Competentele Specialistului LA Efectuarea Actiunilor DE Urmarire Penala

COMPETENȚELE SPECIALISTULUI

ACȚIUNILOR DE URMĂRIRE PENALĂ

CUPRINS

INTRODUCERE

1. CONSIDERAȚII CONCEPTUALE PRIVIND SPECIALISTUL ȘI CUNOȘTINȚELE

DE SPECIALITATE

1.1. Scurt istoric privind apariția cunoștințelor criminalistice de specialitate

1.2. Noțiunea și conțiutul cunoștințelor de specialitate

1.3. Formele de participare și atribuțiile specialistului în urmărirea penală

2. PARTICULARITĂȚI TACTICE ȘI METODICE DE PARTICIPARE A

SPECIALISTULUI-CRIMINALIST ACȚIUNI

DE URMĂRIRE PENALĂ

2.1. Participarea specialistului-criminalist la cercetarea la fața locului

2.2. Rolul specialistului-crminalist în cadrul efectuării audierii bănuitului

și învinuitului

2.3. Efectuarea constatărilor tehnico-științifice privind interpretarea urmelor

materiale la fața locului de către specialistul-criminalist

ÎNCHEIERE

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

Anexa 1. Raport de constatare tehnico-științifică a specialistului-criminalist pe dos.penal

nr.nr.2009010426

Anexa 2. Raport de constatare medico-legală a specialistului medic-legist nr.399/D din

18.02.2015 a Centrului de Medicină Legală din Republica Moldova

Anexa 3. Raport de constatare medico-legală a specialistului medic-legist nr.377/D din

16.02.2015 a Centrului de Medicină Legală din Republica Moldova

INTRODUCERE

Actualitatea problemei abordate. În etapa actuală de dezvoltare a Republicii Moldova în condițiile economiei de piață, criminalitatea capătă dimensiuni tot mai mari. În creștere este și profesionalismul infractorilor, aceștea uneori aplicând în activitatea de comitere și tăinuire a faptelor cele mai performante mijloace tehnice și realizări ale științei contemporane, amenințând viața și bunăstarea cetățenilor, economia țării, calitatea vieții în ansamblu. Folosind speculativ tensiunile sociale și politice, impefecțiunea legislativă, infractorii singuri trec în ofensivă și opun rezistență tot mai înverșunată procesului de descoperire și cercetare a infracțiunilor.

În astfel de situație, riposta din partea statului necesită antrenarea unui volum colosal de forțe, mijloace, care ar fi capabile să minimieze consecințele ei negative.

În sistemul acestor măsuri, un rol important îl joacă cunoștințele speciale și mijloacele tehnico-criminalistice. Acestea contribuie efectiv la depistarea și ridicarea urmelor infracționale și a făptașilor, permit să se obțină informații utile pentru căutarea și probarea vinovăției lor, asigurând totodată și un nivel înalt de documentare a stărilor de fapt și a procedeelor probatorii

Organele de urmărire penală la cercetarea diverselor infracțiuni recurg la ajutorul mai multor specialiști care, în funcție de urgența cu care se cere administrarea probelor și specificul faptei pot avea valoare de constatări tehnico-științifice sau expertize judiciare. Datele statistice arată că în 12 luni ale a.2014 specialiștii subdiviziunilor MAI a Republicii Moldova au efectuat 1835 constatări tehnico-științifice criminalistice tradiționale și 1280 constatări în domeniul fizico-chimic. Obiect al constatărilor tehnico- științifice sunt elementele materiale ca rezultat al infracțiunii, obiect ce reprezintă un produs sau conține o urmă a săvârșirii faptei, noțiunea de urmă luată fiind aici în interesul cel mai cuprinzător atribuit acestui termen. Constatarea tehnico-științifică este un procedeu de probațiune tehnico-științific, ce constă într-o examinare specială a mijloacelor materiale de probă, efectuată la cererea organului de urmărire penală, de către specialiști din cadrul acestora, ori care funcționează pe lîngă instituția de care aparține organul de urmărire, în vederea obținerii unor date, fapte cu relevanță probatorie, în cauze ce nu suferă amînare, concluzii materializate în raportul de constatare tehnico-științific sau medico-legal.

Scopul și obiectivele proiectului. Scopul lucrării de față este analiza doctrinei privind rolul specialistului la efectuarea acțiunilor de urmărire penală (percheziția, cercetarea la fața locului, audierea bănuitului, învinuitului ș.a.), formularea pe această bază a unor concluzii și recomandări practice orientate spre perfecționarea activităților de asistență tehnico-criminalistică a acțiunilor de urmărire penală. Din acest scop au decurs și obiectivele studiului nostru: – a prezenta un scurt istoric privind apariția cunoștințelor criminalistice de specialitate; – a determina noțiunea și conțiutul cunoștințelor de specialitate; – a evidenția formele de participare și atribuțiile specialistului în urmărirea penală; – a expune particularitățile participării specialistului-criminalist la cercetarea la fața locului; – a prefigura rolul specialistului-crminalist în cadrul audierii bănuitului și învinuitului dar și rolul lui în interpretarea urmelor la fața locului.

Metodologia cercetării. Metodologia de cercetare are ca suport metoda dialectică de cunoaștere a realității obiective. În cadrul cercetării acestei teme au fost utilizate metode logico-juridice, istorice, analitice, de drept comparat, precum și statistice.

Baza normativă a cercetării o constituie prevederile Constituției Republicii Moldova [1], ale Codului penal [3], Codului de procedură [2], Legea Republicii Moldova “Cu privire la expertiza judiciară, constatările tehnico-științifice și medico-legale” nr.1086-XIV din 23.06.2000 [4], Legea Republicii Moldova privind expertiza ecologică și evaluarea impactului asupra mediului înconjurător nr.851-XIII din 29. 05. 1996 [5], Legea Republicii privind statutul ofițerului de urmărire penală. Nr.333, adoptată la 10.11.2006 [6], Legea Republicii “Cu privire la activitatea operativă de investigații” nr.45-XIII din 12.04.1994 [7].

Semnificația teoretică și valoarea aplicativă a lucrării. Importanța teoretică și valoarea practică a cercetării efectuate constă în aceea că în ea se conține rezultatul unei analize complexe a literaturii de specialitate privind rolul specialistului în actele de urmărire peală, în baza căreia se formulează concluzii și recomandări, a căror realizare, în opinia autorului va optimiza activitatea de aplicare a cunoștințelor de specialitate în practica de urmărire penală, privind descoperirea și cercetarea infracțiunilor. Conținutul lucrării și modul de expunere permite utilizarea ei în procesul de instruire juridică profesională a studenților, masteranzilor dar și ca ghid practic la dispoziția practicienilor în activitatea profesională de combatere a criminalității.

Sumarul compartimentelor proiectului. Compartimentul 1 „Considerații generale privind specialistul și cunoștințele de specialitate” este consacrat aspectelor generale ale specialistului, statutul acestuia în ansamblu, după cum urmează: scurt istoric al apariției cunoștințelor de specialitate, noțiunea, importanța și conținutul acestora, competența specialiștilor conform procedurii penale a Republicii Moldova.

Compartimentul 2 întitulat „Particularități tactice și metodice de participare a specialistului-criminalist la efectuarea unor acțiuni de urmărire penală” cuprinde problematica efectuării anumitor activități procesuale de urmărire penală cu participarea specialistului-crminalist și evidențierea rolului acestuia, și anume: la efectuarea cercetării la fața locului, în cadrul audierii bănuitului și învinuitului, la efectuarea constatărilor tehnico-științifice privind interpretarea urmelor materiale la fața locului de către specialistul-criminalist al MAI sau specialistul medic-legist din cadrul serviciului medico-legal al Ministerului Sănătății a Republicii Moldova.

CONSIDERAȚII CONCEPTUALE PRIVIND SPECIALISTUL

ȘI CUNOȘTINȚELE DE SPECIALITATE

1.1. Scurt istoric privind apariția cunoștințelor criminalistice de specialitate

Geneza cunoștințelor cu semnificație criminalistică, determinate de necesitățile practice de luptă contra delicvenților, coboară în adîncurile antichității cînd au început să se formeze primele state, să apară unele norme de convețuire și structuri autoritare menite să asigure ordinea publică, pacea și liniștea obștească. Istoria umanității, istoria civilizației în mare parte constituie și istoria comiterii faptelor antisociale, pedepsirii celor vinovați.

Însăși apariția omului, a societății umane este legată de activitatea practică a acestuia, de asocierea lui în grupuri și comunități, întrucît numai în colectivitate a și fost posibilă supravețuirea și existența a „homo sapiens”. Și dacă aceasta este adevărat, atunci a trebuit să apară și necesitatea organizării activității practice a omului, buna desfășurare a căreia totdeauna presupune soluționarea cel puțin a trei obiective: 1 – a crea reguli de activitate în comun; 2 – a urmări ca acestea să se respecte de către toți membrii comuității; 3 – dacă, însă, aceste norme se vor încălca, va trebui de stabilit făptuitorul, împrejurările incidentului, măsurile ce urmează a fi adoptate pentru a preveni pe viitor astfel de încălcări.

Cu dezvoltarea forțelor de producție, a relațiilor sociale, dreptul și normele de drept ce-și fac concomitent apariția, încep să reglementeze doar o parte a devierilor sociale, și anume cele ce amenință însăși existența clasei dominante. În așa mod apare problema faptei social periculoase, numită mai tărziu – infracțiune și necesitatea descoperii ei.

În etapele timpurii de dezvoltare ale civilizației, căpetenia gintei îndeplinea practic majoritatea absolută a funcțiilor obștești, bazîndu-se pe bunul simț și experiența sa de toate zilele. Cu trecerea timpului, dar cu mult înainte de formarea statului și dreptului, î-și fac apariția oameni speciali, eliberați de producerea nemijlocită a bunurilor, în sarcina cărora se pune menținerea ordinei și cercetarea faptelor infracționale [9, p.17].

Subiecții acestor activități au înțeles, că folosirea în această muncă a metodei de observare directă a activităților ilicite nu este cu putință, însă practica a găsit o cale, care deschidea posibilități de a reconstitui fapta și de a identifica autorul. S-a stabilit că de fiecare dată cînd se comitea o infracțiune, obligatoriu se modificau și stările de fapt, obiectele implicate în delict. De cele mai multe ori, aceste schimbări erau generate de mișcările corpului uman, de uneltele și instrumentele aplicate de către făptaș. S-a observat, că în acele prefaceri ale ambianței cîmpului infracțional se fixa forma, dimensiunile și caracteristicile exterioare ale obiectelor ce interacționau. Astfel, ideea fundamentală a folosirii urmelor în scopul descoperirii și cercetării infracțiunilor devenise raționamentul central în activitatea de luptă cu criminalitatea.

Divizarea societății în clase, consolidarea statului și dreptului a determinat și necesitatea perfecționării întregului proces penal, inclusiv problematica căutarii și demascării delicvenților. De la subiecții acestor preocupări se cerea nu numai calități personale deosebite – curaj, spirit întreprinzător, perseverență, dar și deprinderi speciale, care mult mai târziu aveau să se transforme în procedee și metode criminalistice de descoperire și prevenire a infracțiunilor.

Profesorul R. Belkin menționează că „deja în cărțile sacre ale iudeilor, creștinilor, musulmanilor –Tora (Pentateuh), Biblie, Coran se poate de întâlnit descrierea procedeelor de descoperire a adevărului” în diverse cauze prin ceea ce numim noi astăzi interogări, percheziții, prezentări spre recunoaștere etc. [31, p.1]. Acestea se amintesc și în monumentele de drept ale Romei, Greciei, Rusiei, Germaniei, Chinei și altor țări. Bunăoară, în China cu câteva mii de ani în urmă s-au creat metode de cercetare bazate pe psihofiziologia omului. Pentru stabilirea vinovăției, bănuitului i se dădea să mănânce o mână de orez crud. Dacă reușea să facă aceasta, se recunoștea nevinovat, dacă nu – se considera vinovat și se pedepseise raționamentul central în activitatea de luptă cu criminalitatea.

Divizarea societății în clase, consolidarea statului și dreptului a determinat și necesitatea perfecționării întregului proces penal, inclusiv problematica căutarii și demascării delicvenților. De la subiecții acestor preocupări se cerea nu numai calități personale deosebite – curaj, spirit întreprinzător, perseverență, dar și deprinderi speciale, care mult mai târziu aveau să se transforme în procedee și metode criminalistice de descoperire și prevenire a infracțiunilor.

Profesorul R. Belkin menționează că „deja în cărțile sacre ale iudeilor, creștinilor, musulmanilor –Tora (Pentateuh), Biblie, Coran se poate de întâlnit descrierea procedeelor de descoperire a adevărului” în diverse cauze prin ceea ce numim noi astăzi interogări, percheziții, prezentări spre recunoaștere etc. [31, p.1]. Acestea se amintesc și în monumentele de drept ale Romei, Greciei, Rusiei, Germaniei, Chinei și altor țări. Bunăoară, în China cu câteva mii de ani în urmă s-au creat metode de cercetare bazate pe psihofiziologia omului. Pentru stabilirea vinovăției, bănuitului i se dădea să mănânce o mână de orez crud. Dacă reușea să facă aceasta, se recunoștea nevinovat, dacă nu – se considera vinovat și se pedepsea cu asprime. „ Încercarea cu orez” se sprijinea pe un proces psihofiziologic al organismului uman ce rezidă în faptul că în situația unor emoții și supratensiuni nervoase se stopează producerea salivei.

Metode analogice se utilizau și în Europa medievală, iar în unele triburi ale Africii Ecuatoriale ele s-au păstrat chiar până la începutul secolului XX.

Cu toate că această metodă pare a fi naivă, elemente preștiințifice în ea există. Oricum, perceperea, măsurarea și analiza a astfel de reacții ale organismului uman constituie fundamentul științific al poligrafului contemporan, numit uneori și „detector al minciunii”.

În India antică se utiliza o metodă bazată pe superstițiile indușilor: celui bănuit i se propunea să intre într-o încăpere întunecată și să-l apuce de coadă pe măgarul „sacru”. Coada măgarului se presura cu funigine în prealabil, iar bănuitului i se spunea, că dacă el este vinovat, măgarul va urla. Vinovată se considera persoana ce ieșea din încăpere cu mâinile curate. Lipsa urmelor de funigine pe palmele bănuitului se explica prin faptul că el, temându-se de demascare, nu se atingea de coada animalului [29]. Și în Roma antică existau astfel de procedee. Spre exemplu, Legea celor XII Table (Primul cod de legi a Romei antice, a. 451- 450 î.e.n.) cuprindea unele prescripții cu caracter criminalistic privind percheziția. Persoanei ce urma să efectueze percheziția i se indica să-și scoată haina și „să țină o cupă în mâini” [16, p.12]. Este greu să ne imaginăm cum s-ar putea de efectuat o așa percheziție în realitate, însă sensul practic al acestei recomandații este destul de actual și pentru zilele noastre: ca să nu apară dubii, precum că cel ce efectuează percheziția ar putea să arunce pe furiș ceva important sub aspect probant în locul cercetat.

Mai tărziu vremurile cumplite ale Evului Mediu au instaurat așa numitul „proces închizitoriu”, în care cercetările se efectuau în mod secret, clandestin de către organe speciale pe baza unor documente în scris. Sub aspect structural, acest proces se diviza în două faze: până la stabilirea bănuitului (cercetarea generală) și după reținerea acestuia (cercetarea specială). Cercetarea generală includea colectarea diverselor zvonuri, denunțuri, audieri și alte măsuri de căutare. Cercetarea specială se efectua cu scopul de a obține de la bănuit declarații de recunoaștere a vinovăției sale.

Datele istorice mărturisesc, că în această epocă, de rând cu acumularea unor experiențe pozitive privind demascarea făptuitorilor, în multe țări se aplica pe larg tortura, ordaliile și alte metode primitive față de persoanele bănuite în comiterea infracțiunilor. Procedeele de torturare erau cele mai diverse: șurubul de forță pentru zdrobirea oaselor; fierul roșu; apa, care se turna prin pâlnie în gura celor torturați până nu le plesnea stomacul etc. Aceste feluri de schinjuială, reglementate pe trepte și niveluri sunt descrise în amănunt de către călugării – inchizitori H.Institoris și Ia. Schprenher în cartea „ Ciocanul vrăjitoarelor”. Folosirea torturii și altor practici susmenționate în această epocă poate fi explicată atât prin faptul absolutizării rolului probelor verbale, a recunoașterii vinovăției de către bănuit, (numită și „regina probelor”), nivelul scăzut al conștiinței sociale, cât și prin lipsa de mijloace și procedee științifice de stabilire a adevărului. De multe ori, aplicarea lor se solda cu pedepsirea unor oameni nevinovați, deaceea, odată cu sporirea rolului dreptului în societate, a progresului tehnico-științific, a condițiilor economice de viață, a început să se înțeleagă paguba aplicării acestor tradiții barbare, moștenite din antichitate în activitatea de cercetare a infracțiunilor și necesitatea elaborării unor mijloace de stabilire a adevărului mai raționale și mai civilizate.

Pe parcursul acestor veacuri și decenii chinuitoare, inclusiv pănă pe la mijlocul sec.XIX, experiența aplicării metodelor și procedeelor de cercetare a infracțiunilor se generaliza și se studia în cadrul urmăririi judiciare penale – astăzi disciplină a dreptului procesual penal. În lucrările ce țin de acest domeniu, mai cu seamă începănd cu sec.XVII se întălnesc recomandații de a folosi cunoștințele de specialitate ale unor persoane versate în cercetarea înscrisurilor, în detectarea unor otrăvuri, în diagnosticarea monedelor contrafăcute etc. Uneori specialiștii în cauză se asociau în corporații specifice, spre exemplu – “Comunitatea scriitorilor experți verficatori”(Paris, a.1570) [10, p.17]. În Franța, Italia se publică primele lucrări consacrate cercetării desenelor papilare, scrisului,– F.Demelle (a.1609); E.Raveneau (a.1666) M. Malpigi (a.1686); B.Albinus (a.1764); J.Purkinje (a.1823) ș.a.

