Corporatiile Bancare Multinationale

Corporatiile bancare multinationale

Corporatiile bancare

1.1. Corporatie – definitie si istoric

1.2. Corporatiile multinationale

1.3. Conceptul de banca multinationala

1.4. Supravegherea finaciara

Trusturile bancare multinationale

2.1 Evolutii recente în sistemul bancar românesc

2.2 Evolutii recente în sistemul bancar European

2.3 Tendinte la nivel mondial

CONCLUZII

BIBILOGRAFIE

ANEXA 1

CORPORATIILE BANCARE MULTINATIONALE

Corporatiile bancare

1.1. Corporatie – definitie si istoric

Notiunea de corporatie provine din cuvantul latin „corpus” – grupare de oameni. „Entintati” care desfasurau activitati comerciale pot fi intalnite inca din Roma Antica sau Imperiul Maurya (, in anii 300 i.Hr.). Iar prima corporatie moderna a aparut inca din anul 1601.

Corporatiile le putem intalni in orice tip de activitate umana. Aceste entitati pot fi gasite si in activitati in care individul este una dintre caracteristicile de baza. Un exemplu de astfel de activitate este agricultura.

Si chiar daca despre cele mai mari corporatii din lume nu putem spune ca au o istorie seculara, acest tip de organizatie poate fi intalnit inca din Antichitate. In Europa medievala, bisericile, la fel ca si guvernele, au devenit „incorporate”. Ideea de baza era ca, prin „incorporare”, noua entitate va exista o perioada mult mai lunga de timp decat membrii sai.

Prima entitate

Prima corporatie moderna dateaza inca din 1601, an in care regina Elisabeta I a creat compania East India Trading. Lee Drutman, director de comunicare in cadrul unei organizatii americane non-profit „Citizen Works”, noteaza faptul ca, in anii 1600, rolul unei organizatii era diferit fata de cel de azi. „Corporatiile erau mici, un fel de institutii guvernamentale, create pentru un anumit scop”, spune Drutman. Scopul corporatiei era de a aduna investitori interesati de finantarea anumitor proiecte ample, cum ar fi explorarile.

Astfel, multe colonii americane erau, initial, guvernate de corporatii. Totusi, ca si in prezent, investitorii in astfel de entitati ale regatului erau responsabili de pagubele si pierderile suferite de corporatie. Dar avantajul corporatiilor tinea de limitarea pierderilor. Cei care navigau din in Indiile de Est pentru comert, puteau fi ruinati daca pierdeau pretioasa marfa. In schimb, prin participarea in cadrul unei corporatii, raspunderea „actionarilor” era limitata numai la investitia lor initiala.

In scurt timp, compania britanica East India Trading a venit simbolul potentialului de imbogatire. Dupa ce corporatia a primit drepturi exclusive asupra comertului cu Africa si Indiile de Est si avantaje acordate pentru o perioada de 15 ani, investitia initiala aduce castiguri de 150% deja din 1611.

Dar in pofida potentialului aratat de corporatii, la mijlocul anilor 1800, in Statele Unite, acest tip de organizare nu mai era la moda. Motivul tine de faptul ca legea care reglementa corporatiile de la acea data era orientata mai mult spre interesul public, decat spre cel al actionarilor corporatiei. In plus, aceste entitati erau urmarite indeaproape de catre stat. Spre exemplu, corporatiile aveau specificate anumite limite de profitabilitate sau gradul maxim de indatorare pe care il pot atinge. Spre exemplu, in cazul castigurilor, daca profitul era obtinut din lucrari publice, corporatiile aveau dreptul numai la recuperarea investitiei initiale si un anumit procent de castig.

Daca nivelul stabilit era depasit, profitul era transferat automat la stat. In plus, reglementarile de la mijlocul anilor 1800 specificau si cat teren putea detine o corporatie.

Iar puterea investitorilor era limitata de faptul ca toti actionarii aveau drepturi egale de vot, indiferent de cota detinuta din capital. De aceea, la inceputul secolului al XIX-lea, in Statele Unite existau numai cateva sute de corporatii.

Totusi, guvernele au inceput sa realizeze potentialul de venituri pe care le pot obtine corporatiile daca au parte de legi mai permisive. La sfarsitul secolului al XIX-lea, a fost primul stat din SUA care a adoptat o astfel de lege. A urmat (1899) care, in foarte scurt timp, a ajuns sa fie cunoscut ca statul cel mai „prietenos” cu corporatiile. Motivul acestui statut tine de o greseala facuta de oficialii din . Acestia au majorat taxele percepute corporatiilor, ceea ce a determinat un exod catre . Si chiar si dupa realizarea greselii facute si reducerea taxelor, nu a mai putut concura cu .

Astfel, si in prezent, cele mai multe corporatii sunt inregistrate in acest stat. Statisticile arata faptul ca in Delaware figureaza aproape jumatate din corporatiile americane si aproximativ 60% din cele prezente in Top 500 realizat de „Forbes”.

Secolul XX

Puterea obligatiilor limitate, alaturi de legile mai laxe si dezvoltarea pietelor de capital au fost factorii ce au dat nastere corporatiei moderne. In plus, procesul privind taxele impuse companiilor de transport feroviar din Statele Unite a inceput sa influenteze politicenii.

Statul California a impus, prin lege, impozite companiilor de cai ferate. Pe de alta parte, corporatiile respective s-au opus legii, spunand ca impozitarea nu este egala pentru toti. Prin acest proces, corporatiile au castigat drepturi ca si alte persoane – amendamentul 14 al Constitutiei SUA spune ca toate persoanele, la acea data si sclavii din , au drepturi egale.
Totodata, corporatiile americane au mai castigat un drept, acela de achizitie si fuziune. Iar in perioada 1989-1904, din peste 1.800 de corporatii au ramas mai putin de 160.

Reglementarile mai permisive au devenit o caracteristica a secolului XX. In opinia multor economisti, aceasta relaxare legislativa a stat la baza boomului economic, atat inainte, cat si dupa Primul Razboi Mondial. Anii ‘80 au adus un nou fenomen – privatizarile. Multe state au vandut companiile de utilitati publice unor corporatii. Iar ideologia reglementarilor mai permisive a insotit adesea aceste transferuri de proprietate. Totodata, aceasta perioada a adus si dezvoltarea conglomeratelor. Multe corporatii puternice au cumparat alte companii din acelasi domeniu de activitate, cu scopul consolidarii pozitiei.

Critici aduse sistemului corporatist

In pofida dezvoltarii rapide a corporatiilor, aceste entitati nu au dus lipsa de critici. Adam Smith (1723-1790), parintele economiei, este unul dintre principalii combatanti ai corporatismului. In lucrarea „Averea natiunilor”, Adam Smith spune ca forma de organizare a companiilor este pe actiuni. Motivul tine de separarea managementului de proprietari. Adica, directorii unor astfel de companii nu administreaza investitiile la fel de bine precum daca ar fi proprii lor bani.

Astfel, in managementul unor astfel de companii predomina neglijenta si risipa, considera Adam Smith. In anii 1700, companiile pe actiuni aveau un consiliu de guvernatori care urmareau activitatile zilnice. Dar in acea perioada, managementul era limitat de geografia secolului al XVIII-lea. Spre exemplu, timpul alocat navigarii intre si Marea Britanie dura cateva luni. Iar un drum dus-intors poate dura chiar mai mult de un an. In acest context, managerii corporatiilor de atunci au transferat populatiei toate costurile.

In plus, coruptia a fost „mostenita” de acest model de organizare, pe masura ce managerii locali incercau sa scape de controalele consiliului de guvernatori sau de cele ale politicienilor.

Smith considera ca divizarea dintre management si actionari, alaturi de raspunderea limitata, avea la baza faptul ca investitorii vor fi indiferenti la diversele activitati ale companiei, atat timp cat managerii obtineau profit.

Un alt critic al corporatiilor este profesorul Joel Bakan din cadrul Universitatii British . Acesta descrie corporatiile moderne ca pe niste „institutii psihopate”. In documentarul „Corporatia”, Joel Bakan spune ca aceste entitati sunt „niste masini de externalizare (isi transfera costurile operationale catre organizatii externe) in aceeasi maniera in care un rechin este o masina de ucis”.

Si Noam Chomsky, filosof american (si fondatorul gramaticii generative), spune ca dupa ce corporatiile erau niste entitati artificiale, fara niciun drept, acum au mai multe drepturi chiar decat persoanele cu care sunt egale. Corporatiile sunt nemuritoare si detin o avere si o putere extraordinare. In plus, multe dintre restrictiile care limitau primele corporatii nu mai exista in prezent.

1.2. Corporatiile multinationale

Literatura de specialitate reține numeroase definiții pentru corporațiile multinaționale. Astfel, una dintre primele definiții acceptată pe scară largă este cea dată de R. Vernon în 1966, care menționa că o corporație multinațională reprezintă o firmă mare, deținătoare de filiale industriale în cel puțin șase țtari. Ulterior, ca urmare a faptului că au apărut și firme mijlocii cu vocație internațională, această cifră a fost redusă la două țtari și, în cele din urmă, chiar la una. Astfel, în prezent, majoritatea economiștilor acceptă că o corporație multinațională constă dintr-o firmă care și-a extins producția și piața dincolo de hotarele unei singure țtari.

Un concept strâns legat de cel de corporație multinațională este cel de grup – holding, prin care se înțelege un ansamblu format din societatea – mamă și filiale plasate direct sub controlul său. Deci, societatea – mamă este un centru de decizie financiară cu rolul de a arbitra permanent activitatea participanților, în funcție de rentabilitatea capitalurilor angajate.

O altă variantă de internaționalizare urmată de corporațiile multinaționale este strategia tehno – financiară, care este rezultatul deplastarii activității din străinătate, de la producția materială directă spre furnizarea de servicii. Baza competitivității lor o formează know – how –ul și activitatea de cercetare – dezvoltare. Firmele multinaționale tind să valorifice aceste avantaje în toate sectoarele unde aplicarea competențelor tehnologice este posibilă.

Apariția și dezvoltarea corporațiilor multinaționale au schimbat radical datele referitoare la concurență. Au apărut industrii globale, definite drept industrii în care poziția competitivă a firmelor dintr-o anumită țară este semnificativ afectată de poziția lor din alte țtari și viceversa. O strategie globală va însemna creșterea interdependențelor între activitățile separate geografic ale filialelor și companiilor mamă. În același timp, ea presupune optimizarea avantajelor locale ale fiecărei filiale cu satisfacerea condițiilor cererii de pe piața vizată. A devenit celebru dictonul “gândește global, acționează local”. Urmarea firească a acestui lucru este tendința specializtarii filialelor în tipul de producție care valorifică avantajul comparativ al țtarii gazdă. De exemplu, activitățile intensive în muncă sunt localizate în ariile geografice cu forță de muncă ieftină. Laboratoarele de cercetare – dezvoltare sunt construite în apropierea marilor universități din țtarile cu un potențial științific și tehnologic ridicat.

În felul acesta, marile firme au intrat într-un nou stadiu al multinaționaliztarii – cel al redistribuirii globale a factorilor de producție.

Globalizarea a depășit paradigma tradițională a utiliztarii și combintarii factorilor de producție clasici doar la scară națională. Marile corporații ale lumii caută să obțină avantaje în producție, marketing sau cercetare prin combinarea tuturor factorilor de producție la scară planetară, ca urmare a intensifictarii procesului de globalizare economică.

În 1970, primele 15 națiuni dezvoltate ale lumii aveau circa 7500 de corporații multinaționale, pentru ca, în 1994, aceleași 15 state să aibă aproximativ 25 000 de firme multinaționale. În prezent, în întreaga lume există apropape 50 000 de astfel de firme, cu peste 280 000 de filiale răspândite pe tot globul. Biroul Internațional al Muncii estimează că firmele multinaționale au aproximativ 100 milioane de angajați proprii, ceea ce reprezintă 4% din forța de muncă activă salariată din regiunile dsă aibă aproximativ 25 000 de firme multinaționale. În prezent, în întreaga lume există apropape 50 000 de astfel de firme, cu peste 280 000 de filiale răspândite pe tot globul. Biroul Internațional al Muncii estimează că firmele multinaționale au aproximativ 100 milioane de angajați proprii, ceea ce reprezintă 4% din forța de muncă activă salariată din regiunile dezvoltate ale lumii și 12% din cea a statelor în curs de dezvoltare. Vânztarile totale anuale ale tuturor corporațiilor multinaționale se ridică la aproape 3,5 trilioane de dolari.

Un număr mare de corporații au vânztari anuale ce depășesc 100 de miliarde dolari. La începutul anilor 90, General Motors realiza o cifră de afaceri mai mare decât PIB – ul Finlandei și Danemarcei, Ford depășea PIB – ul Norvegiei, Arabiei Saudite sau Indoneziei, Royal Dutch Shell avea o cifră de afaceri mai mare decât PIB – ul Turciei, Argentinei, Poloniei sau Thailandei.

În anul 1997, aproape 2/3 din primele 100 corporații multinaționale activau în industria automobilelor, electronică și de echipamente electrice, petrol, industria chimică și farmaceutică. De asemenea, 89% din primele 100 companii multinaționale aparțineau marii traide alcătuită din SUA, Uniunea Europeană și Japonia.

Pentru a evalua gradul de transnaționalitate, UNCTAD (United Nations Conference on Trade and Development – Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare) a adoptat indexul transnaționalității. Acesta are o structură compozită, datorită luarii în considerare a trei indici, și anume:

active aflate în străinătate/total active;

vânztari în străinătate/total vânzari;

numărul angajaților în filialele amplasate în străinătate/total angajați.

În perioada 1990 – 1999, în medie, indexul transnaționalității primelor 100 de corporații multinaționale a crescut de la 51% la 55%, cu deosebire pe seama internaționaliztarii activelor.

În topul primelor 100 corporații multinaționale sunt prezente doar câteva provenind din statele în curs de dezvoltare. Din acest motiv, UNCTAD realizează statistici paralele, pentru aceste state; astfel, pe primul loc în acest clasament se afla Daewoo Corporation (Coreea de Sud) cu 10,5 miliarde de dolari active plasate în străinătate. Primele 50 de corporații multinaționale ce aparțin unor state în curs de dezvoltare provin din China, Coreea de Sud, Venezuela, Mexic și Brazilia care împreună totalizează mai bine de 80% din activele plasate în străinătate ale celor 50.

În 1998, UNCTAD a realizat pentru prima dată un top al companiilor multinaționale din Europa Centrală și de Est. Între primele 25 de firme este prezentă o singură companie românească, Petrom SA (locul 22), cu un index al transnaționalității de 1,8% și cu 140 de angajați în străinătate din totalul celor 88350 pe care îi are.

Putem spune că astăzi, corporațiile multinaționale și nu țtarile reprezintă primul agent al comerțului internațional.

Procesul globaliztarii economiei ne apare ca o rezultantă a intensifictarii activității companiilor multinaționale, cât și o cauză a afirmtarii lor tot mai puternice pe plan internațional. Deși activitatea acestora este concentrată în cea mai mare parte în statele dezvoltate, nu trebuie neglijat impactul lor asupra economiilor în curs de dezvoltare.

Pe fondul diversifictarii și globaliztarii producției, valoarea adăugată creată în activitățile desfășurate în străinătate a crescut în ritmuri mai înalte decât cea obținută pe piața internă. În ultimul deceniu a crescut numărul așa – numitelor megafirme care realizează vânztari în străinătate peste un miliard de dolari.

Se remarcă o tendință de concentrare a afacerilor în sectoarele care prezintă cele mai mari avantaje competitive și spre piețele cu un potențial înalt de creștere a cererii, amplificat de un grad mai mare de liberalizare și deschidere.

Noul val al mondializtarii capitalului, al cărui promotor sunt în primul rând corporațiile multinaționale, se deosebește în multe privințe de cele precedente. El cuprinde o gamă largă de activități, dominate de servicii, facilitate de instrumente financiare extrem de sofisticate.

În cadrul economiei globale, dimensiunile firmelor au devenit un parametru esențial. Mtarimea întreprinderilor condiționează expansiunea lor peste hotare, creând, totodată o sinergie operațională și financiară menită a reduce vulnerabilitățile.

1.3. Conceptul de banca multinationala

În a doua jumătate a secolului XX s-au produs schimbtari profunde în structura și activitatea sistemului bancar la scară mondială. Tendința generală a fost aceea de formare a unor centre de putere cu mare potențial financiar care caută să atragă cât mai multă clientelă și să dețină o pondere cât mai ridicată din piață. Astfel de exemple sunt băncile multinaționale și conglomeratele financiare.

Politica de control asupra schimbului monetar, menț‏inută, în majoritatea ț‏tarilor dezvoltate, până la sfârșitul deceniului 1970, a determinat o separare a activită‏ților bancare interne de cele internaț‏ionale desfășurate, în cea mai mare parte, în cadrul pie‏țelor de eurodevize. Totodată, trebuie să se facă distincț‏ie între bănci multinaț‏ionale și bănci internaț‏ionale.

Băncile multina‏tionale sunt băncile care și-au implantat sucursale și filiale în mai multe t‏tari, activitatea transnat‏ională depășind o pătrime din totalul activității desfășurate. Acestea se deosebesc de băncile internat‏ionale care efectuează operaț‏iuni pentru clienț‏ii din diferite ‏țtari sau în diferite valute, de la sediul din ț‏ara de reședin‏ă.

Conceptul de bancă multinațională

Astfel a apărut conceptul de bancă multinațională, care face referire la acele bănci care au sucursale și filiale în mai multe țtari, această activitate transnațională depășind o pătrime din totalul activităților desfășurate. Acestea se deosebesc de băncile internaționale care efectuează operațiuni pentru clienții din diferite țtari sau în diferite valute, de la sediul din țara de reședință. Însă aceste bănci multinaționale nu au apărut în secolul XX. Încă din secolele XIII-XVI, băncile familiilor Medici și Fugger aveau sucursale în toată Europa, pentru a finanța schimbul extern. În secolul XIX, băncile multinaționale erau asociate puterilor coloniale, inclusiv Marea Britanie și mai târziu Belgia, Germania, Spania și Japonia (Hong Kong and Shanghai Banking Corporation a fost fondată în 1865 ca urmare a interesului manifestat față de ceaiul, opiumul și mătasea din China). Până în 1914, Deutsche Bank avea sucursale în toată lumea și băncile germane aveau 53 de sucursale numai în America Latină.

După Primul Război Mondial s-a înregistrat o creștere rapidă și a numărului băncilor americane de peste hotare. Astfel, în 1916, băncile cu sediul în SUA aveau 26 de susursale și birouri în străinătate, număr ce a crescut la 121 până în 1920.

Însă o extindere rapidă a avut loc după anii 1960, când țarile membre OECD, inclusiv Japonia, SUA, Marea Britanie, Franța și Germania aveau un rol major în internaționalizarea bancară.

În apariția băncilor multinaționale un rol important l-a deținut eficiența condițiilor de locație într-o anumită țară. Aceasta există atunci când situarea respectivei sucursale în acea țară implică cel mai mic cost de producție al bunurilor și serviciilor. O dată ce această eficiență de locație este îndeplinită, constituirea multinaționalelor are în vedere:

– barierele comerțului liber, datorită politicii guvernamentale

– imperfecțiunile pieței, precum puterea de monopol asupra unui factor indispensabil în producția de bunuri și servicii.

Aceste aspecte au afectat dezvoltarea băncilor multinaționale prin intermediul reglementtarilor impuse. Scăderea numărului de bănci multinaționale în SUA după 1980 poate fi explicată prin apariția facilităților de international banking, care le-au permis băncilor să participe direct în piața de eurocurrency, lucru până atunci posibil doar prin intermediul sucursalelor din străinătate. În anii 1980, băncile japoneze se extindeau și ele peste hotare, pentru a-i urma pe clienții străini. Această extindere a avut loc în cea mai mare parte spre Marea Britanie, pentru a câștiga experiență pe această piață dezvoltată. Însă băncile multinaționale japoneze au întâmpinat și numeroase probleme începând cu anii 1990, ca urmare a crizelor financiare majore.

La începutul mileniului 3, sistemul bancar se află insă în toate țtarile în fața unui paradox. Pe de o parte băncile trebuie să fie tot mai mari, tot mai diversificate, și să ofere o gamă largă de servicii pentru o concurență globală, iar pe de altă parte ele trebuie să fie tot mai flexibile, pentru a supraviețui pe o piață aflată în continuă schimbare. Investitorii, inclusiv persoanele juridice care gestionează o parte din ce în ce mai mare a finanțelor mondiale încearcă să-și atenueze riscurile prin diversificarea portofoliilor lor în plan internațional și caută cele mai bune oportunități de investiții dintr-o gamă mai largă de industrii, țtari și valute. Companiile multinaționale pot accesa o multitudine de piețe interne și internaționale de capital pentru a-și finanța diverse activități sau fuziuni și achiziții, în timp ce intermediarii financiari pot strânge fonduri și gestiona riscurile cu mai mare ușurință prin accesarea acumultarilor de capital din marile centre financiare internaționale. Ca urmare, se constată tendința băncilor de a-și extinde activitatea dincolo de aria lor tradițională de activitate care constă în depozite și acordarea de împrumuturi, pe măsură ce multe țtari și-au modificat legislația pentru a permite băncilor comerciale să se implice în activitatea de investiții, gestionarea activelor și chiar asigurtari, permițându-le astfel să-și diversifice sursele de venit și să-și reducă riscurile.

La începutul mileniului III, sistemul bancar se află însă în toate ‏țtarile în fa‏ța unui paradox: pe de o parte, băncile trebuie să fie tot mai mari, tot mai diversificate și să ofere o gamă crescândă de servicii pentru o concurenț‏ă globală, iar, pe de altă parte, ele trebuie să fie tot mai flexibile, pentru a supravie‏țui pe o pia‏ță aflată în continuă schimbare. In acest sens, sistemele bancare din ț‏tarile dezvoltate au trecut printr-un proces de dezintermediere – adică o mai mare parte a intermedierilor financiare are loc prin titluri negociabile în loc de credite bancare. Atât entită‏țile financiare, cât și cele nefinanciare, ca și depunătorii și investitorii au avut roluri-cheie și au beneficiat de pe urma acestei transformtari. Băncile au eliminat din ce în ce mai mult riscurile financiare (mai ales riscul de credit) din bilanț‏ și le-au transferat pe piaț‏a titlurilor de valoare, de exemplu prin convertirea activelor în titluri de valoare negociabile și folosind swap-uri pe rata dobânzii și alte tranzac‏ții cu instrumente derivate ca răspuns la stimulentele legale cum ar fi cerinț‏ele de capital și la impulsurile interne de a îmbunătă‏ți randamentul capitalului investit pentru ac‏ționari.

Corporaț‏iile și guvernele au început, de asemenea, să se bazeze în mai mare măsură pe pie‏țele na‏ționale și interna‏ționale de capital pentru a-și finanț‏a activităț‏ile. In consecinț‏ă, investitorii, inclusiv persoane juridice care gestionează o parte din ce în ce mai mare din finan‏țele mondiale, încearcă să-și atenueze riscurile prin diversificarea portofoliilor lor în plan internaț‏ional și caută cele mai bune oportunită‏ți de investi‏ții dintr-o gamă mai largă de industrii, ț‏tari și valute. Pieț‏ele financiare na‏ționale au devenit din ce în mai mult o parte integrantă a sistemului financiar global. Centrele financiare oferă acum plasamente și servicii pentru investitorii din toate ‏țtarile, iar solicitanț‏ii de împrumuturi au acces la capitalul de pe pie‏țele internaț‏ionale.

Companiile multinaț‏ionale pot accesa o multitudine de pie‏țe interne și internaț‏ionale de capital pentru a-și finan‏ța diverse activităț‏i sau fuziuni și achizi‏ții, în timp ce intermediarii financiari pot strange fonduri și gestiona riscurile cu mai mare ușurinț‏ă prin accesarea acumultarilor de capital din marile centre financiare interna‏ționale. Ca urmare, se constată tendinț‏a băncilor de a-și extinde activitatea dincolo de aria lor tradi‏țională de activitate care consta în depozite și acordarea de împrumuturi, pe măsură ce multe ț‏tari și-au modificat legisla‏ția pentru a permite băncilor comerciale să se implice în activitatea de investi‏ții, gestionarea activelor și chiar asigurtari, permiț‏ându-le astfel să-și diversifice sursele de venit și să-și reducă riscurile.

Unul dintre marile beneficii ale diversifictarii surselor de credit este reducerea „penuriei de credite”. Când băncile unei ‏țtari se află sub presiunea cererii de credite, pot să procure resurse prin emisiuni de acț‏iuni sau obliga‏țiuni pe piaț‏a internă sau prin căutarea altor surse de finan‏țare pe plan extern. Dezavantajul este că pieț‏ele au devenit mai volatile, și această volatilitate poate duce la instabilitate financiară. De exemplu, pie‏țele instrumentelor derivate, care au reprezentat aproape 3 trilioane de dolari SUA în expunerile de credit înregistrate în bilan‏țuri în iunie 2001, pot fi imprevizibile și uneori pot provoca tulburtari.

Un alt câștig de pe urma globaliztarii financiare este că cei care au nevoie de credite și investitorii pot obț‏ine condi‏ii de finanț‏are mai bune. Totuși, pre‏țurile activelor pot să depășească valorile de bază în timpul perioadelor de boom sau de criză, provocând volatilitate excesivă și distorsionând alocarea capitalurilor. De exemplu, pre‏țurile în domeniul imobiliar din au crescut spectaculos și au scăzut brusc înaintea crizelor din 1997- 1998, lăsând multe bănci cu credite neperformante, având garanț‏ii reale care își pierduseră mult din valoare.

Globalizarea a făcut ca în ierarhia marilor bănci cu activitate internaț‏ională să se producă schimbtari de mare amploare. Astfel:

– marile bănci americane, care au dominat piaț‏a mondială o lungă perioadă de timp după al doilea război mondial și s-au văzut detronate de băncile japoneze în cursul anilor ’80, au revenit în for‏ță și devansează acum net băncile concurente japoneze, precum și băncile din Anglia, Fran‏ța și Olanda, care ocupă, de asemenea, locuri importante în ierarhie;

– la nivel global, se constată o revenire în prim-plan a băncilor japoneze, care sunt pe cale de a depăși problemele cu care s-au confruntat în ultima vreme, în special în ceea ce privește creditele neperformante;

– băncile chineze sunt, de asemenea, prezente în top;

– băncile germane au pierdut în ultimul an locuri importante faț‏ă de poziț‏iile de‏ținute în anii anteriori.

In primele 10 bănci globale se regăsesc cinci bănci internaț‏ionale din Europa, respectiv HSBC Holdings Londra (locul 3), Credit Agricole Groupe Paris (locul5), Royal Bank of (locul 6), HBOS (locul 9) și BNP Paribas (locul 10).

Astfel, situaț‏ia celor mai mari 10 bănci internaț‏ionale din lume după mtarimea capitalurilor și activelor bancare la 31 decembrie 2004 este prezentată în tabelul urmator.

Topul băncilor interna‏ționale din lume în anul 2004, în milioane USD

Tabelul 3

Sursa: The Banker – Global Financial Intelligence/iulie 2005

In pofida aparen‏elor, sistemul bancar japonez a fost puternic dirijat. Până spre mijlocul anilor ’70, o legislaț‏ie strictă a men‏ținut sub controlul permanent al autorită‏ților totalitatea opera‏țiunilor externe ale băncilor nipone, în vederea mobiliztarii la maximum a resurselor necesare unei dezvolttari economice multilaterale, cu accentul pe expansiune comercială, spre pieț‏ele străine. Pentru a fi împiedicate ieșirile spre exterior de fonduri disponibile, în căutarea de plasamente mai rentabile, s-a procedat la o izolare a pieț‏ei financiare japoneze de pieț‏ele interna‏ționale, prin interzicerea oricăror tranzacț‏ii de capital, cu excep‏ția celor legate de finan‏țarea schimburilor economice.

