariilor din sectorul public cu 8%, precum și eliminarea celui de-al 13-lea și al 14-lea salariu în sectorul public. În plus, guvernul urmărea să obțină venituri suplimentare prin îmbunătățirea gradului de colectarea a veniturilor și prin reducerea evaziunii fiscale. Totodată, guvernul elen a propus ample reforme în sistemul de pensii și cel sanitar, considerate vitale pentru consolidarea finanțelor publice. În ceea ce priveste protecția socială din Grecia, se urmărea creșterea vârstei medii de pensionare de la 61 de ani la 63 de ani și diminuarea evaziunii fiscale legată de contribuțiile de asigurări sociale. În același timp, guvernul anunța introducerea unor reforme în vederea stimulării competitivității economice din Grecia prin sporirea ocupării forței de muncă și creștere economică, încurajând dezvoltarea sectorului privat prin cercetare și inovație.

Cu toate acestea, analiștii financiari erau sceptici în privința eficacității măsurilor propuse, motiv pentru care au apărut dubii legate de capacitatea Greciei de a-și reechilibra situația financiară. Potrivit datelor din tabelul 3.1, situația economică a Greciei a continuat să urmeze un trend descendent după primirea primului pachet de salvare, ca urmare a scăderii PIB-ului în perioada 2010-2013, fapt ce avut consecințe devastatoare pentru finanțele publice. Se poate observa că, în ciuda măsurilor de austeritate luate de guvernul elen și a ajutoarelor financiare primite, Grecia nu a reușit să atingă țintele de datorie și deficit impuse prin semnarea acordului de finanțare externă. Datoria publică a Greciei a crescut de la an la an, până la o valoare maximă de 175,1% din PIB înregistrată în anul 2013, iar deficitul bugetar a scăzut ușor până la 8,9% din PIB în anul 2012, urmând apoi o creștere cu 3,8 pp. datorată în principal cheltuielilor cu recapitalizarea băncilor în valoare de 10,6% din PIB.

Tabel 3.1 Soldul bugetar și datoria publică în Grecia

Întrucât termenele de plată pentru obligațiunile grecești se apropiau, liderii europeni au căutat să execute acordurile de împrumut imediat după semnarea acordului, Grecia reușind să

primească prima tranșă de 20 mld. euro în mai 2010 (14,5 mld. euro din Zona Euro și 5,5 mld. euro de la FMI)

Măsurile luate de guvernul Greciei și împrumuturile primite de la statele membre ale

Zonei Euro nu au reușit să calmeze piețele financiare și să elimine teama cu privire la contagiunea crizei datoriilor în întreaga Zonă Euro, fapt ce a determinat înființarea în mai 2010 a unui mecanism european de salvare – Fondul European de Stabilitate Financiară, care punea la dispoziția statelor membre un pachet suplimentar de salvare, de până la 750 mld. euro.

De asemenea, BCE a jucat un rol important în finanțarea deficitelor acumulate de țările din Zona Euro. BCE a anunțat în luna mai 2010, că va începe să cumpere titluri de stat europene de pe piețele secundare de capital pentru a spori încrederea investitorilor, efect ce se va putea vedea prin reducerea spread-ului de dobândă al titlurilor de stat emise de țările ce se confruntă cu dificultăți financiare în raport cu obligațiunile germane. În perioada mai 2010-iunie 2011, BCE a cumpărat obligațiuni de stat în valoare totală de 78 de mld. euro, din care mai mult de jumătate (aproximativ 45 mld. euro) au fost titluri de stat grecești. Mai mult decât atât, BCE a oferit un sprijin substanțial de lichiditate băncilor private din Grecia și altor țări din Zona Euro, printr-o relaxare a condițiilor de creditare față de perioada dinaintea crizei. Lichiditățile acordate de BCE băncilor grecești au urcat de la valoarea de 47 de mld. euro înregistrată în ianuarie 2010 până la

98 mld. euro în luna mai 2011, însemnând aproximativ 47% din PIB-ul Greciei în anul 2011.

Până în luna august 2010 conjunctura economico-financiară a Greciei a continuat să se deterioreze. Experții Comisiei Europene, FMI și ai BCE au considerat că guvernul elen se încadra pentru primirea celei de-a doua tranșe de sprijin financiar, de 9,1 mld. euro, ca urmare a progreselor înregistrate până la acel moment.

