Compania Mcdonalds Simbolul Globalizarii

INTRODUCERE

Dintotdeauna oamenii și-au dorit să înțeleagă ordinea fundamentală a lumii, relația lor cu Universul, misterele vieții și ale eternității, întrebări existențiale care continua să îi obsedeze.

Întrucât lumea privită ca totalitate a ființei, ca umanitate, presupune, pe lângă societate, implicarea destinului individului, a speciei umane, a viului în ansamblu, globalizarea – care, prin natura ei, are o dimensiune umană – constituie un prim pas spre un plus de cunoaștere a relațiilor noastre cu Universul. Ea reduce sentimentul singurătății, al izolării sau marginalizării. Judecată din acest punct de vedere, globalizarea transcende aparențele; ea privește totul la scară globală, plecând de la scop, mijloace și finalitate, căutând răspunsuri la provocările pe care le prezintă proiectarea viitorului comun al omenirii.

Globalizarea este tema contemporană pe seama căreia s-a consumat cea mai mare cantitate de cerneală, s-au scris cele mai multe studii, articole și cărți. Mereu segmental, fragmentar, parțial, niciodată cuprinzând toate laturile sale, ansamblul tematic, toate dimensiunile pe care le presupune fenomenul.

Susținută și contestată cu vehemență, globalizarea constituie un dat obiectiv, o necesitate vitală pentru viitorul planetei noastre. Ambele poziții, dar mai ales cea de a doua – contestarea, chiar cu violență – se explica printr-o percepție subiectivă, determinată atât de insuficienta cunoaștere a fenomenului, cât și de o foarte slabă conștiință a destinului comun al omului, la care se adaugă faptul că oamenii politici și cancelariile au făcut foarte puțin pentru informarea și formarea populațiilor în acest domeniu.

Globalizarea nu este invenția secolului XX. Ea se pierde în negura timpului, apărând sporadic, fără nici o conotație deliberată, conștientă, conceptuala. Prin urmare, este un fenomen care, în timp istoric, pe diferite spații, s-a manifestat sub forme specifice, în funcție de condițiile și posibilitățile epocii. Gradul de infrastructură (rețele de transport și comunicații) a fost cel care, în principal, a asigurat conexiuni și relații dintre cele mai diverse, din ce în ce mai intense și mai integrate.

Dezvoltată de-a lungul a câtorva secole pe procese parțiale și domenii de activitate diferite, înregistrând traiectorii, dinamici și ritmuri diferite, globalizarea – ca proces conștient – începe odată cu apariția structurilor, a instituțiilor, activităților și normelor internaționale, suprastatale, general recunoscute.

Lucrarea mea este structurată pe două capitole de teorie și un capitol în care am prezentat implicațiile globalizării prin prisma Companiei McDonald’s. Primul capitol intitulatConsiderații generale privind globalizarea prezintă noțiuni definitorii ale procesului de globalizare, a factorilor determinanți, principiile fundamentale cât și detalierea etapelor acestui proces.

În cel de-al doilea capitol, pe care l-am denumit Implicații pozitive și negative ale procesului de globalizare, am intrat în subsolurile acestui fenomen numit globalizare și am căutat să analizez părțile pozitive dar și cele negative pentru a putea înțelege dacă acest proces este unul benefic pentru noi. Pe lângă acestea am analizat și societățile transnaționale care sunt principalul vector al globalizării economice, evoluția gândirii corporative cât și strategiile de expansiune a companiilor în condițiile globalizării.

Ultima parte a lucrării a fost rezervată studierii acestui fenomen prin prisma unei companii, unde am ales McDonald’s, pentru că, după părerea mea este un simbol al globalizării fiind printre primele companii care au reușit să influențeze omenirea, societatea, economia prin ceea ce vinde și cum vinde. Am făcut o scurtă comparație între McDonald’s autentic din America și cel din țara noastră șispre final impactul McDonald’s asupra economiei mondiale.

CAPITOLUL 1.CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND GLOBALIZAREA

Scurt istoric al globalizării

Una dintre cele mai importante caracteristici ale epocii actuale este amploarea și viteza cu care globalizarea, privită ca fenomen cu întregul conflict al civilizațiilor și-a făcut simțită prezența în toate aspectele vieții umane.

Vorbind despre stadiul globalizării ne referim, bineînțeles, atât la ceea ce se cunoaște despre acest fenomen, cât și la predicțiile care se fac pe seama acestuia, ținând cont că actuala criză economică – globală prin esența ei – a dezvăluit aspecte noi, care relevă construcția sau reconstrucția a noi centre de putere. Situația este însă mai delicată pentru zonele care rămân interfețe, un fel de granițe ale marilor imperii, între care, din păcate, ne situăm și noi.

De-a lungul ultimelor două decenii, o serie de transformări radicale intervenite în economia mondială au generat largi comentarii, purtate îndeosebi pe marginea creșterii explozive a șomajului, a ritmurilor necontrolate ale inflației, dobânzilor sufocante, crizei, datoriei externe, evoluției contradictorii a procesului integrării economice, meandrelor comerțului internațional, uluitoarelor modificări tehnologice, deficitelor bugetare, degradării mediului înconjurător, intensificării concurenței, etc., toate, la un loc, alcătuind un pachet masiv de probleme a căror rezolvare n-a fost considerată, întotdeauna, mulțumitoare. Economiștii (și nu numai ei) au încercat diverse soluții de răspuns, dar, de fiecare dată, ceva i-a împiedicat să meargă până la capăt. Fie că forțele schimbării erau atât de puternice și dinamice încât nu mai ofereau răgazul necesar sedimentarii unor concluzii, fie aparatul conceptual oferit de știința economică nu mai corespundea noilor condiții, dovedindu-se insuficient, sau, în bună parte, depășit. Treptat, teoria economică a simțit nevoia folosirii unor noi concepte, capabile să explice, cu o acuratețe mai mare, enormele transformări intervenite în ultimul timp în economia mondială. Unul dintre aceste concepte, care a contribuit efectiv la înțelegerea naturii și consecințelor tuturor acestor schimbări, a fost tocmai cel de globalizare economică.

Într-adevăr, de cele mai multe ori, chiar înțelegerea prezentului constituie un obiectiv dificil de atins. Atunci când cercetătorul este pus în situația de a desprinde câteva tendințe pentru perspectiva apropiată, sarcina sa se complică proporțional cu intervalul de timp pe care dorește să-1 pună în evidență. Acest fapt este cu atât mai evident, cu cât transformările intervenite în economie sunt mai rapide și implică puține asemănări cu ceea ce a fost înainte.

Globalizarea economiei nu reprezintă nici pe departe un fenomen absolut nou. Primele simptome ale acesteia au apărut cu mult timp în urmă, deși este pretențios și chiar riscant să-i atribuim, în fazele sale incipiente, aceleași conotații valabile astăzi. Fenomenul s-a dezvoltat, însă, treptat, cunoscând etape distincte de evoluție, până în momentul în care n-a mai putut fi explicat prin vechile șabloane cu care ne obișnuise economia clasică și chiar neoclasica. Adâncirea legăturilor dintre noii actori ai economiei mondiale a atins la un moment dat un asemenea nivel, încât întregul sistem categorial al economiei politice a trebuit să fie revăzut și restructurat, în scopul oglindirii mai clare a noilor realități intervenite în relațiile economice internaționale. Este adevărat că, o lungă perioadă de timp, manifestarea acestor relații de interdependență economică n-au pus cu atâta acuitate problema găsirii unor definiții noi, menite să refacă din temelii vechea structură categorială intrată în rutină. Din acest punct de vedere, globalizarea poate fi considerată ca un concept nou, născut pe fondul evoluției vertiginoase a evenimentelor economice, caracteristice ultimei părți a secolului XX și atingerii pragului mediatizatului an 2000.

Abordarea globalizării cu mii de ani în urmă nu își găsește nici un suport practic, nici o justificare. Așa se explică de ce în unele lucrări mai recente, se încearcă o altă ierarhizare a fazelor evolutive ale acestui proces, în cadrul căreia se regăsesc elemente specifice tuturor celor trei arii de cuprindere ale sale . Ele sunt prezentate astfel:

faza germinală (Europa, 1400 – 1750), când apar primele hărți ale planetei, ca urmare a noilor descoperiri geografice, omenirea începând să devină conștientă că locuiește pe o planetă (glob) care nu este situată în central sistemului nostru solar, este adoptat calendarul universal, în fine, încep să se contureze hotarele viitoarelor puteri coloniale;

faza incipientă (Europa, 1750 – 1875), în cadrul căreia apar statele -natiune, începe să se dezvolte diplomația formală dintre ele, apar primele convenții legale internaționale, precum și primele idei despre internaționalism și universalism;

faza decolării (take off), 1875 – 1925, când are loc un proces de conceptualizare a lumii în termenii existenței unei singure societăți internaționale și a unei singure umanități, proces favorizat de amplificarea legăturilor comerciale dintre națiuni independente, extinderea comunicațiilor, apariția unor migrații de masă (îndeosebi dinspre Europa spre America);

faza disputelor pentru hegemonia mondială (1925 – 1969), declanșată de primul război mondial și apoi reafirmata de cel de-al doilea război mondial, temperată, într-o oarecare măsură, de înființarea Ligii Națiunilor și, după aceea, a Organizației Națiunilor Unite, care a implementat conceptele de crime de război și crime împotriva umanității și a atras atenția, prin intermediul unor organisme specializate ale sale, asupra pericolelor ce decurg din ignorarea unor probleme cu caracter global (poluarea, explozia demografică, epuizarea resurselor naturale, malnutriția, subdezvoltarea economică);

ultimele decenii ale secolului XX,spre secolul XXI când s-au făcut progrese uriașe în explorarea spațiului cosmic și în telecomunicații.

Din cele menționate mai sus, rezultă că globalizarea este un fenomen istoric, dar de natură recentă. El este caracteristic mai degrabă celei de-a două jumătăți a seolului XX, decât secolelor anterioare. Firește, rădăcinile sale sunt suficient de adânci, regăsindu-se în faptele premergătoare apariției capitalismului, devenind, după aceea, un însoțitor permanent al dezvoltării lui și modernizării societății umane.

Fiind un concept relativ nou, globalizarea n-a beneficiat de la început de o definiție clară. Dovada cea mai concludentă o constituie faptul că, de-a lungul mai multor ani, ea a fost abordată din diverse unghiuri de vedere, fiind adesea controversată. Primele momente, trepte de formalizare științifică au fost, în ultimă instanță, o încercare de stabilire a unei legături între ceea ce am putea numi transnațional și conștiința globalăa popoarelor. Firește, ambele formulări sunt destul de stângace, dar, pentru început, ele au fost folosite drept argument în semnalarea existenței unui sistem internațional de relații menite să sensibilizeze opinia publică asupra protecției mediului natural, stabilirii unor obiective economice comune cu scopul eradicării sărăciei în lume, intensificării schimburilor de mărfuri și servicii pe baze mai echitabile, afirmării unor valori culturale care au intrat demult în patrimoniul omenirii. Nu au lipsit, în acest context, nici încercările de unificare a unor religii, deși, până la urmă, religia s-a dovedit a fi unul dintre factorii cei mai dificili în procesul globalizării.

Totuși, semnificația termenilor în cazul de față nu a fost de fel lipsită de importanță. Sentimentul, tot mai larg împărtășit, potrivit căruia lumea alcătuiește un întreg, a prins rădăcini adânci, în primul rând pe planul conștiinței comune. În cadrul acestui întreg au crescut enorm legăturile între sistemele naționale, ceea ce a adâncit procesul de interdependență dintre ele. Componenta principală a acestui proces a constituit-o, fără îndoială, interdependența materială, deși nici latura culturală nu trebuie neglijată.

Creșterea conștiinței globale a alimentat treptat convingerea cnul dintre factorii cei mai dificili în procesul globalizării.

Totuși, semnificația termenilor în cazul de față nu a fost de fel lipsită de importanță. Sentimentul, tot mai larg împărtășit, potrivit căruia lumea alcătuiește un întreg, a prins rădăcini adânci, în primul rând pe planul conștiinței comune. În cadrul acestui întreg au crescut enorm legăturile între sistemele naționale, ceea ce a adâncit procesul de interdependență dintre ele. Componenta principală a acestui proces a constituit-o, fără îndoială, interdependența materială, deși nici latura culturală nu trebuie neglijată.

Creșterea conștiinței globale a alimentat treptat convingerea că lumea poate fi reprodusă ca un singur sistem. Tot mai mulți oameni politici și de știință consideră, că, în ciuda unor divergențe mai mult sau mai puțin semnificative, lumea a devenit mai unită în fața marilor primejdii care ar putea să ducă la dispariția vieții pe pământ. Din păcate, problemele acestea mai sunt încă tratate la nivel de principii, adeseori repede date uitării, pentru că am risca foarte mult dacă am crede că s-a creat deja un consens asupra lor, iar oamenii sunt din ce în ce mai deciși asupra a ceea ce au de făcut în viitor. Dimpotrivă, pe fondul acestei tendințe, sunt destul de mulți cei ce încearcă să relativizeze importanța sistemelor naționale, adoptând cu ușurință un punct de vedere supranațional.

Opinia publică pare dezorientată de procesul globalizării. Pe de o parte, ea resimte imposibilitatea de a găsi refugiu în interiorul propriilor frontiere, în iluzoria căutare a autarhiei naționale, iar, pe de altă parte, nu poate admite ca politicile să fie subordonate pasiv exigențelor piețelor interanaționale, ținând cont de propriile necesități și așteptări. După unii, însăși Europa a încetat să reprezinte o speranță, din momentul în care nu s-a dovedit în stare să găsească soluții viabile la problemele cu care se confruntă marea majoritate a cetățenilor ei. În egală măsură, sunt dezorientate și guvernele în fața reducerii marjei lor de manevră. Ceea ce se uită, însă, este tocmai faptul că în ultimele decenii, harta economică a lumii a fost redesenată, atât datorită răsturnărilor spectaculoase intervenite pe scena politică internațională, cât și sub influența mutațiilor tehnologice fără precedent. Cert este că economia de piață a triumfat pretutindeni.

Abordări conceptuale ale procesului de globalizare

Termenul de globalizare este de origine anglo-saxonă (globalizațion), sinonim cu franțuzescul mondialisațion și se găsește astăzi pe buzele tuturor. Este un termen superuzitat, căruia îi putem atribui numeroase semnificații. S-au dat diferite definiții globalizării, nici una însă pe deplin satisfăcătoare. Este și greu să definești un fenomen confuz încă și atât de complex, fiecare autor evidențiind o anumită latura sau dimensiune a sa.

O definiție economică a globalizăriieste că aceasta “reprezintă mișcarea liberă a capitalului însoțită de dominația crescândă a piețelor financiare globale și a corporațiilor multinaționale asupra economiilor naționale".

O altă definiție ar fi aceea a lui Ioan Bari „Globalizarea poate fi definită ca intensificarea relațiilor sociale în lumea întreagă, care leagă într-o asemenea măsură localități îndepărtate, încât evenimente care au loc pe plan local sunt privite prin prisma altora similare, petrecute la multe mile depărtare, și invers" .

Globalizarea poate fi văzută că extinderea relațiilor capitaliste de producție sau ca interdependență crescută în cadrul sistemului economic mondial.

Globalizarea și economia

În timp ce științele sociale (politice, economice, juridice, sociologice, psihologice, istorice, demografice, lingvistice), la care se adăugă epistemologia – care se ocupă de activitatea cognitivă – erau limitate, tradițional, la societatea național-statală, globalizarea are ca obiect de studiu societatea globală, planetară, o realitate nouă, în bună măsură virtuală, o societate în devenire.

Globalizarea, ca știință, studiază societatea globală în toate formele ei interne de manifestare, constituire și dezvoltare, legăturile între componentele sistemului social global, formulează principiile fundamentale particulare, pe baza cărora acționează în întreg sistemul relațiilor social-globale. Ea, ca și celelalte științe sociale, operează cu categorii și concepte, în conformitate cu metodologia specifică dar, concomitent, și de factorii care țin de perspectiva globalizării.

Concomitent, apar concepte care, chiar dacă nu sunt noi, primesc o altă conotație determinate de economia pe cale de a se globaliza, cum ar fi: piața unică, (de fapt regională), libertatea comerțului, circulația mărfurilor, capitalurilor și persoanelor, liberul schimb, concurența (loială și neloiala), corupția și crima organizată (care deja s-au globalizat).

Fenomenul economic rămâne determinant în preocupările globalizării. El presupune înțelegere reciprocă – în stil de feed-back – între cele două științe, dat fiind importanța primordială a economicului în procesul globalizării, a proiectării relațiilor economice ce dau substanță oricărei măsuri.

În condițiile obiectivizării acestui proces, în care economiile, piețele, capitalurile nu vor mai avea frontiere, în care informația, ideile, competitivitatea, concurența, randamentul și eficiența devin factori de referință, crește definitoriu rolul omului, al educației, al profesionalismului și pragmatismului, al inteligenței și ingeniozității sale, al puterii de adaptare la o lume din ce în ce mai mobilă.

În concepția literaturii economice francofone mondializarea are o sferă de cuprindere mult mai largă decât globalizarea. Aceasta din urmă este urmărită pe diferite compartimente și anume: globalizarea activității firmelor, globalizarea schimburilor comerciale, globalizarea financiară s.a.m.d. Cu alte cuvinte, globalizarea este privită ca un moment în cadrul procesului de mondializare, în cadrul căreia actorul principal îl reprezintă firma, de preferință cea multinațională. Acest punct de vedere este sprijinit chiar de literatura anglo-saxonă.

De-a lungul anilor, în literatura economică și-a făcut loc și un alt punct de vedere cu privire la globalizare. Acest proces a început să fie privit ca "modalitate sau sistem de receptare și abordare pe termen lung a marilor probleme contemporane, determinate de interacțiunea multiplelor procese și fenomene economice, tehnice, politice, sociale, culturale, ecologice etc."

Globalizare sau regionalizare

Date fiind aceste considerații cu privire la conținutul globalizării, în mod firesc apar și alte întrebări. Într-adevăr, asistăm, oare, la formarea unei economii globale, sau la accentuarea legăturilor în interiorul câtorva regiuni separate ale lumii? Putem vorbi doar despre o regionalizare a economiei mondiale, în loc de globalizarea ei? Vom asista în viitorul apropiat la o fragmentare a economiei mondiale în blocuri exclusiviste, sau tendința de globalizare se va intensifica.

Aceste întrebări ne sunt sugerate, direct sau indirect, de consolidarea blocurilor economice regionale, precum Uniunea Europeană și North American Free Trade Agreement (NAFTA). Din păcate, până acum, avem puține răspunsuri clare cu privire la ceea ce se va întâmpla în viitorul nu prea îndepărtat. Printre altele avem nevoie să știm, eventual să înțelegem mai bine, dacă integrarea regională duce la expansiunea comerțului intraregional, sau la extinderea schimburilor cu tot restul lumii? Destinația fluxurilor comerciale și financiare pot avea o bază regionala, dar termenii în care ele se desfășoară sunt de natură globală, pentru că standardele competitive sunt globale, nivelul tarifelor și regulile juridice instituite sunt stabilite global, capitalul se mișcă într-o piață globală, tehnologiile și inovațiile folosite întrunesc exigente globale, în fine, sistemul comunicațiilor are caracteristici globale. Desigur, un observator atent n-ar putea scăpa din vedere faptul că blocurile economice deja constituite au convenit să reducă barierele vamale, în principal, pentru membrii săi și mai puțin pentru alții.