In anii ’80, când s-au amplificat considerabil excedentele comerciale și implicit crean‏țele asupra străinătă‏ții, au intervenit schimbtari fundamentale, adevărate mutaț‏ii în domeniul valutar-financiar, prin liberalizarea progresivă a mișctarilor de capital între Japonia și exterior, concomitent cu lărgirea gamei de opera‏țiuni monetare permise băncilor, firmelor

specializate în intermedierea tranzacț‏iilor bursiere și chiar societă‏ților industriale și comerciale. Internaț‏ionalizarea activită‏ții sistemului bancar japonez s-a materializat atât în deschiderea pie‏ței naț‏ionale, cât mai ales în penetrarea puternică a institu‏țiilor japoneze de profil pe toate pieț‏ele străine mai importante, men‏ținându-se supravegherea și interven‏ția, în anumite împrejurtari, din partea autorită‏ților.

Pozi‏ția internaț‏ională a băncilor nipone și rezultatele pe care le-au obț‏inut în ultimele decenii nu au depins, însă, numai de mtarimea resurselor obț‏inute, ci și de modul propriu și condi‏țiile aparte în care își organizează întreaga activitate. S-a constatat că și băncile recurg la metode similare cu acelea folosite de societăț‏ile industriale din această ‏țară – în special cele din ramura electronicii – aplicând la penetrarea pieț‏elor străine așa-numita „strategie a miilor de pași mărun‏ți”. întrucât conceptual strategic fundamental este că pătrunderea și consolidarea

pe pie‏țele internaț‏ionale prezintă o mai mare importanț‏ă decât câștigurile imediate, băncile japoneze operează deliberat cu o rată a profitului mai redusă decât concuren‏ții din alte ț‏tari, și aceasta se reflectă în costuri opera‏ționale mai scăzute, care, bineînț‏eles, atrag clientela.

Băncile japoneze au dus și o politică susț‏inută de cumpărare a cât mai multor instituț‏ii bancare situate pe cele mai importante pie‏țe, începând cu dobândirea unui pachet limitat de ac‏țiuni și ajungând la preluarea totală sub control.

In multe privin‏țe instituț‏iile bancare nipone au beneficiat de un regim diferenț‏iat, mai avantajos în compara‏ție cu acela al concuren‏ților din alte ț‏ari occidentale.

Un exemplu îl oferă procentul reprezentat de rezervele obligatorii fa‏ță de totalul activelor constituite, care a fost permanent inferior în comparaț‏ie cu ț‏tarile vest-europene și SUA. Pentru că, după ce au fost elaborate sub auspiciile Băncii Reglementelor Internaț‏ionale normele generale privind fondurile proprii bancare, s-a conturat o concepț‏ie de aplicare diferen‏țiată.

In timp ce în SUA li se cerea băncilor o propor‏ție de 6% a fondurilor proprii fa‏ță de totalul activelor, Ministerul Finan‏țelor din Japonia a indicat institu‏țiilor bancare din această ‏țară doar o propor‏ie de 4% cu începere din 1990.

Faptul că au constituit rezerve, precum și provizioane de risc mai scăzute decât marile bănci din alte ț‏tari, precum și asumarea unor riscuri de credit mai ridicate la finan‏țarea firmelor comerciale din ‏țara lor le-a creat gigan‏ților bancari din Japonia dificultăț‏i crescânde în ultimii ani, reflectate tocmai în pierderea suprema‏ției pe care o deț‏ineau la finele anilor ’80. Din cauza modului în care au operat mult timp, cu un grad ridicat de expunere pe credite, soliditatea marilor bănci japoneze a început să fie pusă în discu‏ție, pornindu-se de la propor‏ția esenț‏ială dintre capital și active. Pentru a schimba situa‏ția, unele dintre cele mai mari bănci japoneze au fuzionat și raportul capital/active al noilor gigan‏ți apăruț‏i astfel s-a îmbunătăț‏it.

Sistemul bancar european cunoaște un proces de reducere a costurilor și de fuziuni. „Una dintre caracteristicile băncilor din Europa este mtarimea lor: există mai multe bănci de talie medie și puț‏ini giganț‏i.

Europa are, în medie, de 2 ori mai multe agenț‏ii bancare/ locuitor decât SUA.” (Burciu et al., 1999, p. 73).

In activitatea curentă a băncilor, pornind de la cele de mici dimensiuni până la gigan‏ii cu activitate transnaț‏ională se utilizează și la începutul mileniului III instrumente și metode tradi‏ionale, iar regula de aur rămâne solvabilitatea băncii și profitul.

Legat de instalarea unor sisteme electronice ultraperfecț‏ionate s-a enun‏țat și conceptul de „bancă globală”, angrenată concomitent în tranzacții în zeci de centre de pe toată suprafaț‏a globului.

Există și ghișee automate de bancă în măsură să efectueze la cerere, fără prezenț‏a unui salariat al instituț‏iei, o serie întreagă de operaț‏iuni, în primul rând transferuri în diferite conturi, dar și să lucreze cu cecuri și titluri, să primească și să elibereze numerar, să dea anumite relaț‏ii și să presteze diverse alte servicii.

Formarea infrastructurii unei „bănci globale” necesită cheltuieli foarte mari, pe care nu le pot suporta decât grupurile cele mai solide. Pentru prelucrarea centralizată a volumului imens de operaț‏iuni, asigurarea gamei largi de servicii și informaț‏ii corespunzător cu cerinț‏ele, marile bănci creează una sau mai multe entităț‏i specializate proprii, care desfășoară o activitate intensă.

Cele câteva aspecte menț‏ionate succint anterior arată că globalizarea nu reprezintă deci doar o intenț‏ie, un „proiect” al unui viitor mai mult sau mai pu‏țin îndepărtat, ci o realitate funcț‏ională în lumea bancară contemporană, cu adânci reverberaț‏ii în întreaga lume.

Alianț‏ele bancare

Dacă în anii ’60 internaț‏ionalizarea lua amploare din nevoia de a însoț‏i dezvoltarea firmelor multinaț‏ionale, astăzi băncile trebuie să fie profitabile și competitive, ceea ce le face să privilegieze alte forme de internaț‏ionalizare, cum ar fi:

– creșterea externă;

– cooperarea sub formă de alian‏țe.

Alianț‏ele bancare devin o alternativă posibilă la modurile de creștere tradiț‏ionale, luând forme diverse, de la acorduri de distribu‏ie a produselor și serviciilor financiare până la crearea unei noi entităț‏i. Acestea s-au înmulț‏it, s-au multiplicat, oferind avantaje specifice, în

raport cu creșterea internă și restructurtarile.

Printre avantajele unei alian‏e bancare pot fi menț‏ionate:

– economisirea de fonduri proprii și reducerea costurilor legate de penetrarea unei piețe străine;

– atunci când se realizează o investi‏ție de capital importantă, participă to‏ți partenerii alian‏ței;

– posibilitatea băncilor să păstreze o autonomie relativă și să le dea posibilitatea să rupă un acord;

– banca poate să aleagă la partenerul său doar o anumită activitate;

– gestionarea alianț‏ei este mult ușurată faț‏ă de cazul achizi‏țiilor sau al fuziunilor;

– prin alianț‏ă se poate pătrunde pe o piaț‏ă cu acces dificil. Astfel, piaț‏a germană rămâne în general foarte deschisă alian‏țelor.

Pe o piaț‏ă în continuă evoluț‏ie, firmele multinaț‏ionale cer partenerilor lor financiari să aibă o mtarime internaț‏ională comparabilă.

Dimensiunea alian‏ței determină:

– competitivitatea dublată de o variată gamă de produse;

– rentabilitatea costurilor de informare legate de activităț‏ile financiare;

– întreț‏inerea unei reț‏ele globale cu clientela.

Alianț‏ele, ca formă elaborată de parteneriat, au înlocuit progresiv primele tentative de cooperare, care se limitau la acorduri-cadru. Cooperarea (comercială, tehnologică etc.) viza crearea efectelor de re‏ea, mai ales în banca de detail.

După modelul firmelor din industrie, după anii ’60 s-a încercat demonstrarea existen‏ței unei legături între gradul de concentrare și performan‏țele bancare. Pe o pia‏ță cu concurenț‏ă redusă, profitul obț‏inut de bănci crește considerabil prin practicarea unor bonifica‏ii scăzute la

depozite și a unor dobânzi ridicate la credite. In plus, băncile își asigură cote de piaț‏ă relativ stabile, recunoscând tacit prezen‏ța concurentului pe piaț‏ă. Dacă între cele două variabile (performan‏a și concentrarea) există un raport direct, nu înseamnă că și concentrarea garantează stabilitatea băncii.

Institu‏țiile financiare din întreaga lume se integrează într-un ritm rapid. Numărul acestor institu‏ții este în scădere, dimensiunea lor medie este în creștere și sunt puț‏ine săptămânile când nu sunt anun‏țate noi fuziuni sau achizi‏iii” (Balino, Ubide, 2000). Intr-adevăr, ultimii doi ani au marcat crearea, ca rezultat al câtorva fuziuni, a celor mai mari grupuri bancare din lume. In SUA, ridicarea în 1994 a restricț‏iilor asupra activită‏ții bancare a atras un val de fuziuni, iar procesul de integrare europeană a intensificat integrarea grupurilor în Europa – integrare încurajată și de introducerea monedei euro în ianuarie 1999. In cazul multor pieț‏e emergente cum ar fi , Brazilia și Coreea, integrarea este de asemenea

în curs, băncile urmtarind să devină mai eficiente și mai apte să facă fa‏ță șocurilor.

Procesul de integrare nu a fost limitat de grani‏țele nationale.

Globalizarea a fost dominată de exploatarea potenț‏ialului de creștere din economiile emergente de către grupurile bancare din ț‏arile industrializate, fapt confirmat de extinderea băncilor spaniole în America Latină, a celor germane în Europa de Est și a celor americane în estul Asiei. Intr-un ritm oarecum mai lent, are loc integrarea internaț‏ională între băncile din ‏țtarile industrializate, iniț‏ial sub forma alianț‏elor strategice care oferă unele dintre beneficiile diversifictarii, evitându-se costurile combintarii unor culturi manageriale diferite.

Progresul tehnic și mai ales dezvoltarea impresionantă a serviciilor bancare și de brokeraj prin internet au permis globaliztarii să treacă dincolo de structura proprietăț‏ii conglomeratelor financiare și să afecteze pie‏țele de retail. De fapt, numeroase bănci folosesc operaț‏iunile online pentru a se extinde pe piețe străine, evitând costurile construirii unor re‏țele de filiale.

Mai mult, alian‏țele dintre mari bănci și companii de telecomunica‏ții sugerează faptul că, în viitor, competiț‏ia pe pie‏țele „electronice” va fi acerbă. In plus, apari‏ția băncilor virtuale și a banilor electronici a creat posibilitatea dezvolttarii institu‏iilor nonbancare care colectează fonduri și oferă credite publicului.

In toată Europa, băncile fuzionează sau formează alianț‏e la o scară tot mai largă, aceasta conducând la creșterea rentabilită‏ții.Iîn ultimii ani, băncile care cumulează o pătrime din valoarea de piaț‏ă a băncilor europene au fost implicate în diverse tipuri de fuziuni care au vizat mai ales pietele interne. Fuziunile și prelutarile de control se multiplică, dar băncile Europei par să se orienteze către o concentrare între frontiere.

Ca aspect pozitiv, fuziunile și achizi‏țiile bancare, dacă sunt viabile, vor conduce la reducerea costurilor și creșterea profitabilităț‏ii, atât în beneficiul clien‏ilor, cât și în cel al acț‏ionarilor. Globalizarea va facilita dispersarea riscurilor bancare și va îmbunătăț‏i performanț‏ele generale ale economiilor individuale prin ameliorarea aloctarii resurselor.

In ceea ce privește aspectele negative, dacă integrarea merge prea departe, poate conduce la abuzuri datorate poziț‏iilor de piaț‏ă dominante și la probleme de hazard moral, cum ar fi cazul în care instituț‏iile sunt considerate „prea mari pentru a putea falimenta”. In plus, implicarea excesivă pe pieț‏ele străine fără o cunoaștere suficientă a condi‏țiilor specifice economiei locale poate spori vulnerabilitatea băncilor individuale.

Această continuă evoluție a piețelor financiare a determinat formarea unor grupuri denumite conglomerate financiare. Conform directivelor Uniunii Europene aceste grupuri financiare furnizează produse și servicii aferente piețelor pe care activează instituțiile de credit, societățile de asigurare, societățile de reasigurare, societățile de investiții financiare (SSIF), precum și societățile de administrare a investițiilor (SAI).

Evolutia recenta a pietelor financiare a determinat crearea unor grupuri financiare, denumite „conglomerate financiare”, care furnizeaza produse si servicii aferente diferitelor sectoare ale pietelor financiare mentionate anterior. Nu exista deocamdata nici o forma de supraveghere prudentiala consolidata a institutiilor de credit, a societatilor de asigurare si a societatilor de investitii care apartin acestui tip de conglomerate, în special în ceea ce priveste solvabilitatea si concentrarea riscurilor la nivelul conglomeratelor, tranzactiile în interiorul grupului, modalitatile de gestiune interna a riscurilor la nivelul conglomeratului si onorabilitatea si competenta conducerii. Unele conglomerate financiare se numara printre cele mai mari grupuri financiare care îsi desfasoara activitatea pe pietele financiare si furnizeaza servicii la nivel mondial.

Daca aceste conglomerate si, mai exact, institutiile de credit, societatile de asigurare si societatile de investitii care fac parte din aceste conglomerate s-ar confrunta cu dificultati financiare, sistemul financiar ar putea fi grav afectat, cu repercusiuni negative asupra depunatorilor, asiguratilor si investitorilor.

Supravegherea finaciara

În ultimele decenii, pe plan financiar am asistat la o proliferare a noilor instrumente financiare, ceea ce justifică o mai veche caracterizare făcută de James Tobin economiei mondiale: “o economie de hârtie”. Amploarea inovației și a transformtarilor structurale în sistemul financiar al țtarilor dezvoltate au fost fără precedent: au apărut noi instrumente financiare, s-au creat noi piețe de negociere și au apărut noi reglementtari, succesiunea rapidă

a schimbtarilor găsindu-și un sprijin necesar în “big bang”; de la reglementare în plan financiar s-a ajuns la dereglementare și apoi la re-reglementare, în condițiile în care autoreglementarea a continuat să fie prezentă.

Inovația financiară a fost definită ca un proces de creare (dezvoltare) a unor noi produse financiare; într-o accepțiune mai largă, sunt înglobate noile metode de a mobilize sau de a plasa fonduri bănești, sau dezvoltarea și evoluția unor noi organisme financiare. În consecință, inovația financiară se manifestă nu doar în contextul pieței de capital, ci al întregii piețe financiare: conturile NOW sau derivatele de credit, alături de finanțarea unor achiziții (gen leverage buy-out), transferul electronic de fonduri și cardurile de credit, eurovalorile mobiliare, toate sunt rezultatul inovației financiare.

În literatură se face distincția, în procesul de inovație financiară, între inovațiile de produse – care duc la apariția de noi instrumente financiare – și inovațiile de procese – care

au ca rezultat apariția de noi tehnici de finanțare. O clasificare a inovațiilor financiare după

natura instituțiilor implicate în proces, face distincția între inovațiile de sistem – rezultat.

Dacă prin inovațiile de sistem apar noi produse financiare destinate evittarii reglementarilor

impuse de autorități în domeniul financiar, inovațiile de politică sunt rodul preocuptarilor autorităților statului în realizarea politicii economice. William Silber consideră că inovația financiară se poate manifesta în trei forme diferite:

1. apariția de noi instrumente financiar (inovații de produs); de cele mai multe ori acestea nu sunt complet noi, ci reprezintă rezultatul modifictarilor unor caracteristici ale produselor financiare deja existente, sau al combintarii unor caracteristici existente într-un mod nou;

2. apariția de noi instituții financiare (inovații instituționale);

3. apariția de noi piețe financiare.

Dincolo de structurtarile teoretice, ceea ce interesează este că într-adevăr în ultimii ani

gama valorilor mobiliare disponibile pe piața financiară a crescut foarte mult, complexitatea

acestora punând la un moment dat probleme autorităților de supraveghere a pieței și făcând

mai dificilă încadrarea lor în produse ale pieței monetare sau ale pieței de capital. Din punctul de vedere al investitorilor, piața de capital a devenit mai atractivă, întrucât a crescut

numărul instrumentelor disponibile pentru investiții sau a celor pretabile la utiliztari în gestiunea portofoliului, pentru acoperirea (transferul) riscului. Gradul sporit de substituire a

unor produse bursiere cu altele, rezultat al inovației financiare, creșterea rapidă a volumului

operațiunilor realizate, au determinat în timp și o reducere a costului tranzacțiilor bursiere.

Supravegherea financiară integrată, consecință a dezvolttarii economiei financiare

Conștientizând pericolele globalizarii și cele determinate de proliferarea inovației financiare, autoritățile naționale de supraveghere a piețelor financiare au inclus între preocuptarile lor majore îmbunătățirea (actualizarea) reglementarilor naționale în domeniu, dar și creșterea colabortarii internaționale (cel puțin în ceea ce privește reglementarile).

Organizarea reglementtarii și supravegherii pieței de capital diferă de la o la alta în funcție de tradiții, dar și de gradul de dezvoltare al acesteia și de legătura dintre piața de capital și piața bancară.

În funcție de modul de organizare, sistemul de supraveghere al pieței financiare poate

fi conceput cu o structură foarte dispersată, sau cu o structură foarte concentrată. În tot mai

multe țari se poate remarca tendința de a reuni toate responsabilitățile de reglementare și supraveghere a pieței financiare naționale (în principal cel puțin) în sarcina unei singure instituții. Dispersarea autorității, dincolo de observația că nu mai este „la modă” în multe țari dezvoltate, existând preocuparea pentru comasarea sarcinilor de supraveghere, are și dezavantajul într-o oarecare măsură al unei lipse de răspundere.

Strânsa legătură dintre piața bancară și cea de capital, sau uneori rolul redus al pieței de capital în finanțarea economiei, a dus în unele țari la inexistența unei autorități bursiere centrale, care să reglementeze și supravegheze piața de capital. Atribuții de supraveghere și

reglementare a pieței financiare – în ansamblul său – revin în asemenea țari în primul rând

băncilor centrale sau unor organisme în a căror titulatură apare cuvântul „bancă”.

Organismele naționale răspunzătoare de reglementarea și supravegherea pieței de capital trebuie să colaboreze și cu băncile centrale naționale. Necesitatea coopttarii băncilor

centrale într-un demers de reglementare și supraveghere a piețelor financiare naționale este

perfect justificată, mai ales dacă se ține cont de prefacerile sistemului bancar din ultimii ani,

în direcția unor activități nespecifice segmentului bancar și aparținând pieței de capital, sau

de existența în unele țtari a unui sistem bancar de tip universal, care permite băncilor accesul

direct pe piața de capital; apariția unor produse financiare hibride a accentuat această necesitate. Dacă prin inovațiile de sistem apar noi produse financiare destinate evittarii reglementarilor impuse de autorități în domeniul financiar, inovațiile de politică sunt rodul preocuparilor autorităților statului în realizarea politicii economice.

Problema unei autorități unice de supraveghere și reglementare pentru întreaga piață financiară – sau cel puțin pentru piața bancară și piața de capital – este una de actualitate, ținând cont de tendința manifestată de a permite băncilor implicarea directă pe piața de capital. Modelul băncii universale adoptat de Uniunea Europeană, ridicarea barierelor dintre sectorul bancar și cel al valorilor mobiliare în Marea Britanie și Canada, modelul sistemului financiar german, care a atins un înalt grad de integrare, preocuptarile SUA și Japoniei de a pune capăt separației dintre băncile comerciale și cele de investiții (Dale, R., 1992) susțin această idee. În unele țtari ale UE s-a adoptat modelul „megacomisiilor” de supraveghere financiar-bancară, tentate fiind de avantajele conferite de acestea. Dar, dincolo de unele economii în scară, sistemul „one-stop shopping” este mai adecvat în cazul conglomeratelor financiare, nefiind deosebit de util strict în cazul băncilor fără asemenea legături. În prezent, la nivelul UE întâlnim autorități unice de supraveghere reglementare pentru întreaga piața financiară (întregul sector financiar) în Austria, Danemarca, Finlanda, Franța, Germania, Irlanda, Luxemburg, Malta, Marea Britanie, Olanda, Slovacia, Suedia, Ungaria (13 dintre statele UE), în Belgia autoritatea de supraveghere este doar pentru piața de capital și cea bancară, iar piața de capital este supravegheată distinct în: Cehia, Cipru, Grecia, Italia, Lituania, Polonia, Portugalia, Slovenia, Spania (9 state UE). În ultimii ani situația s-a schimbat în Franța, Germania, Irlanda, țtari care au urmat exemplul Marii Britanii și au adoptat formula de supraveghere unică, pentru întreaga piață financiară.

Transformarile economiei financiare au adresat noi provoctari pe linia supravegherii

financiare, mutațiile instituționale în acest domeniu dorindu-se a fi soluția prin care să se asigure stabilitatea financiară atât la nivel național cât și internațional.

Reglementarea și dereglementarea piețelor de capital, reflex al provoctarilor inovației financiare

Prin reglementare, într-o accepțiune largă, înțelegem supravegherea și controlul exercitat de către guvern asupra activității societăților private, având drept obiective eficiența, corectitudinea și siguranța. (Bannock, G.; Manser, W., 1990) Într-o accepțiune restrânsă, termenul se referă la situația de pe piața de capital. În acest caz, statul poate să-și exercite direct puterile regulatoare prin propriile instituții specializate, sau aceste puteri pot fi delegate unor instituții financiare, care devin astfel organisme cu autoreglementare.

Plecând de la observația că reglementarile (excesive) pot acționa ca bariere de intrare pe piața de capital și deci restrânge concurența, a apărut și în acest domeniu curentul dereglementtarii, mai vizibil în primul rând în cazul burselor de valori. Scopul principal al

dereglementtarii pe piața de capital a fost încurajarea dezvolttarii concurenței în domeniu și

între intermediari, în beneficiul investitorilor.

Dereglementare, semnifică eliminarea controalelor impuse de guvern operațiunilor pe

piață (în general), ținând cont că unele dintre ele sunt dăunătoare economiei. Termenul de dereglementare financiară este utilizat în literatură și pentru a desemna renunțarea de către autoritățile monetare la metodele de reglare directă a masei monetare și de control al schimburilor în favoarea metodelor indirecte (Ceresoli, M.;Guillaud, M., 1992).

Dereglementarea este o tendință vizibilă de mai mulți ani (din anii 1980) în politica economică și financiară a țtarilor dezvoltate. Ea a fost determinată de internaționalizarea piețelor și a generat creșterea concurenței în sistemul financiar și o mai mare fluiditate pe piețele de capital. Dereglementarea a atins practic ansamblul domeniului finanțelor și atenuează distincțiile tradiționale între piețele pe termen lung și pe termen scurt, între piețele de acțiuni și cele de obligațiuni, între băncile comerciale și băncile de afaceri.

Conceptul de dereglementare nu are ca semnificație în fapt renunțarea (cel puțin nu în totalitate) la reglementtari. Piețele de capital rămân în continuare reglementate, ele fiind piețe organizate; o legislație clară, completă și stabilă în domeniu reprezentă o premisă necesară pentru asigurarea dezvolttarii ulterioare a piețelor de capital.

Dereglementarea de regulă a încurajat inovația financiară, însă uneori reglementtarile excesive au fost punctul de plecare pentru apariția unor noi produse financiare; în alte cazuri, „lupta” dintre intermediarii financiari și autoritățile de reglementare a pieței financiare s-a încheiat cu un proces de re-reglementare.

In SUA sarcina supravegherii revine unui numar de nu mai putin de 4 institutii: Office of the Comptroller of the Currency (OCC), Federal Reserves System (FRS), Federal Deposit Insurance Corporation (FDIC) si Office of Thrift Supervision (OTS). OCC supravegheaza bancile cu licenta la nivel national,FRS supravegheaza bancile cu licenta la nivel de stat si care sunt membre ale FRS, precum si holdingurile bancare; FDIC supravegheaza celelalte banci cu licenta la nivel de stat, precum si bancile de economii cu licenta la nivel de stat, iar OTS supravegheaza asociatiile de economii.

In Germania, în urma scaderii competitivitatii bancilor, a esuarii mai multor fuziuni bancare la vârf si a cresterii ponderii intereselor încrucisate (principalele societati de asigurari sunt actionare la cele mai mari banci si reciproc), Parlamentul a decis în anul 2001 înfiintarea unei autoritatide tip FSA, în profida opozitiei Bundesbank

In Austria, o decizie similara a fost luata în acelasi an, aparent mai mult ca efect al imitatiei fata de economia vecina mai mare, dar si pentru a rezolva problemele suprapunerilor care apareau ca rezultat al exercitarii supravegherii bancare de catre Banca Austriei si Ministerul Federal al Finantelor. Decizia a fost ulterior respinsa de Curtea Constitutionala si a trebuit sa fie modificata, ceea ce a facut ca Finanzmarktausfsicht, Autoritatea de Supraveghere a Pietei Finaniare, sa devina operationala abia la 1 aprilie 2002;

Belgia a mers într-o directie opusa, în sensul cresterii rolului bancii centrale în supravegherea bancara. În anul 2002, Comisia Bancara si Financiara (CBF) si Oficiul pentru Controlul Asigurarilor (OCA) au fost puse sub coordonarea guvernatorului Bancii Belgiei, care asigura conducerea unei unei nou- înfiintate Autoritati pentru Serviciile Financiare, organism de cooperare între cele doua autoritati de supraveghere;

In Portugalia a fost creat, în septembrie 2000, Consiliul National al Supraveghetorilor Financiari. Acesta nu unifica cele 3 entitati de supraveghere existente (pentru banci, asigurari si piete de capital) dar asigura cadrul institutional pentru schimbul de informatii si coordonarea activitatii acestora. De asemenea, CNSF propune proiectele de reglementari privind conglomeratele financiare, precum si proiecte de acorduri de cooperare cu autoritatile de supraveghere straine. Semnificativ este faptul ca presedintele CNSF este guvernatorul Bancii Portugaliei, ca o recunoastere a preponderentei rolului sectorului bancar în cadrul sistemului financiar portughez;

In Ungaria, motivul pentru înfiintarea în aprilie 2000 a unei autoritati de tip FSA a parut a fi mai degraba unul de demonstratie. În cursa pentru aderarea la U.E., statul ungar dorea sa semnaleze alinierea la practicile cele mai avansate în domeniu, respectiv la experienta din Marea Britanie, piata financiara cea mai dezvoltata din Europa. Acest lucru s-a evidentiat si în acordarea pentru noua institutie de competente privind protectia consumatorului;

Estonia a înfiintat în iulie 2001 o autoritate de supraveghere unificata mai degraba pentru a imita experienta tarilor nordice, care reprezintaprincipalii investitori nu numai în sistemul bancar estonian, dar si în întreaga economie si, în acelasi timp, principalii parteneri comerciali;

Olanda, tara caracterizata printr-o poportie foarte ridicata a conglomeratelor în activitatea financiara, solutia adoptata si dezvoltata în perioada 1999-2004 a condus la o structura hibrid care ar putea prefigura un model de succes în viitor. Astfel, supravegherea prudentiala, atât macroeconomica (sistemica) cât si microeconomica pentru toate institutiile financiare a fost integrata în cadrul Bancii Olandei (pâna în 1999 supravegherea microeconomica se realiza de catre autoritati de supraveghere separate), iar Autoritatea Pietelor Financiare realizeaza supravegherea asa-numitului conduct of business – în fapt, protectia consumatorului.

