Configurarea Discursiva a Identitatii Europene Intre Unitate Si Diversitate

configurarea discursivă a identității europene între unitate și diversitate

Solidaritate? Absența solidarității între cetățenii europeni înseamnă faptul că aceștia nu sunt pregătiți să accepte sacrificiile care decurg din apartenența la un întreg.

În cadrul Uniunii Europene, diversitatea culturală se regăsește la mai multe nivele. Putem vorbi, în primul rând, de o diversitate culturală intrinsecă statelor membre, state-națiune cu o anumită identitate națională și culturală. Această diversitate de culturi naționale este cel mai adesea invocată în discursurile europene și este general acceptată ca parte componentă a înțelesului pe care îl conferim Uniunii Europene astăzi. Mai puțin discutată și vizibilă este diversitatea conferită de multitudinea de minorități existente pe teritoriul statelor membre ale UE. Asistăm, în acest caz, la o deteritorializare a drepturilor minorităților printr-o preocupare supra-națională și europeană în ceea ce privește soarta acestor grupuri.

În al treilea rând, diversitatea culturală și religioasă în cadrul Uniunii Europene este dată și de existența imigranților proveniți din țări extra-europene. Accesul acestora în statele membre și integrarea lor în societățile gazdă au chestiuni care au primit, recent, o dimensiune europeană din ce în ce mai accentuată.

Discursul privind integrarea imigranților cuprinde o diversitate de opinii, de la discursurile naționale de dreapta, vizibil concentrate pe aspectele negative ale imigrației, până la discursurile liberale, care vizează posibilitatea dezvoltării economice prin atragerea forței de muncă înalt calificate din exteriorul UE. Între acestea, discursul instituționalizat al Uniunii Europene, conferă echilibru dezbaterii privind imigrația și se constituie între parametrii vigilenței privind securitatea și preocupării pentru accelerarea dezvoltării.

În aspecte ce țin de gestionarea colectivă a aspectelor privind imigrația, este readusă în prim-plan ideea diversității culturilor și tradițiilor politice din cadrul Uniunii Europene, în special atunci când ne confruntăm cu concepte ce țin de identitate: relația dintre „noi” versus ”ei/ceilalați”. Acest mod de raportare la imigranți este unul ce ține, mai degrabă, de formarea identității naționale. Regăsim, astăzi, acest tip de abordare în discursul partidelor populiste, de extremă-dreaptă, care sunt din ce în ce mai vizibile în vestul Europei. Acest tip de discurs apare, de cele mai multe ori, în contextul reafirmării unei identități naționale deja constituite, care este în pericolul de a-și pierde consistența în fața provocării diversității.

Cu toate acestea, studiile în domeniu arată că identitatea europeană nu se poate construi pe aceleași considerente ca identitatea națională, tocmai datorită existenței unei diversități a limbilor și culturilor care o formează. De aceea, în configurarea unei identități, elitele europene trebuie să țină cont de acest aspect și să integreze o viziune adaptată la realitatea socială europeană. Discursul de tip „noi”, europenii, versus „ceilalți”, non-europeni, este unul care ar putea conduce la crearea unui sentiment de apartenență la comunitatea europeană în rândul cetățenilor europeni, la configurarea unei identități europene printr-un mecanism de excludere. Cu toate acestea, este acest tip de discurs potrivit pentru Uniunea Europeană? Nu ar conduce el la negarea unuia dintre principiile de bază pe care este fondată construcția europeană, și anume valorificarea diversității? Cum este înțeleasă diversitatea în sintagma „unitate în diversitate”? Se referă ea doar la diversitatea culturilor naționale, sau capătă un înțeles mai amplu, în contextul politizării discursului privind imigrația la nivel european?

În încercarea de a oferi răspunsuri la aceste întrebări, ne vom concentra asupra analizării conceptului de identitate europeană, așa cum este el dezbătut în prezent în literatura de specialitate, cu scopul de a identifica un model de identitate care să cuprindă multiplele aspecte legate de diversitate identificate mai sus. Apoi, vom studia discursul instituțiilor UE în încercarea de a vedea dacă acest model este integrat în viziunea UE asupra imigrației.

Conceptul de identitate europeană

Identitatea europeană este un concept dinamic, existând la mai multe nivele de analiză și căpătând înțelesuri diferite, în funcție de context. Cu toate acestea, există un consens în literatura de specialitate cu privire la faptul că identitatea europeană nu trebuie privită ca un „concurent” al identităților naționale sau ca un pericol pentru suveranitatea statelor membre. Plecând de la premisa că identitatea, fie ea individuală sau colectivă, este formată dintr-o multitudine de alte identități, unele mai pregnante decât altele, și că toate aceste identități co-există, putem respinge ideea conform căreia ar exista un conflict între identitatea națională și identitatea europeană. De asemenea, identitatea europeană se bazează pe pluralitate (de opinii, de limbi, de culturi, de religii, de structuri politice, de moduri de viață, etc.), ea ar trebui să înglobeze identitățile naționale. Dar această identitate europeană este suma identităților naționale? Acest lucru este greu de crezut, ținând cont de faptul că aceste identități sunt, adeseori, conflictuale între ele. Acestea fiind date, considerăm că identitatea europeană ar trebui să vizeze armonizarea acestor identități, la care se adaugă responsabilitatea comună privind anumite aspecte trans-naționale sau supra-naționale, precum ecologia, cercetarea științifică, imigrația și globalizarea, pentru a da câteva exemple.

Din punctul de vedere al modului de formare a identității europene, putem distinge o identitate europeană care ia naștere pornind de la nivelul individual, mai exact în rândul indivizilor care se declară europeni. Putem vorbi, astfel, de identitate europeană în sensul identificării cetățenilor cu proiectul Comunității Europene și cu valorile acesteia, un proces de jos în sus (bottom-up). Acest tip de formare a identității răspunde la întrebări de tipul „Cine se simte European?”, „Ce înseamnă să te simți European?”, „Pe ce se bazează acest sentiment?”, întrebări care reprezintă punctul de pornire al cercetărilor cantitative, de tipul Eurobarometrelor, EES (European Election Studies) și ISSP (International Survey Program).

