Comparatie Intre Marea Depresiune Economica din Perioada 1929 1933 Si Criza Economica Actuala
Capitolul I: Introducere
În prezenta lucrare de licență, voi analiza cele mai importante două crize mondiale cu care s-a confruntat populația lumii. Acestea au fost la aproximativ 80 de ani distanță una de alta și deși am tinde să credem că nu ar putea avea legătură datorită progresului tehnologic, totuși există asemănări și diferențe. Inițial, voi analiza criza din 1929-1933. Aici urmăresc să văd cauzele care au dus la declanșarea ei, desfășurarea și efectele. În următorul capitol voi analiza criza recentă. De-asemenea, precum în criza interbelică, voi analiza factorii care au dus la declanșarea ei, parcursul și în final efectele. În ultimul capitol voi avea o abordare comparativă a celor două urmărind în principal asemănările și deosebirile însă voi evidenția pe diferite puncte de interes economic colectiv, care criză a fost mai severă.
Deși au trecut opt ani de la debutul crizei financiare din 2007-2008 , economia Statelor Unite ale Americii nu a reușit încă să se refacă, iar Europa este în recesiune în urma datoriilor acumulate în perioada 2010-2011. În timpul derulării acestei crize , mulți observatori au început să o compare cu Marea Depresiune din anii 1929-1933, existând chiar economiști care au susținut și încă mai susțin că acum va fi mai rău decât atunci. Prin această lucrare imi propun să înțelegem mai bine cele două fenomene și să răspund la unele întrebări: Care sunt asemănarile între actuala criză și Marea Depresiune? Care sunt diferențele? Care au fost experiențele de politică monetară reieșite din evenimentele din anii ’30? Ce trebuie să învățăm din experiența recentă?
Capitolul II: CRIZA DIN 1929 – 1933
(CAUZE, PARCUSUL EI ȘI SOLUȚII)
Pentru o mai bună înțelegere a situației actuale se impune clarificarea conceptului de criză și analiza relațiilor de intercondiționare existente în sistemul economic. Astfel, crizele pot fi definite ca fiind situații caracterizate de o instabilitate pronunțată, fiind însoțite, firește, de o volatilitate și de o incertitudine în creștere. În situațiile de criză (indiferent de formă) există o constanta stare de neliniște și de nesiguranță legată de viitor, frica sau chiar panică. Instinctul de apărare și de conservare îndeamnă la un comportament uneori irațional și la accentuarea acestei volatilități deoarece fiecare dintre participanții pe schimburi, cu capacitatea cognitivă pe care o au, filtrează informația și înțeleg fenomenul în felul propriu, transpunându-l apoi într-un comportament legat de piață.
Problema cu definiția acestor crize constă în a aprecia cât de mare să fie volatilitatea sau căderea piețelor pentru a încadra o evoluție de acest gen în categoria unei crize. Cât de mare să fie inflația, șomajul sau scăderea PIB-ului înregistrate într-o țară pentru a confirma intrarea ei într-o criză? Convențional s-a stabilit că recesiune este atunci când după 2 trimestre succesive, nivelul PIB-ului dintr-o țară sau regiune suferă reduceri.
National Bureau of Economic Research (NBER) a definit criza ca fiind „o scădere semnificativă a activității economice pentru câteva luni reflectată în scăderea PIB, scăderea veniturilor individuale, reducerea nivelului ocupării, diminuarea producției industriale și a consumului“. Unii specialiști clasifică aceste crize în crize sociale manifestate printr-o inflație în creștere, șomaj și sărăcie; crize financiare caracterizate printr-o volatilitate accentuată pe piețele de capital, căderea burselor și revenirea lor spectaculoasă; crize politice, care pot degenera în războaie; crize locale sau internaționale, crize cauzate de dezastre naturale sau crize economice generalizate.
O observație pertinentă cu privire la natura cauzelor crizei actuale a avut-o recent domnul Necula : „A fost o perioadă când toata lumea avea acces la bani de la instituțiile financiare și fiecare îi cheltuia după bunul plac. Băncile finanțau aproape orice, iar banii intrau in economia care “duduia” printr-un consum exagerat al individului. S-a ajuns ca oricine să își poată permite orice, doar prin prisma faptului că se îndatora pe baza câștigurilor amanetate pe următorii mulți ani”. Iraționalitatea consumatorului și superficialitatea băncilor au dus la crearea unui „bubble” datorită lipsei unui minimum de bun simț din partea amândurora. Astăzi, realitatea banilor puțini de care dispunem dar și a datoriilor imense create cu credința ca putem avea de toate și ca toți suntem bogați, a ieșit la iveală. Când bubble-ul încă se mai putea umfla, se găseau mijloace de finanțare, acum însă banii s-au terminat. Nu ne mai rămâne decât să plătim pentru că nu am avut bunul simț de a ne întinde atât cât ne ținea plapuma.
Marea Depresiune economică din anii 1929 -1933 a reprezentat un fenomen mondial care a îmbrăcat aspecte și grade de intensitate diferite de la țară la țară. Marele impas a fost în mod constant descris în termeni negativi întrucât a afectat puternic statele, începînd cu cele industrializate. În anii menționați s-au manifestat concomitent criza financiară, cea a producției și a schimburilor comerciale și cea socială.
Care au fost cauzele acestui dezastru economic? O întrebare la care au încercat să răspundă mulți economiști, opiniile acestora nefiind de fiecare dată asemănătoare , dar cu siguranță există niște cauze principale care ar putea fi cu greu contestate de către economiștii cu orientări doctrinare diferite. Importanța relativă a acestor cauze face obiectul divergențelor de opinie dintre economiștii ce reprezintă diverse școli de gândire, însă nu și existența acestora.
Curentele de gândire de inspirație keynesiană, ca și cele instituționaliste consideră că în perioada premergătoare crizei a avut loc un fenomen de supraproducție combinat cu o insuficiență a cererii agregate, în timp ce monetariștii consideră că o cauză determinantă a magnitudinii Marii Depresiuni a fost cea a aplicării unor politici monetare greșite de către autoritățile americane, care a dus la o restrângere inoportună a masei monetare aflată în circulație, fapt ce a transformat o banală recesiune în cea mai neagră depresiune economică pe care economia mondială avea să o înfrunte. Cu siguranță că fiecare dintre aceste explicații conțin mai mult decât un sâmbure de adevăr. În cazul titlurilor de valoare de pe piața financiară americană, concluzia multora dintre economiști a fost că acestea au fost supraevaluate.
După criza economica ce a tinut doar 1 an, intre 1920 si 1921, dar si din cauza unei perioade economice dificile de a trece de la productia masiva de razboi la productia civila, baza in principal pe cerere, Statele Unite intra intr-o spirala de prosperitate economica ce inevitabil se va termina, in 1929.
Totusi, au exista cativa factori favorizanti:
capitalurile mari venite din dobanzile datoriilor catre Europa si rambusarile partiale
Cumpararea aurului planetei in proportii covarsitoare
excedentul balanței comerciale dar și plasamentele de capitaluri străine pe piața americană;
Relaxarea dobanzilor si obtinerea cu usurinta de catre americani a creditelor
creșterea puterii de cumpărare prin politicile lui Henry Ford, care va stimula consumismul;
Aparitia radioului si cinematografiei vor sustine publicitatea iar de aici se vor mari afaceriteli care produc bunuri de scurta folosita pentru americani. Pulicitatea avea sa ocupe 600.000 de oameni dni forta active de munca;
marirea ca numar si intensitatea a întreprinderilor, tendință care va ajunge cu precădere sectoarele cele mai semnificative: oțelul, automobilul, comerțul cu amănuntul;
concentrarea capitalurilor, cele mai mari 200 de societăți americane deținand aproape jumătate din avuția industrială și comercială a Statelor Unite, iar capitalurile americane investite în străinătate cresc de la 7 miliarde de dolari în 1919, la 17 miliarde în 1929;
progresul științific și tehnic.
Prosperitatea americană a fost sprijinită in principal de noile industrii dinamice: industria automobilului, unde îi gasim pe cei de la General Motors, Ford și Chrysler; industria materialelor electronice și electrotehnice, în special cea a radioului; industria construcțiilor, impulsionată de apariția modei “zgârie-norilor” și industria aeronauticii, odată cu expansiunea avionului ca mijloc de transport rapid. Condițiile economice din deceniul trei al secolului XX au fost în general bune, tot mai mulți consumatori putând achiziționa ceea ce odată reprezentaseră bunuri de lux, incluzând automobile, telefoane și aparatură casnică.
Semnele prevestitoare ale crizei apăruseră de ceva timp, dar actorii economici și financiari, mediul politic și consumatorii de rând au neglijat orice avertizare și n-au adoptat nicio măsură de precauție. Câștigurile fabuloase au determinat omiterea unor dezechilibre care amenințau stabilitatea la nivel macroeconomic:
rata mare a șomajului european, care afecta peste 10 milioane de muncitori;
dificultățile întâmpinate de țările exportatoare de cereale și produse tropicale în desfacerea surplusurilor lor;
vânzarea în pierdere a produselor agricole, care duce la diminuarea veniturilor provenite din agricultură și, în consecință, la un subconsum al produselor industriale, în special în S.U.A., unde recolta foarte bună de cereale a anului 1928 a agravat situația, determinând, în 1929, scăderea indicelui prețurilor agricole de la 150 la 132;
speculațiile bursiere care au dus la deprecierea severă a francului francez între 1924-1926 și care contribuie acum la deteriorarea severă a cotațiilor lirei sterline
În mod concret, principalii factori destabilizatori la nivel mondial au fost: un consumism înfrânat de permanența comportamentelor de austeritate și economisire, moșteniri ale unei civilizații rurale ce privea cu suspiciune satisfacțiile materiale oferite de producția de masă; marile investiții ale anilor ’20 care comportau riscuri, dezechilibre și derapaje financiare; plasarea partenerilor S.U.A. din Europa, Asia și America Latină într-o strictă dependență față de creditele pe care băncile americane doreau sau puteau să le ofere.12
Acțiunea(acel titlu financiar reprezentând o parte din capitalul unei societăți, care dă posesorului drept de proprietate în cadrul acesteia. Valoarea unei acțiuni depinde de cota de pe piața bursieră, iar profitul de procentul deținut de acționar în cadrul societății și de procentul din profitul întregii societăți împărțit acționarilor) a reprezentat factorul declanșator al crizei deoarece ea a fost speculată accentuat în S.U.A., cu precădere în cadrul Bursei din New York. După prima conflagrație mondială, investițiile masive făcute în economia americană s-au bazat pe emisiunea de acțiuni și obligațiuni, ceea ce a dus la dezvoltarea tranzacțiilor cu capital fictiv la Bursă. Amploarea speculațiilor bursiere și a numărului celor angajați în activitatea tranzacțională depășeau orice închipuire. În anul declanșării crizei, pe întreg teritoriul S.U.A. funcționau 70 000 de birouri de schimb bursier, prin intermediul cărora oricine putea cumpăra și vinde acțiuni și care erau legate telefonic de bursa newyorkeză.
