Conceptul de Asigurari In Cadrul Transporturilor Terestre, Maritime Si Aeriene

CUPRINS

Capitolul 1: Conceptul de asigurări în cadrul transporturilor terestre, maritime și aeriene

1.1. Nevoia de protecție

Întotdeauna omul a simtit nevoia de protectie, fiind supus unor pericole multiple si variate, cauzate de fortele naturii, de folosirea tehnicii sau de anumiti factori sociali sau socio-economici, cautând sa se apere împotriva acestora, sa le prevada, sa le previna sau sa le micsoreze efectele devastatoare, ori de câte ori acest lucru a fost posibil.

Dorinta omului pentru securitate, pentru asigurarea împotriva incertitudinii viitorului, este veche precum rasa umana însasi. La început, el a încercat numai sa-si satisfaca nevoia de a se descurca singur, însa mai târziu a gasit un sprijin în familie, clan, organizatie : “Oamenii primitivi nu au descoperit nevoia de asigurare, considerând ca erau protejati de familie sau de trib, unde mutualitatea însasi, ca si în asigurari, era o realitate. Acest lucru nu era adevarat la civilizatiile antice ale Egiptului, Feniciei, Greciei si Romei în care individul se vedea expus la multe riscuri fara protectia comunitatii familiei”.

Pericolele la care sunt expuși oamenii și bunurile sunt multiple și variate, ei aparând în postura de “victime” ale fortelor naturii, de “actori” ale propriilor lor destine, precum și de “agresori” conștienși sau inconștienți ai semenilor lor, ai naturii, ai mediului ambiant.

Riscul și perceptia lui socială

Riscul se definește ca pericol potențial sau ca o pierdere posibilă. Când vorbim de pericole sau de pierderi avem în vedere o serie de evenimente nedorite cu consecințe materiale, spirituale și financiare grave, cu vătămări corporale sau deteriorări ale stării de sănătate, în cazuri extreme acestea se manifestă prin decese sau prin calamități naturale. Deoarece pericolele sunt “potențiale” iar pierderile sunt posibile, aceste evenimente sunt incerte, ele putându-se întâmpla într-o anumită perioadă de timp sau nu. Când anume și în ce împrejurari concrete se va produce evenimentul nedorit nu poate ști nimeni și nici anticipa cu precizie.

Gradul de incertitudine se poate evalua cu ajutorul statisticii matematice, în sensul determinării probabilității de realizare a lui. Conceptului de risc i se asociază două dimensiuni semantice :

gradul de incertitudine – consecințe materiale și financiare aferente producerii unui eveniment nedorit

percepția riscului

Modul în care se conștientizează anumite pericole diferă de la o persoană la alta. Această componentă psiho-socială a conceptului de risc este foarte importantă în analizarea și mai ales în interpretarea riscurilor materiale sau tehnologice la care sunt supuși oamenii și bunurile lor.

Existența nu poate fi gândită fără riscuri. Ele fac parte în mod necesar din viața noastră. Asa cum sublinia o celebră maximă de pe Wall Street în New York, previziunea este un lucru dificil mai ales atunci când se aplică la viitor.

Singura noastră șansă este de a conștientiza în mod realist riscurile la care putem fi supuși, de a încerca o evaluare cât mai adecvată a lor și, respectiv, de a găsi modelele cele mai potrivite de a controla aceste riscuri.

Evitarea completă a riscurilor este practic imposibilă. Totuși, fiecare dintre noi poate să evite producerea unor anumite riscuri. Este o metodă pasivă, de renunțare de fapt la acele activități care implică un anumit risc. Chiar dacă nu putem evita complet riscul producerii unui eveniment nedorit, putem găsi mijloace de a reduce probabilitatea de realizare a acestuia.

Pierderea financiară rezultată nu poate fi compensată pe altă cale decât prin asigurare. În acelasi timp, integritatea fizică, sănătatea, capacitatea de muncă pot fi si ele afectate, ducând la imposibilitatea desfășurării unei activități, și deci lipsa unui venit. Împrumuturile pentru achizitionarea de diferite bunuri și locuințe, automobile, etc., asigurarea unui venit suplimentar pentru perioada pensionării se pot realiza tot prin asigurare.

Conștientizarea și manifestarea nevoii de protecție a oricărui om, ca și decizia de a accepta asigurarea, ca demers individual și facultativ, sunt determinate în mare măsură de factori obiectivi (economici, economico-sociali – crize economice, inflație, somaj, financiari – disponibilitatea de a folosi o parte din venituri pentru aceasta, sociali, familiali, educaționali) și factori subiectivi (experiențele anterioare, cunoașterea avantajelor și protecției oferite de asigurare).

1.2. Riscuri specifice activității de transport

1.2.1. Riscuri apărute în transportul rutier și aerian

Transportul reprezintă o latură a activității economice a societății omenești, organizată în scopul învingerii distanțelor. Prin activitatea de transport se realizează deplasarea în spațiu a bunurilor sau a oamenilor în vederea satisfacerii nevoilor materiale și spirituale ale societății omenești.

Fără transport, producția bunurilor materiale ar fi fost condamnată să se limiteze strict la resursele existente pe plan local, iar exploatarea acestora ar fi fost determinată exclusiv de cerințele satisfacerii nevoii sociale pe plan local.

Dezvoltarea transporturilor, apariția de noi mijloace de transport perfecționate și specializate a eliminat izolarea economică, a permis specializarea și schimbul de activități, formarea pieței naționale și a pieței mondiale, dezvoltarea comerțului pe plan intern și internațional.

Astăzi schimbul de produse și activități este așa de dezvoltat încât, practic, nu mai există zone și localități care să depindă exclusiv de produsele obținute pe plan local. Transportul a făcut posibilă exploatarea mai completă și mai eficientă a resurselor naturale ale planetei, contribuind nemijlocit la progresul economico-social al țărilor lumii.

Dezvoltarea schimbului de produse și activități pe plan național și internațional prin contribuția nemijlocită a transporturilor evidențiază următoarele aspecte economice mai importante:

Fără transport posibilitățile de a face comerț ar fi fost limitate strict pe piața locală. Pe măsura dezvoltării și perfecționării mijloacelor de transport, piața a putut fi extinsă în cadrul național și internațional, sporind capacitatea de absorbție a acesteia;

Transportul a făcut și face posibil un echilibru mai bun între cererea și oferta pentru diverse mărfuri pe plan național și internațional. Excedentul de produse din anumite zone poate acoperi acum mai bine cererea de produse deficitare în alte zone;

În aceste condiții, posibilitatea deplasării mărfurilor din zonele unde se află în abundență în zonele cu deficit în asemenea mărfuri, tinde să egalizeze prețurile acestora. Dacă oferta pentru un produs sau altul va fi mai mare decât cererea de pe o anumită piață, va exista o tendință de scădere a prețurilor, cu posibile pierderi pentru vânzători; invers, dacă cererea depășește oferta, va exista o tendință de creștere a prețurilor. Echilibrul dintre cerere și ofertă creat prin intermediul transporturilor și al mecanismelor de piață va exercita însă o acțiune stabilizatoare a prețurilor pe diverse piețe;

Pe măsură ce zonele care oferă produse similare se lărgesc, concurența dintre vânzători crește și tinde să țină prețurile la niveluri rezonabile. Fiecare cumpărător va avea un număr mai mare de furnizori potențiali care să se concureze între ei, iar posibilitatea unor aranjamente de prețuri ridicate între aceștia are șanse mai mici sau este chiar exclusă;

Transportul asigură în bună măsură și mobilitatea capacităților de prelucrare intermediară și finală. Activitatea multor fabrici depinde uneori total de resursele naturale aflate în apropiere. Pe măsură ce resursele se epuizează, capacitățile de producție vor putea fi reamplasate în alte zone cu resurse mai bogate (fabricile de mobilă, cocseriile, sondele ș.a.);

Specializarea în activitatea de producție și comercializare este facilitată și încurajată. Colectivitățile umane se vor concentra în exploatarea resurselor naturale pe care le au la îndemână din abundență. Pe această cale devine posibilă crearea unor capacități de producție puternice, cu costuri reduse pe unitatea de produs, în condiții de rentabilitate și eficiență economică.

Schimbul de mărfuri pe plan intern și internațional face necesară deplasarea oamenilor în interes de afaceri, transportul de documente comerciale și schimbul valutar, organizarea de târguri și expoziții, participarea la activitatea diverselor organizații economice internaționale. Toate acestea sunt posibile astăzi în mare măsură datorită dezvoltării transporturilor.

Mărfurile aflate în circuitul comerțului exterior sunt expuse în timpul transportului la multe pericole care pot să împiedice sosirea lor la destinație sau să le afecteze calitativ și cantitativ. Cele mai caracteristice riscuri ce pot apărea în transporturile internaționale sunt determinate de utilizarea unui ambalaj necorespunzător; depozitarea prelungită în condiții de insecuritate; manipulările neadecvate; insuficienta pregătire a mijloacelor de transport și încărcarea mărfurilor în mijloace de transport nepotrivite pentru specificul lor; transbordări neglijente etc.

În transporturile terestre și aeriene prețurile prestațiilor de transport internațional îmbracă forma tarifelor.

Contractul de transport auto de mărfuri, ca orice alt contract de transport, are un caracter consensual, ceea ce înseamnă că din punct de vedere juridic el se formează din momentul când expeditorul și cărăușul cad de acord asupra elementelor care definesc prestația de transport și asupra prețului transportului.

Deși existența contractului de transport auto nu este condiționată de forma scrisă a acestuia, în practică se întocmește adeseori un înscris care poartă numele de scrisoare de transport. Acest înscris are forma unei scrisori pe care expeditorul o adresează destinatarului și este predată acestuia de către cărăuș odată cu marfa care a făcut obiectul transportului.

Executarea contractului de transport rutier dă naștere la drepturi și obligații atât pentru expeditor cât și pentru transportator, iar de la un moment dat și pentru destinatarul mărfii.

Astfel, expeditorul trebuie să aleagă ca partener de contract un transportator cu o bună reputație, solvabil și asigurat corespunzător la o societate de asigurare recunoscută. El trebuie să trateze cu acesta un preț normal al transportului care să nu încarce exagerat prețul mărfii la destinație.

În așteptarea autovehiculului, marfa care face obiectul transportului trebuie să fie individualizată, respectiv pusă de o parte astfel încât să se poată detașa de alte mărfuri aflate în magazia expeditorului. Totodată, expeditorul trebuie să prezinte marfa la transport într-un ambalaj corespunzător, care să-i asigure protecția pe parcursul transportului și să aplice pe colete etichetele și marcajele corespunzătoare.

Înainte de încărcare expeditorul este obligat să verifice dacă autovehiculul este apt pentru transportul mărfii în bune condițiuni la destinație (corespunde naturii mărfii, este curat și în bună stare tehnică etc.). Dacă are motive întemeiate de refuz este în drept să ceară cărăușului să trimită un alt autovehicul, corespunzător din toate punctele de vedere pentru executarea transportului contractat.

Operațiunile de încărcare-descărcare a mărfii revine expeditorului și respectiv destinatarului, iar răspunderea pentru aceste operațiuni revine celor care le-au executat.

Expeditorul este obligat să încarce marfa în autovehicul, să o stivuiască și să fixeze solid coletele pe locurile unde au fost stivuite, astfel încât să se evite orice pierdere sau deteriorare în parcurs. El trebuie să evite supraîncărcarea autovehiculului, respectiv depășirea tonajului acestuia sau a sarcinii admise pe osie și să țină seama de indicațiile pe care cărăușul este obligat să i le furnizeze în privința respectării normelor de siguranță a circulației pe drumurile publice. Cărăușul este obligat, la rândul său, să verifice ca operațiunile de încărcare, stivuire și amarare (fixare) să nu pună în pericol siguranța circulației autovehiculului pe drumurile publice. În caz contrar, el este în drept să ceară refacerea acestor operațiuni în condiții satisfăcătoare, sau să refuze executarea transportului.

Materialele pentru separarea și fixarea coletelor în autovehicul trebuie furnizate de expeditor pe cheltuiala acestuia.

Cărăușul răspunde pentru pierderea sau deteriorarea mărfii din momentul primirii la transport și până în momentul predării ei către destinatar. Este de reținut faptul că răspunderea cărăușului începe din momentul în care marfa i-a fost încredințată în vederea transportului și nu din momentul în care începe să execute de fapt transportul. Cărăușul răspunde până în momentul în care predă marfa în bune condițiuni destinatarului, în conformitate cu mențiunile înscrise în scrisoarea de transport și nu până când marfa a ajuns la destinație.

Transportatorul este exonerat de răspundere dacă pierderea sau avarierea sunt determinate de:

folosirea de vehicule descoperite fără prelată, menționată în scrisoarea de trăsură;

lipsa sau defectuozitatea ambalajului; pentru mărfurile expuse prin felul lor la stricăciuni;

manipularea, încărcarea, stivuirea, descărcarea mărfii de către expeditor sau destinatar;

prin natura lor unele mărfuri sunt expuse la pierdere sau avariere prin spargere, ruginire, alterare, uscare etc.;

insuficiența sau incorectitudinea marcajelor;

transportul de animale vii.

Proba contractului de transport în traficul rutier internațional de mărfuri se face prin scrisoarea de trăsură tip CMR. Ea se întocmește în trei exemplare originale, semnate de expeditor și transportator, din care: primul exemplar se remite expeditorului, la predarea mărfii; al doilea exemplar însoțește marfa; iar al treilea se reține de către transportator.

Scrisoarea de trăsură face dovada condițiilor contractului de transport și a primirii mărfii de către transportator. În absența înscrierii în scrisoarea de trăsură a rezervelor motivate ale transportatorului, există prezumția că marfa și ambalajul ei erau în stare aparent bună în momentul primirii de către transportator și că numărul de colete, cât și marcajele și numerele lor erau conform cu mențiunile din scrisoarea de trăsură.

În traficul internațional de mărfuri pe cale ferată contractul de transport îmbracă forma scrisorii de trăsură internaționale. El se consideră încheiat din momentul în care calea ferată de predare a primit marfa la transport, însoțită de scrisoarea de trăsură pe care a aplicat ștampila sa. După aplicarea ștampilei, scrisoarea de trăsură face dovada încheierii contractului de transport, iar data ștampilei aplicată pe scrisoarea de trăsură este considerată ca dată de expediere a mărfii.

Contractul de transport încheiat între calea ferată de predare și expeditor are, în virtutea clauzelor convențiilor, un caracter internațional unic. El nu angajează numai răspunderea căii ferate de predare, ci și a celorlalte căi ferate care participă la derularea transportului mărfii respective. Căile ferate care s-au angajat la transportul respectiv răspund solidar față de expeditor pentru executarea în bune condițiuni a transportului și pentru predarea mărfii destinatarului menționat în scrisoarea de trăsură.

La rândul său, expeditorul se obligă să respecte toate obligațiile ce-i revin în legătură cu predarea mărfii la transport și cu plata taxelor de transport.

Pentru fiecare expediție se emite o anumită scrisoare de trăsură internațională. Există, așadar, scrisoarea de trăsură internațională tip C.I.M. care se prezintă în două variante: a) pentru transportul mărfurilor cu mică viteză și b)pentru transportul mărfurilor cu mare viteză. Aceasta din urmă este barată cu două benzi roșii.

Scrisorile de trăsură tip C.I.M. trebuie tipărite în două sau eventual trei limbi, din care cel puțin una trebuie să fie limba franceză, germană sau italiană.

Scrisorile de trăsură de tip C.I.M. sunt însoțite și de un buletin de francare în care căile ferate care participă la transportul respectiv înscriu taxele de transport și accesorii care li se cuvin.

O serie de date ale contractului de transport pe calea ferată sunt impuse în mod expres prin convențiile internaționale. Ele sunt deci obligatorii și se întâlnesc în orice scrisoare de trăsură internațională. Acestea sunt: denumirea stației de destinație; numele și adresa destinatarului; denumirea mărfii și greutatea acesteia; felul ambalajului și numărul coletelor; numărul vagonului și felul acestuia; documentele anexate cerute de organele vamale și alte autorități administrative; numele stației și al căilor ferate de predare; numele și adresa completă a expeditorului și semnătura acestuia; locul și data întocmirii scrisorii de trăsură.

Calea ferată are dreptul să verifice întotdeauna exactitatea declarațiilor privind marfa indicată de expeditor în scrisoarea de trăsură. Ea poate să verifice greutatea declarată a mărfii, numărul coletelor, precum și tara reală a vagoanelor și eventual supraîncărcarea acestora, concordanța dintre declarația predătorului și natura reală a mărfii, mai ales în cazul mărfurilor speciale etc.

