Conditiile Necesare Pentru Aplicarea Procedurii Insolventei
LUCRARE DE LICENȚĂ
CONDIȚIILE NECESARE PENTRU APLICAREA PROCEDURII INSOLVENȚEI
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I. GENERALITĂȚI PRIVIND PROCEDURA INSOLVENȚEI
I.1. Definiția și reglementarea procedurii insolvenței
I.2. Tipurile procedurii insolvenței
I.3. Participanții la procedura insolvenței
CAPITOLUL II. DESCHIDEREA ȘI ÎNCHIDEREA PROCEDURII INSOLVENȚEI
II.1. Planul de reorganizare judiciară
II.2. Deschiderea procedurii insolvenței
II.3. Închiderea procedurii insolvenței
CAPITOLUL III. INSOLVENȚA ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL
III.1. Insolvența în dreptul internațional privat
III.2. Legea model UNCITRAL
III.3. Insolvența în dreptul comunitar european
CAPITOLUL IV. PRACTICA JUDICIARĂ
CONCLUZII ȘI PROPUNERI
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Aplicarea OUG nr. 91/2013 pentru procedurile în curs va destabiliza planurile de reorganizare deja adoptate, care prevăd reorganizarea pe o perioadă de trei ani și pentru care au fost deja demarate negocieri cu creditorii principali, au mai spus sursele menționate.
Noul Cod al Insolvenței reduce durata aplicării planului de reorganizare de la trei ani la un an.
"Este foarte dificil ca în condițiile actuale ale pieței și economiei să reușești redresarea unei companii în trei ani, cu atât mai puțin într-unul. Șansele de a propune și implementa un plan de reorganizare funcțional sunt, practic, anihilate", au subliniat specialiștii CITR.
"Referitor la posibilele efecte ale reducerii termenului, consider că masura este de natură să afecteze șansele de redresare ale debitorilor aflați în dificultate prin aceea că în cazul multora dintre ele, în special a societăților mari, redresarea nu se va putea produce într-un an, determinând îndreptarea vertiginoasă a acestora către faliment".
Orice persoană juridică, fie ea societate comercială, întreprindere, fabrică, companie de stat sau privată, care se înființează, își dorește performanță, continuitate, competivitate și menținerea în domeniul ei de activitate prin obținere de profit.
Cauzele ce conduc la starea de insolvență sunt nenumărate și implică superficialitatea cu care tratează sistemul managerial cheltuielile și pierderile companiei care în timp se cumulează. Managementul se dovedește a fi deficitar în ceea ce privește creearea unui plan de afaceri realist, societatea confruntându-se cu carențe în toate domeniile sale, cum ar fi: finanțe și contabilitate, vânzări, cumpărări, producție, marketing, angajare personal.
Deciziile la nivel managerial, strategia de afacere, organizarea activității, prioritizarea planificărilor se pot lua atât in funcție de experiența și profesionalismul oamenilor cât și de receptivitatea cu privire la activitatea de succes sau nu al firmelor concurente.
Dacă aș privi societatea ca pe-o ființă vie atunci aș compara insolvența cu o stare de boală, reorganizarea judiciară cu tratamentul medicamentos, falimentul ar însemna coma și radierea din Registrul Comerțului, moartea.
CAPITOLUL I. GENERALITĂȚI PRIVIND PROCEDURA INSOLVENȚEI
I.1. Definiția și reglementarea procedurii insolvenței
Insolvența este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor exigibile. Insolvența se deduce ca fiind evidentă atunci când debitorul, după 30 de zile de la scadență, nu și-a plătit datoria față de unul sau mai mulți creditori. Insolvența este inevitabilă atunci când se dovedește că debitorul nu va putea plăti la scadență datoriile exigibile angajate, cu fondurile bănești disponibile la data scadenței.
Una dintre cele mai vechi activități umane o reprezintă comerțul, el prinzând contur o dată cu apariția ideii de proprietate, când omul a conștientizat că anumite bunuri îi aparțin și că acestea se delimitează de cele care aparțin altor persoane.
Deși inițial comerțul a fost practicat sub forma schimbului (troc) doar pentru satisfacerea necesităților existențiale de zi cu zi ale oamenilor, odată cu apariția banilor, trocul a fost înlocuit cu vânzarea-cumpărarea, comerțul devenind o profesie practicată de un anumit grup specializat în această activitate, care nu mai urmărea realizarea propriilor necesități, ci satisfacerea cerințelor altora și obținerea de profit. Profitul fiind determinat de caracterul speculativ al comerțului, realizarea lui presupune un anumit risc, asumat de comercianți, fără ca prin aceasta activitatea comercială să se transforme într-un joc al întâmplării, în care aleatoriul să domine. Totuși, este posibil ca un comerciant, în decursul activității sale, ca urmare a unor afaceri nereușite, să ajungă în postura de a nu mai putea face față datoriilor sale . Implicarea unui comerciant în relații complexe și continue cu diverși furnizori (creditori), pe de o parte, și cu clienții (debitori) pe de altă parte, presupune funcționarea sistemului de încasări și plăți dintre aceștia. Dacă acest sistem se întrerupe, va rezulta blocarea lui din cauza lipsei lichidităților la o verigă din acest circuit iar activitatea mai multor comercianți, legați prin succesiunea operațiilor lor, va fi amenințată.
I.2. Tipurile procedurii insolvenței
Activitatea comercială se axează atât pe promovarea creditului, cât și pe securitatea și rapiditatea operațiilor comerciale, acestea reprezentând funcții vitale ale mediului economic care sunt grav afectate de declanșarea insolvenței comerciale. Insolvența comercială, definită ca fiind incapacitatea unui debitor de a face față datoriilor sale exigibile cu sumele de bani disponibile, produce în mediul economic aceleași efecte devastatoare pe care o boală gravă le produce unui organism uman. Maladiile nu trebuie lăsate să avanseze, și așa cum prevenirea și tratarea răului pe care ele îl reprezintă pentru om, constituie o grijă a societății, tot astfel prevenirea și remedierea efectelor insolvenței comerciale constituie, în țările civilizate, un domeniu prioritar de acțiune .
Buna funcționare a economiei de piață liberă implică, printre altele, și existența unui cadru legal aplicabil comercianților aflați în impasuri financiare, mecanismul continuu al încasărilor și plăților în activitatea comercială trebuind a fi menținut în funcțiune. Acest lucru se realizează uneori cu prețul excluderii din circuitul economic a celor care, cel mai adesea din cauza acumulării de pierderi, nu mai pot face față datoriilor exigibile angajate, adică nu mai pot continua plățile. Într-o economie așezată pe principiile pieței, eliminarea comercianților care nu mai pot face față obligațiilor scadente asumate are loc printr-o masură denumită generic „faliment”, organizată și condusă după reguli juridice precise . De regulă, actele normative nu definesc instituțiile juridice pe care le reglementează, această răspundere revenind literaturii de specialitate. Cu toate că OUG nr. 91/2013 privind insolvența îngreunează procedura de reorganizare și favorizează falimentul firmelor mijlocii și mari, mai ales că noile dispoziții se vor aplica tuturor procedurilor în curs. În plus de asta, nu doar societățile comerciale vor fi afectate, ci și companiile de insolvență.
OUG nr. 91/2013 face dificilă desfășurarea procedurii insolvenței și reorganizarea companiilor, favorizând falimentul.
"Modificările îngreunează procedura de reorganizare și o fac aproape imposibil de accesat. Din acest punct de vedere, Ordonanța este un regres față de precedenta lege a insolvenței și este împotriva curentului european, care proclamă încurajarea și crearea unei culturi a redresării. Ea afectează companiile mijlocii și mari pentru care ar exista datele unei reorganizări. Falimentul acestora va reprezenta desființarea locurilor de muncă și va atrage falimentele furnizorilor, sau chiar al clienților. La nivelul Uniunii Europene, peste 200.000 de intreprinderi sunt afectate anual de faliment, fapt ce duce la pierderea a peste 1,7 milioane de locuri de muncă în fiecare an. Riscăm să îngroșăm masiv aceste statistici, iar situația economică națională să se înrăutățească".
Ordonanța de Urgență încurajează doar la nivel declarativ reorganizarea și finanțarea în cadrul procedurii de insolvență în vederea susținerii planurilor de redresare, în timp ce la nivel de mecanisme concrete își sabotează propriile principii, se precizează în comunicat.
În raport cu modul de desfășurare și de o serie de condiții suplimentare îndeplinite, procedura insolvenței poate fi de două tipuri: generală sau simplificată.
Procedura generală reprezintă procedura prevazută de lege prin care un debitor intră după perioada de observație, treptat în perioada de reorganizare judiciară și în procedura falimentului sau, separate, numai în reorganizare judiciară sau în procedura falimentului.
Procedura generală se aplică urmatoarelor categorii de debitori:
societăți comerciale;
societăți cooperative;
societăți agricole’
grupuri de interes economic;
organizații cooperatiste;
orice altă persoană juridică de drept privat care desfașoară activitați economice.
Acestă procedură nu se aplică debitorilor din categoriile enumerate mai sus dacă:
nu mai dețin nici un bun în patrimoniul lor;
administratorul nu poate fi găsit;
actele constitutive sau documentele contabile nu pot fi găsite;
sediul nu mai există sau nu corespunde adresei din Registrul Comerțului.
Procedura simplificată reprezintă procedura prevazută de lege, prin care debitorul care întrunește anumite condiții intră direct în procedura falimentului, fie odată cu deschiderea procedurii insolvenței, fie după o perioadă de observație de 60 de zile, timp în care sunt controlate îndeplinirea condițiilor cerute de lege.
Acestă procedură se aplică debitorilor aflați în stare de insolvență care se încadrează în una din următoarele categorii:
asociații familiale;
comercianți persoane fizice care acționează individual;
debitori persoane juridice care nu îndeplinesc condițiile pentru procedura generală;
debitori care și-au declarat prin cererea de solicitare a deschiderii procedurii de insolvență intenția de intrare în faliment.
Deschiderea procedurii de insolvență se face prin încheiere dată de către judecătorul-sindic pe baza cererii formulate de către debitorul însuși sau de către creditori, în condițiile legii. În baza cererii formulate și a condițiilor satisfăcute, judecătorul-sindic hotărăște intrarea debitorului în procedura generală sau simplificată.
I.3. Participanții la procedura insolvenței
Conform Art. 40 organele care aplică procedura insolvenței sunt: instanțele judecătorești, judecătorul-sindic, administratorul judiciar și lichidatorul judiciar.
§ 1. Instanțele judecătorești
Toate procedurile prevăzute de prezentul capitol, cu excepția apelului, sunt de competența tribunalului sau, dacă este cazul, a tribunalului specializat, în a cărui circumscripție debitorul și-a avut sediul principal cel puțin 6 luni anterior datei sesizării instanței. Dacă în cadrul tribunalului a fost creată o secție specială de insolvență, acesteia îi aparține autoritatea pentru derularea procedurilor prevăzute de prezenta ordonanță de urgență.
Sediul principal al debitorului este cel cu care acesta apare trecut în registrul comerțului, respectiv în registrul societăților agricole sau în registrul asociaților și fundațiilor. În cazul în care sediul a fost schimbat cu mai puțin de 6 luni anterior depunerii cererii de deschidere a procedurii insolvenței, sediul principal al debitorului este cel cu care acesta figura în registrul comerțului, respectiv în registrul societăților agricole sau în registrul asociaților și fundațiilor înainte de schimbare.
Tribunalul, legal învestit cu o cerere de deschidere a procedurii insolvenței potrivit alin. (1), rămâne îndreptățit să soluționeze cauza, indiferent de schimbările ulterioare de sediu ale debitorului.
Citarea părților, precum și comunicarea oricăror acte de procedură se efectuează prin Buletinul procedurilor de insolvență. Comunicarea citațiilor, a convocărilor și notificărilor către participanții la proces,cererii de deschidere a procedurii insolvenței, sediul principal al debitorului este cel cu care acesta figura în registrul comerțului, respectiv în registrul societăților agricole sau în registrul asociaților și fundațiilor înainte de schimbare.
Tribunalul, legal învestit cu o cerere de deschidere a procedurii insolvenței potrivit alin. (1), rămâne îndreptățit să soluționeze cauza, indiferent de schimbările ulterioare de sediu ale debitorului.
Citarea părților, precum și comunicarea oricăror acte de procedură se efectuează prin Buletinul procedurilor de insolvență. Comunicarea citațiilor, a convocărilor și notificărilor către participanții la proces, al căror sediu, domiciliu sau reședință se află în străinătate, este supusă dispozițiilor Codului de procedură civilă coroborate cu prevederile Regulamentului (CE) nr. 1.346/2000 al Consiliului din 29 mai 2000 privind procedurile de insolvență, cu schimbările și completările ulterioare, și ale Regulamentului (CE) nr. 1.393/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială (“notificarea sau comunicarea actelor”) și abrogarea Regulamentului (CE) nr. 1.348/2000 al Consiliului, după caz. Buletinul procedurilor de insolvență va fi realizat în formă electronică.
În procedurile contencioase reglementate de prezentul capitol vor fi citate în calitate de părți numai persoanele ale căror drepturi sau interese sunt supuse spre soluționare judecătorului-sindic, în condiții de contradictorialitate. În toate celelalte cazuri se aplică dispozițiile din Codul de procedură civilă referitoare la procedura necontencioasă, în măsura în care nu încalcă unele dispoziții exprese prevăzute de prezenta ordonanță de urgență.
Prin excepție de la prevederile alin. (1), comunicarea actelor de procedură anterioare deschiderii procedurii și notificarea deschiderii procedurii se vor realiza, potrivit prevederilor Codului de procedură civilă. Creditorii nemenționați în lista prevăzută la art. 67 alin. (1) pct. c) și care nu au fost notificați vor fi repuși în termen și vor prelua procedura în stadiul în care se afla în momentul înscrierii lor la masa credală.
Prin excepție de la prevederile alin. (1), prima citare și comunicarea actelor de procedură către persoanele împotriva cărora se introduce o acțiune, în temeiul dispozițiilor prezentei ordonanțe de urgență, ulterior deschiderii procedurii insolvenței, se vor realiza potrivit prevederilor Codului de procedură civilă și prin Buletinul procedurilor de insolvență. Instanțele judecătorești vor transmite actele de procedură în cauză, din oficiu, pentru publicare în Buletinul procedurilor de insolvență.
În cazul în care debitorul este o societate tranzacționată pe o piață reglementată, judecătorul-sindic va comunica Autorității pentru Supraveghere Financiară hotărârea de deschidere a procedurii.
Formatul și conținutul-cadru ale actelor care se publică în Buletinul procedurilor de insolvență și ale dovezii privind aplicarea procedurii de citare, convocare, notificare și comunicare se stabilesc prin ordin al ministrului justiției și sunt folosite obligatoriu de toți participanții la procedură.
Notificările, cu excepția cazului în care sarcina notificării aparține altor organe care aplică procedura, și convocările prevăzute de prezenta ordonanță de urgență revin în sarcina administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, după caz.
Creditorii care au înregistrat cereri de admitere a creanțelor sunt prezumați că au în cunoștiință termenele prevăzute la art. 100 ori la art. 146 sau 147, după caz, și nu vor mai fi citați.
În vederea publicării citațiilor, convocărilor și notificărilor actelor de procedură efectuate de instanțele judecătorești, după deschiderea procedurii prevăzute de prezenta ordonanță de urgență, se editează Buletinul procedurilor de insolvență, publicație gestionată de Oficiul Național al Registrului Comerțului.