Din acest punct de vedere, adoptarea unor măsuri pe baze discriminatorii vine în contradicție cu tendința generală de globalizare. Uniunea Europeană a făcut, de-a lungul anilor, cel mai semnificativ efort în direcția cooperării economice internaționale. Ea a constituit punctul în care s-au focalizat măsurile cele mai importante de a deplasa responsabilitatea economică și politica la nivel transnațional, de a realiza o cooperare monetară activă, ghidată de reguli juridice precise. De aceea, Uniunea Europeană a reprezentat cel mai interesant experiment în domeniul cooperării interstatale, ajutându-i pe cercetători să descifreze unele din ecuațiile atât de complicate ale prezentului și într-o formă oarecare chiar ale viitorului apropiat. Totuși, datorită conflictelor istorice din Europa secolului XX, posibilitatea unei unificări economice și politice s-a înfăptuit destul de greu și numai gradual.

O bună perioadă de timp măsurile întreprinse pe această linie au urmărit contrabalansarea puterii sovietice în Europa. După terminarea războiului rece și crearea unui nou climat competitiv în lume, integrarea europeană a căpătat noi dimensiuni, relansandu-se.

Blocul comercial nord american, reunind Statele Unite ale Americii, Canada și Mexicul, a fost creat cu scopul eliminării virtuale a barierelor comerciale dintre cele trei națiuni. Primul pas l-a constituit semnarea unui acord privind libertatea comerțului între S.U.A. și Canada, cu efecte începând de la 1 ianuarie 1989. Treptat s-a ajuns și aici că, începând cu anul 1999 să fie eliminate toate tarifele vamale asupra mărfurilor și serviciilor care circulă între cele două națiuni. NAFTA a fost semnat de către Mexic, S.U.A. și Canada în decembrie 1992 și a fost ratificat de Congresul Statelor Unite ale Americii în noiembrie 1993. Termenii acestui masiv document recomandau reducerea barierelor comerciale de-a lungul unei perioade de 15 ani, aplicându-se diferite grile pentru diferite produse .

Motivațiile pentru care S.U.A. a dat curs unui asemenea acord și-au avut sorgintea în dificultățile întâmpinate de GATT în purtarea și definitivarea negocierilor privind reducerea tarifelor vamale. Presată de problemele propriului comerț și de necesitatea extinderii piețelor pentru export, în vederea reducerii deficitului balanței comerciale, Statele Unite ale Americii a insistat pe lângă GATT să grăbească finalizarea rundei Uruguay care, mai mult de un deceniu se desfășurase lent și fără rezultate concrete, în acest context, negocierile din cadrul Free Trade Agreement s-au dovedit a fi o cale mult mai rapidă de a stabili legături comerciale rentabile între S.U.A. și vecinii ei de la nord și sud.

Factorii determinanți ai globalizării

Primul factor determinant al globalizării este inovația tehnologică. Acesta cuprinde mai ales tehnologia de informare și comunicare și are un asemenea impact asupra mobilității și comunicării, încât revoluția tehnologică implică și o revoluție socială și o avansare clară de la capitalismul industrial către o concepție postindustrială a relațiilor economice. Alvin Toffler l-a denumit „al treilea val".

Dar pentru a înțelege mai bine profunzimea restructurărilor economico-sociale actuale, prezint principalele etape istorice ale tranziției tehnologice, schematizate de economiști de la cea dintâi până la cea de-a treia revoluție industrială:

Prima revoluție tehnologică (sfârșitul secolului al XVIII-lea) a constat în apariția mașinii cu aburi, proces derulat pe traseul fier-vapori-textile, produsele care au modelat structurile economice și tehnologice fiind cărbunele, fierul și confecțiile. Dominația acestora a durat peste 100 de ani.

Cea de-a doua revoluție tehnologică (sfârșitul secolului al XIX-lea) a consemnat triumful electricității și al sistemelor tehnologice electro-mecano-chimice, proces derulat pe traseul electricitate-oțel-mecanică-automobile-aviație-petrol-chimie. Perioada de tinerețe s-a înscris în intervalul 1870-1914, iar cea de afirmare, maturitate și extindere s-a întins până prin anii 1950-1960.

Cea de-a treia revoluție tehnologică a început practic în 1950, după ce în 1948 a fost descoperit tranzistorul, urmat de microprocesor la începutul anilor '70 și de introducerea acestuia în prelucrarea informațiilor, în telecomunicații și telematică. Produsele care domină această perioadă sunt: microordinatoarele și computerele personale, roboții și videodiscurile, laserul, faxul, radiotelefonul, internetul, biomasa etc.

În general, sistemele tehnologice atașate celor trei revoluții industriale coexista, se întrepătrund, dar se și substituie și se elimină reciproc, printr-o luptă intertehnologică, ce se transferă în domeniile economice, sociale și cultural-educaționale ale fiecărei țări.

Internetul, societatea și globalizarea. Evoluțiile spectaculoase în planul dezvoltării tehnologice în sfera informaticii și telecomunicațiilor din ultimul deceniu au contribuit, printr-o adevărată revoluție a informațiilor pe care au declanșat-o, într-o măsură covârșitoare, la globalizarea vieții economice internaționale contemporane.

Prin însăși natura lor, noile tehnologii din sfera largă a comunicațiilor au o dimensiune globală, ele nu recunosc și nu respectă granițele naționale. În secolul XX, cel mai mare eveniment tehnologic și social în același timp a fost apariția internetului. În domeniul științei și tehnologiei informației, mari evenimente tehnologice cu importante consecințe sociale au fost descoperirea tranzistorului, a circuitului integrat și a calculatorului electronic. Internetul nu este numai un fenomen tehnologic, ci și unul social, prin participarea utilizatorilor, din ce în ce mai numeroși, la structurarea lui actuală. Odată instaurat în fibrele societății, internetul a produs și produce consecințe noi pentru societate.

Deoarece internetul a fost și rezultatul unei interacțiuni sociale, dintre specialiști, instituții, state și un extrem de mare număr de utilizatori din întreaga lume, numai în acest context el a căpătat forma sa de astăzi, este normal să gândim ca și globalizarea, ca efect al internetului să ia forma la care să aibă acces cât mai mulți participanți la globalizare. Aceasta este lecția internetului, care s-a dovedit un mare succes în istoria tehnologică și socială a omenirii, arătând și calea pe care trebuie s-o urmeze procesul de globalizare, aceea a participării tuturor în moduri care urmează a fi generate în mare măsură de utilizatorii globalizării.

Ca și internetul, globalizarea nu va putea fi strict ierarhică pentru a fi o reușită a omenirii. Creșterea fără precedent a vitezei de transmitere a informațiilor, diversificarea mijloacelor de transmitere a informațiilor și sporirea fiabilității acestora sub impactul noilor tehnologii conduc necontenit la sporirea vizibilității transfrontaliere a evenimentelor naționale. Acestea determina ca un eveniment dintr-o tară să exercite, instantaneu, un impact asupra altei tari. Evenimente, subiecte și probleme nu mai pot fi menținute în interiorul granițelor unei țări sau regiuni dacă sunt importante, ele se transformă în evenimente globale, subiecte globale și probleme globale.

Noul context digital, rezultat în urma fuzionării tehnologiilor din sfera informaticii și a telecomunicațiilor, dispune de două caracteristici remarcabile:

convergență a serviciilor, ceea ce înseamnă că orice serviciu poate fi furnizat prin același mijloc de înmagazinare și transmisie;

conectabilitate și interoperabilitate, ceea ce înseamnă că utilizatori multipli – fie persoane reale, fie dispozitive – pot prelucra și utiliza resursele prin intermediul rețelelor. Practic, toate informațiile sunt transmise pe căi de înaltă definiție și standardizare, alcătuind ceea ce, în literatura de specialitate, au fost desemnate drept primele autostrăzi electronice ale lumii.

Fenomenul creșterii explozive a telecomunicațiilor și al globalizării rețelelor de telecomunicații s-a impus tot mai mult, astfel că atenția analiștilor scenei vieții economice internaționale contemporane s-a aplecat atât asupra efectelor de mare anvergură pe care le antrenează asupra diferitelor sfere ale vieții economice, și care se conturează deja cu pregnantă, fiind astfel relativ ușor comensurabile, cât și, mai ales, asupra implicațiilor pe termen lung, a căror amploare reală la ora actuală nu poate fi încă pe deplin sesizată, decât cel mult intuita.

Procesele tehnologice deosebit de rapide înregistrate în anii '80 în sfera informaticii și a telecomunicațiilor, asociate cu mutațiile petrecute în configurația piețelor internaționale, cu globalizarea afacerilor sub incidența activităților marilor corporații transnaționale ca și cu tendințele de privatizare și de dereglementare a pieței telecomunicațiilor (în mod tradițional, sever reglementată prin politici guvernamentale), au determinat modificări radicale în configurația telecomunicațiilor. Aplicarea noilor tehnologii în acest domeniu -tehnica de calcul, rețelele de cabluri din fire optice etc. – a contribuit în mod substanțial la creșterea vitezei și fiabilității telecomunicațiilor, concomitent cu expansiunea globală a rețelelor.

Al doilea factor determinant al globalizării este hegemonia ideologiei neoliberale.

Ea este legată de triumful ideologiei economiei de piață, al societății de consum și de distracție etc. Este un curent ideologic global în care democrația este considerată sora cu economia de piață, împreună formând o echipă câștigătoare. Bineînțeles că a existat și mai este încă o intensă interacțiune între globalizarea tehnologică și cea ideologică. Aceasta interacțiune a dus la globalizarea prin economie și a economiei înseși.

Realitatea globalizării poate fi înțeleasă ca fiind o concentrare a celor doi vectori: nouă tehnologie și hegemonia valorilor neoliberale. Se înțelege că hegemonia neoliberalismului a devenit mai vizibilă și a căpătat o dimensiune superioară după sfârșitul Războiului Rece. Modelul pieței libere și al democrației a devenit și mai convingător datorită colapsului comunismului. Căderea Zidului Berlinului a părut multora ultima victorie mult așteptată a echipei occidentale. Văzut din această perspectivă, colapsul comunismului a fost doar un moment important al unui proces de victorie neoliberală care se afla deja în desfășurare.

Ideologia neoliberală invita politicienii să liberalizeze piețele, să descentralizeze economiile și să privatizeze companiile de stat. Apoi, inovațiile tehnologice, mai ales informatizarea și telecomunicațiile, au permis actorilor economiei să profite din plin de posibilitățile deschise de piețele libere.

Tot tehnologia informatică a permis mișcările de capital spre toate colțurile lumii într-o fracțiune de secundă. Tot ea, împreună cu procesul de miniaturizare și revoluționare a transporturilor, a permis producerea unor părți componente ale unui produs în diferite continente, pentru ca apoi să fie asamblate și distribuite pe piețele din toată lumea. Producția, vânzarea și cumpărarea au început să fie din ce în ce mai puțin legate de factorul geografic că niciodată. Acordarea de credite, de împrumuturi, speculațiile de orice fel au devenit activități mondiale. Acest lucru s-a întâmplat pentru că ideologia neoliberală a convins politicienii să înlăture barierele la penetrarea piețelor, dar și pentru că tehnologia avansată a permis circulația bunurilor, banilor, simbolurilor și oamenilor dincolo de frontiere repede și ieftin.

Deși hegemonia neoliberalismului poate fi considerată forța motoare a globalizării, nu se poate spune că toate consecințele globalizării au fost dorite sau măcar prevăzute de protagoniștii acestei ideologii. Ideologia neoliberală, de exemplu, se bazează pe conceptul de democrație.

În acest model spațiul internațional este organizat în cadrul unui sistem interstatal. Neoliberalismul a crezut că binefacerile sistemului vor rămâne definitive: în cadrul statelor democratice securitatea internă și externă va fi garantată, piața națională și globală va fi organizată. Cu toate acestea, din cauza globalizării, democrațiile din statele naționale teritoriale au început să decadă.

Există mulți susținători ai ideii că nu economia a fost cea care a determinat dezvoltarea procesului de globalizare, ci tehnologia și ideologia conform cărora o colectivitate se poate lansa în acțiuni de natură internațională sau, mai curând, care promovează ideea creației unei lumi fără limite, caracterizată tot mai puțin de ideea definirii teritoriilor, promovând o nouă geografie a puterii. Acest proces pare să fi căpătat un caracter de sine stătător, că forța incontrolabilă.

Chiar dacă hegemonia neoliberalismului poate fi considerată forța cea mai importantă a dezvoltării globalizării nu se poate afirma că toate consecințele globalizării au fost dorite sau chiar anticipate de protagoniștii acestei ideologii. Ea are la baza conceptul de democrație unde națiunea este entitatea politică, statul – autoritatea exclusivă în anumite granițe; în acest model spațial internațional este organizat în cadrul unui sistem interstatal.

Neoliberalismul preia binecuvântările sistemului într-un sistem fondat pe statele democrate, este asigurată o securitate clară atât la intern, cât și la extern, piața va fi organizată atât la nivel național, cât și internațional și așa mai departe. Trebuie precizat însă și faptul că, având la baza ideea de state democrate care se bazează pe diferențierea națiunilor, există și factori care influențează mișcarea inversă a procesului. Putem aprecia însă că neoliberalismul poate fi considerat unul dintre factorii cei mai importanți ai globalizării, dar nu exhaustiv – nu toate consecințele globalizării au la baza rațiuni de ordin neoliberal.

Etape și trăsături distincte ale globalizării economice

Procesele dezvoltării globale, în cadrul cărora structurile naționale de producție și financiare devin interdependente, se accelerează ca rezultat al numărului crescând al tranzacțiilor externe încheiate și realizate. Globalizarea care a cuprins toate regiunile și sectoarele economiei mondiale, schimba în mod principial corelația dintre factorii externi și interni de dezvoltare a economiilor în favoarea primilor. Nici una din economiile naționale, indiferent de mărimea țării și de nivelul ei de dezvoltare, nu mai poate să rămână pe deplin integră, dat fiind factorii de producție, tehnologiile și necesitățile de capital existente. Nici un stat nu este în stare să formeze în mod rațional și să realizeze o strategie economică de dezvoltare, fără a lua în considerare prioritățile și normele de comportament ale principalilor participanți la activitatea economică mondială.

Globalizarea economiei mondiale poate fi caracterizată drept amplificarea interdependentei și a interacțiunii diferitelor sfere și procese, care se manifestă în transformarea treptată a economiei mondiale într-o piață unică de mărfuri, servicii, capital, forța de muncă și cunoștințe.

Procesul globalizării cuprinde toate sferele economiei mondiale:

– comerțul extern, internațional, mondial cu mărfuri, servicii, tehnologii, proprietate intelectuală;

– mobilitatea internațională a factorilor de producție (a forței de muncă, a capitalului, a informației);

– operațiunile fmanciar-creditare și valutare cu caracter internațional (ajutorul și finanțarea gratuită, credite și împrumuturi pentru subiecții relațiilor economice internaționale, operațiuni cu hârtiile de valoare, mecanisme și instrumente financiare speciale, operațiuni valutare);

– colaborarea în domeniul producției, în plan tehnico-științific, tehnologic, informațional și de inginerie.

Globalizarea contemporană a economiei mondiale se manifestă în următoarele procese:

– aprofundarea și, în primul rând, internaționalizarea producției, iar nu a schimburilor, cum se întâmplă mai înainte. Internaționalizarea producției se manifestă în faptul că în realizarea produsului finit, în diferite forme și la diferite etape participa producători din multe țări ale lumii. Mărfurile intermediare și semifabricatele ocupa o parte tot mai mare în comerțul internațional și în transferturile intercorporative. Ca forme instituționalizate ale internaționalizării producției se prezintă corporațiile transnaționale;

– aprofundarea procesului de internaționalizare a capitalului, care constă în creșterea circulației internaționale de capital între țări, în primul rând, sub forma investițiilor directe, mai ales că volumurile investițiilor directe străine cresc mai repede decât comerțul extern și producția, internaționalizarea pieței de capital;

– globalizarea forțelor de producție prin intermediul schimbului în domeniul mijloacelor de producție, al schimbului de cunoștințe de ordin tehnico-științific și tehnologic, precum și prin intermediul specializării și cooperării internaționale, care leagă unitățile de producție în sisteme de producție și consum unic; globalizarea se produce și prin intermediul colaborării în sfera producției, prin deplasarea resurselor de producție;

– formarea unei infrastructuri globale de ordin material, informațional, economico-organizational, care asigură organizarea colaborării internaționale;

– intensificarea internaționalizării schimbului pe baza aprofundării diviziunii internaționale a muncii, creșterii proporțiilor și schimbării caracterului tradițional al comerțului internațional de mărfuri. O direcție tot mai importantă a colaborării internaționale devine sfera serviciilor, care se dezvoltă mai rapid decât sfera producției materiale;

– creșterea proporțiilor migrației internaționale a forței de muncă. Cei care provin din țări relativ sărace își găsesc aplicare în calitate de forță de muncă necalificată sau puțin calificată în țările dezvoltate. În acest caz țările care folosesc forță de muncă străină pentru a umple anumite goluri pe piața muncii, încearcă să rețină imigrarea în anumite limite. În același timp, tehnologiile moderne de telecomunicații deschid noi posibilități în acest domeniu și permit limitarea proceselor de imigrare fără un impact prea dur. Orice companie din Europa, din America Latină sau din Japonia poate foarte ușor să încredințeze, de exemplu, executarea unor lucrări de computerizare executorului care se află în altă țară și să primească rezultatul final direct în oficiul său;

– internaționalizarea impactului producției și a consumului asupra mediului ambiant, fapt care conduce la necesitatea colaborării internaționale pentru rezolvarea problemelor globale ale contemporaneității.

Studierea proceselor globalizării arată că în viitor se va aprofunda intensificarea proceselor de integrare regională, vor deveni mai deschise sistemele economice ale țărilor, care în prezent încă nu au realizat în deplină măsură liberalizarea activității economice, se vor crea posibilități pentru toți participanții de a pătrunde neopriți pe orice piață, se vor universaliza normele și regulile de realizare a operațiunilor comerciale și financiare. Globalizarea conduce la unificarea reglementărilor și a controlului asupra piețelor, precum și la standardizarea cerințelor față de circulația capitalului, față de procesele investiționale și față de sistemul internațional de decontare și rambursare.

Globalizarea și integrarea sunt fenomene cu multe niveluri, care vizează economia regională și națională, piețele de mărfuri, financiare și valutare, piețele de muncă și anumite companii aparte.

La nivel macroeconomic globalizarea se manifestă în tendința statului a uniunilor integratoare spre activismul economic în afara granițelor sale datorită liberalizării comerțului, eliminării barierelor comerciale și investiționale, creării zonelor libere de comerț etc. În afară de aceasta, procesele globalizării și integrării cuprind o serie de măsuri interstatale acordate în vederea formării unui spațiu economic (juridic, informațional, politic) de piață la nivel mondial în cele mai mari regiuni ale lumii.