Celălalt mod de formare a identității europene este caracterizat printr-un proces de sus în jos (top-down). A studia identitatea europeană din această perspectivă înseamnă a încerca să înțelegi ce compune Europa unită și europenii în termeni de patrimoniu cultural, valori, precum și cum să caracterizezi Europa și un presupus patrimoniu cultural comun. Această abordare se referă la construirea unor reprezentări ale Europei de către elitele politice. Proiectul instituțional european are în vedere identitatea europeană ca un sistem de valori sociale, politice și juridice, recunoscute atât de proprii cetățeni, cât și de actorii politici și cetățenii statelor aflate în afara Uniunii Europene, mai precis o identitate europeană colectivă. Acest tip de identitate are, de asemenea, un înțeles politic, întrucât ea rezultă dintr-o experiență politică și socială, cu o istorie de aproximativ șase decenii. Identitatea politică europeană este consolidată prin existența unor instituții comune, care creează stabilitate și permit reproducerea identității de-a lungul timpului și generațiilor. Cel mai important rol al acestor instituții este acela de a stabili un cadru permanent pentru definirea agendei publice și pentru practica decizională, fiind astfel întruchiparea elementului normativ care diferențiază identitatea politică de identitatea socială.

Sophie Duchesne și André-Paul Frognier afirmă că identitatea europeană combină cel puțin două dimensiuni: o dimensiuni sociologică, care manifestă dispoziția actorului de a se simți parte dintr-un colectiv și o dimensiune politică, rezultatul raporturilor de forță și strategiilor actorilor politici. În aceeași notă, Michael Bruter distinge între două interpretări ale noțiunii de identitate. Prima, perspectiva „culturală”, analizează identitățile politice din perspectiva sentimentului de apartenență pe care un cetățean îl are față de un anumit grup politic. Acest grup poate fi perceput ca fiind definit de anumite similarități sociale, o cultură comună, valori, religie, etică sau chiar etnicitate. Perspectiva „civică” se referă la identificarea cetățenilor cu o structură politică, cum ar fi un stat, care poate fi definit ca un set de instituții, drepturi și reguli care dirijează viața politică a comunității. În cazul identității europene, dimensiunea civică (atașamentul față de instituțiile europene) corespunde perspectivei „bottom-up”, iar dimensiunea culturală (sentimentul de apartenență la o comunitate bazată pe o moștenire comună – religioasă, politică, morală, etc.) – perspectivei „top-down”. Aceste două perspective au fost numite de alți autori abordări empirice, respectiv normative. Perspectiva empirică are în vedere măsura în care membrii colectivității de europeni se consideră europeni și ceea ce cred ei că a fi european implică. Abordarea normativă, pe de altă parte, se referă la natura esențială a identității europene. Într-un articol intitulat Legitimacy, Euroscepticism & Identity in the European Union, Michael Bruter menționează un aspect suplimentar al identității, mai cuprinzător decât cele două deja menționate – civic și cultural –, care implică un răspuns la întrebarea dacă individul se „simte” european într-un mod care poate avea legătură cu componenta civică și/sau culturală a identității. Această teorie ne ajută să depășim delimitarea strictă între elementele culturale și cele civice ale identității europene.

Cercetările empirice și normative asupra identității europene colective au scos la iveală patru concepții ale identității, analizate de Viktoria Kaina și Pawel Karolewski. Construind o schemă cu două nivele orizontale – nivelul colectiv și nivelul individual – și două nivele verticale – identitatea ca existență și identitatea ca posesie – autorii obțin o schemă folositoare în analiza identităților europene. Astfel, putem studia (1) conceptul despre sine al indivizilor în raport cu un grup (acest caz corespunde întrebării Cine sunt eu? sau, dacă ne referim la identitatea europeană – Sunt european?). Pe aceeași axă orizontală a identității ca existență, există o (2) imagine de sine a grupului (care ar răspunde întrebării Cine suntem noi europenii?). Pe axa identității ca posesie, se configurează cercetările privind, pe de o parte, (3) motivele pentru care cetățenii europeni se identifică cu colectivitatea de cetățeni europeni (nivel individual) și, pe de altă parte, (4) motivele pentru care „noi ca europeni” putem fi considerați o colectivitate (nivel colectiv).

În acord cu perspectiva culturală a identității europene, alți autori afirmă că identitatea europeană poate fi privită ca o sumă de identități naționale, regionale, politice, etc., care sunt definite de o orientare către o concepție culturală largă a Europei. Acest model de identitate europeană se distinge de cadrul politic, instituțional al Uniunii Europene, care urmărește crearea unei identități oficiale a Uniunii. Prin identitate europeană culturală înțelegem caracteristicile comune tuturor europenilor, care îi diferențiază de locuitorii altor spații culturale. Este vorba despre o conștiință comună, care se extinde dincolo de sentimentele și apartenențele naționale și care ne permite astfel să considerăm europenii ca un ansamblu.

În ceea ce privește identitatea europeană ca obiect de studiu, există mai multe perspective. Prima dintre acestea are în vedere identitatea europeană ca ceva deja construit în totalitatea sa, un dat al istoriei. În acest caz, ne putem referi la patrimoniul grec, roman și creștin, la drepturile omului și valorile Secolului Luminilor. Dimpotrivă, alte interpretări resping ideea compatibilității dintre identitățile naționale și identitatea europeană. Aceasta din urmă, privită ca un proiect început în anii 1950, nu s-ar putea afirma decât substituind statele naționale. Această teză a fost însă infirmată începând cu 1989, când statele din Europa centrală și de est și-au exprimat adeziunea la valorile europene „occidentale”, păstrându-și identitatea națională. Între aceste două puncte de vedere extreme, se situează o părere mai echilibrată, potrivit căreia identitatea europeană este un concept în continuă dezvoltare, născut în trecut, trăit în prezent și deschis către viitor.