Marea majoritate a speculatorilor bursieri achiziționau titlurile de valoare pe credit bancar, lucru care a făcut ca în anul 1929 aproximativ 18 000 000 de americani să fie angrenați în acest tip de profit imediat. De la speculația excesivă a acțiunilor pe baza creditului bancar, ceea ce presupunea existența unei acumulări de capital fictiv, și până la prăbușirea drastică a bursei nu mai era decât un pas.
În mod concret, principalii factori destabilizatori la nivel mondial au fost: un consumism înfrânat de permanența comportamentelor de austeritate și economisire, moșteniri ale unei civilizații rurale ce privea cu suspiciune satisfacțiile materiale oferite de producția de masă; marile investiții ale anilor ’20 care comportau riscuri, dezechilibre și derapaje financiare; plasarea partenerilor S.U.A. din Europa, Asia și America Latină într-o strictă dependență față de creditele pe care băncile americane doreau sau puteau să le ofere.
Desigur, efectele exploziei acestui „balon speculativ” în ziua de 29 octombrie 1929, au fost amplificate și de alți factori la fel de importanți, precum: îngreunarea comerțului internațional ca urmare a unor reglementări protecționiste excesive, emise de către autoritățile americane, scaderi ale activitatii in domenii strategice precum otelul, dar si in ale industriilor automobilelor si constructiilor. In luna septembrie a anului 1929, jucatorii bursieri au simtit fiorul scaderii si au inceput sa vanda pentru a ramane cu profitul, insa acest fapt a dus la o scadere si mai mare a preturilor actiunilor.
Ziua de joi, numita ulterior “black Thursday”, din 24 octombrie 1929 a ramas fanionul inceperii oficiale a crizei. In cele 24 de ore s-au vandut la Bursa din New York peste 12 milioane de actiuni, aceasta vanzare masiva provocand crahul Wall Street si declinul pe alte piete interconectate cu cea New Yorkeza. La acea vreme, Presedintele Statelor Unite ale Americii, republicanul Herbert Clark Hoover, al 31-lea presedinte, declara ca este o criza temporara “totul se va încheia în 60 de zile” insa istoria ne arata ca nici la declansarea celui de-al doilea razboi mondial, America nu era complet refacuta. Dupa alte 3 zile, bursa new yorkeza sufera un nou soc. Nu mai putin de 16 milioane de actiuni sunt vandute ceea ce face ca pretul lor sa scada in continuare. Ziua de 27 octombrie 1929 a adus Statelor Unite ale Americii o pierde de 30 milioane de $, la acel moment fiind mai mult decat datoria publica a lor. O incercare de ameliorare a dezastrului este facuta, cand un consortiu de bancheri cumpara la un pret superior celui ofertat actiuni, insa starea de panica este mai pregnanta iar doua zile mai tarziu, pe 29, sunt vandute 16,5 milioane actiuni. Acest crah bursier va avea sa devina o criza in adevaratul sens al cuvantului, printre caracteristici enumerandu-se declinul productiei industrial, a investitiilor dar si a preturilor si salariilor, prabusirea schimburilor internationale. De-asemenea, inevitabil a aparut si somajul ridicat ca efect direct al felimentelor ce au avut loc.
Aceasta criza financiara, ulterior devenin economica, va fi facut o multime de efecte grave:
Scaderea productiei si investitiilor.
Daca in 1929, indicele era de 100, la numai 3 ani mai tarziu acesta ajunge la 53%, adica o prabusire de 47% iar investiiile au ajuns la 9,3% din Produsul Intern Brut, de la aproape dublu, 18,4%.
Scaderea preturilor. Acestea au scazut in 3 ani cu 42% la vanzarea in masa.
Ruinarea comertului international. Schimburile international ale Statelor Unite ale Americii se diminueaza de 3 ori
Cresterea abominabila a somajului. Daca in 1929 erau aproximativ 1,5 milioane de someri, in plina criza, numarul acestora a ajuns la 12 milioane din totalul de 120milioane, cat era populatia la data aceea in SUA.
Extinderea paupertatii la functionari, liber-profesionisti si fermieri
De asemenea, perioada severă de secetă din bazinul râului Mississippi, din anul 1930, a cauzat mari dificultăți agricultorilor americani. Mulți au fost nevoiți să-și vândă proprietățile doar pentru a-și putea achita impozitele sau datoriile acumulate în anii și așa foarte dificili, pe care fuseseră nevoiți să-i traverseze. Aceste circumstanțe au determinat scăderea semnificativă a cererii agregate pentru toate categoriile sociale. Acest lucru a dus la scăderea producției de bunuri, și, de asemenea, a veniturilor oamenilor. Aceștia aveau să întâmpine dificultăți din ce în ce mai mari în achitarea ratelor la bunurile deja achiziționate. Desigur, acest lucru avea ca efect o tendință și mai puternică pentru acumularea de bani, a oamenilor, ceea ce avea să determine accentuarea reducerii cererii globale, și creșterea ratei șomajului. Această succesiune de evenimente a creat deci condițiile manifestării unei „spirale vicioase”, incompatibilă cu relansarea economică.
Efectele acestui fenomen au fost dureroase și multiple.
Falimentele bancare ating proportia cea mai mare în SUA, fapt explicabil și de existența unui numar foarte mare de bănci mici, locale, care nu beneficiază de susținere mutuală. În cele 44 de luni de criză au dat faliment 5761 de bănci (642 de falimente bancare în 1929, 1345 în 1930 și 2298 în 1931) cu depozite însumând peste 5 miliarde de dolari.
Criza bancara o putem repartiza in trei perioada elocvente:
Perioada octombrie-decembrie 1930. In acesta bancile au dat primul semn de slabiciune in special din cauza lipsei garantarii depozitelor. Acest lucru a cauzat o avalansa de retrageri a banilor de catre populatie, in timp ce bancile au ramas fara lichiditati deoarece ratele pe care le incasau de la debitori, erau esalonate regulat.
Perioada iunie-decembrie 1931. In Statele Unite ale Americii avea loc o deflatie masiva, de 9,4 puncte procentuale, indicele productiei industriale coborand cu 15%, in timp ce in Europa, mai exact in Austria, banca Kredit-anstalt a falimentat
Perioada decembrie 1932-martie 1933. Aceasta a fost efectiv varful Marii Crize. Fata de 1929, indicatorii economici importanti erau la pamant. Astfel: rata somajului a crescut de la 3% la 25%, , bursa s-a prabusit si a pierdut 80% din capitalizare iar indicele productiei industrial s-a contractat pana la 52% iar 1 din 3 banci a falimentat sau a fost preluata.
Președintele Hoover a convocat o întâlnire a conducătorilor celor mai mari bănci și trusturi – la care au luat parte 400 de persoane- pentru a le expune un program de construcții în valoare de 8 miliarde de dolari pentru anul 1930. Dar, în ciuda măsurilor luate, depresiunea economică a atins noi recorduri în 1932 și a creat serioase probleme în structura socială.
Problema lipsei locurilor de muncă s-a acutizat, șomajul a crescut ca urmare a închiderii fabricilor. Milioane de americani nu aveau o slujbă , iar adăposturile pentru săraci erau supraaglomerate. Unul din trei americani (în afara celor care munceau în agricultură) era șomer. Polițiștii, pompierii și profesorii și-au pierdut locurile de muncă, deopotrivă cu muncitorii din fabrici.
Sărăcia a dus la formarea “Hooverville”. Astfel de campusuri erau pana si în Central Park din New York, în Brooklyn si în Seattle (campusul de aici a rezistat din 1932 până în 1941). Pe lungul râului Mississippi, în St. Louis, o așezare de acest fel gazduia mai mult de 1000 de suflete. În aceste “Hooverville” stateau cei care au ramas pe drumuri în urma falimentelor. Cei mai mulți dintre ei trăiau din cerșit, se acopereau cu ziare și foloseau cai ca să le tragă mașinile, pentru că nu mai aveau bani de benzină – asta în cazurile fericite în care își păstraseră mașina, eventual pentru a locui în ea. Volumul general al producției industriale a scăzut la 58,8%, căderile cele mai mari înregistrându-se în ramurile de vârf din anii 1922-1929, de pildă, în industria automobilului scăderea era de 80% (de la 3 000 000 de mașini la 600 000), în industria cauciucului de 79,4%, a oțelului 76%, producția de cărbune a scăzut de la 544 milioane tone la 321, investițiile de capital au înregistrat și ele o mare scădere de la 8 miliarde, în 1928, la 161 milioane de dolari în 1932. Șomajul ia amploare, numărul celor fără loc de muncă atinge cifra de 17 milioane. Venitul național în S.U.A. a coborât de la 100% în 1925 – 1929 la mai puțin de 68% în 1931, adică la nivelul indicelui Franței în primul război mondial.
Pentru a combate criza, majoritatea guvernelor au adoptat prețuri fixe, au aplicat taxe ridicate, au reglementat importul prin intermediul cotelor, au acordat subvenții pentru a stimula tipul de producție cerut și au fixat linii de credit speciale. Efectele n-au fost cele dorite, criza a produs o explozie și în privința măsurilor în plan financiar internațional, cel mai eficient mijloc constituindu-l deprecierea monetară.
Sfârșitul crizei în Statele Unite ale Americii a coincis cu instalarea la putere a președintelui Francklin Delano Roosevelt, care a venit la Casa Alba dupa ce l-a infrant pe Hoover cu o diferenta de 17%, reusind sa castige in 42 state Americane din 48.
Omul Franklin Roosevelt s-a nascut in 1882, a fost al treizeci si doilea presedinte al Statelor Unite ale Americii. Acest presedinte a fost deosebit din multe puncte de vedere. El era carismatic si mereu avea o atitudine pozitiva, fapt ce atragea electoratul. Roosevelt totusi, in ciuda acestor calitati, suferea de poliomielita, o boala ce il facea sa fie efectiv un infirm insa taria de caracter de care dadea dovada l-a ajutat sa suporte si sa ascunda acesta boala cu zambetul pe buze. Pe 2 iulie, la doar 2 zile de aniversarea zilei nationalei a S.U.A, Roosevelt a venit cu un plan ce a rămas în istorie: The New Deal. El va incerca sa mobilizeze poporul American printr-o credinta personala: “Vă chem, și mă angajez eu însumi, să realizăm o nouă împărțire a cărților pentru poporul american. Ca toți cei de față să fim noi înșine profeții unei noi ordini, a competenței și curajului. Este mai mult decât o campanie politică, este o chemare sub arme”. Acest plan era creat cu scopul de a modifica ideile ce guvernau practica economică a timpurilor și realizarea unui echilibru între interesele economiei americane conflictuale din societate.
