Componentele Potentialului Turistuc Rural

Din punct de vedere urbanistic, stațiunea Călimănești – Căciulata, așa cum se păstrează astăzi, privită din perspectiva arhitecturii se împarte în două părți distincte. Zona hotelurilor și a vilelor, care se extinde spre nord, începând cu cele două hoteluri Jantea și Pavilonul Central și zona caselor particulare ale localnicilor (strada principală), amenajate conform standardelor din a doua jumătate a secolului al XX-lea.

Cea de-a doua categorie de construcții arhitecturii vernaculare și se compune din construcții relativ simple și uniforme ca structură și funcționalitate (axate doar pe cazare),parter și etaj, cu accesul asigurat în fiecare încăpere dintr-o sală (galerie), de regulă egală cu lungimea construcției (cea mai cunoscută fiind vila Șorlei, datorită unei cărți poștale în circulație la 1928) , în prima categorie întâlnim, destul de frecvent, construcții create de arhitecți, precum și modele importate din stațiuni celebre (ex: vila Florilor denumită după vechiul proprietar vila dr. Nicolescu, construită în 1942).

Stilistic, eclectismul, specific după câte se pare arhitecturii de vilegiatură, este prezent. Sunt mai puțin întâlnite decorațiunile traforate ale foișoarelor, atât de frecvente la Govora, iar opțiunile au înclinat uneori către construirea unor palate miniaturale (vila Cantacuzino, cca. 1850, vila Maior Mihailidi, ante 1912, vila Ștepleanu, devenită vila scriitorilor). Aceste vile, construite de famili înstărite, erau destinate exclusiv membrilor familiilor respective.

Arhitectura locuinței țărănești din zonă se încadrează în ansamblul peisajului vălcean ca o manifestare plenară a arhitecturii lemnului. Zonele de sub munte au dezvoltat o arhitectură a lemnului, după cele mai sărace în acest material au desăvârșit una a paiantei sau a cărămidei. Conform unei statistici realizată în anul 1912 , în V lcea, la acea vreme, 87% dintre case aveau pereții din lemn.

Lemnul de construcție trebuia să aibă o umiditate optimă de 15% din greutatea lui. Dacă umiditatea depășea 20%, se puteau produce uscări ulterioare care duceau la deformări ale construcției . Locuitorii din depresiunea Jiblea cunoșteau nu numai vârsta, ci și timpul când trebuiau tăiați copacii. Astfel, lunile de toamnă târzie și de iarnă erau preferate, deoarece copacii conțin atunci mai puțină sevă. Lemnul cel mai bun și mai rezistent era cel de pe v rful dealurilor, deoarece copacul crescut în pământ bun, gras, are lemnul mai moale.

Construcția casei de lemn parcurge trei momente principale legate de cele trei elemente constructive distincte: temelia, corpul casei, acoperișul. Piatra era folosită pe scară foarte largă la construirea temeliilor și a soclurilor. Rostul lor era de a înălța talpa casei de la sol și de a feri construcția de umezeala pământului. Peretele interior al casei, de care se alipește vatra, era tot din piatră, cu scopul de a feri casa de incendiu.

O caracteristică a caselor din Vâlcea și, implicit, a celor din depresiunea Jiblea, este aceea că, în marea lor majoritate, erau tencuite și văruite. Tencuirea caselor se făcea prin baterea în prealabil a unor nuiele de alun, de salcie sau șipci de brad. Pentru ca să prindă, „se mușca" bârna sau se băteau niște pene de lemn. În interior se grătăreau cu nuiele de salcie sau de alun, se lipea cu pământ, iar apoi se văruia.

Evolutiv, tipologia casei din depresiunea Jiblea cunoaște trecerea de la casa cu o singură încăpere la cea cu două încăperi, tinda și camera de locuit, cu o intrare sau două. Acest tip de casă este cel mai răspândit. La sfârșitul secolului al XlX-lea apare casa cu două camere de locuit (hodaia mare și hodaia mică) cu tindă la mijloc. La toate aceste tipuri de case exista o prispă mărginită cu stâlpi și parmalâc, numită sală de către localnici.

După primul război mondial s-a răspândit, ca material de construcție, cărămida. Trecerea de la casele de lemn la cele de cărămidă s-a făcut prin forme intermediare, cum este așa numita tehnică a „paiantei". Se construiește întâi un schelet de lemn, din grinzi cioplite, având secțiunea pătrată de 10-20 cm. Grinzile se fixează în talpa casei și, între ele, prin scobituri. În ramele mari ale celor patru pereți se fixează grinzi de întărire dispuse în X-uri. După ce scheletul de lemn este terminat se începe zidirea spațiilor libere cu cărămidă.

Mergând pe linia evoluției prin înălțarea soclului până la doi metri, apare casa înaltă. La asemenea case pivnițele sunt boltite, construite din cărămidă, cu mai multe încăperi, de dimensiuni mari. În Jiblea Veche există varianta în care la nivelul inferior se găsesc camere de locuit și pivnițe în fața cărora se află o prispă deschisă. Sala de sus este sprijinită pe stâlpi de lemn sau zidărie. Atât sala de jos, cât și cea de sus sunt închise cu balustrade de sc nduri traforate.

Arhitectura nouă din depresiunea Jiblea-Călimănești se distinge prin dimensiuni mult mai mari, casele sunt mai spațioase și mai înalte. Interesant este faptul că multe din construcțiile noi mai păstrează, încă, spiritul tradițional. Planul locuinței reprezintă expresia nevoilor de viață ale oamenilor având un caracter funcțional. Tipul de locuință caracteristic depresiunii Jiblea-Călimănești până la sfârșitul secolului al XIX-lea a fost acela cu două încăperi, ce avea o singură intrare, prin tindă, sau două intrări separate, dinspre prispă. (Paul H. Stahl, Planurile caselor românești țărănești, Sibiu, 1958, p. 4)

2.2. Peisajul rural

Termenul așezare reprezintă o formațiune și o categorie teritorial tradițională complexă, determinată de coordonate geografice istorice, social-economice, etnice, administrative, religioase. Componentele așezării sunt vatra și moșia, cu alte cuvinte intră și extravilanul, la care se adaugă populația, elementul datorită căruia vatra și moșia sunt într-o permanentă și dinamică relație. În cadrul celor trei unități inseparabile (locuință, gospodărie, așezare reductibile la rândul lor la celule indivizibile) s-a creat întreaga civilizație și cultură a unui popor. Fără ele nu poate fi conceput modul de viață al unei comunități. (Monica Budiș, Gospodăria rurală din România, Editura Etnologică, București, 2004, p. 22)

Una din trăsăturile caracteristice ale județului Vâlcea constă în faptul că așezările omenești s-au dezvoltat extrem de bine în condițiile de relief. In zona de contact cu muntele, așezările s-au dezvoltat îndeosebi în depresiunile ce se înșiră de la est la vest, în partea de miazănoapte a județului (Loviștea, Jiblea, Berislăvești, Muereasca, Dobriceni, Zmeurăt, Horezu), iar spre sud cu precădere pe cursul văilor ce au direcția nord-sud (Govora, Otăsău, Bistrița, Luncavățul, Cerna, Tărâia, Oltețu). Această concentrare a populației în depresiunile subcarpatice și pe cursul râurilor este specifică pentru configurația etnografică a zonei. (Ion Vlăduțiu, Cadrul etnografic al zonei Vâlcea, în Arta populară din Vâlcea, R mnicu V lcea, 1972, p. 7.)