La nivel microeconomic globalizarea se manifestă în lărgirea activității companiilor peste hotarele pieței interne. Majoritatea corporațiilor transnaționale trebuie să activeze în plan global: piața devine orice raion cu un nivel înalt de consum, ele trebuie să fie capabile să satisfacă cererea consumatorului oriunde, indiferent de granițe și apartenența națională.

Sub aspect economic, globalizarea presupune:

Mondializarea cererii și a ofertei;

Apariția și intensificarea concurenței globale;

Extinderea capitalismului și a economiei de piață la scară globală.

Dominația sistemului financiar global, a piețelor de capital, în fata producției și comerțului;

Mobilitatea capitalului și extinderea fluxurilor internaționale de capital în afara triadei SUA-Uniunea Europeana-Japonia, începând cu anii '90;

Dereglementarea (fiscală, economică etc.) prin care s-a facilitat libera circulație a factorilor de producție;

Specializarea producției de bunuri și servicii la scară globală după criteriul avantajului comparativ, mai ales în ceea ce privește forța de muncă și resursele;

Incidența crescută a delocalizărilor și externalizărilor;

Competiția globală pentru investiții străine;

Integrarea economică regională a țărilor, în diverse structurei (Uniunea Europeană, NAFTA, ASEAN etc.);

Dominația economică a Nordului asupra Sudului și concentrarea schimburilor economice pe direcțiile Nord-Nord, Nord-Sud, ponderea schimburilor Sud-Sud fiind foarte scăzută;

Adâncirea diferențelor economice dintre țări și creșterea inegalității distribuției veniturilor și a consumului între indivizi;

Tendința concentrărilor de capital, sub forma corporațiilor, a achizițiilor și a fuziunilor;

Ascensiunea comerțului intra-corporație, în fața celui inter-firme.

În mod sintetic, se poate spune că sistemul economic global se caracterizează prin concentrarea puterii și a schimburilor economice, prin inegalitate în accesul la resurse și în distribuția veniturilor și a consumului, dar și prin interdependența și, de aici, prin vulnerabilitate în fața propagării crizelor.

Principiile fundamentale ale globalizării

Fiecare comunitate umană are un sistem propriu de valori. Modificarea, ierarhizarea, dinamica și valorizarea valorilor se raportează la mediul ambiental, la schimbările social-istorice, cu excepția acelor valori general valabile care răspund unor nevoi sau aspirații umane independent de timpul istoric și de spațiul considerat.

Dar, semnificația, locul și rolul, ca și interacțiunea valorilor în societate, sunt date de disponibilitatea fiecărei comunități social-umane, înțelegând prin aceasta gradul de educație și cultură și, îndeosebi, de starea morală, la momentul istoric respectiv.

Globalizarea are la bază o serie de principii fundamentale, cu o mare încărcătură explicativă politică, socială, economică etc., bazate pe un set de valori rezultate din promovarea și consolidarea solidarității, toleranței și alterității, conștiinței comunității de destin, a recuperării umanului și a calității vieții, a generalizării unei noi trepte de civilizație.

Valorile – ca și idei călăuzitoare care corespund nevoilor social-umane și idealurilor generate de acestea – se regăsesc în principiile fundamentale ale globalizării până la identificare.

Principiile, ca și categoriile și conceptele globalizării, ca și valorile, fiind produsul conștiinței sociale colective, dau expresie, generalizatoare, unor idei călăuzitoare desprinse din mișcarea social-istorică, din evoluția societății umane.Ele se regăsesc în însăși realitatea socială, în relațiile sociale globale, cărora le determină acțiunea, fiind idei călăuzitoare ale conținutului tuturor normelor sociale, ale comportamentul social global.De aceea, principiile se prezintă fie ca axiome, fie ca generalizări ale unor fapte experimentale.

Principiile fundamentale ale globalizării, independente de normele de drept, dar în complementaritate cu acestea, reprezintă, până la urmă, tot norme de conduită socială, la baza cărora stau, pe lângă conștiința socială globală, ideile de libertate și de voință, ca expresii ale dreptului de a face, de a nu face sau de a face în anumite condiții, în acord cu libertatea și voința celorlalți.

Ele sunt, în ordine, următoarele:

Principiul democrației. Conotații dintre cele mai diverse ale conceptului de democrație derivă din multitudinea zonelor de manifestare. Astfel, democrația apare ca instrument al libertății, egalității, demnității și al justiției, ca democrație economică (limitarea intervenției autorității publice), democrație socială (respectul demnității omului) și politică (votul universal), ca democrație directă și reprezentativă, democrație a comunicării și dialogului, democrație informațională, toate pe fondul poziționării omului – produs al istoriei – ca centru de referință, în ideea garantării, apărării și asigurării drepturilor sale fundamentale, devenite, prin recunoaștere internațională, norme de drept internațional. Democrația apare și ca metodă de guvernare, consacrată de cadrul instituțional, care asigură și garantează participarea la actul decizional, transparent și controlul deciziilor. Prin urmare, oamenii sunt adevărații depozitari și realizatori ai democrației, nu guvernanții, populația fiind sursa autentică de legitimitate, cel la care se recurge, în ultimă instanță, prin referendum popular, în situații limită sau de importanță deosebită. Încă o dată se dovedește valabilitatea maximei lui Abraham Lincoln potrivit căreia „un buletin (de vot) este mai puternic decât un glonte".

Democrația presupune existența unor entități regionale și Uniunii Globale capabile să garanteze primatul dreptului, alegeri libere, separația puterilor, respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, protecția minorităților, nediscriminarea, respectarea drepturilor civile și politice, economice, sociale și culturale. Pentru a-și putea produce efectele, democrația se realizează pe toate planurile activității umane: politic, social și economic, cultural, educațional etc.

Prin urmare, conceptul de democrație trebuie înțeles în contextul legitimității statului, având drept consecință afirmarea constituțională a principiului separației puterilor și promovarea sistemului reprezentativ, elemente definitorii pentru valorificarea democratică a relației dintre deținătorul suveran al puterii și organizatorul public al puterii politice.

Acest principiu, în acțiune, îmbracă forma democrației directe și a democrației reprezentative, atât la nivelul cetățenilor, cât și la nivelul puterii publice înseși.Astfel, cetățenii, în cadrul statelor lor, participă direct la alegerea celor care îi vor reprezenta în sistemul instituțional statal propriu.

Democrația este de fapt un concept pereche cu cel de pluralism. Existența a cât mai multor forme asociative (politice, sindicale, religioase, culturale, științifice, profesionale, umanitare), dispuse în contrapondere cu puterea și într-un continuu dialog social, asigură funcționarea democratică a mecanismului social și a statului de drept, garantează stabilitatea socială precum și respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Principiul pluralismului. Acest principiu constituie una din formele de manifestare ale democrației și acționează atât în domeniul politic cât și în cel social.

Întrucât orice formă de viața colectivă produce tensiuni și conflicte de interese, constituind, potențial, o permanentă amenințare pentru coeziunea ei, opțiunea pluralismului rămâne singura opțiune realistă într-un stat democratic. Ea corespunde, deci, caracterului inevitabil al contradicțiilor din societate, a stărilor conflictuale care se tratează prin negocieri și se termină prin consens, nedepășind dimensiunea pașnică.

Pluralismul este, în fond, o condiție și o garanție a democrației constituționale. El legitimează principiul majorității, care își exercită puterea în luarea deciziilor, în limitele legii.

De asemenea, legitimează principiul separației puterilor, ca și principiul alternanței la putere. Recunoașterea pluralismului, a libertății conștiinței, a dreptului de a avea opinii diferite, ca și a libertății de exprimare reprezintă fundamentul pe care se dezvoltă toate celelalte drepturi și libertăți constituționale – libertatea de reuniune și asociere, libertatea de a constitui partide politice, multipartidismul, pluralitatea candidaturilor la alegeri pentru asigurarea reprezentării diferitelor curente politice și participarea acestora la exercitarea puterii.

Pentru instituirea unui stat democratic este esențială, așadar, statornicirea unui sistem democratic pluralist de guvernământ, instituționalizarea și legitimarea prin vot a puterii politice, recunoașterea pluralismului politic și acceptarea contestării autorității prin mijloace de expresie legale și legitime.

Pluralismul politic – valoare supremă a statului de drept, democraticși social. Statul de drept și democrația presupun existența unui sistem socio-politic și a unei sfere publice caracterizată de demnitate civică, pluralism politic promovarea tradițiilor apuse și a valorilor democrației autentice, precum și de o multitudine de idei și opinii. Asemănător, acest principiu acționează și la nivelul Uniunilor Regionale și Uniunii Globale.

Pluralismul sindical -forma de manifestare a democrației sociale, aexercitării dreptului fundamental de asociere. Element constitutiv al sistemului democratic, societatea civilă apare că principala formă de manifestare a pluralismului social – consecință a exercitării dreptului fundamental de asociere.

Pluralismul asociativ de tipul asociațiilor și fundațiilor, altele decâtpartide politice, sindicate și patronate. Expresie concretă a societății civile, organizațiile private non-profit reprezintă rezultatul exercitării dreptului fundamental de asociere, recunoscut de Constituții, de Declarația Universală a Drepturilor Omului, de Convenția internațională a drepturilor civile și politice sau de Convenția europeană asupra drepturilor omului.

Expansiunea asociativă, creșterea numerică continuă a organizațiilor neguvernamentale este o consecință a consolidării și dezvoltării societății civile și a reafirmării valorilor fundamentale ale democrației.

Diversitatea lor deconcertantă poate fi justificată prin ambiguitatea statusurilor, consecință a pozițiilor lor speciale, la interferența dintre domeniul public și cel privat orientat spre profit. Organizațiile neguvernamentale sunt definite, în mod constant, ca fiind persoane juridice de drept privat, de interes obștesc, fără scop lucrativ, recunoscute, potrivit legii, ca având personalitate juridică și care nu sunt investite cu exercițiul autorității de stat și nici nu fac parte din sistemul administrației publice. Ele sunt „private în formă și publice prin programele sau serviciile pe care le promovează și acționează în afara limitelor stricte ale pieței și statului, desfășurând acțiuni de utilitate publică sau în interesul unei comunități anume" .

Principiul integrării. Este principiul care domină procesul de regionalizare/globalizare, în sensul că îi dă conținut, constituindu-se într-un factor fără de care procesul ca atare nu poate avea loc. Noua arhitectură regională și globală, ca și extinderea (deschiderea) acesteia către alte spații implică, ab inițio,integrarea, privită ca temei și ca teză fundamentală care stă la baza teoriei globalizării și a sistemului regionalizării/globalizării.

În jurul integrării converg toate principiile, structurile, tezele, caracteristicile care se degajă și care o complinesc. Integrarea presupune diferite forme de realizare, începând de la înțelegerile dintre două state pe o temă dată (interes) până la integrarea totală, la nivel regional și, în continuare, la nivel global.

Ca forme intermediare de integrare regională semnalăm: zone de liber schimb, uniuni (vamală, monetară, fiscală sau/și socială), piața internă (comună) și uniune economică. Toate aceste forme implică înlăturarea barierelor în spațiul considerat și adoptarea de politici comune atât în spațiul comun cât și față de state terțe, care n-au aderat la forma respectivă de integrare.

Dezvoltarea diverselor forme integrative de cooperare la nivel regional și interregional constituie o complementaritate a procesului general obiectiv de integrare, dat fiind interacțiunea multifactorială și complexitatea relațională dintre state, dintre acestea și structurile regionale și globale.

Efectele integrării economice constau în creșterea performanței, competiției și eficienței, piața concurențială, reducerea costurilor și a prețurilor, dinamizarea dezvoltării, transferul de resurse financiare, atragerea de investiții directe, stimularea schimburilor comerciale reciproce și amplificarea relațiilor de cooperare internațională.

Integrarea țărilor în curs de dezvoltare alături de țări dezvoltate impune eforturi suplimentare din partea statelor respective, concomitent cu promovarea unor modalități compensatorii pentru diferențele de cost și de preț, stimularea transferurilor de resurse financiare și a investițiilor străine directe, ca și a proceselor de restructurare și reformă.

Principiul statului de drept. De la caracterul divin, acordat în antichitate dreptului de către sumero-babilonieni (culminând cu imaginarea unei zeițe a dreptului – Nanse, la sumerieni și cu zeul soarelui și al justiției – Samas la babilonieni), pus în slujba castelor în India, trecând prin tradiționalismul confucianist, în China, prin constituția ateniană – dominată de concepția lui Platon și doctrina lui Aristotel – și prin dreptul roman, emanat direct din morală, dreptul a evoluat în epoca medievală în special în domeniul teoriei (izvoare: cutume, obiceiuri, tradiții, principii, legi, jurisprudență) și al organizării judecătorești, păstrând însă înclinația către biserică, straturile sociale superioare și regalitate, între cele trei jurisdicții: ecleziastică, feudală și regală, cu tribunalele inchiziției și a celor secrete. Omul ca ființă socială, creând dreptul, se recreează pe sine. Ca ființă juridică este însă implicată într-un sistem relațional juridic, de unde statutul de persoană juridică cu drepturi și obligații, răspunderi și sancțiuni juridice.

Principiul director al dreptului, al sistemului său de valori, îl constituie demnitatea umană, respectul omului față de om, respectul drepturilor legitime ale celuilalt, a drepturilor care nu nesocotesc libertățile celorlalți.

Ca element definitoriu al construcției sociale, prin normativitatea specifică pe care o impune, dreptul organizează, controlează și conduce, ocrotește și garantează, previne și sancționează întreaga mișcare socială în complexitatea și interdependențele sale. El trebuie să fie barometrul mișcării social-istorice, din care să desprindă modificările intervenite precum și tendințele, în vederea reconsiderării propriilor sale convingeri și prestații.

În cadrul globalizării, acțiunea principiului statului de drept primește conotații noi, cu valoare globalizatoare, ridicându-i la un grad superior esența, funcțiile și acțiunea. În context, rolul dreptului, al primatului dreptului este hotărâtor. Pe acest fond, realitatea socială a impus desprinderea unor principii specifice care stau la baza atât a creării cât și a aplicării dreptului, a normelor juridice.

Omniprezent în întreaga activitate socio-umană, dreptul însoțește omul pe tot traiectul vieții sale. Este motivul pentru care evoluția dreptului ar trebui să oglindească evoluția social-umană cu privire la nevoile, interesele și năzuințele legate de fiecare moment al evoluției.

Procesul de integrare a dreptului la nivel global, fie și în linii mari, va fi deosebit de dificil în condițiile stadiilor diferite de dezvoltare a diverselor state. Dat fiindcă dreptul este nu numai un fenomen social național-statal ci și, în mod necesar, o creație umană, a spiritului uman, se va reuși ca, într-un termen rezonabil, să se ajungă într-o primă etapă integratoare, cel puțin la nivelul principiilor.

Principiile generale de drept sunt de fapt reguli care reflectă idei și concepte etico-morale, de drept și justiție, de libertate și egalitate care se regăsesc, în general, în normele de drept existente.

Principiile care stau atât la baza creării cât și a aplicării dreptului, a normelor juridice sunt:

Principiul legalității. Consacrat constituțional, principiul legalității constituie factorul principal de realizare și promovare a ordinii de drept, care pune în operă textul constituțional potrivit căruia respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie. Principiul legalității reprezintă esența normei juridice și a actului juridic. „Legăturile sociale sunt esențiale pentru bunăstarea umană numai dacă nu devin rigide; așadar, într-o societate bună, legăturile comunitare puternice sunt echilibrate de o protecție la fel de puternică a sinelui. Dacă oamenii urmează prescripțiile și interdicțiile sociale ale comunităților pentru că le înțeleg ca investiții, costuri sau constrângeri, vor avea tendința să încalce normele atunci când beneficiile legate de respectarea lor sunt mai mici decât câștigurile ce derivă din încălcarea lor și riscurile de a fi prinși sunt reduse. Dacă normele le modelează preferințele, oamenii tind să respecte acele norme, fiindcă asemenea aderență reprezintă o sursă de afirmare intrinsecă.

Principiul libertății. Omul, prin natura sa, este liber. Libertatea, în sine, derivă din însăși condiția umană și este o formă de perfecționare continuă a ființei umane, este conștiința de sine a omului. Numai atunci când omul consideră că are conștiința deplină despre sine, când crede că se cunoaște perfect, când este împăcat cu sine și, prin aceasta, cu lumea, abia atunci el se consideră liber.

Principiul egalității în fața legii. Privit ca drept natural, în corelație deplină cu libertatea, egalitatea presupune același statut social și juridic pentru toți, fără nici un fel de privilegiu sau discriminare legate de etnie, limbă, confesiune, sex, stare socială etc. Declarația Universală a Drepturilor Omului consacră acest principiu confirmând caracterul natural al dreptului pe care îl degajă, subliniind, în același timp, că toate ființele umane se nasc libere și egale în drepturi.

Principiul echității, al dreptei măsuri și al echilibrului. Echitatea este deci principiul prin acțiunea căruia se asigură prudentaproporționalitate, imparțialitate, înțelepciune și, mai ales, echilibru cu privire la raportul dintre drepturi și obligații, atât în procesul de elaborare cât și, cu deosebire, în cel de aplicare a dreptului și privește deopotrivă atât cetățenii cât și persoanele juridice și cele ale puterii publice. Acest principiu presupune evitarea parțialității și părtinirii, ca și al discriminării și inechității de orice fel.

Principiul justiției. Ideea de justiție, privită ca o virtute și ca o valoare, presupune conotații etico-morale, de adevăr și dreptate, de libertate și demnitate, de echitate și egalitate, de legitimitate și raționalitate. Principiul justiției se manifestă atât în procesul de elaborare a dreptului, a normelor juridice cât, mai ales, în aplicare, în acțiunea acestora.

Principiul răspunderii (cu bună credință). Răspunderea este o componentă de bază a conștiinței sociale, cu precădere și obligatorie a conștiinței juridice, transpusă în normele juridice, pe fondul promovării și apărării valorilor social-umane, ca și al valorizării dreptului.

Principiul dual al ocrotirii și garantării drepturilor. Ocrotirea, ca și garantarea drepturilor persoanei, ridicate la nivel de lege asigură, o dată în plus, egalitatea deplină în fața legii, a tuturor subiectelor de drept, fără discriminare și părtinire.

Principiul îndeplinirii angajamentelor asumate (pacta sunt servanda). Este un principiu care își găsește afirmația cu precădere în dreptul internațional, în relațiile dintre state, și este chemat să asigure aducerea la îndeplinire a angajamentelor luate. Aflat în corelație directă cu principiul bunei credințe, principiul îndeplinirii angajamentelor asumate este o formă de manifestare a răspunderii.