Publicarea actelor de procedură ori, după caz, a hotărârilor judecătorești, în Buletinul procedurilor de insolvență, înlocuiește, de la data publicării acestora, citarea, convocarea și notificarea actelor de procedură efectuate individual față de participanții la proces, acestea fiind estimate a fi îndeplinite la data publicării.
Cu excepția cererilor de deschidere a procedurii de insolvență ori a altor cazuri în care legea prevede termene speciale, toate cererile, contestațiile, acțiunile constituite pe dispozițiile prezentului capitol se judecă potrivit prevederilor Codului de procedură civilă cu privire la judecata în primă instanță, cu mențiunea că termenul pentru depunerea întâmpinării este de maximum 10 zile de la comunicare, răspunsul la întâmpinare nu este obligatoriu, iar judecătorul-sindic fixează, prin rezoluție, în termen de maximum 3 zile de la data depunerii întâmpinării, primul termen de judecată, care va fi de cel mult o lună de zile de la data rezoluției.
Art. 43. –
(1) Curtea de apel va fi instanța de apel pentru hotărârile pronunțate de judecătorul-sindic. Hotărârile curții de apel rămân definitive.
(2) Termenul de apel este de 7 zile de la comunicarea hotărârii realizată prin publicare în Buletinul procedurilor de insolvență, dacă prin lege nu se specifică altfel. Apelul va fi judecat de complete specializate, de urgență. Citarea apelanților, a administratorului judiciar/lichidatorului judiciar și a intimaților în apel și comunicarea deciziilor pronunțate se fac prin Buletinul procedurilor de insolvență. Instanțele judecătorești vor transmite actele de procedură în cauză, din oficiu, pentru publicare în Buletinul procedurilor de insolvență. Procedura va fi considerată îndeplinită dacă citația se publică cu cel puțin 5 zile calendaristice înainte de data stabilită pentru înfățișare. În vederea soluționării apelului se trimit la curtea de apel, în copie certificată, de grefierul-șef al tribunalului, numai actele care interesează soluționarea căii de atac, selectate de judecătorul-sindic în cazul în care apelul privește o hotărâre a judecătorului-sindic pentru care nu s-a format dosar asociat. În cazul în care apelul vizează o hotărâre pronunțată de judecătorul-sindic într-un dosar asociat, acest dosar se înaintează la instanța de apel. În cazul în care instanța de apel consideră necesare și alte acte din dosarul de fond, va pune în vedere părților interesate să le depună în copie certificată.
(3) Apelul se judecă potrivit prevederilor Codului de procedură civilă, cu următoarele derogări: termenul pentru depunerea întâmpinării este de maximum 10 zile de la comunicarea cererii și a motivelor de apel, răspunsul la întâmpinare nu este obligatoriu, iar judecătorul fixează, prin rezoluție, în termen de maximum 3 zile de la data depunerii întâmpinării, primul termen de judecată care va fi de cel mult 30 de zile de la data rezoluției.
(4) Prin derogare de la prevederile Codului de procedură civilă, apelul nu suspendă executarea hotărârilor judecătorului-sindic.
(5) Următoarele hotărâri ale judecătorului-sindic vor putea fi suspendate de instanța de apel:
a) sentința de deschidere a procedurii insolvenței împotriva debitorului;
b) sentința prin care se hotărăște intrarea în procedura simplificată;
c) sentința prin care se decide intrarea în faliment;
d) sentința de soluționare a contestației la planul de distribuire a fondurilor obținute din lichidare și din încasarea de creanțe;
e) sentința de soluționare a contestațiilor împotriva măsurilor administratorului judiciar/lichidatorului judiciar;
f) încheierea prin care s-a confirmat practicianul în insolvență;
g) încheierea prin care a fost schimbat practicianul în insolvență.
(6) Pentru toate cererile de apel formulate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorul-sindic în cadrul procedurii se realizează un singur dosar. Completul de apel căruia i s-a alocat aleatoriu primul apel va fi cel care va soluționa toate apelurile următoare privind aceeași procedură, exercitate împotriva aceleiași hotărâri sau a hotărârilor succesive pronunțate de judecătorul-sindic în același dosar de insolvență.
(7) Curtea de apel învestită cu soluționarea apelului declarat împotriva hotărârii judecătorului-sindic prin care s-a respins cererea de deschidere a procedurii insolvenței, admițând apelul, va anula hotărârea și va trimite cauza judecătorului-sindic pentru deschiderea procedurii insolvenței.
Art. 44. –
Repartizarea cauzelor, având ca obiect procedura prevăzută de prezentul titlu, judecătorilor indicați ca judecători-sindici, se realizează în mod aleatoriu, în sistem informatizat, potrivit art. 53 din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
§ 2. Judecătorul-sindic
(1) Principalele atribuții ale judecătorului-sindic, în cadrul prezentului capitol, sunt:
a) pronunțarea justificată a hotărârii de deschidere a procedurii insolvenței și, după caz, de intrare în faliment, atât prin procedura generală, cât și prin cea simplificată;
b) judecarea contestației debitorului împotriva cererii introductive a creditorilor pentru începerea procedurii;
c) judecarea opoziției creditorilor la deschiderea procedurii;
d) desemnarea motivată, prin sentința de deschidere a procedurii, dintre practicienii în insolvență compatibili care au depus ofertă de servicii în acest sens la dosarul cauzei, sau, în lipsă, din Tabloul Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență din România, a administratorului judiciar provizoriu/lichidatorului judiciar care va administra procedura până la confirmarea ori, după caz, înlocuirea sa de către adunarea creditorilor sau de către creditorul care deține mai mult de jumătate din valoarea creanțelor, fixarea onorariului în conformitate cu criteriile stabilite de legea de organizare a activității practicienilor în insolvență, precum și a obligațiilor acestuia pentru această perioadă;
e) confirmarea, prin încheiere, a administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar ales de adunarea creditorilor ori de creditorul care deține mai mult de 50% din valoarea creanțelor. Dacă nu există contestații asupra legalității hotărârii adunării creditorilor sau a deciziei creditorului care deține mai mult de 50% din valoarea creanțelor, confirmarea se face în camera de consiliu, fără citarea părților, în termen de 5 zile de la sesizarea judecătorului-sindic;
f) înlocuirea, pentru motive temeinice, prin încheiere, a administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, potrivit prevederilor art. 57 alin. (4);
g) judecarea cererilor de a i se ridica debitorului dreptul de a-și mai continua activitatea;
h) judecarea cererilor de atragere a răspunderii membrilor organelor de conducere care au participat la ajungerea debitorului in insolvență, potrivit art. 169, sau sesizarea organelor de urmărire penală atunci când există date cu privire la săvârșirea unei infracțiuni;
i) judecarea acțiunilor introduse de administratorul judiciar sau de lichidatorul judiciar pentru anularea unor acte ori operațiuni frauduloase, potrivit prevederilor art. 117 alin. (1);
j) judecarea contestațiilor debitorului, ale comitetului creditorilor ori ale oricărei persoane interesate împotriva deciziilor luate de administratorul judiciar sau de lichidatorul judiciar;
k) confirmarea planului de reorganizare, după votarea lui de către creditori;
l) soluționarea cererii administratorului judiciar sau a comitetului creditorilor de întrerupere a procedurii de reorganizare judiciară și de intrare în faliment;
m) soluționarea contestațiilor formulate la rapoartele administratorului judiciar sau ale lichidatorului judiciar;
n) judecarea acțiunii în anularea hotărârii adunării creditorilor;
o) judecarea cererilor administratorului judiciar/lichidatorului judiciar în situațiile în care nu se poate lua o hotărâre în ședințele comitetului creditorilor sau ale adunării creditorilor din lipsa de cvorum cauzat de absența creditorilor legal convocați, la cel puțin două ședințe ale acestora având aceeași ordine de zi;
p) dispunerea convocării adunării creditorilor, cu o anumită ordine de zi;
q) pronunțarea hotărârii de închidere a procedurii;
r) orice alte atribuții prevăzute de lege.
Atribuțiile judecătorului-sindic sunt limitate la controlul judecătoresc al activității administratorului judiciar și/sau al lichidatorului judiciar și la procesele și cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenței. Atribuțiile manageriale aparțin administratorului judiciar ori lichidatorului judiciar sau, în mod excepțional, debitorului, dacă acestuia nu i s-a interzis dreptul de a-și administra averea. Deciziile manageriale ale administratorului judiciar, lichidatorului judiciar sau debitorului care și-a păstrat dreptul de administrare pot fi controlate sub aspectul oportunității de către creditori, prin organele acestora.
I.4. Planul de reorganizare judiciară
Scopul întocmirii și aplicării unui plan de reorganizare judiciară este de a salva o societate, care este în situația de a se recunoaște a fi în pragul insolvenței.
Planul de reorganizare, care va conține în mod obligatoriu programul de plată al creanțelor, poate să prevadă restructurarea și continuarea activității debitorului, lichidarea unor bunuri din averea acestuia sau o combinație ale celor două variante de reorganizare.
Persoanele îndreptățite să propună un astfel de plan sunt debitorul, conform hotărârii adunării generale a asociaților sau acționarilor, administratorul judiciar și creditorii.
De asemenea planul de reorganizare poate fi admis de către judecătorul-sindic cu condiția ca debitorul să nu mai fi fost supus acestui plan în ultimii 5 de cinci ani.
Noul Cod al Insolvenței nu oferă timp de pregătire pentru judecătorii-sindici și practicieni în privința modalităților de aplicare și interpretare a legii, pentru că intră în vigoare la 25 octombrie și se va aplica tuturor procedurilor în curs.
Specialiștii CITR consideră că un asemenea act normativ, a cărui importanță o putem încadra alături de codul civil, codul de procedură civilă sau codul fiscal trebuia dezbătut mai temeinic. Un cod al insolvenței are efecte puternice și directe în economie, mai ales într-o economie afectată de criză.
În timp ce specialiștii Casei de Insolvență Transilvania sunt de părere că este imposibilă redresarea unei fime doar într-un an de zile, așa cum prevede Noul Cod al Insolvenței, reprezentanții Fiscului susțin că firmele au la dispoziție o perioadă suficientă pentru a reveni în circuitul economic.
Mai exact, debitorii, adică firmele, înainte de a cere insolvența, trec mai intâi prin etapa de pre-insolvență, perioadă în care procedura insolvenței nu poate fi declanșată, se arată într-un comunicat al ANAF.
Potrivit aceleiași surse, chiar și în cazul deschiderii procedurii insolvenței, debitorii pot să-și desfășoare un plan de reorganizare pe o perioadă de un an de zile, cu posibilitatea prelungirii acestuia cu încă un an, fără a se depăși o perioadă maximă de doi ani.
"Făcând un calcul simplu, rezultă că o societate beneficiază de o perioadă suficientă pentru redresarea acesteia, de aproximativ patru ani", au precizat reprezentanții ANAF.
De asemenea, sursele citate susțin că scopul codului este de a preveni situațiile în care societățile debitoare s-ar abate de la plata obligațiilor, utilizând o perioadă lungă de timp în care devin "intangibile", prin simpla intrare în procedura de insolvență și eventual derularea unui plan de reorganizare.
În același timp, aprobarea planului de către categoriile de creditori, dar cu respectarea unui procent de cel puțin 50% din creditori care votează în favoarea acestuia nu vine decât să confirme principiul întregii proceduri de insolvență, în sensul că orice decizie este luată de creditori sau creditorul majoritar, au mai spus oficialii ANAF.
În prezent, creditorul/creditorii majoritari pot lua doar anumite decizii, fiind lipsiți de orice posibilitate de a refuza un plan care îi defavorizează în mod flagrant și cu rea voință.
Potrivit reprezentanților ANAF, a devenit un fenomen generalizat practica societăților comerciale care înțeleg să se relanseze prin aplicarea unui plan de reorganizare bazat numai pe tăierea creanțelor înscrise la masa credală.
Ca urmare a acestui fenomen, a apărut o practică necinstită, în sensul că, firmele care nu trec printr-o procedură de insolvență care să le curețe contabilitatea de datorii nu pot face față concurenței unui debitor care a implementat cu succes un astfel de plan, susțin oficialii Fiscului.
Astfel, cei afectați în mod direct erau creditorii, care nu își puteau recupera creanțele, și în mod indirect, societățile care activează în același domeniu de piață și care inevitabil nu vor putea face față unei concurențe scutite de plata datoriilor.
Prin Noul Cod al Insolvenței, a fost reglementată posibilitatea înscrierii la masa credală și a creanțelor rezultate din rapoartele de inspecție fiscală, ce privesc sume declarate în mod greșit sau voit de către debitori și care în prezent nu se bucură de o practică unitară la nivelul instanțelor de judecată sau a practicienilor în insolvență.
În ceea ce privește executarea creanțelor curente în cursul procedurii de insolvență, acestea trebuie achitate pe măsură ce iau naștere, au explicat oficialii ANAF.
Oficialii consideră că măsura este una de bun augur, creditorii putând lua astfel măsuri față de debitori, în măsura în care aceștia din urmă continuă sa înregistreze pierderi.
"Modificarea adusă legislației în materie vine doar să stopeze acumularea de datorii curente prin continuarea unei activități defectuoase, atât în perioada de observație, cât și în perioada de reorganizare", au adăugat sursele menționate.
Creditorii au astfel posibilitatea să recupereze prin forțe proprii creanțele noi generate, iar debitorul deși se află în insolvență, este tratat ca o societate care activează într-un cadru normal.
Reprezentanții ANAF susțin că până în prezent cei mai afectați de procedura insolvenței erau creditorii deoarece nu-și puteau recupera datoriile.
Astfel, insolvența a devenit un mod de a evita plata datoriilor acumulate, dar și un instrument de a ocoli plata creanțelor curente. Potrivit Fiscului, procentul celor care în perioada de observație sau de reorganizare își achită datoriile curente este foarte mic, devenind o excepție plata acestora, în loc să fie o regulă.
"Împotriva acestei practici neloiale, creditorii nu puteau decât solicita formal plata acestora, făcând o corespondență inutilă și fără efecte asupra încasărilor, respectiv diminuării prejudiciului deja creat", au subliniat oficialii ANAF.
În aceste condiții, Fiscul susține că insolvența trebuie să creeze un echilibru între interesele creditorilor și cele ale debitorilor și nu să devină un mod de a redresa un debitor prin efortul creditorilor de bună credință, condamnați să suporte din propria avere pierderile înregistrate de societățile cărora le-au acordat sprijin în derularea relațiilor comerciale.
CAPITOLUL II. DESCHIDEREA ȘI ÎNCHIDEREA PROCEDURII INSOLVENȚEI
II.1. Planul de reorganizare judiciară
Scopul întocmirii și aplicării unui plan de reorganizare judiciară este de a salva o societate, care este în situația de a se recunoaște a fi în pragul insolvenței.
Planul de reorganizare, care va conține în mod obligatoriu programul de plată al creanțelor, poate să prevadă restructurarea și continuarea activității debitorului, lichidarea unor bunuri din averea acestuia sau o combinație ale celor două variante de reorganizare.
Persoanele îndreptățite să propună un astfel de plan sunt debitorul, conform hotărârii adunării generale a asociaților sau acționarilor, administratorul judiciar și creditorii.
De asemenea planul de reorganizare poate fi admis de către judecătorul-sindic cu condiția ca debitorul să nu mai fi fost supus acestui plan în ultimii 5 de cinci ani.