Însă sec.XIX, care a fost numit și „secolul aburului” se evidențiază net de alte perioade istorice printr-un rând de particularități: revoluția industrială în economie, creșterea vertiginoasă a populației orășenești, apariția burgheziei ca pătură a societății cu interese economice și lozinci politice deosebite, divizarea și profesionalizarea muncii, spiritul întreprinzător ca garanție a succesului și riscul ca normă a vieții etc. Această imixtiune de factori necunoscuți până atunci au “detonat” un alt fenomen – apariția criminalității profesionale, iar mai târziu și a celei organizate.

Înarmându-se cu cele mai performante arme și tehnici ale perioadei respective (echipament, transport, mijloace de legătură etc.), metode de pregătire și tăinuire a infracțiunilor, ea a „inundat” practic toate țările Europei occidentale. Bunul simț și judecata sănătoasă de care se conduceau organele de represalii până atunci s-au dovedit a fi neputincioase în lupta cu noua criminalitate. Se simțea nevoia creării unor mijloace și metode mai eficiente, elaborarea unor măsuri speciale de ocrotire a cetățenilor contra atacurilor criminale, asigurarea inevitabilă a piedepsirii celor vinovați.

Unul dintre pionierii acestor activității a fost celebrul E. Vidocq (1775-1857), de numele căruia este legată crearea în a.1811 a poliției criminale franceze „”[“Siguranță”]. După cum ne relatează scriitorul german J.Thorwald, acesta, fiind implicat anterior în diverse fapte social periculoase, asociate cu multiple evadări din închisori și având experiență bogată, dar destul de compromițătoare, în a.1810, ca să pună capăt șantajului din partea foștilor „coleji de breaslă”, a îndrăznit să-și propună serviciile sale autorităților oficiale pentru a fi încadrat în lupta cu criminalitatea [26, p.22].

Reușind să convingă administrația prefecturii din Paris că stăpănește cunoștințe profunde a lumii criminale, arta de a se deghiza și de a face să vorbească orice vinovat, o memorie vizuală neobișnuită, inițiativă și spirit organizatoric, alte calități personale, E. Vidocq a fost acceptat și doar cu o duzină de colaboratori, care, la fel aveau reputații îndoielnice, pe parcursul unui an a demascat și reținut peste opt sute de asasini, hoți, jefuitori, escroci. În activitatea sa se conducea de un rănd de devize destul de dubioase: “Pentru a reuși, trebuie să utilizezi trădarea, denunțul și instinctele josnice ale oamenilor”, “Totul se cumpără și totul este corupt”, “Numai criminalul poate învinge criminalitatea. Ca șef al poliției criminale pariziene, după 2 decenii de activitate, el a lăsat o arhivă polițienească de mare valoare (fișe personale ale deținuților, elemente embrionare de identificare după „Modus operandi sistem”, așa numitele „parade ale arestanților”,cănd deținuții se mișcau în jurul unui polițist, care memoriza semnalmentele exterioare ale acestora, o rețea importantă de informatori, plantarea așa numiților „mutoni”(informatori) în celulele închisorilor pentru a culege informații de la cei reținuți, alte metode și procedee folosite și astăzi de către agenții de poliție sub acoperire în activitatea lor operativă de investigație etc.) [19, p.38]. Cu plecarea lui Vidocq în a.1833, poliția judiciară franceză a fost reorganizată și fondată pe alte principii, unul din care, fiind actual și astăzi: “Persoanele trase la răspundere pentru comiterea unor fapte penale, chiar și achitate de către instanța de judecată, în serviciul poliției judiciare nu se angagează”.

Aproximativ, tot în aceeași perioadă au fost organizate și polțiile judiciare profesionale din Londra, Chicago, alte orașe de pe continentul european și cel american de către fondatori cu reputații, la fel de faimoase – H. Fielding, J.Fielding, A.Pinkerton. Acesta din urmă, socotit întemeetor al poliției americane, a înființat în a.1851 o agenție particulară de urmărire penală și pază cu multiple filiale în țările europene, agenții căruia purtau o insignă cu imaginea unui ochi larg deschis și crezul ”Noi veghem întruna”. Fiind incoruptibili și sîrguincioși în activitatea lor „pinkertonii” de la bun început au confirmat justețea acestei fraze, descoperind un rănd de crime de mare ecou comise pe teritoriul Americii de Nord, inclusiv și un complot contra prezidentului A.Lincoln în a.1861.

Metodele criminalistice folosite de către acești detectivi neînfricați (fotografia, evidențele hoților și a complicilor lor, infiltrarea în nucleul organizațiilor criminale etc.), alternate cu buna cunoaștere a psihologiei și artei de a se deghiza, cu mînuirea perfectă a armei de foc le-au permis să se înalțe deasupra haosului și corupției ce exista în societate la acea etapă și să devină unica forță de nădejde în lupta cu criminalitatea, simbol al poliției criminale americane.

Căt privește poliția criminală londoneză, cunoscută și sub denumirea de “Scotland Yard”, ea a fost înființată cu căteva decenii mai devreme, (a.1829) prin legea cu privire la poliția capitalei adoptată de Parlament.La leagănul ei a stat cunoscutul H. Fielding, judecător și scriitor, care a reușit să convingă autoritățile oficiale în necesitatea înființării poliției pentru a opune rezistență valului de infracțiuni, fărădelegi și violențe ce inundase Londra la răscrucea sec.XVIII-XIX. Banii alocați în aceste scopuri, i-au permis lui H.Fielding să recruteze o duzină de colaboratori, să-i înarmeze cu arme de foc, șă-i înbrace în jachete roșii (probabil, prima uniformă polițienească) pentru a patrula la necesitate principalele străzi ale capitalei și a acorda ajutor cetâțenilor în cercetarea infracțiunilor. Metodele folosite de către primii detectivi englezi erau metodele epocii respective și puțin se deosebeau de cele folosite de către Vidocq, Pinkerton șau alți pioneri ai poliției profesionale: filajul, deghizarea, evidența recidiviștilor, publicarea în ziare a semnalmentelor infractorilor căutați etc.

Primele recomandații pur criminalistice ce priveau mai cu seamă procedee de efectuare a examinării locului faptei, a percheziției, interogării s-au cristalizat în adîncurile procedurii penale [20, p.23].

Unele ghiduri practice în acest sens au apărut în prima jumătate a sec.X1X, bunăoară – Handbuch der gerichtlichen Untersuchungskunde [“Îndrumar cu privire la ancheta judiciară”] semnat de procesualistul L.H.F.Jagemann (Frankfurt pe Main, vol.I.- a.1838; vol.II – a.1841); “Experiența unui scurt îndreptar pentru efectuarea cercetărilor” întocmit de N.Orlov (Moscova, 1833); “Bazele procedurii judiciare penale” alcătuit de I.Barșev (Sanct-Petersburg, a.1841) [16, p.12] ș.a.

Dezvoltarea medicinei legale – disciplină, cunoștințele căreia se foloseau din vremurile străvechi în aflarea adevărului, a scos în evidență persoana specialistului medic – legist, care devenea participant neapărat în cauzele de omor, leziuni corporale etc. Treptat aceasta a făcut ca în urmărirea penală să se invite și alte persoane competente in ramurile tehnicii, științei, artei, meseriei, ceea ce a condus la apariția institutului de expertiză judiciară. Istoria criminalisticii trebuie privită și prin această prismă – de cosolidare și dezvoltăre a cunoștințelor de specialitate în activitatea judiciară penală și crearea unităților specializate de expertiză. La începuturile criminalisticii aceste cunoștințe purtau un caracter mai curănd empiric decăt teoretico-științific, deaceea purtătorii lor se numeau persoane versate, acestea sprijinindu-se dor pe experiența practică personală și spiritul de observație.

Prin urmare, în ultimul sfert al sec. XIX în Europa s-au creat premise și condiții obiective de consolidare a cunoștințelor de specialitate, menite să contribuie la descoperirea și cercetarea infracțiunilor, la crearea unui domeniu distinct al jurisprudenței ce avea în sarcină elaborarea unor metode și mijloace practice de investigație a faptelor penale, întemeiate pe realizările științelor tehnice și naturale.

1.2. Noțiunea și conțiutul cunoștințelor de specialitate

În paragraful de sus s-a menționat, iar aici accentuăm că în procesul de descoperire și cercetare a infracțiunilor, a dezbaterilor judiciare, în permanență apare necesitatea soluționării unor chestiuni cu aplicarea cunoștințelor profesionale din diverse domenii ale tehnicii, științei, artei sau meșteșugului. Și aceasta pentru că odată cu dezvoltarea științelor naturale și tehnice a crescut și numărul infracțiunilor calificate, săvârșite prin metode și mijloace sofisticate, de aceea la soluționarea cauzelor penale, în toate situațiile în care stabilirea împrejurărilor faptei reclamă cercetări științifice din alte domenii de activitate decât cel juridic au început să fie antrenate permanent, persoane versate – specialiști [11, p.28].

Calitățile persoanelor, care sunt angajate în organele de urmărire penală (ofițeri de urmărire penală, procurori etc.), trebuie să răspundă unor criterii. Aceste persoane ar trebui să posede un cerc vast de cunoștințe pentru a cerceta cu succes faptele și împrejurările de fapt in cazul unor infracțiuni, cât și pentru interpretarea și folosirea lor în procesul de probațiune. Practica ne dovedește însă, că cunoștințele de care dispun organele de urmărire penală nu totdeauna sunt suficiente pentru descoperirea și valorificarea anumitor probe, semnalarea și interpretarea unor fapte importante pentru cauză.

Acest moment apare nu din cauza că acești sbiecți n-au pregătire suficientă, ci mai curănd din necesitatea posedării unor cunoștințe de ordin specific anumitor domenii de activitate. Din aceste considerente sunt frecvente situațiile în care punerea în evidență a acestor probe necesită participarea în activitatea de urmărire penală a persoanelor competente din diferite domenii de activitate umană (știință, tehnică, artă, meșteșug ș.a.).

Articolul 87 CPP al Republicii Moldova definește că specialistul este persoana chemată pentru a participa la efectuarea unei acțiuni procesuale în cazurile prevăzute de legislația în vigoare, care nu este cointeresat în rezultatele procesului penal. Specialistul trebuie să posede cunoștințe suficiente și deprinderi speciale pentru acordarea ajutorului necesar organului de urmărire penală sau instanței de judecată.

Legea în cauză prevede participarea lui obligatorie în următoarele cazuri:

– cănd martorul surdomut este audiat cu participarea interpretului care cunoaște semnele acestuia și poate să comunice prin ele (conform art. 105, alin. 4 CPP Republicii Moldova);

– la audierea martorului care suferă de o boală psihică sau de o altă boală grea se face cu consimțămîntul medicului și în prezența lui (conform art. . 5 CPP Republicii Moldova);

– dacă este prevăzut obligatoriu participarea specialistului și anume a medicului-legist sau a altui medic în lipsa acestuia la examinarea exterioară a cadavrului la locul unde a fost descoperit (Conform art. 120 CPP Republicii Moldova);

– la efectuarea cercetării la fața locului, percheziției, reconstituirii etc. organul de urmărire penală sau instanța de judecată este în drept să dispună dacă este necesar participarea specialistului din alte domenii: criminalistică, tehnică, construcție, fizică, chimie etc.

Procedura penală statuiază, că chiar dacă specialistul efectuează de sine stătător anumite operații, de exemplu, tratarea cu prafuri a anumitor obiecte pentru a descoperi urme de mâini, cercetarea cadavrului la fața locului cu scopul de a stabili și fixa leziuni corporale ș.a., sub aspect procesual, aceste activități sunt totalmente subordonate conducerii organului judiciar [19, p.38].

Legislația în vigoare stabilește unica formă de prezentare a acestei activități prin consemnarea în procesul-verbal a faptului participării specialistului la efectuarea activității respective de procedură. Cu toate acestea, utilitatea participării lui la proces, în special, la înfăptuirea cercetării la fața locului, reconstituirii, percheziției etc. este indiscutabilă, ea manifestându-se pe două planuri. În primul rând, prin participarea la efectuarea unui sau altui act de procedură, specialistul poate contribui în mod direct la evidențierea anumitor mijloace de probă, fapte și împrejurări, care nu pot fi stabilite de cât în baza aplicării unor metode speciale. În al doilea rând, oferind explicații cu privire la mijloacele de probă stabilite cu prilejul desfășurării unei sau altei activități de procedură, specialistul acordă organului de cercetare posibilitatea de a cunoaște împrejurările legate de comiterea infractiunii.

Articolul 88 CPP al Republicii Moldova reglementează activitatea altei persoane competente și anume a expertului. Expertul este persoana numită pentru a face investigații în cazurile prevăzute de legislația în vigoare, persoană care nu este cointeresată în rezultatele cauzei penale și care, aplicând cunoștințele speciale din domeniul științei, tehnicii, artei și din alte domenii prezintă rapoarte de expertiză în baza acestora.

Ca expert poate fi numită orice persoană care posedă cunoștințe necesare pentru a prezenta concluzii referitoare la circumstanțele apărute în legătură cu cauza penală și pot avea importanță probatorie sau tactică pentru cauza penală.

Legea „Cu privire la expertiza judiciară” din 23 iunie 2000 prevede că expert judiciar este persoana care are capacitate de a acționa cu discernământ, are studii superioare universitare, pregătirea respectivă într-un anumit domeniu al expertizei judiciare și a obținut calificarea de expert judiciar, posedă cunoștințe speciale în cele mai diverse domenii ale științei, tehnicii, medicinei, artei, în alte domenii ale activității umane necesare pentru întocmirea raportului de expertiză, este atestată în calitate de expert judiciar într-un anumit domeniu, nu are antecedente penale, se bucură de o reputație profesională, activează într-o instituție statală de expertiză judiciară și este inclusă în Registrul de stat al experților judiciari atestați [4].

Selectarea expertului se supune la două condiții de bază pe care acesta trebuie să le îndeplinească – competența în problemele ce vizează obiectul expertizei și să nu fie cointeresat în cauză. Totodată, expertul trebuie să aibă studii profesionale, o pregătire specială în domeniul expertizei respective și experiență de muncă. De caracterul studiilor expertului depinde capacitatea lui de a soluționa problemele ce interesează cauza. Prin urmare, expert judiciar poate fi doar persoana cu studii superioare universitare, care î-i oferă competență profesională, dar și orizont mai larg în activitatea sa. Deci, competența unui specialist este în funcție de experiența pe care el o are în domeniul respectiv. Experiența expertului judiciar se consolidează cu timpul, ca urmare a exercitării, în repetate rînduri, a atribuțiilor de expert.

Din cele menționate, se observă că la aprecierea gradului de competență a expertului, organul ce dispune efectuarea expertizei va lua în considerare experiența acestuia și vechimea de muncă, stagiul de activitate în domeniul respectiv.

Căt privește statutul procesual al expertului, în doctrina procesuală acestei probleme i se acordă o atenție deosebită, aprecindu-se două aspecte: statutul procesual al expertului în raport cu alți subiecți ai procesului; drepturile și obligațiile expertului în cadrul efectuării expertizei.

În doctrina contemporannă a Germaniei, Asiei expertul este privit ca un ajutor (adjunct) al judecătorului. La fel este stabilit statutul expertului și în Franța, Italia, punîndu-se accentul respectarea de către ei a principiului contradictulității. În sistemul de drept anglo-amirican raportul de expertiză este apreciat ca un gen deosebit de declarații ale martorului . Deci statutul expertului este aproape asemănător cu al martorului [17, p.31].

În conceplția legislației procesuale a Republicii Moldova expertul este un subiect independent al procesului, care deține un volum personal de obligații și drepturi procesuale, ce î-l deosebesc de alți subiecți, inclusiv de martori. Pe expert î-l deosebește faptul că obiectiv el nu are interes juridic în cauză. Funcția lui principală este de a prezenta instanței de judecată probă judiciară- raportul de exprtiză. Expertul, comparativ cu alți participanți ai procesului nu deține de dinainte (a priori) informație probantă – el o dobîndește pe parcursul investigaților speciale cu ajutorul cunoștințelor de specialitate. Purtător de informație probantă el devine după terminarea cercetărlor de expertiză. Statutul expertului este stabilit de legislație prin obligațiile și drepturile lui procesuale .

Codul de procedură penală în art. 88 pune pe prim plan obligațiile expertului. În legea „Cu privire la expertiza judiciară din 23.IV.2000”(art. 9) sunt formulate mai întîi drepturile expertului, iar apoi obligațiile lui. Punerea actului pe obligații, după cum s-a facut în CPP în vigoare credem este mai corectă, întrucît legislatorul subliniază că statutul expertului este subordonat scopurilor procesului. Expertul nu are interese juridice în cauză, participarea lui în cauză este determinată nu de oarecare drepturi, dar de obligația principală- formularea concluziilor obiective pe întrebările puse de instanța de judecată.

În literatura de specialitate când se caracterizează drepturile și obligațiile expertului se invocă două noțiuni – “competența științifică” și “competența procesuală”. Prin “competența științifică” se are în vedere un volum de cunoștințe speciale pe care î-l deține expertul și care este necesar pentru efectuarea expertzei. Prin “competența procesuală” se subînțelege o totalitate de drepturi și obligațiuni procesuale. Se crede că aceste 2 noțiuni sunt părți componente ale unei noțiuni întregi – competența expertului [22, p.56].