Gerard Delanty propune patru modele ale identității europene, cu scopul de a articula o concepție alternativă a acesteia, care să reconcilieze universalismul și particularismul, astfel încât identitatea să nu fie redusă la un set minimal de valori – care nu sunt specific europene, ci occidentale sau chiar universale (aceasta ar constitui, potrivit autorului, o identitate rarefiată – „thin identity”) -, dar nici să nu devină o identitate densă ( „thick identity”). Primul model adus în discuție de Delanty – universalismul moral – este o definiție a identității europene în termeni de valori umane universale, cum ar fi acelea ale drepturilor omului, umanitarismului sau ale unei noțiuni a justiției. Această definiție a Europei este relativ flexibilă și compatibilă cu identitățile naționale, dar problema sa este că valorile pe care le promovează nu sunt specific europene, ci țin mai mult de o viziune universală, care se regăsește în cele mai multe culturi umane. Acest model de identitate nu este relevant pentru integrarea europeană întrucât este prea general și nu are o formă instituțională specifică.

Al doilea model, universalismul post-național, definește printr-o particularizare a universalului. Din această perspectivă, identitatea europeană este exprimată în normele politico-juridice și în instituții, dar într-un mod care nu le reduce niciodată la nivelul instituțional concret. Un exemplu al acestei viziuni asupra Europei este conceptul lui Habermas de „patriotism constituțional”. Acesta presupune că instituțiile pot crea o cetățenie care va fi suficient de puternică pentru a genera un sentiment de apartenență comună între membrii unei comunități și suficientă loialitate față de sistemul politic.

Particularismul cultural reprezintă cazul în care aspectele universale sunt compromise în fața particularismului. Dacă primul model se bazează pe moralitate, iar al doilea pe lege, acest model se bazează pe primatul culturii: patrimoniul cultural este baza identității europene. Problemele inerente acestui model țin de confuzia care se stabilește între identitate și idee sau reprezentare colectivă. A defini identitatea europeană ca una conturată de greci, romani și creștini, culminând cu Iluminismul, înseamnă a reprezenta o Europă exclusivă, care marginalizează sau exclude ortodoxia sau tradițiile islamice.

Al patrulea model, pragmatismul, caută sursa a ceea ce este specific european într-un „stil de viață” distinctiv european. Diferă de modelul cultural prin faptul că se bazează mai puțin pe cultură, cât pe aspectele sociale și economice ale vieții. Spre exemplu, creșterea turismului internațional, piața comună, absența controalelor la granițe, sunt văzute adesea ca deschizătoare ale unui spațiu în care legăturile între culturile naționale sunt mai strânse, și astfel se încurajează apariția unei identități europene. Moneda euro poate fi un alt exemplu, o marcă simbolică a identității colective. Dezavantajul acestui model este că aseamănă prea mult Europa cu o întreprindere birocratică, punând prea mult accentul pe instituții.

Prin urmare, Gerard Delanty propune o altă concepție a identității europene, care combină al doilea și al patrulea model: cosmopolitismul european. Acesta presupune definirea identității europene în termenii conflictelor, traumelor și fricilor, de la conflicte religioase, conflicte de clasă și conflicte naționale la o nouă eră de conflicte multiculturale. Autorul consideră că a face o virtute din acestea pare a fi o soluție viabilă pentru problemele aferente identității culturale europene. Cultura nu trebuie exclusă în favoarea unei identități fără memorie sau una minimală până în punctul în care devine lipsită de sens. Un exemplu al acestei reintroduceri a unei culturi cosmopolite ar putea fi „europenizarea” Holocaustului ca o memorie europeană, nu doar una specifică unei națiuni. Deteritorializarea și recodificarea Holocaustului ca memorie europeană a fost evidentă în cadrul Conferinței Interguvernamentale asupra Holocaustului de la Stockholm din ianuarie 2000. Alte exemple ar putea fi lupta împotriva rasismului, emergența unei conștiințe ecologice europene și formarea unui discurs specific european, toate având Europa ca punct de referință. Din acest punct de vedere, identitatea europeană nu este o expresie a unei culturi împărtășite, ci o recunoaștere a diferenței care constă în „abilitatea de a-l vedea pe celălalt în sine și pe sine ca pe celălalt”.

Astfel, în loc să separăm culturalul de politic, scopul ar fi să percepem politicul din cultural. Pentru ca această alternativă să devină reală, avem nevoie de mai mult decât un inter-culturalism blând cu valori–simbol cosmopolite. Educația poate juca un rol în acest sens, precum și cultura populară și turismul. Concepția de identitate colectivă sugerată aici este una puternică, care necesită un angajament privind strategiile împotriva rasismului, depășirea formelor simbolice ale violenței și includerea vocilor marginale. Acestea sugerează un model al identității axat mai mult pe discurs, dezbaterea se mută de la nivelul realităților simbolice către o concepție mai comunicativă a identității.

În ciuda rezilienței aparente a naționalismului în Europa astăzi, realitatea este că identitatea națională nu este o identitate primară. Ea trebuie să concureze cu din ce în ce mai multe identități. Culturile naționale au devenit pluralizate ca rezultat al multiculturalismului, migrației, globalizării, mișcărilor sociale, schimbărilor în structura claselor și în relațiile de gen. Ele nu mai sunt omogene. Aceste realități se aplică și identității europene, care nu poate fi concepută ca o altă versiune a naționalismului la scară mai mare. Identitatea europeană trebuie văzută ca o expresie o reflexivității crescânde în interiorul identităților colective europene. Noțiunea de identitate europeană cosmopolită poate fi văzută de asemenea în termenii celui de-al doilea și celui de-al treilea model, adică în termenii unei conștiințe post-naționale reflexive, care este întruchipată în practicile sociale actuale din societățile europene contemporane.

Astfel, conchide Delanty, identitatea europeană nu este o identitate deja existentă, proprietatea unui „popor european”, ci un proces mai difuz și cu final deschis al unei experimentări culturale și instituționale.

Acest model al identității europene….