Noul Cod al Insolvenței nu oferă timp de pregătire pentru judecătorii-sindici și practicieni în privința modalităților de aplicare și interpretare a legii, pentru că intră în vigoare la 25 octombrie și se va aplica tuturor procedurilor în curs.
Specialiștii CITR consideră că un asemenea act normativ, a cărui importanță o putem încadra alături de codul civil, codul de procedură civilă sau codul fiscal trebuia dezbătut mai temeinic. Un cod al insolvenței are efecte puternice și directe în economie, mai ales într-o economie afectată de criză.
În timp ce specialiștii Casei de Insolvență Transilvania sunt de părere că este imposibilă redresarea unei fime doar într-un an de zile, așa cum prevede Noul Cod al Insolvenței, reprezentanții Fiscului susțin că firmele au la dispoziție o perioadă suficientă pentru a reveni în circuitul economic.
Mai exact, debitorii, adică firmele, înainte de a cere insolvența, trec mai intâi prin etapa de pre-insolvență, perioadă în care procedura insolvenței nu poate fi declanșată, se arată într-un comunicat al ANAF.
Potrivit aceleiași surse, chiar și în cazul deschiderii procedurii insolvenței, debitorii pot să-și desfășoare un plan de reorganizare pe o perioadă de un an de zile, cu posibilitatea prelungirii acestuia cu încă un an, fără a se depăși o perioadă maximă de doi ani.
"Făcând un calcul simplu, rezultă că o societate beneficiază de o perioadă suficientă pentru redresarea acesteia, de aproximativ patru ani", au precizat reprezentanții ANAF.
De asemenea, sursele citate susțin că scopul codului este de a preveni situațiile în care societățile debitoare s-ar abate de la plata obligațiilor, utilizând o perioadă lungă de timp în care devin "intangibile", prin simpla intrare în procedura de insolvență și eventual derularea unui plan de reorganizare.
În același timp, aprobarea planului de către categoriile de creditori, dar cu respectarea unui procent de cel puțin 50% din creditori care votează în favoarea acestuia nu vine decât să confirme principiul întregii proceduri de insolvență, în sensul că orice decizie este luată de creditori sau creditorul majoritar, au mai spus oficialii ANAF.
În prezent, creditorul/creditorii majoritari pot lua doar anumite decizii, fiind lipsiți de orice posibilitate de a refuza un plan care îi defavorizează în mod flagrant și cu rea voință.
Potrivit reprezentanților ANAF, a devenit un fenomen generalizat practica societăților comerciale care înțeleg să se relanseze prin aplicarea unui plan de reorganizare bazat numai pe tăierea creanțelor înscrise la masa credală.
Ca urmare a acestui fenomen, a apărut o practică necinstită, în sensul că, firmele care nu trec printr-o procedură de insolvență care să le curețe contabilitatea de datorii nu pot face față concurenței unui debitor care a implementat cu succes un astfel de plan, susțin oficialii Fiscului.
Astfel, cei afectați în mod direct erau creditorii, care nu își puteau recupera creanțele, și în mod indirect, societățile care activează în același domeniu de piață și care inevitabil nu vor putea face față unei concurențe scutite de plata datoriilor.
Prin Noul Cod al Insolvenței, a fost reglementată posibilitatea înscrierii la masa credală și a creanțelor rezultate din rapoartele de inspecție fiscală, ce privesc sume declarate în mod greșit sau voit de către debitori și care în prezent nu se bucură de o practică unitară la nivelul instanțelor de judecată sau a practicienilor în insolvență.
În ceea ce privește executarea creanțelor curente în cursul procedurii de insolvență, acestea trebuie achitate pe măsură ce iau naștere, au explicat oficialii ANAF.
Oficialii consideră că măsura este una de bun augur, creditorii putând lua astfel măsuri față de debitori, în măsura în care aceștia din urmă continuă sa înregistreze pierderi.
"Modificarea adusă legislației în materie vine doar să stopeze acumularea de datorii curente prin continuarea unei activități defectuoase, atât în perioada de observație, cât și în perioada de reorganizare", au adăugat sursele menționate.
Creditorii au astfel posibilitatea să recupereze prin forțe proprii creanțele noi generate, iar debitorul deși se află în insolvență, este tratat ca o societate care activează într-un cadru normal.
Reprezentanții ANAF susțin că până în prezent cei mai afectați de procedura insolvenței erau creditorii deoarece nu-și puteau recupera datoriile.
Astfel, insolvența a devenit un mod de a evita plata datoriilor acumulate, dar și un instrument de a ocoli plata creanțelor curente. Potrivit Fiscului, procentul celor care în perioada de observație sau de reorganizare își achită datoriile curente este foarte mic, devenind o excepție plata acestora, în loc să fie o regulă.
"Împotriva acestei practici neloiale, creditorii nu puteau decât solicita formal plata acestora, făcând o corespondență inutilă și fără efecte asupra încasărilor, respectiv diminuării prejudiciului deja creat", au subliniat oficialii ANAF.
În aceste condiții, Fiscul susține că insolvența trebuie să creeze un echilibru între interesele creditorilor și cele ale debitorilor și nu să devină un mod de a redresa un debitor prin efortul creditorilor de bună credință, condamnați să suporte din propria avere pierderile înregistrate de societățile cărora le-au acordat sprijin în derularea relațiilor comerciale
II.2. Deschiderea procedurii insolvenței
Conform Codului, insolvența debitorului – reprezentând insuficiența fondurilor pentru plata datoriilor certe, lichide și exigibile – se prezumă atunci cand acesta nu a plătit datoria față de creditor după 60 de zile de la scadență, iar nu după 90 de zile, astfel cum prevede Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței (denumită in continuare „Legea nr. 85/2006”). În schimb, se menține definirea iminenței insolvenței conform reglementării anterioare, respectiv atunci când se dovedește că debitorul nu va putea plăti la scadență datoriile exigibile angajate, cu fondurile bănești disponibile la data scadenței.
În aceeași ordine de idei, un creditor va fi îndreptățit să solicite deschiderea procedurii insolvenței în cazul în care creanța sa împotriva patrimoniului debitorului este certă, lichidă și exigibilă de mai mult de 60 de zile, iar nu de peste 90 de zile.
Noile dispoziții stabilesc o valoare prag pentru persoanele juridice care vor să intre în insolvență. Dacă anterior era impusă o valoare prag pentru formularea unei cereri de deschidere a procedurii doar pentru creditor, prin noile reglementări este instituită o valoare prag și pentru debitor. Aceasta este identică cu cea stabilită pentru creditor, respectiv de 40.000 lei (Legea nr. 85/2006 stabilea o valoare prag de 45.000 lei și era aplicabilă doar pentru creditori). În schimb, salariații sau grupul de salariați pot să ceară deschiderea procedurii insolvenței dacă suma pe care o au de redobândit este mai mare de șase salarii medii brute pe economie/salariat.
Având în vedere numărul în creștere al operatorilor economici ce se văd nevoiți să ceară intrarea în procedura insolvenței pe fondul crizei economice din țara noastră, din ultimii ani, în materialul ce urmează ne-am propus să exminăm intrarea în această procedură a insolvenței, urmare chiar a cererii debitorului.
Materialul este structurat în două părți. Astfel, în această primă parte prezentăm situația în care debitorul este obligat să ceară intrarea sa în procedura insolvenței, precum și situația în care debitorul are doar facultatea formulării către instanța de judecată a unei astfel de cereri. În partea a doua a materialului facem o prezentare în amănunt a actelor ce trebuie să însoțească cererea debitorului.
Potrivit art. 27 alin. 1 din Legea 85/2006, debitorul aflat în stare de insolvență este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor Legii nr. 85/2006, în termen de maximum 30 de zile de la apariția stării de insolvență.
Dacă la data expirării termenului prevăzut la art. 27 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 debitorul este angrenat, cu bună-credință, în negocieri extrajudiciare pentru restructurarea datoriilor sale, acesta are obligația de a adresa tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor Legii nr. 85/2006, în termen de cinci zile de la eșecul negocierilor (art. 27 alin. 11din Legea nr. 85/2006).
Dacă în cursul negocierilor derulate în cadrul unei proceduri de mandat ad-hoc sau de concordat preventiv debitorul ajunge în stare de insolvență, dar există indicii certe că rezultatele negocierilor ar putea fi valorificate în termen scurt prin încheierea unui acord extrajudiciar, debitorul, de bună-credință, trebuie să introducă cererea de deschidere a procedurii în condițiile și termenul prevăzute la art. 27 alin. 11 din Legea nr. 85/2006. În caz contrar, debitorul trebuie să introducă cererea de deschidere a procedurii insolvenței în termen de 30 de zile de la apariția stării de insolvență.
De asemenea, va putea să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor Legii nr. 85/2006 și debitorul în cazul căruia apariția stării de insolvență este iminentă (art. 27 alin. 2 din Legea nr. 85/2006).
Așadar, în cazul insolvenței obișnuite (prezumate) prevăzute la art. 27 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, debitorul este obligat să introducă, în termenul maxim de 30 de zile de la data când se află în stare de insolvență, cererea introductivă. În caz contrar, când debitorul nu introduce cererea respectivă în termenul fixat de lege sau introduce o astfel de cerere tardiv, acesta va putea fi tras la răspundere penală pentru infracțiunea de bancrută simplă – prevăzută de art. 240 alin. 1 din noul Cod Penal (NCP). În cazul în care, deși debitorul are datorii certe și lichide către creditorii săi, dar care nu sunt exigibile, deci care nu au ajuns la scadență și acesta nu introduce cererea potrivit art. 27 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, neintroducerea unei astfel de cereri nu atrage răspunderea penală pentru infracțiunea de bancrută simplă – prevăzută la art. art. 240 alin. 1 din NCP.
În cazul insolvenței iminente prevăzute de art. 27 alin. 2 din Legea nr. 85/2006, debitorul are facultatea, ci nu obligația de a formula cerere de deschidere a procedurii insolvenței.
Reținem și diferența pe care legea o face între insolvența obișnuită și insolvența iminentă. Astfel, potrivit art. 3 pct. 1 din Legea nr. 85/2006, insolvența este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide și exigibile:
a) insolvența este prezumată ca fiind vădită atunci când debitorul, după 90 de zile de la scadență, nu a plătit datoria sa față de creditor; prezumția este relativă;
b) insolvența este iminentă atunci când se dovedește că debitorul nu va putea plăti la scadență datoriile exigibile angajate, cu fondurile bănești disponibile la data scadenței.
În cazul debitorului persoană fizică, cererea introductivă va fi semnată de debitorul persoană fizică.
Potrivit art. 27 alin. 3 din Legea 85/2006, cererile persoanelor juridice vor fi semnate de persoanele care, potrivit actelor constitutive sau statutelor, au calitatea de a le reprezenta.
Introducerea prematură de către debitor a unei cereri de deschidere a procedurii atrage răspunderea patrimonială a debitorului persoană fizică sau juridică pentru prejudiciile cauzate (art. 27 alin. 4 din Legea nr. 85/2006).
Așadar, în alin. 4 al art. 27 din Legea 85/2006, legiuitorul a reglementat sancțiunea introducerii premature și cu rea-credință de către debitor a cererii de deschidere a procedurii insolvenței.
Reaua-credință constă în aceea că debitorul, deși avea în mod evident fonduri bănești disponibile suficiente pentru acoperirea creanțelor exigibile către creditori, a formulat o cerere de deschidere a procedurii insolvenței, indiferent că solicitarea se bazează pe o insolvență prezumată (obișnuită) sau pe una iminentă. Reținem că reaua-credință debitorului într-un astfel de context trebuie dovedită de către creditorul care nu acceptă deschiderea procedurii insolvenței.
Introducerea prematură de către debitor a cererii de deschidere a procedurii insolvenței ar putea fi făcută pentru ca acesta să beneficieze de avantajele unei astfel de cereri cum ar fi: evitarea unor dobânzi sau penalități foarte oneroase, suspendarea soluționării unei cauze sau a executării silite etc .
Cererea debitorului se va judeca de urgență în termen de cinci zile în camera de consiliu, fără citarea părților.
Potrivit art. 28 alin. 1 din Legea 85/2006, cererea debitorului trebuie să fie însoțită de următoarele acte:
a) Bilanțul certificat de către administrator și cenzor/auditor, balanța de verificare pentru luna precedentă datei înregistrării cererii de deschidere a procedurii.
Debitorul este obligat de legiuitor să depună evidențele contabile mai sus amintite pentru a se putea determina starea patrimoniului debitorului, pentru a se stabili cu exactitate activul și pasivul debitorului și pentru a se putea observa dacă, într-adevăr, debitorul se confruntă cu o insuficiență a fondurilor bănești disponibile.
b) O listă completă a tuturor bunurilor debitorului, incluzând toate conturile și băncile prin care debitorul își rulează fondurile; pentru bunurile grevate se vor menționa datele din registrele de publicitate.
Legiuitorul are în vedere toate bunurile din patrimoniul debitorului (bunuri mobile, imobile, inclusiv sumele de bani aflate în conturi bancare) care sunt pasibile de executare silită. Pentru bunurile grevate se vor menționa datele din registrele de publicitate (carte funciară, arhiva electronică etc), dar și sarcinile care grevează acele bunuri, iar în cazul conturilor bancare, băncile unde se află aceste conturi.
c) O listă a numelor și a adreselor creditorilor, oricum ar fi creanțele acestora: certe sau sub condiție, lichide ori nelichide, scadente sau nescadente, necontestate ori contestate, arătându-se suma, cauza și drepturile de preferință.
În ceea ce îi privește pe creditori, se vor indica numele, prenumele și adresele acestora. Reținem că în lista respectivă vor fi trecuți toți creditorii indiferent de felul creanțelor lor (creanțe certe sau sub condiție, lichide sau nelichide, scadente sau nescadente, contestate sau necontestate).
Informațiile referitoare la creditori și la creanțele acestora sunt absolut necesare pentru a avea o imagine cât mai completă asupra situației debitorului la data cererii.
d) O listă cuprinzând plățile și transferurile patrimoniale efectuate de debitor în cele 120 de zile anterioare înregistrării cererii introductive.
Lista amintită la art. 28 alin. 1 lit. d din Legea nr. 85/2006 poate fi folositoare administratorului judiciar sau lichidatorului pentru ca aceștia să promoveze cereri de anulare a constituirilor ori a transferurilor de drepturi patrimoniale către terți după regulile consacrate de art. 80 din Legea nr. 85/2006.
e) O listă a activităților curente pe care intenționează să le desfășoare în perioada de observație.
Potrivit art. 3 pct. 14 din Legea nr. 85/2006, activitățile curente reprezintă acele fapte de comerț și operațiuni financiare propuse a fi efectuate de debitor în perioada de observație, în cursul normal al comerțului său, cum ar fi:
a) continuarea activităților contractate, conform obiectului de activitate;
b) efectuarea operațiunilor de încasări și plăți aferente acestora;
c) asigurarea finanțării capitalului de lucru în limite curente.
f) Contul de profit și pierdere pe anul anterior depunerii cererii.
Contul de profit și pierdere pe anul anterior depunerii cererii exprimă sintetic rezultatele activității debitorului din exercițiul financiar anterior, ajutând la evaluarea în timp a situației financiare a debitorului.
g) O listă a membrilor grupului de interes economic sau, după caz, a asociaților cu răspundere nelimitată, pentru societățile în nume colectiv și cele în comandită.