Noul guvern adopta o suita de masuri cu care ramane in istorie:
Înființarea Reconstruction Finance Corporation, o entitate prin intermediul căreia au fost furnizate lichidități sistemului financiar;
adoptarea Securities Exchange Act prin care s-au reglementat tranzacțiile în marjă și s-a stabilit cadrul legal în ceea ce privește împrumuturile pe care băncile le pot acorda pentru astfel de tranzactii;
băncile de investiții s-au separat de cele comerciale prin Glass-Steagal Act
În ceea ce privește agricultura, Congresul a aprobat legea numită Agricultural Adjustment Act, prin care statul acorda fermierilor o compensație bănească pentru ca aceștia să renunțe la cultivarea unei parți a pământului (având în vedere scăderea prețurilor din perioada anterioară, scădere care a dus la falimentul agriculturii, acum statul încerca să crească prețul alimentelor prin reducerea producției). Între 1932-35, venitul fermierilor americani a urcat cu 50% iar până
în 1940, se estimează că aproximativ 6 milioane de fermieri au primit un astfel de ajutor.
Industria a beneficiat de apariția în 1933 a “The National Industrial Recovery Act (NIRA)”(Actul de recuperare a industriei naționale) prin care guvernul a stabilit noi reguli de business și a încurajat crearea a noi locuri de muncă însă, NIRA a fost declarat neconstituțional în 1935 datorită faptului că încuraja formarea cartelurilor și favoriza companiile mari.
Toate aceste măsuri (și multe altele), au dus la o creștere foarte rapidă a economiei în anii care au urmat însă în 1935, producția industrială încă era cu 25% mai mică decât în 1929, în timp ce șomajul scăzuse de la 25% la 17%. Doar în 1940 se poate spune că economia SUA și-a revenit complet dupa această criză.
Asupra cauzelor crizei ce a cuprins America în 1929, și ce s-a răspândit apoi ușor și în alte țări ale lumii, există mai multe viziuni:
Viziunea monetaristă.(Friedman) Această viziune aparține unor economiști care consideră drept principală vinovată pentru criză banca centrală centrală americană FED(Federal Reserve System), care a redus masa monetară de pe piață cu o treime între 1929 și 1932. Instituția a fost criticată și pentru faptul că nu a luat inițiativa și nu a încercat să salveze bancile falimentate.
Viziunea austriacă. Economiștii austrieci, precum Friedrich August Von Hayek și Ludwig Von Mises, au considerat sistemul bancar de vină deoarece a acordat credite pe banda rulantă. Aceasta a fost indentificată și ca fiind una din cauzele care au declanșat criza din 2008.
Viziunea keynesiană.(Keynes) În viziunea celebrului economist John Maynard Keynes, totul a fost provocat de un sistem economic defectuos, care a condus la o lipsă a cererii agregate. Potrivit lui, mecanismele economice care existau în acea perioadă făceau imposibil echilibrul dintre oferta și cererea de bunuri și servicii, provocând mari disfuncțiuni, precum șomajul. El a susținut că guvernele trebuie să intervină pentru a stimula economia, prin sporirea cheltuielilor publice, iar banii necesari șă fie procurați prin împrumuturi publice.
Viziunea marxistă.(marx) Marxiștii, nu au ratat șansa de a da vina pe capitalism, aducându-l în discuție pe fondatorul filosofiei, Karl Marx. În "Das Kapital", acesta preconiza că sistemul capitalist va eșua deoarece în acest sistem oamenii urmăresc doar propriile interese și nu sunt preocupați de binele societății. Gânditorul a argumentat că sistemul capitalist produce tensiuni interne care il conduc la distrugere, la destrămare, la fel ca și sistemele socioeconomice ce l-au precedat.
Dintre toate viziunile enuntate de catre marii ganditori economici, afinitatile mele ma incadreaza in principal in viziunea austrica si tangential cu viziunea keynesiana, dar nu sunt in total de acord ca guvernul ar fi trebuit sa creasca si mai mult cheltuielile publice deoarece gaura formata in economie s-ar fi marit si la un moment dat, cum ne-a aratat criza, ar fi trebuit acoperita cu costuri mai mari.
Marea Depresiune a fost, atunci, cea mai mare criză din istoria S.U.A. Deși a avut consecințe nefaste asupra economiei și populației, această criză a avut oarecum si un efect de redare a încrederii oamenilor și a orientat societatea spre alte modele economice decât cel liberal. Foarte mulți americani, în acea perioadă, s-au gândit că Uniunea Sovietică ar putea fi un adevarăt model pentru societățile umane fiind singura neafectată de depresiunea economică, izolată de restul lumii, deoarece nu făcea parte din sistemul economic capitalist și aplica planificarea economică. Și, cu toate că motivele Marii Depresiuni prezentate s-au petrecut în urmă cu peste 80 de ani, unele se regăsesc și în criza economică actuală și deși această criză a tulburat istoria lumii, ea a avut și un efect pozitiv deoarece măsurile adoptate la acea vreme au influențat oarecum și pe cele adoptate în criza economică actuală.
Capitolul III: CRIZA ACTUALĂ
Sfarsitul anului 2008 si inceputul anului 2009 au fost marcate de un eveniment istoric: economia mondiala a fost afectata de cea mai serioasa criza, amplificata de o periculoasa cadere a pietelor financiare dezvoltate, in centrul furtunii globale aflindu-se Statele Unite ale Americii. Acest ictus financiar, provocat de falimentul pietei ipotecare (rata creditului ipotecar subapreciata – subprime mortgage market collapse) in Statele Unite
August 2007 dus la incetinirea cresterii economice mondiale cu ritmuri ingrijoratoare (diminuarea cu 6.3% in ultimul trimestru al anului 2008, fata de cresterea de 4% un an in urma, cu o descrestere posibila in 2009 de 1.3%). De fapt este prima scadere economica globala de dupa cel de al II razboi mondial, cu o eventuala revenire la o crestere de 1.9% in 2010, ceea ce insa este mult sub nivelul sau potential. Falimentul financiar global s-a extins rapid asupra lumii, avind la baza citeva simptome pe linga tertipurile cu imprumuturile nejustificate (dodgy lending): un flux de bani ieftini proveniti din pietele in devenire (in special a celor asiatice, in primul rand a Chinei), reglementari (standarte) financiare inconsistente, distorsiuni in politicile guvernamentale si o supraveghere neadecvata a acestor piete. Dupa cum mentiona The Economist “. De la inceput a fost neincrederea.si negarea. A urmat frica. Acum a venit randul furiei”.
Insa pentru a gasi rezolvari este important de a aborda cauzele si nu simptomele crizei, care a creat o situatie unica, subminind increderea in piete. In acest context economice dificil sunt necesare si masuri fara precedent, cu un caracter mult mai sistemic si mondial decat cele aplicate pana in prezent. Este esential sa fie examinate sursele crizei sistemului financiar care s-au adunat cumulativ pe parcursul ultimelor decenii. Martin Wolf, analist la ziarul Financial Times, a publicat recent cartea “Fixing Global Finance” – una din cele mai detaliate si profunde analize a lacunelor sistemului finaciar mondial, in care metioneaza ca “defectiunile din trecut au condus la disbalantele din prezent” si se afla la baza crizei financiare curente. Pe data de 7 septembrie 2006, Nouriel Roubini , profesor de economie la Universitatea New York, s-a adresat unui auditoriu de la Fondul Monetar Internațional din Washington D.C. El a emis un avertisment care multora din cei prezenți li s-a părut absurd. Economia națiunii, a prezis Roubini, va suferi curând o cădere dramatică, la care nu asiști decât o dată în viață, a pieței locuințelor, un șoc brutal al petrolului, o diminuare abruptă a încrederii consumatorilor și inevitabil, o recesiune profundă. Pe parcursul următoarelor optsprezece luni, predicțiile lui Roubini au început să se adeverească . La începutul lui 2008, acesta a previzionat că o criză severă a creditului va lovi gospodăriile americane, corporațiile și firmele financiare. Înaintea ca banca Bear Stearns să intre în colaps, Roubini a prezis că două din cele mai mari bănci de investiții vor da faliment, că Wall Streetul , așa cum arăta atunci , va dispărea și că întreaga economie mondială se va clătina în pragul unei spirale deflaționiste cu potențial distrugător , cum nu s-a mai văzut de la Marea Depresiune.
Din păcate, previziuniile lui Roubini, care la început nu au fost luate în seamă, s-au arătat a fi adevărate. Debutul crizei a fost acum opt ani când situația piețelor financiare internaționale era foarte bună, iar domeniul imobiliar părea o investiție mai mult decât sigură și profitabilă. Însă, în anul 2006, are loc o creștere semnificativă a ratelor dobânzii pentru creditele imobiliare (ajungând pâna la 18%), ca urmare a majorării ratele directoare ale FED. Ca atare, multe gospodării cu venituri mici, care începând din 2004 au beneficiat de programul Administrației Bush, „Visul American”, ajung în imposibilitatea de a-și achita ratele scadente și s-au grabit să-și vândă imobilele . Oferta mare de locuințe a dus la o drastică scădere a prețurilor acestora. O dată ce valoarea caselor a scăzut sub valoarea ipotecilor, unele bănci s-au aflat în situația de a nu-și putea recupera creanțele (valoarea creditelor acordate) pe seama ipotecilor deținute. Astfel se produce criza „subprime”.
Cauzele care au dus la declanșarea actualei crize.
O trăsătură proeminentă a dezvoltării economice globale a fost persistența unor pronunțate dezechilibre de cont curent. Ani de-a rândul în S.U.A., dar și în Europa, în Marea Britanie sau Spania, autoritățile și-au asumat deficite imense de cont curent, finanțate de excedentele înregistrate în China, Japonia și Germania. În Statele Unite, consumul domestic total și nivelul investițiilor a depășit substanțial nivelul produsului național, ecart care a fost satisfăcut prin împrumuturi. Țările care au înregistrat surplus au cumpărat active financiare, fapt ce a menținut ratele de dobândă pe termen lung la un nivel scăzut (și a susținut în continuare dezechilibrele). Nemulțumite de nivelul veniturilor generate de activele considerate sigure, precum biletele de trezorerie, aceste țări (alături de investitorii naționali) au cumpărat active mai complexe, mai opace, oferite de „alchimiștii financiari” de pe Wall Street, active cu randamente superioare. În Germania, surplusurile astfel valorificate constituie o justificare fundamentală a importantelor cantități de ceea ce avea să se demonstreze mai târziu a fi active toxice, din portofoliile băncilor.
Actuala criză este efectul unui exces de creditare a cărui origine se regăsește în sectorul financiar. Acesta este unul dintre motivele pentru care este extrem de neplăcută. ,,Creditul este aerul pe care îl respiră piețele. Creditul toxic infectează toate categoriile de active, iar prezența pieței americane este atât de importantă încât infecția s-a răspândit în întreaga lume.”
,,Mulți apreciază că actuala criză financiară își are rădăcinile în scăderea dramatică a prețului locuințelor în SUA sau în căderea pieței creditului pentru locuințe. Această viziune este cel puțin incompletă. Cauzele fundamentale ale crizei financiare sunt mai adânci, atât de natură macroeconomică, cât și de natură microeconomică.”