În anul 2011, scăderea veniturilor bugetare a continuat să exercite presiuni asupra deficitului bugetar, fapt ce a determinat guvernul elen să pregătească un nou plan de redresare bugetară. Guvernul elen a decis introducerea unor reforme structurale pentru a obține următoarea disbursare de fonduri din primul pachet de asistență financiară primit de la Zona Euro și FMI, precum și pentru a se asigura că va primi un al doilea pachet de asistență. De această dată, autoritățile au urmărit echilibrarea finanțelor publice prin introducerea unor măsuri mai puțin obișnuite, precum confiscarea averilor nerevendicate ale persoanelor decedate, introducerea impozitelor pentru băuturile răcoritoare și o taxă pe electricitate. În plus, autoritățile elene au inițiat o serie de măsuri structurale prin care să aducă la buget aproximativ 50 mld. euro din privatizări. Aceste măsuri de consolidare fiscală propuse de guvernul grec urmăreau reducerea cheltuielilor bugetare cu aproximativ 28 mld. euro (13% din PIB), urmând să se atingă un deficit bugetar de până la 0,9% din PIB în anul 2015.

Însă și aceste măsuri s-au dovedit insuficiente pentru redresarea economiei Greciei, ce rămânea o problemă pentru echilibrul Zonei Euro. Problemele financiare cu care Grecia continua să se confrunte conturau o posibilă intrare în incapacitate de plată a statului, fapt ce ar fi afectat sever atât băncile elene, cât și alte state cu probleme din Zona euro, punând chiar în discuție viitorul monedei unice. Amenințate de pericolul contagiunii, statele membre ale UME au avut în vedere acordarea unui nou sprijin financiar comunitar, dar și necesitatea monitorizării aplicării procesului de restructurare a economiei și de reducere a cheltuielilor bugetare. Astfel, în iulie 2011, la cererea guvernului elen, Comisia Europeană a decis înființarea grupului operativ pentru Grecia. Obiectivele principale ale acestuia au constat în identificarea și coordonarea asistenței tehnice de care Grecia avea nevoie pentru a aplica programul de redresare UE-FMI și viza recomandarea de măsuri legislative, de reglementare, administrative și, dacă era cazul, de programare în vederea unei absorbții accelerate a fondurilor UE, concentrându-se asupra competitivității, creșterii economice și ocupării forței de muncă.

Tot atunci, liderii europeni au anunțat un al doilea pachet de asistență financiară pentru Grecia în valoare totală de 109 mld. euro. Acest al doilea program de asistență financiară avea să ofere împrumuturi în condiții mai favorabile decât primul pachet, și anume rate de dobândă mai mici (3.5%) și maturități mai lungi, precum și extinderea scadențelor la împrumuturile deja obținute de Grecia de la țările membre ale Zonei Euro (de la 7 ani la un minimum de 15 ani). Mai mult decât atât, pentru a limita efectele crizei, liderii europeni au anunțat că vor face FESF mai flexibil. Pe lângă împrumuturile acordate țărilor aflate în dificultate, acest mecanism de salvare ar fi fost în măsură să ofere linii de credit preventive pentru țările asupra cărora piețele puneau presiune, să finanțeze recapitalizarea băncilor din Zona Euro și să cumpere obligațiuni de pe piețele secundare, cu acordul BCE. Cel de-al doilea pachet de salvare oferit Greciei era condiționat nu numai de continuarea aplicării măsurilor de austeritate, combinate cu cererile continue de privatizare și reformele structurale menționate în primul program, dar presupunea și un program de restructurare a datoriei suverane. Astfel, reprezentanții Troicii (CE, FMI și BCE) au negociat cu patruzeci de bănci, majoritatea europene, reprezentate de Institutul Internațional de Finanțe (IIF), ajungând în cele din urmă la un acord privind un schimb de obligațiuni prin care se urmărea extinderea scadențelor și reducerea cupoanelor și a principalului. Potrivit Eurobank EFG Research rata cuponului noilor obligațiuni varia în funcție de maturitate: 2% pentru perioada cuprinsă între februarie 2012-februarie 2015; 3% în perioada 2016-2020 și de 4,3% în următorii ani. Cuponul mediu ponderat pentru noile obligațiuni emise pe o perioadă de 30 de ani era de 3,65%, iar pentru scadențe de până la 2020 cuponul mediu înregistra o valoare de 2,63%.