O astfel de listă este necesară pentru identificarea persoanelor menționate, știut fiind faptul că aceste persoane au, potrivit legii, o răspundere nelimitată și solidară pentru obligațiile sociale. Reținem însă și aspectul potrivit căruia aceste persoane vor fi responsabile doar în subsidiar în condițiile prevăzute de art. 126 din Legea nr. 85/2006.
h) O declarație prin care debitorul își arată intenția de intrare în procedura simplificată sau de reorganizare, conform unui plan, prin restructurarea activității ori prin lichidarea, în tot sau în parte, a averii, în vederea stingerii datoriilor sale; dacă această declarație nu va fi depusă până la expirarea termenului stabilit la alin. (2), se deduce că debitorul este de acord cu inițierea procedurii simplificate.
Această declarație a debitorului a fost apreciată ca fiind una dintre cele mai importante anexe ale cererii debitorului, întrucât de depunerea acesteia depinde aplicarea uneia dintre procedurile reglementate de lege. În concluzie, printr-o astfel de declarație debitorul va trebui să arate care este opțiunea sa: să intre în procedura simplificată sau să reorganizeze activitatea sa conform unui plan; în lipsa unei astfel de declarații ca anexă la cererea debitorului sau în cazul nedepunerii ei ulterior, în termenul stabilit de lege, se prezumă că debitorul este de acord cu inițierea procedurii simplificate.
i) O descriere sumară a modalităților pe care le are în vedere pentru reorganizarea activității.
Legiuitorul obligă debitorul, care alege reorganizarea activității sale, să descrie sumar modalitățile avute în vedere pentru realizarea unei astfel de reorganizări; o astfel de descriere are rostul de a forma convingerea judecatorului sindic și a celorlalți participanți la această procedură, că există șanse reale pentru redresarea financiară a debitorului. Astfel, debitorul are posibilitatea să se restructureze operațional și/sau financiar, are posibilitatea de lichidare a unor bunuri din averea sa etc.
j) O declarație pe propria răspundere, autentificată la notar ori certificată de un avocat, sau un certificat de la registrul societăților agricole ori, după caz, oficiul registrului comerțului în a cărui rază teritorială se află domiciliul profesional/sediul social, din care să reiasă dacă a mai fost supus procedurii prevăzute de prezenta lege într-un interval de cinci ani anterior formulării cererii introductive.
O astfel de declarație este absolut necesară întrucât legiuitorul – prin art. 30 din Legea nr. 85/2006 – arată că nu pot formula o cerere de reorganizare judiciară debitorii, persoane juridice, care în ultimii cinci ani, precedenți hotărârii de deschidere a procedurii, au mai fost supuși unei astfel de proceduri.
k) O declarație pe propria răspundere, autentificată de notar sau certificată de avocat, din care să reiasă că nu este incapabilă ori că nu a fost condamnată pentru infracțiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii, infracțiuni de corupție, delapidare, infracțiuni de fals în înscrisuri, evaziune fiscală, infracțiuni prevăzute de Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării actelor de terorism, republicată, precum și pentru infracțiunile prevăzute de prezenta lege.
Declarația mentionata la art. 28 alin. 1 lit. k din Legea nr. 85/2006 se referă la debitorii persoane fizice.
Declarația respectivă este necesară întrucât art. 94 alin. 4 din Legea nr. 85/2006 arată că nu vor putea propune un plan de reorganizare debitorul care, într-un interval de cinci ani anteriori formulării cererilor introductive, a mai fost subiect al procedurii instituite în baza prezentei legi și nici debitorul care, potrivit legii, este incapabil ori care a fost condamnat pentru infracțiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii, infracțiuni de corupție, delapidare, infracțiuni de fals în înscrisuri, evaziune fiscală, infracțiuni prevăzute de Legea nr. 656/2002, republicată.
l) Un certificat de admitere la tranzacționare pe o piață reglementată a valorilor mobiliare sau a altor instrumente financiare emise.
Depunerea actelor menționate la art. 28 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 este obligatorie pentru că ele sunt absolut necesare pentru aprecierea de către judecătorul-sindic a cererii debitorului de a fi supus procedurii insolvenței.
Dacă debitorul nu dispune, la momentul înregistrării cererii, de vreuna dintre informațiile prevăzute la art. 28 alin. 1 lit. a-f și h din Legea nr. 85/2006 , va putea înregistra acea informație la tribunal în termen de cinci zile; dacă nu o va face, debitorul va pierde dreptul de a propune un plan de reorganizare.
S-a afirmat că insolvența asupra societății nu se răsfrânge și asupra asociaților și că nici insolvența asupra asociaților nu se reflectă asupra societății. Afirmațiile respective au la bază principiul separării de patrimonii și prevederile art. 29 din Legea nr. 85/2006.
Astfel, potrivit art. 29 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, în cazul unei cereri introduse de o societate în nume colectiv sau în comandită, acea cerere nu va fi considerată ca fiind făcută și de asociații cu răspundere nelimitată ori, în condițiile art. 31-33, și împotriva lor.
Reținem, așadar, că procedura insolvenței înființată împotriva societăților comerciale (societăți în nume colectiv sau în comandită simplă sau în comandită pe acțiuni) nu poate fi extinsă și asupra asociațiilor acesteia, chiar dacă unii dintre aceștia răspund nelimitat și solidar cu societatea.
O cerere introdusă de un asociat cu răspundere nelimitată ori împotriva acestuia pentru datoriile sale nu va avea efecte juridice cu privire la societatea în nume colectiv sau în comandită din care face parte (art. 29 alin. 2 din Legea 85/2006).
Prevederile art. 29 alin. 1 și 2 din Legea 85/2006 se aplică, în mod adecvat, în privința cererilor introduse de grupurile de interes economic sau de membrii acestora (art. 29 alin. 3 din Legea nr. 85/2006 ). Soluția se explică prin aceea că, potrivit legii, în lipsă de stipulație contrară, membrii grupului răspund nelimitat și solidar pentru obligațiile grupului de interes economic.
Așa cum deja am constatat anterior, pentru ocrotirea interesului creditorilor debitorului persoană juridică, art. 30 din Legea nr. 85/2006 arată că nu pot formula o cerere de reorganizare judiciară debitorii, persoane juridice, care în ultimii cinci ani, precedenți hotărârii de deschidere a procedurii, au mai fost supuși unei astfel de proceduri. Interdicția respectivă a fost instituită de legiuitor pentru a evita repetarea unei proceduri care, anterior, nu a dat rezultatele prevăzute.
Așadar, debitorul care a beneficiat în ultimii cinci ani înainte de data deschiderii actualei proceduri de reorganizare judiciară, indiferent cine a inițiat această reorganizare, sub incidența Legii nr. 85/2006, nu va putea beneficia de o nouă reorganizare al cărui termen de cinci ani nu este împlinit. În schimb, dacă au trecut mai mult de cinci ani de la acel moment, debitorul persoană juridică poate beneficia de procedura reorganizării, chiar dacă a mai beneficiat de o astfel de procedură, inițiativa în acest sens putând aparține atât debitorului, cât și celorlalte persoane îndreptățite (administratorul judiciar sau creditorii), cu atât mai mult în situația în care averea debitorului persoană juridică, supus procedurii insolvenței, permite redresarea economică.
II.3. Închiderea procedurii insolvenței
Închiderea procedurii insolvenței este măsura dispusă în soluționarea unei cereri introduse în condițiile Legii nr. 85/2006, în orice stadiu al procedurii prevăzute de această lege, dacă se constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea nu sunt suficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative și niciun creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare. Judecătorul-sindic va pronunța o sentință de î. A p., prin care se dispune și radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat (art. 131 din Legea nr. 85/2006). În cazul a fost deschisă o procedură de reorganizare prin continuarea activității sau lichidare pe bază de plan, judecătorul-sindic dispune, prin sentință, închiderea acestei proceduri, dacă toate obligațiile de plată asumate în planul confirmat au fost îndeplinite.
Dacă a fost deschisă o procedură de faliment, aceasta vă fi închisă atunci când judecătorul-sindic a aprobat raportul final, când toate fondurile sau bunurile din averea debitorului au fost distribuite și când fondurile nereclamate au fost depuse la bancă. În urma unei cereri a lichidatorului, judecătorul-sindic va pronunța o sentință, închizând procedura, iar în cazul persoanelor juridice va dispune și radierea acestora. Dacă creanțele au fost complet acoperite prin distribuirile făcute, judecătorul-sindic va pronunța o sentință de închidere a procedurii falimentului și de radiere a debitorului din registrul în care este înmatriculat:
i) chiar înainte ca bunurile din averea debitorului să fi fost lichidate în totalitate, în cazul în care toți asociații persoanei juridice sau persoana fizică, după caz, solicită acest lucru în termen de 30 de zile de la notificarea lichidatorului
făcută administratorului special, urmând ca bunurile să treacă în proprietatea indiviză a asociaților/acționarilor, corespunzător cotelor de participare la capitalul social;
ii) în toate celelalte cazuri, procedura se închide numai după lichidarea totală a activului, eventualele sume reziduale ultimei distribuiri urmând a fi depuse într-un cont la dispoziția asociaților sau persoanei fizice, după caz (art. 132-133 din Legea nr. 85/2006). Sentința de î. a p. va fi notificată de judecătorul-sindic direcției teritoriale a finanțelor publice și oficiului registrului comerțului ori, după caz, registrului societăților agricole unde debitorul este înmatriculat, pentru efectuarea mențiunii. Efectele închiderii procedurii prin î.p., judecătorul-sindic, administratorul/lichidatorul și toate persoanele care i-au asistat sunt descărcați de orice îndatoriri sau responsabilități cu privire la procedură, debitor și averea lui, creditori, titulari de garanții, acționari sau asociați. Prin î. p. de faliment, debitorul persoană fizică va fi descărcat de obligațiile pe care le avea înainte de intrarea în faliment, însă sub rezerva de a nu fi găsit vinovat de bancrută frauduloasă sau de plăți ori transferuri frauduloase. La data confirmării unui plan de reorganizare, debitorul este descărcat de diferența dintre valoarea obligațiilor pe care le avea înainte de confirmarea planului și cea prevăzută în plan. Descărcarea de obligații a debitorului nu atrage descărcarea de obligații a fidejusorului sau a codebitorului principal.
Cazurile de închidere a procedurii insolvenței si efectele închiderii procedurii insolvenței
1. Cazurile de închidere a procedurii insolvenței
Potrivit legii, procedura insolvenței se închide când nu există bunuri în averea debitorului ori acestea sunt insuficiente pentru acoperirea cheltuielilor administrative, precum și în cazul în care nu există nicio cerere de admitere a creanțelor.
1.1. Lipsa bunurilor
În conformitate cu dispozițiile art. 131 din lege, în orice stadiu al procedurii, dacă se constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative și niciun creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare, judecătorul-sindic va da o sentință de închidere a procedurii, prin care se dispune și radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat.
1.2. Nedepunerea cererilor de admitere a creanțelor
În cazul procedurii deschise în urma formulării cererii introductive de către debitor, în condițiile art. 32, dacă judecătorul-sindic constată, la expirarea termenului pentru înregistrarea cererilor de admitere a creanțelor, că nu s-a depus nicio cerere, va pronunța o sentință de închidere a procedurii și de revocare a hotărârii de deschidere a procedurii.
1.3. Îndeplinirea obligațiilor din planul de reorganizare
Procedura de reorganizare prin continuarea activității sau lichidare pe bază de plan se va închide în urma îndeplinirii tuturor obligațiilor de plată asumate în planul confirmat de către judecătorul-sindic.
În toate cazurile, procedura se închide printr-o sentință pronunțată de către judecătorul-sindic. Sentința de închidere a procedurii va fi notificată de judecătorul-sindic direcției teritoriale a finanțelor publice și oficiului registrului comerțului sau, după caz, registrului societăților agricole unde debitorul este înmatriculat, pentru efectuarea mențiunii.
2. Efectele închiderii procedurii insolvenței
Închiderea procedurii insolvenței produce anumite efecte juridice care privesc descărcarea judecătorului-sindic de îndatoririle și responsabilitățile sale și descărcarea debitorului de obligațiile anterioare'.
2.1. Descărcarea participanților de îndatoririle și responsabilitățile lor
Prin închiderea procedurii insolvenței, judecătorul-sindic este descărcat de orice îndatoriri sau responsabilități cu privire la procedură, debitor și averea lui, creditori, titulari de garanții, acționari sau asociați (art. 136 din lege). în aceleași condiții operează descărcarea și în privința administratorului/lichidatorului și a tuturor persoanelor care i-au asistat.
2.2. Descărcarea debitorului de obligațiile anterioare
Închiderea procedurii insolvenței produce efecte juridice asupra datoriilor anterioare ale debitorului persoană fizică, în sensul că acesta este considerat descărcat de obligațiile pe care le avea înainte de intrarea în faliment. în acest sens, art. 137 dispune că, prin închiderea procedurii de faliment, debitorul persoană fizică va fi descărcat de obligațiile pe care le avea înainte de intrarea în faliment, însă sub rezerva de a nu fi găsit vinovat de bancrută frauduloasă sau de plăți ori transferuri frauduloase; în astfel de situații, el va fi descărcat de obligații numai în măsura în care acestea au fost plătite în cadrul procedurii, cu excepția cazului prevăzut la art. 76 alin. (1) pct. 3. La data confirmării unui plan de reorganizare, debitorul este descărcat de diferența dintre valoarea obligațiilor pe care le avea înainte de confirmarea planului și cea prevăzută în plan. Descărcarea de obligații a debitorului nu atrage descărcarea de obligații a fidejusorului sau a codebitorului principal. De reținut că efectul descărcării de obligațiile anterioare privește doar debitorul persoană fizică'.
CAPITOLUL III. INSOLVENȚA ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL
III.1. Insolvența în dreptul internațional privat
Legea nr. 637/2002 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat în domeniul insolvenței are ca obiectiv principal, pe lângă reglementarea insolvenței în dretul internațional privat, armonizarea prevederilor din legislația română cu reglementările Uniunii Europene. Totuși, sursa de inspirație nu o constituie doar Regulamentul Uniunii Europene privind procedurile de insolvență din mai 2000, ci și Legea Model UNCITRAL din 1997.
Potrivit art. 1 alin. 2, raporturile de drept internațional privat în materia insolvenței sunt acele raporturi de drept privat cu element de extraneitate, care sunt supuse soluționării ca urmare a deschiderii unei proceduri de insolvență și în condițiile stabilite de aceasta.
Legea se aplică, conform art. 2(1), în următoarele situații:
a) în cazul în care este solicitată asistență în România de către o instanță străină sau de către un reprezentant străin, în legătură cu o procedură străină de insolvență;
b) în caul în care este solicitată asistență într-un stat străin în legătură cu o procedură care se desfășoară potrivit Legii nr. 64/1995;
c) în cazul desfășurării concomitente a unei proceduri române de insolvență și a unei proceduri străine de insolvență referitoare la același debitor;
d) în cazul în care creditorii sau alte persoane interesate dintr-un stat străin sunt interesate să solicite deschiderea în România a procedurii prevăzute de Legea nr. 64/1995 sau să participe în cadrul unei proceduri deschise.
Legea nu se aplică, potrivit art. 2 alin. 2, dacă procedura de insolvență are ca obiect:
a) bănci, cooperative sau alte instituții de credit;
b) societăți și agenți de asigurare;
c) societăți de servicii de investiții financiare, organisme de plasament colectiv în valori mobiliare, societăți de administrare a investițiilor;
d) societăți de bursă, membri ai burselor de mărfuri, case de compensație, membri compensatori ai burselor de mărfuri, societăți de brokeraj, traderi.