Rezultatul verificării respective se va înscrie în scrisoarea de trăsură. Dacă verificarea se face în stația de predare, înscrierea trebuie făcută și în duplicatul scrisorii de trăsură. Dacă se descoperă inexactități (de pildă declararea mărfii la o altă clasă tarifară decât cea reală, sau declararea unei cantități în minus etc.), atunci costul verificării va fi suportat de predător. În plus, calea ferată va proceda la încadrarea tarifară corectă a mărfii și va taxa marfa declarată în minus, putând percepe chiar penalizări.

Ca și în cazul transporturilor maritime, deteriorarea mărfurilor calitativ și pierderile cantitative în transporturile feroviare sunt determinate de cauze diferite: ambalaje necorespunzătoare, mijloace de transport necorespunzător pregătite, manipulări defectuoase, depozitări neglijente în spații neadecvate specificului mărfurilor în cauză etc. Important este că în cazul acestui gen de transport prin convenții internaționale (CIM, RIV etc.)3 sunt bine precizate obligațiile și răspunderile părților participante la expedierile și transporturile feroviare. În general, potrivit acestor convenții, calea ferată răspunde de prejudiciile determinate de declanșarea riscurilor pe parcursul transportului: coliziuni de trenuri, răsturnări de vagoane, staționări prelungite, prelungirea perioadei de transport programate.

Dacă riscurile provin din împrejurări pe care calea ferată nu le poate preîntâmpina și înlătura, aceasta este exonerată de răspundere și de obligația de despăgubire. Printre asemenea împrejurări sunt de menționat:

însușirile proprii ale mărfii au provocat autoaprinderea ei, sfărâmarea, ruginirea, alterarea interioară sau alte consecințe asemănătoare;

din vina predătorului sau destinatarului ori ca urmare a dispozițiilor acestora;

din cauze legate de încărcarea și descărcarea mărfii dacă aceste operațiuni s-au efectuat cu mijloacele predătorului sau ale destinatarului;

ca urmare a transportului mărfurilor în vagoane descoperite pentru care acest mod de transport nu este admis;

din cauză că însoțitorul predătorului sau destinatarului nu a luat măsurile necesare pentru păstrarea integrității mărfii;

datorită lipsurilor de împachetare interioară sau exterioară care nu au putut fi observate la primirea mărfii pentru transport;

datorită faptului că predătorul a predat pentru transport obiecte cu denumire falsă, inexactă sau incompletă.

Convenția internațională CIM mai prevede și alte cauze care scutesc calea ferată de răspundere și de obligația de despăgubire a prejudiciilor provocate de diferite riscuri, precum înzăpezirile, inundațiilor, surpările de terenuri și alte calamități ale naturii etc.

CIM prevede obligația expeditorului de a prezenta marfa la transport într-un ambalaj corespunzător, care să conserve marfa pe parcursul transportului și eventual în cursul transbordării, să preîntâmpine deteriorarea altor mărfuri sau mijloacelor de transport. În caz contrar, calea ferată poate să refuze transportul mărfurilor respective, întocmind în acest sens un proces verbal. O atenție specială trebuie acordată ambalajului mărfurilor periculoase, care se transportă în condiții deosebite, prevăzute în anexele la convenție.

Calea ferată este obligată să verifice starea ambalajului numai dacă încărcarea este efectuată de ea sau în prezența unui agent al său. În caz că ambalajul prezintă semne vădite de deteriorare, ea poate pretinde înscrierea unei mențiuni speciale în scrisoarea de trăsură. În acest caz, proba contrarie trebuie făcută de expeditor. Altfel, proba lipsei sau a ambalajului defect cade în sarcina căii ferate.

În general, expeditorul este răspunzător de toate urmările lipsei sau stării necorespunzătoare a ambalajului. El este obligat să repare prejudiciul pe care calea ferată l-a suferit din această cauză. De asemenea, expeditorul trebuie să prevadă colete cu inscripții clare, care să nu poată fi șterse sau cu etichete (tăblițe) care să indice cel puțin numele și adresa destinatarului și stația de destinație. În cazul expedițiilor cu transbordare se va marca fiecare colet în parte, chiar dacă este vorba de expediții de vagoane complete.

În practică, contractul de transport internațional aerian de mărfuri există sub forma scrisorii de transport aerian (Airway Bill). Acesta dovedește încheierea contractului, primirea mărfii la transport de către compania de transport aerian, precum și condițiile transportului.

Scrisoarea de transport aerian este întocmită de expeditor în trei exemplare originale și predată cărăușului împreună cu marfa. Primul exemplar poartă mențiunea “pentru transportator” și este semnat de expeditor. Al doilea exemplar poartă mențiunea “pentru destinatar”, este semnat de expeditor și transportator și însoțește marfa. Al treilea exemplar este semnat de transportator după primirea mărfii la transport și rămâne la expeditor. În afară de exemplarele originale, scrisoarea de transport aerian mai cuprinde recipisa de primire, exemplarul pentru formalități vamale la destinație și câteva copii pentru cărăuș și agenții acestuia.

În scrisoarea de transport aerian trebuie să se menționeze: a) punctele de plecare și de destinație; b) dacă acestea din urmă sunt situate pe teritoriul aceleiași Părți Contractante și dacă sunt prevăzute una sau mai multe escale pe teritoriul altui stat, se va indica una dintre aceste escale; c) un aviz indicând expeditorilor că transportul este supus prevederilor Convenției de la Varșovia care, în general, limitează răspunderea transportatorilor în caz de pierdere sau avariere a mărfurilor.

Enunțurile din scrisoarea de transport aerian privitoare la greutatea, dimensiunile și ambalajul mărfii, precum și la numărul coletelor, fac dovadă până la proba contrarie; cele privitoare la cantitate, volumul și starea mărfii nu fac dovadă împotriva cărăușului decât dacă verificarea a fost făcută de el în prezența expeditorului și constatată în scrisoarea de transport aerian, sau dacă este vorba de enunțuri privitoare la starea aparentă a mărfii.

1.2.2. Riscuri apărute în transportul maritim

Printre categoriile de riscuri care pot să apară în transporturile maritime se disting riscurile determinate de neglijența armatorului; riscurile provenind din neglijența căpitanului și a echipajului; riscurile provenind din viciile ascunse ale mărfii și ambalajului; riscurile mării; riscurile provocate de fenomene ale naturii; riscuri provocate de evenimente fortuite.

a) Riscurile din neglijența armatorului.

Acestea provin din pregătirea superficială a navei de către armator, fapt ce poate duce la avarii, pierderi cantitative sau la pierderea navei cu întreaga încărcătură. Acoperirea pagubei se poate face prin precizarea în contractul de navlosire a obligațiilor și a răspunderii materiale ce îi revine armatorului. De fapt, în această situație de pierdere sau deteriorare a mărfii din aramarea necorespunzătoare a navei avem de-a face cu o stare de culpabilitate și nu cu o stare de risc propriu-zisă.

b) Riscurile provenind din neglijența căpitanului și a echipajului.

Prin contractul de navlosire, trebuie, de asemenea, precizate răspunderile personalului navigant. Neîndeplinirea corectă a obligațiilor ce îi revin determină tot o situație de culpabilitate urmată de răspunderi materiale bine definite contractual.

c) Riscurile determinate de viciile ascunse ale mărfii și ambalajului.

Sunt riscuri ce provin din neglijența fabricantului, ambalatorului, expeditorului. Aceștia trebuie să răspundă pentru pagubele cauzate. Ne aflăm, în continuare, în domeniul culpabilității și nu al riscului propriu-zis. Uzual s-a împământenit noțiunea de risc, dar în fond este vorba de neglijențe culpabile, care în contract trebuie să fie bine definite. Suportarea pagubelor se va face de către cei vinovați, în măsura în care viciul ascuns poate fi dovedit.

Riscurile mării.

Riscurile mării sunt cele mai frecvente, determinate de o multitudine de cauze. Sunt de menționat avariile sau naufragiile datorită vânturilor puternice; coliziunile determinate de ceață și vânturi puternice; necesitatea aruncării în mare a unor loturi de marfă pentru salvarea navei și a echipajului; coroziunile provocate de excesul de umiditate în cazul unor transporturi prelungite în mod forțat de cauze de forță majoră sau de evenimente fortuite etc. Acoperirea împotriva riscurilor mării se poate face pe calea asigurării transportului la companiile internaționale de asigurare.

Riscurile provocate de acte ale naturii.

Sunt determinate de acte ale naturii ale căror cauze nu sunt specifice mediului maritim, ci unor cauze naturale: înghețul, trăsnetul, cutremurul de pământ etc. În actele naturii se include orice accident care poate fi dovedit cu martori că a avut cauze naturale, în mod direct și exclusiv, fără intervenția omenească și că nu a putut să fie împiedicat oricâtă prevedere și grijă ar fi fost din partea cărăușului.

Riscuri provocate de evenimente fortuite.

Aceste riscuri sunt foarte numeroase și provin din acte independente de voința armatorului sau a echipajului angajat, precum actele de guvernământ, grevele, revoltele, stările beligerante, intervenția autorităților sanitare, blocadele, instituirea carantinei.

Asigurarea mărfurilor transportate pe mare este standardizată, iar asigurarea mărfurilor transportate pe cale ferată, aeriană sau rutieră, se bazează pe practica asigurărilor maritime, neexistând pentru aceste genuri de transport norme de drept uniformizate.

Important este de știut că revendicarea drepturilor de la compania de asigurare se poate face numai de către persoana către care au fost transferate riscurile, lucru precizat prin condiția de livrare a contractului de vânzare internațională.

În virtutea funcțiilor pe care le îndeplinește conosamentul este:

o adeverință semnată de armator (sau în numele acestuia, de un împuternicit al său) și eliberată expeditorului pentru a face dovada că mărfurile pe care acesta le descrie au fost încărcate pe un anumit vas, cu o anumită destinație, sau au fost încredințate armatorului în vederea transportului;

un titlu de proprietate asupra mărfii specificată de acesta, care permite destinatarului să preia marfa respectivă la destinație sau să dispună de ea, girând sau cedând conosamentul;

conosamentul constituie o dovadă a existenței și conținutului contractului de transport. Conosamentul nu este în sine un contract de transport; contractul de transport se încheie, de regulă, înainte de eliberarea conosamentului, însă constituie o dovadă deplină a termenilor și condițiilor contractului de transport.

La predarea mărfii către cărăuș, armatorul (prin comandantul navei sau agentul său) eliberează expeditorului un conosament. Pentru mărfurile încărcate pe navă armatorul eliberează conosamente purtând mențiunea „shipped on board” (încărcate la bordul navei). Acest gen de conosamente face dovada deplină a expedierii mărfii spre conosamentele cu mențiunea „received for shippment” (primit marfa spre încărcare) care se practică de obicei la navele de linie și se eliberează expeditorului când a predat marfa la dană sau în depozitele companiei de linie respective. După încărcarea efectivă a mărfurilor pe nava de linie, un conosament „primit spre încărcare” poate fi transformat într-un conosament „încărcat la bord” dacă comandantul face această ultimă mențiune pe conosament, urmată de semnătura și ștampila sa.

Conosamentul pe care-l primește expeditorul în schimbul mărfurilor încărcate pe vas trebuie să fie un conosament curat (clean B/L). Conosamentul curat este acel conosament prin care comandantul navei recunoaște primirea mărfurilor la bordul navei în stare și condiție aparent bune. Conosamentul curat, spre deosebire de conosamentul pătat sau murdar (Foul B/L, Unclean B/L), nu conține mențiuni categorice cu privire la starea necorespunzătoare a mărfii sau a ambalajului acesteia. Un conosament pe care comandantul menționează că anumite butoaie prezintă scurgeri, sau anumite lăzi sunt deteriorate etc., este un conosament pătat. Un astfel de conosament nu permite exportatorului să încaseze contravaloarea acreditivului deschis în favoarea sa de banca importatorului.

Un conosament conținând anumite mențiuni poate rămâne totuși un conosament curat. Este vorba de mențiunile prin care nu se constată expres că mărfurile sau ambalajele lor ar fi nesatisfăcătoare („lăzi uzate”, „butoaie vechi” etc.), de cele care prevăd exonerarea cărăușului de la răspunderea pentru riscurile legate de natura intrinsecă a mărfurilor, de mențiunile prin care comandantul își declină răspunderea asupra numărului coletelor, greutății acestora sau valorii mărfii etc., întrucât îi sunt necunoscute, neavând posibilitatea să le fi verificat exact în timpul încărcării.

De obicei expeditorii solicită comandanților de nave, în schimbul mărfurilor încărcate la bord, un set complet de conosamente curate (clean on board). Eliberarea într-un astfel de caz a mărfii în baza unuia dintre exemplarele originale, atrage în mod automat anularea celorlalte originale.

1.3. Tipuri de asigurări în transportul rutier, maritim și de aviație

Deși la început asigurările auto presupuneau acordarea protecției numai pentru vătămări corporale și pagube materiale produse terților, trecerea timpului a adus cu sine noi tipuri de protecție. De aceea, asigurările auto nu se limitează numai la asigurarea mijlocului de transport.

Din punct de vedere al utilizării autovehiculelor, asigurările ce pot fi încheiate cuprind mai multe tipuri:

Asigurarea mărfurilor pe timpul transportului;

Asigurarea răspunderii transportatorului;

Asigurarea autovehiculului;

Asigurarea de răspundere civilă;

Asigurarea pasagerilor, asigurarea de accidente a persoanelor legal transportate în autovehicul etc.

Prin toate aceste asigurări se acoperă o gamă diversă de riscuri. Ca și în celelalte tipuri de asigurări, există anumite practici comune tuturor asigurătorilor, dar fiecare dintre ele are anumite particularități privind tipurile de riscuri-asigurabile și excluse-subscriere etc.

Este foarte important de menționat faptul că asigurările maritime sunt cele care au influențat toate asigurările de transport și că toate condițiile de asigurare a mărfurilor și mijlocului de transport sunt o preluare a practicilor acestor asigurări. În mod similar, riscurile pentru care se acordă protecție reprezintă o adaptare a riscurilor acoperite prin asigurarea maritimă, a căror producere generează același tip de pagube materiale, vătămări sau răspunderi. Prin condițiile generale de asigurare se acoperă o gamă largă de riscuri (toate riscurile sau riscuri numite). Riscurile speciale sunt asigurabile separat, contra plății unor prime de asigurare adiționale.

Asigurările de răspundere față de terți în asigurarea de aviație se pot încheia la sumele declarate de asigurat pentru pasageri, bagaje și pentru mărfurile transportate, precum și pentru terți, în limitele prevăzute de convențiile internaționale, legislațiile naționale și acordurile încheiate de asigurat cu partenerii săi.

Este important de menționat faptul că limitele privind asigurarea de răspundere și condițiile de asigurare cunosc unele diferențe de la un stat la altul, în afara convențiilor internaționale care reglementează aceste aspecte. Astfel, Elveția, Canada, SUA, Australia sunt câteva exemple reprezentative în acest sens.

Principalele tipuri de asigurări oferite în prezent de asigurătorii români sunt următoarele:

Asigurarea aeronavei pentru pierdere totală;

Asigurarea de răspundere față de terți inclusiv sau exclusiv pasageri, mărfuri și poștă;

Asigurarea de răspundere față de pasageri, mărfuri și poștă;

Asigurarea aeronavei pentru riscul de război;

Asigurarea de accidente de persoane;

Avarii la motorul aeronavei;

Asigurarea de răspundere a aeroportului, companiilor de aprovizionare cu combustibil și controlorilor de trafic aerian.

Pe plan internațional, asigurarea maritimă este considerată asigurarea navelor și a încărcăturii acestora, prin navă înțelegând orice tip de vapoare, corăbii, iahturi, nave petroliere etc.

În România, asigurările maritime se referă la:

asigurarea bunurilor care fac obiectul transportului extern (cargo);

asigurarea navelor comerciale, de pescuit și colectoare, precum și a altor ambarcațiuni și utilaje plutitoare asimilate (casco);

asigurarea de protecție și indemnizație (răspundere față de terți);

Asigurarea de aviație acoperă următoarele categorii de riscuri, și anume:

a) riscurile pentru pierderea sau avarierea accidentală a aeronavei;

b) riscuri de răspundere pentru deces, vătămare corporală, pagube materiale produse terților (alții decât pasagerii). Clienții care solicită această acoperire sunt compania de transporturi aeriene și aeroporturile;

c) riscuri de răspundere pentru deces, vătămare corporală, pagube materiale produse pasagerilor;

d) asigurarea mărfii, de obicei în condiția ”toate riscurile" (Al Risks);

e) asigurarea de grup pentru accidente încheiată pentru echipajul aeronavei și pentru călători;

f) asigurarea de răspundere a producătorului sau reparatorului aeronavei, acoperind răspunderea ce rezultă din proiectarea sau producerea defectuoasă a aeronavei;

g) asigurarea de pierdere a licenței pentru personalul aeronavei.