Elemente ale identității europene

Simboluri

Simbolul este definit de Michael Bruter ca fiind „un element fizic […] care poate fi folosit pentru a atașa un semnificant unei națiuni, unui stat sau unei alte colectivități umane”. În această ordine de idei, un simbol este folosit pentru a „personifica” o entitate politică sau socială și pentru a crea o imagine fizică destinată să devină alegoria statului în mintea oamenilor

Michael Bruter distinge între simboluri culturale și simboluri civice. Astfel, simbolurile care sunt asociate cu existența unui patrimoniu european istoric și cultural comun și care pot conduce la definirea unei „națiuni europene” sunt considerate simboluri culturale. În această categorie intră, spre exemplu, imnul Europei. Simbolurile civice, precum alegerile euro-parlamentare, moneda unică și pașaportul european, reprezintă autoritatea unei instituții asupra unor chestiuni care țin în general de puterea statului. O altă categorie de simboluri, care cuprinde Ziua Europei și drapelul, poate avea atât valențe civice, cât și culturale.

Din punctul de vedere al unei identități europene istorice, asocierea de simboluri continentului european datează încă din Antichitate. Grecii antici au fost primii care au considerat Europa ca o entitate consistentă și care i-au atașat imaginea semi-zeiței Europa.

În Evul Mediu și în Renaștere, cele mai multe simboluri folosite pentru a desemna Europa erau personificatoare. Printre acestea se numără Iapet, unul dintre fii lui Noe, numele celorlalți doi fiind folosite pentru a personifica Asia și Africa. Simbolul zeității Europa era utilizat mai ales pe timp de război sau cruciadă, evocând o imagine conferitoare de siguranță. În timpul Renașterii, cele mai multe hărți consemnau personificări ale continentului sub forma unei virgine sau a unei regine.

Toate aceste simboluri sunt reprezentări religioase, spirituale sau abstracte ale Europei, iar nu cele ale unei puteri instituționale. În prezent există, așadar, un alt set de simboluri, create de Consiliul Europei și de Comunitățile Europene pentru cetățenii lor. Cea mai mare parte a lor a apărut între 1970 și începutul secolului al XXI-lea, concomitent cu cea de-a patra etapă a integrării europene.

Primul simbol „național” al Europei în istorie a fost oferit de Consiliul Europei, instituție independentă de Uniunea Europeană, care se ocupă de cooperarea culturală și respectul pentru drepturile omului pe tot continentul european. Acest simbol este drapelul Europei: „12 stele aurii dispuse în cerc pe fond albastru” Drapelul este un simbol al unității, dar și al unor valori precum solidaritatea și armonia între popoarele Europei. Acest drapel a fost ales de Consiliul Europei în anii 1950 și a fost adoptat mult mai târziu pentru a simboliza toate instituțiile europene și Europa ca întreg. Parlamentul European l-a adoptat în 1983, iar în 1985 a devenit emblemă oficială a Comunităților Europene. Cu toate că drapelul apare în majoritatea logo-urilor instituțiilor, iconografia diferă la fiecare instituție în parte.

Al doilea simbol adoptat de Consiliul Europei este „un extras din Simfonia a IX-a compusă în 1823 de Ludwig van Beethoven, compozitorul care a decis să transpună în muzică versurile poemului „Odă bucuriei”, scris de Friedrich von Schiller în 1785.” Acest imn completează semnificațiile drapelului, dând glas „idealurilor europene de libertate, pace și solidaritate”. Tot în 1985, acest imn a fost adoptat ca imn oficial al Uniunii Europene.

Primul simbol al Comunității Economice Europene a fost ales în 1975 de către cei nouă membri ai săi: decizia ca alegerile pentru Parlamentul European să se realizeze în același timp în toate statele membre ale Comunității Europene. Mai târziu, acest simbol a fost consolidat de crearea grupurilor politice transnaționale în Parlamentul European.

În același timp, Consiliul European de la Milano (1985) a adăugat imaginarului asociat cu instituțiile europene simboluri precum pașaportul european și „Ziua Europei”. Ziua de 9 mai, data declarației Schumann din 1950, a fost destinată pentru a oferi Europei echivalentul cel mai apropiat posibil de „Ziua independenței”, simbolul național al unei națiuni eliberate.

Moneda unică este considerată de cetățenii europeni ca fiind unul dintre cele mai semnificative simboluri ale unității europene în prezent.

Manipularea simbolurilor este considerată de unii autori ca fiind una dintre cele mai importante metode de construcție a identității (împrumutarea unor tehnici proprii identității naționale: introducerea monedei comune, drapelul, Ziua Europei, imnul, tot atâtea instrumente de creare a unor imagini culturale și civice a Uniunii Europene, asociate cu pacea, armonia, cooperarea, unitatea, etc.). Alte inițiative simbolice sunt considerate și politicile culturale ale Uniunii Europene, precum proiectele Capitala Europeană a Culturii, Zilele Patrimoniului European, Premiul Uniunii Europene pentru Literatură, etc.

Miturile fondatoare

Mitul poate fi definit fie ținând cont de conținutul său ( o credință privind un aspect semnificativ), fie de funcția pe care o îndeplinește (îl ajută pe individ să înțeleagă cum funcționează lumea, să își explice fenomenele naturii sau originea Universului). Encyclopaedia Britannica definește mitul ca fiind „o narațiune simbolică, de obicei de origine necunoscută și cel puțin parțial tradițională, care relatează evenimente reale și care este în special asociată cu credința religioasă. Se distinge de comportamentul simbolic (cult, ritual) și de locurile sau obiectele simbolice (temple, idoli)”.

În cazul Uniunii Europene, mitologia fondatoare se concentrează pe narațiuni care să creeze fundamente normative și cognitive pentru guvernanța Uniunii, punând totodată bazele pentru crearea identității europene. Un astfel de mit fondator este cel referitor la procesul integrării europene ca fiind responsabil pentru pace, prosperitate și democrație în Europa. Acest mit a fost invocat în discursul politic al integrării europene și este activat în special înainte de luarea unei decizii importante care implică cetățenii. Un alt mit se referă la Uniunea Europeană ca gardian al drepturilor fundamentale, drepturi inerente proiectului european și bazate pe un patrimoniul european comun. Cu toate că drepturile fundamentale nu erau menționate în Tratatul de la Roma din 1957, Uniunea Europeană a generat acest mit de-a lungul timpului. În timpul dezbaterilor privind Carta drepturilor fundamentale, acest mit a fost activat cel mai mult și a avut un rol important pentru rezultatul dezbaterilor.