O a doua trăsătură a dezvoltării economice globale a fost internaționalizarea rapidă a producției, investițiilor și a conexiunilor financiare – pe scurt, globalizarea – fără o dezvoltare corespunzătoare a supravegherii și a altor forme de reglementare la un nivel adecvat (european, global). Instituțiile globale reflectă încă realitățile geo-politice din perioada ce a urmat celui de-al Doilea Război Mondial, iar politicile și activitățile lor reflectă nevoile țărilor în curs de dezvoltare/izolate care solicită susținere. O consecință a acestei lipse de reglare instituțională a fost competiția jurisdicțiilor de reglementare în domenii precum impunerea fiscală, drept corporatist, reglementarea sectorului financiar, ș.a. Lipsa unei guvernări globale efective a permis ca problema dezechilibrelor de cont curent să „supureze”.
În al treilea rând, ca rezultat al acestor deficiențe dar și ca urmare a turnurii politice majore în sensul economiilor capitaliste avansate, încă de la începutul anilor `80, asistăm la un proces susținut și de mare răsunet al retragerii intervenționismului de stat din economie. Printre altele, proprietatea de stat (și nu în ultimul rând a instituțiilor financiare) a fost redusă, piața muncii și instituțiile „bunăstării statului” au fost slăbite, comercializate sau privatizate, reglementarea legală silită a fost abandonată în favoarea unor coduri de conduită și a așa-zisei „auto-reglementări”. Constrângerile de natură legală și socială asupra desfășurării afacerilor și nu în ultimul rând influența sindicatelor, au fost puternic reduse în favoarea unor abordări noi privind „dreptul de a gestiona” și „valoarea/câștigul acționarilor”. În contextul prezent, nu este cazul să apreciem că guvernele au eșuat în „a ține pasul” cu inovația financiară. Cel puțin în S.U.A. sectorul serviciilor financiare a fost în mod activ dereglementat la cerere explicită și cu ajutorul unor donații politice substanțiale din partea unor instituții financiare care acum „întind mâna” statului pentru suport. În mod ironic, multe dintre reglementările abrogate – precum a fost Glass Steagall Act în Statele Unite – au fost introduse ca urmare a Marii Depresiuni.
Aceste tendințe, probabil încorporate în dezvoltările tehnologice, au dus, în al patrulea rând, la modificări majore în distribuția veniturilor în majoritatea țărilor capitaliste avansate. Aceasta a însemnat accentuarea disparităților în venitul personal (o diferențiere mai mare între săraci și bogați și, în special, o „decuplare” a veniturilor celor bogați de veniturile restului societății). Acest fapt a plasat o parte însemnată a resurselor în mâinile acelora care, mai curând decât să consume bunuri reale și servicii, le-au folosit pentru a specula pe piețele financiare. Între timp, la celălalt capăt al scalei veniturilor, săracii au fost forțați să își extindă împrumuturile pentru a-și menține standardul de viață, în condițiile în care veniturile reale stagnau în multe țări.
În al cincilea rând, încă este foarte puțin înțeles modul în care aceste realități au interacționat cu „financializarea” economiei. Acest termen „umbrelă” acoperă diverse tendințe precum mărimea în creștere a sectorului financiar, volumul extins tranzacțiilor și produselor financiare (relativ la PIB), transformările guvernanței corporatiste în sensul „câștigului acționarilor”, utilizarea crescută a opțiunilor pe acțiuni și alte forme de stimulente (pe termen scurt) pentru senior-manageri, rolul tot mai însemnat al directorilor CEO în marile companii și modificările în structura și produsele industriei financiare înseși. Cota în creștere a profiturilor în venitul național în majoritatea țărilor nu a fost însoțită de o creștere a cotei investițiilor. Activitățile managerilor corporatiști nu au fost niciodată ca acum motivate de interese pe termen scurt, ceea ce poate să explice, în parte, nivelul scăzut al investițiilor (vizând profituri ridicate). Un fenomen secundar acestuia a fost migrarea fondurilor potențial disponibile pentru investiții reale către active reale (preponderent din sectorul imobiliar) sau către active financiare de o complexitate și opacitate crescută.
În al șaselea rând, și un alt aspect al financializării, este securitizarea – transmiterea comercializabilă a unor relații contractuale încheiate anterior, precum ipoteci sau alte credite și astfel, răspândirea riscurilor (Frank și Krahnen, 2008). Evoluția tehnologiei și concurența între instituțiile financiare dereglementate (și globalizate) au condus, în pofida cererii crescute pentru oportunități de economisire din partea investitorilor instituționali (inundați de economiile persoanelor pensionabile ca rezultat al proceselor demografice și al privatizării sectorului pensiilor), la o proliferare a produselor financiare tot mai complexe. Vânzarea multiplicată riscului a stimulat reprezentarea lacunară a naturii și măsurii riscului către consumatorii imperfect informați din partea contractanților inițiali; proprietatea diverselor obligațiuni (și riscurile aferente) a devenit imposibil de trasat și de monitorizat; cumpărătorii unor asemenea produse și-au pus încrederea în agențiile de rating care dispuneau de un oligopol instituționalizat cvasi-legalizat și care sunt plătite de emitenții produselor (și nu de cumpărători) și/sau au încheiat o asigurare sub forma swap-urilor pe risc de credit (care au o valoare îndoielnică și constituie o importantă sursă de risc). A rezultat o creștere semnificativă a măsurilor efectului de pârghie (engl. „leverage”): o rată mai mare a împrumuturilor gopodăriilor în PIB, inversarea pozițiilor din balanța între capital și finanțarea prin îndatorare, creșterea datoriilor ipotecare raportate la capitalul imobiliar.
Volum mare de fonduri disponibile în economia mondială. Surplusurile nete de economii ale Chinei, Japoniei și economiilor producătoare de petrol au ținut la un nivel scăzut randamentele obligațiunilor în Statele Unite, a căror piață de capital adâncă și lichidă a atras fluxuri de capital asociate. În ciuda prețurilor în creștere ale bunurilor de larg consum, inflația a fost amortizată de condițiile favorabile de aprovizionare, asociate cu o puternică expansiune a muncii, transferată în sectorul de export în economiile de piață emergente (mai ales China). Aceasta a permis politicii monetare a SUA să se adapteze la condițiile de boom economic. Politica monetară a Japoniei s-a adaptat, de asemenea, luptându-se cu consecințele “economiei-balon” de la sfârșitul anilor ’80, care a determinat așa-zisele “carry trades”(împrumuturi acordate în Japonia investite în produse financiare în străinătate). Aceasta a contribuit la creșteri rapide ale prețurilor activelor, mai ales ale stocurilor și proprietăților imobiliare,nu numai în Statele Unite, dar și în Europa. ,,Oferta generoasă de fonduri asiatice ar fi avut drept efect direct reducerea costului creditului imobiliar în SUA cu cca. 10%.”
Trăsăturile structurale analizate mai sus și, în special rolul sectorului financiar, au fost îndelung discutate, însă mulți analiști au trecut cu vederea o serie de șocuri ale cererii agregate care au afectat economia europeană (și nu numai) în ultimele luni, șocuri care constituie tocmai cauzele proxime ale crizei. Aceasta ar putea duce la recomandări de politică inadecvate (precum focalizarea pe reglementarea sectorului financiar pe termen mediu). Principalele „impulsuri” au fost următoarele: Creșterea puternică a prețurilor mărfurilor (engl. „commodities”): prețul petrolului a crescut cu mai mult de 100% de la începutul anului 2007 până în vara anului 2008; evoluții similare s-au înregistrat și în cazul altor mărfuri – prețurile mărfurilor dinafara sectorului energiei au crescut în fiecare trimestru al anului 2008 comparativ cu anul precedent (raportare trimestru pe trimestru) cu aproximativ 10%. Acest fapt a crescut costurile firmelor și a redus veniturile reale ale salariaților, reducând cererea agregată, în timp ce inflația s-a menținut la un nivel aproximativ de 4%. Aprecierea puternică a monedei euro: de la începutul anului 2006 până în vara anului 2008, euro s-a apreciat față de dolar cu aproximativ 33% (de la 1,20 USD la 1,60 Criza financiară 2007-2008: cauze și consecințe 7 USD). De asemenea, a existat o apreciere paralelă față de yen-ul japonez. Rata de schimb efectivă nominală a monedei euro a crescut cu cca. 15% față de media sa în 2005. Dacă aprecierea monedei euro a compensat pe de o parte, creșterea prețurilor mărfurilor, pe de altă parte, a îngustat ratele de profit ale firmelor în sectorul bunurilor comercializabile (engl. „tradable goods”) și a redus exporturile nete. Drept urmare, comerțul în zona euro și soldurile contului curent au trecut de la un oarecare surplus la deficit iar ordinele de export au ajuns la un nivel nemaiîntâlnit de la recesiunea din anii `90. Efectul întârziat al ratelor de dobândă ridicate: Banca Centrală Europeană a început să ridice nivelul dobânzilor la începutul anului 2006. Opt creșteri succesive au adus la mijlocul anului 2007 dobânda la nivelul de 4% de la 2%, în ciuda creșterii ratei inflației ca urmare a creșterii prețurilor importate. Prin intermediul canalelor de transmisie obișnuite (incluzând aprecierea monedei deja menționată) și cu întârzierea specifică, acest fapt a scăzut cererea agregată. În topul acestor trei factori restrictivi majori care au afectat negativ toate economiile europene în mod similar (și în special cele din zona euro), a fost faptul că un număr de țări s-au confruntat cu probleme specifice. Marea Britanie, Irlanda și Spania, în particular, împărtășesc câteva caracteristici ale economiei americane: „baloane” imobiliare, datorii crescute ale gospodăriilor și/sau deficite de cont curent sau probleme legate de competitivitatea internațională. Aceste trăsături au fost, de asemenea, caracteristice unor țări, cu statutul de nou membru UE, exacerbate de un nivel ridicat al creditelor denominate într-o monedă non-națională. 1.3. Interacțiunea factorilor interni cu factorii externi: de la încetinire la criză Reducerea dramatică a activității economice și Statele Unite, spargerea baloanelor imobiliare și financiare, „înghețarea” pieței creditului, ș.a., care au început în vara anului 2007 dar care s-au accelerat rapid în toamna anului trecut, au guvernat acțiunea tuturor factorilor analizați anterior.