Folosirea aviației ca modalitate de transport crește de la an la an datorită naturii tehnice și specializate a riscurilor asociate acesteia, precum și datorită costurilor mari ale accidentelor și tuturor riscurilor asociate aviației, de la părți componente la corpul aeronavei, este necesară asigurarea pe piața asigurărilor de aviație.

Cele mai multe polițe se încheie în condiția de asigurare ”toate riscurile", cu anumite restricții. Cumpărătorii acestor asigurări sunt companiile de transport aerian, proprietarii unor avioane – companii sau persoane fizice, cluburi aeronautice.

Prin această asigurare care, de regulă, apare ca o secțiune din polița de asigurare de aviație, se garantează indemnizarea terților pentru pagubele materiale, decesele sau vătămările corporale create de asigurat.

În categoria de ”terți” sunt incluse persoanele aflate la sol, ocupanții altei aeronave cu care a interferat aeronava asigurată, pasagerii, bagajele acestora, marfa și poștă. Din categoria de terți sunt excluși angajații asiguratului și ai subcontractanților aflați în exercitarea atribuțiilor de serviciu, pasagerii și echipajul aeronavei asigurate, daunele produse bunurilor aflate în proprietatea asiguratului, în grija sau custodia sa. Unele polițe de asigurare acoperă și daunele produse direct de aeronavă, precum și de obiectele și persoanele care au căzut din aceasta.

Limita răspunderii se stabilește ca o sumă absolută care reprezintă despăgubirea maximă pe fiecare eveniment; în cazul în care în poliță sunt incluse mai multe aeronave, limita se stabilește pe fiecare aeronavă în parte.

Din polițele de răspundere este exclusă compensarea terților pentru pagubele produse de:

– poluarea sonoră sau boom-ul sonic;

– interferența electrică sau radio;

– poluarea chimică prin scurgeri sau scăpări;

– contaminarea prin substanțe radioactive sau radiații ionizante.

a. Asigurarea de accidente de aviație

Asigurarea acoperă riscurile de accident și cheltuielile de judecată legate de acesta în anumite limite stabilite în polița de asigurare. Ca regulă, se exclud războiul, zgomotul și poluarea, contaminarea radioactivă, vătămarea corporală, îmbolnăvirea sau decesul survenite la un angajat al asiguratului în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu, avarierea sau distrugerea proprietății închiriate sau luate în chirie, ocupate sau folosite de asigurat.

Accidentul este definit, evident, în condițiile sau termenii contractului de asigurare și reprezintă ”un eveniment neașteptat sau neobișnuit sau o întâmplare exterioară pasagerului". El trebuie să se petreacă între momentul îmbarcării pe aeronavă în scopul efectuării zborului și cel al debarcării din aceasta; conform aceleiași definiții:

– persoana este vătămată fiind în aeronavă, în contact direct cu orice parte a aeronavei, inclusiv părți detașate din aceasta sau ca urmare a expunerii directe la jet; sunt exceptate rănirile provocate din cauze naturale, loviri de situații în care pasagerii se ascund (de obicei pentru a călători clandestin) în afara zonelor destinate prin construcție sau amenajare, în mod special, pentru aceștia.

– defecțiunile sau imperfecțiunile structurale ale aeronavei când afectează negativ structura de rezistență, performanța sau caracteristicile zborului și când, în mod normal, ar fi necesitat reparații sau înlocuirea componentelor afectate; sunt exceptate funcționarea defectuoasă sau avariile la motor, evacuarea gazelor sau părțile accesorii, avariile la elice, aripi, antene, roți, frâne, mici adâncituri sau găuri ale învelișului aeronavei.

– aeronava dispare sau este complet inaccesibilă.

Iată un exemplu privind un accident produs în timpul zborului. Motivul intentării unui proces de către un pasager unei companii de transport aeriene l-a constat fracturarea unui dinte în timp ce își lua gustarea oferită în timpul zborului. Era important de definit dacă întâmplarea a fost un accident. În conformitate cu definiția, completul de judecată a considerat că rănirea provenită ”dintr-o întâmplare improprie sau neintenționată în operarea unei aeronave sau linii aeriene reprezintă un accident. Instanța a considerat că reclamantul și-a rupt dintele când a mușcat ”un obiect străin” aflat în mâncarea oferită în avion. Acest eveniment a fost, pentru pasager, considerat ”neașteptat", ”neobișnuit" și ”exterior", iar rănirea sa s-a produs ca urmare a unei întâmplări neoportune sau neintenționate în timpul zborului, deci s-a încadrat în categoria de ”accident", fiind tratat în consecință și plătit de asigurător.

b. Asigurarea de răspundere a producătorului

În cazul asigurării de aviație, răspunderea producătorului are valențe complexe, determinate de implicațiile variate pe care le presupune aviația însăși. Alături de interesul operatorilor de aeronave de a avea aparatele în stare perfectă, apare și cel manifestat, în mod firesc, de asigurători.

Asigurarea de răspundere a producătorului se referă atât la întreaga aeronavă, cât și la părțile componente produse și incorporate, la reparațiile și lucrările de întreținere efectuate de către acesta din urmă. În acești termeni, fabricația include toate operațiunile de proiectare, asamblare și reparație.

Excluderile tipice se referă la răspunderea față de personalul angajat, răspunderea contractuală, pierderile și distrugerile de bunuri aflate în grija sau în custodia asiguratului.

c. Asigurarea de răspundere a proprietarilor și operatorilor de aeroporturi

Polița creată pe piața Lloyd's prin sindicatul de aviație numit Ariel, în ceea ce privește asigurarea de răspundere a operatorilor de aeroporturi, are o formă standard. Prin această poliță se acoperă:

răspunderea pentru vătămări corporale produse persoanelor aflate pe sau deasupra aeroportului, pasagerilor și/sau membrilor echipajelor răniți în situații în care răspunderea este a operatorului aeroportului;

răspunderea pentru pierderea sau deteriorarea bunurilor sau proprietăților terților (aeronavele parcate sau care folosesc aeroportul sau serviciile acestuia, cele încredințate în custodie proprietarului aeroportului pentru verificări, întreținere și reparații);

răspunderea ce decurge din folosirea, consumarea și manipularea oricăror bunuri procurate, vândute, întreținute sau reparate de operatorii aeroportului, inclusiv din serviciile de alimentare cu combustibil, reparații la aeronave, catering, dirijare pentru îmbarcarea și debarcarea pasagerilor.

Prin această asigurare se stabilește o anumită limită a răspunderii asigurătorului pentru fiecare secțiune și o limită totală pentru întreaga poliță, pe toată durata pentru care a fost încheiată.

Excluderile cele mai frecvente de la această acoperire sunt:

răspunderea ivită ca urmare a traficului auto în vecinătatea aeroportului;

răspunderea privind aeronavele operate sau aflate în proprietatea asiguratului;

răspunderea privind spațiul aerian, mai puțin cele acceptate de asigurător;

răspunderea rezultată din construcția sau repararea clădirilor sau a pistelor;

răspunderea pentru reparațiile necesitate de efectuarea unor lucrări greșite;

răspunderile contractuale și cele rezultând din garanții acordate;

răspunderea ce rezultă din operarea unui turn de control, cu excepția celor acceptate prin condițiile de asigurare.

d. Răspunderea pentru pasageri și bagajele acestora

Răspunderea transportatorilor aerieni pentru pasagerii și bagajele acestora a fost reglementată prin Convenția pentru unificarea unor reguli cu privire la transportul aerian internațional, cunoscută sub denumirea de Convenția de la Varșovia, semnată la 12 octombrie 1929; în prezent, există 115 țări semnatare ale acesteia. Ulterior, amendamentele aduse acestei Convenții au fost incluse în Protocolul de la Haga la 28 septembrie 1955. Limita despăgubirii pentru pasageri este stabilită în biletul de călătorie conform Convenției de la Varșovia, amendată prin protocoalele de la Haga și Montreal. Răspunderea pentru accidente față de terți este guvernată de mai multe acorduri internaționale și reglementări naționale. Unele reglementări naționale stabilesc creșterea acestor limite pentru zborurile interne.

În cazul în care călătoria include o destinație finală sau o escală într-o țară alta decât țara de plecare, prevederile Convenției de la Varșovia se pot aplica pentru întreaga rută, incluzând tronsoane interne ale țării în care s-a făcut escala sau ale țării de destinație.

În asigurarea de răspundere civilă, asigurătorul acordă despăgubiri pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de despăgubiri și cheltuieli de judecată pentru:

vătămarea corporală sau decesul pasagerilor ca urmare a accidentării acestora la bordul aeronavei sau în cursul oricărei operațiuni de îmbarcare ori debarcare;

pierderea, avarierea sau distrugerea bagajelor înregistrate sau neînregistrate precum și a bunurilor aflate asupra pasagerilor;

pierderea, avarierea sau distrugerea mărfurilor transportate;

vătămarea corporală sau decesul persoanelor ori avarierea sau distrugerea bunurilor din afara aeronavei, cu condiția ca acestea să fi fost cauzate în mod direct de aeronavă sau de obiecte desprinse ori căzute din aceasta;

cheltuieli necesare pentru procurarea obiectelor de strictă necesitate, în cazul sosirii cu întârziere a bagajelor;

cheltuieli necesare și economicoase făcute pentru salvarea pasagerilor, bagajelor și a mărfurilor transportate, precum și a persoanelor și a bunurilor din afara aeronavei sau pentru micșorarea, prevenirea extinderii ori stabilirea cauzelor și cuantumului pagubelor produse;

cheltuieli de judecată, arbitraj și altele asemănătoare făcute de asigurat cu acordul asigurătorului, în scopul respingerii sau reducerii pretențiilor la despăgubire ale terților sau pentru formularea pretențiilor față de aceștia.

e. Asigurarea de pierdere a veniturilor

Această asigurare acoperă pierderile ce decurg din imposibilitatea operatorului unei aeronave comerciale de a o utiliza ca urmare a unui accident. Nu este o formă de asigurare foarte frecvent utilizată datorită complexității tehnice a aeronavelor și problemelor mecanice care pot apărea destul de frecvent de aceea și primele de asigurare sunt relativ ridicate. Companiile aeriene mari au posibilitatea financiară de a dispune de o flotă suficientă pentru a putea înlocui temporar un aparat avariat și astfel, a-și continua activitatea.

Se acceptă în asigurare numai pierderile determinate de avarii parțiale, deoarece se consideră că, în cazul daunelor totale, asiguratul va primi despăgubirea corespunzătoare pentru înlocuirea aeronavei avariate. Deoarece se scurge un oarecare interval de timp între încasarea indemnizației și achiziționarea unei aeronave noi, se poate încheia o poliță pentru lipsa de folosință și în cazul avariei totale.

Prin contractul de asigurare se stabilește o sumă fixă pentru fiecare zi în care aeronava asigurată nu se află în serviciu ca urmare a unui accident pentru care s-ar putea ridica pretenții în baza unei polițe ”all risks”.

f. Asigurarea pentru pierderea licenței

Asigurarea pentru pierderea licenței se poate încheia pentru profesioniștii specializați în activități de aviație, cum sunt piloții, instructorii de zbor, controlorii de trafic aerian care, pentru exercitarea profesiei, au nevoie de o licență. Ea se eliberează și se reînnoiește periodic, în urma unor examinări medicale, care să ateste starea fizică adecvată pentru practicarea activităților implicate de aceste profesii.

Există, astfel, riscul că, pe aceste baze, licența să nu mai poată fi reînnoită, sau să fie suspendată ori retrasă, dacă urmările anumitor boli sau accidente fac imposibilă continuarea exercitării activității în condiții de maximă siguranță. De aceea, asigurarea încheiată ca poliță individuală pe o anumită perioadă de timp (de obicei de un an), stabilește o sumă ce va fi plătită de asigurător în cazul retragerii licenței în perioada de asigurare. Pentru unele boli ce reprezintă cauza suspendării sau retragerii licenței, se pot acorda anumite cote procentuale din suma asigurată.

Ca excluderi, pot fi menționate sinuciderile, urmările bătăilor, consecințele unor fapte cu caracter penal. Persoanele ce pot fi incluse în asigurare nu pot depăși 45 de ani, datorită gradului foarte ridicat de solicitare impus de aceste profesii.

Capitolul 2: Prezentarea socieății de asigurări ASTRA S.A

2.1. Prezentarea generală a S.C. ASTRA S.A.

Societatea de asigurare-reasigurare ASTRA S.A. a fost înființată la data de 1 ianuarie 1991, prin preluarea unei părți din patrimoniul Administrației Asigurărilor de Stat (alături de ASIROM și CAROM). Aflată în topul societăților de asigurare românești, ASTRA este singura societate de asigurare-reasigurare de pe piața românească la care statul este principal acționar, cu o cotă de 75,67% din acțiuni.

Având peste 10 ani de experiență în asigurări, ASTRA S.A. își desfășoară activitatea în interesul clienților, bazându-se pe un management performant și pe o filosofie organizațională rezumată prin cuvintele cheie: RAPIDITATE, SOLICITUDINE, EFICIENȚĂ.

ASTRA Asigurari s-a impus încă de la început în piața de profil devenind una dintre primele companii ca cifră de afaceri. Compania și-a îmbunătățit prestația cu fiecare an, urcând în 2009 în al companiilor românești din piața de profil, iar începând cu luna iunie 2009 a devenit lider de piață la asigu -rări property. ASTRA Asigurări este o companie puternică, stabilă, lider de piața la asigurari maritime și de aviație.

Capitalul social subscris și vărsat al societății pe 31 decembrie 2009 a fost de 192.712.534 lei, la nivelul anului precedent, și conține 72.448.321 de acțiuni la valoarea nominală de 2,66 de lei.

Obiectivul principal al societății ASTRA îl constituie mulțumirea deplină a clienților, în acest sens introducându-se în portofoliul de asigurări o serie de noi produse care să vină în întâmpinarea solicitărilor clienților.

Societatea ASTRA se bucură de o serie de avantaje ce-i conferă un bun potențial de dezvoltare pe piața românească de asigurări. Cel mai important avantaj comparativ este volumul mare de lichidități pe care îl posedă, ceea ce îi permite dezdăunări rapide sigure și, în general, o dinamică financiară mai amplă. Lichiditățile conferă societății o bonitate financiară ridicată care, la rândul său, creează companiei posibilitatea să desfășoare cel mai amplu program de reasigurare de pe piața românească, cu servicii care presupun asumarea unor riscuri financiare majore.

Cu peste 240 unități teritoriale în toata țara, oferind peste 60 de tipuri de asigurări generale, de viață și de sănătate, ASTRA Asigurari are o acoperire teritorială completă asumandu-si responsabilitatea pentru siguranta viitorului clientilor nostri si preluand riscurile acestora. Pentru noi, responsabilitatea este parte din strategia de afaceri – este angajamentul continuu asumat de companie de a contribui la imbunatatirea vietii clientilor.De asemenea, ASTRA se bucură de avantajul resurselor umane de înaltă clasă, cu experiență vastă în domeniul serviciilor de asigurare-reasigurare.

S.C. ASTRA S.A. este membră a Asociației Asigurătorilor din Țările în Curs de Dezvoltare (A.I.R.D.C.). Ca o confirmare a recunoașterii internaționale de care se bucură, în 1998 ASTRA a fost desemnată de organizația profesională Internațional Network of Insurance (I.N.I.), ca reprezentant în România al acesteia, ceea ce contribuie la dezvoltarea portofoliului de asigurări și a celui de reasigurări primite.

In cadrul Galei " Personalitatile anului 2010 '', organizata de publicatia " Nine O'Clock '', Astra fost aleasa " Compania de Asigurari a Anului ''. Premiul a fost oferit pentru calitatea strategiilor implementate, dinamismul afacerii si diversificarea canalelor de distributie.

In data de 31 martie 2010, in cadrul Galei de Decernare a Premiilor Pietei Asigurarilor, ASTRA Asigurari a fost distinsa cu Premiul 'Asiguratorul Anului' pe segmentul asigurari generale.