Principiul cooperării internaționale active

În zilele noastre, cooperarea a devenit un imperativ care domină relațiile internaționale de orice fel. Raportată la economie, cooperarea internațională are o arie de cuprindere de la acțiuni de promovare a produselor, serviciilor de export-import și de comercializare a brevetelor (domeniul comercial), la producția în comun și programe de cercetare (domeniul tehnic și tehnologic), de la fluxuri financiare și cooperări în asigurări și probleme fiscale (domeniul financiar-bancar) la constituirea de fuziuni, societăți mixte etc.Cooperarea economică internațională activă promovează relații internaționale deschise, contribuie la integrarea regională și globală și la creșterea gradului de stabilitate a piețelor, încurajează schimburile comerciale, înlesnind țărilor slab dezvoltate, ameliorarea performanțelor, accesul la cuceririle științei și tehnicii, la noi surse de finanțare și de investiții. Ea stimulează diversificarea circuitului mondial de valori materiale și spirituale, competiția, inovația, performanța și eficiența, constituind una din condițiile de revitalizare a economiei globale. De aceea, implică participarea tuturor statelor la efortul comun de dezvoltare durabilă a planetei noastre prin valorificarea potențialului cultural, științific și tehnic, uman, material și financiar.Eficientizarea politicilor și strategiilor de cooperare internațională presupune o reevaluare juridică a opțiunilor și oportunităților, riscurilor și sfidărilor, în funcție de compatibilitatea strategiilor naționale cu cele regionale/globale, de stadiul procesului de globalizare și de impactul asupra integrării regionale/ globale, pe fondul interesului național.

Principiul subsidiarității și al proporționalității

În cadrul procesului de globalizare, de instituționalizare globală, acest principiu stă la baza delimitării domeniilor de competență și a condițiilor de exercitare a acestora de către state, dincolo de care intervine competența organului supraordonat, suprastatal, internațional, global.

Proporționalitatea (raportul, echilibrul, dozajul) are ca repere, alături de starea de fapt supusă analizei și deciziei, scopul urmărit și mijloacele de acțiune, cu luarea în calcul și a necesității și oportunității, a responsabilității și moralității.

Principiul unității în diversitate

Importanța deosebită a acestui principiu rezultă din însăși concepția care stă la baza constituirii și funcționarii UE, reprezentând drept unul din simbolurile acesteia, ca și a celorlalte uniuni regionale mai dezvoltate. Unitatea în diversitate presupune respectarea drepturilor fiecăruia, conștiința responsabilității pentru conservarea, consolidarea și dezvoltarea particularităților (specificității) și moștenirilor culturale diverse, a diversității culturale și lingvistice, ca și a diversității cultelor religioase, precum și respectarea identității și istoriei naționale a fiecărei entități statale.

Principiul comunicării, dialogului social și al transparenței

Comunicarea este, alături de dialogul social și de transparență una din căile care asigură lărgirea și consolidarea parteneriatului și cooperării public-privat, societate civilă și putere, între componentele puterii politice și între componentele societății civile.

În noua ordine economică, socială și politică pe care și-o propune globalizarea se proiectează o nouă viziune axiologică, în care un rol principal îl are dialogul. Dialogul are loc în primul rând în om, cu el însuși. Transparența, privită ca principiu fundamental, constituie o mare provocare a statului de drept, de natură să schimbe substanțial relațiile administrație publică – cetățean. Transparența presupune obligativitatea informării, liberul acces la informațiile de interes public, motivarea deciziei, participarea societății civile la decizie. Din această perspectivă, ea constituie o modalitate de garantare a drepturilor și îndatoririlor fundamentale, o formă de control al legalității.

Comunicarea constă, pe de o parte, în libertatea de exprimare iar, pe de altă parte, în îndatoririle și responsabilitățile decurgând din cadrul și limitele valorilor pe care le promovează și le apară.

Globalizarea în concepția organismelor ONU

După cel de-al Doilea Război Mondial a luat ființă, în anul 1945, odată cu semnarea de către statele membre a documentului de constituire o organizație globală supremă, cu caracter fundamental – Organizația Națiunilor Unite (ONU). Ea este succesoarea Societății (Ligii) Națiunilor, creată în 1919, la încheierea primului război mondial.

Obiectivele principale ale ONU sunt: menținerea păcii și securității internaționale prin mijloace pașnice și în conformitate cu principiile justiției și ale dreptului internațional; dezvoltarea relațiilor prietenești între națiuni, bazate pe respectarea principiului egalității în drepturi a popoarelor; realizarea cooperării internaționale în domeniile economic și social, cultural și umanitar; promovarea și respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie. ONU își exercită funcțiile în baza personalității juridiceinternaționale, care îi asigură capacitatea de acțiune.Organizată în sistem, ONU, având sediul la New York, cuprinde șase organe principale, la care se adaugă 15 agenții specializate, o serie de organizații, comisii și comitete speciale.

Ca organe principale ce au rol în procesul de globalizare menționez:

Adunarea Generală a ONU este formată din toate statele membre, prin delegații compuse din reprezentanți guvernamentali, fiecare stat dispunând, în virtutea egalității, de un singur vot. Adunarea Generală poate discuta orice chestiuni sau cauze prevăzute în Carta ONU sau care se referă la puterile și funcțiile vreuneia din organele ONU, putând face recomandări, iniția studii, primi și examina rapoarte, aprobă raporturi financiare și bugetare încheiate cu instituțiile specializate, înființate prin acorduri interguvernamentale și prevăzute cu atribuții internaționale.

Adunarea Generală beneficiază de comisii de securitate și dezarmare, economico-sociale, social-umanitare, politică specială, financiar-bugetară și juridică.

Consiliul de Securitate este considerat, prin competențele sale, cel mai puternic organ principal al ONU. Sarcina sa de bază o constituie îndeplinirea obiectivului major al ONU și anume menținerea păcii și securității internaționale.Consiliul de Securitate este compus din cinci membrii permanenți și zece nepermanenți. Structura sa cuprinde comitete permanente de experți: privind regulile de procedură, pentru reuniuni în afara cartierului general, privind admiterea de noi membrii, grupuri de lucru ad-hoc, un comitet militar, comitete de sancțiuni, Comitetul pentru Operațiuni de Menținere a Păcii, comisii pe diverse probleme, tribunale internaționale, alte organisme.

Secretariatul, ca organ administrativ al ONU, este format nu din delegați ai statelor membre, ci dintr-un aparat ierarhic compus din angajații proprii. În fruntea Secretariatului ONU se aflăun Secretar General numit de Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate, pe termen de cinci ani. Secretariatul ONU este prevăzut în structură cu o serie de departamente, oficii și servicii.În calitate de cel mai înalt funcționar administrativ al ONU, Secretarul General acționează în ședințele Adunării Generale, ale Consiliului de Securitate și ale Consiliului Economic și Social, îndeplinind și alte funcții ce-i sunt încredințate de aceste organe. El reprezintă ONU atât în relațiile cu statele membre cât și în sfera internațională.

Consiliul Economic și Social (ECOSOC), organ principal al ONU, are ca principale atribuții cooperarea economică, aplicarea măsurilor economice și sociale prevăzute în Carta ONU, elaborarea de studii și cercetări și prezentarea de recomandări statelor membre și instituțiilor specializate ale ONU. Consiliul este prevăzut cu o rețea de comisii economice regionale, prin intermediul cărora acționează.

Curtea Internațională de Justiție (CIJ), decide exclusiv pentru cazurile care îi sunt supuse de către statele membre, în conformitate cu prevederile dreptului internațional.

În afara organelor principale, sistemul ONU cuprinde 15 agenții specializate:

– Organizația Internațională a Muncii (OIM), cu sediul la Geneva, elaborează politicile și programele destinate ameliorării condițiilor de muncă și posibilităților de angajare, fixând totodată normele internaționale utilizate în toate țările lumii în domeniul forței de muncă.

– Organizația pentru Alimentație și Agricultură (FAO), cu sediul în Roma, contribuie la ameliorarea productivității agricole și a securității alimentare în scopul îmbunatățirii nivelului de viață a populației.

– Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Stiință și Cultură (UNESCO), cu sediul la Paris, încurajează educația, dezvoltarea culturală, protejarea patrimoniului natural și cultural mondial, cooperarea științifică internațională, libertatea presei și comunicării.

– Organizația Mondială a Sanătății (OMS), cu sediul la Geneva, coordonează programele destinate să rezolve problemele de sănătate și să permită tuturor să ajungă la un nivel de sănătate cât mai ridicat posibil.

– Grupul Băncii Mondiale (BM), cu sediul în Washington DC, oferă țărilor în curs de dezvoltare împrumuturi și asistența tehnică în vederea reducerii sărăciei și a promovarii unei creșteri economice durabile.

– Organizația Maritimă Internațională (OMI), cu sediul la Londra, contribuie la ameliorarea procedeelor de transport maritim internațional și a normelor de securitate pe mare, precum și la reducerea poluării mediului maritim de către navele maritime.

– Uniunea Internațională pentru Telecomunicații (UIT), cu sediul la Geneva, favorizează cooperarea internațională în vederea ameliorării mijloacelor de comunicație, coordonează utilizarea frecvențelor de radio și televiziune, încurajează adoptarea de măsuri de securitate.

– Uniunea Poștală Universală (UPU), cu sediul la Berna, fixează regulile internaționale pentru serviciile poștale, oferă asistență tehnică și încurajează cooperarea în domeniul poștal

Organizația Meteorologică Mondială (OMM), cu sediul la Geneva, încurajează cercetarea științifică în domeniul atmosferei terestre și a schimbărilor climatice și facilitează schimbul de date meteorologice la nivel mondial.

Organizația Mondială pentru Proprietate Intelectuală (OMPI), cu sediul la Geneva, încurajează protecția internațională în domeniul proprietății intelectuale și facilitează cooperarea în materia drepturilor de autor, a mărcilor, a planurilor industriale și a brevetelor.

Organizația Mondială a Turismului (OMT), favorizează și încurajează turismul mondial;

Fondul Internațional pentru Dezvoltarea Agriculturii (FIDA), cu sediul la Roma, mobilizează resursele financiare în vederea creșterii producției agricole și ameliorarea nivelului nutrițional al colectivităților celor mai sărace din țările în curs de dezvoltare

Organizația Națiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială (ONUDI), cu sediul la Viena, încurajează progresul industrial în țările în curs de dezvoltare în domeniul asistenței tehnice, al serviciilor consultative și al activităților de formare;

Agenția Internațională a Energiei Atomice (AIEA), cu sediul la Viena, este o organizație interguvernamentală autonomă, aflată sub auspiciile ONU, lucrează pentru cooperarea științifică și tehnică pentru utilizarea în scop pașnic a energiei nucleare.

Printre alte organisme cu preocupări economice din cadrul ONU, mai sunt: Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare (UNCTAD); Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), cu rol de coordonare și finanțare a programelor instituțiilor specializate și asistenței tehnice în sistemul ONU; Centrul ONU pentru Studiul Corporațiilor Transnaționale (CONUSCT); Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați (ICNUR).

Existența unei rețele enorme de structuri greu de coordonat și de susținut financiar, nenumărate organizații speciale, comisii și comitete, fonduri și programe diminuează efecte și suprapun competențe, dublează activități, reduc perspectiva și posibilitatea concentrării pe probleme esențiale, birocratizează activitatea și irosesc fondurile. ONU a fost depășită de evenimente ca și de amploarea acestora, neputându-le stăpâni, cum au fost și continuă să fie: cursa înarmărilor, proliferarea puterilor nucleare și a armelor de distrugere în masă (chimice, biologice, radiologice, nucleare, informatice); războaiele locale (etnice, religioase, economice); adâncirea decalajelor economice și sociale majore dintre nord și sud, dintre țările puternic industrializate și cele în curs de dezvoltare sau subdezvoltate; sărăcia extremă a unei mari părți a popuiației; distribuția inegală a puterii între state și diferite zone ale lumii; externalizarea producției, comerțului, și serviciilor – care au provocat, în unele cazuri, alături de alți factori, eroziunea suveranității statelor și epuizarea resurselor naturale; tendința centrifugă de disipare a unor structuri statale; fenomenul migraționist, a cărui amploare tinde să destabilizeze planeta, ca sursă producătoare de conflicte, în paralel cu declinul semnificativ al popuțației; necesitatea grabnică și imperioasă de protejare a mediului natural, care reverberează probleme majore, inclusiv conflictuale. În fapt, înseși principiile, structurile, atribuțiile și competențele care stau la baza activității ONU, ca și prestațiile sale, au fost profund afectate de provocările cărora a trebuit să le facă față în acest interval de 60 de ani de activitate. Toate acestea, la care se adăugă noua hartă a raportului de forțe la nivel mondial, impun ca activitatea ONU să fie substanțial îmbunătățită ca obiective-scop, structură, conducere, organizare și funcționare, subsidiaritate și consensualizare politico-militară în raporturile cu UE și NATO, cu celelalte Uniuni Regionale de pe celelalte continente, în desfășurarea operațiilor împotriva rețelelor terorismului și ale crimei organizate, a proliferării și deținerii armelor de distrugere în masă; în dezarmarea și controlul armamentelor, în asigurarea stabilității, păcii și securității internaționale, în protecția mediului, în gestionarea fenomenului migrator și a celui demografic.

CAPITOLUL 2. IMPLICAȚII POZITIVE ȘI NEGATIVE ALE PROCESULUI DE GLOBALIZARE

2.1. Global Governance ca răspuns la problemele globale

La începutul anilor90’ mai mulți savanți în domeniul politicii mondiale au început să opereze cu conceptul de guvernare globală pentru că la aceea vreme noțiunea de schimbări globale, implicațiile sale și caracteristicile, au tins să devină o chestiune necesară în teoretizarea relațiilor internaționale. Așadar teoria guvernării globale s-a instituit ca o poziție avantajoasă la schimbările parvenite din mediul extern.

Schimbările globale au devenit temă de discuții pe agenda relațiilor internaționale. Până acum discuțiile au tins să se extindă de-a lungul mai multor paralele, și rareori ocolind o problemă de interes mondial. Există ipoteză că sfârșitul războiului rece a însemnat un moment de cotitură, dar tot în același timp o continuitate stabilă. Așadar este nevoie de mecanisme mult mai generale și o abordare sofisticată care ar putea face conexiunea între schimbările mediului global și dezvoltarea societății. Sfârșitul formal al războiului rece reprezintă o sursă și o etapă nouă care modifică și contribuie la schimbarea atitudinii statelor și la capacitatea lor de a prelua calea procesului integraționist, dar șide a stabili relații de cooperare cu structurile occidentale. Realismul politic la sprijinit și a explicat fenomenul bipolarismului internațional în condițiile duelării, prin faptul că rivalitățile dintre sistemul capitalist și cel socialist tindeau de a institui un control global, cu alte cuvinte o guvernare globală bazată exclusiv pe ideologie.

Mai târziu neorealismul a căutat să universalizeze concepția Războiului Rece a statului și a sistemului de stateastfel modelul global a părut inițial să nu fie schimbat, și organizarea sa în jurul principiilor teritoriale ar fi putut prin urmare să fie abandonat din cadrul studierii politicii mondiale. Actualmente acest proces a devenit o chestiune necesară de a percepe modelele guvernării globale din trecut cum au ajuns să se schimbe în prezent și cum sa trecut de la abordarea realistă la cea neorealistă.

Cu toate acestea regimul și principiile de organizare care formează modelele guvernării globale trebuie luate în cont de noile realități. Până acum globalizarea în plan economic a fost privită din perspectiva statelor și a piețelor de desfacere, ca un factor ce stă la baza schimbărilor globale.

Atunci când problemele încep să capete un caracter din ce în ce mai global, atunci soluționarea lor politică trebuie să devină și ea de ordin global. În acest sens există nenumărate proiecte, care vizează inclusiv constituirea unui stat global și pentru că acesta rămâne – cel puțin pentru viitorul apropiat – o utopie, și pentru că, după părerea multora, acesta nu este nici măcar de dorit, s-a încercat găsirea unor forme organizaționale noi care să adapteze politica la noua eră a globalizării. În acest scop a fost inventat conceptul de global governance.

In timp, s-au consacrat o serie de definiții in ceea ce privește noțiunea de global governance, precum corectura politică a economiei de piață globalizată in sensul unei implicări a sistemului politic în scopuri sociale mai cuprinzătoare. Repartizarea neuniformă a câștigurilor, impozitele neplătite de centrele financiare off-shore, crizele internaționale ca rezultat al unor mișcări de capital speculative, din cauza potențialelor amenințări venite din direcția companiilor multinaționale, precum și celelalte consecințe nefaste ale globalizării (economice) pot fi analizate numai în context global, actorii de la toate nivelele trebuind să coopereze. Același lucru este valabil și pentru alte probleme globale, de la efectul de seră sau fenomenul migrației și până la criminalitatea internațională și distribuția armelor de distrugere în masă.

Statul național este prea mic pentru a rezolva în mod eficient aceste probleme. Prima „îmblânzire a capitalismului“de succes a avut loc în interiorul granițelor statale. Numai că acum aceste granițe, care definesc până la urmă statul, se află într-un profund antagonism cu lipsa totală de limite presupusă de globalizare: statul național erodează, el nu mai poate duce la bun sfârșit unele funcții importante ale sale, ca de exemplu garantarea siguranței cetățenilor săi în această epocă a armelor de distrugere în masă.

Global governance dorește să umple golul rezultat, deficitul de reglementare, prin cooperarea la nivel internațional – statul păstrându-și însă propriile funcții de reglementare -, dar și prin constituirea unor noi forme politice, în special prin implicarea societății civile și prin consolidarea organizațiilor internaționale.

Fig. 2.1. Arhitectura Global Governance

Sursa: www.globalgovernance.eu

Global Governance dorește să umple golul rezultat, deficitul de reglementare, prin cooperarea la nivel international, statul păstrându-și însă propriile funcții de reglementare -, dar și prin constituirea unor noi forme politice. Global Governance nu este un proiect romantic pentru o lume unică, ci un răspuns realist la provocările globalizării, astfel argumentează Franz Nuscheler. Global Governance încearcă să găsească strategii de soluționare ale problemelor globale.

2.2. Globalizarea – amenințare sau progres

Rezultatele pozitive ale procesului de globalizare sunt evidente, se înmulțesc și se diversifică posibilitățile omenirii, sunt luate mai deplin în considerare toate laturile activității vitale, se creează condiții pentru armonizare. Globalizarea economiei mondiale edifică o bază serioasă pentru rezolvarea problemelor generale ale umanității.

În calitate de avantaje ale proceselor de globalizare pot fi numite următoarele aspecte:

Globalizarea contribuie la aprofundarea specializării și diviziunii internaționale a muncii, la repartizarea mai eficientă a mijloacelor și resurselor, ceea ce, în ultimă instanță, conduce la ridicarea nivelului mediu de viață și la lărgirea perspectivelor vitale pentru populație (cu cheltuieli mai mici pentru ea).

Un avantaj important al proceselor de globalizare este economisirea din contul volumelor producției, ceea ce, potențial, poate determina reducerea cheltuielilor și scăderea prețurilor, iar în consecință – o creștere economică stabilă.

Avantajele globalizării sunt legate, de asemenea, cu câștigurile pe urma comerțului liber pe baze reciproc avantajoase, care satisfac toate părțile.

Globalizarea, amplificând concurența, stimulează dezvoltarea de mai departe a noilor tehnologii și răspândirea lor în toate țările. În condițiile ei, ritmurile de creștere a investițiilor directe depășesc cu mult ritmurile de creștere ale comerțului mondial, ceea ce reprezintă un factor extrem de important pentru transfertul tehnologiilor industriale, pentru formarea companiilor transnaționale, având un impact direct asupra economiilor naționale. Avantajele globalizării sunt determinate de acele profituri economice, care sunt create prin utilizarea nivelului tehnico-științific, tehnologic și de calificare avansat, atins de țările dezvoltate și implementat și în alte țări: în aceste cazuri, implementarea noilor soluții are loc în termeni reduși și cu cheltuieli relativ mici.