În viziunea noastră, competența expertului ca subiect al procesului poate fi exprimată doar prin ansablul de drepturi și obligații. Cît privește competența lui științifică , ea prezintă o premisă a capacității lui juridice de a participa în calitate de subiect al procesului și nu constituie element component al stattului procesual. Însă nu trebuie de înțrles că statutul procesual al expertlui se reduce doar la competența lui.

În statutul procesual al expertului intră și așa element ca garanția realizării corespunzătoare a drepturilor și obligașâțiilor lui, a independenței expertului.

Căt privește a doua condiție – necointeresarea expertului în cauză, aceasta impune ca organul judiciar să precizeze asupra relațiilor expertului cu alte persoane implicate în proces, legăturii lui cu fapta cercetată și autorul ei. Pot influența rezultatele cercetării cauzei atît relațiile personale ale expertului cu învinuitul sau victima infracțiunii cît și raportul de legătură pe linie de serviciu al acestuia cu unitatea în care s-a săvîrșit infracțiunea. Se interzice categoric antrenarea în calitate de expert a specialiștilor din cadrul personalului unității din care face parte învinuitul sau victima.

În cazul, în care se preconizează efectuarea expertizei într-o instituție de expertiza specializată, organul de cercetare nominalizează doar instituția, expertul urmînd a fi desemnat de conducătorul unității de expertiză. Aceasta nu înseamnă că ofițerul de urmărire penală nu poate numi în calitate de expert un specialist din instituția specializată. În anumite situații, reieșind din condițiile concrete ale cauzei aceștia pot desemna în ordonanță expertul căruia i se încredințează efectuarea expertizei. În atare situații conducătorii instituției de expertiză sunt obligați să respecte decizia organului în competența căruia se află cercetarea cauzei [38, p.26].

La cererea persoanelor cointeresate sau din propria inițiativă ofițerul de urmărire penală poate dispune efectuarea expertizei unui grup de specialiști din diferite instituții de expertiză. În această comisie pot fi incluși, de asemenea, specialiști din unitățile de cercetări științifice academice sau de ramură, reprezentanți ai catedrelor din instituțiile de învățământ superior, savanți notorii de ramură care posedă cunoștințe de specialitate pentru aflarea adevărului etc.

De menționat că „cunoștințele de specialitate” sunt suficient analizate și pe plan științific. În literatura criminalistică s-au întreprins încercări de a determina și concretiza conținutul acestor cunoștințe de specialitate [39, p.89; 28, p.298]. Majoritatea savanților consideră că acestea sunt cunoștințe din știință, tehnică, artă, meserie, precum și experiența profesională, deprinderile și priceperile de a aplica metode și mijloace tehnico-științifice de depistare, fixare, ridicare și examinare a corpurilor delicte. Spre exemplu, V. Zuev consideră că acestea sunt cunoștințe în știință, tehnică, artă, meserie, cu excepția domeniului dreptului material și procesual, folosite pentru soluționarea problemelor care apar la înfăptuirea justiției [34, p.98].

Cu această ocazie, P.Ișcenko observă că autorul citat mai sus interpretează prea larg domeniul aplicării acestor cunoștințe. Socotim această observație corectă, deoarece, după cum rezultă din analiza art. 87 din Codul de procedură penală al Republicii Moldova, acest cerc de probleme este limitat, referindu-se doar la descoperirea și fixarea probelor.

În concluzie, cunoștințele de specialitate pot fi definite ca o totalitate de noțiuni teoretice și experiențe profesionale în domeniul științei, al tehnicii, artei și meseriei strict necesare descoperirii, fixării, ridicării și utilizării informației cu relevanță criminalistică în urmărirea penală.

Volumul și conținutul cunoștințelor de specialitate, precum și al experienței profesionale la diferiți subiecți în procesul de descoperire a infracțiunilor, este diferit. Cele mai universale, dar totodată și mai puțin specializate cunoștințe în sensul enunțat mai sus posedă ofițerii de urmărire penală, procurorii, lucrătorii operativi, persoanele antrenate în urmărirea penală. În ceea ce privește specialiștii-criminaliști, pentru ei este caracteristică o specializare mai profundă în compartimentul de tehnică criminalistică. Pentru experți, specializarea în domeniul concret al științei și tehnicii capătă o însemnătate prioritară, chiar dacă și universalitatea pregătirii lor rămâne deocamdată o condiție de bază a profesionalismului lor [36, p.127]. Mai cu seamă acest lucru este specific pentru experții Ministerului Afacerilor Interne, care nu numai că efectuează investigații și expertize de laborator, dar și participă la realizarea acțiunilor de urmărire penală și speciale de investigație.

1.3. Formele de participare și atrubuțiile specialistului în urmărirea penală

Cu dezvoltarea științei și tehnicii, perecționarea legislației s-au dezvoltat și viziunile asupra formelor de participare a persoanelor versate în scopul stabilirii adevărului. Legislația procesual-penală în vigoare a Republicii Moldova prevede două forme de activitate a persoanelor competente în procesul penal: consultativă, care se realizează prin participarea acestora la efectuarea activităților de procedură cu titlul procesual de specialist, și de examinare științifică a unor fapte sau împrejurări de fapt, efectuată, la cerința organelor de urmărire penală sau a instanței de judecată, de către persoanele competente încadrate în proces prin ordonanța de dispunere a constatării tehnico-științifice sau medico-legale judiciare [35, p.46].

Organele de urmărire penală la cercetarea diverselor infracțiuni recurg la ajutorul unor specialiști care, în funcție de urgența cu care se cere administrarea probelor și specificul faptei pot avea valoare de constatări tehnico-științifice sau expertize judiciare. Într-o accepțiune cu totul generală, constituie obiect al constatării tehnico- științifice elementele materiale ce sunt un rezultat al infracțiunii, obiect ce reprezintă un produs sau conține o urmă a săvârșirii faptei, noțiunea de urmă luată aici în ințelesul cel mai cuprinzător atribuit acestui termen [12, p.45]. Cercetarea tehnico-științifică este un procedeu de probațiune tehnico-științific, ce constă într-o examinare specială a mijloacelor materiale de probă, efectuată la cererea organului de urmărire penală, de către specialiști sau tehnicieni din cadrul acestora, ori care funcționează pe lîngă instituția de care aparține organul de urmărire penală, în vederea obținerii unor date, fapte cu relevanță probatorie, în cauze ce nu suferă amînare, concluzii materializate în raportul de constatare tehnico-științific sau medico-legal, așa cum se observă din Anexele 1, 2, 3 [12, p.46].

Articolul 139 CPP Republicii Moldova prvede că organele de urmărire penală pot dispune efectuarea constatărilor tehnico-științifice sau medico-legale atunci când apar următoarele situații: – există pericol de dispariție a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situații de fapt; – apare necesitatea explicării urgente a unor fapte sau împrejurări ale cauzei; – se impune necesitatea folosirii, pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei a cunoștințelor unor specialiști sau tehnicieni. Această condiție fără a fi prevăzută expres, ca în cazul expertizei, derivă din termenii utilizați de legiuitor și din natura acestui procedeu pe de altă parte.

Deci, constatând existenta măcar a uneia din situatiile indicate mai sus, în baza prevederilor stipulate în art. 139 CPP Republicii Moldova, organul de urmărire penală sau instanța de judecată dispune efectuarea constatării tehnico-științifice sau medico-legale printr-o rezoluție motivată. Organul de urmărire penală sau instanța care dispune efectuarea constatării tehnico-științifice stabilește obiectul acesteia, formulează întrebările la care trebuie să se răspundă și stabilește termenul de efectuare a lucrării (art. 140, alin.l CPP Republicii Moldova).

Constatarea tehnico-științifică are un caracter de urgență, valorificarea științifică a urmelor fiind impusă de exisența pericolului dispariției unor mijloace materiale de probă sau de schimbarea unor situații de fapt [24, p.335].

Desemnarea specialistului sau a tehnicianului care va efectua constatarea poate fi apreciată din perspectiva a două situații: atunci când constatarea urmează a fi efectuată de specialistul sau tehnicianul care funcționează în cadrul ori pe lângă instituția de care aparține organul de urmărire penală, acesta are posibilitatea să nominalizeze prin rezoluție specialistul sau tehnicianul, iar atunci când constatarea urmează a fi efectuată de către specialiști sau tehnicieni care funcționează în cadrul altor organe, în actul procesual prin care se dispune efectuarea constatării, specialistul sau tehnicianul urmând a fi desemnați de către organul căruia i s-a adresat organul de urmărire penală.

Constatările tehnico-științifice se efectuează chiar în timpul cercetărilor la fața locului. Este cazul constatării stării tehnice a autovehicolului angajat în accident, a examinării urmelor lăsate de pneuri la locul faptei, pentru identificarea autovehicolului dispărut de la locul faptei etc., de asemenea, examinarea persoanei vătămate, pentru stabilirea gravității leziunilor suferite și a duratei îngrijirilor medicale necesare pentru vindecare, are valoare de constatare medico-legală.Rezultatele acestor constatări se includ în procesul verbal al acțiunii respective (al.(3)al art.141 CPP Republicii Moldova). Constatările tehnico-științifice se efectuează asupra materialelor și informației puse la dispoziție sau indicate de către organul de urmărire penală sau instanța de judecată. Dacă specialistul căruia îi revine sarcina efectuării lucrării consideră că materialele puse la dispoziție ori informația indicată sunt insuficiente el comunică aceasta organului de urmărire penală sau instanței de judecată în vederea completării lor.

Dacă este necesară o examinare corporală asupra învinuitului ori părții vătămate pentru a constata pe corpul acestora existența urmelor infracțiunii, organul de urmărire penală dispune efectuarea unei constatări medico-legale și cere organului medico-legal, căruia îi revine competența potrivit legii să efectueze constatarea. (alin.4 al art.140 CPP Republicii Moldova).

Rezultatele constatării tehnico-științifice sau medico-legale se consemnează într-un raport. Raportul prezintă rezultatele investigațiilor care cuprinde partea introductivă, partea descriptivă și partea finală. În cazul, în care, după cum s-a menționat, specialistul participă la efectuarea procedeelor probatorii de către organul de urmărire penală rezultatele constatărilor tehnico-științifice și medico-legale se includ în procesul-verbal al acțiunii respective.

Căt privește expertizele judiciare, acestea se dispun și se efectuează după ce a luat sfârșit cercetarea la fața locului, ridicăndu-se urme și alte materiale de probă și privesc domenii dintre cele mai diverse: expertiza tehnico-inginierească, expertiza criminalistică, expertiza medico-legală, expertiza biologică etc. [23, p.68].

Acestea se dispun în cazurile în care pentru constatarea circumstanțelor ce pot avea importanță probatorie pentru cauza penală sau necesare cunoștințe speciale în domeniul științei, tehnicii, artei sau meșteșugului. Chiar și în situația când persoana care efectuează urmărirea penală posedă astfel de cunoștințe nu se exclude necesitatea dispunerii expertizei.

Articolul 143 al CPP Republicii Moldova prevede circumstanțele cauzelor penale pentru a căror clarificare se impune efectuarea expertizei în mod obligatoriu: cauza decedării, natura și gravitatea leziunilor corporale, starea psihică a bănuitului, învinuitului sau a inculpatului, dacă există suspiciuni referitoare la responsabilitatea acestora și vârsta făptuitorului și a victimei, când circumstanța dată are importanță pentru soluționarea cauzei, dar stabilirea ei pe cale documentară s-a dovedit a fi imposibilă.

Ordonarea expertizei se face, la cererea părților, de către organul de urmărire penală sau de către instanța de judecată precum și din oficiu de către organul de urmărire penală.

Părțile din inițiativă proprie și pe cont propriu, sînt în drept să înainteze cerere despre efectuarea expertizei pentru constatarea circumstanțelor care în opinia lor vor putea fi utilizate în apărarea intereselor lor.

În conformitate cu art. 87 alin 5 al CPP a Republicii Moldova de la persoanele participante în proces în calitate de specialist în cadrul constatărilor tehnico-științifice și medico-legale se cere: – să se prezinte la chemarea organului de urmărire penală sau a instanței; – să prezinte organului de urmărire penală documentele ce confirmă calificarea lui de specialist respectiv, săși aprecieze obiectiv capacitatea sa de a acorda ajutorul necesar ca specialist; – să comunice, la cererea organului de urmărire penală, a instanței sau părților, despre experiența sa în domeniu și despre relațiile sale cu persoanele participante în cauza penală respectivă; – să se afle la locul efectuării acțiunii procesuale sau în ședința de judecată atîta timp cât este necesar de a asigura acordarea ajutorului ca specialist și să nu părăsească fără permisiune locul efectuării acțiunii procesuale respective sau ședința de judecată; – să aplice toate cunoștințele și deprinderile sale speciale pentru acordarea de ajutor organului care efectuează acțiunea procesuală la descoperirea, fixarea sau excluderea probelor, la aplicarea mijloacelor tehnice și a programelor computerizate, la formuzlarea întrebărilor pentru expert; – să dea explicații referitor la problemele ce țin de competența sa profesională; – să facă concluzii de constatare tehnico-științifică sau medico-legală; – să se supună dispozițiilor legale ale organului de urmărire penală; – să respecte ordinea stabilită în ședința de judecată; – să confirme, prin semnătură, mersul, conținutul și rezultatele acțiunii procesuale la care a participat, precum și caracterul complet si exact al înscrierilor în procesul verbal al acțiunii respective; – să nu divulge circumstanțele și datele care i-au devenit cunoscute în urma efectuării actiunii procesuale, inclusiv circumstanțele ce se referă la inviolabilitatea vieții private, de familie, precum și cele care constituie secret de stat, de serviciu, comercial sau alt secret ocrotit de lege [2].

Persoana care participă în calitate de specialist conform legislației în vigoare (art. 87, alin. 7 CPP al Republicii Moldova), are următoarele drepturi:

– să ia cunoștință, cu permisiunea organului de urmărire penală sau a instanței, de materialele cauzei și să pună întrebări participanților la acțiunea procesuală respectivă pentru a formula o concluzie adecvată, să ceară completarea materialelor și datelor puse la dispoziție pentru darea concluziei;

– să-i atenționeze pe cei prezenți asupra circumstanțelor legate de descoperirea, ridicarea și păstrarea obiectelor și documentelor respective, asupra aplicării mijloacelor tehnice și programelor computerizate, să dea explicații referitor la chestiunile ce țin de competența sa;

– să facă obiecții, care vor fi incluse în procesul-verbal al acțiunii procesuale respective, referitor la descoperirea, ridicarea și păstrarea obiectelor, precum și să dea alte explicații conform competenței sale profesionale;

– să ia cunoștință de procesele-verbale ale acțiunilor la care a participat și să ceară completarea lor sau includerea obiecțiilor sale în procesul-verbal respectiv;

– să ceară compensarea cheltuielilor suportate în cauza penală și repararea prejudiciului cauzat de acțiunile nelegitime ale organului de urmărirea penală sau ale instanței;

Persoana implicată în proces în calitate de expert în virtutea art. 88, alin. 3, CPP al Republicii Moldova are următoarele obligații [2]:

– să facă în raportul său concluzii obiective și întemeiate asupra întrebărilor ce i se pun, să delimiteze concluziile făcute în baza programelor compiuterizate sau a literaturii de specialitate care nu au fost verificate de el;

– să refuze de a face concluzii dacă întrebarea pusă depășește cadrul cunoștințelor lui de specialitate sau dacă materialele care i s-au pus la dispoziție nu sunt suficiente pentru prezentarea concluziilor, comunicând în scris aceasta organului sau instanței care a dispus expertiza, cu indicarea motivelor respective;

– să se prezinte la chemarea organului de urmărire instanței pentru a fi prezentat participanților la acțiunea procesuală penală, precum și pentru a da explicații pe marginea concluziilor date în scris;

– să prezinte organului de urmărire penală sau instanței documentele ce confirmă calificarea lui specială, să-și aprecieze obiectiv capacitatea și competența sa pentru darea concluziilor respective;

– să comunice, la cererea organului de urmărire penală sau a instanței, precum și a părților în ședința de judecată, despre experiența sa profesională și despre relațiile sale cu persoanele participante în cauza dată;

– în caz de participare la efectuarea acțiunii procesuale, să nu părăsească locul efectuării acesteia fără permisiunea organului care o efectuează, precum și ședința de judecată fără permisiunea președintelui ședinței;

– să se supună dispozițiilor legale ale organului de urmărire penală sau ale instanței;

– să respecte ordinea stabilită în ședința de judecată;

– să nu divulge circumstanțele și datele ce i-au devenit cunoscute în urma efectuării expertizei sau în urma participării în ședință de judecată închisă, inclusiv circumstanțele ce se referă la inviolabilitatea vieții private, de familie, precum cele care constituie secret de stat, de serviciu, comercial sau alt secret ocrotit de lege [33, p.78].

PARTICULARITĂȚI TACTICE ȘI METODICE DE PARTICIPARE A

SPECIALISTULUI-CRIMINALIST ACȚIUNI

DE URMĂRIRE PENALĂ

Participarea specialistului-criminalist la cercetarea la fața locului

Majoritatea absolută a acțiunilor procesuale în care este antrenat specialistul criminalist consttuie ceretarea la fața locului. După unele date aceste participări se cifrează la 45-50 procente din numărul total al infracțiunilor înregistrate anual pe teritoriul țării noastre.

Organul de urmărire penală, imediat după ce a sosit la fața locului, și a realizat activitățile pregătitoare, trece la efectuarea cercetării propriu zise. În procesul acestei cercetări echipa este chemată să constate: caracterul locului faptei, ce fel de schimbări s-au produs pînă la sosirea sa; ce categorii de urme se află în perimetrul lui; ce anume s-a întîmplat acolo – accident, sinucidere ori s-a comis o infracțiune; cînd s-a produs evenimentul în cauză; urmele descoperite evidențiază săvîrșirea faptei în locul respectiv; cine este victima și cu ce ocazie s-a aflat în acel loc; care es1te mobilul infracțiunii; ce posibilități sunt pentru descoperirea și reținerea infractorului.