2.2. Principalele produse de asigurare in transport ale S.C. ASTRA S.A.

În fiecare zi, pe o piață competitivă, așa cum este cea a asigurărilor, apar solicitări noi care trebuie satisfăcute. Prin atitudinea sa, ASTRA S.A. dovedește că este o prezență activă pe această piață, iar produsele oferite au reușit să se impună în condiții concurențiale dure.

Principalele produse ale societății de asigurare-reasigurare “ASTRA” S.A. in domeniul transportului maritim, terestru si aerian pot fi clasificate după cum urmează:

ASIGURAREA FACULTATIVĂ A PASAGERILOR PE TIMPUL TRANSPORTULUI CU NAVE DE NAVIGAȚIE INTERIOARĂ. Asigurarea pasagerilor în transportul pe căi navigabile se aplică pentru călătoriile cu punct de plecare și punct de destinație pe teritoriul României. “ASTRA” se obligă să plătească despăgubiri pentru cazurile de invaliditate permanentă și decesul călătorilor, cât și despăgubiri pentru cheltuieli medicale și pagube materiale pe care le suportă călătorul, rezultate din accidente de navigație, de care este răspunzător asiguratul.

ASIGURAREA FACULTATIVĂ CASCO A NAVELOR MARITIME ȘI FLUVIALE, PRECUM ȘI A ALTOR AMBARCAȚIUNI, INSTALAȚII SI UTILAJE PLUTITOARE, ASIMILATE NAVELOR. “ASTRA” asigură CASCO navele maritime și fluviale, în lei sau în valută, acordând asiguraților compensații bănești pentru pierderi și daune produse navelor asigurate, în aceeași valută în care s-au plătit primele de asigurare. Acest tip de asigurare poate acoperi pierderea totală, cheltuielile de salvare, avariile și răspunderea pentru coliziuni cu terți ai navelor.

ASIGURAREA NAVELOR PE TIMPUL CONSTRUCȚIEI. Acest produs prevede asigurarea corpului, mașinilor, instalațiilor și echipamentelor navei aflate în construcție în șantier, precum și a subansamblelor, echipamentelor montate pe navă de către subcontractori. Prin acest tip de asigurare se acoperă: pierderi și avarii ale navei sau subansamblelor, echipamentelor sau componentelor cauzate de incendiu, explozie, defecte (greșeli de proiectare, coliziune, costuri generate de lansarea eșuată la apă a navei, măsuri de salvare a navei, cheltuieli reprezentate din contribuția navei la avaria comună, răspunderea asiguratului ce rezultă din coliziuni cu terți).

ASIGURAREA DE RĂSPUNDERE CIVILĂ A AUTORITĂȚILOR PORTUARE. Polița acoperă riscul de răspundere civilă a autorităților portuare, în lei sau în valută, acordând asiguraților compensații bănești pentru pierderile și daunele produse navelor asigurate, în aceeași valută în care s-au plătit primele de asigurare.

ASIGURAREA FACULTATIVĂ A AMBARCAȚIUNILOR DE AGREMENT. Acest tip de asigurare acoperă pierderea totală, cheltuielile de salvare, avariile corpului, precum și furtul ambarcațiunilor și motoarelor acestora înregistrate atât pe timpul exploatării, cât și în perioada de staționare.

“CARGO” – ASIGURAREA BUNURILOR PE TIMPUL TRANSPORTULUI. Societatea “ASTRA” asigură facultativ bunurile pe timpul transportului pe cale rutieră, maritimă, fluvială, aeriană sau combinată, atât pe teritoriul României cât și în străinătate.

ASIGURAREA VALORILOR PENTRU CAZURILE DE FURT PRIN ACTE DE TÂLHĂRIE ASUPRA CURIERILOR. Această asigurare este valabilă pentru transporturile de valori efectuate în limitele localității în care își are sediul sau reședința unitatea asigurată ori pentru transportul între localități.

“ASTRA” acordă despăgubiri pentru pagubele produse prin furtul săvârșit prin acte de violență sau amenințări asupra unuia sau mai multor curieri din serviciul asiguratului, în exercitarea serviciului lor de curieri.

2.3. Managementul societății de asigurări

Managementul societății ASTRA S.A. are o natură complexă, deoarece prin intermediul acestuia sunt oferite răspunsuri adecvate unor probleme cunoscute în prezent, cu care se confruntă organizația și care solicită decizii competitive pentru obținerea rezultatelor previzionate.

Managementul asigurărilor este strâns legat de managementul riscului și al proceselor monetare. Riscul pe care îl manevrează acest tip de management are două laturi:

evaluarea riscului și incertitudinii pentru asigurător;

evaluarea riscului și incertitudinii pentru asigurat.

Managementul societății ASTRA S.A., ca societate de asigurare – reasigurare, urmărește cu precădere atingerea obiectivelor propuse și implicit eficientizarea economică a activităților desfășurate care să asigure un profit cât mai mare.

Operaționalizarea acestei forme de management se realizează prin promovarea și organizarea în special a acelor forme de asigurare prin care compania să obțină un avantaj competitiv prin adaptarea permanentă la necesitățile existente pe piața asigurărilor. Astfel, cea mai mare pondere în totalul asigurărilor realizate de ASTRA S.A. în 2006 și 2007 era reprezentată de casco maritim. Ulterior, ponderea asigurărilor casco maritim în structura portofoliului societății s-a diminuat considerabil, societatea adaptându-se noilor condiții existente. În 2008 și 2010 cea mai mare pondere a fost deținută de asigurările auto facultative și obligatorie.

Tabelul de mai jos prezintă structura primelor de asigurare pe categorii de riscuri, în procente, în perioada 2006 – 2010.

Măsurile strategice aplicate de societatea ASTRA S.A. sunt:

constituirea fondului de asigurare din primele încasate la timp și în volumul necesar;

adaptarea caracterului juridic al asigurărilor pentru toate ramurile de asigurare;

extinderea ramurilor de asigurare, inclusiv în profil teritorial, pentru o mai bună dispersie a riscurilor;

plasarea cât mai avantajoasă a disponibilităților de moment;

aplicarea reasigurării, ca o componentă fundamentală a asigurării.

S-a dovedit că, prin activitatea de management, societatea a găsit și a implementat acele soluții care pe de-o parte au asigurat integritatea capitalului asiguraților și, pe de altă parte, au condus la dezvoltarea firmei.

Activitatea de management este influențată de mai mulți factori, dintre care menționăm: forma juridică a asigurărilor, cererea de asigurări, oferta de asigurări, ramura de asigurare, profilul teritorial al activităților și reglementările legale.

Forma juridică a asigurărilor: stabilește caracterul relațiilor contractuale, benevol sau obligatoriu. În cazul asigurărilor facultative, scopul asigurătorului este să dezvolte acele ramuri de asigurare în care să fie cuprinși un număr cât mai mare de asigurați potențiali. Prin aceasta, riscul are o dispersie mare și se reduce efortul de preluare. Deciziile se orientează cu preponderență către creșterea numărului de asigurați și creșterea valorilor polițelor de asigurare. În cazul asigurărilor obligatorii, mai ales când se obține monopolul asigurării pentru întreaga activitate, deciziile sunt dirijate către acele măsuri care să determine încasarea primelor de asigurare la termenele stabilite, constatarea și evaluarea pagubelor reale, despăgubirea asiguraților în termen cât mai scurt.

Cererea de asigurări: evoluția acestora determină anumite decizii în sfera managementului și determină dezvoltarea activității de asigurare. Cererea de asigurare este dependentă de: posibilitățile financiare ale consumatorilor, modificarea volumului primelor tarifare, numărul bunurilor asigurabile și potențiali beneficiari, preferințele beneficiarilor, previziunile privind puterea de cumpărare a consumatorilor. Posibilitățile financiare ale asiguraților sunt limitate. O creștere a primelor va limita cumpărarea asigurărilor la un nivel de strictă necesitate sau va fi refuzată, recurgându-se la substituirea asigurărilor prin auto-asigurare. Cerințele asiguraților sunt diferite și sunt determinate de numărul bunurilor asigurabile și de valoarea acestora. Dacă bunurile fac parte din categoria bunurilor de strictă necesitate, cererea este direct dependentă de nivelul primei. Pentru bunurile de lux, nivelul primei este întotdeauna mai mare și mai ușor acceptat.

Oferta de asigurări: influențează managementul în adoptarea anumitor tehnici și strategii. Oferta de asigurare depinde de: existența bunurilor asigurate, numărul și mărimea lor valorică, gravitatea și intensitatea evenimentelor probabile producătoare de sinistre, costul asigurării și prețul oferit, previziunile privind evoluția pieței.

Ramura de asigurare: determină modul de evaluare a pagubelor, de stabilire a primelor și de plată a despăgubirilor. Se impun ca gruparea asiguraților să fie făcută pe baza tipului de asigurare, a felului bunului asigurat etc., deoarece, în tehnica asigurărilor apar diferențieri semnificative în aprecierea rezultatelor.

Profilul teritorial al activității. Când bunurile sau persoanele sunt asigurate împotriva riscurilor ce pot apare pe teritoriul unei țări, organizarea și conducerea asigurărilor va fi făcută în funcție de specificul organizării administrativ – teritoriale ale statului, de condițiile și cerințele economice, financiare, sociale ale potențialilor asigurați. Asigurările externe necesită un sistem deosebit de organizare și conducere. Un prim aspect fundamental este informația privind oferta, cererea și tehnicile de asigurare de pe piața respectivă. Aceste informații trebuie să fie prompte și conforme cu realitatea. Codul legislativ național influențează în mod decisiv forma în care o companie multinațională se prezintă pe o nouă piață.

Reglementările legale influențează activitatea desfășurată de societățile de asigurări și conduita acestora prin intermediul actelor normative care stabilesc condiții de constituire, organizare și funcționare. Acestea au rolul de a stabili și limita acțiunile manageriale, de a preveni apariția politicilor anticoncurențiale.

Managementul societății are mai multe componente care vor fi analizate mai jos:

Sistemul informațional

Societatea ASTRA S.A. dispune de un sistem informațional care asigură operaționalizarea în condiții de maximă eficiență a informațiilor referitoare la: pagubele probabile, frecvența și intensitatea acestora, zonele în care se produc. Pe baza acestor date, societatea stabilește modalitățile de prevenire și combatere a sinistrelor.

În cadrul sistemului informațional au fost create baze de date pentru fiecare formă de asigurare, care stochează informații referitoare la numărul de polițe de asigurare, clienți etc.

În ceea ce privește procedurile informaționale și mijloacele de tratare a informațiilor, prin intermediul acestora sunt culese, înregistrate, transmise și prelucrate informațiile. Acestea se caracterizează printr-o frecvență superioară de tratare a datelor, folosind metode matematice, statistice și economice.

Încă de la înființarea societății, strategiile economice elaborate de conducerea ASTRA S.A. au conținut în fiecare an, prevederi privind informatizarea societății, în vederea alcătuirii unei infrastructuri informatice rapide și eficiente.

Aceste prevederi se axează în principal pe 2 categorii de obiective:

dotarea cu tehnică de calcul corespunzătoare calitativ (calculatoare, imprimante, scanere etc.) repartizate echilibrat la toate sucursalele și agențiile societății;

proiectarea unitară a sistemelor informatice (software) specifice activității de asigurare și reasigurare și extinderea acestora la sucursale și agenții.

Astfel, în prezent, societatea deține 549 de calculatoare, marea majoritate achiziționate în ultimii 2 ani, și 257 de imprimante. Asistența acestora este realizată de un compartiment de specialitate care este condus de un inginer șef de sistem și care împreună cu echipa sa urmărește buna funcționare și înnoiește permanent programele folosite de angajații societății.

Funcțiile sistemului informațional sunt: de documentare; decizională, deoarece prin intermediul sistemului informațional sunt asigurate elementele necesare luării deciziilor; operațională.

Sistemul decizional

În funcționalitatea și performanțele sistemului de management al firmei, componenta decizională deține o poziție privilegiată. Nici un alt element din cadrul societății comerciale ASTRA S.A. nu are o specificitate managerială atât de pronunțată și cu un impact atât de mare în toate planurile activităților și rezultatelor sale.

Obiectivele societății sunt realizate prin punerea în aplicare a deciziilor manageriale. Deciziile strategice și tactice sunt luate la nivelul managementului superior, de organismele participative de management: Adunarea Generală a Acționarilor și Consiliul de Administrație.

Aceste decizii se referă la o perioadă mai mare de un an, de regulă 3-5 ani, contribuie nemijlocit la realizarea obiectivelor fundamentale și vizează fie ansamblul activităților firmei, fie principalele sale componente. Una dintre deciziile tactice care a încurajat și stimulat dezvoltarea societății a fost extinderea portofoliului de asigurări cu asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto, care în scurt timp a produs mutații importante în structura activității firmei și a contribuit la mărirea profitului. În întâlnirea din data de 10.04.2010, Adunarea Generală a Acționarilor a hotărât, cu privire la planificarea activității pe anul în curs, înființarea a 6 noi sucursale și 9 agenții în țară.

Deciziile curente sunt luate de șefii de birouri și servicii și se referă la perioade de maximum câteva luni, încadrându-se în ansamblul strategiilor la nivelul firmei.

Complexitatea mediului ambiant tinde să devină din ce în ce mai complex. De aceea, în plan decizional este necesar să fie luate în considerare un număr sporit de variabile care pot influența aplicarea deciziilor sau implementarea unor strategii.

Pentru ca procesul decizional să se soldeze cu o eficiență adecvată, este necesar ca decidenții să progreseze ei înșiși într-un ritm suficient de rapid, pentru a contrabalansa cerințele și dificultățile generate de transformările survenite în mediul micro și macroeconomic.

Caracteristicile situațiilor decizionale nu sunt întotdeauna propice adoptării de decizii optime. Așadar, au fost depistate: situații de certitudine caracterizate prin probabilitatea maximă de a realiza obiectivele urmărite, utilizând modalitatea preconizată, situații de incertitudine, când probabilitatea realizării obiectivelor este mare, dar asupra manierei în care trebuie procedat există dubii serioase, și situații de risc, când obiectivul este posibil de realizat cu o probabilitate apreciabilă, existând însă o mare nesiguranță în ceea ce privește modalitatea cea mai adecvată de urmat.

Structura organizatorică

Structura organizatorică a societății ASTRA S.A. este flexibilă, permițând adaptarea permanentă a componentelor sale proprii în funcție de categoriile de asigurare pe care le practică. Din acest punct de vedere, compartimentele sale se împart în: compartimente specifice, constituite special, precum Direcția Maritimă și de transport, Direcția de Asigurări Nemaritime și de Aviație, Direcția Reasigurări, și compartimente nespecifice, precum Serviciul Financiar – contabil, Secretariatul General, Biroul de Resurse Umane etc.

Organizarea societății cuprinde toate componentele structurale și relațiile de subordonare sau colaborare care există între acestea, în funcție de nivelul ierarhic pe care se situează, iar Regulamentul de Organizare și Funcționare prezintă atribuțiile și responsabilitățile fiecărui compartiment.

Structura organizatorică cuprinde de asemenea un compartiment specializat care coordonează și dirijează activitatea, resursele materiale, umane și financiare ale celor 240 de unități teritoriale din țară. Aceste 240 de unități teritoriale sunt împărțite în 4 mari grupe în funcție de zona geografică, având fiecare câte un supraveghetor zonal pentru sucursalele și agențiile din teritoriul respectiv.

Dimensionarea compartimentelor se face în funcție de volumul de activitate al societății. Un criteriu foarte important în procesul dimensionării este eficiența compartimentelor și a personalului aferent. Trebuie asigurat un optim, care să creeze posibilitatea de dezvoltare a firmei și capacitatea acesteia de a-și maximiza profitul.

Structura organizatorică poate să-și îndeplinească funcția principală de eficientizare a activității firmei numai în măsura în care va reflecta obiectivele unității, starea resurselor, cultura organizațională și condițiile de mediu în continuă schimbare.

2.4. Eficiența activității societății de asigurări

2.4.1. Conceptul de eficiență în domeniul activității de asigurare

Eficiența oricărei activități trebuie privită în strânsă legătură cu utilitatea socială a acesteia. Având în vedere că asigurările constituie un element important al complexului mecanism al economiei de piață, ele corespund unor cerințe concrete ale societății.