Globalizarea contribuie la înăsprirea concurenței internaționale. Uneori se afirmă că globalizarea conduce la o concurență perfectă. În realitate, este vorba mai curând de noi sfere ale concurenței și de o competiție mai dură pe piețele tradiționale, competiție care nu este pe puterile unui stat sau corporații aparte. Și asta întrucât concurenților interni li se adaugă puternici concurenții externi, cu posibilități de acțiune nelimitate. Procesele de globalizare în economia mondială sunt avantajoase, în primul rând, pentru consumatori, pentru că concurența le dă posibilitatea de a alege și astfel prețurile scad.

Globalizarea contribuie obiectiv la ridicarea productivității muncii cu ajutorul raționalizării producției la nivel global și prin aplicarea noilor tehnologii, precum și prin presiunea concurenței care favorizează utilizarea permanentă a inovațiilor în plan mondial.

Globalizarea oferă posibilitate țărilor să mobilizeze un volum mai important de resurse financiare, deoarece investitorii pot folosi un spectru mai larg de instrumente financiare pe un număr sporit de piețe.

Globalizarea creează o bază solidă pentru rezolvarea problemelor comune ale omenirii, în primul rând, a celor ecologice, și acest lucru poate fi realizat prin unirea eforturilor comunității mondiale, prin consolidarea resurselor și coordonarea acțiunilor în diverse sfere. Rezultatul final al globalizării, după părerea multor specialiști, trebuie să-1 constituie creșterea generală a bunăstării în lume.

Trebuie menționat în mod special faptul că globalizarea este nu numai un produs obiectiv al erei tehnologice, o urmare a dezvoltării tehnologice și tehnico-economice la o anumită etapă de formare a forțelor productive integrate din lume. Aceasta este, în același timp, o strategie și o politică internațională: aceasta este concluzia cu care s-au solidarizat atât cercetătorii din Est, cât și cei din Vest.

Este larg răspândită ideea potrivit căreia statele naționale trec printr-o a patra provocare sau perioadă de adaptare, numită globalizare.

Consecințele negative, problemele potențiale și pericolele globalizării în economia mondială sunt înțelese și apreciate în mod diferit. Procesele de globalizare, de cele mai multe ori, sunt salutate în țările dezvoltate, iar în țările în curs de dezvoltare ele stârnesc o îngrijorare serioasă. Aceasta este determinată de faptul că avantajele globalizării se distribuie neuniform.

Procesele contemporane de globalizare se desfășoară, înainte de toate, între țările dezvoltate din punct de vedere industrial și doar în rândul al doilea ele cuprind și țările în curs de dezvoltare.

Globalizarea întărește pozițiile țărilor din prima grupă, oferindu-le avantaje suplimentare. În același timp, desfășurarea proceselor de globalizare în cadrul diviziunii contemporane a muncii amenință să înghețe situația țărilor mai puțin dezvoltate – ale așa-numitei periferii mondiale -care devin mai curând obiecte decât subiecte ale globalizării.

Prin urmare, nivelul impactului pozitiv al proceselor de globalizare asupra economiei unor țări aparte depinde de locul pe care acestea îl ocupă în economia mondială. De facto, cea mai mare parte a avantajelor le revin indivizilor și țărilor bogate.

Distribuirea inechitabilă a beneficiilor globalizării generează pericolul conflictelor la nivel regional, național și internațional. Are loc nu convergența sau egalarea veniturilor, ci mai curând polarizarea lor: țările ce se dezvoltă rapid intră în cercul statelor bogate, iar țările sărace rămân tot mai mult în urmă. În loc ca manifestările de inegalitate să fie distruse sau diminuate, integrarea economiilor naționale în sistemul mondial din contră, le amplifică și în multe privințe le face și mai acute.Din 1960 până în prezent decalajul dintre țările cele mai bogate și cele mai sărace s-a mărit mai mult de două ori și acest lucru confirmă, în termeni statistici, inconsistența oricăror promisiuni de echitate în acordarea de ajutor pentru țările în curs de dezvoltare. Țările dezvoltate, folosind deschiderea și globalizarea în propriile interese, se străduiesc să consolideze status-quo-ul existent. O mare îngrijorare stârnesc acțiunile întreprinse de SUA cu scopul de a consolida unipolaritatea lumii. Nu este de mirare faptul că în lumea arabă, de exemplu, globalizarea se asociază cu americanizarea sistemului mondial, cu un nou colonialism.

Interdependența care era caracteristică pentru dezvoltarea mondială la începutul și la mijlocul secolului XX se preschimbă într-o dependență unilaterală a lumii a treia față de prima lume.

Despre neuniformitatea lumii vorbește și faptul că doar 358 de miliardari posedă tot atâtea bogații cât și 2,5 miliarde de oameni luați împreună, adică aproape o jumătate din populația Pământului.În ultimă instanță, de globalizare profită doar 14,5% din populația care locuiește în țările occidentale, în timp ce rămân neatinse de ea asemenea spații întinse ca China, India, Asia de Sud-Est și America Latină. De asemenea se formează găuri negre și în spațiul postsovietic, în Africa, în Asia Centrală și de Sud.Deoarece avantajele globalizării nu se distribuie uniform, fără îndoială că și urmările negative ale proceselor de globalizare din orice țară concretă vor depinde de locul pe care îl ocupa această țară în economia mondială. În legătură cu aceasta, se pot identifica trei grupe de amenințări, pericole, probleme potențiale, care apar în etapa contemporană de dezvoltare a internaționalizării activității economice, în funcție de țara asupra căreia acestea pot avea un impact.

În procesul globalizării este posibilă apariția influenței distrugătoare a forțelor centrifuge, legate de acest proces, ceea ce poate conduce la ruperea legăturilor tradiționale în interiorul țării, la degradarea întreprinderilor de producție necompetitive, se pot agrava problemele sociale, poate avea loc pătrunderea agresivă a ideilor, valorilor, formelor de comportament străine pentru această societate. În calitate de probleme ce pot genera consecințe negative ale proceselor de globalizare în toate țările pot fi numite:

– distribuirea neuniformă a avantajelor globalizării în planul diferitelor ramuri ale economiei naționale;

– posibila dezindustrializare a economiilor naționale;

– posibilitatea ca controlul asupra economiei unor țări suverane să fie preluat de la guvernele suverane de alte mâini, inclusiv în țările mai puternice, de corporațiile transnaționale sau de organismele internaționale;

– posibila destabilizare a sferei financiare, eventuala instabilite la nivel regional sau global, cauzată de interdependența economiilor naționale în plan mondial.

Globalizarea în aceste țări mai generează și multe alte probleme în afară de cele enumerate, și anume:

– amplificarea rămânerii în urmă, din punct de vedere tehnic, față de țările dezvoltate;

– creșterea diferențierilor social-economice, a marginalizării;

– sărăcirea masei generale a populației;

– creșterea dependenței țărilor mai puțin dezvoltate de stabilitea și funcționarea normală a sistemului economic mondial;

– limitarea de către corporațiile transnaționale a capacității lor de a promova o politică economică de orientare națională;

Fără o față umană, globalizarea accentuează discrepanțele existente făcând din proces unul dintre cele mai formidabile obstacole pentru demnitatea umană.

La întrebarea mult mediatizată“Cine a lansat globalizarea și cine îi culege roadele” vedem că mult timp globalizarea a fost văzută drept un alt nume pentru Americanism și motive existau. Globalizarea promova deschiderea economică, liberalizarea comerțului, circulația liberă a capitalului, adică tocmai ceea ce convenea de minune unei economii puternice, competitive, cum este cea americană, modelului ei liberal de organizare și dezvoltare. Primele efecte ale globalizării au fost de natură să consolideze percepția inițială. Creșterea decalajului dintre țările dezvoltate și cele în curs de dezvoltare, adică cele cărora li se cerea să se liberalizeze, le-a furnizat cel mai convingător argument contestatarilor globalizării: noul proces promovează interesele celor puternici – state sau firme. Cum se putea apăra o țară în curs de dezvoltare în fața coloșilor, în fața multinaționalelor, mai ales că, potrivit preceptului fundamental al globalizării, respectivațară nici nu putea să recurgă la instrumentul tradițional în această privință – bariera vamală? Părea că lumea va cunoaște o evoluție implacabilă: cei bogați vor deveni și mai bogați, iar cei săraci, și mai săraci.

Nu este de mirare că impactul social al globalizării, mai precis întrebarea fundamentală – globalizarea accentuează sau diminuează sărăcia? -, a reprezentat coordonata de fond a dezbaterii în jurul acestui proces.

2.3. Democratizarea globalizării

2.3.1. Amenințarea direcționării resurselor spre alte țări

Globalizarea ar fi trebuit să le aducă tuturor avantaje fără precedent. Totuși, în mod curios, a ajuns să fie denigrată atât în țările dezvoltate, cât și în cele în curs de dezvoltare. America și Europa se confruntă cu amenințarea direcționării resurselor înspre alte țări; țările în curs de dezvoltare văd cum statele evoluate din punct de vedere industrial utilizează regimul economic global în defavoarea lor. În ambele tipuri de țări, interesele corporatiste sunt promovate în detrimental altor valori.

O economie dinamică este caracterizată, desigur, prin dispariția unor locuri de muncă și crearea altora – dispariția posturilor mai puțin productive și deplasarea angajaților înspre domenii cu o productivitate sporită. Producția de calești trase de cai a scăzut după apariția automobilului.

La fel cum Statele Unite și țările europene au trecut de la agricultură la producerea de bunuri în urmă cu peste un secol, ele au parcurs mai devreme și tranzitia de la producerea de bunuri la servicii. Cota producerii de bunuri în raport cu numărul de locuri de muncă și cu profitul a scăzut nu numai în Statele Unite, ci și în Europa și Japonia (atingând 20%). Pe măsură ce America și Europa au pierdut locuri de muncă în sectorul producerii de bunuri, ele au câștigat noi posturi în sectorul serviciilor, care presupune nu doar locuri de muncă asociate cu o calificare redusă, cum ar fi prăjirea hamburgerilor, ci și posturi foarte bine plătite, în sectorul serviciilor financiare. Direcționarea resurselor înspre exterior era atât de temută din cauza faptului că până și locurile de muncă presupunând o calificare superioară începeau să migreze înspre alte țări. Strategia de upgradare a calificărilor și strategia educației, deși evident valoroase și importante, nu oferă un răspuns complet la întrebarea cum anume trebuie acționat față de competiția globală.

Dimensiunile și ritmul în care evoluează amenințarea competiției, a dispariției unor locuri de muncă într-un timp relativ scurt depășesc orice precedent. Aceasta este cealaltă față a unei alte schimbări lipsite de precedent: două țări, China și India, care erau cândva dominate de o sărăcie disperată și izolate din punct de vedere economic, fac parte acum din economia globală. Niciodată nu s-a mai întâmplat ca veniturile unui număr atât de mare de oameni să crească într-un ritm atât de rapid.

În cazul unei integrări economice globale depline, lumea va deveni asemenea unei singure țări, iar salariile muncitorilor necalificați vor fi la fel oriunde în lume, indiferent unde locuiesc. În America, India, România muncitorii necalificați cu aptitudini comparabile și care prestează munci asemănătoare vor fi plătiți la fel.

Desigur, eliminarea tuturor tarifelor și a barierelor comerciale nu va duce instantaneu la o integrare completă sau la egalizarea salariilor. Vor continua să existe costuri legate de transporturi, iar în cazul țărilor celor mai sărace și mai îndepărtate, aceste costuri vor rămâne destul de mari. În trecut, diferențele salariale se mențineau din cauza a cel puțin doi factori. Primul constă în capitalul insuficient din țările în curs de dezvoltare. Acest lucru contează, deoarece, în cazul unui capital mai mic, muncitorii sunt mai puțin productivi. Forța de lucru umană este mai puțin productivă decât mașinile – iar pentru că sunt mai puțin productivi, salariile muncitorilor vor fi mai mici. Al doilea factor este reprezentat de decalajul informatic dintre țările dezvoltate și cele mai puțin dezvoltate. În țările în curs de dezvoltare, aptitudinile și tehnologia au rămas în urmă, iar acest fapt a determinat scăderea productivității și a salariilor.

Totuși, aceste impedimente în calea uniformizării salariilor tind să dispară. Piețele internaționale de capital au evoluat enorm. În prezent, deși China economisește 42% din PIB, primește totodată peste 50 de miliarde de dolari anual sub formă de investiți străine directe, o sumă apropiată de 4% din PIB-ul sau. În ultimii ani, afluxul de informații dinspre țările dezvoltate spre cele în curs de dezvoltare a crescut.

Va mai dura decenii întregi până la dispariția din țările în curs de dezvoltare a decalajului informațional și a deficiențelor în domeniul capitalului. Vestea bună este că va există un impuls puternic de creștere a salariilor în China și India. Reversul este apariția unui impuls puternic de scădere a salariilor muncitorilor necalificați din Occident. Astfel, deși americanii și europenii se vor bucura de creșterea nivelului de trai al muncitorilor necalificați din țările în curs de dezvoltare, își vor face griji cu privire la ceea ce se va întâmpla în propriile țări. Problema nu constă doar în numărul total de locuri de muncă transferate în alte state (China sau India) și care vor dispărea din țările originare. Problema reală este faptul că până și un decalaj relativ mic dintre cererea și oferta de locuri de muncă poate crea probleme mari, care ar determina stagnarea și scăderea salariilor și ar induce niveluri crescute de anxietate în rândurile numărului mare de muncitori care se vor confrunta cu riscul de a-și pierde slujbele. Aceasta pare a fi evoluția lucrurilor.

Bineînțeles, după cum am văzut, globalizarea și liberalizarea comerțului vor determina creșterea pe ansamblu a salariilor dacă țara reușește să mențină șomajul la minimum, o condiție greu de îndeplinit. Totuși, dacă veniturile cresc în medie, iar salariile – mai ales cele mici – stagnează sau scad, inechitatea se va accentua.

2.3.2. Cum să reacționăm față de provocările globalizării

Țările industrializate avansate pot reacționa în trei moduri la aceste provocări:

O modalitate ar fi ignorarea problemei și acceptarea inechităților crescânde. Cei care adoptă această poziție evidențiază avantajele subiacente ale unei economii de piață și capacitatea sa de a răspunde la modificări: chiar dacă este posibil să nu știm unde vor apărea noi locuri de muncă, afirmă ei, atât timp cât lăsăm piețele să-și îndeplinească rolul magic, acestea vor fi create. Doar atunci când un guvern intervine în procesele pieței, protejând locurile de muncă (așa cum se întâmplă în Europa), apar probleme legate de șomaj.

Totuși, atât în Europa, cât și în America, această abordare nu dă rezultate. În timp ce unii au de câștigat de pe urma globalizării, mulți au de pierdut. Desigur, globalizarea este doar una dintre multiplele forțe care ne influențează societățile și economiile. Chiar și în absența ei, inechitățile ar spori. Schimbările tehnologice au determinat creșterea importanței unor aptitudini pe anumite piețe, astfel că cei care au de câștigat în economia de astăzi sunt cei care au sau pot obține acele aptitudini. Modificările la nivel tehnologic s-ar putea dovedi în final un factor mai important decât globalizarea, în procesul de amplificare a inechității și chiar în declinul salariilor din sectoral necalificat.

Cea de-a doua abordare constă în a opune rezistență unei globalizări echitabile. Din această perspectivă, acum este momentul ca America și Europa să facă uz de puterea lor economică pentru a se asigura că regulile jocului vor fi mereu – sau cât mai mult timp posibil – în favoarea lor. Puterea generează putere; iar prin folosirea puterii lor economice combinate, pot cel puțin să-și apere poziția și chiar să o consolideze. Această concepție nu se bazează pe principiul corectitudinii sau echitații, ci pe cel de realpolitik.

Conform acestei logici, Statele Unite, deși continuă să pretindă că susțin comerțul echitabil, ar trebui să ia măsuri de protecție împotriva asaltului de produse străine și a deplasării resurselor înspre alte țări, făcând în același timp tot posibilul pentru a avea acces la piețele străine. Îndrăzneala Americii de a-și dubla subvențiile agricole în timp ce își declară retoric susținerea pentru comerțul liber constituie un astfel de exemplu. Pentru a-i satisface pe cei care insistă cu privire la echitate, se face un oarecare efort pentru găsirea unor modalități legale de a oferi aceste subvenții, cum ar fi inventarea unor concepte precum subvenții care nu influențează comerțul, obținerea acordului altor țări cu privire la utilizarea acestora, iar apoi susținerea faptului că subvențiile respective se încadrează în acest tip. Aparent, se presupune că, dacă un lucru este legal, atunci este corect din punct de vedere moral.

Cred că această abordare este atât imorală, cât și ineviabilă din punct de vedere economic și politic. Nu rămâne decât o soluție – să facem față globalizării și să o remodelăm.

Din punctul de vedere al Americii, a face față globalizării înseamnă recunoașterea faptului că aceasta va însemna o presiune în sensul diminuării salariilor muncitorilor necalificați. Țările industrializate avansate trebuie să continue procesul de instruire a forței de muncă, însă, totodată, trebuie să-și consolideze sistemele de protecție și să sporească progresul sistemelor de impozitare a veniturilor; de pe urma globalizării (și, probabil, și a altor forțe, cum ar fi modificările tehnologice) au avut de suferit oamenii cei mai săraci; se pare că aceasta este soluția corectă – diminuarea impozitelor pe care trebuie să le achite ei și majorarea impozitelor pentru cei care au profitat atât de mult de globalizare. Creșterea productivității tinde să determine creșterea salariilor și a veniturilor, iar chiar dacă o parte din veniturile mari care vor rezulta vor fi cheltuite pentru o agendă socială axată pe educație și sănătate, bunăstarea tuturor cetățenilor va spori.

Criticii globalizării au dreptate: așa cum a fost gestionată această până în prezent, prea mulți oameni au avut de pierdut din cauza ei. Cred însă că și criticii optimiști, cei care, la întruniri precum Forumul Social Mondial de la Mumbai, afirmau că o altă lume este posibilă, au, la rândul lor, dreptate.

2.3.3. Deficitul democratic

Trebuie să învățăm cum să facem față mai eficient globalizării atât în țările dezvoltate, cât și în cele mai puțin dezvoltate. De asemenea, trebuie să învățăm să o gestionăm mai bine, acordând mai multă atenție țărilor sărace și săracilor din statele dezvoltate, dar și altor valori în afară de profituri și de PIB. Problema este că globalizarea a fost gestionată într-un mod marcat de deficient sub aspectul democrației. Instituțiile internaționale (Fondul Monetar Internațional, Banca Mondială, Organizația Mondială a Comerțului), responsabile cu stabilirea regulilor jocului și cu gestionarea economiei globale, reflectă interesele țărilor industrializate avansate – sau, mai precis, anumite interese (cele din domeniul agriculturii sau petrolului, de exemplu) din aceste state. În unele cazuri, acest dezechilibru este rezultatul unor inechități în sistemul de votare; în alte cazuri, se datorează pur și simplu puterii economice a țărilor și intereselor implicate. Acest dezechilibru se manifestă atât în lista de priorități, cât și în rezultatele din fiecare domeniu al globalizării, de la comerț la mediu și finanțe, fiind vizibil atât prin aspectele care ajung pe lista de priorități, cât și prin cele care nu sunt menționate. În ultimele două secole, democrațiile au învățat să tempereze excesele capitalismului: să direcționeze puterea piețelor, să se asigure că există mai mulți învingători și mai puțini învinși. Beneficiile acestui proces au fost uimitoare și au oferit multor oameni din țările dezvoltate un nivel de trai extrem de ridicat, mult mai ridicat decât se putea concepe în secolul al XlX-lea.