Cercetarea la fața locului se face cu respectarea normelor de procedură penală și a regulilor de tactică criminalistică. Printre regulile practice aplicabile de către specialistul criminalist în orice situații, indiferent de natura infracțiunii, trebuie menționate următoarele:

1. Efectuarea cercetării cît mai repede după luarea la cunoștință despre săvîrșirea infracțiunii, pentru a preveni pierderea sau degradarea urmelor, fie datorită fenomenelor atmosferice, fie a persoanelor interesate în cauză. respectarea acestei reguli este determinată de multitudinea de factori obiectivi și subiectivi. Pe măsura trecerii timpului, toate probele, în funcție de natura lor, sunt supuse unui proces continuu, obiectiv, de pierdere treptată a detaliilor. În cazul cînd, în timpul respectiv, mai intervin și anumiți factori nocivi, aceștia accelerează procesul de atenuare a detaliilor, dacă nu le degradează sau chiar distrug complet. De exemplu: vîntul și razele solare grăbesc reducerea în volum a detaliilor urmelor, iar ploaia și zăpada, de multe ori, chiar le distrug, devenind astfel inutile cercetării criminalistice. Tot așa se poate întîmpla și cu cunoștințele pe care le au martorii oculari despre infracțiune. Prin scurgerea timpului, multe amănunte din secvențele săvîrșirii faptei, în mod obiectiv, se uită, la care putem adăuga și posibilitatea influențării martorilor de către persoanele interesate în cauză, pentru a denatura intenționat declarațiile [18, p.38].

2. Cercetarea și fixarea urmelor descoperite să se facă cu toată obiectivitatea, în sensul că trebuie căutate și fixate toate urmele, indiferent dacă ele confirmă sau infirmă versiunile organului de urmărire penală. Aceasta presupune că, după elaborarea versiunilor, pe baza datelor deja existente în cauză, toate urmele de la locul faptei trebuie să ocupe poziții identice în fața organului judiciar, adică nici una să nu fie mai importantă decît celelalte. Prin urmare, în procesul cercetării la fața locului, urmele descoperite se studiază și se fixează prin metodele adecvate naturii lor și aspectului sub care se prezintă, fără a ține seama de faptul că unele vin cumva în contradicție cu altele, fără să apreciem valoarea lor în funcție de măsura în care ar putea contribui într-un proces de identificare din activitatea de cercetare criminalistică. Ar fi o evidentă lipsă de obiectivitate din partea organului judiciar, dacă, formulîndu-și o versiune mai acceptabilă referitoare, să zicem, la modul săvîrșirii infracțiunii, la autorul sau la mobilul său, ar desfășura cercetarea la fața locului prin reținerea din ansamblu probelor numai pe acelea care confirmă versiunea „aleasă”, înlăturîndu-le ca fiind fără importanță pe cele care nu au tangență cu versiunea respectivă sau chiar o infirmă. O cercetare astfel orientată, de la început, ar fi unilaterală, cu valorificarea doar parțială a probelor de la fața locului, fapt care ar conduce la aflarea adevărului în cauză mai tîrziu și cu mai multă greutate sau chiar conduce la imposibilitatea stabilirii lui.

3. Efectuarea cercetării în mod amănunțit, prin notarea tuturor particularităților, indiferent de infracțiunea lor. Întrucît cercetarea la fața locului este o activitate de început a urmării penale, organul judiciar în acest moment încă nu știe în mod sigur care anume din datele descoperite prezintă sau nu și în ce măsură importantă pentru stabilirea adevărului în cauză. unele urme sau anumite obiecte din perimetrul locului faptei, chiar dacă nu legătură nemijlocită cu săvîrșirea infracțiunii, este posibil să atragă atenția organului judiciar ca fiind importante pentru soluționarea cauzei. Altele, însă, deși în reailitate create în procesul comiterii infracțiunii respective, să nu le fie înțeleasă importanța și, drept urmare, prezența lor să fie neglijată. Afară de aceasta, anumite obiecte sau urme de la fața locului fără legătura directă cu fapta, prin prezența, poziția și starea în care se află ca fapte, prin prezența, poziția și starea în care fără legătură directă cu fapta, prin prezența, poziția și starea locului, în coroborare cu alte date, ar putea fi utilizate la explicarea unor situații contraversate din locul cercetat sau, alteori, la aflarea mobilului infracțiunii, la descoperirea anumitor persoane implicate, într-un caz. Toate aceste secrete ale multor urme sau obiecte de la locul faptei nu-i posibil să le descoperim în procesul acestei activități tactice. Ele se „descifrează mai tîrziu”, după ce se întreprind și alte activități tactice de urmărire penală, însă numai în situațiile cînd cercetarea la fața locului se face obiectiv, în mod amănunțit, prin fixarea a tot ce se găsește în perimetrul locului cercetat, și a anumitor, detalii care ni se par fără semnificație pentru faptă [21, p.88]. Da aceea, afară de descrierea amănunțită a tot ce se observă la locul infracțiunii, este necesar să se fixeze și prin fotografiere atît în ansamblu, cît și în detaliu, deoarece aparatul de fotografiat imprimă pe peliculă tot ce se află în fața obiectivului sau, fără aprecieri, fără prejudecăți, fapt care, de multe ori, s-a dovedit a fi de mare utilitate cercetării criminalistice.

4. Efectuarea cercetării la fața locului prin respectarea cerințelor etice. Pentru respectarea acestor cerințe, persoanele din echipa de cercetare, în tot timpul desfășurării activității lor, trebuie să nu admită prezența persoanelor străine, să aibă o comportare serioasă, fără zîmbete sau glume față de corpul victimei, de obiectele ca formează îmbrăcămintea intimă a acesteia, de obiectele din locuință, explicîndu-le persoanelor aparținătoare că cercetează obiectele respective nu din curiozitate, ci din necesitate pentru descoperirea urmelor infracțiunii. Datele obținute din diferite declarații, în legătură cu voința intimă a unor persoane, se păstrează în taină, putînd fi dezvăluite numai clor interesați direct în cauză sau persoanelor chemate să le utilizeze ca probe în soluționarea cauzei. De asemenea, în cazul fixării și ridicării unor urme, se caută ca, pe cît posibil, să nu se degradeze anumite bunuri de valoare ce formează proprietatea victimei ori a altor persoane. Cercetarea la fața locului se efectuează planificat. Planul se întocmește în funcție de natura faptei, particularitățile locului în care a fost săvîrșită și varietatea urmelor existente, prevăzîndu-se în el întreaga gamă de activități și procedee de căutare, examinare și ridicare a urmelor, de ascultare, cu această ocazie, a unor persoane. De asemenea, în acest plan se mai includ, dacă este cazul, și alte activități operative ce urmează să se întreprindă paralel cu această activitate tactică. Ținînd seama de complexitatea cercetării în plan se mai prezintă atribuțiile ce revin fiecărui membru al echipei de cercetare la fața locului [8, p.250].

Specialistul poate începe cercetarea la fața locului din exterior spre interior și invers, iar cînd suprafața este întinsă se recurge la parcelarea acesteia. Se alege o metodă ori alta, în funcție de aspectul general al locului examinat, precum și de natura infracțiunii.În locuri deschise, cînd urmele săvîrșirii faptei sunt concentrate pe un termen mai limitat se începe cu centrul, cu obiectul central al locului faptei, desfășurîndu-se spre exterior. Dacă locul faptei este o grădină sau curte, se recomandă începerea cercetării de la periferie spre centru. Se începe cu examinarea locului de acces (porți, garduri, podețe), apoi se trece treptat spre centru, spre locul unde sunt concentrate cele mai multe urme ale faptei. Cînd locul faptei este vast, se împarte în parcele, după care se cercetează fiecare parcelă în parte.

Cercetarea locului faptei situat în interiorul unor imobile este recomandabil să înceapă cu examinarea generală a întregii încăperi, apartament etc., după care se continuă cu cercetarea atentă a obiectelor de pe lîngă păreți, a pereților, a ușilor și a ferestrelor. Se vede dacă obiectul din perimetrul locului cercetat se găsesc sau nu în poziția lor obișnuită, dacă dulapurile și sertarele sunt închise ori nu, văzîndu-se totodată și modul de funcționare a încuietorului acestora. În acest fel, cercetarea este condusă treptat spre obiectul central al locului faptei (cadavrul victimei, dulapul forțat din care s-au furat lucrurile, factorul incendiului etc.).

Pentru o mai bună sistematizare a activităților cercetării locului faptei se recomandă ca întreaga activitate să parcurgă două faze convenționale: statică și dinamică.

Fazele indicate reprezintă două trepte ale procesului unic de cercetare, care se disting atît după sarcinile ce le revin, cît și după metodele și mijloacele de investigație constituind un proces unic de cercetare.

1. Faza statică constă în examinarea generală de către specialist a întregului loc al faptei, după care se trece la examinarea, porțiune cu porțiune, în vederea descoperirii urmelor și a poziției fiecărui obiect în raport cu altele din imediata apropiere, fără să se miște nimic. Mai concret, ea cuprinde orientarea de ansamblu, stabilirea și marcarea drumului de acces în perimetrul locului săvîrșirii infracțiunii și a punctului de ieșire din limitele acestuia, împărțirea pe sectoare a locului faptei, pentru o sistematică cercetare, examinarea cu prioritate a urmelor care se află în pericol de degradare ori chiar de nimicire, descoperirea și fixarea poziției obiectelor și a urmelor, interpretarea urmelor, comportîndu-se între ele [25, p.131].

a) Orientarea de ansamblu, ca prin contact al echipei de cercetare cu locul în care s-a comis infracțiunea, constă în delimitarea locului faptei, în care operațiune se ține seama de anvergura și tipografia termenului în cauză, ca, de pildă, imobile, loc deschis, pădure, apă curgătoare, lac, prăpastie, exploatarea forestieră sau minieră, cale ferată ori rutieră, care presupun aplicarea unor metode specifice, prin folosirea unei aparaturi adecvate. Cînd cercetarea urmează să se facă în interiorul unor clădiri de locuit, se procedează astfel ca, pe cît posibil, să se evite panica în rîndul colocatarilor și crearea a tot felul de zvonuri; în ateliere, sectoarele unor zone industriale, cercetarea se desfășoară fără întreruperea procesului de producție sau, dacă altfel nu se poate, timpul afectat activităților echipei să fie cît mai scurt posibil, dar nu în detrimentul calității cercetării; cercetarea la fața locului în mari unități comerciale poate fi limitată numai la raionul în care s-a comis fapta doar cînd, din probe sigure, rezultă că în alte zone nu s-a creat urme prin comiterea infracțiunii. Dacă locul faptei se află în zone cu pericol deosebit, cum se întîmplă în cazul cercetărilor cînd locul faptei este în interiorul anumitor galerii miniere, în zone accidentate de exploatări forestiere, în imobile cu mediul toxic ori cu substanțe explozive, cînd se recurge și la serviciile persoanelor de strictă specialitate, folosindu-se și mijloacele tehnico – științifice corespunzătoare.

b) stabilirea punctului de acces al infractorului în perimetrul locului faptei, de multe ori, este necesar atît pentru o mai ușoară descoperire a urmelor create, cît și pentru provenirea distrugerii lor în procesul activității de cercetare [13, p.428].

În vederea prevenirii destrugerii unor urme și totodată pentru fixarea ansamblului locului faptei, se recomandă ca, în prealabil, să se facă fotografieri și, este cazul, și filmări de orientare și schiță. După aceste operații se poate pătrunde în perimetrul locului infracțiunii. Locul de acces și drumul parcurs de infractor se stabilesc, ținînd seama de topografia locului respectiv și de particularitățile periferiilor sale, de natura faptei și de timpul în care a fost comisă. Punctul de acces și drumul parcurs de infractor, odată stabilite, se marchează cu jetoane, rulete de pînză ori de hîrtie existente în datoria organelor de urmărire penală.

c) locul faptei cînd este în loc deschis și foarte vast sau dacă este în interiorul unui imobil, întins în mai multe încăperi, se recomandă să fie împărțit pe sectoare. În loc deschis demarcarea se face prin jetoane, iar în cazul imobilelor se specifică încăperile și ordinea în care vor fi cercetare. Este bine, dacă se poate, ca ordinea cercetării să urmeze succesiunea activităților infractorului. Trebuie de menționat, în această privință, că nu se recomandă cercetarea simultană a sectoarelor stabilite de către un membru al echipei în mod separat, ci numai succesiv, sector după sector, de către întreaga echipă de cercetare la fața locului.

d) În această fază a cercetării locului faptei se examinează în detaliu doar acele urme care, prin natura lor sau datorită împrejurărilor concrete, sînt amenințate cu schimbarea detaliilor individuale ori chiar distrugerea lor. Pentru aceasta se iau măsuri imediate de depistare a întinderii lor, de examinare prin mijloacele adecvate naturii, aspectului și stării în care se află.

Tot cu această ocazie, se procedează la ridicarea, ambalarea și transportarea lor, în vederea examinării de către specialiști în condiții de laborator. Atare urme pot fi cele create în zăpadă și în condiții de temperatură ridicată; prin topirea zăpezii, s-ar nimici, urmele create în noroi, nisip ori în sol afînat, sub acțiunea ploii sau ninsorii și-ar pierde detaliile. Urmele olfactive, cu trecerea timpului, intensificarea circulației, sub acțiunea vîntului ori a precipitațiilor își pierd individualitatea.

e) Pot în faza statică, urmele descoperite se fixează, fără a le mișca din poziția în care se află, prin descrierea și fotografiere. Astfel fixate, fiecare în parte, în poziția inițială, ca obiecte principale de la locul faptei, sînt redate atît sub aspectul lor general, cît și în raport cu alte urme din imediata apropiere. Fiind fixate în acest fel, urmele ajută, de multe ori, la aprecierea modului săvîrșirii infracțiunii, precum și la alegerea celor mai potrivite metode de cercetare în faza dinamică [27, p.54].

Deci, în faza statică a cercetării la fața locului se desfășoară o activitate multilaterală de percepere prin procesul de fixare să se evidențieze o activitate multilaterală de percepere generală a locului faptei, de reținere în același timp și a particularităților sale, de căutare și de fixare a urmelor astfel încît prin procesul de fixare să se evidențieze și raporturile din ele, succesiunea formării lui. În acest fel, activitățile tactice din faza statică deschid posibilitatea trecerii la faza dinamică a cercetării locului faptei.

Faza dinamică cuprinde examinarea fiecărei urme sau obeict luat în parte, mișcîndu-l de la locul și din poziția în care se află. Obiectele se ridică spre a fi examinate în detaliu, iar urmele se fotografiază și se descriu în procesul verbal.

Fotografierea se efectuează conform art.118 CPP al Republicii Moldova. În cursul cercetării la fața locului conducătorul organului de urmărire penală, cu sprijinul specialistului efectuează, dacă este necesar, măsurări, fotografieri, filmări, schițări, mulaje.

Fotografia judiciară cu caracter operativ executat cu prilejul cercetării locului faptei sau în împrejurări similare de către însăși organele de urmărire penală, în primul rînd de poliție, se înscrie printre procedeele importante de fixare a rezultatelor cercetării, reprezentînd un auxiliar prețios al procesului-verbal [18, p.75].

După conținutul și scopul lor, fotografiile de cercetare la fața locului sunt de: orientare, schița, a obiectelor principale, în detaliu.

1) Fotografia de orientare cuprinde tabloul general al locului faptei cu toate împrejurările sale, astfel încît după ea se poate face cu ușurință la nevoie, orientarea în teren. "Fotografia de orientare se realizează în cadrul fazei de observare preliminară a locului faptei. "Ea se face în faza statica а cercetării locului faptei cînd nu se mișcă nimic din tot ce se afla în perimetrul acestuia. Cînd locul faptei este interiorul unui imobil, fotografia de orientare trebuie să cuprindă întreaga clădire în саrе а fost comisă fapta cercetată, daca-i posibil, față de ei cu întrarea principală, clădirile din mediata apropiere, stradă sau măcar о parte din aceasta, anumite obiecte fixe de pe strada, cum sunt arborii ornamentali, stîlpi de telegraf etc. In asemenea situații, desigur locul propriu-zis al faptei nu este fixat în fotografia de orientare. Deoarece scopul acestei fotografii este de a deschide posibilitatea, ca după ea să ne putem orienta asupra imobilului în cauză. Cînd imobilul este о clădire bine cunoscuta in localitate prin mărime ori destinație.

Aceasta fotografie se face de obicei în condiții obișnuite de timp, la lumina naturală a zilei. Se recomandă ca pe cît e posibil, fotografia să se execute cînd lumina naturală nu creează umbre puternice. Fotografii de orientare foarte bune, uniforme, cu multe detalii se obțin prin fotografierea locului faptei pe timp cu cer ușor noros, înainte de răsăritul soarelui sau imediat după ce apune, cînd obiectele nu se echilibrează unele pe altele prin umbrele lor.

Deoarece la îndemîna specialistului stau numeroase posibilități de intervenție cu ajutorul cărora poate înlătura sau corecta elementele nefavorabile și la fotografii de orientare se alege poziția cea mai potrivită. Daca se fotografiază pe timp cu soare, izvorul de lumină (soarele) trebuie să se afle în spatele aparatului pentru că razele să nu pătrundă direct în obiectiv.

Fotografia de orientare, în funcție de natura și întinderea locului fotografiat poate fi unitară cînd se realizează dintr-o singură poziție și panoramic, în cazul fotografierii pe segmente a locului respectiv. Fotografia panoramică determinate de forma obiectului de fotografiat poate fi circulară sau liniară. Fotografia panoramică circulară se face în cazul cînd locul faptei este atît de întins încît nu poate fi cuprins intr-o singură imagine care să întrunească calitățile fotografiei de orientare. În asemenea situații după ce s-a ales poziția cea mai bună, aparatul fotografic se așează pe un stativ cu cap mobil, spre a putea fi rotit pe un arc de cerc de 180 grade. Apoi locul faptei se fotografîază, pe segmente.