Astfel, s-au manifestat patru mecanisme principale de transmisie a problemelor financiare care au condus la criza generală: Suprimarea consumului în Statele Unite (și stagnarea investițiilor în afaceri) afectat direct de oportunitățile de vânzări ale exportatorilor europeni, restrânse ca urmare a aprecierii trecute a monedei Sistemul financiar european a fost un cumpărător important de „active toxice” din portofoliile băncilor americane. Reducerea drastică a valorii acestora sau încetarea tranzacționării acestor active a condus la prăbușirea în lanț a sistemului bancar european, ceea ce a afectat apoi companiile europene (și, într-o măsură mai mică, consumatorii). Securitizare Spargerea balonului imobiliar și financiar Pierderi ale instituțiilor financiare din S.U.A. („active toxice”) Suprimarea consumului Deprecierea USD SUA FED reduce dobânda Piețe emergente Scăderea cererii pentru importuri Pierderi ale instituțiilor financiare din UE Presiuni asupra companiilor din UE Presiuni asupra consumatorilor din UE Creșteri trecute ale ratelor de dobândă Șocurile prețurilor mărfurilor UE Restricții la credite Restricții la credite Default-uri Default-uri Scăderea cererii de consum Scăderea investițiilor+ șomaj Cerere în scădere + Repatrierea capitalului (pentru siguranță) Criza financiară 2007-2008: cauze și consecințe 9 Reducerile masive ale dobânzii de către FED ca răspuns la criză au generat o depreciere puternică a dolarului în raport cu euro, ceea ce a exacerbat presiunea concurențială asupra producătorilor europeni. În final, cu o mică întârziere, criza a lovit și economiile emergente (și nu în ultimul rând China ale cărei rapoarte recente indică probabilitatea unei creșteri majore a șomajului), ceea ce a determinat o scădere a cererii acestora pentru importuri. Drept urmare, în economiile europene s-a generat o interacțiune negativă standard între sectorul corporate și cel al gospodăriilor, în modul tipic al oricărei recesiuni. Firmele au redus/încetat investițiile, au redus orele de muncă și nivelul de personal. Gospodăriile – confruntate cu incertitudine crescută, reduceri ale prețurilor bunurilor din proprietate, dar și cu noi restricții la creditare – economisesc mai mult și suferă pierderi în venituri; consumul general scade, înrăutățind situația companiilor, ceea ce intensifică procesul de pierdere a locurilor de muncă, etc. Înainte de a analiza politicile de răspuns la criză este necesar să sintetizăm trei puncte cheie ale analizei efectuate: 1. Rădăcinile crizei sunt globale, diverse și extrem de complexe cum sunt dealtfel și „obscuritățile” sistemului financiar dezvoltat care a accelerat criza 2. Aparent paradoxal, impactul asupra economiei europene și lanțurile cauzale care s-au activat acum sunt oarecum simple, deloc noi și bine înțelese. Europa se confruntă cu o scădere severă a cererii dublată de probleme în sectorul bancar și financiar care, cu excepția unor anumite detalii, sunt reminiscențe ale crizelor bancare anterioare (mai ales cele din țările nordice de la începutul anilor `90 3. Uniunea Europeană ca întreg nu a fost, în mod clar, „supraîncălzită” și nu înregistrase multe dintre dezechilibrele economice majore care au caracterizat economia Statelor Unite și pentru care actuala criză este, în parte, un răspuns necesar. Așa cum s-a întâmplat în trecut (de exemplu, în 2001), o criză a fost importată din Statele Unite într-un moment în care în termenii ofertei economiei europene, o continuare a creșterii susținute și reduceri ale șomajului ar fi fost posibile.
Politicile economice neadecvate. Politicile economice au fost prea înguste și nu au reacționat suficient de puternic la indicațiile creșterii vulnerabilității pieței financiare. De asemenea, politica fiscală a fost prea mult focusată pe ciclul de afaceri obișnuit, în loc să acorde atenție ciclului activelor. Un accent mai important al deciziilor macroeconomice pe riscul macrofinanciar ar putea furniza beneficii de stabilizare. Politicile economice au dus la schimbarea strategiilor băncilor în ceea ce privește ,, modelul de afaceri”. Băncile s-au axat pe creșterea rapidă a prețurilor acțiunilor și creșterea veniturilor începând cu anii 90.
,, Politicile neadecvate (politica monetară expansivă, garanțiile explicite de bail-out) au creat un sistem de stimulente care au condus la o alocare proastă a resurselor.”
Modelul de creștere economică bazat pe consum
Consumul excesiv a fost întreținut prin îndatorare, creditele pentru consum în general cele imobiliare au fost principalele surse ale creșterii economice din Statele Unite ale Americii. Nivelul de îndatorare a gospodăriilor a atins un prag record în 2007, de cca. 93% din PIB (77% reprezentând doar creditul ipotecar), în timp ce rata de economisire a tins să se reducă, potrivit FMI, de la 18% din PIB în anul 2000, la 13,6% în anul 2007.
Complexitatea piețelor financiare și a noilor inovații generate de explozia creditului imobiliar a condus la o evaluare eronată a prețurilor titlurilor. Deoarece timp de peste 70 de ani (deci de la Marea Depresiune încoace) prețurile caselor au avut o tendință aproape constantă de creștere (K. Rogoff, C. Reinhart, 2008) și, din acest motiv, refinanțarea creditelor imobiliare a fost relativ facilă, titlurile financiare emise pe seama lor au avut, pe anumite componente ale lor, rating-urile cele mai ridicate, AAA. Aceste piețe, ale produselor financiare derivate, sunt departe de a fi piețe cu concurență perfectă, asimetriile de informare fiind substanțiale (și datorită lanțurilor foarte lungi de intermediere create pe drumul creării și tranzacționării lor). Drept urmare, opinează unii specialiști (R. Vrânceanu, 2006), prețurile se pot stabili la niveluri ce depășesc valoarea de echilibru a activelor, ca urmare a ignoranței și a unui optimism irațional, nefondat. R. Boyer (2008) explică această situație prin particularitățile piețelor financiare, în cadrul căreia se tranzacționează anticipări și așteptări ale valorilor viitoare ale diferitelor titluri, marcate de numeroase incertitudini derivate din evoluția conjuncturii economice, a comportamentelor strategice ale operatorilor, din gradul de cunoaștere și de înțelegere a acestor produse. Potrivit acestuia, când incertitudinile cresc, operatorii sunt tentați să acorde mai multă încredere opiniei convenționale împărtășită de piață (ansamblul operatorilor), decât propriilor evaluări (astfel producându-se și „efectul de turmă”), situație care conduce cel mai frecvent la bascularea comportamentelor către extreme: „exuberanță” sau „pesimism” exagerate. În aceste condiții însă, prin însumarea comportamentelor individuale, presupuse a fi raționale, nu se ajunge la o raționalitate colectivă, ci mai curând la o iraționalitate colectivă (J. Sapir, 2008a). Astfel de evoluții favorizează apariția de crize. În plus, nu doar complexitatea produselor face dificilă evaluarea corectă a riscurilor și a prețurilor ci și interconexiunile dintre segmentele pieței financiare, nu întotdeauna foarte bine cunoscute. Drept urmare, unii economiști vorbesc chiar despre existența pe aceste piețe a unor riscuri „necuantificabile”. J. P. Fitoussi afirma chiar că: „..Suntem aproape siguri că actorii de pe aceste piețe nu știau prea bine ce fac. Ei cumpărau și vindeau titluri, a căror evaluare concomitentă a devenit aproape imposibilă.” (Le Monde, octobre 2008). O opinie asemănătoare exprima în toamna lui 2008, cu ocazia unui interviu, și J. Bhagwati, spunând că: „Inovația (financiară-n.m.) a mers înaintea înțelegerii jucătorilor și a reglementatorilor” (The innovation had gone beyond the comprehension of the players and regulators.”).
Efectele actualei crize:
În 2007 și 2008, cetățenii americani au pierdut o treime din avutul personal. Valorile caselor și clădirilor, estimate la 13 trilioane de dolari în 2006, au scăzut sub 8 trilioane în 2009. Economiile directe ale cetățenilor au descrescut cu 1,2 trilioane. În aceeasi perioadă, fondurile de pensii particulare s-au devalorizat de la 11 la 8 trilioane. Aceste pierderi exorbitante au șocat populația americană. Ca să evite agravarea stării de panică, Banca Centrală a SUA (Federal Reserve) a pus prompt la dispoziția fondurilor de pensii o sumă de 540 miliarde de dolari și a alocat 700 de miliarde de dolari pentru uzul băncilor și al companiilor de asigurare în prag de faliment. În ianuarie 2009, valoarea acțiunilor din bursele americane a scăzut cu 50% din valoarea pe care o avuseseră în prima jumătate a anului 2007. Aceste pierderi considerabile au semnalat că Statele Unite se află în cea mai gravă recesiune economică din ultimii 75 de ani. În ultimii doi ani, cheltuielile deficitare ale guvernului de la Washington au creat datorii imense.
În septembrie 2007, guvernul federal datora 5,8 trilioane de dolari, echivalent cu 41% din produsul intern brut (PIB) al țării. PIB-ul SUA, ca și veniturile statului din impozite au scăzut substanțial în a doua jumătate a anului 2008 și a continuat să scadă în 2009. Peste jumătate din împrumuturile guvernului de la Washington au fost făcute în străinatate, mai ales în China, în Japonia și în tările exportatoare de petrol din regiunea Golfului Persic. În cazul în care aceste state ar decide să se debaraseze de valuta acumulată în dolari, valoarea dolarului american s-ar prăbuși. Ceea ce ar avea consecințe nefaste atat pentru SUA, cât și pentru economia globală.
În prezent, lumea se confruntă cu foarte multe cazuri de datorie publică ridicată și deficit bugetar mare – însă statele trebuie totodată să pompeze importante fonduri în sistemul financiar . Datoria publică a SUA a ajuns la 11,52 mii mild. USD- în 2012 (73.6% din PIB) Deficitul bugetar al SUA a atins nivelul record în 2012, 7.6% din PIB. Guvernele au emis cantități uriașe de titluri de stat pentru a-și finanța nevoile de fonduri pe termen scurt. Titlurile de stat americane aflate în portofoliul guvernelor străine reprezintă 25% din total.Nerezidenții dețin cca. 44% din datoria publică a SUA ,Cca. 60% din datoria publică externă a SUA este deținută de băncile centrale din alte țări, în particular de banca centrală a Japoniei și a Chinei.
Sistemul bancar american a fost îngenuchiat : Washington Mutual, cea mai mare bancă americană de economii și împrumuturi, a suferit pierderi enorme de pe urma crizei creditelor. Fannie Mae și Freddie Mac au fost naționalizate, AIG a primit sprijin financiar din partea Federal Reserve, Lehman Brothers a fost închisă și Merril Lynch a fost cumpărată de Bank of America.
Tot din cauza crizei financiare și a scăderii drastice a cererii marile companii americane s-au confruntat cu pierderi trimestriale record: Ford a afișat pierderi operaționale de 2,98 miliarde dolari în al treilea trimestru al anului 2008, divizia de automobile necesitând 7,7 miliarde dolari în numerar, din cauza scăderii producției și a altor factori. Dar problema nu era la Ford, ,, doi dintre cei trei mari giganți ai industriei auto din SUA au ajuns în pragul falimentului. Aceștia erau General Motors și Chrysler”. General Motors a afișat pierderi de 2,5 miliarde dolari pentru al treilea trimestru al anului 2008, de două ori mai mult decât estimau analiștii.
Politica anticriză în America
Administrația Bush a reacționat la criza financiară prin ajutorarea băncilor printr-un program masiv de 700 de miliarde de dolari denumit sugestiv “Troubled Asset Relief Program – TARP”. TARP a permis trezoreriei americane să cumpere active greu de evaluat sau foarte puțin lichide, aparținând băncilor sau altor instituții financiare. Activele urmărite sunt CDO-urile (Collateralized Debt Obligatons), instrumente care au reprezentat o investiție deosebit de populară până în 2007, când au fost afectate de numărul tot mai mare de cazuri de neplată a împrumuturilor ipotecare pe baza cărora au fost construite. O altă măsură adoptată de administrația Bush a fost reducerea de impozite aplicată în februarie 2008, măsură care n-a adus rezultatele scontate pentru că mare parte din ea a fost economisită de beneficiari, iar obiectivul acesteia era acela de a încuraja cheltuielile.