Sprijinul sectorului privat a constat într-o contribuție voluntară de 49 mld. euro până în iulie 2014, estimându-se o contribuție totală a băncilor de 135 mld. euro până în anul 2020 și reducerea datoriei publice la 120,5% din PIB, aproape de nivelul maxim considerat sustenabil de către Fondul Monetar Internațional. Era esențial pentru acordarea celui de-al doilea pachet de salvare a Greciei ca restructurarea datoriei de aproximativ 206 mld. euro să implice o “contribuție voluntară” a deținătorilor de titluri de stat grecești din sectorul privat, deoarece orice depreciere involuntară a datoriei ar fi atras automat starea de incapacitate de plată. Cu toate acestea, participarea mediului privat nu a fost cu adevărat voluntară, ci practic nu a avut de ales între a participa sau a refuza, întrucât majoritatea obligațiunilor erau deținute de bănci grecești, sau de alte bănci și asigurători europeni, aceștia desfășurându-și activitatea sub supravegherea autorităților de reglementare ce deveniseră dependente de finanțarea de la BCE.

Agențiile de rating de credit au răspuns prompt prin reducerea evaluărilor încă o dată (Moody la Ca, S&P la CC și Fitch la CCC), clasificând guvernul grec ca fiind oficial în incapacitate de plată, întrucât deținătorii de obligațiuni nu aveau să fie plătiți integral și la scadențele specificate în contracte. Neîncrederea în capacitatea Greciei de a-și onora obligațiile ce ajungeau la maturitate în anul 2012 s-a accentuat pe măsură ce analiștii financiari observau că scăderea economiei elene era mai rapidă și mai profundă decât se anticipase, veniturile bugetare nu corespundeau țintelor stabilite de guvern, iar datoria publică devenise tot mai împovărătoare.

La sfârșitul anului 2010, FMI a prognozat un PIB în scădere cu 3% în anul 2011 față de valoarea de 222 mld. euro înregistrată în anul 2010, însă s-a constatat o contracție a PIB-ului cu aproximativ 7% în anul 2011, continuând să urmeze acest trend descendent și în anul 2012. Referitor la rata șomajului, așteptările se situau în jurul unei valori maxime de 15% pentru anul 2012, însă a ajuns la 20,6% încă de la sfârșitul anului 2011, crescând de la o perioadă la alta până la aproximativ 24% în cel de-al doilea trimestru al anului 2012. În ceea ce priveste veniturile și cheltuielile publice, acestea din urmă au scăzut cu 5,35% în anul 2011 față de nivelul din anul 2010 ca urmare a măsurilor de austeritate promovate, în timp ce anticipațiile guvernului cu privire la un nivel record al veniturilor de 97 mld. euro în anul 2011 s-au dovedit mult prea optimiste întrucât ele au scăzut față de anul anterior, până la valoarea de 88 de mld. euro. Așteptările privind datoria publică aveau în vedere o creștere până la un nivel maxim de 347 mld. euro în anul 2011(aproximativ 161% din PIB-ul proiectat), însă anul 2011 s-a încheiat cu un stoc al datoriei de 356 mld. euro, reprezentând 170,3% din PIB-ul mult mai redus față de cel previzionat.

La începutul anului 2012 s-au reluat negocierile cu creditorii privați privind restructurarea masivă a datoriei de stat prin swap-ul de obligațiuni menit să readucă datoriile statului elen la un nivel sustenabil pe termen lung. În cele din urmă, 95,7% din valoarea nominală a datoriei publice deținute de creditorii din sectorul privat (197 mld. euro) a fost restructurată, după ce guvernul grec a activat clauza de acțiune colectivă, prin care ceilalți deținători de obligațiuni elene puteau fi obligați să accepte conversia. Prin executarea schimbului, aceștia primeau în numerar 15% din valoarea nominală a obligațiunilor deținute inițial, și în plus li se ofereau obligațiuni noi, echivalentul a 31,5% din titlurile vechi. Astfel, creditorii statului elen din sectorul privat acceptau pierderea a 53,5% din valoarea nominală a obligațiunilor deținute, ceea ce ducea la o scădere a datoriilor Greciei cu 100 mld. euro, de la nivelul 350 mld. euro la un nivel mai sustenabil, în jurul a 250 mld. euro.