Supravegherea bancara era exercitata de regula, pâna la sfârsitul anilor ’90, de bancile centrale. Celelalte segmente ale pietei financiare – în principal piata de capital si piata asigurarilor – erau supravegheate de entitati separate. În cazul pietelor financiare foarte sofisticate, numarul acestor entitati putea fi foarte mare; astfel, în Marea Britanie functionau în 1996 nu mai putin de 9 autoritati de supraveghere ale pietei financiare.

Tot în Marea Britanie a aparut si vântul schimbarii. În 1996, Civil Service Committee, un comitet parlamentar, a elaborat un raport care, în urma prabusirii BCCI si bancii Barings, recomanda scoaterea supravegherii bancare de sub umbrela Bancii Angliei si transferarea ei unui organism separat. Dezbaterile au condus la înfiintarea, in anul 1998, a Financial Stability Authority (FSA), un organism de supraveghere care din 2001 a integrat atributiile tuturor celorlalti supraveghetori din sectorul financiar.

Totusi, Banca Angliei a ramas responsabila pentru asigurarea stabilitatii generale a sistemului financiar. Având în vedere reputatia deosebita a Londrei ca cel mai dezvoltat centru financiar al Europei, unificarea supravegherii financiare a câstigat rapid adepti. În urmatorii câtiva ani, mai multe tari din Uniunea Europeana au adoptat modelul FSA – cazul Irlandei, al unora dintre tarile nordice, mai recent al Germaniei si Austriei. O abordare similara a dus la crearea unor institutii de tip FSA si în alte tari de cultura bancara anglo-saxona, precum Australia, sau în economii emergente, care se aflau în plina reforma a sistemului financiar si încercau sa arda etapele, adoptând de la început ceea ce percepeau a fi cele mai avansate practici – cazurile Estoniei sau Ungariei.

În favoarea modelului FSA au fost aduse mai multe argumente, cele mai importante fiind:

• structurile separate de supraveghere au fost create în anumite momente istorice în care arhitectura sistemelor financiare era cu mult mai simpla si cu separatii mult mai clare între diferitele tipuri de institutii. În ultimii ani îndeosebi, granitele între activitati s-au estompat din ce în ce mai mult. Au aparut activitati mixte, cum sunt bancassurance sau alte forme de cross-selling. Globalizarea a condus la aparitia conglomeratelor financiare, care necesita supravegherea simultana din partea mai multor institutii de tip clasic:

• obiectivele supravegherii au devenit mai complexe. Realizarea lor prin intermediul mai multor agentii creste costul supravegherii, cu impact asupra competitivitatii entitatilor supravegheate. Unificarea supravegherii ar genera economii de costuri, atât administrative prin eliminarea duplicarii serviciilor logistice, cât si sub aspectul sistemelor informatice pentru obtinerea raportarilor de la entitatile supravegheate;

• separarea supravegherii în cadrul unor agentii specializate împiedica sau cel putin face mai dificila diseminarea învatamintelor rezultate în urma unor crize în interiorul unui subsistem financiar, limitând astfel posibilitatile de reactie în viitor ale celorlalti supraveghetori;

• gradul din ce în ce mai mare de interdependenta între sectoare face ca focalizarea îngusta pe un anumit sector sa fie uneori ineficienta în prevenirea riscurilor sistemice. De exemplu, este posibil ca o cadere masiva a burselor sa aiba un impact major nu numai asupra pietei de capital, ci si asupra bancilor sau societatilor de asigurari – si ca atare o supraveghere consolidata poate aparea ca necesara;

• în ceea ce priveste supravegherea bancara, exista perceptia unui conflict de interese între scopul fundamental al oricarei banci centrale – asigurarea stabilitatii preturilor – si rolul de supraveghere acordat acesteia sub aspectul calitatii de împrumutator de ultima instanta. Astfel, se crede ca în eventualitatea unei crize de sistem, banca centrala, pentru a evita o pierdere de credibilitate, ar putea fi prea generoasa în acordarea de sprijin financiar bancilor cu probleme, ceea ce ar putea duce la cresterea inflatiei;

• evitarea „arbitrajului de supraveghere”, respectiv a riscului ca anumite conglomerate financiare sa îsi deplaseze unele produse financiare în zonele unde percep ca supravegherea este mai laxa – în scopul comiterii unor fraude sau al obtinerii unor avantaje competitive nejustificate;

• realizarea unei mai mari flexibilitati si acoperirea mai buna a „zonelor gri”.

Acest lucru este important mai ales în cazul aparitiei unor produse financiare noi (fenomen din ce în ce mai frecvent în ultimii ani) pentru care legislatia este insuficient de clara în ce priveste autoritatea de reglementare si supraveghere.

Existenta unei entitati unificate previne pasarea responsabilitatilor.

Argumentele în favoarea mentinerii supravegherii bancare în interiorul bancii centrale sunt si ele puternice:

• în cele mai multe tari dezvoltate, si cu deosebire în interiorul Uniunii Europene, banca centrala se bucura de un înalt grad de independenta. Acest lucru îi permite sa adopte deciziile dificile cerute de functiile de supraveghere bancara fara a fi supusa presiunilor de ordin politic, asa cum s-ar putea întâmpla în cazul unei alte institutii;

• credibilitatea bancii centrale, în general superioara celei ale altor institutii nationale, poate juca un rol decisiv în prevenirea sau dezamorsarea unor crize bancare înca din faza incipienta. În multe cazuri, declaratii facute de oficiali ai bancilor centrale sau anumite actiuni întreprinse de acestea au stopat accesele de panica ale publicului;

• prin viziunea sa de ansamblu asupra economiei, banca centrala este institutia care detine cele mai multe dintre informatiile necesare pentru identificarea din timp a principalilor factori de risc privind sistemul bancar;

• în toate economiile dezvoltate, banca centrala exercita supravegherea asupra sistemelor de plati de importanta sistemica – în unele cazuri, acestea sunt chiar localizate institutional în interiorul bancii centrale. Separarea supravegherii bancare de supravegherea sistemelor de plati este considerata de unii specialisti ca fiind riscanta;

• separarea rolului de împrumutator de ultima instanta (detinut, în majoritatea tarilor, de banca centrala) de rolul de supraveghetor bancar poate genera întârzieri în rezolvarea în faza incipienta a unor crize si implicit poate contribui la escaladarea acestora;

• în sfârsit, unii specialisti sustin ca nu exista nici o garantie ca problemele de comunicare care eventual exista între agentiile de supraveghere separate nu s-ar putea manifesta si în interiorul unei agentii unificate.

Desi principala disputa pare a fi între adeptii autoritatilor de supraveghere separate si cei ai agentiilor unificate de tip FSA, în practica situatiile sunt mult mai diversificate.

Astfel, în unele tari, chiar daca supravegherea bancara se exercita separat de supravegherea celorlalte institutii financiare, aceasta nu se realizeaza în cadrul bancii centrale, ci al unei alte entitati. Alteori, exista chiar mai multe autoritati însarcinate cu realizarea supravegherii bancare. De exemplu, Dezbaterea privind supravegherea unificata versus supravegherea specializata a fost inflamata începând din aprilie 2002 de semnalele transmise de Banca Centrala Europeana (BCE). Aceasta nu numai ca sustine mentinerea unui rol important al bancilor centrale în realizarea supravegherii bancare, dar si-a manifestat si intentia de a-si asuma la rândul sau anumite competente pe linia supravegherii.

Provoctarile inovației financiare (pericole)

Inovația financiară a permis investitorilor să-și gestioneze mai bine portofoliile într-un mediu mai volatil. Pe de altă parte, dincolo de avantajele certe, noile produse financiare,

noile piețe (subpiețe) financiare au adus și noi riscuri pentru utilizatori și noi provoctari

pentru autoritățile de reglementare și supraveghere a pieței.

Derivatele, în general, au apărut ca o reacție la existența riscului, însă și folosirea lor poate fi în anumite cazuri riscantă, iar derivatele reprezintă unul din cele mai des invocate

exemple oglindind ceea ce înseamnă inovație financiară, ca răspuns la nevoile pieței.

Istoria relativ recentă a acestei piețe ne arată și riscurile utiliztarii lor „necontrolate”; este vorba în primul rând de cazul a trei bănci, Barings, Sumitomo și AIB, care în anii 1990-2000 au înregistrat pierderi enorme, de sute de milioane de dolari SUA fiecare, în urma asumarii

unor poziții excesive pe piețele derivate.

În cel mai recent exemplu, în anul 2002, cea mai mare bancă irlandeză, Allied Irish

Banks a suferit pierderi de 866 milioane EUR, cauzate de un singur trader, John Rusnak. Cu câțiva ani în urmă, în 1995, Nick Leeson reușea să ducă la faliment cea mai veche bancă englezească, cu o istorie de peste 200 de ani, după ce îi provocase pierderi de peste 1,2 miliarde GBP (în urma unor operațiuni speculative care ar fi putut aduce băncii câștiguri de

27 de miliarde GBP), iar în altă parte a lumii, la scurtă vreme (în 1996), un alt trader, Yasuo

Hamanaka, aducea băncii sale, Sumitomo Bank, pierderi de 1,8 miliarde USD, în urma unor

operațiuni neautorizate de 20 de miliarde USD.

Riscurile, la un moment dat nebănuite, ale inovației financiare și ingineriei financiare au determinat din partea autorităților naționale de supraveghere și reglementare reacții „de apărare”, însemnând noi reglementtari, pentru a preîntâmpina apariția unor crize financiare.

Piețele financiare contemporane se află într-o continuă transformare, efervescența fiind determinată pe de o parte de existența unei concurențe tot mai dure pe piață, și pe de altă parte de reglementtarile, în fața cărora reacția „de apărare” a pieței ține și de inovația financiară: apar noi instrumente financiare, noi segmente de piață sau noi organisme financiare, mai adecvate noului context, sau care răspund mai bine nevoilor investitorilor sau ale intermediarilor financiari. Astfel, piața de capital este continuu dinamică, mereu nouă; însă, noile produse financiare aduc cu ele și noi riscuri și noi provoctari pentru autoritățile de supraveghere.

Trusturile bancare multinationale

2.1 Evolutii recente în sistemul bancar românesc

Tabelul 1: România – Structura sistemului financiar

Sursa: Rapoarte anuale ale BNR

În ceea ce priveste structura sistemului bancar românesc, componenta dominantă asistemului financiar al țarii noastre, la data de 1 ianuarie 2005, acesta cuprindea un număr de 39 de bănci (32 erau persoane juridice române, 7 erau sucursale ale unor bănci străine) si orețea autorizată de cooperative de credit (CREDITCOOP).

Tabelul 2: Numărul de bănci în România

Sursa: Rapoarte anuale ale BNR

Numărul de bănci, după ce a atins un vârf de 45 în anul 1998, a scăzut usor în perioada următoare. 2004 reprezintă, din punctul de vedere al numărului de bănci care funcționează în sistem, o inversare a tendinței de după 1998, anume o nouă crestere, fiind vorba de apariția băncilor specializate (Raiffeisen Banca pentru Locuințe, Porsche Bank).

Structura de proprietate a sectorului bancar românesc a cunoscut transformtari majore în ultimii sapte ani, odată cu declansarea procesului de privatizare a băncilor de stat.

Tabelul 3: Bănci privatizate

Sursa: Rapoarte anuale ale BNR, presa financiar – bancară

Tabelul 5: România – Distribuția activelor bancare pe grupe de bănci (%)

Sursa: Rapoarte anuale ale BNR

La sfârsitul anului 1998, cele 7 bănci cu capital integral sau majoritar de stat dețineau mai mult de 70 la sută din totalul activelor sectorului bancar. La data de 31.12.04, mai existau doar două bănci cu capital majoritar de stat, ce controlau doar 7 la sută din activele sistemului bancar. Urmare modifictarilor structurale prezentate anterior, sectorul bancar românesc se

caracterizează printr-o prezență semnificativă a investitorilor străini.

Tabelul 6: Proveniența capitalului străin din băncile românesti (%)

Sursa: BNR, Bichi C. – Sistemul bancar: dinamica reformei, slăbiciuni si provocari

Dacă inițial majoritatea capitalului străin din sistemul bancar românesc provenea din Orient, în prezent, asistăm ladeplasarea contribuțiilor la capital spre Occidentul European, situație explicată prin originea investitorilor implicați înprivatizarea băncilor si retragerea de pe piața bancară românească a investitorilor originari din sud-vestul continentuluisi zona asiatică, ca urmare crizelor financiare care au traversat sistemele bancare din parte a continentului la sfârsituldeceniului trecut.

Desi numărul instituțiilor bancare a crescut de sapte ori din 1991 si până în prezent, sectorul bancar românesc continuăsă se caracterizeze printr-un grad relativ ridicat de concentrare, ceea ce denotă un nivel încă scăzut de competiție.

Adică, altfel spus, o structură de oligopol. La începutul anului 2005, piața bancară era dominată de trei bănci care auapărut din structura monobancară precedentă: Banca Comercială Româna, Banca Româna pentru Dezvoltare,Raiffeisen Bank care împreună aproape 50 la sută din totalul activelor si depozitelor din sectorul bancar (de remarcatcă totusi ponderea celor trei este în scădere, ca urmare a regresului BCR si BRD si a iesirii din competiție a CEC-ului,care, totusi, nu a putut fi înlocuită integral de către Raiffeisen Bank).

Tabelul 7: Cotele de piată ale primelor 15 bănci la 1 ianuarie 2005 (% în activele bancare totale)

Sursa: BNR

Urmare absorbției Bancorex, BCR a devenit principala banca românească cu o cotă de piață de aproape 27%, urmată de BRD, ce deține 13 la sută din totalul activelor sistemului bancar, ambele bănci în regres față de anii anteriori.

Raiffeisen Bank se situează pe locul al treilea, fiind într-o crestere puternică, cu o cotă de piață de 9 la sută (de trei orimai mare în raport cu momentul privatizarii), ea fiind cea care a luat locul deținut cu câțiva ani în urmă de către CEC.

Tabelul 8: Indicatori de concentrare (2000-2004) – %

Sursa: BNR

La sfarsitul anului 2004, reteaua tertoriala a băncilor, persoane juridice române, si a sucursalelor băncilor străineoperând în România se compunea din cca 3000, în crestere ca urmare a faptului că cele mai multe bănci, începând cu 2003 au început să abordeze segmentul de retail, prin înființarea unor unități de dimensiuni reduse, amplasate în cartiere.

Tabelul 9: Băncile cu rețele teritoriale semnificative (aprilie 2006)

Sursa: presa financiar – bancară

În anii recenți, numărul conglomeratelor financiare a crescut semnificativ în România. Aceste conglomerate îmbracă forma grupurilor bancare ce cuprind, în principal, filiale bancare, societăți de valori mobiliare si societăți de leasing.

Structura acestor conglomerate este influențată de cadrul de reglementare existent ce nu permite băncilor să operezedirect pe piața de capital. Totodată, legislația bancară prevede că operațiunile de leasing financiar vor fi desfăsurate de bănci prin societăți distincte, constituite în acest scop. Prin urmare, marile bănci comerciale si-au înființat societăți de valori mobiliare pentru a putea opera indirect pe piețele de valori mobiliare si sunt acționari principali la o serie de firme de leasing. Câteva bănci romanesti dețin participații în societăți autohtone de asigurtari. Legăturile de proprietateîntre industria bancară si cea a asigurtarilor nu sunt însă puternice, întrucât legislația românească nu permite participații ale băncilor mai mari de 20% din capitalul unei societăți de asigurari.

2.2 Evolutii recente în sistemul bancar european

Dar oare privatiizarea băncilor era necesară? Să încercăm să inventariem câteva opinii, pentru a vedea unele argumente vehiculate în acest sens.

S-a menționat că prin privatizare:

a) statul pierde dreptul de control asupra sistemului bancar si, pe cale de consecintă, posibilitatea de a stabilii direcțiile în care se vor aloca fondurile;

b) strategiile de dezvoltare si rentabilitate ale investitorului străin pot fi diferite mai mult sau mai puțin, în raport cu target-urile statului si, în plus, statul, prin bănci, unul din canalele importante prin care se pot distribui fondurile, pierde posibilitatea de a-si canaliza eforturile financiare pentru realizarea reformei economice;

c) privatizarea băncilor la începuturile procesului de reformă, face ca statul să piardă o serie de resurse financiare, rezultate din vânzarea instituției de credit, pentru că inițial managementul băncii nu este performant, numărul de clienți este relativ redus, portofoliile conțin riscuri, cifra de afaceri este modestă;

d) s-a mai vehiculat faptul că prin privatizare statul pierde o parte din veniturile bugetare, rezultate din activitățile economice.

Tabelul 4: Corelații privatizarea băncilor si concentrarea sistemului, creditul public si neperformant (%)

Sursa: Dardac N. (coord.) – Restructurari si privatizari bancare, ASE, Bucuresti, 2004

Analiza structurii privitoare la dreptul de proprietate asupra băncilor din Europa Centrală si de Est conduce la concluzia că aceste sisteme sunt mai mult sau mai puțin private, guvernele din aceste state dezvoltând la sfârsitul anilor 90 si începutul noului mileniu ample programe de privatizare, cu rolul de a îmbunătății managementul acestora, de a diminua potențialul de risc generat de crizele pe care acestea le străbăteau sau care tocmai se încheiaseră si, nu în ultimul rând, de a recolta, în favoarea economiilor naționale, efectul de antrenare pe care îl implică un sistem bancar restructurat. În consecință, întrebarea care mi-am pus-o a fost dacă există o corelație între dimensiunea publică a sistemelor bancare din aria investigată si unele aspecte, să le zicem, vicioase, observabile la suprafața ori în interiorul sistemului: structură de oligopol, discriminare în politica de creditare, aceasta fiind orientată dirijat către sectorul public, slabă performanță a gestiunii, vizibilă prin ponderea ridicată a creditelor neperformante si nu în ultimul amploarea si frecvența crizelor bancare. Se poate constata că:

(1) din cele 8 state cu o structură de oligopol în sistemul bancar (grad de concentrare de peste 66%) în cinci numărul băncilor străine este mai mic de o treime, dar în numai trei dintre acestea statul deținea majoritatea;

(2) în sapte state din cele opt țtari în care numărul băncile străine avea ponderi minoritare, creditul îndreptat spre firmele publice deține mai mult de 30%. În acelasi timp în toate cele sase țtari în care statul este majoritar sau deținea o minoritate de blocaj în bănci cel puțin o treime din creditele se indreaptă către firmele publice si numai în patru din cele sase în care statul are participații minoritare în bănci creditul către firmele de stat deține valori mai mari de o treime;

(3) dar corelația cea mai intensă între eficiența managementului public si cea a managementului privat se observă în ceea ce priveste dimensiunea creditelor neperformante. Astfel, în sapte din cele opt state în care băncile străine au o reprezentare minoră în sistem iar partea deținută de stat este majoritară (inclusive minoritate de blocaj) creditele neperformante sunt egale sau mai mari cu 10% din totalul creditelor acordate de bănci;

(4) în privința crizelor înregistrate la nivelul sistemului bancar, constarea este că majoritatea țarilor emergente din Europa Centrală si de Est au traversat astfel de fenomene de amploare si frecvență mai mare sau mai mică, dar în acelasi timp se poate observa că în sase din cele zece state în care s-au manifestat astfel de fenomene în prima parte a anilor 90 progresele pe calea restructurtarii si privatiztarii sistemelor bancare au fost mult mai consistente si, probabil, nu gresim dacă afirmăm cu unul dintre motivele care au stat la baza reformei au fost tocmai aceste crize, care au însemnat din punctul de vedere al autorităților costuri de ordinul miliardelor, inducerea unor efecte cât se poate de negative în întreaga economie, pierdea încrederii publicului, pentru o vreme, în sistemele bancare si, nu în ultimul rând, a electoratului în sistemele politice.

2.3 Tendinte la nivel mondial

Dezvoltarea pie‏țelor financiare și diversificarea instrumentelor financiare au mtarit posibilităț‏ile de acces la fonduri pentru bănci. Astfel, băncile au intrat și pe pie‏țele de capital la concurenț‏ă cu societăț‏ile de valori mobiliare, de asigurtari, fonduri mutuale, fonduri de pensii.

Totodată, băncile au trebuit să dezvolte noi produse și servicii, să folosească instrumente și tehnici specifice noilor pie‏țe, pentru a putea face fa‏ă concurenț‏ei. Ca urmare, practicile bancare tradiț‏ionale – bazate pe atragerea de depozite și acordarea de credite – au trecut pe un plan secundar și au devenit precumpănitoare noile activită‏ți, cum ar fi tranzacț‏iile de pe pieț‏ele financiare și generarea de venituri prin comisioane, care reprezintă surse importante pentru profitabilitatea băncilor.

Interna‏ționalizare și concentrare bancară

Sub influenț‏a dublului efect al noului mediu concurenț‏ial (asupra activitță‏ilor prestate și rentabilită‏ții ob‏inute), băncile și-au reactualizat strategiile aplicate.

Ca urmare, în ultimele două decenii, sistemele bancare ale ț‏tarilor capitaliste dezvoltate au fost supuse unui puternic proces de schimbare:

_ în primul rând, a avut loc un puternic proces de interna‏ționalizare a sistemelor bancare din ‏țtarile dezvoltate. Practicând o politică agresivă de implantare în noi puncte financiare de pe glob, aceste bănci consideră extinderea pe alte pieț‏e ca parte integrantă a politicii lor de dezvoltare.

_ a doua tendin‏ță este puternicul proces de concentrare a activită‏ții bancare. Amploarea opera‏țiunilor derulate, fondurile tot mai mari care sunt solicitate de clien‏ți, riscurile de insolvabilitate ale debitorilor, cât și dorin‏a de a-și mtari câștigurile și puterea de penetrare pe alte pieț‏e și, în consecin‏ță, ocuparea unui loc dominant în via‏ța valutar-financiară

interna‏ională au determinat accentuarea procesului de unificare a băncilor în monopoluri, consor‏ii, sindicate sau aliante bancare. Marile bănci gigantice și grupuri financiare se unesc, fuzionează, dominând și controlând întreaga activitate în domeniu. „Asistăm astăzi la o așa numită mergermanie (mania fuziunilor), cei mari devin tot mai mari și mai puternici” (Mihai și Mihai, 2002, p. 29). Aceasta este o problemă actuală cu implica‏ii adânci asupra pie‏tei mondiale și a concuren‏ei interna‏tionale; au avut loc – și nu sunt excluse nici în viitor – schimbtari importante în ceea ce privește centrele de putere ale

lumii contemporane.

De exemplu, în Uniunea Europeană, numărul fuziunilor și achizi‏iilor bancare se prezintă astfel:

Prima mare fuziune din UE este cea dintre UniCredito și HVB, din iunie 2005. Astfel, mtarimea activelor a transformat grupul bancar italian în lider de pia‏tă în Europa Centrală și de Est.

Globalizarea bancară se realizează nu numai geografic, la scară planetară, dar și structural; marile grupuri financiare internat‏ionale fiind adevărate conglomerate care includ, pe lângă bănci, societăt‏i de asigurare-reasigurare, fonduri de investi‏tii ori de pensii, activităt‏i pe piat‏a de capital, leasing, capabile să ofere așa-numite servicii financiare integrate. Banca, sub denumirea ei cea mai recentă de „institu‏ie de credit”, devine – de fapt – o megabancă sau o institu‏ie de credit extrem de diversificată. Așa se și explică dezbaterea interesantă cu privire la viitorul băncilor: bancă universală sau bancă specializată?Insuși guvernatorul BNR s-a

referit nu de mult la această problemă.

La nivelul întregii Europe, primele 10 bănciinternat‏ionale de‏tineau active totale de peste 10.000 miliarde dolari SUA; clasamentul lor, pe baza bilan‏turilor de la 31 decembrie 2004, se prezintă astfel:

Succinta prezentare de mai sus arată că procesul globaliztarii bancare a devenit o realitate esen‏tală a zilelor noastre, care exercită o influent‏ă extrem de puternică nu numai asupra economiei, ci asupra lumii contemporane.

Globalizarea bancară reprezintă stadiul în care serviciile bancare au o arie de răspândire mondială, devenind universale. Serviciile bancare universale presupun armonizarea reglementtarilor bancare, secondată de ridicarea barierelor din calea unei competi‏tii deschise pe toate pietele, creșterea numărului valutelor în care operează și implantarea de sedii în străinătate.

2. Băncile multinat‏ionale

In a doua jumătate a secolului XX s-au produs schimbtari profunde în structura și activitatea sistemului bancar la scară mondială. Au continuat să existe, desigur, trăsături specifice ale sistemului bancar în fiecare t‏ară, în funct‏ie de condi‏tiile economice existente, ca și de alte elemente importante precum tradi‏ia, politica băncii centrale, apartenen‏a la gruptari regionale etc. Dar tendint‏a generală a fost aceeași pretutindeni, și anume de formare a unor centre de putere cu mare poten‏ial financiar, care caută să atragă cât mai multă clientelă și să de‏tină o pondere cât mai ridicată din piat‏ă.

Politica de control asupra schimbului monetar, men‏tinută, în majoritatea ‏ttarilor dezvoltate, până la sfârșitul deceniului 1970, a determinat o separare a activită‏tilor bancare interne de cele interna‏tionale desfășurate, în cea mai mare parte, în cadrul piet‏elor de eurodevize. Totodată, trebuie să se facă distinc‏tie între bănci multina‏tionale și bănci internat‏ionale.

Băncile multina‏tionale sunt băncile care și-au implantat sucursale și filiale în mai multe ‏ttari, activitatea transnatională depășind o pătrime din totalul activităt‏ii desfășurate. Acestea se deosebesc de băncile internat‏ionale care efectuează opera‏tiuni pentru client‏ii din diferite ‏ttari sau în diferite valute, de la sediul din ‏tara de reședin‏ă.

La începutul mileniului III, sistemul bancar se află însă în toate ‏ttarile în fa‏ta unui paradox: pe de o parte, băncile trebuie să fie tot mai mari, tot mai diversificate și să ofere o gamă crescândă de servicii pentru o concuren‏tă globală, iar, pe de altă parte, ele trebuie să fie tot mai flexibile, pentru a supraviet‏ui pe o piat‏ă aflată în continuă schimbare. In acest sens, sistemele bancare din t‏tarile dezvoltate au trecut printr-un proces de dezintermediere – adică o mai mare parte a intermedierilor financiare are loc prin titluri negociabile în loc de credite bancare. Atât entită‏tile financiare, cât și cele nefinanciare, ca și depunătorii și investitorii au avut roluri-cheie și au beneficiat de pe urma acestei transformtari. Băncile au eliminat din ce în ce mai mult riscurile financiare (mai ales riscul de credit) din bilan‏t și le-au transferat pe pia‏ta titlurilor de valoare, de exemplu prin convertirea activelor în titluri de valoare negociabile și folosind swap-uri pe rata dobânzii și alte tranzact‏ii cu instrumente derivate ca răspuns la stimulentele legale cum ar fi cerin‏tele de capital și la impulsurile interne de a îmbunătăt‏i randamentul capitalului investit pentru act‏ionari. Corpora‏tiile și guvernele au început, de asemenea, să se bazeze în mai mare măsură pe piet‏ele nat‏ionale și internat‏ionale de capital pentru a-și finan‏ta activită‏ile. In consecint‏ă, investitorii, inclusiv persoane juridice care gestionează o parte din ce în ce mai mare din finant‏ele mondiale, încearcă să-și atenueze riscurile prin diversificarea portofoliilor lor în plan interna‏tional și caută cele mai bune oportunită‏ti de investit‏ii dintr-o gamă mai largă de industrii, t‏tari și valute. Pie‏tele financiare nat‏ionale au devenit din ce în mai mult o parte integrantă a sistemului financiar global.

Centrele financiare oferă acum elemente importante precum tradit‏ia, politica băncii centrale, apartenent‏a la gruptari regionale etc. Dar tendint‏a generală a fost aceeași pretutindeni, și anume de formare a unor centre de putere cu mare poten‏tial financiar, care caută să atragă cât mai multă clientelă și să det‏ină o pondere cât mai ridicată din piat‏ă.