Recunoașterea procedurilor străine și cooperarea cu instanțele străine sunt de competența tribunalului, prin judecătorul-sindic, precum și a reprezentantului român (legea înțelege prin reprezentant român persoana fizică sau juridică desemnată ca administrator sau lichidator în cadrul procedurii Legii nr. 64/1995), în condițiile stabilite de art. 5. Recunoașterea hotărârilor străine în materia insolvenței pot fi refuzate de instanțele române, potrivit art. 7, dacă:
a) hotărârea este rezultatul unei fraude comise în procedura urmată în stăinătate;
b) hotărârea încalcă dispozițiile de ordine publică de drept internațional privat român (încălcarea competenței exclusive de judecată a instanțelor române).
Referitor la participarea reprezentantului străin (legea nu definește această noțiune, dar prin analogie, el este administratorul sau lichidatorul desemnat într-o procedură de insolvență străină) și a creditorilor în procedurile române de insolvență, legea stabilește că reprezentantul străin poate deschide o procedură de insolvență și poate participa la aceasta (art. 11 și 12), iar creditorii străini beneficiază de aceleași drepturi ca și creditorii români (art. 14).
Legea reglementează procedura recunoașterii procedurilor străine, stabilind că de la data recunoașterii, sunt împiedicate sau suspendate cererile sau acțiunile cu caracter individual, vizând bunuri, drepturi și obligatii ale debitorului și actele, operațiunile și orice alte măsuri de executare individuală asupra bunurilor debitorului (art. 21 alin. 1). După efectuarea recunoașterii procedurii străine deschiderea unei proceduri prevăzute de Legea nr. 64/1995, împotriva aceluiași debitor, se poate realiza numai dacă debitorul are stabilit un sediu în România.
Legea mai reglementează raporturile cu statele membre ale Uniunii Europene, având în vedere, în principal, în cazul în care se desfășoară concomitent o procedură de insolvență română și una deschisă într-un stat membru al Uniunii Europene, referitoare la același debitor și procedurile de recunoaștere a procedurii europene de insolvență. Este de semnalat faptul că, în această ipoteză, legea consideră ca lege aplicabilă procedurii și efectelor acesteia, legea statului pe teritoriul căruia procedura este deschisă.
Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat a avut, încă de la început, o aplicabilitate redusă în materia reorganizării și a falimentului, cuprinând doar câteva reglementări cu valoare de principiu.
Astfel, potrivit art. 150 pct. 7, instanțele române sunt, de asemenea, competente să judece falimentul sau orice altă procedură judiciară privind încetarea plăților în cazul unei societăți comerciale străine cu sediul în România. Acest text trebuie corelat cu dispozițiile art. 149 pct. 2 care stabilește că instanțele române sunt competente dacă sediul pârâtului, persoană juridică, se află în România; în sensul prezentului articol, persoana juridică straină este socotită cu sediul în România și în cazul când are pe teritoriul țării o filială, o sucursală, o agenție sau o reprezentanță.
O referire la încetarea plăților o regăsim în art. 47, potrivit căruia, reprezentarea legală a persoanei juridice în cazurile în care se află în încetare de plăți sunt supuse legii care se aplică raportului juridic din care se naște atribuția de reprezentare.
Potrivit art. 8 din Legea nr. 637/2002, prevederile acestei legi se completează, în măsura compatibilității lor, cu dispozițiile Legii nr. 105/1992.
III.2. Legea model UNCITRAL
Legea model privind insolvența internațională a fost redactată de UNCITRAL și adoptată ca document al Națiunilor Unite în 1997 (la a 30-a sesiune a Comitetului). Documentul se dorește a fi un cadru de reglementare al insolvenței transfrontaliere care poate fi adoptat de orice stat.
În preambul, legea model stabilește obiectivele sale fundamentale:
a) asigurarea cooperării între instanțele judecătorești și celelalte autorități competente în procedurile privind insolvența internațională;
b) crearea unui cadru legal care să ofere o mai mare securitate comerțului și investițiilor;
c) administrarea echitabilă și eficientă a procedurilor de insolvență internațională în scopul protejării intereselor tuturor creditorilor și a altor persoane interesate, inclusiv debitorul;
d) protecția și maximizarea valorii bunurilor debitorului;
e) facilitarea redresării întreprinderilor cu dificultăți financiare, în scopul protejării investițiilor și locurilor de muncă.
Legea se aplică, potrivit art. 1 alin. 1, în cazul în care:
a) se solicită asistența într-un stat de către o instanță străină sau de către un reprezentant străin în legătură cu o procedură străină;
b) se solicită asistență într-un stat străin în legătură cu o procedură care se desfășoară într-un stat;
c) două proceduri (dintre care una străină) se desfășoară în același timp, asupra aceluiași debitor;
d) creditorii și alte persoane interesate dintr-un stat străin au interesul de a cere deschiderea procedurii sau participarea la o procedură deja începută.
Legea nu se aplică, potrivit art. 1 alin. 2 în situațiile stabilite de statele care au adoptat această lege model. Legea oferă câteva exemple: legea nu se aplică în cazul băncilor, societăților de asigurare sau altor asemenea entități care beneficiază de reglementări speciale.
Legea definește în art. 2 noțiuni ca: “procedură străină”, “procedură principală străină”, “reprezentant străin” etc.
Art. 3 al legii stabilește că în caz de conflict între această lege și tratatele internaționale la care un stat este parte, prevalează dispozițiile tratatului.
Capitolul II se referă la accesul reprezentanților și al creditorilor străini la instanțele statului debitorului. Potrivit art. 9, reprezentantul străin are acces direct la tribunalul acestui stat, putând să ceară fie dechiderea procedurii insolvenței împotriva debitorului, fie să participe la o procedură deja deschisă. Creditorii străini au aceleași drepturi, privind deschiderea și participarea la o procedură de insolvență ca și creditorii statului respectiv (art. 13 alin. 1).
Legea mai reglementeză recunoașterea procedurilor străine, cooperarea cu reprezentanții și instanțele străine și procedurile concurente de insolvență. În legătură cu ultimul aspect, se au în vedere atât cazurile în care o procedură de insolvență este declanșată după recunoașterea unei proceduri străine, asupra aceluiași debitor, cât și situația în care procedura străină și cea națională, vizând același debitor, se desfășoară în același timp.
III.3. Insolvența în dreptul comunitar european
Regulamentul Consiliului Uniunii Europene privind procedurile de insolvență a fost adoptat la 29 mai 2000 și a intrat în vigoare la 31 mai 2002. El se aplică tuturor statelor membre, cu excepția Danemarcei.
În expunerea de motive a Regulamentului se prevede, la alin. 2, că buna funcționare a pietei interne necesită ca procedurile de insolvență internațională să funcționeze eficient și efectiv, iar adoptarea acestui Regulament este necesară în scopul atingerii acestui obiectiv care aparține domeniului cooperării judiciare civile. Alin. 3 stabilește necesitatea reglementării acestor proceduri de către dreptul comunitar deoarece, din ce în ce mai mult, activitățile întreprinderilor au efecte transfrontaliere. Reglementarea comunitară se impune cu atât mai mult cu cât efectele insolvenței unei întreprinderi afectează atât funcționarea pieței interne, cât și cea a pieței comunitare. Alin. 11 al expunerii de motive recunoaște faptul că nu se poate institui o procedură unică de insolvență la nivelul Comunității, datorită diferențelor substanțiale între sistemele de drept ale statelor membre (Regulamentul ia ca exemplu regimul juridic diferit al garanțiilor). Potrivit alin. 9, Regulamentul se aplică procedurilor de insolvență, indiferent dacă debitorul este personă fizică sau juridică, comerciant sau necomerciant. Alin. 12 prevede că procedurile de insolvență principale, deschise în statele membre unde se află centrul intereselor debitorului, au efect universal și includ toate bunurile debitorului. Procedurile secundare pot fi deschise în statele membre unde debitorii au o întreprindere (filială, sucursală etc.), însă efectele acestei proceduri sunt limitate la bunurile din acel stat.
Capitolul I al Regulamentului cuprinde reglementări privind domeniul de aplicare, precum și definiții al noțiunilor utilizate în cuprinsul actului. Potrivit art. 1, Regulamentul se aplică procedurilor colective de insolvență, care atrag dezinvestirea totală sau parțială a debitorului de atribuțiile sale de conducere ale întreprinderii și desemnarea unui lichidator. Regulamentul nu se aplică procedurilor care vizează instituții de credit, de investiții sau de asigurări. Art. 3 reglementează competența internațională, arătând că instanțele statului unde debitorul își are centru principal al intereselor debitorului sunt competente în deschiderea procedurii de insolvență. Se prezumă, în cazul persoanelor fizice sau juridice supuse înregistrării, că centru intereselor se află la locul oficiului registrului de înregistrare, admițându-se proba contrară.
Potrivit art. 4, legea aplicabilă procedurilor de insolvență și efectelor acesteia este cea a statului unde această procedură a fost deschisă. Articolele 5-15 reglementeză efectele deschiderii procedurii asupra drepturilor reale ale creditoruilor, compensării creanțelor, operațiunilor de vânzare-cumpărare, contractelor de muncă și asupra litigiilor în curs de judecată în legătură cu un bun sau un drept al creditorului.
Capitolul II reglementează recunoașterea procedurilor de insolvență. Potrivit art. 16, orice decizie de deschidere a unei proceduri de insolvență, pronunțată într-un stat membru, este recunoscută în toate celelalte state membre, fără nici o altă formalitate, de îndată ce ea își produce efectele în statul unde a fost deschisă procedura. Articolele 18 și 19 reglementează prerogativele lichidatorului. Capitolul III este consacrat procedurilor secundare de insolvență. Potrivit art. 27, deschiderea procedurii principale de insolvență într-un stat membru, recunoscută într-un alt stat membru, permite deschiderea, în acel stat membru, a unei proceduri secundare de insolvență, fără a mai fi examinată insolvența debitorului.
Capitolul IV reglementează informarea creditorilor și înregistrarea creanțelor. Potrivit art. 39, orice creditor care are reședința obișnuită, domiciliul sau sediul într-un stat membru altul decât cel în care s-a deschis procedura, inclusiv autoritățile fiscale și cele de securitate socială au dreptul să-și înregistreze creanțele, în scris, în cadrul procedurii. Art. 40 pct. 1 prevede că de îndată ce o procedură este deschisă într-un stat membru, instanța competentă sau lichidatorul are obligația să informeze imediat creditorii cunoscuți care au reședința, domiciliul sau sediul în alte state membre.
Capitolul V cuprinde dispozițiile tranzitorii și finale. Art. 43 precizează că dispozițiile acestui Regulament se aplică tuturor procedurilor de insolvență dechise după intrarea sa în vigoare.
CAPITOLUL IV. PRACTICA JUDICIARĂ
– STUDIU DE CAZ – RAPORT DE EXPERTIZĂ CONTABILĂ LA S.C. ELIANA IMPEX S.R.L. ÎN VEDEREA STABILIRII DACĂ FIRMA INTRĂ ÎN INSOLVENȚĂ
1. Prezentare firmă
Sediul societății este în România, Ploiești, strada Ștefan cel Mare, nr. 12. Societatea poate avea reprezentanțe, agenții, birouri, sucursale, filiale, șantiere (loturi), situate și în alte localități din țară și străinătate, în spații închiriate sau spații proprii.
Societatea are ca obiect principal de activitate obținerea de produse de panificație și vânzarea acestora către alte societăți comerciale cu care societatea are încheiate contracte comerciale.
Produsul principal produs este pâinea albă, dar societatea oferă și alte produse cum ar fi: pâinea integrală, cornuri cu diverse umpluturi, cozonac cu diverse umpluturi.
Ciclul de producție constă în:
achiziționarea de materie primă – făina și a celor consumabile – drojdie, ulei;
prepararea aluatului;
coacerea preparatelor;
ambalarea în pungi și ulterior în lăzi de plastic;
livrarea produselor obținute.
2. Structura organizatorică
Structura organizatorică desemnează un ansamblu de subdiviziuni organizatorice constituite prin gruparea unor activități corelate în vederea funcționării normale a întreprinderii precum și relațiile care se manifestă între acestea.
Prin urmare, structura organizatorică este un sistem care include mai multe componente, relațiile dintre acestea, dar și persoanele implicate în desfășurarea activității acestora, cu competențe și responsabilități adecvate pozițiilor pe care le ocupă.
Componentele structurii organizatorice sunt:
ˇ postul;
ˇ funcția;
ˇ ponderea ierarhică;
ˇ compartimentul;
ˇ nivelul ierarhic;
ˇ relațiile organizatorice.
Postul este cea mai simplă verigă organizatorică care cuprinde obiective, sarcini, competențe și responsabilități. Înseamnă că titularul postului urmărește realizarea anumitor scopuri pentru care se îndeplinesc anumite activități a căror finalitate este influențată de competență, adică de autoritatea formală care exprimă limitele dreptului de acțiune pentru care există obligația de îndeplinire.
Funcția reprezintă totalitatea sarcinilor de un anumit fel ce trebuie realizate în mod obișnuit de un salariat. Într-o întreprindere există funcții de conducere care vizează o sferă largă de competențe și responsabilități și funcții de execuție care se concretizează într-o arie mai restrânsă de competențe și responsabilități. Altfel spus, esența funcției de conducere este decizia privind munca altor persoane, iar a funcției de execuție, decizia privind propria activitate. Desigur, pe o anumită treaptă ierarhică o funcție de conducere se completează cu una sau mai multe funcții de execuție în sensul că un manager poate fi și executant al unor sarcini potrivit poziției pe care o ocupă în organizație.
Ponderea ierarhică reprezintă totalitatea persoanelor aflate în subordinea directă a unui manager. Cu cât managerul se situează pe o treaptă spre baza piramidei managerială, cu atât dimensiunea ponderei ierarhice crește, adică un manager are mai mulți salariați în subordine.
Compartimentul este un grup de indivizi reuniți pe criterii de omogenitate și complementaritate a activităților pe care le desfășoară sub o singură autoritate. În general, există compartimente de bază care vizează atât nivelul de conducere cât și de execuție și în care se desfășoară activități omogene și compartimente de ansamblu care cuprind mai multe organisme de bază. La rândul lor, compartimentele de bază pot fi operaționale (sub forma secțiilor, atelierelor, laboratoarelor) și vizează activitatea care conferă profilul întreprinderii, și funcționale (sub forma birourilor, serviciilor) vizând activități de îndrumare organizatorică și pregătire a deciziei.
Nivelul ierarhic reprezintă treapta organizatorică pe care se situează diverse organisme ale întreprinderii situate la aceeași distanță față de vârful piramidei manageriale. Numărul nivelelor ierarhice diferă de la o întreprindere la alta în funcție de natura activității, dimensiunea firmei, complexitatea activităților, competența managerilor. Relațiile organizatorice exprimă totalitatea relațiilor dintre diferite organisme ale întreprinderii care vizează fluxurile de materii prime, produse finite, bani, informații și resurse umane și sunt determinate de regulamentul de organizare și funcționare a întreprinderii sau alte documente oficiale. Într-o întreprindere se pot identifica relații organizatorice:
ˇ de autoritate;
ˇ de cooperare;
ˇ de control.