Timpul de expunere trebuie să fie ales fie același pentru toate segmentele fotografiate, asemenea mai trebuie ca în cîmpul celui de-al doilea segment să fie cuprinsă о fașie din primul în al treilea о fasie din al doilea și așa mai departe. Fotografiile astfel obținute pot fi tăiate pe margini, după anumite puncte de reper și apoi lipite în ordinea în care au fost executate în cît să redea în întregime locul faptei. În acest fel poate fi redat întregul loc al faptei intr-o imagine de fotografie unitară.

Mai recent fotografia panoramică circulară se realizează și prin folosirea aparatului fotografic cu obiectiv rotativ, cu unghiul de cîmp de 140 grade și chiar mai mаre. Avantajele utilizării acestui aparat sunt multiple: se cuprinde un unghi de fotografiere cu încadrarea corectă a imaginii: se realizează rapiditatea fotografierii și continuitatea liniare perfectă [43, p.20].

Fotografia panoramică liniară se recomandă, de exemplu, cînd obiectul de fotografiat ar fi imobil cu dimensiuni mari, situat ре о stradă îngustă ce nu permite fotografierea de la о distanță. Aparatul se fixează pe trepied, la aceeași distanță de sol și axa longitudinală a obiectului de fotografiat, iar obiectivul perpendicular pe obiectul respective la toate segmentele fotografiate. De asemenea, timpul de expunere și deschiderea diafragmei sunt aceleași pentru toate imaginile.

La ambele fotografii panoramice (circulară, liniară), în laborator se vor respecta următoarele condiții: expunerea, mărimea, hîrtia fotografică și durata de developare trebuie să fie aceleași la imaginile tuturor segmentelor.

2) Fotografia schiță oglindește locul săvîrșirii faptei cu toate particularitățile sale, fără împrejurimi, avînd în prim plan obiectul central al cercetării criminalistice, adică obiectul asupra căruia s-a îndreptat nemijlocit acțiunea infractorului. Această fotografie se face tot în faza statică a cercetării locului faptei, cu aceleași mijloace tehnice la ea fotografia de orientare.

În plus la fotografia – schiță, de cele mai multe ori se utilizează diferite izvoare de lumină artificială, cînd locul faptei este în interiorul unei clădiri.

Alegerea poziției de fotografiere a locului faptei este una din primele chestiuni ce se cer a fi rezolvate în cursul cercetării la fața locului, pentru că de felul cum se alege această poziție depinde foarte mult reușita fotografiei schite. Daca in fotografia – schiță nu sunt cuprinse toate obiectele de la locul faptei, nu se atinge scopul urmărit prin fotografiere. Iar, dacă, dimpotrivă, în cadrul fotografiei – schiță sunt fixate și obiectele din afara perimetrului locului săvîrșirii infracțiunii, imaginea perimetrului locului săvîrșirii infracțiunii, imaginea obținută prezintă o aglomerație de obiecte, din care nu se distinge ce este principal și ce este secundar din locul respectiv.

Fotografiile – schiță ale locului faptei pot fi unitare, cînd obiectivul aparatului fotografic cuprinde dintr-o singură poziție întregul loc al faptei, realizînd astfel o singură fotografie – schiță și fotografii – schițe în serie, cînd locul faptei este fixat prin mai multe fotografii din poziții diferite.

Cazuri de realizare a fotografiilor – schițe în serie pot fi multiple cînd locul faptei nu poate fi cuprins în întregime dintr-o singură poziție de fotografiere, cum ar fi de exemplu, apartamentul unei locuințe sau cînd locul faptei are forma de "L" "T" "U" etc. În funcție de forma locului faptei, de gradul în care este acoperit cu felurile obiecte, cînd din orice poziție s-ar fotografia unele obiecte le-ar eclipsa pe celelalte, fotografiile – schițe în serie: a) panoramică; b) pe sectoare; c) încrucișată.

In cazul fotografiilor – schițe în serie cînd locul faptei este foarte aglomerat cu obiecte de dimensiuni diferite, care prezintă pericolul de a se umbri reciproc, ori este înconjurat de obiecte care nu permit îndepărtarea cu aparatul fotografic la о distanță utilă de fotografiere, se recomanda aplicarea metodei de fotografiere contrara sau încrucișată.

Metoda fotografierii contrare constă în fixarea locului faptei din două poziții diametral opuse. În acest fel se obțin doua fotografii – schițe ale unuia și aceluiași loc. Obiectele din partea centrală sunt redate pe ambele fotografii, iar cele din apropierea pozițiilor de fotografiere pe cîte una din ele.

Metoda fotografierii încrucișate constă în fixarea aceluiași loc din patru extremități ale sale, astfel încît să fie doua cîte doua diametral opuse.

Prin această metodă de fotografiere, obiectele situate în partea centrală а locului respectiv se fixează pe toate cele patru fotografii, iar cele din părțile marginale sunt redate pe cîte una sau doua fotografii [44, p.168].

Fotografia – schiță pe sectoare presupune redarea pe porțiuni a locului faptei în Condiții similare de iluminare, cu același obiectiv și la aceeași scară.

Fiecare din aceste fotografii va oglindi un sector, о parte din locul faptei. Prin juxtapunerea acestor fotografii se obține fotografia – schiță panoramică. La executarea fotografiei – schițe, spre deosebire de cea de orientare, se ridică și problema folosirii, uneori, a luminii artificiale. Este necesar ca locui faptei să fie iluminat în uniform, fără să se creeze umbre puternice, care ar putea să atenueze unele detalii sau să eclipseze anumite obiecte din perimetrul său.

Cînd locul faptei are о profunzime mică, se obțin fotografii – schițe reușite prin iluminarea lui cu două izvoare de lumină artificială situate în părțile laterale ale aparatului de fotografiat, puțin în spatele acestuia, ca razele de lumină să nu pătrundă în obiectiv; în schimb cînd locul respectiv are о profunzime cаre este necesar că pe lîngă izvoarele de lumină frontală să se folosească și izvoarele de lumină complimentară puse în adîncimea spațiului fotografiat, astfel în cît să nu intre în cîmpul vizual al aparatului fotografic, astfel în cît să nu intre în cîmpul vizual al aparatului fotografic și razele lor să nu fie îndreptate spre obiectiv. Aceste izvoare de lumină complementară au rolul de a ilumina profunzimea spațiului fotografiat și de a reduce umbrele create de lumină frontală.

Pentru reducerea umbrelor se mai pot utiliza cu succes paravanele albe ce se pun în afara limitelor locului faptei, astfel în cît să reflecteze lumina și în părțile laterale. Izvoarele de lumină artificiale se fixează cam la aceeași înălțime cu aparatul de fotografiat, deoarece astfel spațiul în cauză se imprimă pe pelicula așa cum este în realitate, fără denaturări în formă și dimensiuni.

3) Fotografia obiectelor principale sau о noțiune similară este "fotografia de nod" se refera la înregistrarea unor obiecte apreciate ca fiind principale, datorită faptului implicării lor în activitatea infracțională sau are prezența consecințele infracțiunii, adică obiectele соrp delict. Ca principale pot fi considerat cadavrul în cazul unui omor, mijloace de transport avariate în cazul unui accident de circulație, ușa forțată în urma unui furt, armele și instrumentele folosite în timpul săvîrșirii infracțiunii etc.

Spre deosebire de fotografia – schiță, această fotografie cuprinde numai о parte din locul faptei, numai cîte unui din obiectele principale aflate în perimetrul său.

Fiecare obiect nu se fotografiază izolat, ci în corelație cu obiectele și urmele din imediata lui apropiere, astfel în cît după imaginea fotografică să se poată stabili poziția sa în raport cu celelalte obiecte. Deci scopul acestei fotografii este de a imprima pe pelicula aspectul general al obiectului principal, formele sale, poziția ре саге о are la locul faptei, precum și raportul în care se află cu obiectele de formă și mărime dintre el și obiectele respective, dacă eventual, are о poziție deosebită de cît era obișnuită а obiectelor de acest fel [14, p.315]. Iluminarea obiectelor principale pentru a le putea fotografia se face cu lumina artificială, cînd lipsește sau este insuficiența cea naturală.

Pentru executarea acestor fotografii nu este necesară iluminarea în profunzime, ca la fotografia – schiță. Poziția de fotografiere a obiectelor principale se alege în așa fel ca obiectul principal să fie în centrul atenției, iar în părțile periferice ale imaginii să se fixeze obiectele și urmele din imediata lui apropiere. Obiectivul aparatului fotografic, în funcție de situația concretă, poate să cadă sub unghi drept pe obiectul de fotografiat, cînd acesta are о poziție verticală (cum ar fi ușa forțată, fereastra prin care s-a introdus infractorul, dulapul spart etc.) sau să aibă о poziție dublă ori perpendiculară față de obiectul respectiv, cînd acesta se afla pe sol, (ca de pildă, armă – corp ilicit, cadavrul victimei ori diferite urme de picioare). În acest sens, amintim că obiectele ce au lungimea mult diferențiată față de lățime se fotografiază dintr-o poziție din care obiectivul aparatului să fie perpendicular pe zona lor de mijloc. La aceste obiecte nu se recomandă fotografierea de la un capăt sau altul deoarece datorită perspectivei, partea mai apropiată de aparat va părea mult mai mаre decît în realitate.

Fotografia detaliilor, spre deosebire de toate fotografiile amintite se execută în fază dinamică a cercetării locului faptei. Ea se aplică la fața locului pentru fixarea urmelor infracțiunii și a obiectelor considerate corpuri delicte. Scopul acestei fotografii este, pe de о parte, de a fixa și a demonstra prezența la fața locului a anumitor urme (de mîini, de picioare, de instrumente, ale mijloacelor de transport etc.) sau a unor obiecte (o armă, un tub de cartuș, un topor, un obiect de îmbrăcăminte etc.) intr-un mod sau altul exploatate de făptuitor sau de alte persoane implicate, iar pe de altă parte, de a reda caracteristicile generale și individuale ale urmelor și obiectelor – corpuri delicte.

Fotografia de detaliu, nominalizată în literatura de specialitate și fotografie a detaliilor, se execută la faza a doua a cercetării locului faptei, cînd obiectele purtătoare de urme, cît și cele corp delict, fiind deja fixate special și în corelație cu alte urme și obiectele pe fotografîile – schiță și de nod, se pot deplasa și staționa în poziții favorabile din punctual de vedere al punerii în evidență fotografică, a caracteristicilor ce interesează.

În cazul fotografiei detaliilor se fixează leziunile de ре соrpul victimei, astfel încît să se poată aprecia caracterul, dimensiunile și localizarea lor precisă, adică zona corpului în care se afla, ca prin studiul fotografiei realizate să se poată determina ce anume organe puteau fi vătămate. În cazul fotografierii urmelor lăsate de anvelopele autovehicolului se ia
în vedere numai о parte a lor unde desenul antiderapant este cît mai clar,
astfel obiectivul aparatului de fotografiat se fixează perpendicular pe suprafața
obiectului și la о distanță ce permite scoaterea în evidentă a detaliilor vizibile
cu ochiul liber . Executarea fotografiei de detaliu trebuie să corespundă următoarelor condiții:

-să redea materialul fotografic așa cum acesta este perceput de organul senzorial, executîndu-se în măsura posibilităților, eventualele denaturări – să redea cu maximă precizie elementele caracteristice și detaliile urmei sau ale obiectului supus cercetării criminalistice; – să asigure posibilitatea realizării măsurilor necesare determinării dimensiunilor urmei și ale obiectului reprodus.

Condițiile menționate, în funcție de specificul obiectului de fotografiat, impun respectarea următoarelor reguli. Așa dar, pentru atingerea scopului urmărit, fotografierea detaliilor se face cu aparatul fixat pe un trepied sau pe un aparat de reproducere și cu obiectivul orientat în poziție perpendiculară pe obiectul de fotografiat. Iluminarea se face diferit, în funcție de natura obiectului fotografiat. La fotografierea urmelor de adîncime, cum ar fi cele de picioare sau ale instrumentelor de spargere, un izvor de lumină trebuie sa fie în spatele aparatului de fotografiat, iar altul, de intensitate mai mică, într-o parte laterală a urmei ori a obiectului, spre a proiecta razele sub un unghi ascuțit, în vederea creării de umbre, care să evidențieze detaliile. La fotografierea urmelor de suprafață, de cele mai multe ori se folosește о lumină bilaterală. Izvoarele de lumină, în această situație, se găsesc intr-o parte și alta, la aceeași distanță față de ea și trimit lumina sub un unghi ascuțit. О iluminare similară poate fi aplicată și la fotografierea unor obiecte a căror deosebire de relief nu necesită fi scoasă în evidență prin intermediul umbrelor [28, p.183].

2.2. Rolul specialistului-crminalist în cadrul efectuării audierii bănuitului și

învinuitului

O mare importanță, pentru descoperirea rapidă a infracțiunii are obținerea depozițiilor cât mai concrete și cât mai corecte de la bănuit și învinuit. Pentru a obține aceste mărturii o mare însemnătate are și interațiunea specialistului cu organul de urmărire penală.

Este firesc ca persoana audiată poate să uite o mare parte din informație ce pentru organul de urmărire penală are o însemnătate foarte mare. Chiar dacă persoana povestește cele întâmplate, de multe ori el unele evenimente nu le atinge, sau nu le redă așa cum s-au întâmplat, fiindcă el poate să-și închipuie cam cum ar fi fost.

Audierea în cadrul urmăririi penale și judiciare prezintă o activitate procesuală ce constă în obținerea și fixarea conform cerințelor legislative a declarațiilor martorilor, părții vătămate, bănuiților, învinuiților, inculpaților privind faptele ce au importanță pentru soluționarea cauzelor.

Această acțiune este una din cele mai fregvent întîlnite. Este greu să ne imaginăm vre-o cauză în care să nu fi fost audiată o parte vătămată, un bănuit, învinuit sau martor. Practica arată, că ofițerii de urmărire penală consumă pentru audieri mai mult de o pătrime din bugetul timpului de lucru. Totodată audierea este una din cele mai complexe acțiuni de urmărire penală și de obținere a probelor deaceea ea trebuie efectuată și prin ajutorul specialistului. Efectuarea ei cere de la organul de urmărire penală o înaltă cultură generală și profesională cunoașterea profundă a psihologiei omului, deținerea perfectă a procedeelor tactice de audiere.

Complexitatea audierii constă în faptul că în unele cazuri persoanele audiate nu doresc să facă declarații. Pe de altă parte, în declarațiile persoanelor sincere pot fi informații eronate ce nu corespund realității și cer în cadrul audierii a fi corect apreciate și folosite.

Legea procesual-penală reglementează detaliat ordinea pregătirii și efectuării audierii, drepturile și obligațiile persoanei ce efectuiază audierea, dar și a celor audiate (art.102-115, adică secțiunea 1din cap.III “Mijloacele de probă și procedeele probatorii” CPP Republicii Moldova).

Toate persoanele invitate pe o cauză se audiază separat. Organul de urmărire penală trebuie să ia măsuri ca acestea să nu comunice între ele (al.4 art.104., al.2 art.105). Acestea nu pot fi forțate să mărturisească împotriva sa, sau împotriva rudelor sale apropiate ori să-și recunoască vinovăția.

Audierea se efectuiază la locul desfășurării urmăririi penale sau cercetării judecătorești, dar în caz de necesitate această acțiune poate fi executată și la locul aflării persoanei ce urmează a fi audiată, de regulă, în timpul zilei (art.104,107). Audierea oricărui subiect al procesului, în fapt se divizează în 3 stadii: stabilirea datelor personale ale persoanei audiate; relatarea liberă; stadia de întrebări-răspunsuri. Primele două stadii sunt obligatorii, iar a treia-facultativă.

Un gen specific de audiere este confruntarea. Ea se efectuiază în cazul, în care există divergențe între declarațiile persoanelor audiate în aceeași cauză pentru a înlătura aceste divirgențe. Obiectul audierii constituie atît relațiile dintre aceste persoane, cât și circumstanțele în privința cărora declarațiile depuse anterior se contrazic.

Tactica audierii se sprijină pe unele teze generale, comune oricărui gen de audiere. Se are în vedere legalitatea audierii, adică, în primul rînd, că acțiunea are suficiente temeiuri de a o efectua (există date ce presupun ca persoana în cauză cunoaște fapte ce au importanță pentru cauză, sau este bănuită în comiterea unei infracțiuni). Pe de altă parte, legalitatea perceperii și audierii, înseamnă respectarea tuturor garanțiilor procesuale:

– audiereaa bănuitului, învinuitului numai în prezența unui apărător (art.104 al.1); – fiecare persoană se audiează separat; – propunerea de a face în scris declarații cu mâna proprie; -ne admiterea audierii în timpul nopții, doar în cazuri excepționale cu indicarea motivelor în procesul-verbal; -durata audierii martorului nu poate depăși 4ore, iar durata generală în aceiași zi, nu poate depăși 8 ore (art.107); – este interzisă folosirea mijloacelor de constrîngere în timpul audierii (violență, amenințări ect.); -audierea fără a fi prezent fizic la locul audierii (art.110).

O altă teză tactică, care este pusă la baza audierii este obiectivitatea și plenitudinea audierii. Organul de urmărire nu este în drept să scurteze, să simplifice declarațiile obținute, să le modifice conform închipuirilor sale despre mersul lucrurilor. O garanție a obiectivității este restricția de a nu formula persoanei audiate întrebări sugestive, iar a plenitudinii – dreptul să scrie cu mîina propie declarațiile. Obiectivitatea audierii constă și în faptul că trebuie obținută toată informația și nu numai accea care se încadrează în versiunea de urmărire. Selectarea subiectivă, tendețioasă a informației este inadmisibilă.