Toponimul Cozia este de origine botanică și se datorează faptului că, în zona în care a fost construită mănăstirea, erau pe vremuri o mulțime de nuci. În primul hrisov de danie al lui Mircea cel Bătrân, din 20 mai 1388, avem sintagma „la locul numit Călimănești, pe Olt", iar într-un alt act „la locul numit Nucet, pe Olt, adică Cozia". Termenul „coz" este de origine pecenego-cumană și înseamnă nucă. Schimbarea numelui de Nucet în Cozia se datorează faptului că mai exista, în aceeași vreme, încă un locaș cu numele Nucet în Dâmbovița. (C.C. Giurescu, Istoria pădurii românești din cele mai vechi timpuri până astăzi, Editura Ceres, București, 1976, p. 27.)

Cele mai multe sate din Vâlcea se găsesc pe văile râurilor, unde trecerea dintr-un sat în altul se face aproape pe nesimțite. În acest sens, Oltul, și toți afluenții lui constituie cel mai clar exemplu. La fel și la contactul dintre Subcarpați și rama muntoasă, cum este și cazul Călimăneștiului, satele formează un lanț aproape neîntrerupt, accentuând parcă și mai mult linia dintre cele două unități geografice. Relieful accidentat al Vâlcii a făcut ca așezarea satelor să fie variată. Din acest punct de vedere satele vâlcene sunt de trei feluri: sate de vale, sate de coastă și sate de creastă. În zona Călimănești întâlnim sate de vale, cu case înșirate pe malul apei sau pe prima terasă foarte joasă și sate de creastă, cu case înșirate de-a lungul drumului ce merge pe creasta dealului.

Considerând structura și planul satului drept criterii fundamentale în stabilirea tipurilor morfo-structurale, observăm că așezările din zona Călimănești sunt de tip răsfirat. Satul răsfirat este tipul de sat cel mai răspândit în Vâlcea, caracteristic zonei colinare, în care păduri de fag și de stejar alternează cu livezi de pomi și viță de vie, în proporții ce definesc o economie pomi-viticolă cu teren arabil pe suprafețe reduse. Este tipul de sat caracteristic ocupațiilor mixte. Satele răsfirate au o rețea întinsă de ulițe în lungul cărora sunt dispuse gospodăriile, între care se găsesc grădini cu pomi sau terenuri arabile cultivate cu porumb, legume etc. Densitatea gospodăriilor este mai mare, în vetrele inițiale ale satelor, devenite centrul lor, și scade spre margini. Structura satului în forma cea mai tipică se prezintă cu gospodării în majoritate aliniate la ulițe. Proprietatea este divizată între hotar și vatra satului.

Gospodăria este definită ca o unitate social-teritorială formată dintr-un complex de construcții (case și construcțiile anexe) ridicate în cadrul unui spațiu delimitat – curtea și grădina ce aparțin unei familii care locuiește și folosește în comun bunurile agonisite, sau ca ansamblul arhitectural compus din casă și toate clădirile anexe grupate la un loc în cadrul unei curți .

Gospodăria tradițională din zona Călimănești cuprinde, pe lângă locuințe, o serie de anexe necesare pentru adăpostirea animalelor, a uneltelor, a atelajelor și a lemnelor, pentru păstrarea alimentelor și pentru pregătirea hranei; în plus, gospodăria cuprinde sistemul de împrejmuire și sursele de apă. Orientarea casei este determinată, în primul r nd, de soare, fațada fiind orientată, în general, spre sud și, uneori, spre răsărit, în acest din urmă caz șoseaua fiind elementul principal de determinare a orientării casei.

2.3. Meșteșugurile tradiționale.

Meșteșugurile sunt ocupații specializate care s-au practicat alături de agricultură. În cadrul colectivităților sătești s-au impus de timpuriu membrii mai iscusiți în ridicarea construcțiilor, confecționarea uneltelor și mijloacelor de transport, a vaselor de lemn și de lut. Examinând repartizarea centrelor de meșteșugari pe teritoriul județului Vâlcea, desprindem ca o caracteristică faptul că ele se concentrează, cu precădere, în zona nordică a județului. Cele mai multe centre meșteșugărești s-au aflat în perimetrul cuprins între Vaideeni-Alunu, la vest, și Călimănești-Băbeni, la est. Această stare de lucruri se explică prin condițiile economice ale zonei, precum și prin resursele materiale de materie primă bogate în partea nordică a Vâlcii și printr-o străveche tradiție a acestor îndeletniciri.

În Călimănești, principala materie primă a fost lemnul, urmând apoi produsele obținute din creșterea animalelor, ceea ce face ca meșteșugurile țărănești să fie reprezentate de prelucrarea lemnului – dulgherie, tâmplărie, rotărie, dogărie, de olărit, de tors și țesut. La sfârșitul secolului al XIX-lea, pe lângă agricultură, 69 de locuitori se ocupau cu dulgheria, rotăria și dogăria, iar produsul muncii lor îl desfăceau la ceilalți săteni sau la comercianții din Călimănești.( Ion Vlăduțiu, Cadrul etnografic al zonei Vâlcea, în Arta populară din Vâlcea, R mnicu V lcea, 1972)

Cultivarea pământului și creșterea animalelor au fost, în Călimănești, ramurile de bază ale agriculturii practicate într-o strânsă interdependență. Lucrările agricole erau efectuate de fiecare proprietar după bunul plac, pe terenul lui nefiind constr ns, de nici un fel de obligație comunitară, să cultive un anumit fel de cereale într-o anumită parte a hotarului și nici să exploateze un teren un număr de ani stabilit de comunitate. Terenurile erau cultivate un număr de ani, în funcție de fertilitatea lor naturală.