Relațiile de autoritate sunt legăturile care se manifestă în procesul managerial între manageri și salariați inclusiv ca urmare a delegării de autoritate. Ele pot fi:
-relații ierarhice atunci când exprimă raporturile dintre titularii posturilor de conducere și titularii posturilor de execuție;
-relații funcționale atunci când exprimă legăturile dintre două organisme în care unul dispune de autoritate funcțională asupra celuilalt;
-relații de stat major atunci când exprimă raporturile dintre diverse organisme între care unul dispune de autoritate delegată din partea conducerii privind anumite activități.
Relațiile de cooperare sunt legăturile dintre organismele întreprinderii situate pe același nivel ierarhic dar care au conducere diferită și desfășoară activități corelate.
Relațiile de control se manifestă între organismele cu atribuții de control și celelalte verigi ale întreprinderii supuse activității de verificare.
La baza conceperii, proiectării și construirii structurii organizatorice a unei întreprinderi se află câteva principii și anume:
ˇ principiul supremației obiectivelor și unității de acțiune;
ˇ principiul aprofundării conducerii de producție;
ˇ principiul unității de conducere;
ˇ principiul interdependenței minime
ˇ principiul economiei de comunicații;
ˇ principiul economiei de personal și realizării unui grad rațional de ocupare a personalului;
Într-o întreprindere există o structură organizatorică formală stabilită în mod oficial și având caracter obligatoriu consfințit prin regulamentul de organizare și funcționare a întreprinderii și o structură organizatorică informală care este neoficială și neobligatorie și se stabilește prin relațiile interumane spontane în funcție de preocupările și afinitățile indivizilor.
Funcționarea eficientă a unei întreprinderi necesită o suprapunere între structura formală și cea informală, dar aceasta este o raritate în practică. Aceasta, deoarece autoritatea informală a unui individ reflectă prestigiul și popularitatea, competența profesională și încrederea colegilor în raționamentele acestuia, în timp ce autoritatea formală este conferită de poziția oficială pe care o ocupă individul în piramida managerială.
Schema pune în evidență elementele de organizare a unei întreprinderi din punct de vedere procesual și structural, formal și informal.
Structura organizatorică a firmei se structurează în câteva documente esențiale pentru funcționarea normală a activității și anume organigrama, regulamentul de organizare și funcționare și fișa postului.
Grafic. 1 Organigrama firmei
Poziția societății pe piața și concurența
Pe piața unde acționează ELIANA IMPEX ,concurența este mai puțin acerbă datorită faptului că este o zonă minieră unde puterea de cumpărare este mai redusă. Principalul concurent în zonă este CONSTRUCT-PLAST care, din punct de vedere calitativ al profilului este superior dar mai scump. Societățile care dețin monopolul pe piața romanească au cucerit piața Bucureștiului, zonele turistice și orașele mari din țară. Un avantaj net superior al societății față de concurență îl reprezintă calitatea produselor. Astfel, societatea nu este dependentă de celelalte societăți din țară sau de pe piața externă.
3. Misiune și viziune
Misiunea firmei este de a preîntâmpina, a satisface cerințele clienților, și pentru aceasta oferă o gamă variată de produse. Clientul este cea mai importantă persoană pentru firmă, scopul ei fiind acela de a anticipa și de a satisface dorințele consumatorilor. Reușind acest lucru, firma va putea obține un profit cât mai mare, deoarece acesta depinde în mare parte de clienți.
Calitatea, dedicarea către clienți, valoarea, originalitatea, menținerea obligațiilor către salariați, furnizori, distribuitori, parteneri de comerț și către comunitate, sunt țintele spre care se va axa în viitor firma.
VALORILE COMPANIEI
Orientare către client
Misiunea noastră este Clientul pe locul 1.
Mă port cu clienții așa cum aș vrea să fiu eu tratat și așa cum se așteaptă ei înșiși.
Îmi surprind plăcut clienții prin tot ceea ce fac.
Simplific lucrurile.
Integritate
Acționez etic și corect în activitatea mea de zi cu zi și în toate deciziile mele.
Nu tolerez comportamente neetice și iresponsabile.
Deciziile mele sunt ghidate de principii.
Angajament
Spun ce fac și fac ce spun.
Îmi asum responsabilitatea propriilor acțiuni.
Acționez în interesul companiei.
Nu mă las limitat de starea curentă a lucrurilor.
Câștig – Câștigi
Îmi abordez clienții, furnizorii, colegii și partenerii de afaceri cu scopul de a creea valoare pentru fiecare dintre noi.
Resurse și conștientizarea costurilor
Prețuiesc timpul, resursele și efortul colegilor mei și ale companiei.
Cheltuiesc și folosesc resursele companiei cu aceeași responsabilitate cu care îmi gestionez resursele proprii.
Țin costurile sub control – este cel mai ușor mod de a avea o afacere sănătoasă și un loc de muncă bun.
Respectul ne ghidează comportamentul
Respect și prețuiesc diversitatea opiniilor celorlalți și dreptul lor la individualitate.
Îmi respect clienții, colegii și muncă.
Îi respect pe ceilalți și este probabil că mi se va răspunde în același fel.
Munca de echipă
Îmi împărtășesc opiniile în mod deschis și îmi fac cunoscute punctele de vedere.
Discut despre probleme, nu despre persoane.
Susțin întru totul deciziile echipei.
Acționez cu toată energia pentru executarea deciziilor.
Cer și opinia celorlalți.
Îmi sprijin colegii pentru a-și atinge obiectivele.
4. Analiza principalilor indicatori 2011 – 2013
Principalii indicatori economico-financiari a căror dinamică va fi analizată în acest subcapitol vor fi prezentați în valori actualizate cu indicele anual al prețurilor de consum (IPC) – indicator economic calculat de către Institutul Național de Statistică.
Indicele prețurilor de consum (IPC) este un ”indicator economic ce măsoară evoluția de ansamblu a prețurilor mărfurilor cumpărate și a tarifelor serviciilor utilizate între două perioade de timp date (perioadă curentă și perioadă de bază). Indicele prețurilor de consum se calculează numai pentru elementele care intră în consumul direct al populației, fiind excluse consumul din resurse proprii, cheltuielile cu caracter de investiții și acumulare, dobânzile plătite la credite, ratele de asigurare, amenzile, impozitele etc., precum și cheltuielile aferente plății muncii pentru producția agricolă a gospodăriilor individuale.”
Începând cu anul 1992, indicele mediu al prețurilor unui anumit an se determină ca medie aritmetică simplă a indicilor lunari din acel an, calculați față de aceeași bază
(octombrie 1990 = 100).
În tabelul următor sunt prezentați indicii prețurilor de consum și rata inflației aferenți perioadei 2010-2013, conform Institutului Național de Statistică.
Tabelul 4 – Indicii prețurilor de consum și rata inflației aferenți perioadei 2010-2013
Pentru a se putea actualiza indicatorii economico-financiari se impune a se cunoaște metodologia de actualizare a acestora față de anul 2013 – perioada curentă (an de bază)
– pentru anul 2010: indicator 1,2081
– pentru anul 2011: indicator 1,1202
– pentru anul 2012: indicator 1,0609
1. Situația netă SN = Active totale – Datorii totale
Situația netă calculată ca diferență între activul total și datoriile totale contractate dă o primă evaluare (contabilă) a întreprinderii la data închiderii exercițiului.
Această ecuație fundamentală a bilanțului redă averea netă a acționarilor, respectiv activul neangajat în datorii.
Tabelul 5 – Situația netă
Graficul 1 – Evoluția situației nete în perioada 2010-2013
Luând în considerare ca reper anul 2013, se constată o creștere a situației nete, fapt ce semnifică o îmbogățire a întreprinderii (o creștere a capitalurilor proprii), în schimb, în anul 2013 situația netă a cunoscut o scădere de aproximativ 7%, lucru datorat unei gestiuni nu tocmai sănătoase a firmei.
2. Rata activelor imobilizate Rai
Această rată masoară importanța relativă a activelor pe termen lung în totalul activelor întreprinderii. Acest indicator permite aprecierea flexibilității financiare a firmei în măsura în care evidențiază componența de capital investit în active fixe. Nivelul optim este considerat a fi 40-50%.
Tabelul 6 – Rata activelor imobilizate
Rata activelor imobilizate are un nivel ridicat datorită ponderii mari a dotărilor tehnice, echipamente, utilaje și instalații, această societate desfășurând activități de producție ce necesită o mare investiție în activele imobilizate.
Această rată a cunoscut o creștere semnificativă (12%) în anul 2013, datorită achiziției unei linii de trefilare sârmă.
3. Rata activelor circulante Rac
Această rată reflectă ponderea activelor circulante în totalul activelor întreprinderii, fiind o măsură a flexibilității financiare, care evidențiază importanța relativă a activelor ușor de transformat în bani. Nivelul optim este considerat a fi 40-50%.
Tabelul 7 – Rata activelor circulante
Se poate observa că începând cu anul 2012, rata activelor circulante nu a suferit modificări importante datorită politicii de reducere a stocurilor implementată la sfârșitul anului 2010, datorită scăderii disponibilităților bănești, dar și a posibilității de achiziție rapidă a mărfurilor.
4. Indicatorul lichidității curente LC
Indicatorul arată suma cu care activele circulante depășesc datoriile pe termen scurt și oferă garanția acoperirii datoriilor curente din activele curente. Valoarea recomandată și acceptabilă este in jur de 2. Dacă nivelul ratei este mai mic decât 1, aceasta indică un capital de lucru negativ și poate fi un semnal de alarmă privind capacitatea întreprinderii de a-și onora obligațiile scadente pe termen scurt.
Tabelul 8 – Indicatorul lichidității curente
5. Indicatorul lichidității imediate Li
Acestă rată măsoară câte unități monetare de active aproape lichide revin la o unitate monetară de datorii pe termen scurt. Valoarea recomandată este in jur de 0,8-1, iar un nivel mai mic de 0,5 poate evidenția probleme de onorare a plăților scadente.
Tabelul 9 – Indicatorul lichidității imediate
6. Rata solvabilității generale Rsg
Pentru a măsura gradul în care o întreprindere poate face față datoriilor, se utilizează și rata solvabilității generale (globale).
Valoarea minimă a ratei solvabilității generale se consideră 140%. În cazul în care rata solvabilității globale este mai mică decât 100%, atunci firma este insolvabilă.
Tabelul 10 – Rata solvabilității generale
Se constată că, începând cu anul 2012, s-a încercat menținerea solvabilității generale peste nivelul optim, astfel firma a putut să facă față datoriilor în toți acești ani.
7. Indicatorul gradului de îndatorare Gd
Indicatorul arată cât la sută din capitalurile proprii reprezintă creditele peste 1 an și posibilitatea acoperirii acestora din rezerve și capitalul social.
O proporție ridicată a datoriilor purtătoare de dobândă în comparație cu capitalurile proprii implică un rezultat net mai volatil și creșterea probabilității ca firma să nu își poată onora obligațiile scadente.
Tabelul 11 – Indicatorul gradului de îndatorare
Graficul 2 – Evoluția gradului de îndatorare în perioada 2010-2013
Din tabelul de mai sus rezultă faptul că, deși la nivel anilor 2010 și 2012, gradul de îndatorare era mult peste nivelul optim (0-50%), începând cu anul 2013 s-a înregistrat o scădere semnificativă a valorii creditelor pe o perioadă mai mare de 1 an.
8. Marja brută din vânzări MV =
O scădere a procentului poate scoate în evidență faptul că societatea nu este capabilă să-și controleze costurile de producție sau să obțină prețul de vânzare optim.
Tabelul 12 – Marja brută din vânzări
9. Rata rentabilității economice ROA
Rata rentabilității economice reflectă raportul dintre un rezultat economic și mijloacele economice angajate pentru obținerea acestuia.
Tabelul 13 – Rata rentabilității economice
Rentabilitatea economică trebuie să depășească rata anuală a inflației, astfel se constată un nivel scăzut al acestui indicator.
10. Rata rentabilității financiare ROE
Rata rentabilității financiare, cunoscută în teoria internațională sub denumirea de „return on equity”, permite aprecierea eficienței investițiilor de capital ale acționarilor și oportunitatea menținerii acestora.
Tabelul 14 – Rata rentabilității financiare
11. Rata rentabilității comerciale RCA
Calitatea gestiunii unei întreprinderi este validată prin aprecierea produselor sale pe piață, situație evidențiată prin cifra de afaceri.
Tabelul 15 – Rata rentabilității comerciale
12. Sinteza evoluției principalilor indicatori economico-financiari în perioada 2010-2013, actualizați cu IPC
Tabel cu principalii indicatori economico-financiari, în valori actualizate, ai societății comerciale, în perioada 2010-2013 (datele sunt prelucrate din Bilanțul contabil și situația contului de profit și pierdere).
Tabelul 16 – Analiza principalilor indicatori economico-financiari
În perioada analizată se constată o ușoară creștere a cifrei de afaceri în anul 2013 față de 2012, în schimb această creștere nu se regasește și în nivelul profit care a cunoscut o scădere drastică, acest lucru datorându-se vânzării produselor cu un adaos comercial mic, dar și a înregistrării unor pagube materiale din cauza neonorării plăților a unor clienți.
Începând cu anul 2012, cifra de afaceri a cunoscut o scădere de aproximativ 30%, lucru datorat restructurării activității. Anul 2013 o cunoscut o creștere a cifrei de afaceri față de anul 2012, cu aproximativ 7%, în acest an fiind aplicată o politică a prețurilor scăzute, lucru regăsit și în valoarea profitului net care, în anul 2013, a fost afectat și de valoarea mare a cheltuielilor pentru investiții (construcția unui showroom auto, modernizarea punctelor de lucru).
Se poate observa că, indiferent de evoluția veniturilor și a profitului, valoarea salariului mediu lunar nu a cunoscut modificări majore, conducerea societății făcând eforturi pentru plata la timp a salariilor și pentru păstrarea nivelului acestora.
Productivitatea muncii a avut fluctuații importante în perioada analizată, lucru datorat și scăderii continue a numărului mediu de salariați, în schimb se constată o creștere a acesteia în anul 2013 comparativ cu anul 2012, chiar și în situația micșorării numărului mediu de salariați.
1
3. Simptome semnificative
”Simptomele semnificative sunt acele situații care reprezintă diferențe apreciabile față de prevederile planului sau a rezultatelor obținute de firmele competitive”.
Tabelul 17 – Simptome semnificative
Studiu de caz – raport de expertiză contabilă la S.C. ELIANA IMPEX S.R.L.
Înființată în anul 2003, S.C. ELIANA IMPEX S.R.L. este o firmă cu capital privat integral românesc înmatriculată la Registrul Comerțului Prahova, având sediul social în Ploiești și având forma juridică de societate cu răspundere limitată.
Conform reglementărilor în vigoare, societatea are un capital social de 200 lei, împărțit în 20 de părți sociale indivizibile și nominative, fiecare cu o valoare de 10 lei, acestea aparținând asociatului unic, domnul Popa Ion, acesta fiind și administratorul societății. Acesta este cel care răspunde de coordonarea întregii activități, angajarea de personal, aprovizionare cu materii prime, semnarea de contracte cu partenerii de afaceri.
Societatea comercială a fost supusă unui control al Gărzii Financiare Ploiești, în urma căruia s-a emis Nota de constatare nr. 198304/09.03.2012 cu privire la neregulile din evidența contabilă constatate de comisarii Gărzii Financiare, societatea fiind suspectă de evaziune fiscală.