Totuși, la nivel internațional, nu am reușit să creăm instituțiile politice democratice necesare în vederea eficientizării globalizării, care să garanteze faptul că puterea economiei globale de piață determină îmbunătățirea existenței majorității oamenilor din lume, nu doar a celor mai înstăriți din statele cele mai bogate.

Necesitatea unor instituții globale nu a fost niciodată mai mare, însă încrederea în ele și în legitimitatea lor s-a erodat. Eșecurile repetate ale FMI în gestionarea crizelor din ultimul deceniu au constituit lovitura de grație, după ani de nemulmmiri generate de programele sale din Africa și din alte regiuni, inclusiv de regimul de austeritate excesivă impus acestor țări.

Deși au promovat strategii care au indus instabilitatea pieței financiare, nu au luat nici o măsură cu privire la cauzele fundamentale ale instabilității globale, și anume sistemul de rezerve global. Dintr-un anumit punct de vedere, instituțiile însele nu sunt vinovate: sunt conduse de Statele Unite și de alte țări industrializate avansate. Eșecurile lor sunt eșecurile strategiilor țărilor respective.

Globalizarea înseamnă că evenimentele dintr-o zonă a lumii ajung să aibă efecte în altă parte, pe măsură ce ideile și informațiile, produsele și serviciile, capitalul și oamenii circulă cu mai mare ușurință dincolo de frontiere. Epidemiile nu au ținut niciodată cont de granițe, însă, din cauza intensificării călătoriilor globale, bolile se răspândesc mai rapid. Gazele cu efect de seră emise în țările industrializate avansate determină încălzirea globală pe tot cuprinsul globului. De asemenea, terorismul a căpătat dimensiuni globale. Odată cu integrarea tot mai avansată a țărilor lumii, acestea devin mai interdependente. Interdependența sporită generează creșterea necesității acțiunilor de tip colectiv, în vederea soluționării problemelor comune.

Pe termen lung, cele mai importante schimbări necesare pentru a eficientiza globalizarea sunt reformele în vederea diminuării deficitului democratic. Fără astfel de reforme, existăun pericol real de subminare a oricăror inițiative. Principalele elemente ale oricărui ansamblu de reforme:

Modificarea structurii voturilor în cadrul FMI și al Băncii Mondiale, prin acordarea unei puteri mai mari de decizie țărilor în curs de dezvoltare.

Modificări în privința reprezentanților fiecărei țări. Atât timp cât miniștrii Comerțului stabilesc politica comercială iar miniștrii de finanțe pe cea fiscală, alte preocupări asociate cu acestea – cum ar fi cele privitoare la mediu sau la locurile de muncă – beneficiază de o atenție redusă.

Adoptarea principiilor reprezentării. Luarea deciziilor sau desfășurarea negocierilor sunt procese dificile atunci când sunt implicate o sută sau chiar mai multe țări.

Creșterea transparenței. Pentru că reprezentanții acestor instituții nu sunt aleși în mod democratic (nu îi alegem prin vot pe cei care ne reprezintă în cadrul lor, nici pe conducătorii lor), transparență, amplificată prin intermediul unor legi puternice privitoare la libertatea de informare, are o importanță vitală.

Revizuirea regulilor privitoare la conflictele de interes nu va consolida doar încrederea în guvernarea internațională, ci și legitimitatea acesteia, însă ar putea determina de fapt implementarea unor strategii care să servească într-o măsură mai mare intereselor generale.

Deschidere mai mare, care să include revizuirea unor proceduri, nu numai pentru a asigura o transparență sporită, ci și posibilitatea prezentării mai multor puncte de vedere.

Sporirea capacității țărilor în curs de dezvoltare de a se implica într-adevăr în procesul decizional, ceea ce presupune să li se acorde sprijin pentru a reuși să evalueze impactul pe care 1-ar avea asupra lor modificările propuse.

Intensificarea responsabilizării.

Proceduri judiciare mai bune.

Eftcientizarea aplicării legislației internaționale.

Dacă vrem ca globalizarea să funcționeze, avem nevoie de un regim economic internațional în care bunăstarea țărilor dezvoltate și a celor în curs de dezvoltare să fie mai ușor asigurată: un nou contract social globalîntre țările dezvoltate și cele mai puțin dezvoltate. Acesta ar trebui să cuprindă, în principal, următoarele:

Un angajament al țărilor dezvoltate în legătură cu un regim comercial mai echitabil, care să promoveze cu adevărat dezvoltarea;

O nouă abordare a proprietății intelectuale și promovarea cercetării care, continuând să ofere motivații și resurse pentru inovații, ar recunoaște importanța accesului la cunoaștere al țărilor în curs de dezvoltare, necesitatea ca medicamente salvatoare de vieți să fie disponibile la prețuri accesibile și dreptul țărilor în curs de dezvoltare de a le fi protejate cunoștințele tradiționale.

Recunoașterea faptului că, împreună dispunem de o singură planetă, iar încălzirea globală reprezintă o amenințare reală la adresa acesteia, ale cărei efecte ar putea fi dezastruoase mai ales pentru unele țări în curs de dezvoltare;

Țările dezvoltate ar trebui să-și ia angajamentul să plătească sume adecvate țărilor în curs de dezvoltare, în schimbul resurselor naturale ale acestora – și să le exploateze astfel încât să nu lase drept moștenire degradarea ecologiei.

Prelungirea acordului privitor la prescrierea datoriilor, acord încheiat în iulie 2005 cu mai multe țări;

Pentru ca globalizarea să funcționeze, desigur că trebuie să acționeze și țările în curs de dezvoltare. Comunitatea internațională poate contribui la crearea unui mediu în care dezvoltarea să fie posibilă; ea poate oferi resurse și oportunități, însă, în final, responsabilitatea pentru succesul dezvoltării și pentru posibilitatea ca aceasta să se susțină în continuare – iar avantajele de pe urma ei să fie în folosul tuturor -le aparține totuși țărilor în curs de dezvoltare. .

Nemulțumirile legate de globalizare, reflectă nemulțumirile legate, pe de o parte, de rezultate și, pe de altă parte, de absența proceselor democratice. Reducerea deficitului democratic ar însemna un mare pas înainte în eficientizarea globalizării din ambele perspective.

Dezbaterea cu privire la globalizare a devenit atât de intensă deoarece miza este foarte mare – nu numai bunăstarea economică, ci și caracterul intrinsec al societății noastre, poate chiar supraviețuirea societății așa cum o știm. Susținătorii din ultimii douăzeci de ani ai globalizării au crezut, poate, ca doctrinele economice pe care le-au impus prin intermediul instituțiilor internaționale vor reuși să sporească bunăstarea tuturor atât de mult, încât totul va fi iertat.

Totuși, chiar dacă succesul economic ar fi mai mare, insatisfacția legată de unele aspecte ale globalizării ar persista – iar dacă mai mulți oameni și-ar da seama ce se întâmplă, probabil că insatisfacția ar fi mai mare.

Putem contribui la eficientizarea globalizsarii, astfel încât aceasta să funcționeze nu numai pentru cei bogați și puternici, ci pentru toți oamenii, inclusiv pentru cei din țările cele mai sărace. Misiunea aceasta este una de durată și dificilă.

2.4. România și tranziția globală

Inconsecvența statului și a intervențiilor lui în sfera economicului continuăsă facă ravagii, deși de o mai mică amploare. Totuși, trebuie remarcat faptul că modificarea continuă a legislației economice și perpetuarea reformelor de tip „stop-and-go" nu au determinat decât îndepărtarea adevăraților investitori din economia românească, fie autohtoni, fie străini. Suplimentar, gradul redus de predictibilitate economică și creșterea costurilor de tranzacție au generat majorarea primelor de rase de pe piața internă.

La noi, totul a pornit odată cu evenimentele din 1989. Retragerea inexplicabilă a statului din rolul său de garant al proprietății, într-o timidă încercare a autorităților de a se dezice de istoria trecutului comunist imediat, a fost semnalul de pornire în cursa de confiscare și însușire, pe căi ilicite, a avuției naționale. Procesul s-a rafinat, ulterior, prin inventarea lanțului de intermediari în afaceri, a corupților care au facilitat cumpărarea pe mai nimic a întreprinderilor scoase la privatizare. S-a continuat cu vânzarea licențelor de import-export, cu licitațiile cu mâna moartă, fenomenul culminând prin a face cadou străinilor, de o moralitate economică îndoielnică, sectoare strategice: telecomunicațiile, flota navală, industria siderurgică, alimentarea cu apă a Capitalei etc.

O realitate tot mai evidentă în ultimele două decenii o constituie evoluția spre alt model de înțelegere și rezolvare a problemelor omenirii.

Evenimentele economice, cum ar fi crizele financiare, ca și faptele politice, de genul combaterii stărilor conflictuale, au cauze noi, ca și evoluții complet diferite. Lumea în sine se confruntă cu provocări care-i pun la încercare limitele.

După 1989, în contextul dispariției regimurilor comuniste din Europa Centrală și de Est, România s-a înscris într-un proces mai larg, care are drept țintă modernizarea internă a țării și ocuparea unei poziții externe favorizante pentru aceasta.

Am putea spune că România cunoaște o etapă de profunde transformări, în consens cu tendințele din lumea contemporană. Un deceniu din viața unui popor a cărui istorie acoperă peste două milenii poate fi considerată o mică picătură într-un ocean. Totuși, raportând acest deceniu la viața unei generații obținem noi dimensiuni, mai cu seamă în condițiile în care această perioadă de timp a fost și este, în continuare, puternic dominată de o criză atotcuprinzătoare – economică, socială, politică, morală care supune populația unei imense privațiuni. Asemenea criză generalizată în toate domeniile vieții social-economice și politice s-a produs pe fundalul tranziției de la un sistem centralizat, de comandă a activității economice, la un sistem de libertăți economice. Lumea se schimbă și, o dată cu ea, și România. Lucrurile pe care altădată le-am fi considerat veșnice le vedem dispărând cu rapiditate din peisajul cotidian. Putem observa cu ochiul liber vestigiile societății industriale în curs de dispariție: macarale, uzine, combinate, orașe industriale moarte. O lume care apune, o altă ce răsare în loc.

În decurs de un secol, România și-a refăcut unitatea națională, a trecut de la o economie predominant agrară la una industrială (în 1945, avea încă cel mai mare procent de populație rurală din Europa – 80% – pe locul următor situându-se Ungaria – 70%), a luptat, cu un rol important în cele două conflagrații mondiale, a pierdut teritorii tradiționale, a trecut prin experimentul bolșevic și și-a regăsit vocația europeană prin singură revoluție anti – comunistă sângeroasa din fostul lagăr bolșevic. Dar, în același timp, țara despre care în perioada interbelică se scria cu invidie că are petrol și grâu este astăzi una dintre cele mai sărace de pe continent din punctul de vedere al PIB pe cap de locuitor, iar nivelul producției sale industriale (în medie pe ultimii zece ani) se situează undeva la nivelul a 60% din producția anului 1989 – cel mai prost an al regimului planificat. Iar politicienii săi caută încă cu disperare soluții pentru redresarea economiei. Iar o țară săracă și lipsită de un proiect economico-social valabil este cu atât mai expusă astăzi crizelor de import de tot felul și mai vulnerabilă în fața provocărilor presupuse de globalizare. Una din problemele cu care se confruntă acum România este generată de întârzierea startului în cursa globalizării. Trăind în spațiul comunist, al economiei dirijate și controlate de stat de sub semnul mitului muncitorului și al industriei, România s-a aflat printre ultimele țări care beneficiază de revoluția transporturilor, a comunicațiilor, a productivității muncii, și, în final, a informației. Abia după 1990, timid, societatea informațională și-a început pătrunderea în zona noastră și efectele ei au fost devastatoare datorită stării de nepregătire în care ne găseam.

S-a constatat că prioritățile în aplicarea legislației privind protecția concurenței în țările cu economii în tranziție depind și de politicile care au fost aplicate anterior în aceste țări. În țările în care au fost create mari monopoluri, atenția autorităților competente se concentrează pe măsurile de demonopolizare și pe activitățile anticoncurențiale ale guvernelor sau agențiilor guvernamentale.

Pentru a evita eșecuri ale procesului de reformă economică, de exemplu în cadrul programelor de privatizare, în care restricțiile artificiale impuse de stat sunt înlocuite cu restricții create de agenți economici privați, este necesară aplicarea unui pachet complet de măsuri, în care instrumentele politicii concurențiale și ale altor politici complementare să se susțină reciproc, într-o manieră transparentă și coerentă.Evoluțiile recente din țările cu economii în tranziție evidențiază costurile sociale în mare ale trecerii la economia de piață. În perioada de tranziție la economia de piață nu poate fi justificată amânarea adoptării legislației în domeniul concurenței, deoarece aceasta reduce interesul firmelor de a face investițiile și restructurările necesare și, în unele cazuri, le permite să mențină puterea pe care o dețin pe piață și să o folosească pentru a împiedica intrarea firmelor concurente.

Orice tranzițiese dovedește o cale de combinare și recombinare a resurselor pentru creșterea și dezvoltarea și de instituționalizare a unor standarde prin care să fie posibile intrarea și menținerea societății în modernitate. La limită și acum deja un adevăr, orice teorie a schimbării, deci și a tranziției postcomuniste are relevanță operațională ca și aderență socială doar dacă devine o nouă teorie a creșterii economice.

Proiectul contemporan de modernitate, declanșat pentru noi prin tranziția postcomunistă și continuat prin convergența cu modelul european de economie și societate, încearcă să instituie un mecanism universal de sincronicitate.

România s-a aflat, și pot spune din punctul meu de vedere că încă se află în fața celor mai mari provocări pe care i le-a oferit vreodată istoria. În primul rând este vorba de asigurarea unui loc într-o arhitectură continentală unde să nu mai fie posibile derapaje ideologice, de tipul celui întrerupt în 1989, deturnări ale evoluției, devieri spre extremele atitudinale în plan politic. Pentru România, ca și pentru celelalte țări care au ieșit din totalitarismul caracterizat de economii rigide, structurate nefavorabil și necompetitive, răspunsul la globalizare nu poate fi protecționismul rigid, închistarea autarhică, ci o economie modernă, flexibilă, adaptată la cerințele dezvoltării contemporane. Lăsând la o parte încărcătura ideologică a disputelor politice, după 1989 s-au structurat două modele principale de abordare a problemelor legate de dezvoltarea economiei și a societății românești.

Primul model privește viitorul României ca pe o simplă întoarcere în trecutul interbelic, care, deși este recunoscut ca o perioadă de glorie, din punct de vedere economic nu este conform cu noua realitate globală, ducând inevitabil la sărăcie și subdezvoltare, prin dezindustrializare, dezurbanizare, marginalizarea și pauperizarea unor largi categorii și pături sociale. Acest model, al reproducerii unui trecut mitizat, are costuri economice și sociale uriașe, acest model este practic incompatibil cu exigențele „globalizării", pentru că generează procese economice și sociale regresive. Al doilea model, pentru care s-a și optat, este un model de dezvoltare durabilă care implică preluarea selectivă a structurilor economice, industriale, agrare, financiare, comerciale existente și modernizarea lor, pentru a le face apte la concurență, pe de o parte; pe de altă parte, acest model implică un proces accelerat de introducere a noilor tehnologii informatice și de telecomunicații, condiție obligatorie a racordării României la „noua economie" aflată în plină expansiune. Acest model nu poate fi aplicat cu rezultate notabile dacă România nu-și construiește mecanisme și instituții capabile să mobilizeze și să folosească eficient resursele interne și externe aflate la dispoziția sa. El trebuie să stabilească prioritățile pe termen lung ale României, plecând tocmai de la consecințele proceselor de globalizare. Pentru un viitor în care cunoașterea va fi principalul instrument de creare a bogăției și bunăstării, România trebuie să-și fixeze printre priorități modernizarea învățământului, inclusiv prin generarea unor structuri performante de educație permanentă, adaptarea lui la cerințele „noii economii".

A doua prioritate a modelului de dezvoltare o reprezintă dezvoltarea economiei prin modernizarea industriei României. Pentru a se folosi de oportunitățile oferite de procesele de globalizare, România trebuie să-și mențină și să-și dezvolte un sector industrial modern, eficient și competitiv. Tot aici trebuie incluse agricultura și industria alimentară, pentru care România dispune de condiții deosebit de favorabile și posibilități de transformare a acestor avantaje comparative în avantaje competitive.

A treia prioritate a modelului de dezvoltare o reprezintă structurarea unui puternic sector național de cercetare-dezvoltare, singurul capabil să ofere soluții de stopare a fenomenului de fugă a creierelor, pe care globalizarea 1-a accelerat. Promovarea acestor priorități specifice României trebuie completată cu racordarea la procesele de integrare și globalizare.

În condițiile noastre, mult mai productivă este o atitudine pozitivă față de fenomenul globalizării, în sensul în care stăpânirea lui înseamnă valorificarea efectelor sale pozitive exclusiv pentru dezvoltare și creștere economică. Sistemul cercetării-dezvoltării și inovării (CDI) constituie un segment important de activitate, tratat, atât în teorie, cât și în practică internațională, ca motor al progresului economico-social. Pentru România, perioada de tranziție reprezintă o etapă de transformări majore și în acest domeniu, sub aspect structural, instituțional, funcțional și al relațiilor cu celelalte componente ale sistemului economic astfel încât configurația actuală a sistemul CDI din România diferă substanțial de cea de la începutul anilor '90. Încet-încet, modernizarea învinge, deja tabloul României față de acum zece ani este mult îmbunătățit, noile etape ale dezvoltării societății globale nu ne mai prind nici rupți de lume, izolați și nici fără experiență.

Cu alte cuvinte suntem pe drumul cel bun. Din păcate sunt însă destule voci care clasează România printre perdanții globalizării, pentru că aceasta nu este în stare să intre în clasa învingătorilor. Globalizarea îi face mai puternici pe cei puternici și mai slabi pe cei slabi. Dacă România nu va reuși să evolueze rapid, va fi în mod sigur lăsată la bară. Comparăm globalizarea cu gravitația – trebuie acceptată ca un fenomen „fizic” pe care nu are rost să îl contești sau să încerci să îl ocolești: trebuie însă în mod necesar să îl înțelegi din punctul de vedere al cauzelor și efectelor, în egală măsură, și să îl folosești, fără a-l lăsa să te distrugă. Mai ales pentru națiuni mici, așa cum este și cazul României, înțelegerea acestui fenomen și acțiunea în sensul „aikido” „folosește-te de forța lui și nu-l lăsa să te zdrobească”, va face diferența dintre învinși și învingători.