În data de 14 martie 2012 miniștrii de finanțe din Zona Euro au aprobat cel de-al doilea program de asistență financiară, care ar fi trebuit să acopere necesarul de finanțare al statului elen până în anul 2015. Statele membre din Zona Euro și FMI s-au angajat să pună la dispoziția guvernului grec sumele nedisbursate din primul program de ajustare economică, plus un ajutor suplimentar de 130 de mld. euro pentru anii 2012-2014. Întrucât finanțarea primului program s-a bazat pe împrumuturi bilaterale, s-a convenit ca partea din ajutorul financiar pusă la dispoziție de guvernele europene în cadrul celui de-al doilea program să fie acordată prin Fondul European de Stabilitate Financiară (FESF), care a fost pe deplin operațional începând cu luna august 2010. În total, al doilea program prevedea asistență financiară de 164.5 mld. euro până la sfârșitul anului 2014. Din această sumă, angajamentul Zonei Euro s-a ridicat la 144.7 mld. euro, în timp ce FMI contribuia cu 19.8 mld. euro, fiind o parte dintr-un acord de 28 de mld. euro încheiat în martie 2012 cu FMI pe patru ani în cadrul Facilității de finanțare extinsă. Deși a primit până acum cel mai mare ajutor financiar acordat vreodată unei țări pentru a ieși din impas, Grecia rămâne cea mai slabă economie a Zonei Euro. Potrivit Eurostat, în anul 2013 grecii s-au confruntat cu un deficit bugetar de aproximativ 23 mld. Euro (12,7% din PIB) și cu o rată a șomajului de 27,3% în cadrul populației mature și 58,3% în cadrul adolescenților și tinerilor absolvenți.

În februarie 2014, Troica a comunicat că are în vedere un al treilea plan de salvare pentru Grecia de aproximativ 15-17 mld. euro, în vederea diminuării datoriilor generate de primul pachet de salvare primit. Acest al treilea ajutor acordat Greciei ar consta în extinderea maturității obligațiunilor FESF de la 30 la 50 ani și reducerea ratei dobânzii la 0,5% pentru cele 80 mld. euro datorate celorlalte state membre ale Zonei Euro, aferente primului program de asistență financiară.

Progresul reformelor în economia Greciei și hotărârea guvernului de a implementa programul de redresare a țării s-a reflectat prin revenirea în luna aprilie 2014 pe piața de obligațiuni cu o vânzare de titluri de stat pe 5 ani în valoare de 3 mld. euro. Aceasta poate fi văzută ca un pas decisiv spre ieșirea din criză, după ce timp de 4 ani Grecia nu a putut obține finanțare de pe piețele financiare, fiind salvată de la faliment de UE și FMI. Guvernul a estimat că va vinde obligațiuni în sumă totală de 2,5 mld. euro, însă rezultatul a depășit așteptările datorită faptului că randamentul relativ ridicat de 4,95% oferit de titlurile de stat grecesti într-o eră caracterizată de rate de dobândă scăzute i-a atras pe investitori, cererea depășind 20 de mld. Euro. Așteptările potrivit cărora BCE va lua măsuri suplimentare pentru a stimula economia Zonei Euro au sporit apetitul investitorilor pentru obligațiunile emise de țările care odinioară se confruntau cu riscul de incapacitate de plată.

CONCLUZII

Adoptarea monedei euro a determinat apariția unor schimbări fundamentale în Zona Euro. Convergența ratelor de dobândă din țările “periferice” la nivelul celor din țările ce formează “nucleul” Zonei Euro, în combinație cu creșterea intrărilor de capital ca urmare a integrării financiare tot mai mare, a declanșat un boom al consumului și al sectorului imobiliar în țările periferice. Efectele boom-ului s-au tradus printr-o creștere a veniturilor și cheltuielilor publice, prin pierderea competitivității țărilor periferice, influențând în mod negativ performanța la export și apariția dezechilibrelor de cont curent. Dacă înainte de criză poziția fiscală a statelor membre ale Zonei Euro era gestionată cu ușurință datorită veniturilor în creștere, recesiunea ce și-a pus amprenta asupra economiilor europene ca urmare a crizei financiare mondiale a dus la explozia bulei imobiliare și la declanșarea crizei sectorului financiar, consecințele acestor fenomene manifestându-se prin creșterea bruscă a deficitelor bugetare și înrăutățirea indicatorilor datoriei. Țările de “bază” ale Zonei Euro, în special Germania, și-au menținut un avantaj competitiv prin reducerea salariilor ceea ce le-a permis să crească exporturile către țările “periferice”, în timp ce băncile lor au profitat de oportunitatea de a acorda un volum din ce în ce mai mare de credite țărilor “periferice”. Prin urmare, moneda euro a accentuat dezechilibrele din Zona Euro a căror nesustenabilitate a devenit evidentă în urma declanșării crizei financiare mondiale, provocând apariția crizei datoriilor suverane în Zona Euro.