In primele 10 bănci globale se regăsesc cinci bănci internat‏ionale din Europa, respectiv HSBC Holdings Londra (locul 3), Credit Agricole Groupe Paris (locul5), Royal Bank of (locul 6), HBOS (locul 9) și BNP Paribas (locul 10).

Astfel, situa‏ia celor mai mari 10 bănci internat‏ionale din lume după mtarimea capitalurilor și activelor bancare la 31 decembrie 2004 este prezentată în tabelul 3.

In pofida aparen‏telor, sistemul bancar japonez a fost puternic dirijat. Până spre mijlocul anilor ’70, o legislat‏ie strictă a men‏inut sub controlul permanent al autorităt‏ilor totalitatea operatiunilor externe ale băncilor nipone, în vederea mobiliztarii la maximum a resurselor necesare unei dezvolttari economice multilaterale, cu accentul pe expansiune comercială, spre piet‏ele străine. Pentru a fi împiedicate ieșirile spre exterior de fonduri disponibile, în căutarea de plasamente mai rentabile, s-a procedat la o izolare a piet‏ei financiare japoneze de pie‏tele internationale, prin interzicerea oricăror tranzactii de capital, cu exceptia celor legate de finantarea schimburilor economice.

In anii ’80, când s-au amplificat considerabil excedentele comerciale și implicit creant‏ele asupra străinătăt‏ii, au intervenit schimbari fundamentale, adevărate muta‏ti în domeniul valutar-financiar, prin liberalizarea progresivă a mișctarilor de capital între Japonia și exterior, concomitent cu lărgirea gamei de operatiuni monetare permise băncilor, firmelor

specializate în intermedierea tranzactiilor bursiere și chiar societă‏tilor industriale și comerciale. Internat‏ionalizarea activită‏tii sistemului bancar japonez s-a materializat atât în deschiderea pietei nationale, cât mai ales în penetrarea puternică a institut‏iilor japoneze de profil pe toate pietele străine mai importante, men‏tinându-se supravegherea și interven‏tia, în anumite împrejurtari, din partea autorităt‏ilor.

Pozi‏tia internat‏ională a băncilor nipone și rezultatele pe care le-au ob‏inut în ultimele decenii nu au depins, însă, numai de mtarimea resurselor ob‏tinute, ci și de modul propriu și condi‏tiile aparte în care își organizează întreaga activitate. S-a constatat că și băncile recurg la metode similare cu acelea folosite de societă‏tile industriale din această t‏ară – în special cele din ramura electronicii – aplicând la penetrarea piet‏elor străine așa-numita „strategie a miilor de pași mărunt‏i”. Intrucât conceptual strategic fundamental este că pătrunderea și consolidarea

pe pietele internationale prezintă o mai mare important‏ă decât câștigurile imediate, băncile japoneze operează deliberat cu o rată a profitului mai redusă decât concurent‏ii din alte ‏tari, și aceasta se reflectă în costuri operationale mai scăzute, care, bineîn‏teles, atrag clientela.

Băncile japoneze au dus și o politică sus‏tinută de cumpărare a cât mai multor institut‏ii bancare situate pe cele mai importante piete, începând cu dobândirea unui pachet limitat de actiuni și ajungând la preluarea totală sub control.

In multe privint‏e institu‏tiile bancare nipone au beneficiat de un regim diferent‏iat, mai avantajos în compara‏tie cu acela al concurent‏ilor din alte ‏tari occidentale. Un exemplu îl oferă procentul reprezentat de rezervele obligatorii fată de totalul activelor constituite, care a fost permanent inferior în compara‏tie cu ‏tarile vest-europene și SUA. Pentru că, după ce au fost

elaborate sub auspiciile Băncii Reglementelor Internationale normele generale privind fondurile proprii bancare, s-a conturat o concept‏ie de aplicare diferen‏iată.

In timp ce în SUA li se cerea băncilor o proport‏ie de 6% a fondurilor proprii fat‏ă de totalul activelor, Ministerul Finan‏elor din Japonia a indicat institut‏iilor bancare din această ‏tară doar o propor‏ie de 4% cu începere din 1990.

Faptul că au constituit rezerve, precum și provizioane de risc mai scăzute decât marile bănci din alte ‏tari, precum și asumarea unor riscuri de credit mai ridicate la finantarea firmelor comerciale din ‏tara lor le-a creat gigant‏ilor bancari din Japonia dificultăt‏i crescânde în ultimii ani, reflectate tocmai în pierderea suprema‏tiei pe care o det‏ineau la finele anilor ’80. Din cauza modului în care au operat mult timp, cu un grad ridicat de expunere pe credite, soliditatea marilor bănci japoneze a început să fie pusă în discu‏tie, pornindu-se de la propor‏ia esent‏ială dintre capital și active. Pentru a schimba situat‏ia, unele dintre cele mai mari bănci japoneze au fuzionat și raportul capital/active al noilor gigant‏i apăru‏ti astfel s-a îmbunătăt‏it.

Sistemul bancar european cunoaște un proces de reducere a costurilor și de fuziuni. „Una dintre caracteristicile băncilor din Europa este marimea lor: există mai multe bănci de talie medie și pu‏tini gigant‏i.

Europa are, în medie, de 2 ori mai multe agent‏ii bancare/ locuitor decât SUA.” (Burciu et al., 1999, p. 73).

In activitatea curentă a băncilor, pornind de la cele de mici dimensiuni până la gigant‏ii cu activitate transna‏tională se utilizează și la începutul mileniului III instrumente și metode tradi‏tionale, iar regula de aur rămâne solvabilitatea băncii și profitul.

Legat de instalarea unor sisteme electronice ultraperfect‏ionate s-a enun‏tat și conceptul de „bancă globală”, angrenată concomitent în tranzactii în zeci de centre de pe toată suprafa‏ta globului.

Există și ghișee automate de bancă în măsură să efectueze la cerere, fără prezent‏a unui salariat al institut‏iei, o serie întreagă de operatiuni, în primul rând transferuri în diferite conturi, dar și să lucreze cu cecuri și titluri, să primească și să elibereze numerar, să dea anumite rela‏tii și să presteze diverse alte servicii.

Formarea infrastructurii unei „bănci globale” necesită cheltuieli foarte mari, pe care nu le pot suporta decât grupurile cele mai solide.

Pentru prelucrarea centralizată a volumului imens de operatiuni, asigurarea gamei largi de servicii și informa‏tii corespunzător cu cerint‏ele, marile bănci creează una sau mai multe entităt‏i specializate proprii, care desfășoară o activitate intensă.

Cele câteva aspecte mentionate succint anterior arată că globalizarea nu reprezintă deci doar o intent‏ie, un„proiect” al unui viitor mai mult sau mai put‏in îndepărtat, ci o realitate funct‏ională în lumea bancară contemporană, cu adânci reverbera‏tii în întreaga lume.

In cazul multor piet‏e emergente cum ar fi , Brazilia și Coreea, integrarea este de asemenea în curs, băncile urmtarind să devină mai eficiente și mai apte să facă fat‏ă șocurilor.

Procesul de integrare nu a fost limitat de granit‏ele nationale. Globalizarea a fost dominată de exploatarea potent‏ialului de creștere din economiile emergente de către grupurile bancare din ‏tarile industrializate, fapt confirmat de extinderea băncilor spaniole în

, a celor germane în Europa de Est și a celor americane în estul Asiei. Intr-un ritm oarecum mai lent, are loc integrarea internat‏ională între băncile din ‏tarile industrializate, ini‏tial sub forma aliant‏elor strategice care oferă unele dintre beneficiile diversificarii, evitându-se costurile combinarii unor culturi manageriale diferite.

Progresul tehnic și mai ales dezvoltarea impresionantă a serviciilor bancare și de brokeraj prin internet au permis globalizarii să treacă dincolo de structura proprietă‏tii conglomeratelor financiare și să afecteze pietele de retail. De fapt, numeroase bănci folosesc operatiunile online pentru a se extinde pe piet‏e străine, evitând costurile construirii unor re‏tele de filiale.

Mai mult, aliant‏ele dintre mari bănci și companii de telecomunicat‏ii sugerează faptul că, în viitor, competit‏ia pe pietele „electronice” va fi acerbă. In plus, apari‏tia băncilor virtuale și a banilor electronici a creat posibilitatea dezvoltarii institu‏itilor nonbancare care colectează fonduri și oferă credite publicului.

In toată Europa, băncile fuzionează sau formează aliant‏e la o scară tot mai largă, aceasta conducând la creșterea rentabilităt‏ii. In ultimii ani, băncile care cumulează o pătrime din valoarea de pia‏tă a băncilor europene au fost implicate în diverse tipuri de fuziuni care au vizat mai ales pietele interne. Fuziunile și preluarile de control se multiplică, dar băncile Europei par să se orienteze către o concentrare între frontiere.

Ca aspect pozitiv, fuziunile și achizit‏iile bancare, dacă sunt viabile, vor conduce la reducerea costurilor și creșterea profitabilită‏tii, atât în beneficiul clien‏ilor, cât și în cel al act‏ionarilor. Globalizarea va facilita dispersarea riscurilor bancare și va îmbunătăt‏i performan‏tele generale ale economiilor individuale prin ameliorarea alocarii resurselor.

In ceea ce privește aspectele negative, dacă integrarea merge prea departe, poate conduce la abuzuri datorate pozit‏iilor de piat‏ă dominante și la probleme de hazard moral, cum ar fi cazul în care institut‏iile sunt considerate „prea mari pentru a putea falimenta”. In plus, implicarea excesivă pe pietele străine fără o cunoaștere suficientă a condit‏iilor specifice economiei locale poate spori vulnerabilitatea băncilor individuale.

4. Zonele bancare libere

Operatiunile bancare internationale pot fi efectuate fie în ‏tara împrumutătorului, fie în ‏tara împrumutatului. Astfel, mai multe centre bancare (, , Paris, Tokio) sunt, în același timp, centre internationale.

In cazul în care împrumutătorul și împrumutatul cad de acord, operat‏iunea se poate derula într-o tert‏ă. Este cazul City-ului londonez, care continuă să joace un rol important pe pia‏ta bancară interna‏tională. In acest sens, Londra și Luxemburgul pot să fie considerate ca zone bancare libere, adică spat‏ii geografice unde autorită‏tile locale au permis dezvoltarea activităt‏ii băncilor, în condit‏iile unor „constrângeri” mai put‏ine.

O nouă zonă liberă o constituie Singapore, unde init‏iativa puterii publice locale a dorit să creeze toate condi‏tiile unei pie‏te financiare internationale. Dezvoltarea acestei zone libere a început în 1969, prin scutirea de la impozitare a veniturilor nerezidentilor det‏inători de depozite în devize străine.

Hong Kong și au profitat de dificultătile de operare datorate restric‏tiilor impuse de cadrul legislativ din Japonia. Acele bănci care aveau nevoie de o bază pentru operatiuni regionale au fost atrase către aceste centre prin pozit‏ia comercială și prin promovarea lor ca centre financiare, prin facilităt‏i acordate de guvernele acestor „state-orașe”. „Se poate sus‏tine că niciuna dintre aceste ‏tari nu a scăpat rigorilor clare ale interna‏tionalizarii din ultimul timp.

Amândouă au economii extrem de deschise, fiind centrele unor for‏te similare de integrare globală (de exemplu, în privint‏a deschiderii comerciale, în 1993, totalul importurilor și al exporturilor relative la PIB erau de 252% pentru Hong Kong, respectiv 279% pentru Singapore). Dar în una din acestea investitorii institu‏tionali au avut o participare externă egală cu zero, în timp ce în cea de-a doua aceasta era de 60%. Această diferent‏ă se poate explica prin alegerile de politici diferite. Responsabilii Fondului Central de Economii din investeau numai în active financiare interne, în timp ce managerii fondurilor din optaseră pentru o direct‏ie complet diferită” (Hirst, Thompson, 2000, p. 73).

Constituirea de zone libere s-a remarcat și în centrele offshore – așa-numitele „paradisuri fiscale”, situate, de obicei, în zone insulare (, , , Isle of Man etc.).

Apari‏tia centrelor financiare offshore a fost semnalată încât la începutul anilor 1970, crearea lor datorându-se actiunii conjugate a mai multor factori:

1.înregistrarea pe pietele financiare internationale a unor dezechilibre importante ca urmare a primului șoc petrolier. Această situat‏ie a impus dezvoltarea unor noi canale prin intermediul cărora ‏tarile exportatoare de petrol să poată investi fondurile și să finan‏eze dezechilibrele înregistrate în balan‏tele de plăt‏i ale altor ‏tari;

2) tendin‏a tot mai evidentă a institu‏tiilor financiare de a căuta o mai mare profitabilitate pe pietele euro, profitabilitate facilitată de lipsa obligativită‏tii respectarii anumitor reglementari în vigoare pe pietele interne;

3) eforturile întreprinse de unele ‏tari mici și sărace pentru înfiin‏tarea acestor centre în scopul crearii de noi locuri de muncă și facilitarii dezvoltarii economice, prin generarea de venituri.

Acești factori au condus la dezvoltarea rapidă a activităt‏ii centrelor financiare offshore, care până în 1976 a înregistrat o creștere medie anuală de 50% (raport FMI), făcând concuren‏ă directă centrelor financiare tradi‏tionale Londra și .

Aceste centre au atras sucursale ale băncilor străine, stimulate de impozite minimale, absen‏ta unei legisla‏tii sau caracterul ei permisiv. In acest mod, autorită‏tile locale au dorit să favorizeze generarea de venituri și ocuparea for‏ei de muncă.

„Deseori, băncile care operează reprezintă, de fapt, doar conturi deschise la un birou de avocatură sau un spa‏iu dotat cu un ghișeu și un telefon. Totuși, fiecare centru are sute de reprezentan‏te ale băncilor internationale sau multinationale. Motivul îl constituie faptul că aceste sedii sunt folosite de băncile multinationale ca centre de înregistrare a tranzac‏tiilor realizate în afara reglementarilor obișnuite. De exemplu, băncile din folosesc centrele offshore din Caraibe (care sunt în aceeași zonă orară) pentru a înregistra o anumită parte a tranzactiilor, cu scopul de a evita reglementarile americane și a beneficia de facilită‏i fiscale. Astfel, depozitele constituite la bănci din centrele offshore nu sunt supuse reglementtarilor americane referitoare la rezerva minimă obligatorie” (Ionescu, 2001, pp. 4-11).

Centrele offshore se caracterizează prin următoarele elemente:

_ cadrul legislativ este deosebit de permisiv (reglementtari simple în ceea ce privește transferul de bani, sistemul contabil, act‏ionari);

_ desfășurarea tranzactiilor are loc între nerezident‏i, volumul afacerilor derulate de client‏ii nereziden‏ti depășind cu mult volumul afacerilor derulate de rezident‏i;

_ volumul minim pentru constituirea unui depozit este relativ ridicat, ceea ce determină operatiuni angro;

_ confiden‏tialitatea operatiunilor și secretul bancar;

_ de regulă, facilită‏tile fiscale și legislative vizează numai afacerile internationale (astfel este evitată concuren‏a fa‏ă de firmele autohtone);

_ băncile sunt, în general, exceptate de la taxele locale sau plătesc o rată simbolică;

_ sunt utilizate adesea pentru ob‏inerea de împrumuturi în eurovalute la dobânzi mici.

Aceste trăsături caracteristice au o foarte mare important‏ă deoarece au făcut Centrele offshore extreme de atractive în întreaga lume. Dar, ca orice process contradictoriu, permisivitatea prea mare – după mul‏I specialiști chiar exagerată – a dus la „scurgerea” de mari

capitaluri din diverse ‏tari și, ceea ce este grav, la ascunderea surselor unor operatiuni financiare, monetarvalutare de mari propor‏ii. Acesta este încă un motiv ca lupta împotriva corup‏iei și a crimei organizate să fie intensificată, ceea ce ar contribui la închiderea canalelor

de drenare a fondurilor internationale și la combaterea unor îmbogă‏iri nejustificate.

Rezultă că zonele bancare libere, alături de alian‏ele bancare, reprezintă aspecte esen‏iale care exercită o mare influen‏ă asupra strategiilor și politicilor financiar-monetare, în procesul globaliztarii. De aceea, asemenea aspecte sau tendin‏e ale lumii contemporane ar putea fi omise într-o apreciere de ansamblu asupra lumii în care trăim.

Anexa 1

32002L0087

DIRECTIVA 2002/87/CE A PARLAMENTULUI EUROPEAN SI A CONSILIULUI

din 16 decembrie 2002

privind supravegherea suplimentara a institutiilor de credit, a societatilor de asigurare

si a societatilor de investitii care apartin unui conglomerat financiar si de modificare a

Directivelor 73/239/CEE, 79/267/CEE, 92/49/CEE, 92/96/CEE, 93/6/CEE si 93/22/CEE

ale Consiliului si a Directivelor 98/78/CE si 2000/12/CE ale Parlamentului European si

Consiliului

PARLAMENTUL EUROPEAN SI CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunitatii Europene, în special articolul 47 alineatul

(2),

având în vedere propunerea Comisiei1,

având în vedere avizul Comitetului Economic si Social2,

dupa consultarea Comitetului Regiunilor,

având în vedere avizul Bancii Centrale Europene3,

hotarând în conformitate cu procedura prevazuta la articolul 251 din tratat4,

întrucât:

(1) Legislatia comunitara actuala cuprinde un set complet de norme pentru organizarea

supravegherii prudentiale a institutiilor de credit, a societatilor de asigurare si a

societatilor de investitii în mod individual, precum si a supravegherii prudentiale a

institutiilor de credit, a societatilor de asigurare si a societatilor de investitii care apartin

unui grup bancar si/sau unui grup de societati de investitii sau, respectiv, unui grup de

asigurare, adica unui grup care desfasoara activitati financiare omogene.

(2) Evolutia recenta a pietelor financiare a determinat crearea unor grupuri financiare,

denumite „conglomerate financiare”, care furnizeaza produse si servicii aferente

diferitelor sectoare ale pietelor financiare mentionate anterior. Nu exista deocamdata nici

o forma de supraveghere prudentiala consolidata a institutiilor de credit, a societatilor de

asigurare si a societatilor de investitii care apartin acestui tip de conglomerate, în special

în ceea ce priveste solvabilitatea si concentrarea riscurilor la nivelul conglomeratelor,

tranzactiile în interiorul grupului, modalitatile de gestiune interna a riscurilor la nivelul

conglomeratului si onorabilitatea si competenta conducerii. Unele conglomerate

financiare se numara printre cele mai mari grupuri financiare care îsi desfasoara

1 JO C 213 E, 31.7.2001, p. 227.

2 JO C 36, 8.2.2002, p. 1.

3 JO C 271, 26.9.2001, p. 10.

4 Avizul Parlamentului European din 14 martie 2002 (nepublicat înca în Jurnalul Oficial), Pozitia comuna a

Consiliului din 12 septembrie 2002 (JO C 253 E, 22.10.2002, p. 1) si Decizia Parlamentului European din 20 noiembrie 2002 (nepublicata înca în Jurnalul Oficial).

activitatea pe pietele financiare si furnizeaza servicii la nivel mondial. Daca aceste

conglomerate si, mai exact, institutiile de credit, societatile de asigurare si societatile de

investitii care fac parte din aceste conglomerate s-ar confrunta cu dificultati financiare,

sistemul financiar ar putea fi grav afectat, cu repercusiuni negative asupra depunatorilor,

asiguratilor si investitorilor.

(3) În planul de actiune privind serviciile financiare prezentat de Comisie se enumera o serie

de actiuni necesare pentru realizarea pietei unice a serviciilor financiare si se

preconizeaza elaborarea unei legislatii prudentiale suplimentare a conglomeratelor

financiare, în vederea acoperirii lacunelor existente în prezenta legislatie sectoriala,

precum si pentru a remedia riscurile prudentiale suplimentare, astfel încât sa se asigure o

supraveghere judicioasa a grupurilor financiare care desfasoara activitati trans-sectoriale.

Un obiectiv atât de ambitios nu poate fi atins decât în etape. Una dintre aceste etape este

reprezentata de instituirea unei supravegheri suplimentare pentru institutiile de credit,

societatile de asigurare si societatile de investitii care apartin unui conglomerat financiar.

(4) Exista si alte forumuri internationale care au identificat nevoia de a elabora un regim

prudential adecvat pentru conglomeratele financiare.

(5) Pentru a fi eficienta, supravegherea suplimentara a institutiilor de credit, a societatilor de

asigurare si a societatilor de investitii care apartin unui conglomerat financiar trebuie sa

se aplice tuturor conglomeratelor care desfasoara activitati financiare trans-sectoriale

semnificative, acest lucru fiind stabilit prin atingerea anumitor praguri, indiferent de

structura lor. Supravegherea suplimentara trebuie sa cuprinda toate activitatile financiare

prevazute în legislatia financiara sectoriala, precum si toate entitatile care desfasoara

acest tip de activitati ca activitate principala, inclusiv societatile de administrare a

investitiilor.

(6) Deciziile de a nu include o anumita entitate în sfera de aplicare a supravegherii

suplimentare trebuie adoptate dupa ce s-a analizat, între altele, daca entitatea în cauza

intra sau nu sub incidenta supravegherii consolidate a grupului în conformitate cu

normele sectoriale.

(7) Autoritatile competente trebuie sa aiba posibilitatea de a evalua, la nivel consolidat,

situatia financiara a institutiilor de credit, societatilor de asigurare si societatilor de

investitii care apartin unui conglomerat financiar, mai ales în ceea ce priveste

solvabilitatea acestora (inclusiv eliminarea utilizarii suprapuse a instrumentelor de capital

propriu), concentrarile riscurilor si tranzactiile în interiorul grupului.

(8) Conglomeratele financiare sunt adeseori administrate pe baza ramurilor lor de activitate

care nu coincid pe deplin cu structurile juridice ale conglomeratului. Pentru a tine cont de

aceasta tendinta, este necesar sa se elaboreze norme privind conducerea conglomeratelor,

în special în ceea ce priveste administrarea holdingurilor financiare mixte.

(9) Toate conglomeratele financiare care fac obiectul unei supravegheri complementare

trebuie sa dispuna de un coordonator desemnat din rândul autoritatilor competente

implicate.

(10) Sarcinile de coordonator nu trebuie sa afecteze sarcinile si responsabilitatile autoritatilor

competente prevazute în normele sectoriale.

(11) Autoritatile competente implicate si, în special, coordonatorul trebuie sa dispuna de

mijloacele necesare pentru a obtine din partea entitatilor care apartin unui conglomerat

financiar sau din partea altor autoritati competente informatiile necesare în vederea

îndeplinirii misiunii lor de supraveghere suplimentara.

(12) Este vital sa se consolideze cooperarea între autoritatile care raspund de supravegherea

institutiilor de credit, a societatilor de asigurare si a societatilor de investitii, în special

prin punerea în aplicare a unor acorduri speciale de cooperare între autoritatile care

raspund de supravegherea entitatilor care fac parte din acelasi conglomerat financiar.

(13) Institutiile de credit, societatile de asigurare si societatile de investitii cu sediul în

interiorul Comunitatii pot face parte dintr-un conglomerat financiar al carui sediu se afla

în afara Comunitatii. Aceste entitati reglementate trebuie sa fie, de asemenea, supuse unui

regim de supraveghere suplimentara adecvat si echivalent care sa urmareasca aceleasi

obiective si obtinerea acelorasi rezultate ca si dispozitiile prezentei directive. În acest

scop, o importanta deosebita trebuie acordata transparentei normelor si schimbului de

informatii cu autoritatile din tarile terte cu privire la toate aspectele relevante.

(14) Nu se poate preconiza instituirea unui regim de supraveghere suplimentara echivalent si

adecvat decât daca autoritatile de supraveghere din terta în cauza au acceptat sa

colaboreze cu autoritatile competente implicate în ceea ce priveste metodele de

desfasurare a unei supravegheri suplimentare asupra entitatilor reglementate din cadrul

unui conglomerat financiar, precum si obiectivele care trebuie atinse în acest scop.

(15) Prezenta directiva nu impune autoritatilor competente obligatia de a divulga Comitetului

pentru conglomerate financiare informatii care fac obiectul obligatiei de confidentialitate

în temeiul prezentei directive sau al altor directive sectoriale.

(16) Având în vedere faptul ca obiectivul actiunii preconizate, anume stabilirea de norme

privind supravegherea prudentiala a institutiilor de credit, a societatilor de asigurare si a

societatilor de investitii care apartin unui conglomerat financiar, nu se poate realiza în

mod satisfacator de catre statele membre si, în consecinta, având în vedere amploarea si

efectele actiunii preconizate, aceasta poate fi realizata mai bine la nivel comunitar,

Comunitatea poate lua masuri în acest sens, în conformitate cu principiul subsidiaritatii

consacrat la articolul 5 din Tratat. Conform principiului proportionalitatii prevazut la

articolul mentionat anterior, prezenta directiva nu depaseste ceea ce este necesar pentru

atingerea acestui obiectiv. Având în vedere faptul ca prezenta directiva stabileste norme

minime, statele membre pot adopta norme mai stricte.

(17) Prezenta directiva respecta drepturile fundamentale si principiile enuntate în Carta

drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

(18) Este necesar sa se adopte masurile care se impun pentru punerea în aplicare a prezentei

directive în conformitate cu Decizia 1999/468/CE a Consiliului din 28 iunie 1999 de

stabilire a procedurilor pentru exercitarea competentelor de punere în aplicare conferite

Comisiei1.

(19) Pot fi necesare ocazional orientari tehnice si masuri de punere în aplicare cu privire la

normele prevazute în prezenta directiva pentru a reflecta noile evolutii de pe pietele

financiare. Astfel, Comisia trebuie sa aiba competenta de a adopta masuri de punere în

1 JO L 184, 17.7.1999, p. 23.

aplicare, cu conditia ca acestea sa nu modifice elementele esentiale ale prezentei

directive.

(20) Normele sectoriale în vigoare privind institutiile de credit, societatile de asigurare si

societatile de investitii trebuie completate într-o masura minima, mai ales pentru a evita

arbitrajul de reglementare între normele sectoriale si normele privind conglomeratele

financiare. În consecinta, este necesar sa se modifice prima directiva 73/239/CEE a

Consiliului din 24 iulie 1973 de coordonare a actelor cu putere de lege si a actelor

administrative privind initierea si exercitarea activitatii de asigurare directa, alta decât

asigurarea de viata1, prima directiva 79/267/CEE a Consiliului din 5 martie 1979 de

coordonare a actelor cu putere de lege si a actelor administrative privind initierea si

exercitarea activitatii de asigurare directa de viata2, Directiva 92/49/CEE a Consiliului

din 18 iunie 1992 de coordonare a actelor cu putere de lege si a actelor administrative

privind asigurarea directa, alta decât asigurarea de viata (a treia directiva privind

„asigurarea generala”)3, Directiva 92/96/CEE a Consiliului din 10 noiembrie 1992 de

coordonare a actelor cu putere de lege si a actelor administrative privind asigurarea

directa de viata (a treia directiva privind asigurarea de viata)4, Directiva 93/6/CEE a

Consiliului din 15 martie 1993 privind rata de adecvare a capitalului propriu al

societatilor de investitii si al institutiilor de credit5, Directiva 93/22/CEE a Consiliului din

10 mai 1993 privind serviciile de investitii în domeniul valorilor mobiliare6, precum si

Directiva 98/78/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 27 octombrie 1998

privind supravegherea suplimentara a societatilor de asigurare care fac parte dintr-un

grup de asigurare7 si Directiva 2000/12/CE a Parlamentului European si a Consiliului din

20 martie 2000 privind initierea si exercitarea activitatii institutiilor de credit8. Cu toate

acestea, obiectivul de armonizare si mai aprofundata nu se poate realiza decât în etape si

trebuie sa se bazeze pe analize prudente.