Ca noțiune complexă, eficiența economică exprimă, într-o formă cuprinzătoare, rezultatele obținute într-o activitate în corelație directă cu eforturile depuse. În aprecierea eficienței activității de asigurare efectuată de ASTRA S.A., este necesar să avem în vedere atât raportul dintre efectul obținut și efortul depus în legătură cu această activitate, cât și rezultatele nemijlocite obținute de societate. Analiza ei poate avea caracter științific dacă se bazează pe datele oferite de sistemul informațional existent în acest domeniu. Pornind de la el pot fi corect analizate, interpretate rezultatele obținute, identificați factorii ce le-au determinat și se pot stabili căile și măsurile necesare pentru îmbunătățirea lor.

Specificul activității de asigurare face ca atât efectul obținut, cât și efortul depus să fie privite din două puncte de vedere, al asiguratului și respectiv al asigurătorului.

Astfel, pentru asigurat, efectul obținut ca urmare a încheierii contractului de asigurare este reprezentat de despăgubirile pe care „ASTRA S.A.” le acordă. Aceste despăgubiri permit crearea acelor condiții favorabile continuării activității economice, în timpul cel mai scurt, alături de menținerea integrității proprietății, întărirea și adoptarea unor măsuri de prevenire a riscurilor și de prevedere și de economisire. Totodată, prin asigurările în valută se creează premisele pentru desfășurarea continuă a comerțului exterior și a cooperării economice internaționale. Efortul asiguratului, pentru a beneficia de efectele asigurării, este obligația acestuia să plătească primele de asigurare în mod regulat, în cuantumurile prevăzute. Pentru asigurat, eficiența asigurărilor este cu atât mai mare, cu cât despăgubirile pe care le primește la producerea riscului asigurat sunt mai apropiate de valoarea daunei înregistrate, iar timpul care trece de la data producerii fenomenului sau evenimentului asigurat până la încasarea despăgubirilor, respectiv a sumei asigurate, este cât mai redus.

Pentru ASTRA S.A. efectul este dat de rezultatele sale financiare pe care le obține și care îi creează posibilitatea de funcționare în continuare, în condiții de securitate. Profitul înregistrat de societate reprezintă principala cale de finanțare a activității sale viitoare. Efortul este să organizeze, să conducă și să gestioneze în bune condiții fondurile constituite și plasate în diferite operațiuni financiare. Societatea de asigurare – reasigurare ASTRA S.A. își conduce activitatea pe baza principiului gestiunii financiare.

În aprecierea eficienței activității de asigurare și a dimensiunii rezultatelor financiare obținute de asigurător, este necesar să avem în vedere și faptul că în acest domeniu se întâlnește un fenomen specific, unic în activitatea economică, respectiv inversarea ciclului de producție. Este vorba de faptul că asigurătorul vinde înainte de a fi produs, deci înainte de a cunoaște costul produsului vândut. Prin încasarea primei de asigurare, ASTRA S.A. se obligă să plătească asiguratului eventualele daune a căror mărime nu se cunoaște cu exactitate, acestea putând fi doar aproximate pe baza unor calcule probabilistice.

Din cele menționate mai sus, se desprinde cu ușurință importanța deosebită pe care o prezintă calcularea primelor de asigurare pe baza unor criterii științifice, respectiv folosindu-se metodele statistico-matematice. Numai în acest fel, ASTRA S.A. reușește să-și formeze, din primele de asigurare încasate, un fond de asigurare care să-i permită acoperirea cheltuielilor pe care le are de efectuat.

În condițiile unui nivel al primelor de asigurare științific determinat, asigurările sunt cu atât mai eficiente, cu cât cheltuielile ocazionate de plata despăgubirilor, a sumelor asigurate și cele privind formarea și administrarea fondului de asigurare sunt cât mai reduse.

În activitatea de asigurări intervine un factor specific de a cărui acțiune trebuie să ținem cont atunci când analizăm eficiența și care influențează direct și nemijlocit volumul cheltuielilor efectuate de ASTRA S.A. cu plata despăgubirilor, anume caracterul aleatoriu al fenomenelor generatoare de pagube. Acest caracter impune ca analiza eficienței asigurărilor să se facă pe o perioadă de timp cât mai îndelungată (minimum 5 ani), deoarece numai în acest mod pot fi desprinse concluzii cât mai realiste privind rezultatele financiare obținute.

Eficiența activității de asigurare în cazul asigurărilor facultative poate fi determinată în mare măsură de volumul și calitatea muncii desfășurate de personalul societății ASTRA S.A.. Se urmărește, ca un prim indicator, gradul de cuprindere în asigurare. Cu cât acesta este mai ridicat, cu atât compania are o mai mare larghețe în gestiunea financiară a fondurilor sale. În acest caz, societatea beneficiază de o bună dispersie a riscului pe care îl asigură.

Volumul veniturilor posibile de realizat din încasarea primelor de asigurare influențează în mod direct nivelul indemnizațiilor alocate și acordate. Ideală ar fi situația ca despăgubirile, având în vedere și interesele asiguraților, să fie cât mai apropiate de valoarea reală a pagubelor. Prin aceasta, despăgubirile probabile ulterioare ar respecta principiul sincerității.

Din cele de mai sus, rezultă că activitatea de asigurare este necesar să fie organizată în așa fel încât să se poată interveni prompt pentru înlăturarea urmărilor producerii riscurilor asigurate, iar cheltuielile cu administrarea ei să fie cât mai reduse. Totodată, se impune ca activitatea de asigurare să fie astfel organizată și condusă, încât să permită societății ASTRA S.A. să obțină un anumit profit, din care o parte se cuvine bugetului de stat sub formă de impozit.

Pentru aprecierea eficienței activității de asigurare este necesar să se folosească indicatori care să reflecte atât rezultatele obținute de ASTRA S.A., cât și eficiența pentru asigurații săi. Dacă se trec cu vederea rezultatele asigurătorului sau ale asiguraților, înseamnă că ne rezumăm la o analiză parțială ce nu permite desprinderea influențelor tuturor factorilor ce intervin în asigurare.

Activitatea de asigurări efectuată de ASTRA S.A. este eficientă sub aspect economic și social atunci când sunt satisfăcute atât nevoile generale ale societății, cât și ale fiecărui asigurat în parte. Interesele celor două părți ce intervin în contract trebuiesc armonizate astfel încât asigurarea să fie eficientă.

2.4.2. Funcția de eficiență a activității de asigurare

În condițiile economiei de piață, societatea de asigurare – reasigurare ASTRA S.A. trebuie să-și desfășoare activitatea pe baza unor criterii de eficiență care să ducă în final la posibilitatea acoperirii tuturor cheltuielilor cu plata despăgubirilor și sumelor asigurate, a celorlalte cheltuieli și să obțină profit, dimensionat corespunzător necesității desfășurării în continuare a activității.

O societate de asigurări ce nu poate, prin activitatea desfășurată să asigure plata despăgubirilor datorate și a celorlalte cheltuieli va ajunge în situația de faliment; deci eficiența unei activități de asigurări este caracterizată de mărimea profitului obținut. Profitul se stabilește la sfârșitul anului calendaristic, ceea ce în caz că are valoare negativă înseamnă încheierea activității cu pierderi, fapt ce poate duce la sistarea activității.

De aceea, este nevoie de determinarea unei expresii analitice care să exprime profitul în orice moment funcție de parametrii ce intervin în fenomenele aleatoare ce caracterizează activitatea societății, iar această expresie se numește funcția de eficiență.

O primă posibilitate de determinare a ei constă în acea că pe baza unui studiu statistic a profitului în anumite momente ale activității să se determine o funcție care să permită evaluarea profitului și în intervalul dintre momentele studiate. Folosind aceste date, se poate obține o funcție de interpolare, adică o funcție care la momentele respective să ia valori determinate statistic, dar o astfel de funcție poate conduce la erori în cazul în care funcția aproximată prin funcția de interpolare are variații necontrolabile.

A doua posibilitate de determinare este pe exemplul unei societăți de asigurări, unde se consideră:

N – numărul asigurărilor la un moment dat;

S – sumele plătite în medie de asigurător pentru fiecare asigurare în caz de sinistru;

P – probabilitatea de producere a sinistrului;

P – prima de asigurare medie plătită de fiecare asigurat;

– risc faliment.

Rezultă că totalul sumelor plătite de societatea de asigurări sunt date de relația:

.

Se constată că profitul brut (Pb) este dat de relația:

.

Acceptând un %  reprezentând ponderea cheltuielilor pentru constituirea și administrarea fondului de asigurare din total încasări, rezultă profit efectiv realizat notat Pe, dat de relația:

.

Această funcție poate fi privită ca una de probabilitate de producere a unui sinistru. Este necesar ca, funcție de acest parametru, să se stabilească în ce condiții profitul realizat este maxim la un moment dat. Se consideră că funcția Pe ce dă beneficiul efectiv realizat scade odată cu creșterea probabilității de producere a sinistrului. El devine nul dacă probabilitatea de producere a sinistrului p ia valoarea dată de relația:

.

Este deci necesar ca, atât la stabilirea primei cât și în fiecare moment, societatea să determine prin studiu statistic această probabilitate. Evident este că dacă p depășește valoarea dată de formula de mai sus, profitul efectiv realizat devine negativ, adică societatea din acel moment începe să lucreze în pierdere până în momentul în care p revine la valori sub cea dată de relația anterioară.

Probabilitatea p poate fi considerată un parametru de trecere spre faliment, dacă societatea nu are alte resurse de creștere a profitului efectiv. De aceea, este indicat ca ea să desfășoare și alte activități din care să obțină profit destinat să acopere la un moment dat pierderile rezultate din activitatea propriu-zisă de asigurări, până când p scade sub pragul amintit. De asemeni, e bine ca fondul de rezervă să fie suficient de mare ca să poată să acopere pierderile până la redresarea situației.

2.4.3. Indicatori utilizați în analiza eficienței asigurărilor de bunuri

Orice activitate de asigurare presupune mai multe modalități de realizare; la rândul ei, fiecare modalitate are la bază mai multe variante de aplicare. Pentru alegerea variantei optime, societatea ASTRA S.A. folosește indicatorii de aplicare a eficienței care surprind informații sub aspect calitativ și cantitativ.

Necesitatea utilizării unui sistem de indicatori specifici este impusă de caracterul complex al eficienței activității de asigurare. Pe lângă indicatorii care reflectă eficiența pot fi incluși și unii indicatori care nu reflectă propriu-zis eficiența economică, dar prin informațiile pe care le dau pot întregi vederea de ansamblu a mărimii și complexității activității.

Indicatorul principal folosit pentru aprecierea rezultatelor financiare ale societății de asigurare ASTRA S.A. este profitul, care se determină, la fel ca și la alte societăți comerciale, scăzând din venituri cheltuielile efectuate pentru obținerea acestora.

Profiturile anuale realizate de ”ASTRA S.A.” în perioada 2005 – 2010

Sursa: Conturile de profit și pierdere publicate în rapoartele anuale din perioada 2005 – 2010 ale societății ASTRA S.A.

În ceea ce privește profitul nominal, acesta a crescut de la an la an. În termeni reali însă, situația este alta: a crescut fulminant profitul în perioada 2006 – 2008, apoi a scăzut și a crescut ușor în perioada 2009 – 2010 înregistrând o scădere cu aproximativ 43,5%.

Alegerea indicatorilor ce pot fi utilizați pentru aprecierea asigurărilor de bunuri este necesar să fie făcută în funcție de o serie de criterii, cum sunt:

obiectivele concrete care se urmăresc;

nivelul macro sau micro la care urmează să fie efectuată aprecierea eficienței;

modul de reglementare juridică a asigurărilor care se practică;

ramura de asigurare despre care este vorba.

În cazul asigurării bunurilor pe timpul transportului maritim, sunt utilizați o serie de indicatori, dintre care cei mai semnificativi sunt:

Rata daunei (Rd) evidențiază raportul în care se află despăgubirile
(D) sau sumele plătite de ASTRA S.A. în fiecare an din perioada
2005 – 2010, comparativ cu primele de asigurare (P) încasate:

.

Pentru a calcula rata daunei în fiecare din cei 6 ani, am utilizat semnele D și P exprimate în milioane lei.

Cu cât rata daunei înregistrează valori mai mici decât 100%, cu atât situația financiară a asigurătorului este mai bună.

Rata daunei la asigurarea bunurilor pe timpul transportului maritim
în perioada 2005 – 2010

Se observă că rata daunei cea mai scăzută a fost înregistrată în anul 2009.

Costul relativ al activității de asigurare (Ca) se utilizează pentru aprecierea cât mai reală a situației financiare și este formulat ca un raport între cheltuielile totale (C) și totalul primelor încasate (P).

.

Sumele C și P sunt exprimate în milioane lei.

Costul relativ la asigurarea de bunuri pe timpul transportului maritim

în perioada 2005 – 2010

Acest indicator se mai numește și costul la 100 lei încasări totale. Cu ajutorul lui, determinăm în procente, cât reprezintă cheltuielile de asigurare față de primele de asigurare.

În toți anii, indicatorul a înregistrat valori normale mai mici de 100%, situație favorabilă asigurătorului.

Rata venitului net se utilizează pentru aprecierea nivelului rezultatelor financiare finale obținute de ASTRA S.A.. Se calculează raportând diferența între total venituri și total cheltuieli înregistrate într-o perioadă la total venituri.

.

Indicatorul arată în procente cât îi rămâne asigurătorului din fiecare 100 lei prime încasate.

Cheltuieli la 1 leu venit net (C1leu vn) se utilizează tot pentru aprecierea rezultatelor financiare și se calculează raportând diferența între totalul cheltuielilor și totalul despăgubirii plătite de asigurător la diferența între total venituri și total cheltuieli.

Cu cât acest indicator are o valoare mai mică, cu atât situația este favorabilă pentru asigurător.

Este indicat ca aceste analize să se efectueze atât pe ansamblul activității societății ASTRA S.A. cât și pe categorii de asigurări, insistându-se asupra categoriilor de bunuri la care cheltuielile cu plata despăgubirilor și cele privind constituirea și administrarea societății sunt mai mari, pentru depistarea cauzelor și adoptarea unor măsuri menite să asigure o eficiență superioară.

Gradul de acoperire prin asigurare (Ga) prezintă, în procente, în ce raport se află suma asigurată (S) față de valoarea reală a bunului asigurat (V).

.

Gradul de acoperire prin asigurare are semnificație numai dacă se calculează separat pentru fiecare bun cuprins în asigurare.

De exemplu, pentru piperul asigurat de ASTRA S.A. prin polița 937-01/I:

Gradul de acoperire al daunei (Gad), exprimat în procente, se urmărește separat pe feluri de bunuri de asigurare.

,

unde D = despăgubirea acordată asigurătorului;

P = valoarea pagubei produsă la bunul asigurat.

Pentru exemplul menționat mai sus:

Gradul de cuprindere în asigurare (Gc) se calculează ca un raport între numărul bunurilor (persoanelor) asigurate și numărul bunurilor (persoanelor) asigurabile.

Cu cât gradul de cuprindere în asigurare este mai aproape de 100, cu atât mai mari sunt posibilitățile de creștere a eficienței economico-sociale, deoarece se realizează o dispersie uniformă a riscurilor.

În perioada analizată, 2005 – 2010, acest indicator a avut o evoluție favorabilă societății ASTRA S.A., crescând de la 33,5% la 58,9%, arătând creșterea calității activității desfășurate de organele asigurătorului.

Prima medie încasată pe un contract (Pn) se obține raportând totalul încasărilor din prima de asigurare (P) la numărul contractelor de asigurare încheiate:

Rezultatele obținute sunt exprimate în milioane lei/contract.

Acest indicator folosește la analiza pe categorii sau o categorie de asigurări față de alta și orientează societatea ASTRA S.A. în anumite direcții.

Durata medie de lichidare a daunelor (Lm) ca indicator de apreciere a cererii de asigurare caracterizează comportamentul asiguratului față de un anumit risc, precum și al societății ASTRA S.A. față de cererea de asigurare.

Se calculează ca un raport între numărul zilelor trecute de la avizarea daunei până la plata despăgubirilor și numărul daunelor soluționate:

.

Se calculează pe categorii de bunuri cuprinse în asigurare la nivelul sucursalelor sau al societății de asigurare.

În perioada analizată, 2005 – 2010, acest indicator a fost destul de redus, ceea ce demonstrează faptul că asigurații primesc mai repede despăgubire pentru refacerea bunurilor distruse.

Pentru asigurați, eficiența asigurării este din acest punct de vedere cu atât mai mare cu cât despăgubirea se plătește într-un timp mai scurt de la producerea daunei.

Există însă situații când, datorită numărului redus de personal, dar și a situației financiare nefavorabile a societății de asigurare, durata medie de lichidare a daunelor poate oscila. Această situație nu este însă întâlnită în cazul societății ASTRA S.A.