RAPORT DE EXPERTIZĂ CONTABILĂ JUDICIARĂ
A – INTRODUCERE
Subsemnata Ionescu Alina, expert contabil, domiciliată în localitatea Ploiești, str. Moroieni, posesoare al carnetului de expert contabil nr. 4977/2000, înscris în Tabloul Experților Contabili și Contabililor Autorizați din România (C.E.C.C.A.R.), am fost numită prin Ordonanță emisă de Inspectoratul de Poliție a Municipiului Ploiești – Serviciul investigare a fraudelor în data de 17 martie 2013, pentru efectuarea unei expertize contabile în dosarul nr. 3009/2013 conexat cu dosarul nr. 3810/2013, privind pe Popa Ion, administrator al S.C. ELIANA IMPEX S.R.L., cercetat sub aspectul săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală, ca urmare a Notei de constatare a Gărzii Financiare Ploiești nr. 198304/09.03.2012.
Părțile implicate sunt:
Garda Financiară Ploiești în calitate de reclamant și Popa Ion domiciliat în localitatea Ploiești, str. Miciurin, nr.24 în calitate de pârât pentru evaziune fiscală.
Împrejurările și circumstanțele în care a luat naștere litigiul sunt controlul exercitat de Garda Financiară Ploiești conform Procesului verbal nr. 0072365/10.02.2013 pentru nereguli în conducerea evidenței contabile și gestionare, și a continuat în perioada 14.02 – 25.02.2013 la S.C. RONIANA IMPEX S.R.L., constând într-un prejudiciu adus Bugetului de Stat, după cum urmează:
Impozit pe profit – 72.477 ron
T.V.A. – 91.885 ron
prin nerespectarea prevederilor Legii nr. 82/1991 republicată, art. 11 și art. 43, Codul fiscal art. 19, 34, 134, 155, 157 și Legea nr. 87/1994 republicată, art. 11, lit. c) și e).
Nota de constatare încheiată la 25.02.2013 de comisarii Gărzii Financiare Ploiești nu a fost contestată de administratorul Popa Ion.
În cauză nu s-au efectuat alte expertize contabile.
Pentru soluționarea dosarului s-a dispus proba cu expertiză contabilă, căreia i s-au fixat următoarele obiective:
Stabilirea prejudiciului creat Bugetului de Stat ca urmare a faptului că nu s-au înregistrat veniturile S.C. ELIANA IMPEX S.R.L. în perioada martie 2011 – ianuarie 2013, prin comercializarea produselor de panificație în brutăria societății – se va întocmi situație separată pentru anii 2011, 2012, 2013, se va analiza faptul generator și exigibilitatea T.V.A. –ului și impozitului pe profit;
Să va verifica dacă prejudiciul estimativ calculat de organele Gărzii Financiare Ploiești prin Nota de constatare nr. 276403/25.02.2013 a fost determinat corect ( o analiză comparativă între nota menționată mai sus și constatările expertului contabil pentru a vedea dacă există diferențe reprezentând T.V.A. sau impozit pe profit);
Se va stabili dacă, în perioada analizată a fost încasată contravaloarea produselor și destinația sumelor de bani;
Dacă S.C. ELIANA IMPEX S.R.L. avea de primit sume de bani de la Bugetul de Stat, în caz afirmativ se va stabili cuantumul acestora și modalitatea în care acestea au fost generate;
Dacă în perioada supusă expertizării societatea avea obligația să conducă evidența contabilă prin contabil autorizat.
Termenul inițial pentru depunerea expertizei contabile a fost stabilit la data de 10 Iunie 2013. S-a cerut prelungirea termenului datorită faptului că expertul contabil nu a putut intra în posesia documentelor contabile aferente perioadei martie 2011 – ianuarie 2013. Termenul de depunere a fost prelungit până la data de 26 septembrie 2013.
Expertiza contabilă s-a efectuat în perioada 1 iulie – 16 septembrie 2013 la Inspectoratul Județean de Poliție Prahova și la domiciliul expertului contabil pe baza documentelor aflate la dosarul cauzei și a documentelor contabile ale societăților S.C. ELIANA IMPEX S.R.L. și S.C. RONIANA IMPEX S.R.L
Materialul documentar care a stat la baza efectuării expertizei contabile constă în:
a)Dosarul cauzei nr. 3009/2013 al Inspectoratului de Poliție;
b)Nota de constatare nr. 276403/25.02.2013 a Gărzii Financiare Ploiești;
c)Evidența contabilă a societăților implicate, S.C. ELIANA IMPEX S.R.L. respectiv S.C. RONIANA IMPEX S.R.L, precum și actele primare aferente în perioada martie 2011 – ianuarie 2013 (facturi și NIR pentru aprovizionări cu făină, facturi și avize de expediție la livrări de produse, rapoarte de producție, consum de făină, ștatele de plată, note contabile, balanțe de verificare);
d)Prevederile legale privind impozitul pe venit, impozitul pe profit și T.V.A. din perioada verificată.
Redactarea prezentului raport de expertiză contabilă s-a efectuat în perioada 16 septembrie – 22 septembrie 2013, în 4 exemplare din care:
1 exemplar la dosarul cauzei;
1 exemplar pentru Popa Ion;
1 exemplar la expertul verificator;
1 exemplar la expertul contabil.
Responsabilitatea privind realitatea datelor și informațiilor din documentele puse la dispoziția expertului revine celor care le-au întocmit și prezentat pentru expertizare.
Responsabilitatea expertului privește fundamentarea opiniilor pe baza unei documentări riguroase în spiritul normelor profesionale de lucru și a respectării codului deontologic astfel încât sa se raspundă corect și cât mai complet la obiectivele stabilite.
B – DESFĂȘURAREA EXPERTIZEI CONTABILE
Obiectiv nr.1 – Stabilirea prejudiciului creat Bugetului de Stat ca urmare a faptului că nu s-au înregistrat veniturile S.C. ELIANA IMPEX S.R.L. în perioada martie 2011 – ianuarie 2013, prin comercializarea produselor de panificație în brutăria societății – se va întocmi situație separată pentru anii 2011, 2012, 2013, se va analiza faptul generator și exigibilitatea T.V.A. –ului și impozitului pe profit.
Răspuns – Obiectul de activitate al societății ELIANA IMPEX S.R.L. în perioada martie 2011 – ianuarie 2013, este fabricarea și comercializarea produselor de panificație și patiserie, materia primă de bază fiind făina de grâu. Aprovizionările cu faină s-au înregistrat în evidența contabilă în contul 301 și în fișa analitică fiind evidențiate atât cantitativ, cât și valoric intrările și ieșirile de faină precum și stocul scriptic. Expertiza contabilă constată că pentru gestiunea făinii și a celorlalte materiale consumabile ( drojdie, sare, amelioratori, ulei, zahăr, ciocolată, etc.) nu s-au condus evidențe primare de încărcare și scădere din gestiune și nu a fost desemnată o persoană cu atribuții de gestionar. Făina și celelalte materiale date în consum nu s-au determinat prin cântărirea cantităților trecute zilnic în producție, neîntocmindu-se bonuri de consum în acest scop. Consumurile efective s-au determinat lunar prin înmulțirea cantităților de pâine obținute pe sortimente cu normele de consum corespunzătoare. Pentru verificarea cantităților de făină folosită la producerea pâinii utilizând datele din evidența contabilă, respectiv facturi și NIR, am întocmit situația intrărilor de făină de grâu pe ani astfel:
Tabel nr.5 – Situația intrărilor de făină pe anul 2011
Tabel nr.6 – Situația intrărilor de făină pe anul 2012
Tabel nr.7 – Situația intrărilor de făină pe anul 2013
Rezultă că pe întreaga perioadă analizată, respectiv martie 2011 – ianuarie 2013, societatea a fost aprovizionată cu 481.545 kg faină de grâu la valoarea de 470.131,00 lei. Consumurile de faină pentru producția realizată în perioada martie 2011 – ianuarie 2013, având în vedere normele de consum utilizate de unitate și anume:
Franzelă de 0,600 kg. = 0,428 kg făină/buc;
Franzelă de 0,500 kg = 0,357 kg făină/buc;
Cornuri de 100 gr. = 0,0713 kg făină/buc;
Cozonac = 0,357 kg făină/buc
precum și coeficientul de randament de 1,4 declarat de administrator și folosit în calcul și de Garda Financiară, am întocmit situația ieșirilor de făină de grâu, astfel:
Tabel nr.8 – Situația ieșirilor de făină pe anul 2011
Tabel nr.9 – Situația ieșirilor de făină pe anul 2012
Tabel nr.10 – Situația ieșirilor de făină pe anul 2013
Rezultă că pe întreaga perioadă analizată, respectiv martie 2011 – ianuarie 2013 în societate s-au consumat 183.640 kg făină de grâu la valoarea de 198.733,00 lei.
Expertiza contabilă face urmatoarele constatări:
În perioada martie 2011 – martie 2012, în contabilitate au existat fișe analitice cantitativ-valorice (manuale) la făina de grâu, fiind consemnate actele primare – facturi și NIR la intrări și Raport de producție centralizator pe lună la ieșiri. Comparând sumele cuprinse în debitul și creditul contului 301 evidențiate în balanțele de verificare aferente perioadei martie 2011 – februarie 2012, apreciem că acestea nu conțin diferențe semnificative;
Soldul contului 301 evidențiat în balanța de verificare la 31.03.2012 în sumă de 14.746,00 lei, este contrar datelor în urma reconstituirii cantităților cu sumele aferente intrate și ieșite în luna martie 2012. Expertiza constată că balanța de verificare urma să prezinte un stoc scriptic de 20.138 kg. faină la o valoare de 23.662,60 lei ( preț mediu de 1,175 lei/kg făină), diferența valorică de 8.916,60 lei (23.662,90-14.746,00) neavând documente legale de scădere;
Începând cu aprilie 2012 și până în ianuarie 2013 societatea nu a prezentat Rapoarte de producție;
În perioada aprilie – iulie 2012, în contabilitate nu există fișe analitice cantitativ-valorice, ceea ce ne-a determinat ca în continuare să stabilim mișcarea stocului de făină de grâu după documentele primare existente, respectiv facturi și NIR la intrări și facturi cu avize de însoțire la ieșiri, iar ca randament la obținerea produselor de panificație s-a luat în calcul un randament de 1,4 declarat de administrator și utilizat de Garda Financiară;
În perioada august 2012 – ianuarie 2013, în contabilitate există fișe analitice cantitativ-valorice. Acestea le-am punctat cu documentele primare de intrări, iar la ieșiri pe baza facturilor și avizelor de însoțire și a randamentului de 1,4 la obținerea produselor de panificație, cu sumele evidențiate în contul 301 debit și credit din balanțele de verificare aferente acestei perioade, existând diferențe valorice care nu se pot explica;
Stocul scriptic de făină de grâu rezultat este de 297.905 kg la 31.01.2013 cu valoarea de 271.398,00 lei, la care se adaugă și F 463564/31.01.2013 în cantitate de 20.700 kg făină la valoarea de 21.185,00 lei emisă de societatea RONIANA IMPEX S.R.L, beneficiarului ELIANA IMPEX S.R.L., aceasta nefigurând înregistrată la ELIANA IMPEX S.R.L. Stocul scriptic de făină de grâu pe care expertiza l-a constatat în urma verificării și centralizării documentelor justificative prezentate de administrator este de 318.605 kg făină la valoarea de 292.583,00 lei.
Constatarea expertizei contabile este că acest stoc scriptic a fost prelucrat și livrat ca produs finit fără a se întocmi documentele de scăzământ și de venituri, fapt constatat prin inventarul efectuat în data de 1 februarie 2013 de comisarii Gărzii financiare la sediul societății ELIANA IMPEX S.R.L., stocul faptic fiind de 7.400 kg făină la valoarea de 5.550,00 lei.
Tabel nr.11 – Centralizator stoc cantitativ și valoric 2011 – 2013
Lipsa din gestiunea de făină de grâu este în cantitate de 290.505 kg la valoarea de
265.848,00 lei.
La societatea RONIANA IMPEX S.R.L a cărui administrator unic este tot D-nul Popa Ion, am analizat și verificat stocul scriptic al făinii de grâu pe baza documentelor primare de intrare si ieșire din gestiune. Menționăm că această societate are ca obiect de activitate vânzarea în sistem en-gros de bunuri alimentare și industriale. Societatea nu a prezentat fișe de magazie pentru mărfurile aflate în stoc. Expertiza a reconstituit stocul la făina de grâu pe baza documentelor primare existente, respectiv facturi și NIR la intrări și facturi la ieșiri. Situația sintetică la făină se prezintă astfel:
Tabel nr.12 – Situația intrărilor/ieșirilor de făină pe anul 2013
Având în vedere cele mai sus prezentate rezultă că societatea RONIANA IMPEX S.R.L. are un stoc scriptic de făină la 31 ianuarie 2013, de 16.400 kg cu o valoare de 13.120,00 lei (la preț mediu de intrare de 0,80 lei). Expertiza contabilă constată că factura 463564/31.01.2013 în cantitate de 20.700 kg făină la valoarea de 21.185,00 lei emisă de RONIANA IMPEX S.R.L., către S.C. ELIANA IMPEX S.R.L. aceasta nu figurează înregistrată în evidențele contabile la ELIANA IMPEX S.R.L. Deoarece expertiza a luat în calcul această factură ca ieșire de la societatea “RONIANA IMPEX S.R.L., se ia în calcul stocului scriptic la societatea “ELIANA IMPEX” SRL.
Expertiza contabilă în stabilirea prejudiciului creat Bugetului de Stat prin neînregistrarea veniturilor obținute de societate face următoarele mențiuni:
În anii 2011 și 2012 societatea funcționează ca microîntreprindere în baza Legii nr.111/2.04.2003 pentru aprobarea OG nr.24/2001 privind impunerea microîntreprinderilor, datorând impozit pe venit în cuantum de 3% asupra veniturilor realizate;
Din anul 2013 societatea devine IMM, realizând venituri peste limita echivalentului în lei a 100.000 euro (condiție obligatorie pentru microîntreprinderi-art.103 al.c) din Legea 571/2003).
Pentru anul 2011
Așa cum a constat expertiza contabilă în perioada martie 2011 – februarie 2012, nu au existat diferențe la stocul de făină de grâu, iar evidența contabila s-a condus corect existând documente justificative atât la intrari (facturi și NIR) cât și la ieșiri (centralizatoare, rapoarte de producție, avize de insoțire și facturi), existând fișe cantitativ valorice completate manual. Neregulile constau în această perioadă în faptul că societatea nu are numit un gestionar și nu a prezentat fișe de magazie pentru materii prime și materiale, precum și pentru produsele finite obținute.
Pentru anul 2012
261.908 kg făină (6.151 kg + 255.757 kg) x 1,4 = 366.671 kg franzelă x 2,80 lei/kg = 1.026.679,00 lei vânzări
1.026.679,00 lei x 15,96638% = 163.923,00 lei T.V.A.
1.026.679,00 x 3 % = 30.800,00 lei impozit venit
Expertiza contabilă constată că lipsa prin deprecierea materiei prime-făina albă- admisă de comisarii Gărzii Financiare în urma declarațiilor date de administrator, în cantitate de 21.000 kg, provine din anul 2012, aceasta datorită faptului că perioada noiembrie 2012 – ianuarie 2013 nu poate face obiectul unei perisabilități sau degradări a făinii achiziționate.
Făina albă lipsă degradată 21.000 kg făină x 0,75 lei/kg = 15.750,00 lei pagubă
15.750,00 x 19% = 2.993,00 lei T.V.A.