2.4. Manifestări etno-folclorice – tradiții și obiceiuri, Festivaluri și târguri anuale

Ca rezultantă directă a vieții sociale din cadrul comunității umane, obiceiurile încifrează sisteme perfect închegate prin care aparentul spectacol folcloric evidențiază în timp un sistem corelat cu viața omului, cu viața neamului ca celulă fundamentală a societății tradiționale, cu viața comunităților mai mari, locale sau regionale. Privite ca acte de comunicare, aceste manifestări culturale includ și valori de inițiere prin care se perpetuează , în primul rând, valorile morale. Obiceiurile din ciclul vieții (naștere, nuntă, înmormântare), cele calendaristice, la care asociem hora statului, clăcile, demonstrează atât bogăția, cât și diversitatea acestor manifestări.( Mihai Pop, Obiceiuri tradiționale românești, București)

Obiceiurile din ciclul vieții sau riturile de trecere marchează cele mai importante momente din existența omului. Vechimea acestor tradiții și obiceiuri este diferită și cu aspecte concrete pentru fiecare ritual. Mihai Pop a emis teoria că cele mai vechi sunt manifestările legate de înmormântare. Obiceiurile de la naștere ocupă o poziție de mijloc, c nd s-a trecut de la instinctul biologic de perpetuare a speciei la apariția conștiinței sociale și, implicit, a unor practici rituale . Obiceiurile de nuntă par să fie cele mai noi, originea lor fiind legată de apariția familiei ca instituție socială autonomă. Obiceiurile legate de nuntă, botez și înmormântare sunt de natură să explice acel sentiment al comunității, a cărei memorie se dovedește vie prin originea sa, într-o tradiție consemnată oral. „Comunitățile de tip tradițional caracterizate prin participarea fizică și afectivă a grupului la evenimentele faste sau nefaste din existența fiecărui individ și a fiecărei familii, casa se impune în mentalitatea rurală ca un spațiu deschis, de întreținere și stimulare a sociabilității". Aceste obiceiuri privesc viața individului și ele au mai fost numite obiceiuri de trecere pentru că fiecare în parte aduce o schimbare în viața și condiția individului. S-a apreciat existența a trei stadii în împlinirea obiceiurilor respective: despărțirea, așteptarea și integrarea individului în noua sa condiție. Tradițiile au dovedit o solidă durabilitate, dar s-a observat și o evoluție de la ceremonial la spectacol. În desfășurarea acestor obiceiuri se impun acte de natură diferită: de la implicarea unor credințe străvechi până la elemente de ordin social.

Botezul

Sfantul Botez este taina prin care omul dobandeste iertare de pacatul stramosesc, se naste din nou duhovniceste si se face membru al Bisericii lui Hristos. Botezul se savarseste numai de preot sau episcop, la cel putin 8 zile dupa nastere si pana la 40 de zile. Pentru a primi taina Botezului copilul trebuie sa aiba un nas ales de parintii acestuia. In Oltenia traditia moasei, legata de botezul copilului, este foarte puternica. Ea duce copilul la biserica si spune “duc un pagan si voi aduce un crestin” iar la intoarcere spune “am dus un pagan si am adus un crestin”. Nasii cand iau copilul de la moasa pun un ban jos pentru a o rasplati. Tot moasa este cea care ia apa in care a fost scaldat copilul si o pune la radacina unui mar sau par pentru a creste copilul frumos si sanatos ca pomul respectiv. 
Tot in Oltenia se mai practica si obiceiul numit “datul de grinda”. Dupa ce copilul a fost botezat trei ani la rand in dimineata Anului Nou mama merge cu plocon si cu copilul la moasa pentru a fi dat de grinda. Moasa pune bani intr-un colac sau covrig impletit, apoi prinde copilul de subsuori si cu covrigul pe cap, pe care este pus si un pahar de vin de care tine mama, il ridica in sus de trei ori zicand de fiecare data “sa-mi traiasca nepotul, sa aiba parte de aur si argint, de tot rodul pamantului, de minte si de noroc”. Tot acest ritual se petrece in vreme ce moasa si copilul sunt cu fata la rasarit. Mai apoi moasa este pusa la masa si ospatata cu toata cinstea. (Ion Ghinoiu, Obiceiuri populare de peste an, 1997)

Nunta

Este unul din cele mai importante momente din viata omului, casatoria fiind alcatuita dintr-un complex ritual, ceremonial si unul festiv al bucuriei sarbatorii. Pentru ca doi tineri sa se poata casatori au nevoie de nasi sau parinti spirituali cum li se mai spune. In Oltenia, in mod obligatoriu, acestia sunt din randul nasilor de botez ai mirelui, zicandu-se ca altfel mirele putea fi blestemat de catre acestia. Nasul impreuna cu nasa trebuie sa cumpere daruri pentru mire si mireasa printre care se adauga floarea de mire, voalul miresei si lumanarile. Pentru ca o fata sa se poata marita mai era necesar ca aceasta sa aiba lada cu zestre numita “lada de Brasov”. In interiorul lazii sunt puse lucruri de-ale miresii cat si o sticla cu vin, doua pahare si doua farfurii din lut pentru mire. Transportul lazii la casa ginerelui se face de catre flacaii din sat. 
Chemarea la nunta se face in saptamana nuntii, indeosebi joia si sambata cu plosca de tuica sau vin iar cine beia insemna ca vine la nunta. 
Nunta este dirijata de catre un vornic sau “cumnatul de mana”. Acesta se ocupa de chemarea invitatilor, de aranjatul meselor, planificarea horelor cat si de plecarea la cununie.Tot el este cel care rosteste oratiile si-i cheama pe tineri la iertaciune in fata parintilor. De cheltuiala nuntii trebuia sa se ocupe socrul mare. Bradul de nunta – simbol al demnitatii si tineretii – se facea sambata seara inainte de nunta. Acesta este facut de tinerii din partea mirelui si a miresii. Se pun cate doi brazi la mireasa, doi la mire si doi la nasi. Bradul trebuie sa fie impodobit cu ghirlande de hartie, zurgalai, naframe, panglici rosii si tricolore iar in varf se punea o sticla de tuica sau un cozonac. In timpul nuntii este asezat la poarta si pe drum este jucat. Langa brad trebuie sa stea o fata si un baiat care ii stropesc pe nuntasi cu apa si grau sa fie manosi. Bradul ramane la stalpii portii unde are loc nunta pana se usuca. 
Mireasa este gatita de nasa si de prietenele ei. Mirele cand vine sa ia mireasa de acasa, inainte de a merge la biserica, trebuie sa plateasca la intrarea in casa si sa caute mireasa care sta ascunsa undeva in casa. Mai apoi mireasa si cu socrul se tin de mana si fac inconjurul unei mese care contine un servet cu un pahar de vin pe el si sub servet bani. In timpul inconjurului mesei ei trebuie sa loveasca toate picioarele mesei iar la sfarsit trebuie sa rastoarne paharul cu vin si sa ia banii. Mireasa ajutata de cumnatul de mana merg la trei fantani iar la cea de-a treia scot de trei ori apa pe care o varsa dupa care se joaca o hora. Tot inainte de a pleca la biserica miresei i se rupe un colac deasupra capului de catre nasa iar dupa nunta mirii mananca din acelasi colac. Masa mare de nunta poate sa aiba loc atat la casa miresei cat si la casa mirelui. Obiceiul era ca mirii sa nu manance la masa cu nuntasii, ei mancau dintr-un blid cu o singura lingura din lemn si beau vin din aceeasi sticla, ca sa invete sa imparta totul. Ei erau asezati pe desagi ca sa fie legati ca acestia. Mancau fie ce se servea la masa fie vin cu paine sau imparteau un ou. 
Meniul nu era variat, se serveau ciorba de carne, varza cu sau fara carne, piftie, muraturi, friptura, gogosi, tuica. (Ion Ghinoiu, Obiceiuri populare de peste an, 1997)