Capitolul 3: Contractul de asigurare – expresie a raportului juridic cert între asigurat și asigurător

3.1. Părțile și condițiile de validitate în încheierea contractului de asigurare

Contractul de asigurare este actul juridic prin care asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta ia asupra sa riscul producerii unui anumit eveniment, obligându-se ca la producerea lui să plătească asiguratului sau unei terțe persoane (beneficiarului) o indemnizație, despăgubire sau sumă asigurată în limitele convenite.

Contractul de asigurare este reglementat, pe de o parte, de normele juridice cuprinse în acte normative(lege și decrete), aplicabile oricărui contract de asigurare, iar pe de altă parte de normele speciale corespunzătoare fiecărei ramuri de asigurare (bunuri, persoane și răspundere civilă). În cadrul fiecărei ramuri se întâlnesc și fac parte integrantă din contractul de asigurare încheiat, norme speciale prin care se stabilesc condițiile de asigurare pentru fiecare categorie de contract.

Asigurările implică o serie de factori, persoane fizice și juridice, între care se nasc raporturi juridice, în temeiul legii sau a contractului de asigurare. Acești factori sunt asigurătorul, asiguratul, contractantul și beneficiarul.

Asigurătorul este persoana juridică, societate de asigurare care, în schimbul primei de asigurare încasate de la asigurați, își asumă obligația să plătească acestora despăgubirea ce li se cuvine pentru cazul de distrugere sau avarie a bunurilor asigurate ca urmare a calamităților naturale sau accidentelor. Totodată, asigurătorul se obligă să plătească suma asigurată la survenirea unui eveniment în viața persoanelor asigurate sau să plătească despăgubirea pentru prejudiciul produs de asigurat unei terțe persoane, potrivit normelor de asigurare.

Asiguratul este persoana fizică sau juridică care, în schimbul primei de asigurare plătită asigurătorului, își asigură bunurile împotriva anumitor calamități ale naturii sau accidente, ori persoana fizică ce se asigură împotriva unor evenimente ce pot apărea în viața sa, precum și persoana fizică sau juridică ce se asigură pentru prejudiciul pe care îl poate aduce unor terțe persoane, de a cărui producere răspunde potrivit legii. Asiguratul are și calitatea de parte contractantă și este titularul interesului asigurat ori persoana asupra căreia poartă asigurarea și, totodată, titularul indemnizației de asigurare în ipoteza survenirii cazului asigurat.

Contractantul asigurării este persoana fizică sau juridică ce poate încheia o asigurare, fără însă ca aceasta să aibă calitatea de asigurat. Intervin în această calitate agenții economici care contractează cu asigurătorul asigurări pentru riscuri la care pot fi supuși proprii angajați în legătură cu raporturile de muncă. Astfel, de exemplu, un agent economic poate încheia o asigurare de accidente pentru personalul angajat care este transportat la și de la locul de muncă, folosind autovehicule aparținând acestuia. În acest caz, calitatea de asigurați o au lucrătorii pentru care a fost încheiată asigurarea, iar agentul economic este contractantul asigurării.

Contractantul își asumă sarcina de a încheia contractul de asigurare și de a plăti prima de asigurare. Calitatea de contractant de asigurare trebuie precizată prin condițiile de asigurare și poate surveni la toate categoriile de asigurări de bunuri, de persoane, de răspundere civilă.

În asigurările de persoane, calitatea de contractant de asigurare survine în ipoteza în care contractantul poate asigura și alte persoane, devenind prin același contract și asigurat, precum și în ipoteza n care contractantul, deși încheie asigurarea și se obligă la plata primelor de asigurare, nu are calitatea de asigurat, ci alte persoane au această calitate.

Beneficiarul asigurării este, de regulă, însuși asiguratul. Există categorii de asigurări în care calitatea de beneficiar o pot avea și alte persoane, specificate nominal în contractul de asigurare. Spre exemplu, beneficiar poate fi o terță persoană căreia asigurătorul urmează să plătească indemnizația de asigurare la realizarea evenimentului prevăzut în contract. În alte cazuri, desemnarea beneficiarului asigurării se face în cursul executării contractului de asigurare prin declarație scrisă comunicată de asigurat societății de asigurare prin tratament. De asemenea, beneficiarul asigurării poate fi desemnat și prin condițiile de asigurare (soțul, moștenitorul legal).

Între noțiunile de contractant și beneficiar al asigurării nu există, în toate cazurile, o delimitare rigidă. Astfel, contractantul asigurării poate fi în același timp și beneficiarul acesteia, în asigurările de persoane. De exemplu, în asigurarea mixtă de viață, dacă asiguratul supraviețuiește până la expirarea termenului pentru care s-a încheiat contractul de asigurare, atunci el este și beneficiar al asigurării. În caz de deces al asiguratului înaintea expirării valabilității asigurării, beneficiar al asigurării devine o terță persoană (soțul, soția, copilul, frații, alte persoane apropiate).

În asigurările de transport, calitatea de asigurat o are, în general, furnizorul de mărfuri, iar beneficiarul asigurării poate fi clientul său, căruia, în cazul producerii evenimentului asigurat, i se va plăti despăgubirea. După caz, beneficiarul asigurării poate fi persoana care va dobândi prin cumpărare proprietatea mărfurilor transportate.

Pentru ca un contract să fie valid este necesar ca părțile să aibă capacitatea de a contracta, consimțământul acestora să fie valabil, să existe un obiect determinat sau determinabil și cauza contractului să fie licită.

Contractele de asigurare pot fi încheiate de persoane juridice în mod direct, prin organele lor de conducere, prin subunitățile lor sau prin reprezentanți. Aceasta, deoarece, spre deosebire de persoanele fizice, persoanele juridice dobândesc capacitatea de exercițiu concomitent cu cea de folosință, din momentul înființării și a legii organelor de conducere.

Persoanele fizice pot încheia contracte de asigurare dacă au împlinit vârsta de 14 ani și nu sunt puse sub interdicție. Cu toate acestea, contractele de asigurare încheiate de persoanele sub 14 ani sau de cele puse sub interdicție rămân valabile atâta timp cât cei în cauză sau reprezentanții lor nu cer anularea. În asigurările de persoane, asiguratul, pentru a încheia în mod valabil un contract, trebuie să aibă cel puțin 16 ani împliniți și să îndeplinească și celelalte condiții din polița de asigurare. Condițiile speciale privind asigurarea de accidente prevăd că o asemenea asigurare poate fi contractată și de persoane în vârstă de 14 ani, care dobândesc venituri din muncă proprie.

Potrivit dispozițiilor Dreptului Comun, consimțământul este valabil dacă nu a fost da prin eroare, smuls prin violență sau surprins prin dol.

Obiectul contractului de asigurare îl constituie ceea ce s-a asigurat.

Pentru ca un bun să fie asigurat, el trebuie să existe, să fie determinat sau determinabil. Determinarea bunului respectiv se face în funcție de specificul asigurării, potrivit condițiilor de asigurare care fac parte integrantă din contract.

Validitatea unui contract de asigurare se exprimă prin cauza sa ilicită, potrivit legii. Un contract de asigurare va fi considerat ca având cauză ilicită atunci când el s-a încheiat cu încălcarea ordinii publice și a bunelor moravuri specifice societății.

Încheierea și derularea asigurărilor de către o societate de asigurare presupune parcurgerea mai multor faze, care conduc la întocmirea contractului de asigurare.

Întocmirea declarației de asigurare. Este documentul prin care solicitantul unei asigurări se adresează asigurătorului, precizând principalele date în legătură cu riscurile existente, în vederea prezentării de către acesta a unei oferte de asigurare.

La majoritatea formelor de asigurări de persoane, în asigurările externe și la unele asigurări de bunuri care se încheie cu agenți economici, declarația de asigurare se redactează separat și anterior contractului de asigurare. La celelalte asigurări, declarația se întocmește concomitent cu contractul de asigurare. Declarația de asigurare nu este susceptibilă de efecte juridice specifice instituției asigurării până ce nu a fost acceptată de asigurător. În caz de neacceptare, declarația nu produce efecte juridice.

Evaluarea nivelului de risc. Reprezintă pentru asigurător o importanță deosebită deoarece, în funcție de risc, se apreciază dacă se pot accepta dimensiunile primei de asigurare aferente, precum și anumite riscuri. Nivelul de risc se poate evalua imediat după primirea cererii de asigurare, pe baza datelor consemnate de solicitantul asigurării, în vederea prezentării unei oferte de principiu, dacă aceasta a fost cerută după efectuarea unei inspecții de risc de către reprezentanții asigurătorului.

Evaluarea nivelului de risc are scopul de a stabili dacă riscurile ce există la asigurat și care urmează să fi acoperite de asigurător sunt în limitele acceptabile preluării de către acesta din urmă. Un alt obiectiv al evaluării îl reprezintă coeficienții de ajustare ai tarifului de prime specifici fiecărei forme de asigurare în parte, în vederea calculării primei de asigurare.9 Un ultim scop al evaluării nivelului de risc este constituit din eventualele măsuri obligatorii sau recomandări pentru asigurat, în legătură cu încheierea poliței, în vederea diminuării riscurilor și asigurării respectării de către asigurat a prevederilor cu caracter obligatoriu ale normelor și normativelor legale.

Inspecția de risc se poate efectua și pe parcursul perioadei de asigurare, în scopul verificării evoluției în timp a nivelului de risc. Trebuie făcută distincția între noțiunea de evaluare a riscului și cea de inspecție de risc.

Inspecția de risc este operațiunea executată în teren , în scopul verificării condițiilor în care sunt păstrate, întreținute și protejate bunurile asigurate, iar evaluarea riscurilor presupune analiza tuturor implicațiilor ce pot să apară și tuturor factorilor ce pot contribui la apariția unor daune. Această analiză presupune luarea în considerare și lămurirea unor aspecte legate de riscuri ce nu se asigură neapărat și nu se regăsesc în polița de asigurare. Spre exemplu, pentru clădiri și conținutul acestora, la riscul de incendiu se analizează și cel de furt, chiar și atunci când acesta nu este solicitat de client, deoarece, adeseori, cei care comit furturi caută să acopere urmele incendiind locul în care au operat.

Momentul întocmirii contractului. Potrivit condițiilor și regulamentelor privind asigurările interne, asigurarea se consideră încheiată prin plata primelor de asigurare și emiterea poliței de asigurare, și ea este valabilă exclusiv pentru bunurile și riscurile specificate în poliță. Înscrisul constatator se numește poliță de asigurare pentru asigurările de persoane, iar contract de asigurare pentru asigurările de bunuri.

De regulă, condițiile încheierii contractului se realizează în același timp astfel încât declarațiile de voință, care se contopesc în contract, iau naștere concomitent.

În multe din categoriile de asigurări practicate în țara noastră, contractul de asigurare se încheie între absenți. Cererea de asigurare este chemată prin intermediari, denumiți brokeri, care devin mandatari ai asiguraților și agenți ai asigurătorilor. Relațiile dintre brokeri și asigurători se stabilesc printr-o convenție sub formă generală, în care se stipulează obligațiile reciproce ale acestora.

Un contract de asigurare poate fi perfectat cu intrarea în vigoare a asigurării la o dată ulterioară. De asemenea, intrarea în vigoare a asigurării poate să nu coincidă cu începutul răspunderii asigurătorului.

Conținutul contractului de asigurare. Conține două părți, prim parte incluzând clauze imprimate sub forma unor extrase din condițiile generale ce reglementează raporturile dintre asigurat și asigurător, care sunt menite să atragă atenția asupra drepturilor și obligațiilor acestora. Cea de-a doua parte este rezervată rubricilor care urmează să fie completate și care se referă , în principal, la indicarea părților (asigurat, asigurător, beneficiar, contractant), denumirea riscurilor, prima de asigurare, suma asigurată.

Durata contractului. Reprezintă perioada de timp la care se referă drepturile și obligațiile părților. După criteriul întinderii în timp, contractele de asigurare pot fi pe durată determinată (fixă) sau nedeterminată (nelimitată).În cazul asigurărilor de bunuri și de răspundere civilă contractele pot fi încheiate pe o perioadă de maximum 1 an. La asigurările de persoane contractele pot fi încheiate pe o perioadă determinată de timp sau pe o perioadă nedeterminată (pe viață). Contractele de asigurare încheiate pe o perioadă determinată pot fi reînnoite pe o nouă perioadă, egală cu cea anterioară.

Proba contractului. Consimțământul valabil al părților se cere a fi exprimat în scris. Forma scrisă este cerută ad probationem și nu ad solemnitatem. Așadar, cerința formei scrise se referă la proba contractului și nu la existența lui, care poate fi recunoscută de asigurător dacă rezultă din registre sau alte acte emise de asigurător. Părțile sunt nevoite să adopte forma scrisă pentru a nu se vedea puse în imposibilitatea de a dovedi existența contractului de asigurare, deoarece un act de neputință de probă este echivalent din punct de vedere juridic cu un act inexistent.

Forma scrisă face posibilă stabilirea certă a momentului încheierii contractului, a intrării sale în vigoare, a începutului și încetării răspunderii asigurătorului. Elementele esențiale ale contractului sunt precizate cu exactitate, ceea ce constituie o garanție pentru îndeplinirea obligațiilor părților, așa cum au fost stabilite, evitându-se neînțelegerile ulterioare.

Interpretarea contractului. Principiul care se aplică în materie de asigurări este cel al interpretării stricte a condițiilor contractului. Înțelesul unui termen de poliță, ca și cel al expresiilor curente, se vor interpreta în sensul lor de bază, folosit de persoana obișnuită. Deoarece stabilirea primei de asigurare se face în funcție de riscul asumat, definirea acestuia trebuie făcută în termeni cât mai preciși, pentru a evita interpretările eronate. Spre exemplu, s-a stabilit, pe cale de interpretare, că în asigurarea culturilor agricole riscul de ploi de lungă durată nu este echivalent cu cel de ploi torențiale, risc pentru care s-a încheiat asigurarea.

Tot ca o consecință a strictei interpretări, s-a hotărât că deteriorarea mărfurilor la magazinul aflat la parterul unui bloc, din cauza neglijenței locatarilor de la etajul 1, care au lăsat robinetul de apă deschis, nu poate fi identificată cu nici unul de cazurile acoperite prin asigurare. Asigurătorul se obligă numai pentru cazurile de inundație și stricăciuni accidentale la instalațiile de apă, canal sau încălzire centrală.

3.2. Trăsături juridice și conținutul contractului de asigurare

Contractul de asigurare este actul juridic încheiat între asigurat și asigurător, care reglementează drepturile și obligațiile lor reciproce, în funcție de felul asigurării facultative.

Asiguratul se obligă prin contract să plătească primele de asigurare la anumite termene, iar asigurătorul își asumă obligația să acorde asiguratului sau beneficiarului asigurării, la producerea cazului asigurat, despăgubiri pentru bunurile asigurate și sume asigurate în cazul asigurărilor de persoane.

În conformitate cu prevederile art.49 din Codul Civil Român, adoptat în anul 1930, prin contractul de asigurare, întreprinderea de asigurare ca în schimbul unei prime să ia asupra sa un risc.

Încheierea și derularea asigurărilor se fac prin parcurgerea mai multor etape: completarea de către potențialii asigurați a cererii sau declarației de asigurare, specific formei de asigurare ce urmează a fi încheiată; analiza condițiilor de acceptabilitate de către asigurător pe baza datelor de cerere înscrise de client sau la cererea clientului avansarea unei oferte de principii pe baza cotațiilor inițiale din tariful de prime; efectuarea inspecției de risc; cotarea, întocmirea metodei de calcul, transmiterea ofertei către client și negocierea; încasarea primei, emiterea, completarea în conformitate cu datele negociate și semnarea poliței sau a contractului de asigurare de către cele două părți.