O premisă indisolubilă de cele precedente este și caracterul activ al audierii, ceea ce înseamnă că ofițerul de urmărire penală deține bine inițiativa, folosește judicios procede tactice validate științific și aprobate în practică. Asta însă nicidecum nu înseamnă constrîngere fizică sau psihică a audiatului.

Una din cele mai însemnate teze tactice ale audierii este nevesitatea stabilirii contractului psihologic cu persoana audiată.

Contactul psihologic prezintă o așa relație între organul de urmărire penală și persoana audiată, în care cea din urmă benevol oferă informații importante pentru cauza cercetată. Însă stabilirea contractului psihologic nu înseamnă în mod automat darea de declarații veridice. Ea este doar o premisă, un prim pas spre darea de informații autentice.

Contractul psihologic se stabilește prin autoritatea ofițerului de urmărire penală, comportamentul și manierele lui adecvate, tonalitatea discuției, aspectul exterior al anchetatorului, anturajul din locul audierii. Mult înseamnă și forma prevenirii martorului despre responsabilitatea pentru refuz de a depune declarații sau pentru declarații minciunoase, făcute cu bună știință (art.105 al.6). În aceste cazuri nu trebuie folosite șabloane. În dapendență de personalitatea audiatului se alege de la stricta oficialitate cu accentul răspunderii penale pînă la o explicare delicată a cerințelor legii penale. Oricum, este necesar a demonstra interes față de soarta persoanei audiate.

În literatura de specialitate uneori se poate întălni părerea privind ilegalitatea oricarei influiențe psihologice asupra persoanei audiate. Această teză este discutabilă, întrucăt credem imposibil discuția, inclusiv și cea din cadrul audierii, fără o influiența psihologică mutuală. Aici poate fi vorba doar de legalitatea influienței organului de urmărire asupra persoanei audiate.

O condiție importantă ce asigură eficacitatea audierii prezintă pregătirea minuțioasă a organului de urmărire pentru audiere, determinată de statutul procesual al persoanei audiate și de obiectul audierii.

Pregătirea include: 1) Colectarea datelor incipiente pentru audiere; 2) Alcătuirea planului de audiere și adoptarea tacticii de audiere; 3) Alegerea timpului și a locului de audiere, a modului de citație (chemare) a audiatului; 4) Asistența tehnico-criminalistică.

Datele incipiente se referă la studierea materialelor dosarului și a datelor despre persoana în cauză. Stuiind dosarul, stările de fapt, analizînd datele operative de investigație organul de urmărire trebuie să-și închipuie clar împrejurările ce trebuie stabilite și prin ce probe. Uneori informația ce se referă la obiectul audierii poartă caracter special. Pot fi necesare cunoștințe din tehnică, artă, mescrie. Anchetatorul studiază literatura, terminologia, procesele tehnologice, consultă specialiștii respectivi. În acest sens este binevenită o specializare a ofițerului de urmărire penală. În cadrul pregătirii se aranjează locul unde va avea loc audierea, ofițerul de urmărire î-și face notițe, semne, pegătește probele, schițele etc.

La datele incipiente se referă și informația despre persoana ce urmează a fi audiată. Volumul și metodele de studiere a personalității depinde de statutul procesual a persoanei audiate, scopul audierii și împrejurările cauzei concrete.

Se stuiază: antecedentele persoanei, trecutul lui în ansamblu, aspectul, nivelul cultural, trăsăturile caracterului, relațiile cu ceilalți participanți ai procesului.

Toate acestea vor ajuta să organizăm corect audierea, să determinăm falsul în aceste relatări.

Există mai multe metode de a studia personalitatea audiatului:

a) Generalizarea caracteristicilor independente. Esența acestei metode constă în analiza unui mare număr de informații obținute din diverse surse, de la diferiți oameni care l-au cunoscut în diferite vremuri și ocupații. Aceste date pot fi oferite oral, în scris, ele pot fi voluminoase dar și scurte etc. Acestea se extrag din dosare penale, din rezultatul audierii, de la alte persoane ce sunt implicate în această cauză. Informația se colectează și de la locul de lucru, domiciliu, instituția de studii, de la lucrătorii operativi etc.; b). metoda de anchetare, adică datele protocolare de anchetă, datele biografice din documente, din carnetul de muncă etc.; c). analiza activității de muncă. Datorită acestei metode obținem închipuirile și despre priceperile și deprinderile persoanei audiate, cum se atîrnă ea față de muncă, de învățătură, interesele și calitățile ei. De pildă, analiza psihologică a urmelor infracțiunii ne poate oferi informații despre calitățile lui psihice (cinic, cu sînge rece etc.). d) realizarea unor convorbiri, discuții. Se stabilește atitudinea persoanei față de anumite fapte și persoane, dacă poate să-și aprecieze adecvat comportamentul său, calitățile lui volitive. Principalul aici ca persoana să nu-și dea seama de scopul adevărat al acestor discuții. e) observarea-perceperea sistematică și intenționată cu scop bine definit a personalității în diversele manifestări ale psihicii lui.

2) Alcătuirea planului În plan se indică împrejurările ce constituie obiectul audierii, se indică consecutivitatea determinării acestora, se schițează întrebările orientive, se idică probele care vor fi folosite la audiere.

Sistemul de operații din care se compune activitatea organului de urmărire se divizează în cîteva stadii: prealabilă; relatarea liberă; întrebări-răspunsuri; redactarea procesuală a rezultatelor.

Stadia prealabilă cuprinde stabilirea identității persoanei ce s-a prezentat la audiere, a datelor bografice, consemnarea datelor de anchetă a procesului-verbal. Martorii și paretea vătămată se previn despre răspunderea penală pentru refuz, precum și pentru declarații minciunoase, făcute cu bună știință, se stabilește relațiile lor cu bănuitul, învinuitul.

Bănuitului i se lămurește esența bănuirilor, iar invinuitului i se anunță ordonanța de învinuire, se stabilește atitudinea audiatului față de bănuieli sau de învinuirile înaintate. Dacă bănuitul acceptă să facă declarații anchetatorul î-l întreabă dacă recunoaște bănuiala sau învinuirea ce i se impută, î-i propune să facă în scris explicații asupra acesteia. Anume aici, la această etapă, organul de urmărire apreciază poziția prezumtivă a audiatului și schițează mersul activităților ulterioare, corigînd planul audierii.

Pentru crearea unor relații corecte cu audiatul, ofițerul de urmărire penală trebuie să-i cucerească încrederea. Aceasta se obține prin corectitudinea sa, manifestarea unei poziții constructive, tact, atenție, obiectivitate, delicatețe, un respect accentuat față de lege și adevăr. Familiarismul, aroganța, nervozitatea, indiferența influențează negativ rezultatele audierii.

Audierea propriu-zisă se începe cu relatarea liberă despre împrejurările cauzei. În cursul relatării, nu este bine să-l întrerupem fără necesitate. Oricum, î-i oferim posibilitatea să-și expună gîndurile liber și numai când evident s-a abătut de la temă, printr-o întrebare scurtă î-l readucem în albia obiectului ascultării. Dacă relatatrea liberă cuprinde un cerc îtreg de probleme, este oportun a le diviza după anumite epizoade.

După terminarea relatării libere, organul de urmărire formulează întrebări: de precizare; de detalizare; de verificare a declarațiilor. Întrebările trebuie să fie clare, scurte și concrete. Nu se adnite punerea întrebărilor sugestive și care în mod evident urmăresc scopul insultării, umilirii persoanei audiate. În ele nu trebuie să se conțină afirmații și aprecieri ale organului de urmărire, sau care nu se referă la premisa probelor. Întrebările trebuie formulate astfel, încât să se răspundă limpede și clar, fără echivoc.

Veridicitatea declarațiilor se stabilește prin verificarea lor ulterioară. Însă, chiar în cadrul audierii, organul de urmărire apreciază declarațiile și dacă aceste aprecieri se dovedesc a fi corecte, atunci el are posibiltatea de a seceta cele mai eficiente procedee tactice. Clar și în cazul în care declarațiile ni se par a fi autentice, logice, convingătoare, acestea trebuie apreciate critic, trebuie confruntate cu alte materiale considerate absolut veridice. Coincidența deplină, în detalii a declarațiilor audiatului cu cele, depuse de alte persoane trebuie să pună în gardă organul de urmărire penală. O astfel de coincidență poate mărturisi depre o înțelegere prealabilă a acestor persoane de a da depoziții false. Declarațiile se consemnează într-un proces-verbal în condițiile art. 260, 261 CPP Republicii Moldova. Toate depozițiile se fixează de la prima persoană pe cât posibil cuvânt cu cuvânt. Procesul-verbal, după încheerea audierii se prezintă persoanei audiate pentru a fi citit sau i se citește de către anchetator. Obiecțiile apărute se consemnează în procesul-verbal.

Metodele tactice folosite în situațiile de conflict cu un bănuit sau un învinuit nesever:

-Convorbirea. În fapt această metodă constă în aceea că ofițerul de urmărire penală,

vorbind cu persoana audiată până la audiere sau în timpul ei face cunoștință cu personalitatea lui. În timpul convorbirii trebuie să constatăm ce poziție a luat persoana audiată, dispoziția în care se află. Convorbirea este unul din principalele metode tactice, dar ea poate juca și alt rol, pregătirea pentru aplicarea unei alte metode tactice.La începutul convorbirii va fi mai bine să vorbim despre acele lucruri și să folosim acele expresii car e vor duce la acceptarea de către bănuit și învinuit de a intra în discuție [24, p. 416].

-Neîncordarea. De multe ori în timpul audierii atât bănuitul cât și învinuitul nu refuză

de a da mărturii, dar din cauza retrăirii puternice nu poate clar să redea informația ce o cunoaște. Cel mai des se întâmplă la persoanele tinere și la persoanele ce n-au avut de a face cu organele de stat specializate. Emoțiile puternice apar din teamă, neîncredere sau alte cazuri. În situația aceasta interogatul este într-o stare încordată, vorbește laconic, nerăspunzând corect la întrebări.Pentru readuce persoana audiată la o stare normală se folosesc două metode: Organul competent influențează asupra bănuitului sau a învinuitului , cu unele cazuri concrete ce-l ajută să se deprindă cu situația formată, îi dă posibilitatea să se liniștească, îi sustrage atenția cu alte obiecte sau evenimente. Influența organului de urmărire penală este îndreptată nemijlocit spre demonstrarea bănuitului sau învinuitului că ei n-au luat poziția dreaptă și că planurile lor sunt greșite [40, p. 247].

-Folosirea capacităților pozitive ale personalității. De multe ori, un mare rol în

descoperirea infracțiunii o are apelarea la capacitățile pozitive a persoanei. În acest caz organul de urmărire penală bazându-se pe materialele ce le are deja logic explică că n-are sens să mai mintă și că depozițiile date de le nu reprezintă nici o importanță, apelând la capacitățile pozitive personalității ca: demnitatea personală, bunătatea sufletească, suferința ș. a.

-Convingerea. Această metodă este folosită de către organul de urmărire penală atunci

când îi sunt cunoscute un șir de date, ce ne fac cunoștință cu unele episoade aparte, dar nu ne este clar încă mersul întreg al infracțiunii. Folosind metoda convingerii trebuie să ținem minte următoarele: – dovezile trebuie să fie înțelese; – organul competent trebuie să-și stăpânească bine emoțiile; – argumentele trebuie să fie cât mai convingătoare; – convingerile trebuie repetate.

-Intersecția informației false. Metoda respectivă se folosește atunci când li se

interzice persoanelor de a da mărturii false. În acest caz mărturiile false continuă, fiindcă intră în contrazicere cu informația ce deja o avem. Pierzând speranța că vor putea duce organul de urmărire penală în eroare, posibil că vom comunica mărturii juste.

-Așteptarea. În conștiința bănuitului cât și a învinuitului are loc o luptă în care o parte

cere să dea depoziții false, cealaltă să dea mărturii juste. Această luptă poate începe și atunci când s-a folosit o metodă tactică nereușită.Folosindu-se de lupta din interior, organul de urmărire penală îi denunță intenționat o parte din materialele dosarului, dându-i de înțeles, că nu are rost să mintă.În unele cazuri metoda așteptării se folosește pe alte căi. Ofițerul de urmărire penală renunță la interogarea cu bănuitul sau învinuitul ce comunică mărturii false. El considerând că ofițerul de urmărire penală nu-i sunt de folos mărturiile lui și vrând să-i atenueze pedeapsa va începe a da depoziții juste completând golurile ce au rămas [30, p. 659].

Metodele tactice folosite în situațiile conflictuale cu un bănuit sau învinuit sever.

-Permiterea povestirii a depozițiilor false. În multe cazuri ofițerul de urmărire penală știe

sau simte că persoana audiată încearcă să-l ducă în eroare. Ofițerul de urmărire penală nu-l întrerupe ci-l ascultă până la urmă, până când el va intra în contrazicere cu mărturiile sale date mai înainte sau alte probe, ce știm cu certitudine că-s juste.

-Chemarea. Această metodă se folosește atunci când bănuitul sau învinuitul refuză de a

da un răspuns logic la întrebările adresate. Ca să intrăm în convorbire îi adresăm niște întrebări ce cu ușurință poate să le combată.

-Prin surprindere. Când persoana audiată dă mărturii false, lui pe neașteptate i se

adresează o întrebare sau i se aduce probe despre care nu știa că-i este cunoscut ofițerului de urmărire penală. Pentru organul de urmărire penală o mare importanță are și reacția persoanei audiate. De aici putem vedea însemnătatea întrebării.

-Metoda treptată. Această metodă intră în contrazicere cu celelalte metode tactice și

se folosește atunci când trebuie pe persoana audiată într-o încordare psihică.Pentru aceasta ofițerul de urmărire penală sistematic înaintează probe, lămurindu-i însemnătatea fiecăreia. În așa mod persoanele respective vor înțelege că depozițiile lor nu vor juca nici un rol.Ca atare facerea cunoștinței cu probele are loc de la cele neînsemnate, apoi cele principale.Atât metode „pe neașteptate” cât și „pe urmă” trebuie îndreptate pentru a obține un rezultat satisfăcător. Sensul acestei metode constă nu numai în prezentarea treptată a probelor, dar și în trecerea treptată de al o constatare a situației la alta.

-Atragerea atenției. Această metodă se mai numește audierea „cifrată”. Se folosește în

cele mai dese cazuri atunci când se depistează că bănuitul și învinuitul urmăresc ducerea în eroare a organului de urmărire penală. Unele persoane în timpul audierii urmăresc atent acțiunile ofițerului de urmărire penală stăruindu-se să înțeleagă ce vrea să obțină de la ei, ce însemnătate vor avea depozițiile date de ei. În acest caz ofițerul de urmărire penală nu trebuie să accentueze pe întrebarea ce-l interesează ci s-o introducă printre alte întrebări. În acest mod are loc sustragerea atenției persoanei audiate ce devine mai neatentă la darea depoziției [14, p. 387].

-Ritmul lent. În unele cazuri persoana audiată singură alege tempul forțat de a da

depoziții, dorind să sară peste unele evenimente. În acest caz ofițerului de urmărire penală nu permite acest temp interzicându-i de a o mite evenimentele propunându-i să completeze acele întrebări, ce nu le-a atins. Folosind această metodă ofițerul de urmărire penală obține depoziții juste și complete.

-Tempul forțat. Nu în puține cazuri bănuitul sau învinuitul în timpul audierii, se stăruie să vorbească cât mai rar întinzând timpul, astfel pregătindu-și răspunsul și în așa fel ca să nu apară alte întrebări. În acest caz e logic să petrecem audierea cu un temp forțat. Insuflându-i persoanei audiate templul forțat, ofițerul de urmărire penală i-a inițiative în mâinile sale, nedându-i posibilitatea să analizeze. Ridicarea încordării îl duce pe interogat să renunțe la planul gândit anterior. Uneori e posibil ca să renunțe de a da depoziții.

-Inerția. Această metodă tactică se reduce la ceea, că ofițerul de urmărire penală,

conversând cu bănuitul sau învinuitul, pe neașteptate trece la tema ce-l interesează. Persoana audiată fiind pasionată de convorbire, după inerție povestește și acele lucruri ce nu a avut de gând să le povestească [8, p. 307]. Efectivitatea acestei metode depinde de câteva momente ce trebuie respectate atunci când trecem de la convorbirea secundară la cea principală. În unele cazuri trecerea se face lent și pe neașteptate, în alt caz are loc brusc. Uneori trecerea de la o convorbire la alta trebuie făcută de câteva ori, în aceasta constând eficiența acestei metode.

-Folosirea locurilor slabe ale persoanei. Prin locuri slabe ale persoanei se înțeleg așa

calități psihice ale persoanei audiate, prin folosirea cărora vom putea obține depoziții juste.Locuri slabe pot fi, înclinarea către retrăirile melancolice, centricismul, orgoliul ș. a. Așa dar, aflându-se într-o stare nervoasă bănuitul sau învinuitul audiat va comunica așa depoziții, pe care nu le va da aflându-se într-o stare normală, sau invers.Folosind această metodă, ofițerul de urmărire penală trebuie să fie atent asupra cărei persoane a aplică ca să nu atingă acele calități ale persoanei audiate ce vor duce la refuzul de a da depoziții.

-Crearea depoziției. În timpul efectuării încordării ofițerul de urmărire penală îi aduce

aminte persoanei audiate despre cazuri neplăcute ce le-a săvârșit despre purtarea lui amorală ce va duce la încordarea lui emoțională. Încordarea emoțională poate să se mărească lămurindu-i însemnătatea luptei cu corupția și pierderile ce le aduce omenirii, sau în urma demonstrării că la interogarea precedentă a dat depoziții false.Folosirea acestei metode tactice influențează diferit asupra persoanelor.Ca rezultat pentru a o pune în aplicare ofițerul de urmărire penală trebuie să facă cunoștință profundă cu personalitatea bănuitului și învinuitului.