Inmormantarea

Traditiile cu privire la moartea unui om spune ca atunci cand sufletul mortului s-a desprins de trup oglinzile din casa celui decedat trebuie sa fie acoperite cu prosoape intrucat exista credinta ca sufletul sau s-ar privi in ele, lucru care ar aduce mult rau celor din casa. In cosciug sub capul mortului se pun o serie de obiecte care sunt de mare folos celui decedat in marea lui calatorie si anume: noua pietricele, noua cioburi de portelan, noua seminte de tat (ciulin), noua boabe de tamaie, sapunul cu care a fost spalat, pieptenul cu care a fost pieptanat rupt in trei bucati si o sfoara rosie cu care s-a masurat lungimea mortului cat si o turtita de paine. 

O practica accentuat mitica este datul sarii prin mana mortului. Sarea reprezentand sporul casei. Ea este ascunsa sub prag pentru a nu fi furat iar dupa ce mortul este dus la cimitir se arunca prin curte la pasari.

Pentru a nu se face strigoi este intepat in inima cu un ac. Un alt ritual este dresul mortului. Acest ritual se practica numai dupa ce mortul a stat trei zile in casa si numai dupa ce soarele apune. Doua femei si o fata merg la cimitir, fara sa scoata nici un cuvant, presar boabe de grau din vasul unde au fost aprinse lumanarile cat mortul a stat in casa. Pe mormant infig trei graunte de usturoi, la cap, la mijloc si la picioare si trei fuse iar daca amestecul (instrument care se foloseste la invartitul mamaligii) nu a fost pus in cosciug se infig adanc in pamant, fara sa se vada. Mormantul este tamaiat in cerc de 3 ori.

Hrana ce se face este coliva facuta din grau curat, ales care se sparge si se spala in noua ape, dupa care se fierbe pana devine o pasta omogena amestecandu-se cu zahar, nuci si arome. Colacii au forma rotunda iar in mijloc au modelat din aluat o cruce. Pomul mortului se face dintr-o ramura de pom fructifer, cu trei brate iar fiecare brat este incarcat cu fructe iar la baza pomului se leaga o batista care are in colt legata o moneda. Dupa inmormantare ofrandele sunt sfintite de catre preot.

Un alt obicei practicat pentru ce-i morti este cel din Joia Mare din saptamana Patimilor. Satenii se trezesc la ora patru dimineta si isi comemoreaza mortii. Aprind focuri in fata caselor apoi merg la cimitir. Fiecare batrana tine in mana cativa coceni pe care ii aprinde in fata mormintelor celor decedati, un buchet de lalele si tamaie. Cei vii incep sa-i roage pe cei morti sa revina pe aceasta lume si sa vada ce s-a mai intamplat cu familiile lor. La intoarcere femeile fac colaci si cozonaci pe care ii dau de pomana. (Ion Ghinoiu, Obiceiuri populare de peste an, 1997)

Obiceiuri legate de sărbătorile de iarnă

Lumea rurală prezintă o tematică diversificată și amplă asupra obiceiurilor legate de sărbătorile de iarnă, cu manifestări comune în spațiul vâlcean, dar și caracteristici proprii pentru anumite zone, care le conferă individualitate în cadrul tradițiilor vâlcene și românești. Prin amploarea ceremonialului, prin varietatea repertoriului colindele constituie expresia spiritualității vâlcene, în urma unei creații populare deosebit de diversificate și bogate.

Colindatul feciorilor constituia cel mai însemnat obicei în timpul sărbătorilor de iarnă din Călimănești. Colindătorii începeau pregătirea pentru colindat de la începutul lunii decembrie și, tot acum, se desemna cel care va conduce activitatea colindătorilor de-a lungul sărbătorilor de iarnă, care poartă denumirea de vătaf. De obicei, vătaful se alegea dintre cei care știau foarte bine colindele, iar atribuțiile lui țineau până la sfârșitul sărbătorilor de iarnă la 7 ianuarie.

După terminarea colindatului se desfășoară masa colindătorilor la care participă, în afară de colindători, părinți, frați, tinere fete care au fost colindate. Aceste mese comune din perioada sărbătorilor de iarnă, în strânsă legătură cu obiceiul colindatului, reprezintă relicve ale unor ceremonialuri vechi legate de ritualuri de inițiere a tinerilor, de trecere a lor în starea de bărbăție. Însăși ceata colindătorilor ne apare ca o formă de inițiere, ca o trecere de la o categorie de vârstă la alta. Același grup de colindători se reunește cu ocazia

Bobotezei și a Sfântului Ioan, de data aceasta numindu-se iordănitori. Cu această ocazie, cei din casele colindate sunt stropiți cu busuioc. In Călimănești mai există obiceiul ca cei iordăniți să fie luați în brațe și săltați de trei ori în sus, în timp ce li se face o urare.

In ziua de Crăciun, copiii de 10-14 ani mergeau pe la case cu steaua, în grup de 34, vestind nașterea lui Iisus. Steaua avea cinci colțuri, frumos împodobite, iar la mijloc se afla o iconiță cu Maica Domnului. Colindătorii cântau întâi în curte, iar apoi erau chemați în casă, în fața icoanei. Ei erau răsplătiți cu bani, colăcei, fructe, covrigi.