În momentul declanșării crizei la nivel global, aceasta a zguduit chiar și cele mai solide economii europene, pentru ca, până la sfârșitul anului 2009, Zona Euro să intre în prima etapă a unei puternice crize a datoriilor publice. Pe fondul problemelor structurale acute, lipsa competitivității a constituit factorul principal care a condus la înrăutățirea gravă a finanțelor publice europene. Deficitele externe au pus presiune suplimentară pe deficitele fiscale. Una dintre principalele lecții ale actualei crize pentru o țară ce face parte dintr-o uniune monetară sau se pregătește să intre într-o uniune monetară constă în faptul că sustenabilitatea datoriei publice devine o condiție esențială.

Această criză dezvăluie eșecul modelului de guvernare al statelor membre ale Zonei Euro

și al instituțiilor de reglementare, precum FMI și Banca Mondială, care au solicitat reformarea autorităților de reglementare, abolirea paradisurilor fiscale, reevaluarea agențiilor de rating de credit și crearea unei noi ordini economice. Prin urmare, recenta criză financiară, urmată de criza datoriilor suverane a avut repercusiuni importante asupra politicii fiscale a economiilor din Zona Euro, pornind de la ideea că guvernele din țările UEM s-au văzut nevoite să ofere sume mari de bani sistemului bancar autohton, în scopul de a-l stabiliza.

În această lucrare am încercat să identific cauzele care au dus la declanșarea crizei datoriilor și reacțiile autorităților la efectele produse de aceasta. În plus, au fost enunțate o serie de soluții posibile ce pot fi avute în vedere în viitor pentru a evita repetarea greșelilor. Așa cum am precizat și în conținutul lucrării, cauza principală a crizei a fost existența unei politici monetare mult prea slabe în țările afectate de criză (Grecia, Irlanda, Italia, Portugalia și Spania). Argumentul care stă la baza acestei idei subliniază că politica monetară unică stabilită de BCE se bazează pe rata inflației din Zona Euro, care este dominată de ratele inflației din țările de bază: Germania, Franța și Olanda. Astfel, țările care recent au fost afectate de criză au aderat la Zona

Euro deși întregistrau rate ale inflației mai mari decât în țările de bază și, deși așteptările vizau o convergență a acestora cu rata medie a inflației din Zona Euro, acestea au continuat să rămână mai mari. Acest lucru s-a datorat valorilor scăzute, chiar negative în unele cazuri, ale ratelor reale de dobândă din țările “periferice”, ce au stimulat creșterea împrumuturilor private sau publice,

generând rate de creștere a PIB-ului mai mari și, prin urmare, menținerea diferențelor la nivelul ratei inflației și pierderea competitivității.

Investitorii de pe piețele financiare au tolerat problemele fiecărei țări prea mult timp, în vreme ce factorii de decizie politică au ignorat regulile Pactului de Stabilitate și Creștere. În anul 2008, când Zona Euro a fost lovită de criza financiară, multe țări au fost nevoite să-și salveze sistemele bancare și să sprijine activitatea economică, ceea ce a dus la creșterea dramatică a nivelului datoriilor suverane. Investitorii de pe piețele financiare au devenit brusc conștienți de problemele cu care unele țări se confruntă, văzând nivelul ridicat al datoriilor, lipsa de competitivitate și efectele riscului de contagiune între țări. Aceștia și-au pierdut încrederea în țările afectate de criză, iar fluxurile de capital, care anterior mascau problemele țărilor, acum au dispărut.