(21) Pentru a stabili daca va fi necesar sa se recurga eventual la o armonizare privind

tratamentul aplicat societatilor de administrare a investitiilor din perspectiva normelor

sectoriale si sa se realizeze pregatirea acesteia, Comisia trebuie sa elaboreze un raport

privind practicile statelor membre în acest domeniu,

ADOPTA PREZENTA DIRECTIVA:

CAPITOLUL I

OBIECTIV SI DEFINITII

Articolul 1

1 JO L 228, 16.8.1973, p. 3. Directiva modificata ultima data de Directiva 2002/13/CE a Parlamentului European

si a Consiliului (JO L 77, 20.3.2002, p. 17).

2 JO L 63, 13.3.1979, p. 1. Directiva modificata ultima data de Directiva 2002/12/CE a Parlamentului European

si a Consiliului (JO L 77, 20.3.2002, p. 11).

3 JO L 228, 11.8.1992, p. 1. Directiva modificata ultima data de Directiva 2000/64/CE a Parlamentului European

si a Consiliului (JO L 290, 17.11.2000, p. 27).

4 JO L 360, 9.12.1992, p. 1. Directiva modificata ultima data de Directiva 2000/64/CE.

5 JO L 141, 11.6.1993, p. 1. Directiva modificata ultima data de Directiva 98/33/CE a Parlamentului European si

a Consiliului (JO L 204, 21.7.1998, p. 29).

6 JO L 141, 11.6.1993, p. 27. Directiva modificata ultima data de Directiva 2000/64/CE.

7 JO L 330, 5.12.1998, p. 1.

8 JO L 126, 26.5.2000, p. 1. Directiva modificata de Directiva 2000/28/CE (JO L 275, 27.10.2000, p. 37).

Obiectiv

Prezenta directiva stabileste normele pentru organizarea supravegherii suplimentare a

entitatilor reglementate care au obtinut o autorizatie în conformitate cu articolul 6 din

Directiva 73/239/CEE, articolul 6 din Directiva 79/267/CEE, articolul 3 alineatul (1) din

Directiva 93/22/CEE sau articolul 4 din Directiva 2000/12/CE si care apartin unui

conglomerat financiar. De asemenea, prezenta directiva modifica normele sectoriale

corespondente aplicabile entitatilor reglementate de directivele mentionate anterior.

Articolul 2

Definitii

În sensul prezentei directive:

1. „institutie de credit” înseamna o institutie de credit în sensul articolului 1 alineatul (1) al

doilea paragraf din Directiva 2000/12/CE;

2. „societate de asigurare” înseamna o societate de asigurare în sensul articolului 6 din

Directiva 73/239/CEE, al articolului 6 din Directiva 79/267/CEE sau al articolului 1

litera (b) din Directiva 98/78/CE;

3. „societate de investitii” înseamna o societate de investitii în sensul articolului 1 alineatul

(2) din Directiva 93/22/CEE; prezenta definitie cuprinde societatile mentionate în

articolul 2 alineatul (4) din Directiva 93/6/CEE;

4. „entitate reglementata” înseamna o institutie de credit, o societate de asigurare sau o

societate de investitii;

5. „societate de administrare a investitiilor” înseamna o societate de administrare în sensul

articolului 1a alineatul (2) din Directiva 85/611/CEE a Consiliului din 20 decembrie

1985 de coordonare a actelor cu putere de lege si a actelor administrative privind

anumite organisme de plasament colectiv în valori mobiliare (OPCVM)1, precum si o

societate al carui sediu social se afla în afara Comunitatii si care ar avea nevoie de o

autorizatie în conformitate cu articolul 5 alineatul (1) din directiva mentionata anterior

daca sediul sau social s-ar afla în interiorul Comunitatii;

6. „societate de reasigurare” înseamna o societate de reasigurare în sensul articolului 1

litera (c) din Directiva 98/78/CE;

7. „norme sectoriale” înseamna legislatia comunitara privind supravegherea prudentiala a

entitatilor reglementate, în special dispozitiile prevazute în Directivele 73/239/CEE,

79/267/CEE, 98/78/CE, 93/6/CEE, 93/22/CEE si 2002/12/CE;

8. „sector financiar” înseamna un sector format din una sau mai multe dintre entitatile

mentionate în continuare:

(a) o institutie de credit, o institutie financiara sau o societate de servicii bancare

auxiliare în sensul articolului 1 punctele 5 si 23 din Directiva 2002/12/CE (sectorul

bancar);

1 JO L 375, 31.12.1985, p. 3. Directiva modificata ultima data de Directiva 2001/108/CE a Parlamentului

European si a Consiliului (JO L 41, 13.2.2002, p. 35).

(b) o societate de asigurare, o societate de reasigurare sau un holding de asigurare în

sensul articolului 1 litera (i) din Directiva 98/78/CE (sectorul asigurarilor);

(c) o societate de investitii sau o institutie financiara în sensul articolului 2 punctul 7 din

Directiva 93/6/CEE (sectorul serviciilor de investitii);

(d) un holding financiar mixt;

9. „societate mama” înseamna o societate mama în sensul articolului 1 din a saptea

directiva a Consiliului 83/349/CEE din 13 iunie 1983 privind conturile consolidate1 sau

orice societate care, în opinia autoritatilor competente, exercita efectiv o influenta

dominanta asupra unei alte societati;

10. „filiala” înseamna o filiala în sensul articolului 1 din Directiva 83/349/CEE sau orice

societate asupra careia, în opinia autoritatilor competente, o societate mama exercita

efectiv o influenta dominanta; toate filialele unei filiale se considera de asemenea filiale

ale societatii mama;

11. „participatie” înseamna o participatie în sensul articolului 17 prima teza din a patra

directiva 78/660/CEE a Consiliului din 25 iulie 1978 privind conturile anuale ale

anumitor tipuri de societati2 sau detinerea, în mod direct sau indirect, a cel putin 20%

din drepturile de vot sau din capitalul unei societati;

12. „grup” înseamna un grup de societati format dintr-o societate mama, filialele acesteia si

entitati în cadrul carora societatea mama sau filialele acesteia detin o participatie,

precum si societatile între care exista o relatie în sensul articolului 12 alineatul (1) din

Directiva 83/349/CEE;

13. „legaturi strânse” desemneaza situatia în care doua sau mai multe persoane fizice sau

juridice sunt legate prin:

(a) o „participatie”, adica detin, în mod direct sau prin intermediul unui control, 20%

sau mai mult din drepturile de vot sau din capitalul unei societati, sau

(b) un „control”, adica relatia dintre o societate mama si o filiala, în toate cazurile

mentionate la articolul 1 alineatele (1) si (2) din Directiva 83/349/CEE, sau o relatie

similara între orice persoana fizica sau juridica si o societate; orice filiala a unei

filiale se considera de asemenea ca fiind o filiala a societatii mama care conduce

societatile în cauza.

O situatie în care doua sau mai multe persoane fizice sau juridice sunt legate în mod

permanent de una si aceeasi persoana printr-o relatie de control se considera, de

asemenea, ca determinând o legatura strânsa între persoanele respective;

14. „conglomerat financiar” înseamna un grup care, sub rezerva articolului 3, îndeplineste

urmatoarele conditii:

1 JO L 193, 18.7.1983, p. 1. Directiva modificata ultima data de Directiva 2001/65/CE a Parlamentului European

si a Consiliului (JO L 283, 27.10.2001, p. 28).

2 JO L 222, 14.8.1978, p. 11. Directiva modificata ultima data de Directiva 2001/65/CE.

(a) o entitate reglementata în sensul articolului 1 se afla la conducerea grupului sau cel

putin una dintre filialele grupului este o entitate reglementata în sensul articolului

1;

(b) daca o entitate reglementata în sensul articolului 1 este la conducerea grupului,

aceasta este fie societatea mama a unei entitati din sectorul financiar, fie o entitate

care detine o participatie într-o entitate din sectorul financiar, fie o entitate legata

de o entitate din sectorul financiar printr-o relatie în sensul articolului 12 alineatul

(1) din Directiva 83/349/CEE;

(c) daca la conducerea grupului nu se afla o entitate reglementata în sensul articolului

1, activitatile grupului se desfasoara în principal în sectorul financiar în sensul

articolului 3 alineatul (1);

(d) cel putin una dintre entitatile grupului apartine sectorului asigurarilor si cel putin o

entitate apartine sectorului bancar sau sectorului de servicii de investitii;

(e) activitatile consolidate si/sau agregate ale entitatilor grupului în sectorul

asigurarilor si activitatile consolidate si/sau agregate ale entitatilor în sectorul

bancar si în sectorul serviciilor de investitii sunt semnificative în sensul articolului

3 alineatul (2) sau (3).

Orice sub-grup al unui grup în sensul punctului 12 care îndeplineste criteriile prevazute

la prezentul punct se considera a fi un conglomerat financiar.

15. „holding financiar mixt” înseamna o societate mama diferita de o entitate reglementata,

care, împreuna cu filialele sale, dintre care cel putin una este o entitate reglementata cu

sediul social în interiorul Comunitatii Europene, si cu alte entitati, constituie un

conglomerat financiar;

16. „autoritati competente” înseamna autoritatile nationale ale statelor membre care dispun

de competenta legala sau de reglementare necesara pentru a supraveghea institutiile de

credit si/sau societatile de asigurare si/sau societatile de investitii, în mod individual sau

la nivelul întregului grup;

17. „autoritati competente implicate” înseamna:

(a) autoritatile competente din statele membre care raspund de supravegherea

sectoriala consolidata a entitatilor reglementate care apartin unui conglomerat

financiar;

(b) coordonatorul desemnat conform articolului 10, daca acesta este diferit de

autoritatile mentionate la litera (a);

(c) celelalte autoritati competente implicate, daca autoritatile mentionate la literele (a)

si (b) considera acest lucru oportun; aceasta opinie depinde în mod special de cota

de piata detinuta de entitatile reglementate din cadrul conglomeratului în celelalte

state membre, în special daca aceasta cota este mai mare de 5%, precum si de

importanta în cadrul conglomeratului a oricarei entitati reglementate cu sediul în

alt stat membru;

18. „tranzactii în interiorul grupului” înseamna toate tranzactiile în cadrul carora o entitate

reglementata care apartine unui conglomerat financiar recurge direct sau indirect la alte

societati din cadrul aceluiasi grup sau la orice persoana fizica sau juridica ce are legaturi

strânse cu societatile din cadrul acestui grup în vederea îndeplinirii unei obligatii de

natura contractuala sau nu, cu titlu oneros sau nu;

19. „concentrare a riscurilor” înseamna orice expunere care implica un potential de pierdere

asumat de entitatile care apartin unui conglomerat financiar, din momentul în care o

astfel de expunere este suficient de semnificativa pentru a compromite solvabilitatea sau

situatia financiara generala a entitatilor reglementate care apartin conglomeratului

mentionat; o astfel de expunere poate fi determinata de riscurile de contrapartida/ de

credit, de investitii, de asigurare sau de piata, precum si de alte riscuri, sau de o

combinatie sau interactiune a riscurilor mentionate.

Articolul 3

Praguri pentru identificarea conglomeratelor financiare

(1) Se considera ca activitatile unui grup se desfasoara în principal în sectorul financiar în

sensul articolului 2 punctul 14 litera (c) daca raportul dintre totalul bilantului entitatilor din

sectorul financiar reglementate si nereglementate din cadrul grupului în ansamblul sau si,

respectiv, totalul bilantului grupului este mai mare de 40%.

(2) Se considera ca activitatile diferitelor sectoare financiare sunt semnificative în sensul

articolului 2 punctul 14 litera (e), pentru fiecare sector financiar în parte, daca valoarea medie

a raportului dintre totalul bilantului sectorului financiar în cauza si totalul bilantului entitatilor

din sectorul financiar al grupului si valoarea medie a raportului dintre cerintele de

solvabilitate ale aceluiasi sector financiar si cerinta de solvabilitate totala a entitatilor din

sectorul financiar al grupului depasesc 10%.

În sensul prezentei directive, sectorul financiar cel mai putin important în cadrul unui

conglomerat financiar este cel care prezinta media cea mai scazuta, iar sectorul financiar cel

mai important în cadrul unui conglomerat financiar este cel care prezinta media cea mai

ridicata. În scopul calcularii mediei si pentru a determina care este sectorul financiar cel mai

putin important si care este sectorul financiar cel mai important, sectorul bancar si cel al

serviciilor de investitii sunt luate în considerare împreuna.

(3) Se considera, de asemenea, ca activitatile trans-sectoriale sunt importante în sensul

articolului 2 punctul 14 litera (e) daca totalul bilantului sectorului financiar cel mai putin

important în cadrul grupului este mai mare de 6 miliarde euro. Daca grupul nu atinge pragul

mentionat la alineatul (2), autoritatile competente implicate pot decide de comun acord sa nu

mai considere grupul un conglomerat financiar sau sa nu aplice dispozitiile articolelor 7, 8 sau

9 daca considera ca includerea grupului în sfera de aplicare a prezentei directive sau aplicarea

dispozitiilor mentionate anterior nu sunt necesare sau ar fi inoportune sau ar deveni o sursa de

confuzie având în vedere obiectivele supravegherii suplimentare, luând în considerare, de

exemplu, aspectele urmatoare:

(a) dimensiunea relativa a sectorului sau financiar cel mai putin important, calculata fie ca

medie, conform alineatului (2), fie ca total al bilantului sau ca cerinta de solvabilitate în

acest sector financiar, sa nu depaseasca 5%, sau

(b) cota de piata, calculata ca total al bilantului în sectorul bancar sau în cel al serviciilor de

investitii si ca prime brute emise în sectorul asigurarilor, sa nu depaseasca 5% în nici un

stat membru.

Deciziile luate în conformitate cu prezentul alineat se notifica celorlalte autoritati competente

implicate.

(4) În sensul aplicarii alineatelor (1), (2) si (3), autoritatile competente implicate pot, de

comun acord:

(a) sa excluda o entitate de la calcularea rapoartelor, în cazurile mentionate la articolul 6

alineatul (5);

(b) sa ia în considerare respectarea pragurilor prevazute la alineatele (1) si (2) timp de trei

ani consecutivi pentru a evita schimbarile bruste de regim si sa nu ia în considerare

respectarea acestor praguri în cazul unor modificari considerabile în structura grupului.

Daca un conglomerat financiar a fost identificat în conformitate cu alineatele (1), (2) si (3),

deciziile mentionate în primul paragraf din prezentul alineat se iau pe baza unei propuneri

înaintate de coordonatorul conglomeratului financiar în cauza.

(5) În sensul aplicarii alineatelor (1) si (2), autoritatile competente implicate pot, în cazuri

exceptionale si de comun acord, sa înlocuiasca criteriul bazat pe totalul bilantului cu una sau

ambele variabile urmatoare sau sa integreze una sau ambele variabile, daca autoritatile

considera ca acestea prezinta un interes deosebit în scopul supravegherii suplimentare în

temeiul prezentei directive: structura veniturilor, activitatile în afara bilantului.

(6) În sensul aplicarii alineatelor (1) si (2), daca rapoartele care sunt mentionate în aceste

alineate scad sub nivelul de 40% si, respectiv, 10% pentru conglomeratele care fac deja

obiectul supravegherii suplimentare, se aplica un raport mai mic stabilit la 35% si, respectiv,

8% pe parcursul celor trei ani urmatori, pentru a evita schimbari bruste de regim.

În mod similar, în sensul aplicarii alineatului (3), daca totalul bilantului sectorului financiar

cel mai putin important în cadrul grupului scade sub 6 miliarde euro pentru conglomeratele

care fac deja obiectul supravegherii suplimentare, un prag inferior stabilit la 5 miliarde euro se

aplica pe parcursul celor trei ani urmatori, pentru a evita schimbari bruste de regim.

Pe parcursul perioadei mentionate în prezentul alineat, cu acordul celorlalte autoritati

competente implicate, coordonatorul poate decide ca rapoartele sau sumele mai mici

mentionate în prezentul alineat sa nu mai fie aplicabile.

(7) Calculele privind bilantul mentionate în prezentul articol se efectueaza pe baza totalului

bilantului agregat al entitatilor din cadrul grupului, conform conturilor anuale ale acestora. În

scopul efectuarii acestor calcule, societatile în cadrul carora se detine o participatie sunt luate

în considerare pâna la nivelul sumei din totalul bilantului care corespunde cotei proportionale

agregate detinuta de grup. Totusi, daca sunt disponibile conturi consolidate, acestea se

utilizeaza în locul conturilor agregate.

Cerintele de solvabilitate mentionate la alineatele (2) si (3) se determina în conformitate cu

dispozitiile normelor sectoriale relevante.

Articolul 4

Identificarea unui conglomerat financiar

(1) Autoritatile competente care au autorizat entitati reglementate identifica, în temeiul

articolelor 2, 3 si 5, orice grup care intra în sfera de aplicare a prezentei directive.

În acest scop:

autoritatile competente care au autorizat entitati reglementate care apartin grupului

colaboreaza strâns între ele, daca este cazul,

daca o autoritate competenta considera ca o entitate reglementata autorizata de

autoritatea competenta mentionata apartine unui grup care poate fi un conglomerat

financiar, dar care nu a fost înca identificat în conformitate cu prezenta directiva, aceasta

îsi prezinta opinia celorlalte autoritati competente implicate.

(2) Coordonatorul desemnat conform articolului 10 informeaza societatea mama care se

afla la conducerea grupului sau, în absenta unei societati mama, entitatea reglementata care

prezinta bilantul total cel mai ridicat în sectorul financiar cel mai important al grupului, cu

privire la faptul ca grupul a fost identificat ca fiind un conglomerat financiar, precum si cu

privire la desemnarea coordonatorului. Coordonatorul informeaza în acest sens si autoritatile

competente care au autorizat entitatile reglementate din cadrul grupului si autoritatile

competente ale statului membru în care îsi are sediul social holdingul financiar mixt, precum

si Comisia.

CAPITOLUL II

SUPRAVEGHEREA SUPLIMENTARA

SECTIUNEA I

SFERA DE APLICARE

Articolul 5

Sfera de aplicare a supravegherii suplimentare a entitatilor reglementate mentionate la

articolul 1

(1) Fara sa aduca atingere dispozitiilor în materie de supraveghere prevazute în normele

sectoriale, statele membre iau masurile necesare pentru ca entitatile reglementate prevazute la

articolul 1 sa faca obiectul unei supravegheri suplimentare, în masura si în conformitate cu

modalitatile prevazute în prezenta directiva.

(2) Entitatile reglementate mentionate în continuare fac obiectul unei supravegheri

suplimentare la nivelul conglomeratului financiar, conform articolelor 6 – 17:

(a) orice entitate reglementata care se afla la conducerea unui conglomerat financiar;

(b) orice societate reglementata a carei societate mama este un holding financiar mixt cu

sediul social în interiorul Comunitatii;

(c) orice entitate reglementata asociata unei alte entitati din sectorul financiar prin relatii de

tipul celor mentionate la articolul 12 alineatul (1) din Directiva 83/349/CEE.

Daca un conglomerat financiar este un subgrup al unui alt conglomerat financiar care

îndeplineste criteriile prevazute în primul paragraf, statele membre pot aplica articolele 6 – 17

numai entitatilor reglementate din al doilea conglomerat financiar, iar orice trimitere din

prezenta directiva la termenul „grup” si „conglomerat financiar” se interpreteaza în acest caz

ca o trimitere la al doilea conglomerat.

(3) Orice entitate reglementata care nu face obiectul supravegherii suplimentare în temeiul

alineatului (2), a carei societate mama este o entitate reglementata sau un holding financiar

mixt al carui sediu social se afla în afara Comunitatii face obiectul unei supravegheri

suplimentare la nivelul conglomeratului financiar în masura si în conformitate cu modalitatile

prevazute la articolul 18.

(4) Daca anumite persoane detin o participatie într-una sau mai multe entitati reglementate

sau sunt asociate prin participatie cu aceste entitati sau exercita asupra acestora o influenta

considerabila fara a detine o participatie sau fara a avea vreo legatura de participatie cu

acestea, în afara de cazurile prevazute la alineatele (2) si (3), autoritatile competente implicate

determina de comun acord si în conformitate cu legislatia nationala daca si în ce masura

trebuie sa se efectueze o supraveghere suplimentara a entitatilor reglementate ca si cum

acestea ar constitui un conglomerat financiar.

Pentru a aplica o astfel de supraveghere suplimentara, cel putin una dintre entitati trebuie sa

fie o entitate reglementata mentionata la articolul 1, iar conditiile prevazute la articolul 2

punctul 14 literele (d) si (e) trebuie sa fie îndeplinite. Autoritatile competente implicate iau

decizia tinând cont de obiectivele supravegherii suplimentare definite în prezenta directiva.

În sensul aplicarii dispozitiilor primului paragraf „grupurilor cooperative”, autoritatile

competente trebuie sa ia în considerare angajamentul financiar public contractat de aceste

grupuri fata de alte entitati financiare.

(5) Fara a se aduce atingere articolului 13, exercitarea supravegherii suplimentare la nivelul

conglomeratului financiar nu implica în nici un caz obligatia autoritatilor competente de a

exercita o supraveghere individuala asupra holdingurilor financiare mixte, asupra entitatilor

reglementate din tari terte care apartin unui conglomerat financiar sau asupra entitatilor

nereglementate care apartin unui conglomerat financiar.

SECTIUNEA 2

SITUATIA FINANCIARA

Articolul 6

Rata de adecvare a capitalului propriu

(1) Fara a se aduce atingere normelor sectoriale, se exercita o supraveghere suplimentara cu

privire la rata de adecvare a capitalului entitatilor reglementate care apartin unui conglomerat

financiar, în conformitate cu normele prevazute în prezentul capitol sectiunea 3 articolul 9

alineatele (2) – (5) si în anexa I.

(2) Statele membre impun entitatilor reglementate care apartin unui conglomerat financiar

sa se asigure ca dispun, la nivelul conglomeratului financiar, de capital propriu care sa fie

întotdeauna cel putin echivalent cu cerintele în ceea ce priveste rata de adecvare a capitalului

propriu determinate conform anexei I.

De asemenea, statele membre solicita ca entitatile reglementate sa puna în aplicare o politica

corespunzatoare în ceea ce priveste rata de adecvare a capitalului propriu la nivelul

conglomeratului financiar.

Cerintele mentionate în primul si al doilea paragraf fac obiectul unui control prudential

exercitat de coordonator în conformitate cu sectiunea 3 din prezentul capitol.

Coordonatorul se asigura ca calculul mentionat în primul paragraf se efectueaza cel putin o

data pe an, fie de catre entitatile reglementate, fie de catre holdingul financiar mixt.

Rezultatele calculului si datele relevante pe care acesta se bazeaza sunt înaintate

coordonatorului de catre entitatea reglementata în sensul articolului 1 care conduce

conglomeratul financiar sau, daca acesta nu are la conducere o entitate reglementata în sensul

articolului 1, de catre holdingul financiar mixt sau de catre entitatea reglementata din cadrul

conglomeratului financiar identificata de coordonator dupa consultarea celorlalte autoritati

competente implicate si a conglomeratului financiar.

(3) Pentru a determina cerintele privind rata de adecvare a capitalului propriu mentionata la

alineatul (2) primul paragraf, entitatile mentionate în continuare sunt cuprinse în sfera de

aplicare a supravegherii suplimentare în modul si în masura stabilite în anexa I:

(a) o institutie de credit, o institutie financiara sau o societate de servicii bancare auxiliare în

sensul articolului 1 punctele 5 si 23 din Directiva 2000/12/CE;

(b) o societate de asigurare, o societate de reasigurare sau un holding financiar în sensul

articolului 1 litera (i) din Directiva 98/78/CE;

(c) o societate de investitii sau o institutie financiara în sensul articolului 2 punctul 7 din

Directiva 93/6/CEE;

(d) un holding financiar mixt.

(4) Daca se calculeaza, conform metodei nr. 1 (consolidare contabila) prevazuta în anexa I,

cerintele suplimentare în ceea ce priveste rata de adecvare a capitalului propriu al unui

conglomerat financiar, capitalul propriu si cerinta de solvabilitate pentru entitatile din cadrul

grupului se calculeaza aplicând normele sectoriale corespondente privind modul de realizare

si amploarea consolidarii, prevazute în mod specific la articolul 54 din Directiva 2000/12/CE

si în anexa I punctul 1 partea B din Directiva 98/78/CE.

Daca se aplica metoda nr. 2 (deducere si agregare) sau metoda nr. 3 (valoare

contabila/deducerea unei cerinte) prevazute în anexa I, la efectuarea calcului se ia în

considerare cota proportionala detinuta de societatea mama sau de societatea care detine o

participatie într-o alta entitate din cadrul grupului. Prin „cota proportionala” se întelege partea

din capitalul subscris care este detinuta direct sau indirect de societate.

(5) Coordonatorul poate decide sa nu includa o anumita entitate la calcularea cerintelor

suplimentare în ceea ce priveste rata de adecvare a capitalului propriu în urmatoarele cazuri:

(a) daca entitatea se afla într-o terta sau daca exista obstacole de natura juridica ce

împiedica transferul informatiilor necesare, fara a se aduce atingere normelor sectoriale

care obliga autoritatile competente sa refuze autorizarea atunci când exista obstacole în

exercitarea efectiva a functiei lor de supraveghere;

(b) daca entitatea are o importanta neglijabila din perspectiva obiectivelor urmarite de

supravegherea suplimentara a entitatilor reglementate care apartin unui conglomerat

financiar;

(c) daca includerea acesteia este inoportuna sau poate determina o confuzie din perspectiva

obiectivelor urmarite de supravegherea suplimentara.

Totusi, daca mai multe entitati ar urma sa fie excluse în temeiul primului paragraf litera (b),

acestea trebuie incluse daca, în mod colectiv, ele prezinta o importanta care nu este de

neglijat.

În cazul mentionat în primul paragraf litera (c), coordonatorul consulta, cu exceptia cazurilor

de urgenta, celelalte autoritati competente implicate înainte de a adopta o decizie.

Daca coordonatorul nu include o entitate reglementata în calcul într-unul din cazurile

mentionate în primul paragraf literele (b) si (c), autoritatile competente din statul membru în

care entitatea îsi are sediul pot solicita entitatii care se afla la conducerea conglomeratului

financiar sa furnizeze informatii care sa faciliteze supravegherea entitatii reglementate în

cauza.

Articolul 7

Concentrarea riscurilor

(1) Fara a se aduce atingere normelor sectoriale, supravegherea suplimentara privind

concentrarea riscurilor entitatilor reglementate care apartin unui conglomerat financiar se

exercita în conformitate cu normele prevazute în prezentul capitol sectiunea 3 articolul 9

alineatele (2) – (4) si în anexa II.

(2) Statele membre le solicita entitatilor reglementate sau holdingurilor financiare mixte sa

notifice coordonatorului, periodic si cel putin o data pe an, orice concentrare semnificativa a

riscurilor la nivelul conglomeratului financiar, în conformitate cu normele prevazute în

prezentul articol si în anexa II. Informatiile necesare sunt înaintate coordonatorului de catre

entitatea reglementata în sensul articolului 1 care se afla la conducerea conglomeratului

financiar sau, daca la conducerea acestuia nu se afla o entitate reglementata în sensul

articolului 1, de catre holdingul financiar mixt sau de catre entitatea reglementata din cadrul

conglomeratului financiar identificata de coordonator dupa consultarea celorlalte autoritati

competente implicate si a conglomeratului financiar.

Aceste concentrari ale riscurilor fac obiectul unui control prudential exercitat de coordonator.

(3) Pâna la realizarea unei coordonari ulterioare a legislatiei comunitare, statele membre pot

stabili limite cantitative pentru orice concentrare a riscurilor la nivelul conglomeratului

financiar sau pot abilita autoritatile competente sa stabileasca limite cantitative sau sa ia alte

masuri prudentiale care sa permita atingerea obiectivelor urmarite de supravegherea

suplimentara.

(4) Daca un conglomerat financiar este condus de un holding financiar mixt, normele

sectoriale privind concentrarea riscurilor aplicabile sectorului financiar cel mai important în

cadrul conglomeratului financiar, în masura în care acestea exista, se aplica întregului sector

în cauza, inclusiv holdingului financiar mixt.