-Formarea unei închipuiri despre informarea organului de urmărire penală. Această

metodă constă în aceea, că ofițerul de urmărire penală în timpul petrecerii audierii anunță unele evenimente sau argumente, care știm cu certitudine că au legătură directă cu infracțiunea [40, p. 253]. Bazându-se pe cunoștințele ofițerului de urmărire penală despre infracțiunea ce au săvârșit-o, bănuitului sau învinuitului i se pare că deja totul e cunoscut și ca să-și atenueze pedeapsa vor povesti amănunțit cele întâmplate.Apelând la această metodă trebuie să-i demonstrăm acele argumente ce au legătură directă refuză să ne vorbească.Informațiile folosite trebuie să fie juste fiindcă utilizând argumentele greșite vom demonstra necunoașterea de către organul de urmărire penală a celor întâmplate și metoda dată nu va avea nici un efect.E posibil de folosit această metodă și prin al mod, atunci când ofițerul de urmărire penală nu-i denunță informații de pe dosar dar aduce la cunoștința bănuitului sau învinuitului anumite împrejurări, ce-i demonstrează că n-are rost să mai mintă și e posibil să ne dea depoziții juste. Aceasta este cea mai răspândită metodă tactică folosită de organul de urmărire penală.

-Repetarea. În literatura de specialitate nu se recomandă audierea repetată, dar organul de

urmărire penală depune efort ca audierea să fie petrecută pe deplin. Această metodă constă în ceea că persoana audiată dând odată mărturii mincinoase, la interogarea următoare se va ține tot de ele, însă neapărat va uita ceva sau va spune ceva ce posibil va fi în contrazicere cu mărturiile date de dânsul anterior. Aceasta oferă posibilitatea ca să controleze informația obținută la prima audiere cu cea primită de la a doua, observând în ce măsură depozițiile date sunt juste.

2.3. Efectuarea constatărilor tehnico-științifice privind interpretarea urmelor

materiale la fața locului de către specialistul-criminalist

Realizarea calitativă a cercetării locului faptei în cauzele sâvîrșite, mai cu seamă în împrejurări neevidente, orientează organul de urmărire să insiste la obținerea unui volum maximal de informație despre circumstanțele și autorul infracțiunii comise într-o etapă cît mai timpurie a procesului de urmărire penală. O cale de obținere a informației suplimentare, ce impulsionează elaborarea unor noi versiuni în cadrul planificării investigațiilor concepute, este examenul preliminar al obiectelor materiale descoperite la locul faptei de către specialistul-criminalist. Rolul acestor cercetări este de a furniza informație tactică orientativă ce caracterizează criminalul și modul de operare a acestuia, indispensabile descoperirii infracțiunii în etapa inițială. Astfel de examinări în literatura de specialitate și în practica criminalistică poartă diferite denumiri: extraexpertizări, preexpertizări, examinări de sine stătătoare interpretări, examinări preliminare. Ultimul termen ni se pare mai exact. Orice analiză din punctul de vedere al procesului de probațiune nu poate fi considerată definitivă dacă urmările ei nu capătă exprimare procesuală sub forma raportului de expertiză [32, p.62].

Deci, noțiunea "preliminar" în acest context înseamnă că examinarea precede expertiza Mai mult, într-o anumită măsură rezultatele lor direcționează conținutul și acțiunile investigativ-operative ce urmează, determină oportunitatea intentării dosarului penal, necesitatea dispunerii expertizei etc.

Pentru a stabili esența și conținutul examinărilor în cauză, trebuie să se pornească de la particularitățile pe care acestea le au și care determină și denumirea lor. În primul rînd, astfel de studii sunt premergătoare expertizei, deși ultima poate să lipsească în unele cazuri concrete. Spre exemplu, cînd se stabilește cu certitudine că urmele digitale descoperite la locul faptei nu sunt utile pentru a identifica o persoană, este zadarnic să confirmăm acest fapt și prin expertiza dactiloscopică (cu excepția cazurilor cînd trebuie examinată substanța sudorală). În al doilea rînd, examinările preliminare înfăptuite la locul comiterii infracțiunii sunt limitate în timp de cadrul acțiunilor de urmărire penală. Deci, îmbinarea de cuvinte "examinări de sine stătătoare" în atare situație, nu reflectă esența fenomenului vizat. Cît privește termenul "interpretare", ni se pare prea restrîns, reducînd activitatea acesteia, așa cum denotă DEX-ul la tîlcuirea, lămurirea faptelor evidente, nepresupunînd examinarea minuțioasă a urmelor prin aplicarea unor metode și mijloace tehnico-științifice a "criminalisticii de teren" [41, p.500].

Această noțiune o credem corect formulată de conf. univ. Gh.Golubenco în lucrarea deja menționată -examinările criminalistice preliminare pot fi definite ca o formă de aplicare a cunoștințelor de specialitate și a mijloacelor tehnice respective în scopul obținerii informației privind persoana făptașului, mecanismul infracțiunii și alte împrejurări utile pentru descoperirea cauzei pe urme proaspete.

De notat că atare examinări nu trebuie să conducă la eventuale modificări sau degradări ale urmelor, ca să nu influențeze negativ expertiza ulterioară a acestora. Starea procesuală a specialistului-criminalist este fixată în legislația procesual-penală. Codul de procedură penală nu conține definiția de specialist, dar stipulează totuși cerințele față de o persoană chemată să participe în această calitate: deținerea cunoștințelor de specialitate și necointeresarea în rezultatele cauzei instrumentate (art. 88 al Codului de procedură penală).

Cunoștințele de specialitate sunt "orice cunoștințe profesionale, care reprezintă un sprijin în depistarea, fixarea și ridicarea probelor". Stăpînirea unor astfel de cunoștințe de către specialistul-criminalist înseamnă deținerea acestora în ramura criminalisticii la nivelul suficient pentru asigurarea acțiunilor procesuale.

În calitate de specialiști-criminaliști în cadrul acțiunilor de anchetă, inclusiv în cadrul cercetării locului faptei, evoluează, de regulă, colaboratorii subdiviziunilor criminalistice ale organelor afacerilor interne, pregătiți atît în materia expertizei judiciare, cît și pentru cercetările de teren efectuate în cadrul acțiunilor de anchetă. De aceea competența acestor specialiști este garantată. Asigurarea necointeresării lor în rezultatele cauzei instrumentate este reglementată de legislația procesual-penală și se verifică de către organul de urmărire penală nemijlocit înainte de începutul cercetării locului incidentului.Rezultatele acestor cercetări se include în procesul verbal al cercetării locului faptei și dețin forță probantă conform art.141 CPP Republicii .

Stabilirea unor caracteristici ale persoanei făptașului și împrejurări ale infracțiunii

Metodica cercetării de expertiză prezintă un ansamblu de modalități și procedee, un sistem bine conturat de operațiuni, destinat soluționării unor probleme ce apar în cursul investigațiilor de laborator.Această definiție poate fi pe deplin aplicată și în cazul examinărilor criminalistice preliminare ale urmelor.

La fel ca în metodologia efectuării analizelor de expertiză, în metodica cercetărilor preliminare ale urmelor se pot distinge diverse niveluri ce stipulează atît ordinea generală de înfăptuire a unor asemenea cercetări, cît și procedeele particulare de efectuare a anumitor genuri de examinări preliminare și, în sfîrșit, modalități concrete de rezolvare a unor sarcini mai restrînse în cursul acestor activități [38, p. 283].

Deci, în metodica analizelor preliminare se disting aceleași faze ca și în procesul de expertizare a urmelor în condiții de laborator, cu excepția celei de pregătire. Informația inițială, necesară desfășurării examinărilor preliminare specialistul o obține nemijlocit pe parcursul realizării acțiunii de anchetă. La executarea examinărilor în cauză (atît a celor de identificare, cît și a celor de diagnostică) se pot evidenția trei etape: analitică, comparativă și de încheiere.

În prima etapă se pun în evidență și se studiază însușirile și caracteristicile obiectelor cercetate, parametrii dimensionali și poziționali ai corpurilor delicte, ansamblul întreg de urme, se observă stabilitatea particularităților obiectului creator reflectate în aceste urme. Etapa secundă a examinărilor preliminare se distinge prin compararea indicilor, însușirilor și trăsăturilor obiectelor studiate în scopul soluționării problemelor formulate (spre exemplu, dacă urmele de spargere depistate la fața locului n-au fost cumva lăsate de instrumentul ridicat de la persoana bănuită). În etapa a treia se valorifică rezultatele obținute: coincidențele și divergențele scoase la iveală, se formulează părerea specialistului cu privire la împrejurările sau faptele stabilite. Datele obținute în urma examinărilor preliminare ale urmelor trebuie să fie clare și distincte pentru toți membrii echipei de urmărire încît să fie utilizate imediat în scopul descoperirii crimei pe urme proaspete.

Multitudinea aspectelor pe care le îmbracă infracțiunile comise și varietatea problemelor ce țin de diverse domenii reclamă de la specialiștii antrenați în cercetare vaste cunoștințe în criminalistică, pregătire psihologică, un sprijin tehnic și informativ suficient. Asistența tehnică nu poate să nu cedeze bazei materiale de examinare a unor atare obiecte în condiții de laborator. Aici, însă, nu prevalează metodele instrumentale, ci procedeele de modelare și comparare mentală în care deseori rolul hotărîtor îl joacă intuiția, bazată pe experiența acumulată anterior prin cercetarea obiectelor asemănătoare în condiții analogice.

Practica criminalistică demonstrează că la comiterea majorității crimelor necesitatea efectuării unor cercetări preliminare direct în cîmpul infracțional apare mai frecvent în cazul amprentelor de mîini, ale urmelor de încălțăminte, al instrumentelor de spargere, ale urmelor lăsate de mijloacele de transport, mai rar se examinează urmele elementelor faciale ale omului, urmele de dinți, resturile de fumat și de iluminat descoperite la fața locului, urmele folosirii armelor de foc, a armelor albe, a documentelor, ale urmelor de explozie etc. Rezultatele examinării acestor urme și obiectelor corp-delict oferă posibilități de a stabili diferite împrejurări ale infracțiunii și de a diagnostica unele însușiri ale făptașului.

Cu toate că o mare parte din aceste activități sunt reflectate suficient în literatura de specialitate, în practica criminalistică ele se realizează rar. Rezultatele unui sondaj desfășurat printre colaboratorii subdiviziunilor criminailstice, precum și ai aparatelor operative de anchetă al MAI al Republicii Moldova demonstrează că numai o mică parte din aceștia efectuează personal asemenea analize cu aplicarea celor mai simple tehnici și metode, ce nu reclamă cunoștințe de specialitate și deprinderi deosebite [15, p. 15]. Cauza principală a insuficienței aplicării cunoștințelor de specialitate s-a dovedit cunoașterea slabă a metodologiei executării lor, lipsa informației respective, dispersarea acesteia în paginile multor surse științifice și didactice, editate în tiraje mici și avînd, de regulă, caracter departamental.

În această ordine de idei, ni se pare oportun a ne opri la unele aspecte metodice de efectuare a examinărilor în cauză, la posibilitățile lor de a furniza organelor de urmărire informație tactică și probantă și de a sistematiza sumar principalele date ce privesc problematica ridicată pentru o mai bună aplicare a lor în practica de urmărire penală și descoperire a infracțiunilor pe urme proaspete.

Examinarea preliminară a urmelor de măini

Examinarea urmelor de mîini la locul faptei permite stabilirea utilității urmei, adică aprecierea elementelor de identificare. Uneori apare posibilitatea identificării nemijlocite a obiectului generator de urmă, admite determinarea mîinii și degetului de la care provine urma, obținerea unor date caracteristice privind înălțimea, vîrsta (categoria vîrstnică), sexul și alte particularități utile pentru modelarea persoanei făptașului.

Utilitatea urmelor de mîini pentru identificarea persoanei făptașului la fața locului se poate constata în ipoteza depistării unor urme clare, ce reprezintă nu mai puțin de 7-8 detalii ale desenului papilar. În caz contrar această problemă se rezolvă în condiții de laborator. Dacă urmele prezintă mînjituri, pete sau fragmente de creste papilare în care nu se observă particularități ale desenului papilar, ele sunt socotite inutile, nepotrivite pentru identificarea criminalului. Însă nu trebuie ignorate posibilitățile cercetărilor poroscopice (forma, poziția reciprocă a porilor) și crestoscopice (forma, relieful marginilor crestelor papilare).

Dacă urmele formate de creste papilare sunt nedeslușite, ușor șterse, tipul și varietatea desenului se diferențiază, iar detaliile se observă cu greu, amprentele se ridică pentru o examinare mai profundă în condiții de laborator. Dacă urma conține un număr limitat de caracteristici constructive, dar suficient de clare (3-4), însă tipul desenului papilar se determină cu aproximație, problema valorificării acestei amprente poate fi rezolvată numai în prezența impresiunilor digitale ale persoanei suspecte. De regulă, asemenea urme se descoperă pe suprafețe porozitare, structura cărora nu permite a recepționa uniform detaliile și a stabili dacă ele sunt caracteristici ale desenului papilar sau dificiențe condiționate de mecanismul de formare a urmei.

În situația în care amprenta studiată prezintă un număr mărginit de detalii distincte, însă categoric se apreciază tipul și varietatea desenului, se poate vorbi de utilitatea urmei pentru diferențierea (excluderea identității) unei persoane concrete. Urmele utile pentru identificarea făptașului se compară între ele pentru a decide dacă ele sunt formate de una și aceeași persoană sau de persoane diferite. Amprentele neconcludente pentru identificare, inclusiv ștersăturile și petele sudorale la necesitate pot fi ridicate și trimise la expertiza biologică pentru a se constata după substanța de transpirație grupa sanguină a făptașului, indiferent dacă aceste urme au fost prelucrate sau nu cu prafuri dactiloscopice.

Examinările identificatoare ale urmelor de mîini în scopul stabilirii persoanei ce le-a lăsat se realizează pe calea confruntării nemijlocite a detaliilor cuprinse în urmă și în impresiunile digitale ale persoanelor verificate. În aceste cazuri trebuie să se țină cont că urmele de mîini ridicate cu ajutorul peliculei transparente prezintă imaginea pozitivă a urmelor în formă de creste papilare de culoare închisă pe un fundal transparent și nu reclamă contratipare, spre deosebire de situațiile folosirii peliculei dactiloscopice de culoare neagră.

Examenul comparativ debutează cu compararea caracteristicilor generale. Dacă se constată deosebire între elementele generale ale urmei și ale impresiunilor de control, procesul de examinare preliminară se încheie în această etapă cu concluzia despre lipsa identității obiectelor analizate. În cazul în care se stabilește coincidența indicilor generali, specialistul-criminalist trece la compararea particularităților omonime privind localizarea și poziția lor reciprocă [37, p.43].

Evaluarea coincidențelor și divergențelor stabilite nu se face decît cu luarea în considerație a valorii identificatoare a fiecărei din ele și a ansamblului de caracteristici, punîndu-se la bază criteriul frecvenței acestor particularități. Desenele papilare de tip arc se întîlnesc în 5-7 % de cazuri, cele vertigile – în 30 %, iar lațurile în 63-65 %. Din varietățile desenelor de tip laț mai răspîndite sunt desenele în formă de laț simplu (95 %), mai rar – desenele de tip laț-rachetă, laț-semnul întrebării (2,6-3,8 %), foarte rar se întîlnesc lațurile curbe. Prezența unei creste papilare în lațul central al desenului papilar se observă în 50 % cazuri (în 21 % de cazuri se numără cîte două, în 7 % – cîte trei, în 1.5 % – cîte patru) [15, p.49].

La determinarea valorii identificatoare a elementelor constructive ale desenului papilar trebuie să se pornească de la faptul că mai frecvent se întîlnesc începuturi și sfîrșituri de creastă papilară, mai rar – bifurcări și contopiri, încă mai rar – puncte, foarte rar – cîrlig, butonieră și extrem de rar – anastamoză (punte papilară). Concluzia vizînd prezența sau lipsa identității se formulează după analiza cantitativă și calitativă a totalității caracteristicilor evidențiate în baza convingerii intime a specialistului, cristalizate în cursul studiului realizat.

Deci, în procesul de examinare preliminară ale urmelor papilare la început se constată utilitatea lor pentru identificare, apoi se stabilește mecanismul de formare a acestora, localizarea lor, amprentele se confruntă între ele și, în sfîrșit, se compară cu impresiunile dactiloscopice ale persoanelor de verificat.

Determinarea taliei (înălțimii) subiectului după urmele formatede mînă.

Talia aproximativă a făptașului după urmele de mîini descoperite în scena infracțiunii se stabilește în cazul descoperirii amprentei palmare sau a degetului mijlociu în totalitate. În acest scop se măsoară lungimea urmei palmare și la mărimea obținută se adaugă , iar la lungimea degetului mijlociu – și după tabele speciale se constată talia aproximativă a criminalului. În literatura de specialitate sunt informații și mai detaliate privind lungimea fiecărui deget în raport cu talia subiectului.

Determinarea vîrstei (grupei vîrstnice) a subiectului după urmele digitale.

Vîrsta aproximativă, mai exact – grupa vîrstnică a subiectului, poate fi determinată analizînd densitatea și lățimea crestelor papilare. La o persoană adultă pe un segment de al desenului papilar sunt așezate 9-10 creste (la cei corpolenți – 6-7), la minori – 10-12, la copiii de 9-12 ani încap 12-13 creste papilare. Totodată trebuie luate în considerație dimensiunile anumitor zone ale palmei, mecanismul imprimării crestelor papilare. La persoanele de vîrstă avansată, spre exemplu, crestele par uzate, detaliile sunt neclare, se observă o multitudine de cute, riduri, șanțuri.