Bush nu a luat niciun fel de măsură în ceea ce privește reglementarea, deși domeniul reglementării piețelor finaiciare era principalul responsabil. Nici în ceea ce privește coeziunea socială administrația Bush nu a luat măsuri, beneficiarii principali ai reducerii impozitelor au fost cei din vârful piramidei.
Administrația Obama a optat pentru menținerea scutirilor de taxe adoptate anterior de Administrația Bush, adăugând suplimentar o altă reducere a taxelor asupra salariilor funcționarilor publici. În plus, în sfera politicilor monetare, rata dobânzii de referință menținută la minim și achiziționarea de obligațiuni de către Fed au reprezentat ample măsuri de stimulare a relansării economice, care nu au produs însă efectele scontate.
Administrația Obama a adoptat "Actul de stabilizare economică"(“The Economic Stabilization Act”) menită să salveze sistemul financiare american de la colaps. Barack Obama a cerut Congresului să adopte planul de ,,re-booming” al economiei naționale cât mai curând posibil, susținând că : ,, Sectorul privat este atât de slab încât guvernul federal este singura entitate care are resursele necesare pentru o revitalizare a economiei. Barack Obama a propus un program de stimulare a economiei și susținere a creditului de consum și ipotecare în valoare de 787 miliarde de dolari. Congresul American a aprobat trei extinderi ale perioadei de șomaj plătite
din bugetul federal, până la un maximum de 73 de săptămâni. De asemenea, pachetul de stimulare propus de Obama cuprindea și suportarea 65 % din costul asigurării de sănătate, ca element al extinderii prestațiilor sociale pentru șomaj (numai în cazul angajaților care și-au pierdut locul de muncă după 1 septembrie 2008 și înainte de sfârșitul anului 2009).
Profesorul Alexandru Cătălin Popa (ASE, București) susține că Administrației Obama îi poate fi reproșat că nu a făcut nimic pentru a-i ajuta pe americanii care și-au pierdut locurile de muncă să-și plătească ratele la creditele ipotecare. Astfel mulți dintre cei rămași fără serviciu și-au pierdut, la puțin timp după concediere, și locuința, deși ei nu erau cu nimic vinovați.
Economia americană a ieșit din recesiune în a doua jumătate a lui 2009 datorită ciclului stocurilor și stimulilor fiscali ai guvernului
Criza financiară globală a surprins pe mulți prin amploarea luată și prin consecințele economice declanșate, ce se prefigurează a se întinde pe mai mulți ani. Totuși, au fost voci care au atenționat din anii 90 că modificările structural-instituționale ale capitalismului (în primul rând amplitudinea și particularitățile piețelor financiare) sporesc riscurile sistemice (M.Aglietta, G. Soros, S. Fisher). Că globalizarea financiară face mai facilă propagarea crizelor de la o economie la alta, odată cu importul mecanismelor și produselor financiare și cu deschiderea piețelor naționale față de investorii străini. Unii chiar au incercat să identifice vulnerabilitățile acestor economii financiarizate ale țărilor dezvoltate, menționând dificultatea de a controla sau lipsa de control asupra fondurilor speculative și a produselor financiare derivate, în primul rând. Alții au semnalat faptul că managementul macroeconomic la nivel național în condițiile globalizării financiare este mai dificil de realizat, politicile economice naționale necorelate just cu influențele internaționalizării putând conduce la dezechilibre economice grave (G. Soros, J. Stiglitz). Dar, atunci când astfel de avertismente sunt date într-o perioadă de creștere economică aproape nimeni nu le ia în seamă, ele fiind considerate doar coșmaruri care bântuie pe falși profeți (așa cum era considerat până de curând și economistul american N. Roubini, acum invitatul preferat al multor dezbateri despre criză). Au fost de asemenea și trimiteri la lecțiile istoriei economice a lumii, mai cu seamă The Romanian Economic Journal Year XII, no. 31 (1) 2009 16 cele ale Marii Crize din anii ’29-’30. Astfel, se punea întrebarea dacă această perioadă de creștere prelungită (pe parcursul actualului deceniu) este cu adevărat o creștere sănătoasă sau dacă majorarea prețurilor la diferite valori și active este una reală sau una artificial întreținută printr-un comportament irațional și un optimism întemeiat pe iluzia sporirii valorii reale. Din păcate actuala criză a validat avertismentele anterioare, indicând cu claritate mai multe lucruri: – crearea unui cerc vicios al creșterii economice, bazat pe un consum excesiv, întreținut prin îndatorare, aceasta din urmă amplificată la proporții necontrolabile prin financiarizare (potrivit mai multor estimări, volumul tranzacțiilor cu derivate reprezenta între 40 000-50 000 miliarde dolari, adică valoarea întregului patrimoniu imobiliar american); – dereglementarea și liberalizarea financiară nu au condus la o alocare mai eficientă a resurselor, acțiunea lor fiind paradoxală (stimulând inovarea și concurența, pe de o parte, cu efecte pozitive, dar permițând însă simultan și o cursă deseori imorală după câștig, pe de altă parte, cu efecte negative); ele nu au fost dublate de crearea unor stimulente și constrângeri corespunzătoare, care să îngrădească iresponsabilitatea, imoralitatea; – necorelarea unor politici economice (cea monetară, în primul rând) cu efectele dereglementării și ale liberalizării; amplitudinea efectelor sociale negative ale acestora din urmă (erodarea veniturilor clasei de mijloc) a fost fie o vreme ignorată, fie ulterior contracarată cu instrumente nepotrivite (creditele imobiliare subprime); – în condiții de frenezie speculativă, prețurile diferitelor tipuri de active reale sau financiare se pot îndepărta mult de la valoarea lor de echilibru, iar producerea “bulelor” speculative conduce aproape inevitabil la criza, o dată cu “spargerea” iluziilor!
Capitolul IV: COMPARAȚIE ÎNTRE CELE DOUĂ CRIZE
Vorbind despre purgatoriul prin care trece acum economia mondială, tot mai mulți analiști invocă Marea Depresiune din anii ’30. Deși specialiștii subliniază, prudenți, că “fiecare criză e diferită”, există totuși câteva elemente comune interesante. Uitându-ne la Marea Depresiune și la groaza globală provocată ulterior, este necesar să întelegem crahul din 1929 care a dus la ceea ce aminteam mai sus, Marea Depresiune, și modul în care criza financiară din 2008 se poate compara cu aceasta. Un alt element foarte important care trebuie luat in seamă este analizarea crizei actuale și posibilitatea producerii, ca și în anii’30, a unei depresiuni.
După această examinare, va deveni clar fapul că cele două crize au fost similare ca mărime, și că, în ciuda cauzelor declanșatoare diferite, ambele au semnalat începerea unei recesiuni lungi și grele care implică multe căderi în producția mondială, comerțul mondial și creșterea șomajului. Cu toate acestea, dimensiunile actualei crize nu se compară cu cea din anii ’30, iar acest lucru se datorează lecțiilor învățate din acea perioadă și anume evitarea contracției monetare în fața recesiunii și asigurarea încrederii publice în sistemul bancar.
Magnitudinea crizei actuale a provocat, fără îndoială, comparațiile cu dezastrul din urmă cu aproape opt decenii. Niciodată de atunci sistemul financiar internațional nu a mai fost pus sub semnul întrebării. Acum, el este în colaps, la fel ca la începutul anilor ’30.
ASEMĂNĂRI
Și atunci, ca și acum, în epicentrul cataclismului s-au aflat Statele Unite.
Asemănările nu se opresc însă aici. Cele mai tulburătoare se referă la rădăcinile profunde ale celor două crize. În ambele cazuri, regăsim același amestec exploziv de consumism exagerat, credite riscante și speculații scăpate de sub control. “Societatea occidentală a cheltuit multă vreme mai mult decât își putea permite”, rezuma recent Jaime Gil Aluja cauza reală a problemelor cu care ne confruntăm astăzi.
Crahul bursier al anului 1929 a reprezentat începutul celei mai grave contracții economice din istorie, iar criza din 2008 a fost similară, în mărime. The Economist afirma că
“Șocul care a lovit economia lumii în anul 2008 a fost pe picior de egalitate cu cel care a lansat Marea Depresiune.
Figura 1: Productia industriala in Europa pe durata celor doua crize
Sursa: https://logec.ro/ce-nota-merita-politica-economica-o-comparatie-intre-marea-depresiune-si-criza-actuala/
În primele 12 luni de după vârful economiei din 2008, producția industrială a scăzut la fel de mult ca în primii doi ani ai Marii Depresiuni. Prețurile acțiunilor și comerțul mondial au scăzut și mai mult.”
Un punct de similitudine între cele două mari crahuri este natura recuperării după adâncirea din recesiune. Recuperarea de după 1933 a fost foarte rapidă, dar nu destul pentru a inversa declinul precedent. O explicație plauzibilă pentru recuperarea incompletă din anii 1930 este că a fost impiedicată de politica NIRA (National Industrial Recovery Act), “The New Deal”.
Recuperarea recentă este, de asemenea, lentă și a fost etichetată drept o "recuperare fără locuri de muncă", cum a fost cazul pentru cele două recesiuni precedente.
Există câteva explicații pentru recuperarea lentă, au spus Reinhart și Rogoff(2009) , care văd asta ca un model tipic pentru țările care au avut crize bancare mari. Cercetările lui Bordo și a lui Joseph Haubrich (2011) arată că rigoarea financiară nu explică diferențele dintre această recuperare și recuperările anterioare. Ei au descoperit că prăbușirea investițiilor rezidențiale a reprezentat problema principală care a dus la prăbușirea sectorului imobiliar, care, la rândul său, este un factor determinant al acestei căderi.
În mod evident, creșterea ratei dobânziilor a semnalat începutul ambelor crize. Fishback spune însă “ Asemănările, practic , se opresc aici”
“Jocul la bursă” a fost în anii '20 echivalentul speculațiilor imobiliare din perioada 2005-2007: o promisiune de îmbogățire rapidă, aparent accesibilă tuturor. Valoarea acțiunilor a crescut constant și substanțial, mai ales între 1927 și 1929.
La începutul mileniului trei, o iluzie similară a funcționat cu privire la proprietățile imobiliare. Ea a stat la baza ipotecilor de mare risc (“subprime”) acordate cu suspectă generozitate de băncile americane. Pornind de la premisa că orice casă își sporește valoarea cu fiecare lună care trece, bancherii credeau că ies în câștig chiar dacă, la un moment dat, clienții nu-și mai puteau achita ratele.
Același Bordo afirma “Criza a condus la o cădere a creditelor,care, la rândul lor, au dus la o recesiune gravă. Arată similar cu ceea ce s-a întâmplat în anul 1931.” Cu toate acestea, criza recentă nu a însemnat o panică bancară contagioasă. Nu a fost nici o prăbușire în oferta de bani determinată de căderea ratei pentru depozitele valutare, așa cum s-a întamplat în anii ’30.