Articolul 8

Tranzactiile în interiorul grupului

(1) Fara a se aduce atingere normelor sectoriale, se exercita o supraveghere suplimentara

privind tranzactiile în interiorul grupului realizate de entitatile reglementate care apartin unui

conglomerat financiar, în conformitate cu normele prevazute în prezentul capitol sectiunea 3

articolul 9 alineatele (2) – (4) si în anexa II.

(2) Statele membre solicita entitatilor reglementate sau holdingurilor financiare mixte sa

notifice coordonatorului, periodic si cel putin o data pe an, orice tranzactie semnificativa în

interiorul grupului realizata de entitatile reglementate în cadrul conglomeratului financiar, în

conformitate cu normele prevazute în prezentul articol si în anexa II. În masura în care

pragurile mentionate în anexa II primul paragraf ultima teza nu au fost stabilite, se considera

ca o tranzactie în cadrul grupului este semnificativa daca valoarea acesteia depaseste cel putin

5% din valoarea totala a cerintelor privind rata de adecvare a capitalului propriu la nivelul

unui conglomerat financiar.

Informatiile necesare sunt înaintate coordonatorului de catre entitatea reglementata în sensul

articolului 1 care se afla la conducerea conglomeratului financiar sau, daca la conducerea

acestuia nu se afla o entitate reglementata în sensul articolului 1, de catre holdingul financiar

mixt sau de catre entitatea reglementata din cadrul conglomeratului financiar identificata de

coordonator dupa consultarea celorlalte autoritati competente implicate si a conglomeratului

financiar.

Aceste tranzactii în interiorul grupului fac obiectul unui control prudential exercitat de

coordonatorul care raspunde de supravegherea suplimentara, în conformitate cu sectiunea 3

din prezentul capitol.

(3) În asteptarea unei coordonari ulterioare a legislatiei comunitare, statele membre pot

stabili limite cantitative, precum si cerinte calitative privind tranzactiile în interiorul grupului

realizate de entitatile reglementate din cadrul unui conglomerat financiar sau pot acorda

autoritatilor competente autoritatea de a stabili limite cantitative sau cerinte calitative sau de a

lua alte masuri prudentiale care sa permita atingerea obiectivelor urmarite de supravegherea

suplimentara.

(4) Daca un conglomerat financiar este condus de un holding financiar mixt, normele

sectoriale privind tranzactiile din interiorul grupului aplicabile sectorului financiar cel mai

important în cadrul conglomeratului financiar se aplica întregului sector vizat, inclusiv

holdingului financiar mixt.

Articolul 9

Sisteme de control intern si proceduri de gestionare a riscurilor

(1) Statele membre le impun entitatilor reglementate sa detina, la nivelul conglomeratului

financiar, proceduri de gestionare a riscurilor, precum si sisteme corespunzatoare de control

intern, inclusiv proceduri administrative si contabile sanatoase.

(2) Procedurile de gestionare a riscurilor cuprind:

(a) o gestiune sanatoasa si o buna conducere a activitatilor, inclusiv aprobarea si analiza

periodica a strategiilor si politicilor, pentru totalitatea riscurilor asumate, de catre

organele de conducere corespunzatoare la nivelul conglomeratului financiar;

(b) politici corespunzatoare în ceea ce priveste rata de adecvare a capitalului propriu pentru

a anticipa impactul strategiilor de dezvoltare asupra profilului riscurilor si asupra

cerintelor privind capitalul propriu stabilite în conformitate cu articolul 6 si anexa I;

(c) proceduri adecvate care sa garanteze faptul ca sistemele de supraveghere a riscurilor sunt

adaptate organizatiei si ca se iau toate masurile pentru ca sistemele puse în aplicare în

cadrul fiecarei societati care face obiectul supravegherii suplimentare sa fie coerente,

astfel încât riscurile sa poata fi masurate, supravegheate si tinute sub control la nivelul

conglomeratului financiar.

(3) Sistemele de control intern cuprind:

(a) sisteme corespunzatoare în ceea ce priveste rata de adecvare a capitalului propriu care sa

permita identificarea si masurarea tuturor riscurilor importante asumate, precum si

stabilirea unui nivel al capitalului propriu adaptat la riscuri;

(b) proceduri sanatoase de informare si de contabilitate care sa permita identificarea,

masurarea, încadrarea si verificarea tranzactiilor în interiorul grupului, precum si

concentrarea riscurilor.

(4) Statele membre se asigura ca toate societatile care fac obiectul supravegherii

suplimentare în temeiul articolului 5 dispun de sisteme de control intern proprii care sa

permita producerea tuturor datelor sau informatiilor relevante în scopul supravegherii

suplimentare.

(5) Procedurile si sistemele mentionate la alineatele (1)-(4) fac obiectul unui control

prudential exercitat de coordonator.

SECTIUNEA 3

MASURI DE FACILITARE A SUPRAVEGHERII SUPLIMENTARE

Articolul 10

Autoritatea competenta care raspunde de supravegherea suplimentara (coordonatorul)

(1) Pentru a asigura o supraveghere suplimentara corespunzatoare a entitatilor reglementate

care apartin unui conglomerat financiar, se desemneaza un coordonator unic, care raspunde de

coordonarea si realizarea supravegherii suplimentare, din rândul autoritatilor competente din

statele membre implicate, inclusiv cele din statul membru în care se afla sediul social al

holdingului financiar mixt.

(2) Desemnarea coordonatorului se realizeaza pe baza urmatoarelor criterii:

(a) daca un conglomerat financiar este condus de o entitate reglementata, rolul de

coordonator este preluat de autoritatea competenta care a autorizat entitatea reglementata

mentionata anterior, în conformitate cu normele sectoriale aplicabile;

(b) daca un conglomerat financiar nu este condus de o entitate reglementata, rolul de

coordonator este preluat de autoritatea competenta selectata pe baza urmatoarelor

principii:

(i) daca societatea mama a unei entitati reglementate este un holding financiar mixt,

rolul de coordonator este preluat de autoritatea competenta care a autorizat entitatea

reglementata în conformitate cu normele sectoriale aplicabile;

(ii) daca mai multe entitati reglementate cu sediul social în interiorul Comunitatii au ca

societate mama acelasi holding financiar mixt si daca una din aceste entitati a fost

autorizata în statul membru în care holdingul financiar mixt îsi are sediul social,

rolul de coordonator este preluat de autoritatea competenta din statul membru care a

autorizat entitatea reglementata în cauza;

daca mai multe entitati reglementate care îsi desfasoara activitatea în diverse

sectoare financiare au fost autorizate în statul membru în care îsi are sediul social

holdingul financiar mixt, rolul de coordonator este preluat de autoritatea competenta

a entitatii reglementate care îsi desfasoara activitatea în sectorul financiar cel mai

important;

daca un conglomerat financiar este condus de mai multe holdinguri financiare mixte

care au sediul social în state membre diferite si daca în fiecare din aceste state

membre exista o entitate reglementata, rolul de coordonator este preluat de

autoritatea competenta a entitatii reglementate care prezinta cel mai ridicat bilant

total, daca entitatile în cauza îsi desfasoara activitatea în acelasi sector financiar, sau

de autoritatea competenta a entitatii reglementate care îsi desfasoara activitatea în

sectorul financiar cel mai important;

(iii) daca mai multe entitati reglementate cu sediul social în interiorul Comunitatii au ca

societate mama acelasi holding financiar mixt, dar nici una dintre aceste entitati nu a

fost autorizata în statul membru în care holdingul financiar mixt îsi are sediul social,

rolul de coordonator este preluat de autoritatea competenta care a autorizat entitatea

reglementata care prezinta bilantul total cel mai ridicat în sectorul financiar cel mai

important;

(iv) daca conglomeratul financiar este un grup care nu are la conducere o societate mama

sau în orice alt caz rolul de coordonator este preluat de autoritatea competenta care

a autorizat entitatea reglementata care prezinta bilantul total cel mai ridicat din

sectorul financiar cel mai important.

(3) În anumite cazuri speciale, autoritatile competente implicate pot deroga, de comun

acord, de la criteriile mentionate la alineatul (2) daca aplicarea acestora ar fi inadecvata,

având în vedere structura conglomeratului si importanta relativa a activitatilor acestuia în

diverse tari, si pot desemna o alta autoritate competenta în calitate de coordonator. Într-un

astfel de caz, înainte de a lua decizia, autoritatile competente ofera conglomeratului

posibilitatea de a-si exprima opinia cu privire la decizia în cauza.

Articolul 11

Sarcinile coordonatorului

(1) Sarcinile atribuite coordonatorului în ceea ce priveste supravegherea suplimentara sunt

urmatoarele:

(a) coordonarea colectarii si diseminarii informatiilor utile sau esentiale, în desfasurarea

normala a activitatilor precum si în situatii de urgenta, inclusiv diseminarea informatiilor

importante pentru supravegherea prudentiala exercitata de o autoritate competenta în

temeiul normelor sectoriale;

(b) asigurarea controlului prudential si evaluarea situatiei financiare a unui conglomerat

financiar;

(c) evaluarea aplicarii normelor privind rata de adecvare a capitalului propriu, concentrarea

riscurilor si tranzactiile în interiorul grupului prevazute la articolele 6, 7 si 8;

(d) evaluarea structurii, organizarii si sistemelor de control intern ale conglomeratului

financiar prevazute la articolul 9;

(e) planificarea si coordonarea activitatilor prudentiale, în desfasurarea normala a

activitatilor precum si în situatiile de urgenta, în colaborare cu autoritatile competente

implicate;

(f) îndeplinirea altor sarcini si luarea celorlalte masuri si decizii atribuite coordonatorului în

temeiul prezentei directive sau în cadrul aplicarii dispozitiilor acesteia.

Pentru a facilita supravegherea suplimentara si pentru a-i oferi o baza juridica mai vasta,

coordonatorul si celelalte autoritati competente implicate si, daca este cazul, alte autoritati

competente implicate încheie acorduri de coordonare. Aceste acorduri pot acorda sarcini

suplimentare coordonatorului si pot indica procedurile care trebuie urmate de catre autoritatile

competente implicate pentru a lua deciziile mentionate la articolele 3 si 4, articolul 5 alineatul

(4), articolul 6, articolul 12 alineatul (2) si articolele 16 si 18, precum si pentru a colabora cu

alte autoritati competente.

(2) Daca are nevoie de informatii care au fost deja furnizate unei alte autoritati competente

în conformitate cu normele sectoriale, coordonatorul se adreseaza autoritatii în cauza, în

masura în care este posibil, pentru a evita suprapunerea informatiilor comunicate diferitelor

autoritati care participa la procesul de supraveghere.

(3) Fara a se aduce atingere posibilitatii prevazute de legislatia comunitara de a delega

anumite competente si responsabilitati prudentiale, prezenta unui coordonator care are sarcini

specifice privind supravegherea suplimentara a societatilor reglementate care apartin unui

conglomerat financiar nu modifica cu nimic misiunea si responsabilitatile care revin

autoritatilor competente în temeiul normelor sectoriale.

Articolul 12

Cooperarea si schimbul de informatii între autoritatile competente

(1) Autoritatile competente care raspund de supravegherea entitatilor reglementate care

apartin unui conglomerat financiar si autoritatea competenta desemnata drept coordonator

pentru conglomeratul financiar în cauza colaboreaza strâns. Fara a se aduce atingere

responsabilitatilor lor respective definite în normele sectoriale, aceste autoritati, indiferent

daca se afla în acelasi stat membru sau nu, fac schimb de orice informatii esentiale sau utile în

vederea îndeplinirii sarcinilor lor prudentiale respective în temeiul normelor sectoriale si al

prezentei directive. În acest scop, autoritatile competente si coordonatorul comunica, la

cerere, orice informatie utila si, din proprie initiativa, orice informatie esentiala.

Aceasta colaborare cuprinde cel putin colectarea si schimbul de informatii cu privire la

urmatoarele aspecte:

(a) structura grupului, toate entitatile mari care fac parte din conglomeratul financiar si

autoritatile competente pentru entitatile reglementate din cadrul grupului vizat;

(b) strategiile conglomeratului financiar;

(c) situatia financiara a conglomeratului financiar, în special în ceea ce priveste rata de

adecvare a capitalului propriu, tranzactiile în interiorul grupului, concentrarea riscurilor

si rentabilitatea;

(d) principalii actionari ai conglomeratului financiar si conducatorii acestuia;

(e) organizarea, gestionarea riscurilor si sistemele de control intern la nivelul

conglomeratului financiar;

(f) procedurile de colectare a informatiilor de la entitatile din conglomeratul financiar si de

verificare a informatiilor mentionate;

(g) dificultatile întâmpinate de entitatile reglementate sau de alte entitati din conglomeratul

financiar care pot afecta grav entitatile reglementate mentionate;

(h) principalele sanctiuni si masuri exceptionale luate de autoritatile competente în

conformitate cu normele sectoriale sau cu prezenta directiva.

În vederea exercitarii functiilor lor respective, autoritatile competente pot, de asemenea, sa

faca schimb de informatii cu autoritatile enumerate în continuare cu privire la entitatile

reglementate care apartin conglomeratului financiar, în conformitate cu normele sectoriale:

bancile centrale, Sistemul European al Bancilor Centrale si Banca Centrala Europeana.

(2) Fara a aduce atingere responsabilitatilor lor respective definite în normele sectoriale,

autoritatile competente implicate se consulta reciproc cu privire la aspectele enumerate în

continuare, înainte de a lua o decizie care vizeaza functiile prudentiale exercitate de celelalte

autoritati competente:

(a) o modificare a structurii actionariatului, a organizarii sau a conducerii entitatilor

reglementate dintr-un conglomerat financiar care presupune aprobarea sau autorizarea de

catre autoritatile competente;

(b) principalele sanctiuni sau masuri exceptionale luate de autoritatile competente.

19

O autoritate competenta poate decide sa nu consulte omologii sai în caz de urgenta sau daca o

astfel de consultare ar putea compromite eficienta deciziilor sale. Într-un astfel de caz,

autoritatea competenta informeaza fara întârziere celelalte autoritati competente.

(3) Coordonatorul poate invita autoritatile competente ale statului membru în care se afla

sediul social al societatii mama, autoritati care nu exercita ele însele supravegherea

suplimentara conform articolului 10, sa solicite societatii mama sa le furnizeze toate

informatiile utile în vederea îndeplinirii misiunii sale de coordonare, prevazuta la articolul 11,

precum si sa îi comunice informatiile mentionate anterior.

Daca informatiile mentionate la articolul 14 alineatul (2) au fost deja comunicate unei

autoritati competente în temeiul normelor sectoriale, autoritatile competente care raspund de

supravegherea suplimentara se pot adresa acesteia pentru a obtine informatiile în cauza.

(4) Statele membre autorizeaza autoritatile competente sa faca schimbul de informatii

prevazut la alineatele (1), (2) si (3), atât între ele cât si cu alte autoritati. Colectarea sau

detinerea informatiilor privind o entitate care apartine unui conglomerat financiar si care nu

este o entitate reglementata nu implica nici o obligatie, pentru autoritatile competente, de a

juca un rol prudential în raport cu entitatea vizata la nivel individual.

Informatiile primite în cadrul supravegherii suplimentare, în special orice informatie

vehiculata între autoritatile competente sau între acestea si alte autoritati în conformitate cu

prezenta directiva intra sub incidenta normelor sectoriale privind secretul profesional si

comunicarea informatiilor confidentiale.

Articolul 13

Organele de conducere ale holdingurilor financiare mixte

Statele membre solicita ca persoanele care administreaza efectiv afacerile unui holding

financiar mixt sa prezinte onorabilitatea necesara si o experienta suficienta si corespunzatoare

pentru a exercita aceste functii.

Articolul 14

Accesul la informatii

(1) Statele membre se asigura ca nu exista nici un obstacol juridic care sa împiedice, pe

teritoriul lor, persoanele fizice si juridice care intra sub incidenta supravegherii suplimentare,

fie ca sunt entitati reglementate sau nu, sa faca schimb de orice informatii care ar putea fi

pertinente pentru supravegherea suplimentara.

(2) Statele membre se asigura ca autoritatile competente care au sarcina de a exercita

supravegherea suplimentara au acces, în contactele lor directe sau indirecte cu entitatile, fie

acestea reglementate sau nu, care apartin unui conglomerat financiar, la orice informatii care

ar putea fi relevante pentru supravegherea suplimentara.

Articolul 15

Verificarea

Daca, în cadrul aplicarii prezentei directive, autoritatile competente doresc, în anumite cazuri,

sa verifice informatiile privind o entitate care apartine unui conglomerat financiar, indiferent

daca este reglementata sau nu, si care are sediul într-un alt stat membru, acestea solicita

autoritatilor din celalalt stat membru sa efectueze aceasta verificare.

Autoritatile care primesc o astfel de solicitare îi dau curs, în limita competentelor lor, fie

realizând chiar ele verificarea, fie autorizând un inspector sau un expert sa o efectueze, fie

acordând autoritatii care a înaintat cererea permisiunea de a efectua ea însasi verificarea.

Daca nu efectueaza ea însasi verificarea, autoritatea competenta care a formulat cererea poate

participa la realizarea acesteia, daca doreste.

Articolul 16

Masuri de aplicare

Daca entitatile reglementate din cadrul unui conglomerat financiar nu respecta cerintele

prevazute la articolele 6-9 sau daca cerintele în cauza sunt respectate dar, cu toate acestea,

solvabilitatea entitatilor ar putea fi afectata, sau daca tranzactiile în interiorul grupului sau

concentrarile riscurilor ameninta situatia financiara a entitatilor reglementate în cauza, trebuie

luate masurile necesare pentru a remedia situatia cât mai curând posibil:

de catre coordonator, în ceea ce priveste holdingurile financiare mixte;

de catre autoritatile competente în ceea ce priveste entitatile reglementate; în acest scop,

coordonatorul informeaza autoritatile competente mentionate cu privire la aspectele

constatate.

Fara a se aduce atingere articolului 17 alineatul (2), statele membre pot stabili masurile pe

care autoritatile competente le pot lua cu privire la holdingurile financiare mixte.

Autoritatile competente implicate, inclusiv coordonatorul, asigura coordonarea actiunilor lor

de supraveghere, daca este necesar.

Articolul 17

Competentele suplimentare ale autoritatilor competente

(1) Pâna la realizarea unei armonizari si mai aprofundate a normelor sectoriale, statele

membre îsi abiliteaza autoritatile competente sa ia orice masura prudentiala considerata

necesara pentru a preveni orice eludare a normelor sectoriale de catre entitatile reglementate

care apartin unui conglomerat financiar sau pentru a remedia aceasta situatie.

(2) Fara sa aduca atingere dispozitiilor lor de drept penal, statele membre se asigura ca

dispun de sanctiuni sau masuri proprii pentru a opri infractiunile constatate sau pentru a

elimina cauzele acestor infractiuni care sa poata fi impuse holdingurilor financiare mixte, sau

celor care asigura conducerea efectiva a acestora, care încalca actele cu putere de lege sau

actele administrative adoptate pentru punerea în aplicare a prezentei directive. În anumite

cazuri, aceste masuri pot implica interventia tribunalelor. Autoritatile competente colaboreaza

strâns pentru a se asigura ca sanctiunile si masurile aplicate au efectele scontate.

SECTIUNEA 4

TARILE TERTE

Articolul 18

Societatile mama cu sediul în afara Comunitatii

(1) Fara a se aduce atingere normelor sectoriale, în cazurile mentionate la articolul 5

alineatul (3), autoritatile competente verifica daca entitatile reglementate a caror societate

mama are sediul social în afara Comunitatii sunt supuse de catre o autoritate competenta din

terta în cauza la o supraveghere echivalenta cu cea prevazuta de dispozitiile prezentei

directive privind supravegherea suplimentara a entitatilor reglementate mentionate la articolul

5 alineatul (2). Verificarea este efectuata de autoritatea competenta care ar avea rolul de

coordonator daca s-ar aplica criteriile prevazute la articolul 10 alineatul (2), la cererea

societatii mama sau a oricarei entitati reglementate autorizate în cadrul Comunitatii sau din

proprie initiativa. Autoritatea competenta în cauza consulta celelalte autoritati competente

implicate si are în vedere orice linie directoare aplicabila, elaborata de Comitetul pentru

conglomerate financiare în conformitate cu articolul 21 alineatul (5). În acest scop, autoritatea

competenta consulta comitetul înainte de a lua o decizie.

(2) În absenta supravegherii echivalente mentionate la alineatul (1), statele membre aplica

entitatilor reglementate, prin analogie, dispozitiile privind supravegherea suplimentara a

entitatilor reglementate mentionate la articolul 5 alineatul (2). Autoritatile competente pot, de

asemenea, recurge la una din metodele prevazute la alineatul (3).

(3) Statele membre acorda autoritatilor lor competente autoritatea de a aplica alte metode

care sa asigure supravegherea suplimentara corespunzatoare a entitatilor reglementate care

apartin unui conglomerat financiar. Aceste metode trebuie aprobate de catre coordonator,

dupa consultarea celorlalte autoritati competente implicate. Autoritatile competente pot

solicita în mod special înfiintarea unui holding financiar mixt cu sediul social în cadrul

Comunitatii si pot aplica prezenta directiva entitatilor reglementate din conglomeratul

financiar condus de holdingul mentionat. Metodele trebuie sa permita atingerea obiectivelor

urmarite de supravegherea suplimentara, definite în prezenta directiva, si trebuie notificate

celorlalte autoritati competente implicate si Comisiei.

Articolul 19

Cooperarea cu autoritatile competente din tarile terte

(1) Articolul 25 alineatele (1) si (2) din Directiva 2000/12/CE si articolul 10b din Directiva

98/78/CE se aplica mutatis mutandis în cazul negocierii de acorduri cu una sau mai multe tari

terte cu privire la modalitatile de exercitare a supravegherii suplimentare a entitatilor

reglementate care apartin unui conglomerat financiar.

(2) Comisia, Comitetul consultativ bancar, Comitetul pentru asigurari si Comitetul pentru

conglomerate financiare evalueaza rezultatul negocierilor mentionate la alineatul (1) si

situatia determinata de acestea.

CAPITOLUL III

COMPETENTELE CONFERITE COMISIEI SI PROCEDURA DE COMITOLOGIE

Articolul 20

Competente conferite Comisiei

(1) În conformitate cu procedura prevazuta la articolul 21 alineatul (2), Comisia adopta

adaptarile tehnice care trebuie aduse prezentei directive în urmatoarele domenii:

(a) formularea mai precisa a definitiilor prevazute la articolul 2 pentru a lua în considerare

evolutia pietelor financiare la aplicarea prezentei directive;

(b) formularea mai precisa a definitiilor prevazute la articolul 2 pentru a asigura o aplicare

uniforma a prezentei directive în Comunitate;

(c) alinierea terminologiei si a formularii definitiilor din prezenta directiva la cele din actele

comunitare ulterioare privind entitatile reglementate si alte aspecte conexe;

(d) definirea mai precisa a metodelor de calcul prevazute în anexa I, pentru a lua în

considerare evolutia pietelor financiare si a tehnicilor prudentiale;

(e) coordonarea dispozitiilor adoptate în temeiul articolelor 7 si 8 si al anexei II pentru a

încuraja o aplicare uniforma în cadrul Comunitatii.

(2) Comisia informeaza publicul cu privire la orice propunere prezentata în conformitate cu

prezentul articol si consulta partile interesate înainte de a înainta proiectul de masuri care

trebuie luate în cadrul Comitetului pentru conglomerate financiare mentionat la articolul 21.

Articolul 21

Comitetul

(1) Comisia este asistata de un Comitet pentru conglomerate financiare, denumit în

continuare „comitetul”.

(2) În cazul în care se face trimitere la prezentul alineat, se aplica articolele 5 si 7 din

Decizia 1999/468/CEE, cu respectarea dispozitiilor articolului 8 din decizia mentionata.

Perioada prevazuta la articolul 5 alineatul (6) din Decizia 1999/468/CE se stabileste la trei

luni.

(3) Comitetul îsi adopta regulamentul de procedura.

(4) Fara sa aduca atingere dispozitiilor de punere în aplicare deja adoptate, aplicarea

dispozitiilor prezentei directive care implica adoptarea unor norme tehnice si decizii în

conformitate cu procedura prevazuta la alineatul (2) se suspenda la expirarea unei perioade de

patru ani începând de la data intrarii în vigoare a prezentei directive. La propunerea Comisiei,

Parlamentul European si Consiliul pot revizui dispozitiile în cauza în conformitate cu

procedura prevazuta la articolul 251 din Tratat si, în acest scop, le reanalizeaza înainte de

expirarea perioadei mentionate anterior.

(5) Comitetul poate formula linii directoare generale pentru a stabili daca regimurile de

supraveghere suplimentara ale autoritatilor competente din tarile terte pot atinge obiectivele

urmarite de supravegherea suplimentara stabilite în prezenta directiva în ceea ce priveste

23

entitatile reglementate dintr-un conglomerat financiar condus de o societate care are sediul în

afara Comunitatii. Comitetul reanalizeaza periodic toate liniile directoare de acest tip si are în

vedere orice modificare a supravegherii suplimentare exercitate de autoritatile competente

mentionate anterior.

(6) Statele membre informeaza comitetul cu privire la principiile pe care le aplica în ceea ce

priveste supravegherea suplimentara a tranzactiilor în interiorul grupului si a concentrarii

riscurilor.

CAPITOLUL IV

MODIFICARILE DIRECTIVELOR ÎN VIGOARE

Articolul 22

Modificari la Directiva 73/239/CEE

Directiva 73/239/CEE se modifica dupa cum urmeaza:

1. Se introduce urmatorul articol:

„Articolul 12a

(1) Autoritatile competente din celalalt stat membru implicat sunt consultate înainte de

acordarea autorizatiei unei societati de asigurare care este:

(a) o filiala a unei societati de asigurare autorizate într-un alt stat membru sau

(b) o filiala a societatii mama a unei societati de asigurare autorizate într-un alt stat

membru sau

(c) sub controlul unei persoane fizice sau juridice care detine de asemenea controlul

asupra unei societati de asigurare autorizate într-un alt stat membru.

(2) Autoritatea competenta dintr-un stat membru vizat, care raspunde de supravegherea

institutiilor de credit sau a societatilor de investitii este consultata înainte de acordarea

unei autorizatii unei societati de asigurare care este:

(a) o filiala a unei institutii de credit autorizate sau a unei societati de investitii autorizate

în cadrul Comunitatii sau

(b) o filiala a societatii mama a unei societati de investitii autorizate sau a unei institutii de

credit autorizate în cadrul Comunitatii sau

(c) sub controlul unei persoane fizice sau juridice care detine de asemenea controlul

asupra unei societati de investitii autorizate sau asupra unei institutii de credit

autorizate în cadrul Comunitatii.

(3) Autoritatile competente vizate la alineatele (1) si (2) se consulta în mod special în

scopul evaluarii calitatii actionarilor, precum si a onorabilitatii si competentei

administratorilor implicati în gestiunea unei alte entitati din cadrul aceluiasi grup.

Autoritatile mentionate îsi comunica reciproc toate informatiile privind aceste aspecte,

daca informatiile în cauza sunt relevante pentru celelalte autoritati competente implicate,

atât în vederea acordarii unei autorizatii, cât si pentru verificarea permanenta a respectarii

conditiilor de functionare.”