În ultimii ani, provocările economice cu care s-au confruntat statele membre ale Zonei Euro s-au datorat în principal nivelurilor ridicate ale datoriei publice și a deficitelor bugetare înregistrate în PIIGS. Cu excepția Italiei, țările periferice au fost nevoite să împrumute bani de la alte guverne din Zona Euro și de la FMI, pentru a evita incapacitatea de plată a datoriei.

Grecia a fost primul stat european grav afectat de criza datoriilor suverane. Criza datoriilor suverane din Grecia a fost provocată de incapacitatea guvernului de a prelua controlul asupra datoriei guvernamentale prin creșterea impozitelor sau reducerea cheltuielilor, fapt ce a dus la pierderea încrederii investitorilor în capacitatea statului de a-și onora obligațiile financiare. Astfel, în luna mai 2010, problemele financiare ale Greciei au devenit atât de grave încât țările din Zona Euro au fost de acord să ofere împrumuturi bilaterale în valoare totală de 80 de mld. euro, iar FMI a acordat finanțare de 30 de mld. euro în cadrul unui acord stand-by. Guvernele europene s-au fost temut că o restructurare a datoriei Greciei ar putea duce la o nouă criză bancară în UE. Chiar și cu ajutorul financiar primit, Grecia a procedat prin restructurarea datoriei sale, rezultând pierderi substanțiale pentru creditorii privați. Din acest motiv, în rândul investitorilor a apărut neîncrederea în capacitatea celorlate state din Zona Euro de a-și onora obligațiile privind datoria publică, fiind îngrijorați de faptul că oricând și alte guverne ce se confrunta cu dificultăți economice ar putea să-și restructureze datoria, chiar dacă oficialii europeni au subliniat că Grecia este un caz excepțional.

Deși Italia nu a apelat la ajutorul celorlalte state membre ale Zonei Euro în vederea consolidării finanțelor publice, investitorii sunt, de asemenea, preocupați de situația financiară pe care o prezintă Italia. Datorită dimensiunii economiei sale, Italia este considerată a fi un participant la Zona Euro de importanță sistemică astfel încât un eventual default al acestei țări ar atrage pericolul destrămării Zonei Euro. Datoria publică a Italiei a înregistrat valori mai mari decât datoriile Greciei, Irlandei, Portugaliei și Spaniei la un loc. Pe măsură ce Grecia, urmată de Irlanda și, ulterior, Portugalia au primit pachete de asistență financiară în vederea redresării economice, investitorii au devenit temători în privința Italiei, pretinzând randamente mai mari pentru cumpărarea și deținerea de titluri de stat italiene. Din acest motiv, guvernul s-a văzut nevoit să își refinanțeze datoria la rate de dobândă ridicate, influențând în mod direct sustenabilitatea datoriei publice.

După declanșarea crizei datoriilor suverane europene din anul 2010, atenția autorităților responsabile de înfăptuirea politicilor publice s-a îndreptat spre identificarea celor mai eficiente modalități de a face fața crizei din Zona Euro. Recomandările sugerate de acestea vizau înfăptuirea unor schimbări drastice la nivelul Zonei Euro, prin crearea unor uniuni fiscale, bancare și politice.

BIBLIOGRAFIE

Bălțătescu I., Uniunea fiscală și problema restructurării datoriilor Zonei Euro în contextul economic și politic al Zonei Euro și UE.

Dolgu Gheorghe, „Crize, finante, teorii, studii alese”, Editura Centrul Român de Economie Comparatã și Consens, București, 2009

La Botz Dan, „The World Crisis, Capital and Labour: The 1930s and Today”, Economic and Political Weekly, Vol. 44, No. 13, Global Economic & Financial Crisis Mar. 28 – Apr. 3, 2009

Bâlgăr, C. și Drăgoi, A. – Grecia: Epicentrul crizei deficitelor și datoriilor. Consecințele asupra evoluției economiei la nivelul Zonei Euro.

Drăgoi, A. – Evoluția economiei Greciei – la un pas de faliment, stabilitate incertă.