O altă coincidență tulburătoare se referă la filosofia care a guvernat economia occidentală în perioadele premergătoare celor două crize. O filosofie care propăvăduia statul minimal și piața liberă, “neconstrânsă” de nici un fel de reglementări. Nici măcar după crahul Bursei din New York, în octombrie 1929, președintele Herbert Hoover (aflat în primul an al mandatului său la Casa Albă) nu a putut fi convins de necesitatea unei intervenții federale. Era convins că lucrurile se vor rezolva de la sine. Că sistemul se va autoregla. Același tip de mentalitate a fost promovat insistent de neoconservatorii Administrației Bush, sprijiniți de influentul Alan Greenspan, guvernator al Rezervelor Federale din 1987 până în 2006.
Audiat în octombrie 2008 de o comisie a Congresului american, Alan Greenspan a recunoscut: “Am greșit când am presupus că aceste organizații care acționează în interes propriu, precum băncile și altele, erau cele mai în măsură să-și protejeze acționarii. Aceia dintre noi care credeam că piața se reglează singură suntem în stare de șoc.”
“Am dat peste o fisură în ideologia capitalismului” – a concluzionat Greenspan. Omenirea o mai descoperise o dată, în anii ’30.
DEOSEBIRI
Figura :
Sursa: https://ro.scribd.com/doc/50590054/Criza-economica-din-SUA-in-cifre-1929-1933-vs-2007-2009-khris-ro accesat la 6 mai
“Primul punct de remarcat este faptul că, în ceea ce privește declinul economiei reale, măsurată prin PIB real sau producția industrială sau de șomaj, Marea Recesiune a fost un eveniment relativ minor. Între 1929 și 1933 PIB-ul real a scăzut în SUA cu aproape 30%, în timp ce în perioada 2007-2009 a scăzut cu un pic peste 2%.
Figura
Sursa: www.capital.ro/inflatia+sua accesat la 3 martie a.c
Dupa cum putem observa in figura nr , in perioada marii depresii a avut loc o deflatie maxima de 10% in comparatie cu inflatia anilor 2009 cand aceasta a coborat doar la 0%, ceea ce face criza actuala mult mai usor de suportat.
Comentând asupra recesiunii recente, Eichengreen și O’Rourke afirmau: “Pentru a rezuma, la nivel global, o ducem chiar mai rău decât în Marea Depresiune, dacă este să ne raportăm la producția industrială și la exporturi . Acesta este un eveniment de mărimea Depresiunii”. (Eichengreen și Rourke 2009, pg. 4).
Figura : Evolutia ratei somajului in SUA
Sursa: www.khris.ro accesat la 2 iunie a.c
Rata somajului. In 1929, dupa ani de crestere economica semnificativa, rata somajului in SUA se situa la 3.2%. Odata cucriza, numarul somerilor a crescut semnificativ, astfel ca in 1933, rata somajului a atins un maxim de 24.9%, dupa care a inceputsa scada, datele aici.In 1937, atunci cand programul The New Deal a incetat, rata somajului era de 14.3%, dar abia la inceputul anilor `40 s-a reintorsla valorile de dinaintea crizei.Desi rata actuala a somajului pare mica in comparatie cu cea inregistrata in 1933, americanilor le vor trebui cel putin 5-6 anipana sa ajunga din nou la nivelul de dinaintea crize
Figura : Evolutia bursei in perioada crizelor
Sursa: https://logec.ro/nu-e-depresiune/
Din graficul de mai sus putem desprinde urmatoarea deosebire: Desi criza recenta a diminuat mai mult bursa ajungand la un minim de 33% din initialul de 100% in 36 de luni, sau 3 ani, de la debutul crizei, totusi Marea Depresiune a adus un soc mai mare asupra bursei in numai 12 luni, un soc de 50%.
Conform lui Bartram și Bodnar, “…indicele US S&P a scăzut cu 54,1%, din luna septembrie 2007, fiind depășit numai de crahul din 1929, care a văzut un declin de 83,4%,din august 1929.”(pag. 1251)
O diferență între cele două crize este evidențiată și de Michael D. Bordo în lucrarea sa “The Great Depression and the Great Recession: What Have We Learnt?”, el afirmând că diferența esențială este natura crizei bancare. Astfel, el enunța” Episodul din 1930 a fost o lichiditate de modă veche bazată pe crizele bancare introduse de eșecul FED de a servi drept creditor de ultimă instanță. În schimb, criza recentă a fost mai mult una de solvabilitate a sfârșitului secolului al douăzecilea”.
Înăsprirea politicii monetare, pe de altă parte, a adus în perioada imediat următoare anului 1929, o prăbușire a pieței acțiunilor, și , chiar dacă ratele dobânzilor au crescut ,într-adevăr, înainte de criza din 2007-2008, acestea nu au constituit cauzele crizei actuale.
Criza din 1929 “…a cauzat mari pierderi investitorilor individuali. …Întreprinderile… intrate în cursa pentru lichiditați, și-au tăiat din cheltuieli. De asemenea, producția a scăzut drastic”. (Lumea în Depresiune, pag. 124). Potrivit aceleiași publicații, au existat , de asemenea, scăderi ale prețurilor materiilor prime și ale importurilor, ceea ce a condus la deflație. (pg. 124‐125)
Pe de altă parte, criza din 2007-2008, s-a răspândit pe plan global, diferit, așa cum sublinia Bordo, “evaluările creditelor ipotecare s-au transferat și asupra băncilor de investiții , dar și la cele comerciale în SUA și în întreaga lume, prin intermediul unei rețele elaborate de instrumente financiare derivate. ( Bordo,2008, pag.2)
O altă deosebire între cele două mari crize face referire la faptul că, atât criza cât și contracția producției, s-au răspândit în mare măsură în SUA și în întreaga lume, în urma crizei din 1929-1933, prin eșuări în comerțul mondial, în timp ce criza din 2008 s-a răspândit prin instrumente de ipotecare securitizate, care au expus băncile străine la învălmășeală pe piața ipotecară din SUA.
Într-adevăr, cea mai profundă problemă a crizei recente nu a fost lichiditatea, așa cum a fost în 1930 ci falimentul ,în special frica de insolvența creată de interconexiunile dintre parteneri. “Acesta are ecouri induse în corespondentul de panică bancară din noiembrie 1930 ( Richardson 2006).
Panica bancară care a urmat crizelor din 1929 și 2008 a fost gravă, și deși nu putem minimiza severitatea ambelor, criza din ’29 a văzut o scădere a ofertei de bani precipitate de falimente bancare, cum nu s-au mai văzut niciodată, inclusiv în timpul crizei din 2008 și recesiunii ulterioare.
În timp ce numeroase bănci mari și mici au falimentat în perioada aniilor ’30, criza din 2008 a fost definită de mari planuri de salvare ale băncilor mari pentru a rezolva problemele “ prea mari pentru a eșua”, încercând să evite producerea de falimente în lanț, determinate de căderea celor mai mari bănci.
,,Boom-ul imobiliar a fost mai mult un boom de cantitate, și nu unul de preț, direcția legăturii de cauzalitate din anii ’20 a fost de la problemele economice la criza creditelor ipotecare-vizavi de situația actuală”. (Price Fishback 2009). Problemele ipotecare au reprezentat o repercurisune a crizei din 1929-1933, în timp ce pentru criza din 2008, au reprezentat cauzele.
Creșterea spectaculoasă a productivității nu a adus în anii ’20 și o distribuire echilibrată a profiturilor. Dimpotrivă, a mărit primejdios decalajul dintre cei foarte bogați și restul populației. Între 1923 și 1929, salariile muncitorilor au crescut cu doar 8%, în vreme ce profiturile corporațiilor s-au majorat cu 65%. În plus, statul a acordat potentaților substanțiale scutiri fiscale. În 1926, impozitele celor care câștigau peste un milion de dolari au fost reduse cu mai mult de două treimi. Este interesant de remarcat că și Administrația Bush a adoptat măsuri similare în 2001 și 2006.
În 1929, cele mai bogate 0,1% din familiile americane câștigau venituri echivalente cu cele însumate de 42% din populația aflată la baza piramidei economice. În 2004, aceiași 0,1% câștigau, brut, mai mult decât totalul veniturilor impozabile ale celor mai săraci 120 de milioane de americani (Johnston, New York Times, 2006). Un alt important indicator al decalajului economic dintr-o societate îl reprezintă raportul dintre venitul mediu al directorilor de companii și cel al unui simplu muncitor. În 1960 în Statele Unite, raportul era de 42/1. În anul 2005 ajunsese la 411/1.
Concluzii
De-a lungul acestei examinări s-a demonstrat cum criza din 2007-2008 a fost la fel de severă precum criza din 1929-1933, și în ciuda diferențelor legate de cauzele crizelor, criza recentă a avut la fel de mult potențial în a declanșa o mare depresiune, dacă autoritățile monetare nu ar fi învățat lecția Marii Depresiuni.
Marea Depresiune și criza financiară actuală a surprins pe mulți prin amploarea luată și prin consecințele economice declanșate.
In incercarea de a gasi o referinta pentru directia pietelor de capital in urmatoarea perioada, tot mai des se face o comparatie intre criza economica din prezent si marea depresiune din 1929. Marea Depresiune a fost cea mai lunga si abrupta criza economica de pana acum, a inceput in jurul anilor `30 si a luat final in jurul anilor `40 in anumite regiuni din lume, avand ca punct de plecare spargerea bubble-ului de pe piata de capital din Statele Unite ale Americii. Totusi, cauzele actualei perioade de recesiune sunt cat se poate de diferite fata de cele care au dus la colapsul economic de dupa anul 1929, iar din punct de vedere al cadrului economic de acum si de atunci putem distinge trei mari diferente: mecanismele de interventie au consemnat progrese importante in ultimii 80 de ani; in prezent exista o colaborare interstatala foarte buna, fapt ce in anii 1930 – 1940 nu se intampla (ba din contra); structura economiei mondiale este total diferita.
Toate acestea sunt avantaje ale secolului 21 si au creat un cadru propice pentru gestionarea riscului sistemic, care a avut o intensitate mult mai mica comparativ cu ce ar fi putut fi intr-un cadru asemanator Marii Depresiuni. Ce poate fi gasit ca asemanare intre cele doua perioade de criza sunt greselile facute la nivel interventionist din partea autoritatilor din SUA care au degenerat initial intr-o criza de lichiditate, insa cauzele si efectele au fost diferite. Ambele crize au pornit din America.