2. La articolul 16 alineatul (2) se adauga urmatoarele paragrafe:

„Marja de solvabilitate disponibila se reduce de asemenea cu urmatoarele elemente:

(a) participatiile detinute de societatea de asigurare în:

— societati de asigurare în sensul articolului 6 din prezenta directiva, al articolului

6 din prima Directiva 79/267/CEE a Consiliului din 5 martie 1979 de coordonare

a actelor cu putere de lege si a actelor administrative privind accesul la

activitatea de asigurare directa de viata si exercitarea acesteia* sau al articolului

1 litera (b) din Directiva Parlamentului European si a Consiliului 98/78/CE**,

— societati de reasigurare în sensul articolului 1 litera (c) din Directiva 98/78/CE,

— holdinguri de asigurare în sensul articolului 1 litera (i) din Directiva 98/78/CE,

— institutii de credit si institutii financiare în sensul articolului 1 punctele 1 si 5 din

Directiva 2000/12/CE a Parlamentului European si a Consiliului ***,

— societati de investitii si institutii financiare în sensul articolului 1 alineatul (2) din

Directiva 93/22/CEE**** si al articolului 2 alineatele (4) si (7) din Directiva

93/6/CE*****,

(b) fiecare din elementele prevazute în continuare pe care societatea de asigurare le detine

la entitatile definite la litera (a) în care detine o participatie:

— instrumentele mentionate la alineatul (3),

— instrumentele mentionate la articolul 18 alineatul (3) din Directiva 79/267/CEE,

— creantele subordonate si instrumentele mentionate la articolul 35 si articolul 36

alineatul (3) din Directiva 2000/12/CE.

Daca se detine temporar o participatie într-o alta institutie de credit, o alta societate de

investitii, o alta institutie financiara, o alta societate de asigurare, o alta societate de

reasigurare sau un alt holding de asigurare în scopul realizarii unei operatiuni de ajutor

financiar pentru a reorganiza si redresa entitatea vizata, autoritatea competenta poate

deroga de la dispozitiile privind scaderea mentionate în al patrulea paragraf literele (a) si

(b).

Ca alternativa la deducerea elementelor mentionate la al patrulea paragraf literele (a) si (b)

detinute de societatea de asigurare în institutii de credit, societati de investitii si societati

financiare, statele membre le pot permite societatilor de asigurare sa aplice mutatis

mutandis metodele 1, 2 sau 3 din anexa I la Directiva 2002/87/CE din 16 decembrie 2002

a Parlamentului European si a Consiliului privind supravegherea suplimentara a

institutiilor de credit, a societatilor de asigurare si a societatilor de investitii care apartin

unui conglomerat financiar******. Metoda nr. 1 (consolidare contabila) nu se aplica decât

daca autoritatea competenta este sigura de nivelul de gestiune integrata si de control intern

al societatilor care fac obiectul consolidarii. Metoda aleasa se aplica în mod coerent pe

termen lung.

În vederea calcularii marjei de solvabilitate prevazute în prezenta directiva, statele

membre pot prevedea ca societatile de asigurare care fac obiectul supravegherii

suplimentare conform Directivei 98/78/CE sau Directivei 2002/87/CE sa aiba posibilitatea

de a nu deduce elementele mentionate la al patrulea paragraf literele (a) si (b) care sunt

detinute în institutiile de credit, societatile de investitii, societatile financiare, societatile

de asigurare sau de reasigurare sau în holdingurile de asigurare care intra sub incidenta

supravegherii suplimentare.

În scopul scaderii participatiilor mentionate în prezentul alineat, prin «participatie» se

întelege o participatie în sensul articolului 1 litera (f) din Directiva 98/78/CE.

* JO L 63, 13.3.1979, p. 1. Directiva modificata ultima data de Directiva

2002/12/CE a Parlamentului European si a Consiliului (JO L 77, 20.3.2002, p.

11).

** JO L 330, 5.12.1998, p. 1.

*** JO L 126, 26.5.2000, p. 1. Directiva modificata de Directiva 2000/28/CE (JO L

275, 27.10.2000, p. 37).

**** JO L 141, 11.6.1993, p. 27. Directiva modificata ultima data de Directiva

2000/64/CE a Parlamentului European si a Consiliului (JO L 290, 17.11.2000,

p. 27).

***** JO L 141, 11.6.1993, p. 27. Directiva modificata ultima data de Directiva

2000/64/CE a Parlamentului European si a Consiliului (JO L 290, 17.11.2000,

p. 27).

****** JO L 35, 11.2.2003.”

Articolul 23

Modificari la Directiva 79/267/CEE

Directiva 79/267/CEE se modifica dupa cum urmeaza:

1. Se introduce urmatorul articol:

„Articolul 12a

(1) Autoritatile competente din celalalt stat membru implicat sunt consultate înainte de

acordarea autorizatiei unei societati de asigurare de viata care este:

(a) o filiala a unei societati de asigurare autorizate într-un alt stat membru sau

(b) o filiala a societatii mama a unei societati de asigurare autorizate într-un alt stat

membru sau

(c) sub controlul unei persoane fizice sau juridice care detine de asemenea controlul

asupra unei societati de asigurare autorizate într-un alt stat membru.

(2) Autoritatea competenta dintr-un stat membru vizat care raspunde de supravegherea

institutiilor de credit sau a societatilor de investitii este consultata înainte de acordarea

autorizatiei unei societati de asigurare de viata care este:

(a) o filiala a unei institutii de credit autorizate sau a unei societati de investitii autorizate

în cadrul Comunitatii sau

(b) o filiala a societatii mama a unei societati de investitii autorizate sau a unei institutii de

credit autorizate în cadrul Comunitatii sau

(c) sub controlul unei persoane fizice sau juridice care detine de asemenea controlul

asupra unei societati de investitii autorizate sau asupra unei institutii de credit

autorizate în cadrul Comunitatii.

(3) Autoritatile competente implicate mentionate la alineatele (1) si (2) se consulta în mod

special în scopul evaluarii calitatii actionarilor, precum si a onorabilitatii si competentei

administratorilor implicati în gestiunea unei alte entitati din cadrul aceluiasi grup.

Autoritatile mentionate îsi comunica reciproc toate informatiile privind aceste aspecte,

daca informatiile în cauza sunt relevante pentru celelalte autoritati competente implicate,

atât în vederea acordarii unei autorizatii, cât si pentru verificarea permanenta a respectarii

conditiilor de functionare.”

2. La articolul 18 alineatul (2) se adauga urmatoarele paragrafe:

„Marja de solvabilitate disponibila se reduce de asemenea cu urmatoarele elemente:

(a) participatiile detinute de societatea de asigurare în:

— societati de asigurare în sensul articolului 6 din prezenta directiva, al articolului

6 din Directiva 73/239/CEE* sau al articolului 1 litera (b) din Directiva

98/78/CE a Parlamentului European si a Consiliului **,

— societati de reasigurare în sensul articolului 1 litera (c) din Directiva 98/78/CE,

— holdinguri de asigurare în sensul articolului 1 litera (i) din Directiva 98/78/CE,

— institutii de credit si institutii financiare în sensul articolului 1 punctele 1 si 5 din

Directiva 2000/12/CE***,

— societati de investitii si institutii financiare în sensul articolului 1 alineatul (2) din

Directiva 93/22/CEE**** si al articolului 2 alineatele (4) si (7) din Directiva

93/6/CE*****;

(b) fiecare din elementele prevazute în continuare pe care societatea de asigurare le detine

în entitatile definite la litera (a) în care detine o participatie:

— instrumentele mentionate la alineatul (3),

— instrumentele mentionate la articolul 16 alineatul (3) din Directiva 73/239/CEE,

— creantele subordonate si instrumentele mentionate la articolul 35 si articolul 36

alineatul (3) din Directiva 2000/12/CE.

Daca se detine temporar o participatie într-o alta institutie de credit, o alta societate de

investitii, o alta institutie financiara, o alta societate de asigurare, o alta societate de reasigurare sau un alt holding de asigurare în scopul realizarii unei operatiuni de asistenta

financiara pentru a reorganiza si redresa entitatea vizata, autoritatea competenta poate

deroga de la dispozitiile privind deducerea mentionate la al treilea paragraf literele (a) si

(b).

Ca alternativa la deducerea elementelor mentionate la al treilea paragraf literele (a) si (b)

detinute de societatea de asigurare în institutii de credit, societati de investitii si institutii

financiare, statele membre le pot permite societatilor de asigurare sa aplice mutatis

mutandis metodele 1, 2 sau 3 din anexa I la Directiva 2002/87/CE a Parlamentului

European si a Consiliului din 16 decembrie 2002 privind supravegherea suplimentara a

institutiilor de credit, a societatilor de asigurare si a societatilor de investitii care apartin

unui conglomerat financiar******. Metoda nr. 1 («consolidare contabila») nu se aplica

decât daca autoritatea competenta este sigura de nivelul de gestiune integrata si de control

intern al entitatilor care fac obiectul consolidarii. Metoda aleasa se aplica în mod coerent

pe termen lung.

În vederea calcularii marjei de solvabilitate prevazute în prezenta directiva, statele

membre pot prevedea ca societatile de asigurare care fac obiectul supravegherii

suplimentare conform Directivei 98/78/CE sau Directivei 2002/87/CE sa aiba posibilitatea

de a nu deduce elementele mentionate la al treilea paragraf literele (a) si (b) care sunt

detinute în institutiile de credit, societatile de investitii, institutiile financiare, societatile

de asigurare sau de reasigurare sau în holdingurile de asigurare care intra sub incidenta

supravegherii suplimentare.

În scopul scaderii participatiilor mentionate în prezentul alineat, prin «participatie» se

întelege o participatie în sensul articolului 1 litera (f) din Directiva 98/78/CE.

* JO L 228, 16.8.1973, p. 3. Directiva modificata ultima data de Directiva

2002/13/CE a Parlamentului European si a Consiliului (JO L 77, 20.3.2002, p.

17).

** JO L 330, 5.12.1998, p. 1.

*** JO L 126, 26.5.2000, p. 1. Directiva modificata de Directiva 2000/28/CE (JO L

275, 27.10.2000, p. 37).

**** JO L 141, 11.6.1993, p. 27. Directiva modificata ultima data de Directiva

2000/64/CE a Parlamentului European si a Consiliului (JO L 290, 17.11.2000,

p. 27).

***** JO L 141, 11.6.1993, p. 1. Directiva modificata ultima data de Directiva

98/33/CE a Parlamentului European si a Consiliului (JO L 204, 21.7.1998, p.

29).

****** JO L 35, 11.2.2003.”

Articolul 24

Modificari la Directiva 92/49/CEE

Directiva 92/49/CEE se modifica dupa cum urmeaza:

1. La articolul 15 se introduce urmatorul alineat:

„(1a) Daca achizitorul unei participatii mentionate la alineatul (1) este o societate de

asigurare autorizata, o institutie de credit autorizata sau o societate de investitii autorizata

într-un alt stat membru sau societatea mama a unei astfel de entitati sau o persoana fizica

sau juridica ce detine controlul asupra unei astfel de entitati si daca, drept urmare a acestei

achizitii, societatea în care achizitorul intentioneaza sa detina o participatie ar deveni o

filiala a respectivului achizitor sau s-ar afla sub controlul acestuia, evaluarea achizitiei

realizate trebuie sa faca obiectul procedurii de consultare prealabila mentionata la articolul

12a din Directiva 73/239/CEE.”

2. La articolul 16, alineatul (5c) se înlocuieste cu urmatorul text:

„(5c) Prezentul articol nu împiedica autoritatea competenta sa transmita:

bancilor centrale si celorlalte organisme cu functie similara în calitate de autoritati

monetare,

daca este cazul, altor autoritati publice care raspund de supravegherea sistemelor de

plata,

informatii destinate îndeplinirii sarcinii acestora si nici nu împiedica autoritatile sau

organismele mentionate sa comunice autoritatilor competente informatiile care le sunt

necesare în sensul alineatului (4). Informatiile primite în acest context sunt supuse

secretului profesional impus de prezentul articol.”

Articolul 25

Modificari la Directiva 92/96/CEE

Directiva 92/96/CEE se modifica dupa cum urmeaza:

1. La articolul 14 se introduce urmatorul alineat:

„(1a) Daca achizitorul unei participatii mentionate la alineatul (1) este o societate de

asigurare autorizata, o institutie de credit autorizata sau o societate de investitii autorizata

într-un alt stat membru sau societatea mama a unei astfel de entitati sau o persoana fizica

sau juridica ce detine controlul asupra unei astfel de entitati si daca, drept urmare a acestei

achizitii, societatea în care achizitorul intentioneaza sa detina o participatie ar deveni o

filiala a respectivului achizitor sau s-ar afla sub controlul acestuia, evaluarea achizitiei

trebuie sa faca obiectul procedurii de consultare prealabila mentionata la articolul 12a din

Directiva 79/267/CEE.”

2. La articolul 15, alineatul (5c) se înlocuieste cu urmatorul text:

„(5c) Prezentul articol nu împiedica autoritatea competenta sa transmita:

bancilor centrale si celorlalte organisme cu functie similara în calitate de autoritati

monetare,

daca este cazul, altor autoritati publice care raspund de supravegherea sistemelor de

plata,

informatii destinate îndeplinirii sarcinii acestora si nici nu împiedica autoritatile sau

organismele mentionate sa comunice autoritatilor competente informatiile care le sunt

necesare în sensul alineatului (4). Informatiile primite în acest context sunt supuse

secretului profesional impus de prezentul articol.”

Articolul 26

Modificari la Directiva 93/6/CEE

La articolul 7 alineatul (3) din Directiva 93/6/CEE, prima si a doua liniuta se înlocuiesc cu

urmatorul text:

„_ un holding financiar este o institutie financiara ale carei filiale sunt exclusiv sau în

principal societati de investitii sau alte institutii financiare, cel putin una dintre filiale fiind

o societate de investitii, si care nu este un holding financiar mixt în sensul Directivei

2002/87/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 16 decembrie 2002 privind

supravegherea suplimentara a institutiilor de credit, a societatilor de asigurare si a

societatilor de investitii care apartin unui conglomerat financiar*,

_ un holding mixt este o societate mama diferita de un holding financiar, de o societate de

investitii sau de un holding financiar mixt în sensul Directivei 2002/87/CE, printre filialele

careia exista cel putin o societate de investitii,

* JO L 35, 11.2.2003.”

Articolul 27

Modificari la Directiva 93/22/CEE

Directiva 93/22/CEE se modifica dupa cum urmeaza:

1. La articolul 6 se adauga urmatoarele paragrafe:

„Autoritatea competenta dintr-un stat membru implicat, care raspunde de supravegherea

institutiilor de credit sau a societatilor de asigurare este consultata înainte de acordarea

unei autorizatii unei societati de investitii care este:

(a) o filiala a unei institutii de credit autorizate sau a unei societati de asigurare autorizate

în cadrul Comunitatii sau

(b) o filiala a societatii mama a unei institutii de credit autorizate sau a unei societati de

asigurare autorizate în cadrul Comunitatii sau

(c) sub controlul unei persoane fizice sau juridice care detine de asemenea controlul

asupra unei institutii de credit autorizate sau asupra unei societati de asigurare

autorizate în cadrul Comunitatii.

Autoritatile competente vizate la alineatele (1) si (2) se consulta în mod special în scopul

evaluarii calitatii actionarilor, precum si a onorabilitatii si competentei administratorilor

implicati în gestiunea unei alte entitati din cadrul aceluiasi grup. Autoritatile mentionate

îsi comunica reciproc toate informatiile privind aceste aspecte, daca informatiile în cauza

sunt relevante pentru celelalte autoritati competente implicate, atât în vederea acordarii

unei autorizatii, cât si pentru verificarea permanenta a respectarii conditiilor de

functionare.”;

2. La articolul 9, alineatul (2) se înlocuieste cu urmatorul text:

„(2) Daca achizitorul unei participatii mentionate la alineatul (1) este o societate de

investitii autorizata, o institutie de credit autorizata sau o societate de asigurare autorizata

într-un alt stat membru sau societatea mama a unei astfel de entitati sau o persoana fizica

sau juridica ce detine controlul asupra unei astfel de entitati si daca, drept urmare a acestei

achizitii, societatea în care achizitorul intentioneaza sa detina o participatie ar deveni o

filiala a achizitorului mentionat anterior sau s-ar afla sub controlul acestuia, evaluarea

achizitiei realizate trebuie sa faca obiectul procedurii de consultare prealabila mentionata

la articolul 6.”

Articolul 28

Modificari la Directiva 98/78/CE

Directiva 98/78/CE se modifica dupa cum urmeaza:

1. la articolul 1, literele (g), (h), (i) si (j) se înlocuiesc cu urmatoarele litere:

„(g) «societate participanta»: o societate care este o societate mama sau o alta societate

care detine o participatie sau o întreprindere afiliata la o alta societate printr-o relatie

în sensul articolului 12 alineatul (1) din Directiva 83/349/CEE;

(h) «întreprindere afiliata»: o societate care este fie o filiala, fie o alta societate în care se

detine o participatie sau o întreprindere legata de o alta societate printr-o relatie în

sensul articolului 12 alineatul (1) din Directiva 83/349/CEE;

(i) «holding de asigurare»: o societate mama a carei activitate principala consta în

cumpararea si detinerea de participatii în societati filiale daca aceste societati filiale

sunt exclusiv sau în principal societati de asigurare, societati de reasigurare sau

societati de asigurare din tari terte, cel putin una dintre aceste societati filiale fiind o

societate de asigurare, si care nu este un holding financiar mixt în sensul Directivei

2002/487/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 16 decembrie 2002

privind supravegherea suplimentara a institutiilor de credit, a societatilor de asigurare

si a societatilor de investitii care apartin unui conglomerat financiar*;

(j) «holding de asigurare mixt»: o societate mama, diferita de o societate de asigurare, de o

societate de asigurare dintr-o terta, de o societate de reasigurare, de un holding

financiar sau de un holding financiar mixt în sensul Directivei 2002/87/CE, printre

filialele careia exista cel putin o societate de asigurare;

* JO L 35, 11.2.2003.”;

2. la articolul 6 alineatul (3) se adauga urmatoarea teza:

„Daca nu efectueaza ea însasi verificarea, autoritatea competenta care a înaintat cererea

poate participa la realizarea verificarii, daca doreste.”;

3. la articolul 8 alineatul (2), primul paragraf se înlocuieste cu urmatorul text:

„Statele membre le impun societatilor de asigurare sa puna în aplicare proceduri adecvate

de gestionare a riscurilor, precum si sisteme de control intern corespunzatoare, care sa

cuprinda proceduri sanatoase de informare si de contabilitate, pentru a depista, evalua,

31

încadra si controla în mod corespunzator tranzactiile, conform alineatului (1). În plus,

statele membre le solicita societatilor de asigurare sa comunice autoritatilor competente

tranzactiile importante cel putin o data pe an. Aceste proceduri si sisteme fac obiectul unui

control realizat de autoritatile competente.”;

4. se introduc urmatoarele articole:

„Articolul 10a

Cooperarea cu autoritatile competente din tarile terte

(1) Comisia poate înainta propuneri Consiliului, fie la cererea unui stat membru, fie din

proprie initiativa, în vederea negocierii unor acorduri cu una sau mai multe tari terte, cu

privire la modul de exercitare a supravegherii suplimentare asupra:

(a) societatilor de asigurare ale caror societati participante sunt societati în sensul

articolului 2 si al caror sediu social se afla într-o terta, si

(b) societatilor de asigurare din tari terte ale caror societati participante sunt societati în

sensul articolului 2 si al caror sediu social se afla în interiorul Comunitatii.

(2) Acordurile mentionate la alineatul (1) urmaresc mai ales sa garanteze:

(a) ca autoritatile competente din statele membre pot obtine informatiile necesare în

vederea supravegherii suplimentare a societatilor de asigurare al caror sediu social se

afla în interiorul Comunitatii si care au filiale sau detin participatii în societati din

afara Comunitatii, precum si

(b) ca autoritatile competente din tari terte pot obtine informatiile necesare în vederea

supravegherii suplimentare a societatilor de asigurare al caror sediu social se afla pe

teritoriul lor si care au filiale sau detin participatii în societati având sediul în unul sau

mai multe state membre.

(3) Comisia si Comitetul pentru asigurari evalueaza rezultatul negocierilor mentionate la

alineatul (1), precum si situatia determinata de acestea.

Articolul 10b

Organele de conducere ale holdingurilor de asigurare

Statele membre impun ca persoanele care administreaza efectiv afacerile unui holding de

asigurare sa dea dovada de onorabilitatea necesara si de experienta suficienta pentru a-si

îndeplini functiile.”;

5. la anexa I punctul 1 B se adauga urmatorul paragraf:

„Daca nu exista nici o legatura de capital între anumite societati care apartin grupului de

asigurare, autoritatea competenta stabileste care este partea proportionala care trebuie

luata în considerare.”

6. la anexa I punctul 2 se adauga urmatorul punct:

„2.4a. Institutii de credit, societati de investitii si institutii financiare afiliate

La calcularea solvabilitatii ajustate a unei societati de asigurare participante la o institutie

de credit, a unei societati de investitii sau a unei institutii financiare, normele prevazute la

articolul 16 alineatul (1) din Directiva 73/239/CEE si la articolul 18 din Directiva

79/267/CEE privind deducerea acestor participatii se aplica mutatis mutandis, la fel ca si

dispozitiile care permit statelor membre sa autorizeze în anumite situatii folosirea altor

metode si sa permita ca acestea participatii sa nu fie deduse.”

Articolul 29

Modificari la Directiva 2000/12/CE

Directiva 2000/12/CE se modifica dupa cum urmeaza:

1. articolul 1 se modifica dupa cum urmeaza:

(a) punctul 9 se înlocuieste cu urmatorul text:

„9. «participatie în scopul aplicarii supravegherii în mod consolidat, precum si în

scopul aplicarii articolului 34 alineatul (2) punctele 15 si 16»: o participatie în

sensul articolului 17 prima teza din Directiva 78/660/CEE sau detinerea, în mod

direct sau indirect, a cel putin 20% din drepturile de vot sau din capitalul unei

societati;”;

(b) punctele 21 si 22 se înlocuiesc cu urmatorul text:

„21. «holding financiar »: o institutie financiara ale carei societati filiale sunt exclusiv

sau în principal institutii de credit sau institutii financiare, cel putin una dintre

filiale fiind o institutie de credit, si care nu este un holding financiar mixt în

sensul Directivei 2002/87/CE a Parlamentului European si a Consiliului privind

supravegherea suplimentara a institutiilor de credit, a societatilor de asigurare si

a societatilor de investitii care apartin unui conglomerat financiar*;

22. «holding mixt»: o societate mama diferita de un holding financiar sau de o

institutie de credit sau de un holding financiar mixt în sensul Directivei

2002/87/CE, printre ale carei filiale exista cel putin o institutie de credit;

* JO L 35, 11.2.2003”;

2. la articolul 12 se adauga urmatoarele paragrafe:

„Autoritatea competenta dintr-un stat membru implicat, care raspunde de supravegherea

societatilor de asigurare sau a institutiilor de credit este consultata înainte de acordarea

unei autorizatii unei institutii de credit care este:

(a) o filiala a unei societati de asigurare autorizate sau a unei societati de investitii

autorizate în cadrul Comunitatii sau

(b) o filiala a societatii mama a unei societati de asigurare autorizate sau a unei societati

de investitii autorizate în cadrul Comunitatii sau

33

(c) sub controlul unei persoane fizice sau juridice care detine de asemenea controlul

asupra unei societati de asigurare autorizate sau asupra unei societati de investitii

autorizate în cadrul Comunitatii.

Autoritatile competente vizate la alineatele (1) si (2) se consulta în mod special în scopul

evaluarii calitatii actionarilor, precum si a onorabilitatii si competentei administratorilor

implicati în gestiunea unei alte entitati din cadrul aceluiasi grup. Autoritatile mentionate

îsi comunica reciproc toate informatiile privind aceste aspecte, daca informatiile în cauza

sunt relevante pentru celelalte autoritati competente implicate, atât în vederea acordarii

unei autorizatii, cât si pentru verificarea permanenta a respectarii conditiilor de

functionare.”;

3. la articolul 16, alineatul (2) se înlocuieste cu urmatorul text:

„(2) Daca achizitorul unei participatii prevazute la alineatul (1) este o societate de

investitii autorizata, o institutie de credit autorizata, o societate de asigurare autorizata sau

o societate de investitii autorizata într-un alt stat membru sau societatea mama a unei

astfel de entitati sau o persoana fizica sau juridica ce detine controlul asupra entitatii în

cauza si daca, drept urmare a acestei achizitii, societatea în care achizitorul intentioneaza

sa detina o participatie ar deveni o filiala a achizitorului mentionat anterior sau s-ar afla

sub controlul acestuia, evaluarea achizitiei realizate trebuie sa faca obiectul procedurii de

consultare prealabila mentionata la articolul 12.”;

4. la articolul 34, alineatul (2) se modifica dupa cum urmeaza:

(a) în primul paragraf, punctele 12 si 13 se înlocuiesc cu urmatorul text:

„12. participatiile în alte institutii de credit si institutii financiare care reprezinta peste

10% din capitalul acestora;

13. creantele subordonate si instrumentele mentionate la articolul 35 si articolul 36

alineatul (3) pe care institutia de credit le detine în institutiile de credit si

institutiile financiare în care are o participatie care reprezinta peste 10% din

capitalul acestora;

14. participatiile în alte institutii de credit si institutii financiare care reprezinta cel

mult 10% din capitalul acestora, precum si creantele subordonate si instrumentele

mentionate la articolul 35 si articolul 36 alineatul (3) pe care institutia de credit le

detine în institutiile de credit sau în institutiile financiare diferite de cele

mentionate în prezentul paragraf punctele 12 si 13 pâna în limita sumei

reprezentând totalul acestor participatii, creante subordonate si instrumente care

reprezinta peste 10% din capitalul propriu al institutiei de credit, calculate înainte

de deducerea elementelor mentionate la punctele 12-16 din prezentul paragraf;

15. participatiile în sensul articolului 1 punctul 9 pe care o institutie de credit le detine

în:

— societati de asigurare în sensul articolului 6 din Directiva 73/239/CEE, al

articolului 6 din Directiva 79/267/CEE sau al articolului 1 litera (b) din

Directiva 98/78/CE a Parlamentului European si a Consiliului*,

— societati de reasigurare în sensul articolului 1 litera (c) din Directiva 98/78/CE,

— holdinguri de asigurare în sensul articolului 1 litera (i) din Directiva 98/78/CE;

16. fiecare din urmatoarele elemente pe care institutia de credit le detine în entitatile

definite la punctul 15 si în care detine o participatie:

— instrumentele mentionate la articolul 16 alineatul (3) din Directiva

73/239/CEE,

— instrumentele mentionate la articolul 18 alineatul (3) din Directiva 79/267/CEE

* JO L 330, 5.12.1998, S. 1.”;

(b) al doilea paragraf se înlocuieste cu urmatorul text:

„Daca se detine temporar o participatie într-o alta institutie de credit, o alta institutie

financiara, o alta societate de asigurare sau de reasigurare sau un alt holding de

asigurare în scopul realizarii unei operatiuni de asistenta financiara pentru a reorganiza

si redresa entitatea vizata, autoritatea competenta poate deroga de la dispozitiile

privind deducerea mentionate la punctele 12-16.

Ca alternativa la deducerea elementelor mentionate la punctele 15 si 16, statele

membre le pot permite institutiilor de credit sa aplice mutatis mutandis metodele 1, 2

sau 3 din anexa I la Directiva 2002/87/CE. Metoda nr. 1 (consolidare contabila) nu se

aplica decât daca autoritatea competenta este sigura de nivelul de gestiune integrata si

de control intern al societatilor care fac obiectul consolidarii. Metoda aleasa se aplica

în mod coerent pe termen lung.

În vederea calcularii capitalului propriu în mod individual, statele membre pot

prevedea ca institutiile de credit care fac obiectul supravegherii consolidate conform

capitolului 3 sau supravegherii suplimentare conform Directivei 2002/87/CE sa aiba

posibilitatea de a nu deduce elementele mentionate la punctele 12 – 16 care sunt

detinute în institutiile de credit, institutiile financiare, societatile de asigurare sau de

reasigurare sau în holdingurile de asigurare care intra în sfera de aplicare a

supravegherii consolidate sau suplimentare.