Sexul individului ce a lăsat urma de mînă se determină în funcție de rezultatele analizei următorilor factori: – Lungimea aversului și dosului palmei; – Lungimea și lățimea palmei; – Lungimea degetelor (a tuturor sau a celui, ce s-a imprimat în urmă); – Densitatea crestelor papilare pe falangeta degetelor. În cazul în care la fața locului se descoperă urmele a trei și mai multor degete (arătător, mijlociu, inelar), pentru diferențierea sexului pot fi folosite caracteristicile falangometrice. [33, 30-35] După observările făcute de G.Dașkov pe un eșantion de 7000 de persoane rezultă că frecvența desenelor papilare la bărbați și femei este diferită și constituie: desenele de tip arc 3 % și respectiv 8 %, desenele de tip laț 62 % și 77 %, cerc 35 %-15 %.

Apartenența profesională a subiectului poate fi stabilită cu mai mare certitudine dacă urmele sunt lăsate de persoane ce se ocupă cu munca fizică. În cadrul examinărilor se studiază caracterul și localizarea amprentelor lăsate de cicatrice, bătături, alte formațiuni ale pielii de pe mînă. Spre exemplu, la lăcătuși, montori de utilaj industrial, tehnicieni bătăturile sunt dispuse pe palmă și pe falangetele degetelor. La ziditori, mineri bătăturile sunt spațiate pe unele porțiuni ale palmei ca Tenar-2, Tenar-3 și Tenar-4. La bucătari se observă o bătătură pronunțată pe falanga arătătorului mîinii drepte.

A.Purtov semnalează calozitățile ce se ivesc pe mîinile croitorilor: pe partea interioară a falangetei arătătorului mîinii stîngi se formează adîncituri punctate de la înțepăturile acului imprimate în urmele colorate cu prafuri ca niște puncte albe [15, p.61]. O mare însemnătate pentru urmărirea și stabilirea făptașului prezintă și imprimările în urme ale particularităților de construcție a mîinii în întregime (lipsa unuia sau a mai multor degete, prezența a celui de-al șaselea deget, deformații ale mîinii, îngroșări excesive ale încheieturilor degetelor și alte anomalii, precum și prezența pe palmă sau pe degete a obiectelor străine (spre exemplu, inele, pansamente etc.). În unele cazuri este nevoie să fie consultat specialistul în domeniul dermatologiei, geneticii, chirurgiei, biologiei pentru diagnosticarea semnelor de boală, a schimbărilor patologice ale pielii sau a configurației palmei în totalitate. V.Golovaniov, P.Guida au examinat și descris destul de minuțios caracterul modificărilor desenului papilar la persoanele bolnave de sclerodermie. Desenul papilar în atare cazuri se distinge prin formarea unor urme-pete, păienjeniș de linii albe, crăpături, cicatrice, majorarea densității crestelor papilare, ștergerea și netezirea reliefului acestora.

La persoanele bolnave de epilepsie s-a depistat o frecvență excesivă a desenelor papilare de tip arc, micșorarea dimensiunilor desenului, alterarea configurației nucleului acestor desene. La indivizii ce suferă de schizofrenie, dimpotrivă, dimensiunile dintre punctele de bază ale desenului sunt mărite, frecvența cutelor trasversale pe mîna dreaptă este ridicată, există și alte schimbări în raport cu persoanele sănătoase în ce privește frecvența tipurilor, subtipurilor și varietăților desenelor papilare pe degetele mîinilor.

În toate cazurile de examinare preliminară a urmelor de mîini, datele obținute se confruntă cu informațiile rezultate din analiza altor categorii de urme, pentru a le verifica veridicitatea și de a le utiliza cu siguranță la elaborarea versiunilor întemeiate privind persoana făptașului.

Examinarea preliminară a urmelor de încălțăminte.

Informația privind persoana făptașului poate fi completată simțitor prin cercetarea la fața locului a urmelor formate de încălțămintea lui. Analiza acestora permite a se stabili numărul infractorilor, talia aproximativă, sexul, existența unor deficiențe fizice sau particularități ale încălțămintei ori ale plantei piciorului. Toate acestea sunt lesne determinabile dacă urmele depistate sunt lăsate de o persoană concretă. Această problemă se rezolvă înainte de toate pentru a exclude eventuala generare de urme de către pătimit sau alte persoane cunoscute, care au avut acces în scena infracțiunii.

Numărul persoanelor – participanți la infracțiune se stabilește după grupa generică a urmelor de încălțăminte (picioare) depistate la fața locului.

Stabilirea taliei individului după o urmă izolată de picior este posibilă, apelîndu-se la caracteristicile ei dimensionale. După rezultatele unor studii antropometrice publicate în literatura de specialitate, mărimea plantei piciorului la bărbați și la femei în raport cu talia lor constituie 15,8 % și respectiv 15,5 %. Prin urmare, în cazul în care se depistează amprenta piciorului gol, pentru a afla înălțimea lui este suficient a se înmulți dimensiunea lungimii urmei cu 100, iar rezultatul obținut a se împărți la 15,8 sau la 15,5. Destul de comod pentru utilizarea în condiții de cîmp pare și tabelul determinării înălțimii omului după lungimea urmei de încălțăminte, prezentat în îndrumarul practic destinat anchetatorilor.

Uneori, la locul faptei talpa încălțămintei se imprimă parțial. În cazul în care în urmă s-au oglindit numai muchiile marginilor interioare și ale celor exterioare ale pingelei încălțămintei, se măsoară distanța dintre ele în partea cea mai lată și rezultatul obținut se înmulțește cu coeficientul 2,7. Drept urmare, dobîndim lungimea totală a urmei de încălțăminte, după care poate fi determinată talia aproximativă a făptașului.

Însă dacă în urmă s-au reflectat doar bordurile călcîiului se măsoară lățimea lui în punctele cele mai depărtate și cifra obținută se înmulțește cu coeficientul 3,9, rezultatul indicînd lungimea urmei, pusă mai apoi la baza aflării taliei orientative a obiectului creator.

Pentru determinarea caracteristicilor ce țin de sex și de vîrstă ale individului după urmele de încălțăminte, se analizează forma și dimensiunile urmelor, semnele de marcă a fabricii producătoare, microrelieful desenului tălpii, forma și dimensiunile tocului și alte caracteristici distinctive. În măsura posibilităților se determină lungimea pasului făptașului. Se știe că la bărbați ea este egală cu 70-, iar la femei – cu 50-. Se stabilește unghiul mersului, care la bărbați este ceva mai mare și constituie 18-25°, la femei el variază în limitele a 12-20°.

Acești parametri se deduc după cărarea de urme, care în practica criminalistică se întîlnește destul de rar. De aceea, pentru a determina unghiul mersului după o urmă izolată, e posibilă aplicarea metodei elaborate de P. Ișcenko, bazată pe analiza semnelor de uzură a călcîiului. În acest scop, cu o linie dreaptă se unesc punctele extreme A și B ale uzurii tocului. În punctul de intersecție C al acestei linii cu axa longitudinală a tocului se reproduce o perpendiculară raportată la rectilinia AB. Unghiul de desfacere a plantei piciorului este cuprins între perpendiculara CD și axa longitudinală a tocului. Dacă urma este lăsată de tocul încălțămintei piciorului drept, unghiul este pozitiv, dacă de cel stîng – negativ. Mersul neîndemînatic conduce la deformarea încălțămintei în care partea ei de sus lunecă de pe platformă. După urmele lăsate de partea superioară a încălțămintei este cu putință să se determine atît faptul stîngăciei mersului, cît și orientarea concretă a acesteia.

Înălțimea făptașului după cărarea de urme poate fi determinată prin aplicarea formulei: T=2,3xL, unde: T este talia aproximativă a subiectului (cm), iar L- lungimea medie a pasului.

Cercetarea cărării de pași oferă și alte informații referitoare la persoana făptașului atunci cînd se ține cont de următoarele legități: lățimea excesivă a pasului este caracteristică pentru persoanele ce poartă greutăți (lungimea pasului din partea încărcăturii este mai scurtă, iar urmele mai adîncite), precum și pentru cele avansate în vîrstă, obeze sau obișnuite cu ocupații pe suprafețe instabile; unghiul de desfacere a plantei piciorului stîng al individului stîngaci este mai mic în raport cu unghiul piciorului drept; lungimea pasului stîng la persoanele stîngace este mărită; prezența traumelor, afecțiunilor, protezelor se exteriorizează prin lățimea mică a pasului, tîrîrea piciorului bolnav și depistarea amprentelor de baston; totodată lungimea pasului piciorului maladiv este mult mai mică comparativ cu cea a piciorului sănătos; urmele de adîncime lăsate de piciorul beteag sunt mai puțin adîncite [42, p.34].

ÎNCHEIERE

Rezultatele analizei legislației, doctrinei și practicii de aplicare a cunoștințelor de specialitate în cadrul acțunilor de urmărire penală, permit a formula următoarele concluzii:

1. CPP al Republicii Moldova în vigoare reglementează detaliat ordinea și condițiile de aplicare a cunoștințelor de specialitate în munca de cercetare a infracțiunilor. Istoria folosirii acestor cunoștințe coboară în adîncurile antichității cînd au început să se formeze primele state, să apară unele norme de convețuire și structuri autoritare menite să asigure ordinea publică.

2. Cunoștințele de specialitate pot fi definite ca o totalitate de noțiuni teoretice și experiențe profesionale în domeniul științei, tehnicii, artei, meseriei necesare descoperirii, fixării, ridicării și utilizării informației cu relevanță criminalistică în urmărirea penală.

3. Specialistul este persoana chemată pentru a participa la efectuarea unei acțiuni procesuale în cazurile prevăzute de legislația în vigoare, care nu este cointeresat în rezultatele procesului penal și care trebuie să posede cunoștințe suficiente și deprinderi speciale pentru acordarea ajutorului necesar organului de urmărire penală sau instanței de judecată.

4. Legea prevede participarea obligatorie a specialistului în cazul cănd martorul surdomut este audiat cu participarea interpretului care cunoaște semnele acestuia și poate să comunice prin ele, la audierea martorului care suferă de o boală psihică sau de o altă boală grea ce se face cu consimțămîntul medicului și în prezența acestuia, a medicului-legist sau a altui medic în lipsa acestuia la examinarea exterioară a cadavrului la locul unde a fost descoperit.

5. Expert judiciar este persoana care are capacitate de a acționa cu discernământ, are studii superioare universitare, pregătirea respectivă într-un anumit domeniu, nu este interesat în cauză, posedă cunoștințe speciale în cele mai diverse domenii, nu are antecedente penale, se bucură de o reputație profesională și este inclusă în Registrul de stat al experților judiciari atestați.

6. Legislația prevede două forme de activitate a specialistulu în procesul penal: de constatare, prin participarea acestuia cu titlul procesual de specialist, și de examinare științifică a unor fapte sau împrejurări de fapt de către expertul judiciar.

7. Un rol important al specialistului-criminalist îl are efectuarea de către acesta a examinărilor criminalistice preliminare a urmelor, care conduc la stabilirea unor însușiri ale făptașului, mecanismul și alte împrejurări ale infracțiunii utile pentru descoperirea cauzelor pe urme proaspete, identificarea acestuia.

În concluzie, apreciem că rolul specialistului în activitatea organelor de drept sporește odată cu dezvoltarea societății și formarea unui stat bazat pe drept, întrucăt tot mai accentuat se cere obiectivarea actului de justiție, folosirea probelor științifice în aflarea adevărului.

BIBLIOGRAFIE

Izvoare normative

Constituția Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994 cu modificările, introduse prin Legea nr. 1115-XIV din 05.07. 2000. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 1-1994. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&l ang=1&id=311496

Codul de procedură penală al Republicii Moldova, adoptat prin Legea Republicii Moldova nr. 122-XV din 14.03.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.104-110/ 447 din 07.06.2003.

http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lan g=1&id=326970

Codul penal al Republicii Moldova, adoptat prin Legea Republicii Moldova nr. 985-XV din 18 aprilie 2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 128-129 (1013-1014) din 13.09.2002.

http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=33126

Legea Republicii “Cu privire la expertiza judiciară” nr.1086-XIV din 23.06.2000. În: Monitorul Oficial al Republicii nr. 144 – 145/1056 din 16.11.2000.

http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311530

Legea Republicii privind expertiza ecologică și evaluarea impactului asupra mediului înconjurător nr.851-XIII din 29. 05. 1996. În: Monitorul Oficial al Republicii nr. 52-53/494 din 08.08.1996.

http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311519

Legea Republicii privind statutul ofițerului de urmărire penală. Nr.333, adoptată la 10.11.2006. În: Monitorul Oficial al Republicii nr.195 din 22.12.2006.

http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=319077

Legea Republicii “Cu privire la activitatea operativă de investigație” nr.45-XIII din 12.04.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii nr. 11-13 din 31.01.2003.

http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=313318

Monografii, articole de specialitate

Alecu Gh. Criminalistică. : Ex Ponto, 2008. 465 p.

Bercheșan V., Ruiu M. Tratat de tehnică criminalistică. București: Little Star, 2004. 752 p.

Cârjan L. Tratat de criminalistică. București: Pinguin Book, 2005. 828 p.

Constantin R., Drăghici P., Ioniță M. Expertizele – mijloace de probă în procesul penal. București: Editura tehnică, 2000. 275 p.

Cușnir V. Corupția: Reglementări de drept, activități de prevenire și combatere. Chișinău: Știința, 1999. 103 p.

Constantinescu C. Reguli tactice ale efectuării cercetării la fața locului. În: Tratat practic de criminalistică, vol.1. București: Ed. Ministerului de Interne.1976. 627 p.

Doraș S. Criminalistica. Chișinău: Cartea Juridică, 2011. 630 p.

Golubenco Gh. Urmele infracțiunii. Teoria și practica examinării la fața locului. Chișinău: Garuda-Art. 1999. 159 p.

Golubenco Gh. Criminalistică: obiect, sistem, istorie. Chișinău: F.E.P.Tip.Centrală, 2008. 215 p.

Golubenco Gh., Neicuțescu O. Expertiza criminalistică: realități și perspective. : Bistrița, 2009. 156 p.

Golubenco Gh., Gugu A. Cercetarea locului faptei în cazurile de furt din apartamente. : Rovimed Publishers. 2010. 92 p.

Golubenco Gh., Colodrovschi V. Asistența tehnico-criminalistică a descoperirii infracțiuilor. Chișinău: F.E.P.”Tipogafia Centrală”. 2010. 235 p.

Ionescu L. Criminalistică. București: Pro Universitaria, 2007. 204 p.

Ionescu L., Sandu D. Identificarea criminalistică. București: Editura Științifică, 1990. 246 p.

Mihuleac Em. Expertiza judiciară. București: Cartea juridică, 1971. 343 p.

, Todica V. Expertizele judiciare. Chișinău: Academia , 2003. 113 p.

Stancu E. Tratat de Criminalistică. Ediția a II-a, revăzută și adăugită. București: Universul juridic, 2002. 703 p.

Suciu C. Criminalistică. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1972. 422 p.

Torwald J. Un secol de luptă cu delicvența. : Junimea. 1981. 334 p.

Văduvă N., Văduvă L. Expertizele, constatările tehnico-științifice și medico-legale – mijloace de probă în procesul penal. : Terathopius, 1997. 141 p.

Аверьянова Т.В. Судебная экспертиза. Курс общей теории. Москва: Норма, 2007. 477 c.

Алесковский С.Ю., Аубакиров А.Ф. Нетрадиционная криминалистика. Учебное пособие. Алма-Aты: Адилет, 2003. 468 c.

Белкин Р.С Курс криминалистики: учеб. пособие для вузов. – 3-е изд., дополненное. Москва: ЮНИТИ – ДАНА, Закон и право, 2001. 837 c.

Белкин Р. С. История отечественной криминалистики. Москва: Норма,1999. 486 c.

Долженко Н.И. Образцы для сравнительного исследования и тактика получения экспериментальных образцов. Москва: Издательство Юрлитинформ, 2003. 107 c.

Жбанков В.А. Получение образцов для сравнительного исследования в уголовном судопрoизводстве. Москва: Юридическая литература, 1969. 120 c.

Зуев Е. И. Современное представление о специальных познаниях в судопроизводстве. В: Новые разработки и дискуссионные проблемы теории и практики судебной экспертизы. Москва: Юридическая литература, 1985, c.90-102.

Корухов Ю., Орлов Ю., Эджубов Л. Оценка достоверности заключения эксперта. В: Социалистичесская законность, nr. 6, 1983, c. 46-47.

Россинская Е. Р. Судебная экспертиза в гражданском, арбитражном, административном и уголовном процессе. Москва: Норма, 2006. 655 c.

Сахнова Т.В. Судебная экспертиза. Москва: ГОРОДЕЦ, 1999. 365 c.

Шляхов А.Р. Экспертиза. В: Криминалистика социалистических стран. Под ред. В.Я. Колдина. Москва: Юридическая литература. 1986, с.283-284.

Эйсман А. А. Заключение эксперта. Москва: Юридическая литература, 1969. 237 с.

Яблоков Н.П. Криминалистика: учебник. 2-изд., перераб. Москва: Норма, 2008. 399.

Culegeri de documente, practica judiciară

Dicționarul explicativ al limbii române. Ediția a II-a. București: Univers enciclopedic, 1998. 1192 p.

Ghid de expertize judiciare /Inst. Rep. de Expertiză Judiciară și Criminalistică: M. Gheorghiță, Z.Brega…; coord.: Mihail Gheorghiță. Chișinău: ÎI „Angela Levința”, 2005. 103 p.

Tratat practic de criminalistică.Vol.II. București: Ed. Ministerului de Interne,1978. 431 p.