În seara ajunului Anului Nou se mergea cu plugușorul. Caracterul său augural este evident: ceata plugarilor urează belșug gospodarilor în anul agricol care începe. Se presupune că plugușorul este o veche reminiscență a ritualurilor romane. Funcția de urare de belșug agrar este dominată de atmosfera pregnant festivă, care marchează trezirea gospodarului în prima zi a Anului Nou și îndemnul solemn la muncă. În Călimănești, cu Plugușorul mergeau copii de la 10 la 16 ani, în grupuri de câte doi. Fiecare avea câte un bici și cât mai multe clopote, pe care le legau la brâu. Urările de Plugușor erau,în general, foarte lungi, ritmate, iar colindătorii mai erau numiți, uneori, plugărași.

Dintre jocurile cu măști practicate în Călimănești, în prima zi a anului, amintim Capra sau Căprița. Capra era îmbrăcată în haine mai urâte, iar pe față avea o mască, din piele de capră, cu coarne. Ceilalți participanți erau îmbrăcați în costume populare. Interesant este că în satul Bratovești din Țara Loviștei nu se practica acest joc, deoarece, fiind un fost sat de clăcași al mănăstirii Cozia, călugării au interzis umblatul cu căprița, fiind considerată chipul diavolului. (Ion Ghinoiu, Obiceiuri populare de peste an, 1997)

Alte obiceiuri de peste an

Moment de sărbătoare, de bucurie pentru fiecare comunitate sătească, ziua Lăsatului de sec pentru postul Paștelui continuă să reprezinte și astăzi un important prag simbolic ce se impune a fi trecut într-un context ceremonial structurat în conformitate cu normele impuse de autoritatea tradiției. Duminica Lăsatului de Sec este precedată de una dintre cele mai mari sărbători dedicate morților, numită Moșii de Iarnă, sau, după alimentul nelipsit care se împarte în această zi, piftia din carne de porc, Moșii de Piftii.

Sărbătorile și obiceiurile cu dată mobilă din Călimănești se întind pe o perioadă mai lungă decât ciclul pascal propriu-zis: încep în joia dinainte de Moșii de Iarnă și se termină în joia din prima săptămână după Rusalii. Acestea se grupează, formând adevărate scenarii rituale la deschiderea, mijlocul și închiderea ciclului pascal: Lăsata de Sec, Paști și Rusalii. Cu acest prilej se reunesc familiile, reîntorc ndu-se acasă și cei plecați cu „rosturile" lor prin lume, pentru că la români întoarcerea spre rădăcini este o dimensiune nobilă.

Alte sărbători respectate cu sfințenie sunt Sf. Ilie, pe care legendele populare îl arată ca fiind cel care leagă și dezleagă ploile, tună, fulgeră și trăznește dracii ascunși pe pământ plesnindu-i cu biciul lui de foc oriunde s-ar ascunde , Schimbarea la Față (Pobrejeniile), Adormirea Maicii Domnului, Nașterea Sfintei Maria, Ziua Crucii, Sf. Dumitru, Sfinții Mihail și Gavril. Acestea erau celebrate în perioadele cele mai spornice pentru cei care trudeau la munca câmpului și care respectau cu sfințenie toate aceste zile pentru care existau interdicții, în special legate de muncile agricole și casnice.

Tot ca obiceiuri calendaristice de peste an trebuie privite și hramurile sătești. Cadrul religios este evident depășit, sărbătoarea în sine constituind un prilej de str ngere la un loc a tuturor membrilor comunității și de refacere a nucleului familiei care, în unele cazuri, este răspândit la mari distanțe. Hramul (sărbătoarea sfântului unei biserici) este un adevărat cerc de sociabilitate tradițională rurală. (Ion Ghinoiu, Obiceiuri populare de peste an, 1997)

Festivaluri :

Festivalul folcloric "Cântecele Oltului" organizat anual de Primăria orașului Călimănești în luna august. In cadrul acestui festival se întâlnesc ansambluri din județele riverane râului Olt, dar si ansambluri din tari precum Bulgaria, Grecia, Turcia. Nu este doar un festival care ovaționează cântecul popular, ci si frumusețea portului tradițional.

Bâlciul de la Călimănești

In fiecare an, pe 8 septembrie, de Sfânta Marie Mică, malul Oltuiui se colorează timp de trei zile cu cele mai dubioase personaje și chinezării din județul Vâlcea, cu ocazia bâlciului de la Călimănești.

Figura 31: Bâlciul de la Călimănești (Sursa: http://www.vice.com/ro/read/balciul-din-calimanesti)

2.5. Gastronomia tratițională.

Oltenii sunt vestiti in toata lumea pentru bucatele gustoase. O caracteristica a bucatariei oltenesti este prepararea bucatelor la “test” in oale de pamant. 
Cei din sate pun accent in prepararea mancarurilor pe verdeturi cum ar fi: urzica, stevie, frunze de ceapa verde. 

Prazul este un aliment emblematic pentru zona Olteniei. Acesta este o leguma asemanatoare cepei dar este mai putin iute decat aceasta sau usturoiul. Frunzele sunt asemanatoare usturoiului, acestea se consuma gatite in diverse mancaruri sau crude, taiate rondele in salate. In mancaruri trebuie adaugat la sfarsitul procesului de gatire pentru a nu-si pierde aroma. Ciorbele le prefera mai acrisoare. Le acresc cu zeama de varza sau suc de rosii. Prefera ciorbele de pui, legume, praz, loboda.

De obicei ei condimenteaza mancarea cu hrean si ardei iute iar ca verdeturi folosesc patrunjelul si leusteanul. Dintre specialitatile oltenesti amintim: ciorba de parz, praz cu masline, tochitura olteneasca, ciulama de pui cu mamaliguta, carnaciori oltenesti. 
La sarbatorile mari precum Craciunul, Pastele mesele oltenilor sunt pline cu bucate. De Craciun de pe masa acestora nu lipseste careica la galeata adica friptura in untura, cu praz proapat langa ea, racitura, mate, toba, sarmalute iar de Paste gospodinele gatesc pasca, cat si traditionalele oua rosii. La aceste mancaruri gustoase oltenii inchina un pahar de vin rosu, o tuica sau o palinca.

Când vorbim de bucătăria oltenească nu putem să nu amintim preparatele specifice acestei zone: ciulama de pui cu mămăliguță, roșiile umplute cu carne sau numai cu orez, tochitura oltenească, saramura de pește și renumiții cârnăciori oltenești.

2.6. Portul traditional

Zona etnografica Valcea “impune” anumite reguli ce evidentiaza starea materiala si mai ales civila a purtatorului. La fel ca si in Romanati fetele poarta capul descoperit, parul este prins in codite iar dupa casatorie tinerele femei isi acopera capul in zi de sarbatoare cu marama (numita si basma) iar in zilele de lucru cu tulpanul. 