2.5. Societățile transnaționale – principalul vector al globalizării economice

2.5.1. Evoluția gândirii corporative

Modificarea substanțială a concepțiilor tradiționale asupra firmei și a modului său de organizare și conducere a survenit începând cu a doua jumătate a secolului XX, pe măsura:

creșterii volumului și a complexității producției,

a gradului său de diversificare,

a dimensiunii companiilor industriale,

a numărului jucătorilor pe piața mondială, în contextul unor schimbări rapide ale mediului înconjurător.

Necesitatea adaptării rapide și eficiente la aceste schimbări cu scopul de a-și potența capacitatea concurențială a condus la deplasarea managementului strategic spre gândirea prospectivă și proiectivă, caracteristică esențială a firmelor moderne performante.

Economia mondială a cunoscut mutații profunde în ultimele cinci decenii, cu efecte majore asupra mediului internațional de afaceri, al cărui grad de turbulență s-a accentuat îndeosebi începând cu anii '90. Noile provocări lansate managementului firmelor au condus la conștientizarea necesității și importanței strategiei pentru asigurarea supraviețuirii, performanței și perenității lor. Lumea contemporană este caracterizată de un ansamblu de schimbări majore pe care le conturam ca principale tendințe:

globalizarea piețelor, internaționalizarea și mondializarea tot mai accentuată a economiilor naționale, ceea ce impune o redefinire a strategiilor de produs și de piață, ținând cont de concurența acerbă dintre firme și de caracterul mondial pe care acestea îl dobândesc;

accentuarea schimbărilor tehnice și tehnologice și explozia informațională, coroborate cu ritmul tot mai accelerat de promovare a progresului tehnic și a noilor tehnologii informaționale;

intensificarea concurenței globale, concomitent cu deplasarea accentului de la factorii de preț la cei privind nivelul tehnic, calitatea produselor, serviciile adiacente sau notorietatea etc.;

diversificarea și rafinarea cererii, consumul devenind tot mai personalizat;

conștientizarea caracterului limitat al resurselor energetice și al materiilor prime, coroborate cu cerințe tot mai drastice privind asigurarea echilibrului ecologic;

accentuarea influenței și a presiunilor diferitelor grupuri de stakeholderi: acționari, clienți, furnizori, asociații ale consumatorilor, ecologiștilor, sindicate, guverne etc.;

concentrarea producției și dezvoltarea marilor companii și grupuri industriale, determinate de necesitatea valorificării maxime a avantajelor economiilor de scală și de gama, de creșterea competitivității internaționale, dar și de modificarea concepției privind politica concurenței, care, sub impactul creării sistemului internațional de producție, au devenit mai flexibile în ceea ce privește fuziunile, achizițiile și crearea de societăți mixte, chiar în condițiile în care acestea conduc la concentrarea sensibilă a activității economice;

dezvoltarea parteneriatelor în domeniul cercetării-dezvoltării, producției și/sau distribuției. Aceste rațiuni au condus la extinderea opțiunilor strategice legate de colaborarea în vederea atingerii unor scopuri comune prin alianțe strategice între firme concurente sau partenere;

terțializarea economiilor naționale, fenomen generat atât de impactul creșterii productivității în sectorul primar și secundar, dar și de cel al creșterii și diversificării cererii de servicii;

costul și mobilitatea tot mai ridicată a capitalurilor, conjugată cu modificarea radicală în ultimii ani a semnificației fluxurilor financiare internaționale și caracterul limitat al acestora în raport cu foamea de capital ce caracterizează mediul de afaceri global.

2.5.2. Strategiile de expansiune a companiilor în condițiile globalizării

Multiplele direcții care au însoțit gândirea strategică încă de la început nu au constituit decât o reacție la transformările pe care corporațiile le-au traversat, îndeosebi în ceea ce privește procesul internaționalizării lor, care a dat naștere unor modele variate de acțiune. Procesul globalizării este însoțit în perioada contemporană de un nou val al mondializării capitalului, caracterizat, spre deosebire de cele precedente, de o extindere a activităților la cele din sfera serviciilor, mai ales a celor financiare, extindere facilitată de apariția unor instrumente financiare din ce în ce mai sofisticate. Această tendință este însoțită de o liberalizare fără precedent a comerțului, a investițiilor și pieței de capital, dar și de o relaxare a controlului exercitat asupra activității companiilor multinaționale. La acestea se adaugă cheltuielile legate de investițiile în domeniul tehnologiilor, care au devenit imposibil de armonizat pe o singură piață. În acest context, competiția a căpătat o intensitate extremă, actorii au ieșit complet din anonimat și conferă regulilor jocului un caracter global, nu doar la nivel sectorial, ci și intersectorial, datorită dezvoltării fără precedent a noilor tehnologii care au demolat granițele dintre sectoare, atât de bine prezervate până în anii '80. Astfel, corporații gigant alcătuiesc astăzi ceea ce se poate numi „oligopolul global", extinzându-și continuu domeniul de activitate, intrând în alianțe strategice cu competitorii lor direcți și stabilind în acest mod noi rețele de oligopoluri.

Globalizarea a condus la redefinirea universului corporațiilor, considerate de adepții globalizării drept structuri autoritare alternative, care le concurează tot mai mult și chiar cu succes pe cele statale în determinarea direcției economiei politice globale. Raportul de intercondiționalitate între globalizare și noii actori s-a accentuat continuu. Pe de o parte, globalizarea a fost aceea care a deschis drumul dezvoltării corporațiilor în postura de lideri, pe de ăltă parte, acestea din urmă au potențat procesul de globalizare a piețelor. Globalizarea este, totodată, și cea care dictează corporațiilor deciziile strategice, pornind de la strategiile de internaționalizare până la cele globale.

Modalitățile de răspuns ale corporațiilor la provocările globalizării sunt extrem de diversificate, internaționalizarea afacerilor depășind stadiul incipient de export-import de bunuri și servicii între state cu o viteză fără precedent. Fluxul de investiții străine directe prin care companiile transnaționale urmăresc să-și însușească proprietatea sau controlul activelor care au aparținut inițial actorilor naționali este motivul principal pentru care determinarea naționalității unei astfel de entități economice internaționale și-a pierdut din relevanță.

Investițiile străine directe acoperă o gamă variată de concepte, a căror semnificație devine relevantă în momentul în care sunt corelate cu strategiile corporațiilor multinaționale care le întreprind. Pot fi identificate patru mari tipuri de activități ale corporațiilor transnaționale, în funcție de motivația de investire care le determină, la care se adaugă un al cincilea tip, mai eterogen, în care sunt incluse motivații de investire ce nu se încadrează în primele patru:

investiții străine directe aflate în căutare de resurse;

investiții străine directe aflate în căutare de piețe;

investiții străine directe aflate în căutare de eficiență;

investiții străine directe aflate în căutare de active strategice;

alte tipuri de investiții străine directe.

Cea ce se constată, în paralel cu schimbarea diferitelor motivații de expansiune, este evoluția strategiilor de integrare corporativă. Accentuarea procesului de formare a pieței globale și a sistemului de producție global a condus la redefinirea regulilor jocului și la implementarea unor noi strategii de integrare corporativă. În funcție de prevalența tendințelor de autonomie sau de integrare s-au materializat și diferitele tipuri sau forme de strategii expansioniste ale corporațiilor.

Apariția și expansiunea societăților transnaționale însoțesc ca evoluție trecerea pe plan mondial de la modelul economiei multinaționale, care a dominat anii '60 și '70, la cel al economiei globale, care a început să se dezvolte în anii '80, luând o amploare fără precedent în anii '90. Ea are ca principale efecte redefinirea rolului economic al statelor, transformare reflectată în analiză prin abandonarea concepției keynesiste sau fordiste și însușirea celei neoliberale.

În evoluția economiei mondiale se înregistrează o trecere de la autonomie la o interdependență economică complexă. Pe aceeași axăa evoluției spre legături tot mai complexe între diferitele sisteme ale economiei globale se înregistrează și dezvoltarea fără precedent a fenomenului integraționist. Actorii care însoțesc dinamica procesului de multinaționalizare sunt companiile transnaționale industriale și financiare, iar impactul lor economic este multivalent. Acestea angrenează mutații majore în sistemul economic, politic, social, uman în general, cu efecte uneori contradictorii din perspectiva echitații distribuției veniturilor la nivel global.

Rolul societăților transnaționale de determinare și de promovare a interdependențelor globale este în continuă creștere.

Expansiunea producției internaționale are ca forțaă motrică dezvoltarea acestor societăți, care au apărut și s-au dezvoltat pe fondul a trei factori principali:

liberalizarea politicilor economice: deschiderea granițelor naționale, liberalizarea fluxurilor de investiții străine directe și de portofoliu sau de alte acorduri de cooperare și investiționale;

accentuarea progresului tehnologic, care conduce la creșterea costurilor și a riscurilor la care sunt expuse companiile, impune abordarea diferitelor piețe mondiale, prin delocalizarea internațională a producției, pentru a diversifica aceste riscuri. Pe de altă parte, reducerea costurilor de transport și de comunicare a facilitat integrarea mai eficientă a operațiunilor la nivel global, precum și transportul componentelor sau al produselor finite în căutarea eficienței economice, a avantajelor comparative date. Acestea contribuie în mod esențial la creșterea ponderii investițiilor străine directe (ISD) motivate de creșterea eficienței, cu importante implicații asupra creșterii competitivității exporturilor țărilor recipiente și, implicit, asupra creșterii economice;

creșterea concurenței, care este de fapt rezultatul celorlalți doi factori amintiți anterior, impune explorarea unor noi piețe de către companii, atât pentru a reduce costurile de producție, cât și pentru valorificarea mai eficientă a rezultatului final, dar impune și abordarea unor noi forme de producție internațională, de proprietate și de aranjamente contractuale, care să potențeze forța lor pe piață, cum ar fi fuziunile, achizițiile, participarea minoritară sau majoritara etc.

CAPITOLUL 3. COMPANIA MCDONALD’S SIMBOLUL GLOBALIZĂRII

3.1. Prezentare generală

Povestea MCDONALD’S a început în 1948, când cei doi frați – Mac și Dic McDonald – au pus bazele unei afaceri, un restaurant, care la bază avea o linie de asamblare a produselor.Scopul restaurantului a fost acela de a vinde cât mai repede și cât mai mulți hamburger de 15 cenți, cartofi prăjiți la pungă, milkshake-uri, meniul fiind limitat la 9 articole iar servirea era rapidă.

Un vânzător pe nume Ray Kroc a fost atras de afacerea lor fiind uimit de cererea mare pe care o aveau frații McDonald de aparate de milkshake-uri.Frații erau mulțumiți de succes și de mica lor afacere însă Kroc avea planuri mai mari pentru afacerea cu hamburgeri și a semnat în 1954 un acord de franciză și până la sfârșitul deceniului respectiv deschide 100 de restaurante.

Anii ’60 au însemnat o rapidă expansiune pentru McDonald’s. Cu un sistem de marketing bine pus la punct și o publicitate răspândită peste tot pe panouri stradale, în reviste, la televizor, Kroc deschide restaurante peste tot în Puerto Rico, Canada, extinzând spațiul interior al acestora, pentru a oferi locuri de servit. Au introdus logo-uri și reclame, mascota fiind Ronald McDonald.Kroc cumpăra afacerea fraților McDonald și sărbătorește cea de-a 10-a aniversare a companiei printr-o ofertă publică de acțiuni. Până în anul 1969, a deschis aproape 1.500 restaurante și se vindeau aproximativ 3.5 milioane de hamburgeri zilnic la nivelul întregii companii.Steve Anderson, președinte și CEO al Asociației Naționale a Restaurantelor afirma că McDonalds democratizează stilul de a servi masa în oraș, oferind diverse locații neintimidante și foarte accesibile. Până să apară McDonald’s mai erau restaurante dar cele de genu în care mergeau doar avocații și doctorii pentru a cina în familie, acum însă indiferent de situația socială și economică noua generație nu mai are această concepție.

Când femeile au intrat pe piața forței de muncă, McDonald's și-a orientat reclamele către copii iar lângă restaurant au fost construite de-a lungul anilor ’70 locuri de joacă pentru copii și parcări, astfel încât acestea au devenit destinația ideală pentru familiile ocupate, mai ales pentru gustările rapide.De asemenea, a fost extins meniul cu o linie completă pentru dejun, introdusă în 1977 și cu “Happy Meals” în 1979 – anul în care McDonald's a vândut hamburger-ul cu numărul 30.000.000.000.

În timp ce Guvernul Statelor Unite exercita o politică agresivă în străinătate, McDonald's îi urma exemplul, extinzându-se în Germania, Finlanda, Japonia, Australia, Thailanda, Venezuela și Panama. Până în 1985, puteai întâlni restaurantele McDonald’s în 43 de țări. La sfârșitul Războiului Rece, McDonald's a deschis un restaurant în Moscova (1990), devenind astfel primul ambasador al valorilor SUA în Rusia.

Când americanii au devenit preocupați de mediul înconjurător, compania care crea permanent miliarde de ambalaje atât pentru hamburgeri, cât și pentru băuturile răcoritoare comercializate, a început să recicleze materialele.Când americanii au devenit preocupați de greutatea lor – în continuă creștere – McDonald's a început să ofere ca alternative meniuri mai sănătoase.Având venituri anuale din întreaga lume de peste 20 de miliarde de dolari, peste 30.000 de restaurante în 119 țări și una din mărcile cele mai ușor de recunoscut, McDonald's a devenit un simbol al culturii americane, chiar un sinonim al acesteia.

3.1.1. Valorile Companiei McDonald’s

Așezăm experiența consumatorilor noștri la baza a tot ceea ce facem. Suntem parte a vieții consumatorilor noștri, în fiecare dintre aspectele care contează pentru ei: mâncare bună, preparată proaspăt și servită rapid, într-un restaurant în care le face plăcere să revină.

Suntem dedicați oamenilor noștri. McDonald’s este angajatorul care stimulează studiul, performanța, munca în echipă, dezvoltarea profesională și personală. În egală măsură recunoaștem contribuțiile individuale excepționale și avem încredere în cei care demonstrează astfel de aptitudini.

Credem în Sistemul McDonald’s. Modelul de afaceri McDonald’s are la bază trei piloni: proprietarii sau companiile în sistem de franciză, furnizorii și angajații companiei. Echilibrarea intereselor celor trei este cheia succesului companiei.

Ne conducem afacerea cu etică. Ne conducem compania la standarde ridicate de corectitudine, onestitate și integritate. Suntem responsabili atât individual cât și colectiv.

Oferim înapoi comunității. Restaurantele McDonald’s sunt o parte importantă a comunității. Este datoria noastră să ne implicăm și să organizăm activități pentru comunitate precum strângeri de fonduri pentru Fundația Ronald McDonald, McHappy Day sau să organizăm Ziua Copilului pe 1 iunie la McDonald’s.

Ne dezvoltăm afacerea în mod profitabil. McDonald’s este o companie tranzacționată la bursele internaționale. Ca atare, preocuparea noastră continuă este aceea de a oferi creștere susținută acționarilor noștri. Acest lucru necesită o atenție continuă pentru clienții noștri și pentru buna funcționare a sistemului McDonald’s.

Ne străduim continuu să fim mai buni.Suntem o organizație aflată într-o continuă învățare, preocupată să înțeleagă, să anticipeze și să răspundă la schimbările din viața clienților, a angajaților și a sistemului McDonald’s, prin evoluție constantă și prin inovație.

3.1.2. McDonald’s și responsabilitatea socială

Fundația pentru copii Ronald McDonald în România

Fundația Ronald McDonald a fost înființată în România în anul 1998. Primele proiecte susținute de Fundație au fost o serie de intervenții chirurgicale dificile pentru copiii cu malformații faciale.

Evenimentul principal organizat de Fundația Ronald McDonald este "McHappy Day", ziua în care persoane publice devin pentru o zi purtători ai mesajului McDonald’s, așa cum se întâmplă peste tot în lume. Alături de angajații companiei, personalitățile invitate să se alăture cauzei Fundației dau viață proiectelor care salveaza vieți. Fondurile strânse la acest eveniment ajung în "Cutia cu speranțe" și de aici la Fundație, de unde sunt finanțate inițiative legate în majoritatea cazurilor de sănătatea copiilor.

În primul său an de la lansare, Fundația Ronald McDonald a susținut "Operation Smile", un proiect cu o mare încărcătură emoțională: o echipă internațională de chirurgi a operat gratuit peste 150 de copii români care aveau malformații faciale.

La patru ani de la lansarea Fundației în România s-a decis construirea primei Case Ronald McDonald. Proiectul a fost posibil prin armonizarea tuturor restaurantelor McDonald’s din țară, care, prin proiectul "Ziua Universală a copiilor la McDonald’s", au reușit sa strângă resursele necesare transformării Casei Ronald McDonald în realitate. Casa Ronald McDonald vine în ajutorul părinților copiilor din provincie care sunt internați la Spitalul de Copii Grigore Alexandrescu. Pe durata spitalizarii micuților, părinții nu plătesc cazarea, iar spațiul primitor oferă atmosfera unui adevărat cămin.

În 2008 McHappy Day a fost dedicată strângerii de fonduri pentru construirea unei noi Case Ronald McDonald, de această data în Timișoara.

Fundația a reușit o mobilizare prin McHappy Day, care a făcut posibilă strângerea de fonduri pentru dotarea Spitalului de Copii Grigore Alexandrescu cu echipamente performante în valoare de peste 50.000 de euro, necesare investigării timpurii a bolilor grave ale copiilor. De asemenea, întrucât la Spitalul de copii Louis Țurcanu din Timișoara secția de hematologie se afla la ultimul nivel și este dificil pentru copiii bolnavi să urce singuri etajele care îi despart de saloanele unde primesc îngrijiri, Fundația Ronald McDonald a donat fondurile necesare pentru instalarea unui lift modern în această aripă a spitalului.

Fundația Ronald McDonald a avut încă un plan curajos – deschiderea unei secții de oncologie-hematologie pediatrică la Spitalul Clinic Județean Mureș, din Târgu Mureș. Acest proiect a fost dedicat atât salvarii vieților copiilor diagnosticați cu cancer, cât și ajutorării familiilor acestora.Reorganizat în 2008, Spitalul Clinic Județean Mureș oferă suport medical și îngrijire gravidelor, nou-nascuților și copiilor prin servicii preventive, curative, de recuperare și paliative. Noua secție de oncologie-hematologie este un punct de ajutor pentru întreaga comunitate din județul Mureș.