De asemenea, multe dintre miturile fondatoare ale identității europene sunt strâns legate de componenta culturală a identității. Astfel, principalele elemente culturale comune spațiului european, care i-au influențat evoluția, sunt: influența civilizației grecești, spiritul organizatoric al romanilor și creștinismul. Atitudinea intelectuală a Greciei antice, marcată de tinerimea sufletului, un curaj, o dinamică și o curiozitate a spiritului fără limite, permite progresul constant al gândirii și al unei reflexii concepute ca perfectibile. De asemenea, orientarea către viitor a civilizației se regăsește în pluralismul opiniilor și discuțiilor.

Cel de-al doilea model de european este „orânduitorul roman”, grație căruia s-a transmis influența grecească. Roma a lăsat moștenire Europei ideea de „Res Publica”, un spațiu în care libertățile cetățenilor sunt respectate, precum și un simț practic, un simț al eficacității dublat de un cadru juridic peren. Creștinismul, cea de-a treia influență a spiritului european, păstrează idealurile sociale ale Romei și le extinde tuturor ființelor umane, adăugând astfel ambiția universalității.

Astfel, avându-și bazele în aceste trei mari izvoare culturale, societatea europeană se deosebește prin exclusivitatea clasei de mijloc, a burgheziei care, încă din secolul al XI-lea, se luptă pentru libertățile individuale, pentru o societate mai justă, în care cetățenii au drepturi egale. Din punct de vedere politic, Europa se regăsește sub deviza politică a Franței republicane: „libertate, egalitate, fraternitate”, un program care reunește pluralitatea opiniilor și confruntarea lor, care regenerează democrația.

Memorie colectivă

Memoria colectivă este definită de Pawel Karolewski ca fiind o construcție socială susceptibilă să genereze un sentiment al comunității și, prin urmare, al identității în comunitățile politice. Ea se bazează pe o interpretare narativă a trecutului, în urma căreia se construiește o serie de evenimente care să dea aparența unei narațiuni veritabile. Instrumentalizarea trecutului devine, astfel, necesară în vederea creării memoriei colective. „Inventarea tradițiilor” și reamintirea lor într-o manieră repetitivă și comemorativă este o altă tehnică utilizată pentru a construi identitatea colectivă.

Memoria colectivă a celui de-al Doilea Război Mondial poate reprezenta o interpretare comună a istoriei recente a europenilor, care să aibă un efect coeziv asupra acestora. Acest eveniment resimțit de toți europenii deopotrivă a fost utilizat ca argument pentru demararea integrării europene, în discursurile fondatoare din anii 1940 și 1950. Cu toate acestea, recurgerea la acest motiv ca element creator de identitate corespunde aderării la o variantă traumatizantă de memorie colectivă, ca ecou al atrocităților comise în secolul al XX-lea.

Declarația lui Robert Schumann din 1950 reprezintă un eveniment cu o importantă încărcătură simbolică pentru Uniunea Europeană. Această declarație este comemorată în fiecare an pe data de 9 mai, marcând Ziua Europei. Ritualul comemorării face parte din procesul de înzestrare a proiectului european cu încărcătură simbolică, care vizează, în final, crearea unui sentiment de apartenență la comunitatea de europeni.

Al doilea argument în favoarea memoriei colective europene are în vedere rădăcinile comune ale antichității clasice și imaginea idealizată a Europei medievale creștine. Creștinismul este o religie importantă, care a întărit coeziunea europeană termenii unei entități legale, politice și culturale, dar, cu toate acestea, concentrarea istoriei pe Europa creștină ar reprezenta un pericol din punct de vedere ideologic și ar exclude mulți cetățeni europeni care nu sunt creștini. Din moment ce funcția memoriei colective este aceea de a servi ca punct de referință comun pentru cetățenii europeni, ideea unei Europe creștine poate avea efecte opuse celor așteptate. Eterogenitatea și diversitatea societăților europene previn aplicarea unei narațiuni împărtășite ca punct focal al unei identități comune.

Imagini pozitive ale Uniunii Europene

Pe lângă utilizarea simbolurilor, miturilor și memoriei colective în vederea configurării unei identități europene colective, elitele europene încearcă să promoveze anumite imagini pozitive ale Uniunii Europene, cu scopul de a întări, pe de o parte, adeziunea propriilor cetățeni, și a deveni, pe de altă parte, atractivă pentru cei din afara granițelor Uniunii.

Imaginea Europei cosmopolite, al cărei susținător fervent este Jurgen Habermas, pornește de la ideea că identitatea europeană colectivă pornește dintr-un set de principii universale abstracte (precum drepturile omului) și se dezvoltă sub forma patriotismului constituțional european inspirat din concepția cosmopolită kantiană. Din moment ce Uniunea Europeană reprezintă o „constelație post-națională”, cetățenii europeni, influențați de procesul de elaborare a constituției europene, ar urma să dezvolte un sentiment de loialitate și de solidaritate. Această Europă cosmopolită este asociată, de asemenea, cu o constituție mai degrabă decât cu un stat și este ancorată într-o cultură împărtășită a valorilor universale și liberale. În acest caz, avem de-a face cu o cetățenie relativ deschisă și inclusivă, din moment ce nici apartenența etnică, nici culturile particulare nu se preconizează a fi un pericol pentru patriotismul constituțional. Cu toate acestea, imaginea cosmopolită a Europei prezintă granițe normative, care disting Europa de SUA, de exemplu. Jurgen Habermas și Jacques Derrida consideră că proprietățile specifice istorice și instituționale ale Europei (cum ar fi secularizarea, prioritatea statului asupra pieței, primatul solidarității sociale asupra atingerii scopurilor, scepticismul privind tehnologia, conștientizarea paradoxurilor progresului, angajament pacifist ca o consecință a experiențelor istorice) formează un mecanism care permite raportarea la un Celălalt.