Costumul femeiesc se impune prin coloritul catrintelor, valnicelor si camasilor in albastru si rosu aprins. Valnicul se poarta cu o catrinta in fata bogat ornamentala. Costumul femeilor mai in varsta este de o cromatica mai sobra, cu ornamente mai putine, folosesc adesea, pe langa marama si broboadele negre, mai ales iarna. Podoabele sunt folosite mai ales de fete si femei tinere. Acestea se reduc la acele gherdane adica margele colorate dispuse de regula pe o bentita neagra, de catifea purtate la gat. Saltele sunt realizate din bani ai perioadei, la cei mai putini avuti si din bani de aur sau argint la cei instariti. 

Costumul barbatesc varietatea cromatica este mai restransa, tinerii folosesc camasa barbateasca, uneori decorata la poale si guler, bagata in cioareci iar peste cioareci poarta o “ fusta”. Cei batrani au camasa decorata uneori cu sebac alb dar aceasta nu se mai introduce in cioareci ci se strange peste brau cu bete, brau sau chimir. 
O atentie deosebita se acorda iilor care se caracterizeaza printr-o gama cromatica variata cu motive florale la care se adauga bogatia in margele si ciclicuri. Majoriataea iilor sunt incarcate cu margele de toate culorile si paiete ajungand sa cantareasca si pana la 3 kg. 

In momentele esentiale ale vietii batranii vor sa aiba alaturi haina populara, astfel cand mor batranii sunt inmormantati in straie taranesti sau chiar in costumul popular ce l-au purtat la nunta. 
In nealterarea sau revenirea la traditionalismul costumului popular din zona un rol important il are si sarbatoarea intitulata “Hora Costumelor” organizata anual in Duminica Floriilor.

2.7. Potențialul touristic cultural-istoric

Mănăstiri, biserici și pelerinaje

Ansamblul Mânăstirea Cozia,

Cel mai vechi și mai important monument de arhitectură și artă medievală din Țara Românească, este situată la 5 km de stațiune și datează din anii 1387-1388, fiind ctitoria domnitorului Mircea cel Bătrân, care este îngropat aici. Lângă mormântul domnului își doarme somnul de veci mama lui Mihai Viteazul, călugărita sub numele de Teofana. În cadrul Mânăstirii, se pot vedea picturi murale datând din 1391. Din ansamblul arhitectonic de la Cozia se remarcă biserica bolniței, construită la începutul secolului al XVI-lea, care păstrează în interior frescele originale, printre chipurile zugrăvite fiind și portretul lui Mircea cel Bătrân și a fiului său. Muzeul Mânăstirii Cozia adăpostește o valoroasă colecție de icoane. Monument UNESCO.

Figura 35: Placa memorială Mănăstirea Cozia (Sursă proprie)

Mânăstirea Turnu –

Poartă hramul Intrarea în Biserică a Maicii Domnului , a fost ctitorită în anul 1676 de către mitropolitul Varlaam. Este un monument istoric și de arhitectură religioasă. În apropierea acestui vechi așezământ monastic se păstrează și astăzi unele vestigii istorice renumite cum ar fi : castrul roman ”Arutela”, stânca de piatră numită ”Masa lui Traian” și băile termale de la Bivolari – pe malul stâng al Oltului.

Schitul Ostrov, ctitorită de Neagoe Basarab și construită între anii 1518-1522. Păstrează picturi murale interioare din 1752-1715. Este situată pe o insulă din mijlocul Oltului, unde este amenajat și un parc cu circa 50 de specii de arbori și arbuști.

Figura 37: Schitul Ostrov: (Sursa proprie)

Mânăstirea Cornetu, ce poartă hramul Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul, este situată la 20 km de stațiune, în apropiere de Brezoi, în satul Călinești. Mânăstirea a fost ctitorită în anul 1666 de vornicul Marej Basescu.

Mânăstirea Stânișoara (5 km de stațiune), ctitorită în anul 1747, este un vechi monument istoric și de arhitectură religioasă.

Ansamblul Mânăstirii Govora cu Hramul „Adormirea Maicii Domnului” (Satul Govora, Comuna Mihăiești) situată la 17 km vest de Râmnicul Vâlcea, la 5 km de Băile Govora și la 2km de șoseaua principală – Ansamblul monahal, construit în prima jumătate a sec. XV, ctitoria lui Vlad Dracul, terminat de Radu cel Mare (1495-1508). Este unul din cele mai vechi și valoroase monumente de arhitectură religioasă din Oltenia. A fost în întregime reparat și reînnoit de Matei Basarab (între anii 1640-1645), care a instalat la această mânăstire o tiparniță de sub teascurile căreia au ieșit primele legiuiri în limba română (Pravila de la Govora – 1640, cea mai veche culegere de legi din Oltenia și Îndreptarea legii -1652). Între 1710-1711, Constantin Brâncoveanu (1688-1714) a amplificat complexul monahal și a reconstruit biserica în spiritul stilului brâncovenesc. Posedă un valoros muzeu de artă religioasă. Monument UNESCO.

Ansamblul Mânăstirii Hurez cu Hramul „Sfinții Mari Împărați Constantin Și Elena” (Horezu) situată la 50 km nord de orașul Râmnicu Vâlcea – Cel mai mare ansamblu de arhitectură medievală păstrat în Țara Românească, principala ctitorie a lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714), cuprinde mai multe clădiri: Casa Domnească, paraclisul Nașterea Maicii Domnului, chiliile cu două niveluri, cu cerdace lungi pe arcade, construite în perioada 1690-1697, înconjurate de zid de incintă. Biserica Sf. Împărați Constantin și Elena, construită în perioada 1690-1693, păstrează remarcabile picturi murale originare. Mânăstirea Hurez posedă o valoroasă colecție muzeală, precum și o interesantă bibliotecă (cca. 4.000 de volume). În timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714) mânăstirea Hurez a funcționat ca un important centru de cultură și cu intensă activitate artistică, cu o mare bibliotecă și o renumită școală de zugravi, unde s-au format meșteri ce și-au pus amprenta asupra întregii picturi bisericești românești din secolul XVIII. Aici se păstrează părți din moaștele sfinților Apostol Andrei, Pantelimon, Mercurie, Mina, Fevronia, Haralambie, Teodor Tiron, Minodora, Procopie. Monument UNESCO.