Reinhart Carmen M. și Vincent R. Reinhart, „When the North Last Headed South: Revisiting the 1930s”, Brookings Papers on Economic Activity, Vol. 2009, FALL 2009

Martin, F. M. și Waller, C. J., (October 2012). Sovereign Debt: A Modern Greek Tragedy,

Federal Reserve Bank of St. Louis Review, pp. 321-334

Lin, J. Y., și Treichel, V. (2012). The Crisis in the Euro Zone. Did the Euro Contribute to the Evolution of the Crisis?, Policy Research Working Paper, World Bank.

Moldovan, B. și Pavel A, Deficite bugetare și datoria publică, Revista Transilvană de Științe

Administrative 2/2010, pp. 55-66.

Morse, A., și Tsoutsoura, M. (2012). Tax Evasion Across Industries: Soft Credit Evidence from Greece.

Nelson, R. M., (August 2011). Greece‟s Debt Crisis: Overview, Policy Responses and

Implications, p.8.

Nelson R. M., (October 28, 2013). Sovereign Debt in Advanced Economies: Overview and Issues for Congress.

Socol A., (2012). Ce inseamna o uniune fiscala pentru zona euro, http://aurasocol.ro/politica-monetara/ce-inseamna-o-uniune-fiscala-pentru-zona-euro-2/.

Banca mondială, informații privind ratele medii anuale de creștere a PIB-ului în PIIGS, http://data.worldbank.org/, accesat la data 10 martie 2014.

BCE, informații privind randamentele la titlurile de stat pe 10 ani, http://sdw.ecb.europa.eu/, accesat la data de 28 martie 2014.

Eurostat, informații privind datoria publică, deficitul bugetar, creșterea economică, șomajul în Grecia, http://epp.eurostat.ec.europa.eu/portal/page/portal/statistics/search_database, accesat la data de 28 aprilie 2014.

BIBLIOGRAFIE

Bălțătescu I., Uniunea fiscală și problema restructurării datoriilor Zonei Euro în contextul economic și politic al Zonei Euro și UE.

Dolgu Gheorghe, „Crize, finante, teorii, studii alese”, Editura Centrul Român de Economie Comparatã și Consens, București, 2009

La Botz Dan, „The World Crisis, Capital and Labour: The 1930s and Today”, Economic and Political Weekly, Vol. 44, No. 13, Global Economic & Financial Crisis Mar. 28 – Apr. 3, 2009

Bâlgăr, C. și Drăgoi, A. – Grecia: Epicentrul crizei deficitelor și datoriilor. Consecințele asupra evoluției economiei la nivelul Zonei Euro.

Drăgoi, A. – Evoluția economiei Greciei – la un pas de faliment, stabilitate incertă.

Reinhart Carmen M. și Vincent R. Reinhart, „When the North Last Headed South: Revisiting the 1930s”, Brookings Papers on Economic Activity, Vol. 2009, FALL 2009

Martin, F. M. și Waller, C. J., (October 2012). Sovereign Debt: A Modern Greek Tragedy,

Federal Reserve Bank of St. Louis Review, pp. 321-334

Lin, J. Y., și Treichel, V. (2012). The Crisis in the Euro Zone. Did the Euro Contribute to the Evolution of the Crisis?, Policy Research Working Paper, World Bank.

Moldovan, B. și Pavel A, Deficite bugetare și datoria publică, Revista Transilvană de Științe

Administrative 2/2010, pp. 55-66.

Morse, A., și Tsoutsoura, M. (2012). Tax Evasion Across Industries: Soft Credit Evidence from Greece.

Nelson, R. M., (August 2011). Greece‟s Debt Crisis: Overview, Policy Responses and

Implications, p.8.

Nelson R. M., (October 28, 2013). Sovereign Debt in Advanced Economies: Overview and Issues for Congress.

Socol A., (2012). Ce inseamna o uniune fiscala pentru zona euro, http://aurasocol.ro/politica-monetara/ce-inseamna-o-uniune-fiscala-pentru-zona-euro-2/.

Banca mondială, informații privind ratele medii anuale de creștere a PIB-ului în PIIGS, http://data.worldbank.org/, accesat la data 10 martie 2014.

BCE, informații privind randamentele la titlurile de stat pe 10 ani, http://sdw.ecb.europa.eu/, accesat la data de 28 martie 2014.

Eurostat, informații privind datoria publică, deficitul bugetar, creșterea economică, șomajul în Grecia, http://epp.eurostat.ec.europa.eu/portal/page/portal/statistics/search_database, accesat la data de 28 aprilie 2014.