Contractul de asigurare prezintă anumite caractere juridice:

a. Caracterul consensual implică consimțământul părților și forma scrisă, dovada lui prin martori nefiind admisă. Lipsa formei scrise nu va atrage nulitatea contractului, ci va determina numai limitarea posibilității de a dovedi existența și conținutul acestuia. În practică, polița, certificatul de asigurare și decontul de primă transmis asiguratului fac dovada contractului de asigurare, ca acord de voință al părților.

b. Caracterul sinalagmatic, adică părțile se obligă reciproc una față de cealaltă, respectiv una să plătească prima de asigurare, iar cealaltă să acorde despăgubirea sau suma asigurată, la ivirea cazului asigurat. Având în vedere faptul că asigurarea se referă la un eveniment viitor și incert cu privire la producerea lui, obligațiile asigurătorului sunt supuse condiției ca asigurătorul să nu datoreze indemnizația la care s-a obligat decât la producerea evenimentului viitor.

c. Caracterul oneros constă în aceea că fiecare parte urmărește un anumit avantaj, o contraprestație, în schimbul aceleia pe care o face în favoarea celeilalte părți. Acest caracter nu exclude posibilitatea ca asiguratul să încheie asigurarea în favoarea unui terț, care devine beneficiarul asigurării.

d. Caracterul unic, pentru întreaga sa durată, există chiar dacă plata primei de asigurare are loc prin divizare. Unicitatea contractului generează consecințe juridice, cum ar fi aceea că, contractul de asigurare este guvernat de condițiile inițiale, stabilite pe parcursul întregii durate de realizare. O altă consecință este aceea că stabilirea primei anuale are în vedere întreaga durată a contractului de asigurare.

În cadrul unei perioade de asigurare determinată, contractul de asigurare poate fi modificat la cererea asiguratului, prin excluderea unui risc suplimentar, cum este, spre exemplu, riscul de război pentru navele care navighează în zone unde se desfășoară ostilități militare. În acest caz se calculează și se achită o primă suplimentară față de prima de bază.

Executarea succesivă și printr-o singură prestație nu are loc dintr-o dată. Asiguratul este obligat să plătească primele la termenele stabilite, iar asigurătorul să acorde continuu protecția asiguratului, prin acoperirea riscului.

Executarea succesivă a contractului determină mai multe consecințe precum: regulile stabilite nu sunt aplicabile contractului de asigurare; partea care și-a îndeplinit obligația are dreptul la o contraprestație din partea cocontractantului până la desființarea contractului; neîndeplinirea de către asigurat a obligațiilor sale nu produce efecte decât pentru viitor și, ca urmare, primele plătite pe perioada anterioară rezilierii contractului nu se restituie asiguratului; dispariția obiectului asigurat ca urmare a producerii unui eveniment, altul decât cel pentru care s-a încheiat asigurarea, implică rezilierea de drept a contractului.

e. Caracterul aleatoriu, întrucât efectele acestui contract pentru părți depind de un viitor nesigur, incert. La încheierea contractului nu se poate ști măsura în care fiecare dintre părți va avea un avantaj sau o pierdere ca rezultat al contractului. Astfel, plata despăgubirii are loc numai dacă evenimentul asigurat s-a produs, în caz contrar asigurătorul este avantajat. Dacă despăgubirea este mai mare decât sumele încasate în contul primelor de asigurare, avantajul este de partea asiguratului.

Contractul de asigurare este un contract de adeziune și ca urmare formalizarea clauzelor din contract aparține societății de asigurare, asigurații având latitudinea de a le accepta sau nu în totalitate.

f. Contractul de asigurare implică buna credință. Pe de o parte, din partea asiguratului cu ocazia perfectării asigurării, apoi în legătură cu realitatea pagubelor reclamate, pentru stabilirea despăgubirii. Pe de altă parte, din partea societății de asigurare, în legătură cu clauzele impuse, răspunderea asumată, modul de evaluare a pagubelor și stabilirea despăgubirii. Doctrina bunei credințe înseamnă că toate părțile dintr-un contract sunt obligate prin lege să dezvăluie toate informațiile necesare, toate faptele și circumstanțele care ar interesa cealaltă parte de a intra în relații contractuale. În cazul contractelor de asigurare, viitorii asigurați trebuie să dezvăluie asigurătorilor toate informațiile care pot influența riscul asigurat. Si reciproc, asigurătorii au datoria de a nu ascunde informațiile care ar putea să-i determine pe asigurați să obțină contracte mai favorabile.

Reglementările în materie diferă de la o țară la alta, dar în cadrul național organele de supraveghere a activității de asigurare impun încadrarea contractelor de asigurare, prin conținut și structură, în anumite coordonate juridice, de fond și de formă. Contractul de asigurare își definește specificul în funcție de ramura de asigurare, de riscurile agreate și de caracterul asigurării.

În mod obișnuit, contractul de asigurare a devenit imposibilă și astfel asigurarea nu-și mai are rațiunea. In aceste cazuri, primele plătite pentru perioada ulterioară se restituie. De asemenea, rezilierea poate interveni și atunci când asiguratul nu-și respectă obligația de achitare, după trecerea termenului de păsuire acordat de asigurător. Rezilierea contractului de asigurare înseamnă, deci, desființarea pentru viitor a acestuia datorită neexecutării obligației uneia dintre părți din cauze care i se pot imputa.

Nulitatea contractului poate rezulta din declarațiile neexacte sau necomplete făcute de asigurat cu prilejul contractării asigurării, ca urmare a încetării prevederilor cuprinse în condițiile de asigurare sau de lipsa de interes privind bunurile asigurate în momentul contractării asigurării. Nulitatea îi readuce pe contractanți la situația juridică avută la restituirea reciprocă a prestațiilor efectuate. Asigurătorul va restitui primele de asigurare încasate, iar asiguratul, idemnizația, dacă a fost plătită.

3.3. Suma asigurată și prima de asigurare

Suma asigurată este partea din valoarea de asigurare pentru care asigurătorul își asumă răspunderea în cazul producerii evenimentului pentru care s-a încheiat asigurarea. Suma asigurată reprezintă limita maximă a răspunderii asigurătorului și constituie unul din elementele care stau la baza calculării primei de asigurare.

În cazul asigurărilor de bunuri suma asigurată nu poate să depășească valoarea reală a bunului la data asigurării (valoarea de asigurare). Supraasigurarea nu este admisă deoarece poate trezi interesul asiguratului la producerea cazului asigurat. În schimb, suma asigurată poate fi inferioară valorii reale a bunului (subasigurare). În aceste limite, suma asigurată se stabilește de către părți în contract.

În cazul asigurărilor de răspundere civilă, întrucât nu există o valoare de asigurare, suma asigurată se stabilește prin convenție, iar în cazul asigurării obligatorii prin hotărârea Guvernului.

În cazul asigurărilor de persoane, suma asigurată nu este limitată. Fiind vorba de viața și de sănătatea omului, nu se poate stabili o limită – fie minimă, fie maximă, de valoare. În aceste condiții, noțiunile de supraasigurare și subasigurare sunt aplicabile și suma asigurată se stabilește potrivit înțelegerii dintre cele două părți, în mod liber. În cazul asigurărilor de persoane, contractul de asigurare are un caracter indemnitar, adică, în schimbul primelor de asigurare, asigurătorul nu se obligă să plătească despăgubirea, să acopere un prejudiciu, ci să plătească, la realizarea riscului, suma asigurată, independent de orice idee de prejudiciu, dat fiind faptul că atât viața, cât și sănătatea omului nu sunt evaluabile în bani. În acest context, se exclude orice raport, legătură între suma asigurată și paguba suferită de asigurat.

Prima de asigurare este suma de bani pe care asiguratul este obligat, în baza contractului sau a legii, să o plătească asigurătorului, în schimbul garanției pe care acesta i-o acordă și se folosește pentru constituirea fondului de asigurare, a fondurilor de rezervă, pentru finanțarea acțiunilor de prevenire și combatere a unor evenimente provocatoare de pagube și pentru acoperirea cheltuielilor legate de administrarea asigurărilor. Prima de asigurare este, așadar, prețul stabilit de asigurat pentru ca asigurătorul să preia riscul asupra sa.

Cuantumul primei de asigurare depinde de cota de primă tarifară stabilită, precum și de mărimea sumei asigurate. Prin urmare, prima de asigurare se calculează prin înmulțirea cotației (exprimată în procente) ajustată, în urma inspecției de risc și a negocierii, cu suma asigurată.

Există mai multe categorii de prime de asigurare și anume:

Prima pură, denumită și primă de risc sau primă tehnică, este destinată constituirii fondului de asigurare din care se plătesc despăgubirile de asigurare și sumele asigurate. Ea se calculează înmulțind frecvența sinistrelor cu costul lor mediu.

Prima netă este egală cu prima pură la care se adaugă cheltuielile necesare pentru încheierea și gestionarea contractelor de asigurare plus profitul asigurătorului. Aceste cheltuieli variază în funcție de tipurile de produse de asigurare și în funcție de modurile de distribuție utilizate.

Prima totală este prima plătită de asigurat și rezultă din însumarea primei nete cu cheltuielile accesorii denumite suplimentul de cotizație sau “costul poliței”, reprezintă în majoritatea țărilor o sumă forfetară, mică, a cărei justificare era la început aceea că asiguratul trebuia să plătească costul material al încheierii contractului.

De-a lungul timpului, în cadrul asigurărilor, s-au folosit mai multe metode de stabilire a primei de asigurare, cum ar fi: acordarea garanției de asigurare fără stabilirea și plata anticipată a primei, acest lucru făcându-se la sfârșitul perioadei de asigurare, în funcție de despăgubirile și sumele plătite și de cheltuielile ocazionate de această activitate. Această metodă a fost utilizată la începutul asigurărilor, în prezent fiind abandonată, datorită faptului că nu permite asiguratului să cunoască anticipat costul asigurării și cere asigurătorului să dispună de fonduri importante pentru a face față obligațiilor asumate până la încasarea primelor de asigurare.

O altă metodă folosită în stabilirea primei de asigurare o reprezintă încasarea de la asigurați a unor avansuri asupra primelor, în baza unor calcule provizorii, urmând ca după expirarea perioadei de asigurare să se stabilească primele definitive. Deși elimină o parte din neajunsurile metodei anterioare, nu întrunește calitățile unei metode moderne de calcul, ceea ce face să fie folosită din ce în ce mai puțin la anumite categorii de asigurări.

Stabilirea și încasarea în prealabil a unor prime fixe constituie cea mai adecvată metodă, generalizată în prezent la toate categoriile de asigurări, ținând seama că asigurările acoperă pagube prealabile și nu certe. Folosirea acestui tip de metodă este posibilă ca urmare a perfecționării calculului probabilităților și a evidenței statistice, aplicate în domeniul asigurărilor sub forma calculului actuarial.

În ceea ce privește locul de plată al primei de asigurare, trebuie menționat că, dacă la început prima era cherabilă, adică se încasa prin grija asigurătorului, ulterior pe măsură dezvoltării asigurărilor , prima a devenit potabilă, adică asiguratul este obligat să plătească prima la scadența organelor de încasare la casierie sau să o vireze în contul asigurătorului, neputând ridica pretenții la despăgubire în cazul producerii evenimentelor asigurate dacă nu este la zi cu plata primelor.

Ținând seama că mărimea primelor de asigurare depinde și de perioada în care operează răspunderea asigurătorului, este necesar a se cunoaște un alt element al asigurării și anume durata asigurării. Aceasta reprezintă perioada în care sunt valabile raporturile de asigurare între asigurat și asigurător. Durata asigurării variază în funcție de tipul asigurării (de bunuri, asigurări de persoane, de răspundere civilă). În cazul asigurărilor de bunuri, durata asigurării este de un an, putând fi și mai scurtă (3 – 6 luni). La asigurările de persoane, durata asigurării este de obicei mai îndelungată, contractul de asigurare putându-se încheia pentru o perioada de 5 – 20 ani.

3.4. Paguba și despăgubirea de asigurare

Paguba sau dauna în asigurări reprezintă pierderea exprimată valoric, intervenită la bunul asigurat, ca urmare a producerii riscului asigurat. Dauna de asigurare se numește prejudiciul suferit de asigurat în urma realizării cazului asigurat. Se au în vedere numai prejudiciile efective suferite de asigurat, nu și beneficiul realizat. În cazul asigurării de răspundere civilă, beneficiul nerealizat de terța persoană păgubită reprezintă pentru asigurat o pagubă efectivă, deoarece se include în despăgubirile datorate.

Noțiunea de daună este aplicabilă numai la asigurările contra pagubelor (asigurări de daune). În materia asigurărilor de persoane, dauna nu interesează, deoarece indemnizația de asigurare se plătește indiferent de aceasta asiguratului sau beneficiarului asigurării din asigurările sociale independent de repararea pagubei de cei răspunzători de producerea ei sau de indemnizația primită de la asigurătorul de răspundere civilă a acestora.

Deoarece paguba poate fi egală sau mai mică decât valoarea bunului asigurat, se întâlnesc noțiunile de pagubă totală, apărută în cazul în care bunul a fost distrus n întregime și noțiunea de pagubă parțială, atunci când pierderea intervenită este mai mică decât valoarea bunului.

Despăgubirea de asigurare reprezintă suma de bani pe care asigurătorul o plătește asiguratului pentru refacerea bunului distrus de un risc asigurat sau pentru compensarea unui prejudiciu la asigurarea de răspundere civilă.

Cuantumul despăgubirii de asigurare depinde de mărimea pagubei și nu poate depăși suma asigurată. Despăgubirea de asigurare se stabilește în funcție de răspunderea pe care și-a asumat-o asigurătorul și care poate fi: răspundere proporțională, răspundere după primul risc și răspundere limitată.

Prin sistem de acoperire în asigurare se înțelege modul în care se stabilește nivelul despăgubirii și, deci, raportul dintre paguba de asigurare și despăgubirea de asigurare.

Problema sistemului de acoperire în asigurare se pune numai în cazul asigurării contra pagubelor de daune. În asigurările de persoane, această problemă nu se pune deoarece indemnizația se plătește independent de daună, în funcție de suma asigurată în raport de care s-a calculat și prima de asigurare.

Sistemul acoperirii proporționale constă în aceea că indemnizația de asigurare reprezintă aceeași parte din daună pe care o reprezintă suma asigurată față de valoarea de asigurare. În acest caz, despăgubirea de asigurare se calculează pe baza relației:

, de unde rezultă că:

în care:

D = despăgubirea de asigurare

P = cuantumul daunei

S = suma asigurată

V = valoarea reală a bunului asigurat.

De reținut este faptul că regula proporționalității, aplicabilă în principiu, în materia asigurării facultative de bunuri, prezintă importanță numai în caz de avariere parțială a bunului asigurat. Dacă bunul a suferit o pagubă totală, asigurătorul suportă integral paguba, în limita sumei asigurate.

În cazul asigurării de răspundere civilă, sistemul asigurării proporționale nu poate fi aplicat dacă obiectul asigurării este nedeterminat și nedeterminabil până în momentul realizării riscului. Astfel fiind, în asigurarea de răspundere civilă se aplică, de regulă, sistemul primului risc.

Sistemul primului risc presupune că asigurătorul să suporte dauna în întregime, în limitele sumei asigurate. În acest caz, raportul dintre suma asigurată și valoarea bunului nu are importanță. Dacă comparăm volumul despăgubirilor stabilite conform celor două principii de acoperire în asigurare, se observă că el diferă numai atunci când suma asigurată este mai mică decât valoarea bunului, iar paguba înregistrată a fost parțială.

De menționat că în cazul ambelor principii de acoperire, partea din pagubă care depășește suma asigurată este suportată în întregime de asigurat.

Analizând cele două sisteme de acoperire a pagubei, prin prisma avantajelor pe care le oferă asiguraților, rezultă că principiul primului risc este mai avantajos decât cel al răspunderii proporționale, deoarece pagubele sunt compensate într-o măsură mai mare. Această compensare însă presupune încasarea de la asigurați a unor prime de asigurare mai mari.

Sistemul acoperirii limitate are caracteristic faptul că despăgubirea se acordă numai dacă paguba produsă de riscul asigurat depășește o anumită limită, dinainte stabilită. Prin urmare, în acest caz o parte din pagubă cade în sarcina asiguratului, iar mărimea relativă a acesteia este stipulată în contractul de asigurare. Partea din valoarea pagubei care cade în sarcina asiguratului poartă denumirea de franșiză. Aceasta poate fi deductibilă sau absolută, care se deduce din orice pagubă, și nedeductibilă sau simplă când nu se deduce din pagubă dacă cuantumul pagubei depășește valoarea franșizei.

Sistemul franșizei nedeductibile contribuie la descongestionarea asigurătorului prin eliminarea pagubelor mărunte, iar sistemul franșizei deductibilă contribuie la cointeresarea asiguratului în prevenirea producerii cazului asigurat. În ambele cazuri, franșiza atrage și reducerea primelor de asigurare. Sistemul acoperirii limitate poate fi întâlnit, de exemplu, la asigurarea mărfurilor în transportul internațional.