Mânăstirea „Dintr-un lemn” cu Hramul „Nașterea Maicii Domnului” (comuna Frăsinei) situată la 25 km sv de Râmnicu Vâlcea. Așezarea monahală a luat ființă în prima jumătate a secolului al XVI-lea, când a fost construită o bisericuță din lemn pe locul și din materialul unui singur stejar secular. De aici și numele mânăstirii. În secolul XVIII-lea a fost distrusă de foc Întemeiată la sfârșitul sec. XVI (1635), ctitoria lui Preda Brâncoveanu, biserica păstrează picturi originare. Mânăstirea deține o colecție valoroasă de obiecte bisericești, cărți de ritual, printre care o Evanghelie din timpul lui Constantin Brâncoveanu și o Cazanie din anul 1857, o colecție de icoane, printre care se remarcă icoana veche a Maicii Domnului îmbrăcată în argint, găsită, după cum spune legenda, în stejarul din trupul căruia a fost construită prima bisericuță din lemn și de care este legată apariția Mânăstirii Dintr-un Lemn. Monument UNESCO.

Biserica Cuvioasa Parascheva, localizată în Râmnicu Vâlcea, a fost ctitorită în 1557, de către Pătrașcu cel Bun.

Biserica Duminica Tuturor Sfinților (Râmnicu Vâlcea), ctitorită în 1765, păstrează picturi murale interioare realizate în anul 1778. Foișorul este realizat în stil brâncovenesc.

Biserica Domnească Buna Vestire (Râmnicu Vâlcea). Ctitorită din 1552, biserica a fost construită în timpul domniei lui Mircea Ciobanu și renovată în anul 1747 de logofătul Radu Râmniceanu.

Biserica Bolniței Adormirea Maicii Domnului (Râmnicu Vâlcea) este un monument istoric și de arhitectură religioasă, ce a fost ctitorită în anul 1746.

Biserica Episcopiei, cu hramul Sf. Nicolae, ctitorită de Radu cel Mare (1504). Păstrează picturile murale interioare realizate în 1856 de Gh. Tăttărescu. Aici a funcționat timp de 2 secole tiparnița înființată de Constantin Brâncoveanu.

2.7.2. Case, palate, alte monumente

Cele mai vechi case din Călimănești pot fi considerate Casa Popescu și Casa Dobrin.

Casa Popescu Vergiliu

Localizată în Jiblea Veche este o locuință specifică zonei subcarpatice dezvoltată atât pe verticală, cât și pe orizontală (foișor plasat în partea stângă). Casa are două încăperi și o singură intrare directă din foișor. Accesul în foișor se face prin intermediul unei scări din piatră. Acoperișul este în patru ape, cu învelitoare din șiță de brad. Casa este construită la 1819 de către Popa Mille după cum reiese din inscripția de pe covata de sus a foișorului.

Casa Dobrin,

Situată pe str. Tudor Vladimirescu, este o casă înaltă construită pe parter de lemn în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Parterul de lemn adăpostește o pivniță în care se țin butoaiele cu țuică și o parte din unelte. Pivnița este construită din lemn de stejar, care poate suporta greutatea etajului. La etaj există două încăperi: într-una se află vatra liberă cu coș suspendat, unde se pregătea mâncarea, iar cealaltă servea pe post de dormitor. La parter prispa este deschisă, iar la etaj este închisă cu parmalâc.

Casa lui Petrache Miscurici,

Ridicată la începutul secolului al XIX-lea , este o casă înaltă cu soclu de 2,5 metri cu două pivnițe boltite. Etajul are o sală lungă din care se intră în odăi. Are o realizare arhitectonică deosebită, fiind declarată, împreună cu celelalte două, monumente istorice.

2.7.3. Muzee și case memoriale

Muzeul satului tradițional vâlcean (Bujoreni, la 12 km de stațiune). Muzeu județean, amenajat în jurul Culei Bujorenilor, este extins pe o suprafață de 10 ha. Sunt expuse 62 obiecte arhitectonice, cu un inventar de peste 12.000 obiective.

Muzeul de artă medievală și modernă (Râmnicu Vâlcea). Muzeul județean, cu profil de artă plastică, găzduiește icoane, argintărie, mobilier, mobile aparținând artiștilor plastici români Nicolae Grigorescu, Gheorghe Petrașcu, Nicolae Tonitza, Dumitru Gheață, Corneliu Baba, Ion Pacea, Gheorghe Anghel ș.a.

Muzeul județean de istorie din Râmnicu Vâlcea are ca profil: arheologie, istorie, artă decorativă, numismatică, carte rară. Muzeul este organizat într-o clădire, monument de arhitectură laică, construită în anul 1898.

2.7.4. Statui, Busturi, Monumente commemorative, Plăci memoriale.

Bustul dr. Constantin Frumusianu

Bustul dr. Constantin Frumusianu, primul director medical al statiunii Calimanesti, asezata in fata Hotelului Central.

Bustul lui Mihai Emisescu

Bustul lui Eminescu ,localizat pe insula Ostrov (Calimanesti , raul Olt)

Bustul lui P.I. Ceaicovski 

Localizat în parcul de la izvorul 1 și 2.

Bustul lui Nicolae Bălcescu

Localizat până la intrarea pe podul ce duce la Schitul Ostrov.

2.7.5. Săli de expoziție, teatre, cinematrografe, săli de concerte

Biblioteca orășenească a luat naștere în același timp cu întemeierea, în ianuarie 1939, a Căminului Cultural, oferind cititorilor 1.232 de volume. Mai t rziu, biblioteca va fi mutată în Casa Hodorog, pe strada principală, bibliotecară fiind Veronica Roncea. Puteau împrumuta cărți atât locuitorii, elevii, dar și turiștii aflați la odihnă și tratament. Din anul 1960, evidența cititorilor și a cărților a fost ținută cu mai multă precizie:

Tabel 8: Evidența cititorilor și a cărților în Bibloteca orășenească în anii 1960-2008 (Sursa Primăria orașului Călimănești)

În stațiune mai exista o bibliotecă la Căciulata în vila Măcelaru, unde funcționa și un club cu o sală pentru jocuri de rummy, table, șah; în sala clublui, sâmbăta și duminica erau vizionate filme.

Casa de Cultură Călimănești. În anul 1968 a fost înființată în Călimănești Casa de Cultură. Sediul a fost stabilit în clădirea construită de Societatea „Govora-Călimanești" în anii 1911-1912 și unde a funcționat uzina electrică. Dintre responsabilii culturali și apoi directorii Casei de Cultură, care s-au remarcat de-a lungul anilor, îi menționăm pe Macarie Ion, Saita Ion, Creangă Ion, Vochin Crasin, Baniță Dumitru, Mohanu Nicolae, Carneanu Cornel, Mihai Ion, Cernea Gheorghe, Cinca Aurel, Baidan Aurel, Firescu Teodor, David Ion, Ghinoiu Nicolae, Andra Lăzărescu și Mihaela Dobrescu, Popa Mare Constanța, Plavitescu Constantin, Doina Constantinescu, Roznovan Constantin, Sanda Mesea, Ciovana Gheorghe, Mioara Ravasel, Tufiș Gheorghe.