Uniunea Europeană ca putere civilă reprezintă o altă imagine pozitivă care distinge UE de alte puteri globale. Astfel, se consideră că Uniunea Europeană este un actor internațional care acționează în conformitate cu idei și valori, bazându-se mai puțin pe puterea militară sau economică. Natura civilă a UE ar fi demonstrată de acțiunile sale umanitare și civilizatoare, precum și de acordurile de cooperare cu vecinii săi și cu alte state.

Imaginea Uniunii Europene ca putere normativă se referă la acțiunile acesteia în ceea ce privește promovarea și implementarea drepturilor omului, pe de o parte, și a politicilor de mediu, pe de altă parte. Printr-un astfel de comportament pe scena internațională, Uniunea Europeană își afirmă supremația morală și respectul acordat normelor.

Crearea unor astfel de imagini a fost criticată de cercetători pentru faptul că poate reprezenta un mijloc de propagandă cu scopul de a manipula populația europeană, în măsura în care ele nu se reflectă în totalitate în realitatea socială. Există, prin urmare, o discrepanță între nivelul discursiv, al elitelor, și realitatea implementării politicilor care să facă din Uniunea Europeană o veritabilă putere normativă și civilă.

Identitatea europeană în textele Uniunii Europene

Într-o notă mai degrabă pragmatică și economică, Declarația Schuman din 1950 vorbește despre o Europă „organizată și însuflețită”, care să contribuie la pacea mondială, o Europă creată printr-o „solidaritate de fapt”, printr-o „fuziune de interese” . Astăzi, Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului a fost pe deplin realizată și depășită. Idealul păcii în Europa a fost atins. Reconcilierea franco-germană nu mai este o problemă. Putem spune că Europa unită a fost înfăptuită. Cu toate acestea, noi provocări ne așteaptă. Într-o lume instabilă, cu amenințări la tot pasul, proiectul politic european nu este nici pe departe terminat.

Conceptul de identitate europeană a fost introdus pentru prima dată în vocabularul comunitar prin Declarația de la Copenhaga, din 1973. Documentul semnat de reprezentanții celor nouă state membre ale Uniunii Europene avea ca scop „o mai bună definire a relațiilor lor cu alte țări, precum și a responsabilităților și locului pe care îl ocupă în afacerile internaționale”. Din perspectiva acestei Declarații, „construcția unei Europe unite” se bazează pe valorile împărtășite ale statelor membre: „apărarea principiilor democrației reprezentative, a statului de drept, a justiției sociale … și respectul pentru drepturile omului”, precum și pe o „civilizației europeană comună, atașamentul pentru valori și principii comune”.

Cea de-a doua referire la identitatea europeană în context instituțional are loc în anul 1983, odată cu Declarația Solemnă privind Uniunea Europeană, adoptată la Stuttgart în 1983, care menționează „angajamentul de a progresa către o uniune mai strânsă între popoarele și statele membre ale Comunității Europene” și o „cooperare mai strânsă în domeniul culturii, pentru a afirma conștientizarea unui patrimoniu cultural comun ca un element al identității europene”.

Valorile cu care este asociat, de obicei, proiectul politic european sunt pacea, co-existența pașnică cu celelalte popoare, democrația, libertatea, drepturile omului, supremația legii, justiția socială, solidaritatea, egalitatea, non-discriminarea, coeziunea, securitatea, eficiența, diversitatea culturală, respectul pentru identitatea națională a statelor membre.

Toate instituțiile europene s-au referit la aceste valori, într-o măsură mai mică sau mai mare. De exemplu, Comisia Europeană, în raportul său inițial la Tratatul de la Maastricht, s-a referit la democrație, supremația legii, respectul pentru drepturile omului și pentru libertățile fundamentale.

Integrarea imigranților

În prezent, în ciuda eforturilor din partea instituțiilor europene de a duce la bun sfârșit o politică comună privind imigrația, chestiunea imigrației la nivelul Uniunii Europene rămâne la nivelul armonizării tendințelor naționale.

Problema integrării a devenit un subiect de discuție din ce în ce mai contestat și mai important în politica europeană din ultimii ani. Guvernele europene au adoptat măsuri care să vegheze la integrarea în societățile lor a indivizilor sau grupurilor de persoane pentru care integrarea era o provocare. Un exemplu în acest sens este introducerea „testelor de cetățenie” cu scopul naturalizării. Cu toate acestea, deși există un consens cu privire la faptul că integrarea reprezintă un obiectiv demn de urmărit, ceea ce termenul desemnează este neclar. Nivelul și natura integrării nu sunt precizate. Integrarea înseamnă asimilare sau multiculturalism? Trebuie privită în termeni de drepturi sau de identitate? Reaprinderea dezbaterii asupra integrării în Europa a fost generată în special de incidentele violente și de atacurile teroriste, care au pus în evidență probleme legate de identitate și apartenență.

Chestiunea integrării în cazul Uniunii Europene reprezintă un nivel de complexitate suplimentar. Elemente privind integrarea se regăsesc din ce în ce mai mult în strategia UE privind imigrația. Atât Comisia Europeană, cât și Consiliul, au pus accentul pe importanța integrării. Cu toate acestea, incertitudinile cu privire la domeniul de aplicare și conținutul măsurilor privind integrarea cuprind o nouă dimensiune de concepte, precum cetățenia și identitatea la nivelul Uniunii Europene (și măsura în care ele pot fi disociate de nivelul național). Complexitatea este întărită și de limitele constituționale ale puterii UE de a acționa asupra acestor chestiuni.