15.750,00 x 3% = 473,00 lei impozit venit
Pentru anul 2013
12.197 kg făină x 1,4 = 17.076 kg franzelă x 2,80 lei/kg = 47.813,00 lei vânzări 47.813,00 x 15,96638% = 7.634,00 lei T.V.A.
Pentru factura de la S.C. RONIANA IMPEX S.R.L. 20.700 kg făină x 1,4 = 28.980 kg franzelă x 2,80 lei/kg = 81.144,00 lei
81.144,00 x 15,96638% = 12.956,00 lei T.V.A.
Total prejudiciu – T.V.A. 187.506,00 lei și Impozit pe venit 31.273,00 lei
Conform art.134 al.1), 2) si 3) din Legea 571/2003, actualizată privind Codul fiscal, faptul generator al T.V.A., reprezintă “faptul prin care sunt realizate condițiile legale, necesare pentru exigibilitatea taxei”, “atunci când autoritatea fiscală devine îndreptățită, în baza legii, la un moment dat să solicite T.V.A. adaugată de la plătitorul taxei”, “taxa devine exigibilă, la data livrării de bunuri”.
Obiectiv nr.2 – Să se verifice dacă prejudiciul estimativ calculat de organele Gărzii Financiare Ploiești prin Nota de constatare nr. 276403/25.02.2013 a fost determinat corect ( o analiză comparativă între nota menționată mai sus și constatările expertului contabil pentru a vedea dacă există diferențe reprezentând T.V.A. sau impozit pe profit);
Răspuns – Comisarii Gărzii financiare, așa cum reiese din nota de constatare, au procedat la calcularea prejudiciului la bugetul statului estimativ pe baza:
Situațiilor de stoc scriptic la făină albă stabilite și confirmate de reprezentanții celor două societăți, respectiv S.C. ELIANA IMPEX S.R.L. și S.C. RONIANA IMPEX S.R.L. și anexate actului de control;
Inventarierea stocului la făina albă panificație, anexat actului de control.
În urma valorificării inventarului a rezultat o diferență în minus de 251.300 kg făină la valoarea de 215.891,00 lei, pentru estimarea producției s-a luat în calcul un randament de 1,4, declarat de administrator și au stabilit ca prejudiciu la Bugetul de Stat:
Total prejudiciu – T.V.A. 91.885,00 lei și Impozit pe profit 72.477,00 lei.
Expertiza contabilă, în urma verificării și centralizării documentelor justificative prezentate de administrator, a constatat un stoc sriptic la făina albă de 297.905 kg făină la valoarea de 271.398,00 lei.
Ținând seama de inventarul efectuat de comisarii Gărzii financiare, expertiza contabilă a stabilit ca diferență în minus cantitatea de 290.505 kg făină la valoarea de 265.848,00 lei, pentru S.C. ELIANA IMPEX S.R.L., la care se adaugă stocul scriptic de făină rezultat la S.C. RONIANA IMPEX S.R.L. de 16.400 kg cu o valoare de 13.120,00 lei:
Total prejudiciu – T.V.A. 187.506,00 lei Impozit pe venit 31.273,00 lei
Obiectiv nr.3 – Se va stabili dacă, în perioada analizată, a fost încasată contravaloarea produselor și destinația sumelor de bani.
Răspuns – Conform documentelor justificative – facturi și avize de însoțire – prezentate de administrator în perioada analizată, expertiza contabilă a stabilit un stoc scriptic la făină de 314.305 kg făină (la cele două societăți implicate). Diferența minus la făina în cantitate de 306.905 kg (314.305 – 7.400), ca rezultat al valorificării inventarului efectuat de comisarii Gărzii financiare a fost valorificat de administrator fără a avea suport în documente justificative. Expertiza contabilă nu poate constata dacă a fost încasată contravaloarea acesteia și nici destinația sumelor de bani, din lipsa documentelor justificative.
Obiectiv nr.4 – Dacă S.C. ELIANA IMPEX S.R.L. avea de primit sume de bani de la Bugetul de Stat, în caz afirmativ se va stabili cuantumul acestora și modalitatea în care acestea au fost generate.
Răspuns – S.C. ELIANA IMPEX S.R.L., în urma controlului efectuat de organele fiscale la T.V.A. în perioada 2011 – 2012, i-a fost compensat T.V.A. cu alte obligații la Bugetul de Stat în sumă de 146.867,00 lei în luna noiembrie 2012, în baza art.27 din Legea 345/2002 privind T.V.A. și a art.134 din Legea 571/2003 privind Codul fiscal.
Obiectiv nr.5 – Dacă în perioada supusă expertizării societatea avea obligația să conducă evidența contabilă prin contabil autorizat.
Răspuns – Potrivit art.11 al.1) din Legea contabilității nr. 82/1991, republicată în 2002, răspunderea organizării contabilității revine administratorului societății. Contabilitatea societății în perioada verificată nu a fost organizată în compartiment distinct în cadrul societății, a fost condusă de mai multe persoane care nu aveau calitatea de contabili autorizați, conținând neajunsuri așa cum au fost prezentate în acest capitol. Conform alineat 4) al aceluiași articol “MFP stabilește, în funcție de evoluția inflației și dezvoltarea profesiei, limitele valorice privind nivelul cifrei de afaceri de la care există obligația de a încheia contracte pentru întocmirea situațiilor financiare anuale, numai de persoane fizice sau juridice calificate, autorizate”- ori în cazul de față, societatea fiind microîntreprindere în perioada 2011 – 2012 nu se aplică acest aliniat, iar responsabilitatea revine administratorului.
C – CONCLUZII
În conformitate cu examinările materialului documentar menționat în introducere și cuprinsul prezentului raport de expertiză contabilă, formulez următoarele concluzii la obiectivele fixate:
1.Expertiza contabilă, în stabilirea prejudiciului creat Bugetului de Stat prin neînregistrarea veniturilor obținute de societate face următoarele mențiuni:
în anii 2011 și 2012 societatea funcționează ca microîntreprindere în baza Legii nr.111/2.04.2003 pentru aprobarea O.G. nr. 24/2001 privind impunerea microîntreprinderilor, datorând impozit pe venit în cuantum de 3 % asupra veniturilor realizate;
din anul 2013 societatea devine IMM, realizând venituri peste limita echivalentului în lei a 100.000 euro (condiție obligatorie pentru microîntreprinderi – art.103 alineatul c) din Legea 571/2003).
Total prejudiciu 218.779,00 lei din care T.V.A. 187.506,00 lei și Impozit pe venit 31.273,00 lei.
2. Comisarii Gărzii financiare, așa cum reiese din nota de constatare, au procedat la calcularea prejudiciului la Bugetul de Stat estimativ:
Total prejudiciu – 164.362,00 lei din care T.V.A. 91.885,00 lei și Impozit pe venit 72.477,00 lei.
Expertiza contabilă, în urma verificării și centralizării documentelor justificative prezentate de administrator a constatat:
Total prejudiciu – 218.779,00 lei din care T.V.A. 187.506,00 lei și Impozit pe venit 31.273,00 lei
3. Diferența în gestiune la făină în cantitate de 306.905 kg stabilită de expertiza contabilă (pe baza stocului scriptic și a inventarului efectuat de comisarii Gărzii financiare) a fost valorificat de administrator fără a avea suport în documente justificative. Expertiza contabilă nu poate constata dacă a fost încasată contravaloarea acesteia și nici destinația sumelor de bani, din lipsa documentelor justificative.
4. S.C. ELIANA IMPEX S.R.L., în urma controlului efectuat de organele fiscale la T.V.A. în perioada 2011 – 2012 , i-a fost compensat T.V.A. cu alte obligații la Bugetul de Stat, în sumă de 146.867,00 lei lei, în baza art. 27 din Legea 345/2002 privind T.V.A. și a art.134 din Legea 571/2003 privind Codul fiscal.
5.Potrivit art.11 alineatul 1) din Legea contabilitații nr. 82/1991, cu modificările și completările ulterioare, răspunderea organizării contabilitații revine administratorului societații. Contabilitatea societații în perioada verificată nu a fost organizată în compartiment distinct în cadrul societății, a fost condusă de mai multe persoane neavând calitatea de contabili autorizați, conținând neajunsuri așa cum au fost prezentate în capitolul II. S-a încheiat prezentul raport în 4 exemplare cu destinațiile arătate la capitolul I.
Ploiești 26.09.2013 Expert contabil Ionescu Alina
CONCLUZII ȘI PROPUNERI
Expertiza este o noțiune care depășește și acțiunea de control și pe cea de verificare, încât exprimă în sine ideea de exprimare a punctului de vedere al expertului, în ceea ce privește faptul sau faptele asupra cărora s-a efectuat expertiza. Deci, expertiza este prin excelență o lucrare personală și critică cuprinzând numai rezultatul examinării faptelor din punctul de vedere al exactității formale și materiale și părerea expertului asupra cauzelor și efectelor în legătură cu obiectul supus cercetării sale.
Raportul de expertiză contabilă judiciară este valorificat în actul de justiție ca mijloc de probă, alături de alte probe administrate în funcție de natura cauzei. Tocmai din acest motiv, expertiza contabilă trebuie să prezinte un nivel calitativ ridicat, astfel încât să contribuie efectiv la soluționarea cauzei respective. Acest lucru nu se realizează însă din oficiu, fiind supus unei exigente aprecieri critice.
În evaluarea calității lucrării de expertiză contabilă, organul judiciar poate avea în vedere anumite criterii, cum ar fi corelația cu alte probe. Un raport de expertiză contabilă temeinic fundamentat poate dobândi caracterul de probă dominantă în judecarea unei cauze, prin raportare la știința contabilității și pe baza unor raționamente profesionale riguroase, în condițiile în care nu concordă întrutotul cu celelalte probe. Finalitatea actului de evaluare a calității și modului de valorificare a raportului de expertiză contabilă judiciară revine organului care a dispus efectuarea expertizei, întrucât acesta răspunde de hotărârea care se pronunță pe baza documentelor probante. Valorificarea expertizei contabile în activitatea judiciară presupune însușirea concluziilor acesteia de către organul beneficiar.
Scopul elaborării raportului de expertiză contabilă judiciară este de a exprima opiniile expertului contabil cu privire la obiectivele dispuse de organul de cercetare, pe baza documentelor probante administrate de către părți. Destinatarii raportului de expertiză contabilă judiciară sunt organele abilitate și părțile având calitate procesuală, aceștia hotărând asupra difuzării lui. Raportul de expertiză contabilă judiciară nu are caracter public.
Cu privire la expertiza contabilă judiciară exemplificată în capitolul III pot enumera următoarele concluzii finale:
răspunderea organizării contabilității revine administratorului societății ELIANA IMPEX S.R.L., domnul Popa Ion conform art. 11 alineatul 1) din Legea contabilității nr. 82/1991, cu modificările și completările ulterioare ;
contabilitatea nu a fost organizată în compartiment distinct în cadrul societății, iar personalul care s-a ocupat de evidența contabilă nu a avut calificarea profesională necesară, drept urmare aceasta nu a fost întocmită conform Legii contabilității nr. 82/1991, cu modificările și completările ulterioare;
au rezultat diferențe semnificative privind prejudiciul către Bugetul de Stat între calculul efectuat de comisarii Gărzii Financiare și expertul contabil desemnat pentru efectuarea expertizei contabile;
obiectivul numărul 3 al expertizei contabile judiciare nu poate fi clarificat datorită
lipsei documentelor justificative.
Propunerile pentru tema aleasă sunt următoarele:
Pentru a evita cazuri de asemenea anvergură cu privire la prejudiciile efectuate de anumite societăți comerciale asupra Bugetului de Stat și asupra altor societăți comerciale se propune un control mai riguros al acestora, și totodată, la un interval de timp mai scurt;
Consider că sunt necesare condiții mai exigente pentru persoanele care urmează să devină administratori ai societăților comerciale;
O mai bună colaborare între departamentele firmei ;
Se va trece la utilizarea tehnicilor moderne de prelucrare automată a datelor;
Verificarea situațiilor contabile cel puțin odată pe lună;
Utilizarea calculatorului ca un instrument de control va aduce mai mulți tineri, deoarece aceștia vor fi mai bine pregătiți în prelucrarea automată a datelor.
BIBLIOGRAFIE
1. Olia-Maria Corsiuc,Elena-Claudia Giurgea, Drept comercial, Editura Lumina Lex, București, 2009;
2. Olia-Maria Corsiuc, Drept comercial, Editura Lumina Lex, București, 2007;
3. St. D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, Editura Universul juridic, București, 2012;
4. Ioan Schiau, Curs de drept comercial, Editura Hamangiu, 2009;
5. Olia-Maria Corsiuc, Drept comercial român pentru învățământul economic, Editura Fundației “România de Mâine”, București, 2005;
6. S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, Drept comercial, Editura a 4-a, Ed. C.H. Beck, București, 2008;
7. C. Gheorghe, Drept comercial, Editura C.H. Beck, 2010;
8. Radu N.Catană, Drept comercial în powerpoint, Editura Universul juridic, București, 2013.
9. Gh. Piperea, Drept comercial. Întreprinderea, Editura Universul juridic, 2012
10. V. Nemeș, Drept comercial, Editura Hamangiu, 2012
11. Bazil Oglindă, Dreptul afacerilor. Teoria generală. Contractul, Editura Universul juridic, 2012
12. Ioana Alina Stancu, Dizolvarea și lichidarea societăților comerciale, Practică judiciară, Editura Hamangiu, 2011
13. Lucian Bojin, Acțiunea în anularea hotărârii adunării generale a acționarilor, Editura Universul juridic, 2012
14. Daniel-Mihail Șandru, Societățile comerciale în Uniunea Europeană, Editura Universitară, 2006
15. C. Gheorghe, Societăți comerciale. Voința asociaților si voința socială, Editura All Beck, 2003
BIBLIOGRAFIE
1. Olia-Maria Corsiuc,Elena-Claudia Giurgea, Drept comercial, Editura Lumina Lex, București, 2009;
2. Olia-Maria Corsiuc, Drept comercial, Editura Lumina Lex, București, 2007;
3. St. D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, Editura Universul juridic, București, 2012;
4. Ioan Schiau, Curs de drept comercial, Editura Hamangiu, 2009;
5. Olia-Maria Corsiuc, Drept comercial român pentru învățământul economic, Editura Fundației “România de Mâine”, București, 2005;
6. S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, Drept comercial, Editura a 4-a, Ed. C.H. Beck, București, 2008;
7. C. Gheorghe, Drept comercial, Editura C.H. Beck, 2010;
8. Radu N.Catană, Drept comercial în powerpoint, Editura Universul juridic, București, 2013.
9. Gh. Piperea, Drept comercial. Întreprinderea, Editura Universul juridic, 2012
10. V. Nemeș, Drept comercial, Editura Hamangiu, 2012
11. Bazil Oglindă, Dreptul afacerilor. Teoria generală. Contractul, Editura Universul juridic, 2012
12. Ioana Alina Stancu, Dizolvarea și lichidarea societăților comerciale, Practică judiciară, Editura Hamangiu, 2011
13. Lucian Bojin, Acțiunea în anularea hotărârii adunării generale a acționarilor, Editura Universul juridic, 2012
14. Daniel-Mihail Șandru, Societățile comerciale în Uniunea Europeană, Editura Universitară, 2006
15. C. Gheorghe, Societăți comerciale. Voința asociaților si voința socială, Editura All Beck, 2003
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Conditiile Necesare Pentru Aplicarea Procedurii Insolventei (ID: 137949)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.