Teatrul de păpuși. A fost înființat în 1978 sub coordonarea profesorului Ion David, metodist la Casa de Cultură. începând cu anul 1981, în colaborare cu Teatrul de păpuși din Craiova, a fost pus în scenă un repertoriu bogat: „Capra cu trei iezi", „Elefantul păcălit", „Nu este locul să te joci cu focul". Dintre păpușarii pasionați îi amintim pe: Irina Caplescu, Mioara Cristea, Nușa Cuprian, Mariana Piersică, Ion David.

Tabăra internațională de pictură "Vlaicu Ionescu ". Această acțiune culturală a fost inițiată în iulie 2007, devenind un eveniment cultural important, organizat prin intermediul Departamentului UNESCO – coordonator proiect, dr. Nicoleta Zagura și Primăria orașului Călimănești, reprezentată de ing. Ilie Amuzan, primar al orașului.. In patrimoniul Primăriei se află 41 de tablouri, ele fiind expuse în sala de Consiliu a Primăriei.

Tabăra de teatru. Tabăra Națională de Teatru „Florin Zamfirescu” se desfășoară în perioada 18-29 iulie. Proiectul este coordonat de actorul Florin Zamfirescu și cuprinde două secțiuni: secțiunea I, studenți UNATC „I.L. Caragiale” București; secțiunea II, Aspiranți-prima șansă, sub îndrumarea prof. univ. dr. Florin Zamfirescu.

2.8. Evidențierea principalelor obiective cultural-arhitectuale

2.8.1. Arhitectura și rolul ei în analiza clădirilor principale instituții locale

Stilistic, eclectismul, specific după câte se pare arhitecturii de vilegiatură, este prezent. Sunt mai puțin întâlnite decorațiunile traforate ale foișoarelor, atât de frecvente la Govora, iar opțiunile au înclinat uneori către construirea unor palate miniaturale (vila Cantacuzino, cca. 1850, vila Maior Mihailidi, ante 1912, vila Ștepleanu, devenită vila scriitorilor). Aceste vile, construite de famili înstărite, erau destinate exclusiv membrilor familiilor respective.

O categorie aparte o constituie mini hotelurile destinate exploatării prin închiriere (hotelurile Jantea 1,1906, și Jantea 2,1913, hotelul Carpați, 1922, hotelul Cozia, hotelul Săltea, ulterior Sanatoriul de silicoză, ș.a.), categorie în care pot fi incluse și edificiile aparținând unor asociații profesionale (ex: vila Baroului Avocaților din Dolj, denumită în perioada comunistă vila Pușkin).

În anul 1924, fondul construit destinat vilegiaturii se întregește cu Bazarul și Teatrul (clădirea în care funcționează actualmente biblioteca orășenească), iar în Ostrov se construiește Cazinoul, astăzi dispărut prin supaînălțarea Insulei Ostrov, în urma lucrărilor hdrotehnice de pe Olt. Trebuie să fie menționate aici, edificiul construit pentru primărie în 1927, o construcție în stil neoromânesc și Școala generală construită în 1937, pentru că ele întregesc imaginea puterii economice la care ajunsese stațiunea înainte de criza economică din 1938 – 1939.

Amenajarea izvoarelor minerale, a celor două promenade, spre Izvorul nr. 8 (astăzi dezafectată), și “drumul Geniilor” construit prin pădure, paralel cu șoseaua, în timpul Primului Război Mondial, având ca reper un pod metalic suspendat, precum și impunătorul pod de piatră care făcea legătura cu Insula Ostrov completează atmosfera de odinioară a stațiunii Călimănești.

Un loc aparte în această atmosferă de vilegiatură îl ocupau parcurile: parcul de la Pavilionul Central care în 1903 era amenajat și îngrijit de grădinarul francez Dubois, înglobând pavilioanele cunoscutelor izvoare nr. 6, 7, 8 și 14, chioșcul de fanfară și o fântână arteziană; parcul Ostovului, o adevărată grădină dendrologică, în care pe latura de nord-est era amenajat ștrandul, spre sud cazinoul, o scenă de vară și o pistă de popice – construcții care intrau într-un impact destul de nepotrivit cu Schitul Ostrov, ctitorie a lui Neagoe Basarab –, toate dispărute în urma înălțării insulei, cu excepția valoroasei biserici; parcul din Căciulata cu pavilionul Izvorului nr. 1, și un stabiliment balnear – primul demolat și înlocuit de o construcție inexpresivă, iar cel de-al doilea agresat de construcții ulterioare alipite de el.

Începând cu anii ’70, își fac apariția noile complexe balneare din Căciulata și Cozia  și centrul de greutate se  deplasează spre nordul stațiunii. Efectul acestora a fost scoaterea treptată din funcțiune a vilelor și vechilor hoteluri, chiar și Pavilionul Central fiind folosit doar parțial pentru că nu mai satisfăcea standardele cerute de un turism modern (În prezent se încearcă reabilitarea și modernizarea acestui valoros edificiu.)

După anul 2000, toate vilele au fost retrocedate foștilor proprietari, însă după starea de lucruri actuală, aceștia, fie că nu sunt interesați, fie nu au resurse financiare să refacă niște edificii valoroase arhitectural, dar detriorate și destul de precare sub aspect funcțional.

Istoria patrimoniului arhitecturii balneare din stațiunea balneoclimaterică Călimănești, începe propriu-zis cu Pavilionul Central, pus în operă de arhitectul Gheorghe Mandrea. Inventarierea și cercetarea fondului construit păstrat în prezent ar pune în lumină contribuția unor valoroși arhitecți la conturarea urbanistică a atmosferei de vilegiatură, organic închegată în peisajul deosebit de pitoresc de la poalele Muntelui Cozia. Stabilirea unui regim ferm de protecție a fiecărui edificiu valoros și a contextului în care a fost conceput, nu poate fi însă viabilă decât prin adoptarea unei strategii de dezvoltare locală care să-și propună ca obiectiv principal recuperarea prestigiului de odinioară, de stațiune balneoclimaterică internațională, pe fondul conștientizării importanței rolului pe care factorul identitate, valoare tradițională, stil, îl joacă într-o economie de piață. (Berbece, Vasile I, Botvinic, Victor, Călimănești-Căciulata. Mic îndreptar turistic, Editura pentru turism, București, 1973)

2.8.2. Parcuri și grădini amenajate.

Parcul Central din Călimănești

Parcul Ostrov, insula Ostrov

Parcul Căciulata