În dezvoltarea legislației și politicilor UE în acest domeniu, integrarea privește mai multe categorii de indivizi. Ea se adresează resortisanților unor țări terțe aflați în afara teritoriului UE, dar care doresc să intre în UE, resortisanți ai unor țări terțe care sunt rezidenți ai unui stat membru al UE, rezidenți ai unor țări terțe care sunt membri de familie ai unor cetățeni europeni, cetățenii europeni rezidenți într-un stat altul decât cel de origine, cetățeni europeni rezidenți în țara lor de origine. Varietatea categoriilor de persoane vizate de integrare este coroborată cu diferitele aspecte în legislație și politici de care este legată: aspecte precum egalitatea și non-discriminarea și domenii precum educația, diversitatea culturală, ocuparea forței de muncă, cetățenia și naturalizarea, „războiul împotriva terorismului” și protecția drepturilor fundamentale.

După atacurile de la 11 septembrie 2001, migrația a devenit subiect al dezbaterii privind securitatea. Asocierea migrației cu securitatea „descurajează analiza critică a formulării politicii și practicii chiar și în timp ce reprezintă o desconsiderare a valorilor morale larg răspândite ale culturii europene”. În Europa, imigrația este percepută mai ales ca o amenințare, ceea ce reflectă un sentiment profund de insecuritate, care se traduce printr-o varietate largă de consecințe politice.

Printre consecințele negative pe care migrația se consideră a le avea asupra societății gazdă se numără: întărirea competiției economice și subminarea siguranței locurilor de muncă, riscuri privind sănătatea, creșterea numărului de infracțiuni, efectele asupra identității naționale, etc.

Considerente privind integrarea au început să devină vizibile odată cu Summit-ul de la Tampere din 1999. Partea de început a Concluziilor Consiliului European din 1999 include o referință explicită la dezvoltarea unei abordări comune pentru a asigura integrarea acelor resortisanți ai unor țări terțe care sunt rezidenți legali în UE. Ideea este reluată în capitolul privind tratamentul echitabil al resortisanților țărilor terțe, unde se menționează că „Uniunea Europeană trebuie să asigure tratamentul echitabil al resortisanților țărilor terțe care își au reședința legală pe teritoriul statelor sale membre. Este nevoie de o politică de integrare mai robustă, care să urmărească acordarea de drepturi și obligații comparabile cu cele ale cetățenilor Uniunii Europene. De asemenea, aceasta trebuie să promoveze nediscriminarea în viața economică, socială și culturală și să propună măsuri împotriva rasismului și xenofobiei.”

Alte instrumente cu caracter juridic obligatoriu care au fost adoptate – în special Directiva asupra drepturilor resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung într-un stat membru și Directiva privind reîntregirea familiei – pot contribui, printre altele, la stimularea integrării. Alte măsuri legale cu un potențial impact asupra politicii privind integrarea sunt măsurile anti-discriminare, în special Directiva privind egalitatea rasială. Cu toate acestea, integrarea nu a fost obiectivul central al acestor măsuri. Ea reapare într-o poziție centrală în 2003 în Comunicarea Comisiei privind imigrația, integrarea și ocuparea forței de muncă. În acest document, Comisia definește integrarea ca „un proces cu două dimensiuni, bazat pe drepturi mutuale și obligații corelative ale resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți legali și ale societății gazdă care oferă cadrul propice pentru participarea deplină a imigrantului”. La pagina 18 este menționată importanța unei „abordări holistice care să ia în considerare nu numai aspectele economice și sociale ale integrării, dar și aspecte legate de diversitatea culturală și religioasă, cetățenie, participare și drepturi politice”.

Comunicarea Comisiei a condus la apelul făcut de Consiliul European de la Salonic din iunie 2003 pentru dezvoltarea unor principii de bază comune privind integrarea ale UE. Acest apel a fost reiterat în Programul de la Haga, succesorul celui de la Tampere, care conținea elemente specifice privind agenda justiției și afacerilor interne pentru 2009. Programul de la Haga a schițat un număr de principii de bază asupra integrării, care au fost dezvoltate de Consiliul Justiție și Afaceri Interne în concluziile sale asupra politicii de integrare a imigranților în UE. Spre deosebire de Comisie, Consiliul accentuează faptul că dezvoltarea și implementarea politicilor privind integrarea sunt „responsabilitatea primară a statelor membre individuale” mai degrabă decât a UE. Acest text păstrează ideea de integrare ca „proces cu două dimensiuni”, dar aspectele legate de drepturi și obligații sunt înlocuite de sintagma „adaptare reciprocă” a imigranților și rezidenților. Expresia „resortisanți ai unor țări terțe” a fost, de asemenea, înlocuită cu cea de „imigranți și descendenți ai acestora”. Referința la un proces bi-direcțional care juxtapune imigranții pe de o parte și cetățenii UE, pe de altă parte, precum și accentul pus pe „adaptare reciprocă” par să implice o dihotomie între „Noi” și „Ei”, fiecare dintre aceste părți având „obligația” de a se adapta în virtutea respectării drepturilor omului și valorilor UE. De asemenea, în anexa privind principiile de bază comune pentru politica privind imigrația în Uniunea Europeană, se stipulează că toți rezidenții din UE „trebuie să se adapteze și să adere îndeaproape la valorile de bază ale Uniunii Europene, precum și la legile statelor membre. […] Vederi și opinii care nu sunt compatibile cu astfel de valori de bază ar putea împiedica integrarea cu succes a imigranților în noile lor societăți gazdă și pot afecta societatea în întregul ei.” Influența anxietăților statelor membre privind imigrația este vizibilă și prin principiul care precizează: „cunoștințe de bază ale limbii, istoriei și instituțiilor societății gazdă sunt indispensabile integrării”. Această schimbare a variantei „țară de rezidență” cu „societate gazdă” este demnă de reținut, întrucât ar putea implica faptul că imigranții sunt percepuți ca „oaspeți” care trebuie să se conformeze condițiilor.

Principiile de bază comune (PBC) asupra integrării au avut o influență crescută în dezvoltarea politicilor de către instituțiile UE. În Comunicarea Comisiei din 2005 privind „o agendă comună a integrării”, principiile de bază au servit ca puncte de plecare pentru a formula obiective și criterii de referință pentru acțiune la nivel național și european.