Aceasta dispozitie se aplica tuturor normelor prudentiale armonizate prin intermediul

actelor comunitare.”;

5. la articolul 51, alineatul (3) se înlocuieste cu urmatorul text:

„(3) Statele membre au posibilitatea de a nu aplica limitele mentionate la alineatele (1) si

(2) participatiilor detinute în societati de asigurare în sensul Directivei 73/239/CEE si al

Directivei 79/267/CEE sau în societati de reasigurare în sensul Directivei 98/78/CE.”;

6. la articolul 52 alineatul (2), ultima teza se înlocuieste cu urmatorul text:

„Fara a se aduce atingere articolului 54a, consolidarea situatiei financiare a holdingului

financiar nu implica în nici un caz obligatia autoritatilor competente de a îndeplini o

functie de supraveghere asupra holdingului financiar în mod individual.”;

7. articolul 54 se modifica dupa cum urmeaza:

(a) la alineatul (1) se adauga urmatorul paragraf:

„În cazul întreprinderilor asociate printr-o relatie în sensul articolului 12 alineatul (1)

din Directiva 83/349/CEE, autoritatile competente stabilesc modalitatile de

consolidare.”;

(b) la alineatul (4) primul paragraf, a treia liniuta se elimina;

8. se introduce urmatorul articol:

„Articolul 54a

Organele de conducere ale societatilor financiare

Statele membre impun ca persoanele care administreaza efectiv afacerile unui holding

financiar sa prezinte onorabilitatea necesara si o experienta suficienta si corespunzatoare

pentru a exercita aceste functii.”;

9. se introduce urmatorul articol:

„Articolul 55a

Tranzactiile cu holdinguri mixte în interiorul grupului

Fara sa aduca atingere dispozitiilor titlului V capitolul II sectiunea 3 din prezenta

directiva, statele membre prevad ca, în cazul în care societatea mama a uneia sau mai

multor institutii de credit este un holding mixt, autoritatile competente care raspund de

supravegherea institutiilor de credit mentionate exercita o supraveghere generala asupra

tranzactiilor pe care aceste institutii le realizeaza cu holdingul mixt si cu filialele acestuia.

Autoritatile competente le solicita institutiilor de credit sa instituie proceduri

corespunzatoare de gestionare a riscurilor, precum si sisteme de control intern adecvate,

care sa cuprinda proceduri corecte de informare si contabilitate, pentru a depista, evalua,

încadra si controla, în mod corespunzator, tranzactiile realizate cu holdingul mixt care este

societatea lor mama si cu filialele acestuia. Autoritatile competente le solicita institutiilor

de credit sa le comunice toate tranzactiile importante realizate cu aceste entitati, cu

exceptia cazurilor mentionate la articolul 48. Aceste proceduri si tranzactii semnificative

fac obiectul unui control din partea autoritatilor competente.

Daca aceste tranzactii în interiorul grupului afecteaza situatia financiara a unei institutii de

credit, autoritatea competenta care raspunde de supravegherea institutiei vizate ia masurile

care se impun.”;

10. la articolul 56 alineatul (7) se adauga urmatoarea teza:

„Daca nu efectueaza chiar ea verificarea, autoritatea competenta care a formulat cererea

poate participa la verificare, daca doreste.”;

11. se introduce urmatorul articol:

„Articolul 56a

Societatea mama cu sediul într-o terta

Daca o institutie de credit a carei societate mama este o institutie de credit sau un

holding financiar cu sediul social în afara Comunitatii nu face obiectul unei

supravegheri consolidate în temeiul articolului 52, autoritatile competente se asigura ca

institutia de credit în cauza face obiectul unei supravegheri consolidate echivalente cu

cea guvernata de principiile mentionate la articolul 52, realizata de o autoritate

competenta din terta în cauza. Verificarea este realizata de autoritatea competenta

care ar efectua supravegherea consolidata daca s-ar aplica al patrulea paragraf, la cererea

societatii mama sau a oricarei entitati reglementate autorizate din cadrul Comunitatii sau

din proprie initiativa. Autoritatea competenta mentionata anterior poate consulta

celelalte autoritati competente implicate.

Comitetul consultativ bancar poate formula orientari generale pentru a stabili daca

regimurile de supraveghere consolidata ale autoritatilor competente din tarile terte pot

permite atingerea obiectivelor urmarite de supravegherea consolidata, stabilite în

prezentul capitol, în ceea ce priveste institutiile de credit a caror societate mama are

sediul social în afara Comunitatii. Comitetul reanalizeaza în mod regulat toate

orientarile de acest tip si are în vedere orice modificare adusa regimurilor de

supraveghere consolidata puse în aplicare de autoritatile competente mentionate

anterior.

Autoritatea competenta care realizeaza verificarea prevazuta în al doilea paragraf ia în

considerare toate orientarile de acest tip. În acest scop, autoritatea competenta poate de

asemenea consulta comitetul înainte de a lua o decizie.

În absenta unei supravegheri echivalente, statele membre aplica institutiei de credit, prin

analogie, dispozitiile articolului 52.

Ca alternativa, statele membre le acorda autoritatilor lor competente autoritatea de a

aplica alte tehnici prudentiale corespunzatoare care sa permita atingerea obiectivelor

urmarite de supravegherea consolidata a institutiilor de credit. Aceste metode trebuie

aprobate de autoritatea competenta care ar raspunde de supravegherea consolidata dupa

consultarea celorlalte autoritati competente implicate. Autoritatile competente pot sa

solicite, în mod special, înfiintarea unui holding financiar cu sediul social în cadrul

Comunitatii si sa aplice dispozitiile privind supravegherea consolidata situatiei

consolidate a societatii în cauza. Metodele trebuie sa permita atingerea obiectivelor

urmarite de supravegherea consolidata stabilite în prezentul capitol si trebuie notificate

autoritatilor competente implicate, precum si Comisiei.”

CAPITOLUL V

SOCIETATILE DE ADMINISTRARE A INVESTITIILOR

Articolul 30

Societatile de administrare a investitiilor

Pâna la realizarea unei coordonari ulterioare a normelor sectoriale, statele membre se asigura

ca societatile de administrare a investitiilor se încadreaza:

(a) în sfera de aplicare a supravegherii consolidate a institutiilor de credit si a societatilor de

investitii si/sau în sfera de aplicare a supravegherii suplimentare a societatilor de asigurare

care apartin unui grup de asigurare, si

(b) daca grupul este un conglomerat financiar, în sfera de aplicare a supravegherii

suplimentare în sensul prezentei directive.

În sensul aplicarii primului paragraf, statele membre le permit autoritatilor lor competente sau

le solicita sa decida care sunt normele sectoriale (sectorul bancar, sectorul asigurarilor sau

sectorul serviciilor de investitii) conform carora societatile de administrare a investitiilor intra

sub incidenta supravegherii consolidate si/sau a supravegherii suplimentare mentionate în

primul paragraf litera (a). În sensul prezentei dispozitii, normele sectoriale relevante care

prevad sub ce forma si în ce masura sunt cuprinse institutiile financiare (daca societatile de

administrare a investitiilor intra în sfera de aplicare a supravegherii consolidate a institutiilor

de credit si a societatilor de investitii) si societatile de reasigurare (daca societatile de

administrare a investitiilor intra în sfera de aplicare a supravegherii suplimentare a societatilor

de asigurare) se aplica mutatis mutandis societatilor de administrare a investitiilor. În sensul

supravegherii suplimentare mentionate în primul paragraf litera (b), societatile de administrare

a investitiilor sunt tratate ca si cum ar apartine sectorului în care se încadreaza conform

primului paragraf litera (a).

În sensul prezentei directive, daca o societate de administrare a investitiilor face parte dintr-un

conglomerat financiar, toate trimiterile la conceptul de entitate reglementata si toate trimiterile

la conceptul de autoritati competente sau de autoritati competente implicate se înteleg ca o

trimitere la societatile de administrare a investitiilor sau, respectiv, la autoritatile care raspund

de supravegherea societatilor de administrare a investitiilor. Prezenta dispozitie se aplica

mutatis mutandis grupurilor mentionate în primul paragraf litera (a).

CAPITOLUL VI

DISPOZITII TRANZITORII SI FINALE

Articolul 31

Raportul Comisiei

(1) Cel târziu la 11 august 2007, Comisia înainteaza Comitetului pentru conglomerate

financiare mentionat la articolul 21 un raport privind practicile statelor membre si, daca este

necesar, privind nevoia de a realiza o armonizare mai aprofundata în ceea ce priveste:

includerea societatilor de administrare a investitiilor în sfera de aplicare a supravegherii

consolidate la nivelul grupului,

selectarea si aplicarea metodelor privind rata de adecvare a capitalului propriu, prevazute

în anexa I,

definirea tranzactiilor semnificative din interiorul grupului, a concentrarii semnificative

a riscurilor, a supravegherii tranzactiilor în interiorul grupului si a concentrarii riscurilor

prevazute în anexa II, în special în ceea ce priveste introducerea unor limite cantitative si

a unor cerinte calitative în acest scop,

intervalele la care conglomeratele financiare calculeaza cerintele privind rata de

adecvare a capitalului propriu, în conformitate cu articolul 6 alineatul (2), si fac

cunoscute coordonatorului concentrarile semnificative de riscuri în conformitate cu

articolul 7 alineatul (2).

Comisia consulta comitetul înainte de a-si înainta propunerile.

(2) În termen de un an de la încheierea unui acord international asupra dispozitiilor privind

eliminarea utilizarii suprapuse a capitalului propriu în cadrul grupurilor financiare, Comisia

analizeaza modalitatile de aliniere a dispozitiilor prezentei directive la acordurile

internationale în cauza si, daca este cazul, face propunerile care se impun în acest sens.

Articolul 32

Transpunerea

Statele membre pun în aplicare actele cu putere de lege si actele administrative necesare

pentru a se conforma prezentei directive pâna la 11 august 2004. Statele membre informeaza

imediat Comisia cu privire la aceasta.

Statele membre se asigura ca dispozitiile prevazute în primul paragraf se aplica, pentru prima

data, supravegherii conturilor aferente exercitiului financiar care începe la 1 ianuarie 2005 sau

pe parcursul anului 2005.

Când statele membre adopta aceste dispozitii, ele contin o trimitere la prezenta directiva sau

sunt însotite de o asemenea trimitere în momentul publicarii lor oficiale. Statele membre

stabilesc modalitatea de efectuare a acestei trimiteri.

Articolul 33

Intrarea în vigoare

Prezenta directiva intra în vigoare în ziua publicarii în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Articolul 34

Destinatari

Prezenta directiva se adreseaza statelor membre.

Adoptata la Bruxelles, 16 decembrie 2002.

Pentru Parlamentul European Pentru Consiliu

Presedintele Presedintele

P. COX M. FISCHER BOEL

ANEXA I

RATA DE ADECVARE A CAPITALULUI PROPRIU

Calcularea cerintelor suplimentare cu privire la rata de adecvare a capitalului propriu în cazul

entitatilor reglementate care apartin unui conglomerat financiar, mentionate la articolul 6

alineatul (1), se realizeaza în conformitate cu principiile tehnice si cu una dintre metodele

prevazute în prezenta anexa.

Fara sa aduca atingere dispozitiilor din urmatorul paragraf, statele membre le permit

autoritatilor lor competente, în cazul în care acestea au rolul de coordonator pentru un anumit

conglomerat financiar, sa decida, dupa consultarea autoritatilor competente implicate si a

conglomeratului, care este metoda aplicata de conglomeratul financiar în cauza.

Statele membre pot solicita ca acest calcul sa se efectueze conform unei anumite metode

dintre cele indicate în prezenta anexa daca conglomeratul financiar este condus de o entitate

reglementata care a fost autorizata în statul membru în cauza. Daca un conglomerat financiar

nu este condus de o entitate reglementata în sensul articolului 1, statele membre autorizeaza

aplicarea oricarei metode descrise în prezenta anexa, cu exceptia cazului în care autoritatile

competente implicate se afla în acelasi stat membru, caz în care statul membru vizat poate

impune aplicarea unei anumite metode.

I. Principii tehnice

1. Sfera de aplicare si modul de calcul al cerintelor suplimentare în ceea ce priveste rata

de adecvare a capitalului propriu

Indiferent de metoda utilizata, daca entitatea este o filiala care acuza un deficit de

solvabilitate sau, în cazul unei entitati nereglementate din sectorul financiar, un deficit

de solvabilitate notional, se ia în considerare deficitul de solvabilitate total al filialei.

Daca, într-un astfel de caz, în opinia coordonatorului, raspunderea societatii mama

care detine o parte din capital este limitata, în mod strict si lipsit de ambiguitate, la

acea parte a capitalului, coordonatorul poate permite ca deficitul de solvabilitate al

filialei sa fie luat în considerare în mod proportional.

Daca nu exista o legatura de capital între societatile aceluiasi conglomerat financiar,

coordonatorul, dupa consultarea celorlalte autoritati competente implicate, stabileste

care este partea proportionala care trebuie luata în considerare, având în vedere

raspunderea determinata de relatia existenta.

2. Alte principii tehnice

Indiferent de metoda utilizata pentru a calcula cerintele suplimentare în ceea ce

priveste rata de adecvare a capitalului propriu al entitatilor reglementate care apartin

unui conglomerat financiar, asa cum este prezentata în sectiunea II din prezenta anexa,

coordonatorul si, daca este cazul, celelalte autoritati competente implicate se asigura

ca se aplica urmatoarele principii:

(i) se interzice utilizarea multipla a elementelor care pot fi luate în considerare la

calcularea capitalului propriu la nivelul conglomeratului financiar („utilizare

suprapusa a capitalului propriu”), precum si crearea necorespunzatoare de capital

propriu în interiorul grupului; pentru a garanta eliminarea utilizarii suprapuse a

capitalului propriu si a crearii de capital propriu în interiorul grupului, autoritatile

competente aplica prin analogie principiile pertinente prevazute în normele

sectoriale corespondente;

(ii) pâna la realizarea unei armonizari mai aprofundate a normelor sectoriale, cerintele

de solvabilitate aplicabile diferitelor sectoare financiare reprezentate în cadrul unui

conglomerat financiar sunt îndeplinite de elemente de capital propriu conform

normelor sectoriale corespondente. În caz de deficit de capital propriu la nivelul

conglomeratului financiar, numai elementele de capital propriu admise de toate

normele sectoriale („capitaluri trans-sectoriale”) sunt luate în considerare pentru

verificarea respectarii cerintelor suplimentare de solvabilitate.

Daca normele sectoriale prevad limitari la admiterea anumitor instrumente de

capital propriu care ar putea fi considerate capitaluri trans-sectoriale, aceste limite

se aplica mutatis mutandis la calcularea capitalului propriu la nivelul

conglomeratului financiar.

La calcularea capitalului propriu la nivelul conglomeratului financiar, autoritatile

competente iau în considerare si disponibilitatea si transferabilitatea efective ale

capitalului propriu între diferitele entitati juridice ale grupului, având în vedere

obiectivele stabilite de normele privind rata de adecvare a capitalului propriu.

Daca, în cazul unei entitati nereglementate din sectorul financiar, o cerinta de

solvabilitate notionala se calculeaza conform indicatiilor din prezenta anexa

sectiunea II, prin „cerinta de solvabilitate notionala” se întelege cerinta privind

capitalul propriu pe care entitatea în cauza ar trebui sa o respecte în temeiul

normelor sectoriale care i s-ar aplica daca ar fi o entitate reglementata din sectorul

financiar vizat; în cazul societatilor de administrare a investitiilor, prin cerinta de

solvabilitate se întelege cerinta privind capitalul mentionata la articolul 5a

alineatul (1) litera (a) din Directiva 85/611/CEE; cerinta de solvabilitate notionala

a unui holding financiar mixt se calculeaza conform normelor sectoriale din

sectorul financiar cel mai important în cadrul conglomeratului financiar.

II. Metode tehnice de calcul

Metoda nr. 1: consolidarea contabila

Calcularea cerintelor suplimentare în ceea ce priveste rata de adecvare a capitalului

propriu al entitatilor reglementate care apartin unui conglomerat financiar se realizeaza pe

baza conturilor consolidate.

Cerintele suplimentare în ceea ce priveste rata de adecvare a capitalului propriu rezulta din

diferenta dintre:

(i) capitalul propriu al conglomeratului financiar, calculat pe baza situatiei financiare

consolidate a acestuia; elementele luate în calcul sunt cele admise de normele

sectoriale aplicabile,

si

(ii) suma cerintelor de solvabilitate aplicabile diferitelor sectoare financiare reprezentate

în cadrul grupului; pentru fiecare din aceste sectoare, cerintele de solvabilitate se

calculeaza în functie de normele sectoriale corespondente.

Normele sectoriale vizate sunt: titlul V capitolul 3 din Directiva 2002/12/CE pentru

institutiile de credit, Directiva 98/78/CE pentru societatile de asigurare si Directiva

93/6/CEE pentru institutiile de credit si societatile de investitii.

În cazul entitatilor nereglementate din sectorul financiar, care nu sunt luate în considerare

la calcularea cerintelor sectoriale de solvabilitate mentionate anterior, se calculeaza o

cerinta de solvabilitate notionala.

Rezultatul nu trebuie sa fie negativ.

Metoda nr. 2: deducere si agregare

Calcularea cerintelor suplimentare în ceea ce priveste rata de adecvare a capitalului

propriu al entitatilor reglementate care apartin unui conglomerat financiar se realizeaza pe

baza conturilor fiecarei entitati din cadrul grupului.

Cerintele suplimentare în ceea ce priveste rata de adecvare a capitalului propriu rezulta din

diferenta dintre:

(i) suma capitalurilor proprii ale tuturor entitatilor din sectorul financiar, reglementate si

nereglementate, care apartin conglomeratului financiar; elementele luate în calcul sunt

cele admise de normele sectoriale pertinente,

si

(ii) suma

cerintelor de solvabilitate ale tuturor entitatilor din sectorul financiar,

reglementate si nereglementate, care apartin grupului; cerintele de solvabilitate se

calculeaza în conformitate cu normele sectoriale pertinente, si

a valorii contabile a participatiilor în alte entitati din cadrul grupului.

În cazul entitatilor nereglementate din sectorul financiar, se calculeaza o cerinta de

solvabilitate notionala: Capitalul propriu si cerintele de solvabilitate sunt luate în

considerare în mod proportional, conform dispozitiilor articolului 6 alineatul (4) si

conform sectiunii I din prezenta anexa.

Rezultatul nu trebuie sa fie negativ.

Metoda nr. 3: valoarea contabila / deducerea unei cerinte

Calcularea cerintelor suplimentare în ceea ce priveste rata de adecvare a capitalului

propriu al entitatilor reglementate care apartin unui conglomerat financiar se realizeaza pe

baza conturilor fiecarei entitati din cadrul grupului.

Cerintele suplimentare în ceea ce priveste rata de adecvare a capitalului propriu se obtin

din diferenta dintre:

42

(i) capitalul propriu al societatii mama sau al entitatii care se afla la conducerea

conglomeratului financiar; elementele luate în calcul sunt cele admise de normele

sectoriale aplicabile,

si

(ii) suma

cerintei de solvabilitate pentru societatea mama sau pentru societatea care se afla

la conducere mentionata la punctul (i), si

a valorii contabile a participatiilor acesteia în alte entitati din cadrul grupului sau

a cerintelor de solvabilitate pentru aceste entitati, luându-se în considerare

valoarea cea mai ridicata dintre cele doua; aceste cerinte de solvabilitate sunt

luate în considerare în mod proportional conform dispozitiilor articolului 6

alineatul (4) si conform sectiunii I din prezenta anexa.

În cazul entitatilor nereglementate din sectorul financiar, se calculeaza o cerinta

de solvabilitate notionala: La evaluarea elementelor care pot fi luate în

considerare la calcularea cerintelor suplimentare în ceea ce priveste rata de

adecvare a capitalului propriu, participatiile se pot evalua prin metoda de

echivalare, conform optiunii prevazute la articolul 59 alineatul (2) litera (b) din

Directiva 78/660/CEE.

Rezultatul nu trebuie sa fie negativ.

Metoda nr. 4: o combinatie a celor trei metode descrise anterior

Autoritatile competente pot permite combinarea metodelor 1, 2 si 3 sau numai a doua

dintre acestea.

ANEXA II

PUNEREA ÎN APLICARE TEHNICA A DISPOZITIILOR PRIVIND

TRANZACTIILE ÎN INTERIORUL GRUPULUI SI CONCENTRAREA

RISCURILOR

Dupa consultarea celorlalte autoritati competente implicate, coordonatorul stabileste

categoriile de tranzactii si de riscuri pe care entitatile reglementate care apartin unui anumit

conglomerat financiar le declara conform articolului 7 alineatul (2) si articolului 8 alineatul

(2) privind notificarea tranzactiilor în interiorul grupului si concentrarile de riscuri. Atunci

când coordonatorul si autoritatile competente implicate stabilesc categoriile de tranzactii si de

riscuri sau îsi emit opinia asupra acestui subiect, acestea iau în considerare structura specifica

a conglomeratului financiar si gestionarea riscurilor pe care o aplica. Pentru a putea stabili

tranzactiile în interiorul grupului si concentrarile de riscuri care, din cauza importantei lor,

trebuie notificate în conformitate cu articolele 7 si 8, coordonatorul, dupa consultarea

celorlalte autoritati competente implicate si a conglomeratului, stabileste pragurile

corespunzatoare pe baza capitalului propriu reglementar si/sau a dispozitiilor tehnice.

În cadrul controlului pe care îl exercita asupra tranzactiilor în interiorul grupului si asupra

concentrarii riscurilor, coordonatorul acorda o atentie deosebita potentialului risc de

contagiune în cadrul conglomeratului financiar, riscului aparitiei unor conflicte de interese,

riscului de eludare a normelor sectoriale si nivelului sau volumului riscurilor.

Statele membre pot autoriza autoritatile competente sa aplice la nivelul conglomeratului

financiar dispozitiile normelor sectoriale privind tranzactiile în interiorul grupului si

concentrarea riscurilor, în special pentru a evita eludarea normelor sectoriale.

Bibliografie

1. Bichi C. – Sistemul bancar: dinamica reformei, slăbiciuni si provoctari, 2001, www. cerope.ro

2. Dardac N. (coord.) – Restructurtari si privatiztari bancare, ASE, Bucuresti, 2004

3. Neagu F., Mărgtarit A., Copaciu M., Răcaru A., Mircea R., Andrassy A. – Creditul neguvernamental în

România: perspective si implicaȚii, BNR, 2006

4. B.N.R. – Rapoarte anuale, Buletine lunare, 1991 – 2004

5. Bannock, G.; Manser, W., The Penguin International Dictionary of Finance, Penguin Books, , 1990.

6. Beaumont, P., Financial Engineering Principles: A Unified Theory for Financial Product

Analysis and Valuation, Wiley, , 2005.

7. Ceresoli, M.; Guillaud, M., Titrisation. Gestion financière de la banque, ESKA, Paris, 1992.

8. Dale, R., Regulating Banks Securities Activities: A Global Assessment, în Fingleton, J.,

Schoenmaker, D. (editors), The Internationalisation of Capital Markets and the Regulatory

Response, Graham & Trotman, , 1992.

9. Eales, B., Financial engineering, Macmillan Press, Houndmills, 2000.

10. Gurley, J.; Shaw, E., La monnaie dans une théorie des actifs financiers, Cujas, Paris, 1973.

11. Hangen, R., Modern Investment Theory, 4th ed., Prentice Hall, , 1997.

12. Marshall, J., Bansal, V., Financial Engineering: A Complete Guide to Financial Innovation, New York Institute of Finance, , 2004.

13. ***, Security Innovation in Corporate Bond Markets, University of , Joseph L.

of Management, f.a..

14. ***, A Concise Dictionary of Business, Press, , 1992.

15. http://en.wikipedia.org/wiki/Financial_engineering.

16. http://www.rubinian.com/dictionar.

17. Balino, T.J.T., Ubide, A., „Finance and Development”, June 2000

18. , (2001). Globalizare și probleme globale, Editura Economică, București

19. Burciu, A., Sandu, P., Sandu, Gh. (1999). Activitatea bancară internat‏ională, Editura Economică, București

20. Dăianu, D., „Globalizarea și sistemul financiar interna‏ional”, Economistul, 5 februarie 2001

21. Gaftoniuc, Simona (1995). Practici bancare internationale, Editura Economică, București

22. Gaftoniuc, Simona (2000). Finan‏e internationale, Editura Economică, București

23. Hirst, P., Thompson, G. (2000). Globalizarea sub semnul întrebarii, Editura Trei, București

24. Ionescu, L. C. (2001). Institu‏ii și activită‏i financiar-bancare, Editura IBR, București

25.Mihai, , Mihai, T. I. (2002). Trade finance – finantarea comer‏ului, Editura Economică, București

26. Stiglitz, E. J. (2003). Globalizarea. Speran‏e și deziluzii, Editura Economică, București

27. Văcărel, , „Globalizarea – percep‏ii diferite și efecte contradictorii”, Economistul nr. 1469/16.10.2003

Bibliografie

1. Bichi C. – Sistemul bancar: dinamica reformei, slăbiciuni si provoctari, 2001, www. cerope.ro

2. Dardac N. (coord.) – Restructurtari si privatiztari bancare, ASE, Bucuresti, 2004

3. Neagu F., Mărgtarit A., Copaciu M., Răcaru A., Mircea R., Andrassy A. – Creditul neguvernamental în

România: perspective si implicaȚii, BNR, 2006

4. B.N.R. – Rapoarte anuale, Buletine lunare, 1991 – 2004

5. Bannock, G.; Manser, W., The Penguin International Dictionary of Finance, Penguin Books, , 1990.

6. Beaumont, P., Financial Engineering Principles: A Unified Theory for Financial Product

Analysis and Valuation, Wiley, , 2005.

7. Ceresoli, M.; Guillaud, M., Titrisation. Gestion financière de la banque, ESKA, Paris, 1992.

8. Dale, R., Regulating Banks Securities Activities: A Global Assessment, în Fingleton, J.,

Schoenmaker, D. (editors), The Internationalisation of Capital Markets and the Regulatory

Response, Graham & Trotman, , 1992.

9. Eales, B., Financial engineering, Macmillan Press, Houndmills, 2000.

10. Gurley, J.; Shaw, E., La monnaie dans une théorie des actifs financiers, Cujas, Paris, 1973.

11. Hangen, R., Modern Investment Theory, 4th ed., Prentice Hall, , 1997.

12. Marshall, J., Bansal, V., Financial Engineering: A Complete Guide to Financial Innovation, New York Institute of Finance, , 2004.

13. ***, Security Innovation in Corporate Bond Markets, University of , Joseph L.

of Management, f.a..

14. ***, A Concise Dictionary of Business, Press, , 1992.

15. http://en.wikipedia.org/wiki/Financial_engineering.

16. http://www.rubinian.com/dictionar.

17. Balino, T.J.T., Ubide, A., „Finance and Development”, June 2000

18. , (2001). Globalizare și probleme globale, Editura Economică, București

19. Burciu, A., Sandu, P., Sandu, Gh. (1999). Activitatea bancară internat‏ională, Editura Economică, București

20. Dăianu, D., „Globalizarea și sistemul financiar interna‏ional”, Economistul, 5 februarie 2001

21. Gaftoniuc, Simona (1995). Practici bancare internationale, Editura Economică, București

22. Gaftoniuc, Simona (2000). Finan‏e internationale, Editura Economică, București

23. Hirst, P., Thompson, G. (2000). Globalizarea sub semnul întrebarii, Editura Trei, București

24. Ionescu, L. C. (2001). Institu‏ii și activită‏i financiar-bancare, Editura IBR, București

25.Mihai, , Mihai, T. I. (2002). Trade finance – finantarea comer‏ului, Editura Economică, București

26. Stiglitz, E. J. (2003). Globalizarea. Speran‏e și deziluzii, Editura Economică, București

27. Văcărel, , „Globalizarea – percep‏ii diferite și efecte contradictorii”, Economistul nr. 1469/16.10.2003