Criza curenta. In SUA institutiile financiare pot fi impartite in doua categorii: banci traditionale ce se supun reglementarilor si ofera asigurare pentru depozitele atrase (plafon 100.000 $) si institutii financiare supranumite "shadow banks” ce furnizeaza lichiditate aditionala in economii, nu se supun acelorasi reguli stricte, nu ofera asigurare pentru banii atrasi si care isi constituie capitalul pentru investitii prin operatiuni de vanzari reversibile (reverse repo, banca ofera ca si colateral instrumente financiare pentru a obtine capital) si imprumuturi garantate prin alte active financiare (asset backed commercial paper, ce sunt imprumuturi cu maturitate cuprinsa intre 45 si 90 de zile). In categoria shadow banks pot fi incadrate: fondurile de hedging , emitenti de produse structurate (structured investments), trusturi de investitii in proprietati imobiliare (REITs – Real Estate Investment Trusts,), Collateralized Debt Obligation (instrumente financiare structurate avand in spate active derivate din domeniul imobiliar sau obligatiuni riscante); Collateralized Loan Obligation (instrumente financiare complexe care reimpacheteaza diverse active, in general credite bancare sub diverse forme).
Fenomenul este urmatorul: in perioade de crestere a aversiunii fata de risc, de criza, „shadow banks” se confrunta cu o scadere a lichiditatii cauzate de retragerea investitorilor, fapt ce in cazul lichiditatilor atrase de bancile traditionale nu se intampla (sunt garantate intr-un anumit plafon de FED). In perioada de boom a creditarii, precursoare crizei actuale, aceste institutii au beneficiat de ratinguri foarte bune din partea agentiilor Moody’s, Standard and Poor’s si Fitch si in ciuda cresterii gradului de indatorare, a transparentei reduse, acestea s-au bucurat de finantari la rate de dobanda scazute, reusind sa genereze rezultate foarte bune si sa creasca in dimensiune.
Aceasta crestere a lichiditatii „shadow banks” a continuat pana in primavara anului 2007, moment in care au inceput problemele pe piata imobiliara americana, iar aceste institutii financiare au inceput a intampina in cascada probleme de retragere a lichiditatilor din partea investitorilor. Astfel, pe masura ce aversiunea fata de risc a crescut, investitorii au inceput sa vanda instrumentele financiare emise de shadow banks si au refuzat sa le mai finanteze activitatea. Cum s-a ajuns la aceste probleme? Ce anume a declansat aceasta criza? Majoritatea celor care achizitionau locuinte, dar care nu indeplineau criterii specifice de bonitate, au apelat in perioada 2004 – 2006 la credite numite „2/28 adjustable rate subprime mortgages” .
Acestea nu cereau avans, prezentau in primii doi ani rate de dobanda promotionala, dupa care acestea se ajustau la aproape cinci procente. Plata in totalitate a ratelor de dobanda era optionala si la discretia celui care imprumuta banii, sumele datorate acumulandu-se. Cei care se implicau in aceste tipuri de credite speculau ca valoarea proprietatilor achizitionate va creste si ca ratele de dobanda nu vor urca. Cumparatorul locuintei se baza pe faptul ca un alt cumparator ii va cumpara practic locuinta in viitor la un pret si mai mare, reusind astfel sa inapoieze banii imprumutati (dobanda neplatita si principalul).
Prabusirea pietei imobiliare din SUA a dus la incapacitatea de plata a debitorilor implicati in astfel de credite si la colapsul institutiilor implicate in acest proces.
Marea depresiune
Marea Depresiune a fost precedata de un boom pe piata creditului de consum (de ex. cea mai mare parte a creditelor pentru automobile erau achizitionate pe credit) si pentru investitii la bursa (fapt ce a condus la cresterea apetitului pentru speculatii si la un impresionant volum tranzactionat la New York Stock Exchange). Cresterea apetitului pentru speculatii (populatia care detinea economii prefera sa le foloseasca pentru speculatii la bursa in detrimentul economiilor la banci) a determinat banca federala americana sa mareasca dobanda de referinta pana la 6%.
Decizia FED a dus la restrangerea masei monetare din economie, ceea ce a condus la o criza de lichiditate pe termen scurt. Punctul critic al crizei a coincis cu luna de plata a dividendelor (octombrie marca un nou an financiar in America), companiile avand nevoie de lichiditati pentru plata acestora. A fost o eroare de politica monetara, FED trebuind sa anticipeze ca o crestere a dobanzii va duce de fapt la aceasta criza de lichiditate, cei care detineau pozitii deschise pe bursa, care atingea maxime istorice, nereusind sa gaseasca contrapartida pentru a-si inchide pozitiile.
Criza pe bursa, ce a fost determinata de o greseala de politica monetara, a fost prelungita de o greseala a administratiei Hoover in anul 1930 care a semnat o lege protectionista a productiei interne (au fost majorate tarifele vamale), ce a determinat in lant aplicarea acelorasi practici si de alte tari si in final a dus la scaderea comertului international si la o lunga perioada de depresiune, atat in SUA, cat si in restul tarilor din lume.
Făcând această cercetare am observat că, atât Marea Depresiune, cât și actuala criză au fost precedate de o perioada de avant economic. Criza interbelică a fost declanșată de un exces investițional pe piețele bursiere și imobiliare, în căutarea unui profit pe măsură. Abuzul de credite, de consum, de speculații bursiere și imobiliare a creat dezechilibre care, în final, au dus la o criză economică majoră. Statul intervenționist apărea ca singura soluție în depășirea crizei. În anii 30’ statul American au concentrat uriașe fonduri în împrumuturi în care, a controlat prețurile și creditul, a subvenționat anumite activități economice.
Povestea se repetă 80 de ani mai târziu, cănd SUA aruncă pe piață 700 de miliarde de dolari, în încercarea de a menține artificial prețuri rezultate din supraevaluarea unor garanții acoperite de ipoteci și ale altor active de aceeași factura. Dar, cu toate acestea, nimeni nu poate afirma că aceste două crize sunt identice, fiecare prezintă particularități unice, existând însă și multe asemănări prezentate mai sus.
Cele doua crize pot fi comparate doar din punct de vedere al psihologiei la bursa si nimic mai mult, atat timp cat cauzele difera, cadrul este total schimbat, iar mecanismele de interventie au marcat modificari considerabile in eficienta si mentalitate. Pe scurt, Marea Depresiune a fost determinata de o politica monetara restrictiva si de masuri protectioniste gresite care au dus la scaderea comertului international.
Criza actuala a fost precedata de o perioada lunga de stabilitate economica, de expansiunea puternica a creditului ipotecar determinat de o politica monetara expansionista (rata de dobanda mica) si de un sistem de reglementari permisibil (cresterea dimensiunii activitatii shadow banks). Un aspect pozitiv pentru perioada curenta este faptul ca institutiile bancare au beneficiat de ajutor din partea autoritatilor, iar colaborarea intre state a fost una benefica.
Criza economica din prezent si-a pus amprenta in mod negativ asupra trendului la bursa pe o perioada de 20 de luni, pe cand in perioada Marii Depresiuni piata de capital a inregistrat un trend de scadere de 34 de luni. Este relevant acest lucru pentru perioada curenta? Eu spun ca nu neaparat si ca rezolvarea situatiei actuale depinde de alte premise, pentru ca exista si alte ipoteze pe care trebuie sa le luam in calcul.
Nu spun nici faptul ca aversiunea fata de risc a ajuns la cote acceptabile, insa se pare ca in prezent asistam la o incercare de stabilizare a acestei situatii si ramane de vazut daca masurile de ordin interventionist luate de autoritatile marilor economii (considerate pana la urma motor pentru economiile in curs de dezvoltare, inclusiv pentru Romania) vor avea efect sau vor genera pana la urma (poate nu neaparat peste 1 luna sau doua, ci chiar peste cativa ani – vezi datoria istorica a SUA) in alte dezechilibre.
Investitorii la bursa au ajuns intr-o situatie de acceptare a situatiei actuale si se tranzactioneaza, asa cum am mai spus, pe estimari si pe un sentiment pozitiv privind efectul masurilor luate de autoritati pentru stabilizarea marilor economii. Acum se pot forma premise pentru o noua perioada de avant, insa probabil ca pana la concretizari va trebui sa mai asteptam chiar si o perioada mai lunga de timp.
„Daca Herbert Hoover n-ar fi incercat sa echilibreze bugetul in fata unei depresiuni economice; daca Rezerva Federala n-ar fi aparat etalonul – aur, in detrimentul economiei interne; daca autoritatile ar fi sustinut de urgenta cu lichiditati bancile amenintate sa cada, calmand astfel panica instalata treptat in 1930 – 1931; atunci crahul pietei bursiere din 1929 n-ar fi condus decat la o recesiune „de gradina”, cu nimic iesita din comun, curand data uitarii.” – Paul Krugman in din 2008”.
Bibliografie
Prof. Dr. Ana Bal, Opinii privind cauzele crizei financiare actuale, The Romanian Economic Journal, 2009
Michael Bordo “The Great Depression and the Great Recession: What Have We Learnt?” RBI Monthly Bulletin Mai 2012
Mauro F. Guillén, The Global Economic &Financial Crisis: A Timeline
Mugur Isărescu, Criza financiară internațională și provocări pentru politica monetară din România, Cluj, 26 februarie 2009
Jacob Miller, Compare and contrastthe current financial crisis with that which started the Great Depression, accesibil la http://www.essex.ac.uk/economics/documents/eesj/aut12/EC248_jacob_miller.pdf
Maria Magdalena Popescu; Gheorghe Minculete, Economic Security and global economical and financial crises challenges, STRATEGIC IMPACT 3 / 2009
Bran, F., Bălu, F.O., Rădulescu, C.V., Ioan, I., “Global financial crisis and several effects on European countries”, Metalurgia Internațional. Sustainability. Quality. Leadership, special issue no. 6, 2010, pp. 79-84
Bran, F., Bălu, F.O., “A proposed model for operational risk measurement: theoretical approach”, Metalurgia Internațional. Sustainability. Quality. Leadership, special issue no. 12, 2009, pp. 43-48
Maria Mureșan,Dumitru Mureșan, Istoria economiei, București, Editura Economică, 2003
N. Roubini, S. Mihm, Economia crizelor, Ediția II 2010, Publica, București
Charles R. Morris , Criza economică și profeții ei, Litera, București, 2010
http://economice.ulbsibiu.ro/revista.economica/archive/RE%202-61-2012.pdf#page=43
Mauro F. Guillén, The Global Economic &Financial Crisis: A Timeline
Wall Street Journal
http://www.guardian.co.uk/business/2008/oct/08/creditcrunch.marketturmoil
Pilling, D., “Prudent Asia is unlikely to bail out the west”, Financial Times, December 11th 2008, p. 13
Wade, R., “Financial regime change”, New Left Review, Second Series no. 53 September/October 2008, p. 11
Wolf, M., “How Britain flirts with disaster”, Financial Times, November 28th 2008, p. 11
Krugman P., The International Finance Multiplier, mimeo, October 2008.
Dodd R., Mills P., Outbreak! US Subprime Contagion, în Finance and Development, vol.45, nr.2, june 2008, accesibil la http://www.imf.org/faudd.
Plihon D., Nouveaux acteurs, nouveaux enjeux. Instabilite systemique: l’insuffisence du controle macroprudentiel, în Cahiers francais nr.331, marsavril 2006.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Comparatie Intre Marea Depresiune Economica din Perioada 1929 1933 Si Criza Economica Actuala (ID: 137741)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.