Atacurile cu bombă din Londra din iulie 2005 au condus la „securitizarea” dezbaterii asupra integrării. Un prim exemplu în acest sens a fost Comunicarea Comisiei privind recrutarea de teroriști (septembrie 2005). Comunicarea include o analiză detaliată a factorilor care contribuie la radicalizare. Dintre aceștia, accentul este pus pe „a nu se simți acceptat în societate, a se simți discriminat și, ca o consecință, refuzul de a încerca doar să se identifice cu valorile societății în care individul trăiește”. Sublinierea identității și apartenenței și legătura lor cu valorile societale amintește de principiile comune de bază ale integrării – eșecul integrării este corelat cu pericolul comiterii infracțiunilor cu caracter terorist.

Prin urmare, o nouă politică europeană privind integrarea a fost creată, astfel încât să acopere toate aspectele experienței imigranților în societățile de rezidență – de la acces la locuri de muncă la integrare culturală la acordarea cetățeniei.

În Comunicarea Comisiei din 2005 cu tema „O agendă comună pentru integrare”, integrarea apare ca o „preocupare majoră în multe dintre politicile europene”, reglementată prin elemente-cheie precum „promovarea drepturilor fundamentale, absența discriminării și egalitatea de șanse”. Comunicarea reprezintă răspunsul Comisiei la invitația Consiliului european de a stabili un cadru european coerent pentru integrare. Printre măsurile concrete propuse de Comisie se numără: programe axate pe societatea-gazdă, care să vizeze capacitatea acesteia de a se adapta la diversitate prin campanii de sensibilizare, expoziții, manifestații interculturale, etc.; activități cu orientare civică, cu obiectivul de a se asigura că imigranții „înțeleg, respectă și beneficiază de pe urma valorilor comune europene și valorilor naționale”; combaterea discriminării la angajare, promovarea angajării pentru femeile imigrante, sprijinirea antreprenorilor; promovarea diversității în curriculum-ul școlar, îmbunătățirea participării tinerilor imigranți în educația universitară; accesul imigranților la instituții și la servicii; încurajarea interacțiunii dintre imigranți și cetățenii statelor membre; facilitarea dialogului intercultural și interreligios; încurajarea participării imigranților la procesul democratic și în formularea politicilor privind integrarea. În toate aceste aspecte, statele membre dețin cea mai mare putere de decizie, iar UE are rolul de a monitoriza, de a sprijini anumite programe și activități și de a include dimensiunea integrării în programe educaționale, culturale sau sociale.

Mult mai recent, în 2011, a apărut o nouă Comunicare a Comisiei cu titlul „Agenda europeană pentru integrarea resortisanților țărilor terțe”,

Accesul la educație și respectul pentru diversitatea culturală și religioasă sunt elemente centrale ale politicii UE privind integrarea. Documentele UE în acest domeniu încadrează dezbaterea privind integrarea în termeni identitari. Acest cadru ridică întrebarea „Ce fel de identitate promovează Uniunea Europeană?” și „Cât spațiu există pentru diversitatea culturală în legislația UE?”. Aceste întrebări devin proeminente în lumina tendințelor recente de a „securitiza” integrarea și a apelului la aderare la valorile societale de bază ale statelor membre. Existența și conținutul identității UE bazată pe valorile UE este semnificativă în acest context.

Dispozițiile privind educația și cultura din Tratatul de instituire a Comunității Europene (TCE) – articolele 149-150, respectiv articolul 151 – sunt relevante în contextul integrării. Puterile Comunității Europene în acest domeniu erau restrânse și se limitau la a sprijini și completa acțiunile statelor membre. Acest lucru trebuia făcut, în materie de educație, „respectând în același timp responsabilitatea statelor membre pentru conținutul predării și organizarea sistemelor educaționale și diversitatea lor culturală și lingvistică. Pe de altă parte, Articolul 151 precizează: Comunitatea Europeană „trebuie să contribuie la înflorirea culturilor statelor membre, respectând diversitatea națională și regională a acestora și punând în evidență, în același timp, moștenirea culturală comună”. Paragraful al patrulea al acestui articol menționează, de asemenea, obligația CE de a „lua în considerare aspectele culturale în acțiunile sale … pentru a respecta și promova diversitatea culturilor sale”.

Prin urmare, negociind relația dintre identitatea națională și cea europeană în domeniile educației și culturii, Tratatul de la Roma subliniază faptul că, în ciuda faptului că anumite elemente europene comune există și pot fi aduse în prim-plan, acest lucru nu poate fi făcut decât completând acțiunile statelor membre, iar culturile naționale și identitatea națională sunt cele care au prioritate. Formularea dispozițiilor de mai sus implică faptul că accentul cade pe diversitatea culturilor naționale în cadrul UE și nu pe diversitatea în interiorul culturilor naționale. Tendința de a „proteja” identitatea națională se reflectă și în Articolul 6 al Tratatului privind UE, în care se menționează că „Uniunea trebuie să respecte identitățile naționale ale statelor sale membre”. Scopul acestor dispoziții pare să fie acela de a proteja cultura/identitatea dominantă în statele membre, fără a face referire la protejarea culturilor și identităților minorităților sau imigranților. Această abordare poate fi privită ca fiind în relație cu ideea că integrarea este în principal o chestiune care ține de statele membre.

Bibliografie:

Bidu, Ioan; Troncotă, Cristian, Coordonate ale securității, Editura ANI, București, 2003

Buzan, Barry, Popoarele, statele și teama. O agendă pentru studii de securitate internațională în epoca de după războiul rece, Editura Cartier, Chișinău, 2002

Ghimici, Doina, Riscurile de insecuritate în estul Europei, în „Noua Revistă Română”, nr. 3-4/1996

Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României, publicată în „Monitorul Oficial” nr. 163 din 07 august 1991

Weaver, Matthew, Angela Merkel: German multiculturalism has utterly failed, „The Guardian”, 17 octombrie 2010, la http://www.guardian.co.uk/world/2010/oct/17/angela-merkel-german-multiculturalism-failed (accesat la data de 20.11.2012).