3.5. Studiu de caz privind asigurarea bunurilor pe timpul transportului maritim la societatea ”ASTRA” S.A.

Conform poliței de asigurare 937-01/I emisă în București, România, la data de 04.06.2010 de către Societatea de asigurare – reasigurare ASTRA S.A., Compania Comercială ”Bartimex S.A.” a asigurat 30 tone piper negru boabe, importat din Brazilia, de la Societatea ”Yah Sheng Chong S.A.”

Marfa a fost ambalată în două containere (KNLU – 216777-0, sigiliul nr. 1289504 = 15 tone și KNLU – 312882-4, sigiliul nr. 1289581 = 15 tone) și transportată pe nava ”Ana Luisa” din portul Belem, cu transbordare la Rotterdam pe nava românească ”Baziaș 5” până la Constanța, condiția de livrare fiind C & F – Portul Constanța.

Suma asigurată este de 50.160 USD, fiind formată din două componente:

45.600 USD, reprezentând contravaloarea mărfii, potrivit facturii nr. E 92174;

(1520 USD / tonă • 30 tone = 45.600 USD)

4.560 USD, reprezentând o supraasigurare de 10% din valoarea mărfii, pentru acoperirea unor cheltuieli care nu pot fi prevăzute la încheierea asigurării

(10% • 45.600 USD = 4.500 USD).

Prima de asigurare

Condițiile de asigurare inițiale au fost: all risks, interior, scurgere – risipă, război + greve.

După cum se poate observa din tabelul de mai sus, prima de asigurare a fost inițial de 956,8 USD.

Ulterior, la solicitarea asigurătorului, respectiv a Companiei Comerciale ”Bartimex S.A.”, s-au suplimentat condițiile de asigurare (majorare risipire 50%, udare, mucegăire, transbordare), plătindu-se o primă suplimentară.

Această asigurare suplimentară s-a făcut deoarece s-a considerat că în condițiile de asigurare inițiale marfa transportată nu era în deplină siguranță, putând apare noi situații în care calitatea piperului ce constituie obiectul asigurării ar avea de suferit. De exemplu, în caz de udare și deci de distrugere integrală sau parțială a piperului, Compania Comercială ”Bartimex S.A.”, deși încheiase asigurare pentru marfa respectivă, nu putea fi despăgubită de societatea ASIBAN S.A., pe motiv că riscul de udare nu era acoperit.

După cum se observă din tabelul de mai sus, prima de asigurare suplimentară este de 975,61 USD.

Din cele două tabele, rezultă o primă de asigurare totală de 1.932,41 USD.

Durata asigurării

Asigurarea începe la data plecării navei ”Ana Luisa” din portul Belem și se termină la expirarea a 60 de zile de la terminarea descărcării piperului de pe nava ”Baziaș 5” în portul Constanța.

Documente necesare pentru încheierea asigurării:

Cererea de asigurare, făcută de ”Bartimex S.A. la data de 03.06.2010, ce cuprinde elementele în măsură să furnizeze informații necesare unei predimensionări a riscurilor și a primei de asigurare;

Polița de asigurare nr. 937-01/I, a fost emisă la data de 04.06.2010 și reprezintă dovada scrisă a încheierii controlului de asigurare între ”Bartimex S.A.” și ASTRA S.A.;

Certificatul fitosanitar, emis la 26.05.2010 de către Serviciul de Protecție a Plantelor din Brazilia, care certifică faptul că piperul ce face obiectul asigurării a fost examinat și nu este dăunător, corespunzând regulilor fitosanitare din țara importatoare.

S-au luat mostre din piperul aflat în depozitul exportatorului, respectiv al companiei ”Yah Sheng Chong S.A.” și s-au examinat în laboratoarele Serviciului de Protecție a Plantelor din Brazilia.

Certificatul de calitate și cantitate, emis de către Societatea Generală de Supraveghere din Brazilia, prin care se certifică faptul că piperul corespunde din punct de vedere cantitativ și calitativ contractului de vânzare-cumpărare încheiat între Societatea Comercială ”Bartimex S.A. ” din România și Societatea ”Yah Sheng Chong S.A.” din Brazilia.

Referitor la cantitate, se precizează:

600 saci, cântărind ……………………… 30.120 kg brut

greutatea ambalajului ………………….. 120 kg

600 saci, cântărind ……………………… 30.000 kg net,

adică cele 30 tone de piper negru boabe asigurate.

Confirmarea căpitanului navei ”Ana Luisa”, prin care se specifică preluarea în bune condiții a mărfii, care se află în două containere de aproximativ 7 metri fiecare.

Conosamentul, adică documentul care însoțește marfa în timpul transportului pe apă, a fost emis la 29.05.2010, data încărcării mărfii (piperului) pe nava ”Ana Luisa” în portul Belem.

Factura emisă de reprezentantul ”Yah Sheng Chong S.A.” la 20.05.2010, când a vândut cele 30 tone de piper negru boabe companiei ”Bartimex S.A.”.

Constatarea daunei

La descărcarea containerului KNLU – 216777-0, la 09.09.2010 s-a efectuat controlul de calitate în prezența reprezentantului Centrului Național pentru Încercarea și Expertizarea Produselor LAREX – București, precum și a reprezentantului Societății de asigurare – reasigurare ASTRA S.A..

La controlul efectuat, sac cu sac, asupra întregii cantități de 15 tone din acest container, respectiv 300 saci, s-a constatat că un număr de 170 saci, cântărind 8,5 tone (170 saci • 50 kg/sac), aveau ambalajul umed, iar piperul era mucegăit.

S-a încheiat un proces verbal (de prelevare mostre și expertizare a condițiilor de depozitare). Probele reprezentative luate din fiecare cei 170 saci au constituit mostre care au fost analizate de Centrul Național pentru Încercarea și Expertizarea Produselor – „LAREX”.

Din certificatul de expertiză LAREX nr. 4351/11.09.2010, rezultă că produsul nu este corespunzător prezentând boabe mucegăite și un conținut de umiditate depășit, neputând fi comercializat.

La acest certificat de expertiză se adaugă Buletinul de analiză nr. 4350/11.09.2010, care confirmă concluziile de mai sus.

La 10.11.2010 a fost încheiat un proces verbal privind distrugerea prin ardere a 8,5 tone metrice piper deteriorat de mucegai. În acest document se specifică faptul că, urmare a controlului efectuat de reprezentantul Centrului Național pentru Încercarea și Expertizarea Produselor „LAREX” (Procesul verbal din 09.09.2010) și a încercărilor de laborator pe baza mostrelor prelevate (Buletin de analiză nr. 4350/11.09.2010), s-a procedat la distrugerea unei cantități de 8,5 tone metrice piper negru boabe importat din Brazilia în containerul KNLU – 216777-0 și deteriorat de mucegai pe perioada transportului.

Solicitarea și plata despăgubirii

La 18.09.2010, Societatea Comercială ”Bartimex S.A.” a solicitat Societății de asigurare și reasigurare ASIBAN S.A. efectuarea plății valorii de despăgubire pentru cele 8,5 tone piper deteriorat.

Calcul daună 170 saci • 50 kg/sac = 8.500 kg

8,5 tone • 1.520USD/tonă = 12.920 USD +

10% beneficiu = 1.292 USD

14.212 USD

Considerându-se că asiguratul a respectat toate obligațiile ce-i revin conform contractului de asigurare, după cum rezultă din Referatul privind dauna transport 3141 (81c) SB/2010, se propune de către inspectorul de daune al societății ASTRA S.A. aprobarea lichidării acestei daune cu suma de 14.212 USD (echivalent LEI).

Prin dispoziția de plată nr. 1278/16.11.2010, Societatea de asigurare – reasigurare ASTRA S.A. plătește Companiei comerciale ”Bartimex S.A.”, prin intermediul Băncii Române de Comerț Exterior, suma de 14.212 USD, lichidându-se astfel dosarul de daună, îndeplinindu-și astfel obligația de asigurător.

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Prin tema abordată am intenționat să prezentăm principii și trăsături de bază din domeniul asigurărilor precum și categoria de riscuri care fac obiectul asigurărilor, în contextul cadrului legal care segmentează activitatea societăților de asigurare în general și a asigurărilor de viață și profesionale în particular.

Pentru atingerea obiectivelor propuse am abordat aspectele de principiu privind condițiile de validitate, trăsăturile juridice și conținutul contractelor de asigurare privite prin raportul juridic cert pe care îl statuează între asigurat și asigurător. În derularea sa, contractul de asigurare necesită stabilirea, cunoașterea și respectarea din partea asiguratului și asigurătorului a elementelor tehnice de bază și anume: suma asigurată reprezentând partea din valoarea de asigurare pe care asigurătorul o preia în răspunderea sa, în cazul producerii evenimentului asigurat, precum și prima de asigurare pe care asiguratul are obligația să o plătească asigurătorului în schimbul garanției pe care acesta i-o acordă.

În condițiile producerii riscului asigurat, asigurătorul are obligația de a achita asiguratului său despăgubirea de asigurare cu scopul reparării pagubelor suportate sau a compensării prejudiciilor.

Realizarea unei eficiențe sporite în domeniul asigurărilor reprezintă scopul final a societății ASTRA S.A.. Aceasta nu înseamnă că ea poate fi realizată în detrimentul activității asigurărilor, care constituie de altfel suportul tuturor operațiunilor de asigurare. Îmbinarea celor două elemente, ofertă și consum, cu cerințele și interesele asigurătorului și ale asiguraților potențiali, reprezintă punctul de pornire în lărgirea activității de asigurare, reprezintă interesul general al managementului asigurărilor.

Promovarea unor oferte declanșează în rândul societăților de asigurare o activitate cu o complexitate ridicată, care de altfel reprezintă strategia produsului (ramura de asigurare). Lansarea unor noi produse de asigurare se face în funcție de cerințele pieței utilizând în acest sens studii, informații cu privire la condițiile pieței, prognoze privind evoluția acesteia, resursele interne ale asigurătorului, planul de implementare a produsului, determinarea și măsurarea performanțelor, reacția concurenților. Noile produse pot fi urmate în scurt timp de o cerere maximă dacă produsul este necesar, dacă el reprezintă o nevoie socială aparte. Pot fi introduse noi forme ale asigurărilor existente pe termene mai lungi sau mai scurte, cu bonificații la prime și recompense acordate de societatea asiguraților care nu au fost indemnizați ca urmare a neproducerii pagubelor. Acestea ar favoriza creșterea interesului asiguraților de a lua măsuri preventive deosebite sau de lichidare a unor pagube.

Abordarea eficienței economice a activității de asigurare pentru produsele implementate sau noi poate fi realizată numai prin prisma creării unui echilibru optim în cadrul relațiilor existente pe piața asigurărilor. Când echilibrul este instabil, datorat unor informații incomplete, spunem că o decizie poate fi optimă dacă informația este maximă, comparativ cu informația totală posibilă. Dacă echilibrul este stabil, rezultă că toate informațiile sunt corecte.

Creșterea eficienței activității de asigurare indiferent de forma juridică, ramura de activitate, obiectul de activitate, riscul asigurat, sfera de cuprindere sau raporturile ce se stabilesc între asigurător și asigurat, este dependentă de mărimea veniturilor și nivelul cheltuielilor aferente.

Există o multitudine de acțiuni prin aplicarea cărora ASTRA S.A. poate obține o limitare a pagubelor:

efectuarea la timp și în bune condiții a inspecțiilor de risc din care să rezulte modul în care s-a derulat activitatea tehnică și financiară a asiguratului. Aceasta presupune ca organele asigurătorului care au dreptul să efectueze această inspecție să cunoască în permanență situația concretă pe teren în ceea ce privește modul de întreținere, îngrijire și păstrare a bunurilor asigurate pentru a putea interveni la momentul oportun, evitând astfel înregistrarea unor pagube sau refuzând plata despăgubirilor atunci când asiguratul se face vinovat de neluarea la timp a măsurilor de prevenire a pagubelor;

utilizarea sistemelor moderne de stocare și prelucrare a informațiilor în vederea stabilirii corecte a primelor de asigurare și a despăgubirilor aferente riscurilor asigurate;

analiza pierderilor de producție multianuale și compararea acestora cu situațiile din analiza activității altor asigurați care au condiții tehnice, economice, naturale asemănătoare.

De asemenea, societatea va avea în vedere ca pentru cazurile de risc de importanță deosebită, să încheie o reasigurare. În această situație, eficiența economică privită sub aspectul reasigurării poate fi analizată din punct de vedere al activității de primire în reasigurare și al activității de cedare în reasigurare. În cazul primirii unor oferte în reasigurare, acceptarea de către reasigurător este determinată de informațiile pe care le are privind volumul primelor de reasigurare pe care le va încasa, totalul despăgubirilor, eventual al comisioanelor pe care le va achita și rezultatele finale ce vor fi obținute. Reasigurarea poate avea și dezavantaje. În general, reasigurătorii obligă (având în vedere gradul ridicat de risc și valoarea foarte mare a unei pagube probabile și posibile) acceptarea condițiilor impuse chiar dacă reasigurații se obligă să obțină cele mai bune rezultate de pe urma cedărilor în reasigurare. Dacă nu ar fi acceptate condițiile impuse de reasigurători, reasigurarea nu ar putea acoperi eventualele riscuri produse prin acțiunea fenomenelor asigurate.

Eficiența activității de asigurare și reasigurare poate crește și prin preocuparea permanentă pentru găsirea unor soluții menite a conduce la reducerea cheltuielilor privind administrarea asigurărilor. Aici se va acționa deoportivă asupra celor două componente, respectiv cheltuielile de personal și cheltuielile materiale. De asemenea, eficiența poate spori și prin exploatarea într-o măsură tot mai mare a condițiilor pe care le oferă economia de piață în ceea ce privește obținerea de venituri suplimentare prin efectuarea de plasamente în diferite investiții, a rezervelor tehnice.

Un alt element de influență asupra creșterii eficienței îl reprezintă cadrul juridic corespunzător desfășurării activității de asigurare. Aceasta deoarece în absența unui spațiu solid și corect de desfășurare a activității și a unor reglementări legate de înființarea, funcționarea societăților de asigurări nu se poate avea o activitate eficientă.

BIBLIOGRAFIE

Ana Butnaru, Transporturi și asigurări internaționale de mărfuri, Editura Fundației Romania de Maine, București, 2002;

Aurelia Cotutiu, Georgeta Valeria Sabău – Dreptul Transporturilor, Editura All Beck, București, 2005;

C. Bennett, Dicționar de Asigurări, Editura Trei, 2002;

Ciurel, Violeta – Asigurări și reasigurări. Abordări teoretice și practici internaționale, Editura ALL, București, 2000;

Constantin Dan Anghel, Tratat de asigurări, vol.I, II, București, 2004;

Constantinescu, Dan Anghel – Asigurări și reasigurări, Editura Tehnică, București, 1998;

Cristina Ciumaș, Asigurările internaționale, Editura Intelcredo, Deva, 2001;

Cristina Stanciu, Dreptul transporturilor, Editura CH Beck, București, 2008

D.A. Constantinescu, Managementul societății de asigurări, Colectia Națională, București, 2001;

D.A. Constantinescu, Tradiție în Asigurări, Colecția Națională, București, 2002

Dan Anghel Constantinescu, Cadrul juridic și Asigurările, Colecția Națională, București, 2002

Dan Anghel Constantinescu, Naționala – Asigurări și Reasigurări, Colecția Națională, București, 2000;

Dragoș Alexandru Sitaru – Contractul de transporturi internațional de mărfuri, editura Lumina Lex, București, 2007

Enache Sorin, Ștefan Camelia, Morozan Cristian ș.a., Transporturi și asigurări, Pitești, 2003;

G. Caraiani, Tratat de Transporturi, editura Lumina Lex, București, 2001;

Galiniceanu, Ion; Galiniceanu, Mihaela – Asigurări interne și internaționale, Editura Spirit Românesc, Craiova, 1999;

Gheorghe Caraiani, Cornel Cazacu, Transporturi și expediții internaționale, Editura Economică, București, 1995;

Gheorghe Stancu – Dreptul transporturilor. Curs universitar, Editura Lumina Lex, București, 2005

Marinica Dobrin, Asigurări și Reasigurări, Editura Fundației Romania de Maine, București, 2000;

Popovici, Dumitru – Teoria și tehnica asigurării – reasigurării de persoane, Editura Orizonturi Universitare, Timișoara, 1999;

Șeulean, Victoria și colaboratorii – Asigurări comerciale. Teorie și practică, Editura Mirton, Timișoara, 1999;

Violeta Ciurel, Asigurări și Reasigurări. Abordări teroretice și practice internaționale, Editura All Beck, București, 2000.