Istoria Fundației pentru copii Ronald McDonald în România

3.1.3. Politica de promovare

Politica de promovare a companiei McDonald’s România, ca partener francizat a companiei din SUA, se integrează în politica de promovare a acesteia din urmă, adaptându-se la tipologia segmentelor de piață vizate și la comportamentul de consum specific pieței românești. Din acest punct de vedere, procesele în care este implicată compania la nivel mondial afectează implicit activitatea regională a fiecărei filiale. Astfel, este bine cunoscut cazul regizorului american de filme documentare Morgan Spurlock. Acesta se supune unui test în documentarul său despre industria de mâncăruri comerciale, mâncând în mod riguros de la McDonald’s, de trei ori de zi, timp de 1 lună. Campania lansată de Spurlock se numește, ironic, “Super size me” cu referiri clare la faimosul Big Mac. În acest documentar, Spurlock vrea să arate efectele fizice nocive ale consumului de fast food, aducând în prim plan și cultul mâncării în Statele Unite reflectat de școli, corporații și politică prin prisma omului de rând și a susținătorilor unei vieți sănătoase. Chiar în cursul acestui an, pe 27 ianuarie, McDonald’s SUA a trebuit să facă față unui nou proces înaintat de câteva adolescente din New York care, conform BBC, cer daune de miliarde de dolari din partea gigantului American pe motiv că grupul alimentar ar fi ascuns riscurile pe care produsul Chicken McNuggets le prezintă asupra sănătății. Plângerea, depusă inițial în 2002 a fost primul litigiu în care un grup alimentar era învinovățit de problemele de obezitate ale unor oameni.

Răspunsul companiei la aceste situații de criză a fost prompt, materializându-se în implicarea sa în programe nutriționale pentru o alimentație sănătoasă, furnizarea publică a unor detalii legate de materiile prime utilizate și nivelul de risc pe care îl prezintă produsele pe care le comercializează. Strategia promoțională adoptată s-a bazat pe campanii publicitare axate pe promovarea mărcii printr-o publicitate social-umanitară și corporativă, axată pe consumatorul final și pe beneficiile ce derivă din consumul de la McDonald’s.

În SUA, va fi demaratăcampania în care bine cunoscutul simbol “M” a fost înlocuit cu semnul întrebării având ilustrate alăturat alternative ale modului de alimentație de tip fast food. Prin aceasta campanie, concernul american își pune clienții în situația de a analiza pertinent în ce măsură aceste alternative suntîntr-adevăr mai sănătoase decât ceea ce se oferă în restaurantele McDonald’s.

Concomitent, McDonald’s România s-a aliniat la această politică de promovare și a fost lansat pe site-ul lor un catalog nutrițional și un ghid pentru o alimentație mai sănătoasă într-un mediu economico-social dinamic. Pe site-ul McDonald’s România a apărut chiar un program nutrițional, ca replică la documentarul realizat de Spurlock și prin care clienții de la Mac sunt invitați să consume constant de la restaurantele McDonald’s, pentru o viață echilibrată și sănătoasă.

În prezent, în țara noastră, McDonald’s continuă campania de promovare “i’m lovin’ it”, campanie orientată din punct de vedere al publicului tintă către consumatorii finali prin strategie de fidelizare, relaționare cu marca. Noua imagine de ambalaj McDonald’s a pătruns și în țara noastră printr-un design inovativ inspirat de campania “i’m lovin’ it”. Ambalajul prezintă imagini ale unor persoane obișnuite surprinse bucurându-se de micile plăceri ale vieții (tineri practicând skateboarding-ul, jucând fotbal, etc).

În general, publicitatea McDonald’s România este realizată prin intermediul televiziunii care reprezintă suportul publicitar ce a cunoscut o expansiune rapidă asigurând o combinație a imaginii, sunetului și mișcării, și creând o impresie de contact cu destinatarul mesajului prin flexibilitate, adresare sugestivă în fața unei audiențe ridicate.4

3.2. McDonald’s România VS McDonald’s America

McDonald’s este prima și singura companie americană care a deschis un lanț de restaurante în România. Compania deține 67 de restaurante în 21 de orașe – 32 de restaurante în București și 35 în restul țării, primind zilnic peste 140.000 de clienți. McDonald’s are peste 4000 de angajați în România și a fost desemnat în fiecare an unul dintre cei mai buni angajatori români, conform Hewitt.

Harta McDonald’s România

Sursa: Realizare proprie dupa: http://mcdonalds.ro/pages/restaurante/harta-restaurante

În anul 1995 a fost inaugurat primul restaurant fast-food McDonald's România și anume la București. Restaurantele McDonald's deschise în România nu erau în sistem de franciza, ci unități ale firmei McDonald's legate de centrală din Viena. S-a înființat un departament de franciza care se ocupă de programele legate de francizarea sistemului în România.

Zilnic, cel puțin 100 de oameni participa la realizarea efectivă a acestui obiectiv. În România, un restaurant McDonald's se ridică în aproximativ trei luni de la obținerea primei autorizații. Antreprenorii autohtoni care se angajează în construirea restaurantului trebuie să treacă testul dur al normelor de calitate impuse de compania McDonald's. Colaborarea cu McDonald's este o carte de vizită pentru orice antreprenor romîn. Antreprenorii trebuie să lucreze conform standardelor de calitate. Dacă faianță nu este dreaptă sau gresia nu e pusă corect McDonald' s le sparge. Compania dărâma astfel de lucrări, pentru că este foarte pretențioasă.

Harta McDonald’s America

Sursa:http://mcdonalds.ro/

Ray Kroc (1902-1984), geniul din spatele francizării restaurantului McDonald's, era un om cu idei grandioase și cu multă ambiție. Dar nici chiar Kroc n-ar fi putut anticipa impactul uluitor al creației sale. Restaurantul McDonald's este una dintre afacerile a căror dezvoltare a avut cea mai mare influență asupra societății contemporane. Influența sa depășește cu mult locul de origine, Statele Unite, și industria fast-food. McDonald's a modificat o mare varietate de activități, de fapt, a modificat chiar modul de viață al unui segment semnificativ al populației planetei. Și, de vreme ce a depășit unele dificultăți economice intens mediatizate, probabil că acest impact se va extinde în ritm accelerat la începutul noului secol.

Succesul restaurantelor McDonald's este evident: în 2008, veniturile au fost de 23,5 miliarde de dolari, cu un profit brut de 6,4 miliarde de dolari. McDonald's, care a început extinderea francizei în 1955, avea, la începutul lui 2008, 31.967 de restaurante în întreaga lume. Un programator a realizat o vizualizare a tuturor locațiilor McDonald's din America și a ajuns la concluzia că este imposibil să te depărtezi la mai mult de 107 mile de un restaurant McDonald's, după cum se vede și în imaginea de mai sus.Cel mai îndepărtat loc de un McDonald's se află în nord-vestul statului South Dakota. Comentatorul britanic Martin Plimmer observa ironic: Există restaurante McDonald's peste tot. Există unul în apropierea ta și se construiește altul și mai aproape de tine. Dacă McDonald's continuă să se extindă în ritmul actual, în curând s-ar putea să te trezești cu unul chiar în casă și s-ar putea să găsești sub pat cizmele lui Ronald McDonald și, eventual, peruca lui roșie.

Cine sau ce este McDonald’s:

Servește 1% din populația lumii în fiecare zi. Peste 68 de milioane de oameni mănâncă în fiecare zi la restaurantele McDonald, reprezentând aproximativ 1% din populația lumii;

Vinde 75 de hamburgeri pe secundă. De la deschiderea în 1940, McDonald a vândut peste 100 de miliarde de hamburgeri în întreaga lume. În prezent, compania a estimat că fiecare secundă a vândut 75 "Big Mac", McChicken sau oricare dintre ceilalți burgeri de pe meniul lor;

Este una dintre cele mai mari economii din lume. Cu venituri anuale de 27.000 de milioane de dolari, în cazul în care McDonald ar fi fost o țară ar fi fost pe poziția 91 în topul națiunilor prin produsul intern brut, înainte de Camerun, Bolivia și Letonia, printre altele;

McDonalds este cel mai mare distribuitor de jucării din lume, cu un procent de 20% din vânzările totale de jucării din lume, datorită meniurilor însoțite de câte o jucărie;

Logo-ul McDonalds este mai recunoscut decât crucea catolică;

Potrivit unui studiu realizat de compania de cercetare de piață Sponsorship Research Internațional, 88% dintre cetățenii din lume sunt capabili să identifice logo-ul celebrei companii de aur de "fast food". Prin contrast, doar 54% recunosc crucea ce reprezintă simbolul Bisericii Catolice.

McDonald’s angajează câte un milion de oameni pe an, numai în Statele Unite ale Americii.

Regina Angliei deține un restaurant McDonald’s lângă Buckingham Palace, ca parte a portofoliului său de afaceri.

În următorii 3 ani, McDonald’s are în plan să deschidă în medie câte un restaurant pe zi în China.

Americanii consumă la McDonald’s 500 de milioane kilograme de carne pe an.

McDonald's folosește și tehnologiile secolului XXI pentru a-și menține poziția dominantă. Peste 10.000 de locații din SUA au acum acces Wi-Fi. În Japonia, 10 milioane de clienți primesc e-mailuri promoționale, care sunt mai eficiente decât cupoanele tradiționale. McDonald's a înființat pentru membrii echipei o comunitate online, numită StationM, care dispune de bloguri și alte instrumente de comunicare și permite angajaților să-și împărtășească experiențele. Restaurantele sunt reamenajate cu agresivitate: se adaugă culoare high-tech care pot fi parcurse cu mașina, ecrane mari de televiziune, jocuri video și chiar biciclete de fitness.

În industria restaurantelor, modelul McDonald's a fost adoptat nu doar de către francize de hamburgeri precum Burger King și Wendy's, ci și de o gamă largă de alte intreprinderi fast-food cu prețuri mici. La începutui lui 2008, Yum! Brands, Inc. opera 36.292 de restaurante în peste 110 țări sub francizele Pizza Hut, Kentucky Fried Chicken, Taco Bell, A&W Root Beer și Long John Silver's. Yum! Brands are mai multe unități decât McDonald's, deși vânzările sale totale (9,8 miliarde de dolari în 2006) sunt mult mai mici. Subway (cu 31.949 de unități în 91 de țări) este una dintre afacerile fast-food cu cea mai rapidă creștere și pretinde că este – și poate chiar este -cel mai mare lanț de restaurante din Statele Unite. Pentru a lua un exemplu, piața din Cleveland, Ohio, este atât de saturata de restaurante Subway, încât recent a fost deschis unul în interiorul centrului comunității evreiești.Modelul McDonald's s-a extins și la segmentul casual dining,ce cuprinde restaurante mai elegante, cu prețuri ceva mai mari și cu meniuri mai diversificate (de exemplu, Outback Steakhouse, Chili's, Olive Garden, Cheesecake Factory și Red Lobster).

3.3. Mc Donald’s ca simbol planetar

McDonald's a ajuns să ocupe o poziție centrală nu numai în lumea afacerilor, ci și în cultura populară americană. Deschiderea unui restaurant McDonald's într-un orășel poate fi un eveniment social important. Cu o astfel de ocazie, un elev de liceu din Maryland afirma: „Niciodată nu s-a întâmplat ceva atât de interesant ca acum în Dale City." Chiar și ziarele din orașele mari publică adesea articole despre evoluțiile din industria fast-food.

Restaurantele fast-food au devenit, de asemenea, adevărate simboluri în programele de televiziune și în filme. O parodie în spectacolul de televiziune Saturday Night Livesatirizează lanțurile de specialitate, insistând asupra dificultăților unei francize care nu vinde decât bandă adezivă. În filmul Coming to America (1988), Eddie Murphy interpreteză rolul unui prinț african sosit în America, care își ia o slujbă la ..McDowell's", o aluzie transparentă la McDonald's. În Falling Down (1993), Michael Douglas își descarcă furia împotriva lumii moderne într-un restaurant fast-food cu reguli absurde, care produc frustrare clienților. În Sleeper (1973), Woody Allen se trezește în viitor și dă peste un McDonald's. Țin Men (1987) se sfârșește cu o scenă în care eroii pornesc într-un viitor reprezentat de un uriaș arc auriu ce se zărește în depărtare. Scotland, PA (2001) transpune piesa Macbeth în Pennsylvania anilor 1970. Faimoasa scenă a crimei din tragedia lui Shakespeare ia o formă inedită: capul proprietarului unui mic local este cufundat în uleiul fierbinte dintr-o friteuză. Apoi, soții McBeth procedează la transformarea cafenelei ponosite a răposatului într-un fast-food care servește burgeri McBeth. Filmul Fast Food Nation (2006) are ca subiect o rețea fast-food fictivă („Micky's") și ne prezintă burgerul cel mai popular al acesteia („The Big One"), fabrica ce furnizează carnea și greutățile imigranților mexicani ilegali care lucrează în fabrică. În remake-ul din 2008 al celebrului film SF The Day the Earth Stood Still, o întâlnire importantă – poate chiar scena cardinală a filmului – are loc la McDonald's. Aici, un extraterestru nou-venit îl întâlnește pe un altul, care se afla pe Pământ de decenii, și renunța la distrugerea umanității, impresionat de faptul că celălalt a învățat să-i iubească pe oameni.

Faptul că McDonald's a devenit un simbol al culturii americane este dovedit și de reacția declanșată de planul de a dărâma primul restaurant McDonald's al lui Ray Kroc. La sediul companiei McDonald's au sosit sute de scrisori, printre care și următoarea:

Vă rog, nu-1 dărâmați! […] Numele companiei dumneavoastră este un simbol, nu numai în Statele Unite, ci în întreaga lume. Dacă distrugeți acest produs major al culturii contemporane, veți distruge o parte din încrederea pe care oamenii din toată lumea o au în această companie.În cele din urmă, restaurantul a fost reconstruit conform schi^elor originale și transformat într-un muzeu.61

Nu numai americanii simt așa. La Moscova, la deschiderea restaurantului McDonald's, un jurnalist a descris franciza drept „simbol absolut al culturii americane". În 1990, când s-a deschis Pizza Hut la Moscova, un student rus a spus: „Este o particică din America." Comentând creșterea numărului de restaurante fast-food în Brazilia, un director de la Pizza Hut Brazilia a spus că țara sa „trăiește o pasiune pentru tot ce este american". Referindu-se la popularitatea restaurantului Kentucky Fried Chicken în Malaezia, proprietarul local a declarat: „Aici, oamenii iubesc tot ce este occidental și, în special, american și vor să fie asociați cu America."

Putem merge mai departe și să susținem că, cel puțin în unele privințe, restaurantul McDonald's a devenit mai important chiar decât Statele Unite. Să luăm ca exemplu un fost ambasador al SUA în Israel, care, în momentul discursului de inaugurare cu ocazia deschiderii primului restaurant McDonald's din Ierusalim, avea pe cap o șapcă de baseball cu arcurile audi McDonald's:

Un adolescent israelian vine la el cu propria sa șapcă McDonald's, pe care i-o dă ambasadorului împreună cu un pix și îi spune: „Dumneavoastră sunteți ambasadorul? Îmi puteți da un autograf?" Ușor nedumerit, ambasadorul răspunde: „Sigur. Până acum nu mi-a mai cerut nimeni să-i dau un autograf."

În timp ce ambasadorul se pregătește să semneze, adolescentul continuă: „Ei, cum este să fii ambasadorul McDonald's, să te plimbi prin lume și să deschizi restaurante peste tot?" Ambasadorul îl privește pe adolescent și spune: „Eu sunt ambasadorul SUA, nu al restaurantului McDonald's!" Apoi descrie ce a urmat: „Și îl întreb: «Nu mai vrei autograful?»iar puștiul răspunde: «Nu, nu doresc autograful dumneavoastră», după care și-a luat șapca și a plecat."

Un exemplu semnificativ pentru importanța planetară a restaurantului McDonald's este ideea avansată de Thomas J. Friedman: „Două țări în care există restaurante McDonald's nu s-au aflat niciodată în război din momentul în care au deschis un astfel de restaurant." Friedman numește această teză „teoria arcurilor aurii de prevenire a conflictelor". Este o teorie nu tocmai serioasă, care sugerează că drumul spre pacea mondială presupune expansiunea globală continuă a restaurantelor McDonald's. Din nefericire, în 1999 ea a fost infirmată de bombardamentele NATO asupra Serbiei, care avea restaurante McDonald's (în 2009, existau în Serbia 14 restaurante McDonald's).

Pentru mulți oameni din întreaga lume, McDonald's a devenit o instituție sacră. Când s-a deschis restaurantul McDonald's din Moscova, cineva 1-a asemuit cu „Catedrala din Chartres, un loc unde trăiești bucuria celestă". Kowinski susține că mallurile, care aproape întotdeauna au și restaurante fast-food, sunt „catedrale moderne ale consumului", în care oamenii vin pentru a practica religia consumatorului. În mod similar, o vizită la Walt Disney World, o altă instituție fundamentală a societății mcdonaldizate, a fost descrisă drept pelerinajul clasei de mijloc, vizita obligatorie la orașul sfânt, scăldat în soare.

McDonald's și-a câștigat această poziție pentru că practic toți americanii, și nu numai ei, au trecut în numeroase rânduri pe sub arcadele sale aurii. În afară de asta, cei mai mulți dintre noi suntem bombardați cu reclame care preamăresc virtuțile restaurantului McDonald's, reclame care sunt adaptate pentru publicuri diverse și care se schimbă pe măsură ce lantul introduce noi feluri de mâncare, noi concursuri sau noi produse cu surprize. Aceste reclame omniprezente, combinate cu faptul că oamenii dau la tot pasul peste un McDonald's, au făcut că imaginea acestuia să se imprime în conștiința maselor. Un sondaj printre copiii de vârsta școlară a arătat că 96% dintre ei îl puteau recunoaște pe Ronald McDonald, el situându-se astfel pe locul doi ca notorietate, după Moș Crăciun.

De-a lungul anilor, restaurantul McDonald's i-a ispitit pe oameni în diverse feluri. Restaurantele se prezintă ca scoase din cutie; produsele par proaspete și hrănitoare, angajații, tineri și curtenitori, directorii, amabili și grijulii, iar servirea mesei apare ca o experiență relaxantă. Oamenilor li se induce chiar credința că, prin consumarea lor, contribuie la acte de caritate, cum ar fi casele Ronald McDonald pentru copiii bolnavi.

3.4. Mcdonaldizarea și globalizarea

Teza mcdonaldizării susține că sisteme foarte mcdonaldizate – și, mai important chiar, principiile care stau la baza lor – au fost exportate din Statele Unite în multe părți ale lumii. Multe națiuni de pe glob și nenumărate sisteme din cadrul lor sunt supuse procesului mcdonaldizarii. Altfel spus, influența mcdonaldizării a crescut continuu într-o mare parte a lumii, ceea ceo plasează sub auspiciile globalizării. Principala forță motrice este economia – capacitatea sistemelor mcdonaldizate de a crește permanent profiturile se bazează pe nevoia de a-și extinde continuu piețele în întreaga lume. Dar mai sunt și alți factori care explică prezența globală crescândă a mcdonaldizării, printre altele o credință adâncă în sistem din partea celor care îl promovează și o dorință puternică de a-1 obține din partea celor care nu îl au.

McDonaldizarea este procesul prin care principiile restaurantului fast-food încep să domine din ce în ce mai multe sectoare în societatea americană, precum și în restul lumii. Mcdonaldizarea afectează toate aspectele vieții sociale, nu numai restaurantele: învățământul, munca, serviciile de sănătate, călătoriile, timpul liber, regimul alimentar, politica, familia etc. La baza succesului acestui fenomen stă faptul că a reușit să ofere consumatorilor și angajaților eficiență, calculabilitate, previzibilitate și control.

McDonaldizarea are precursori importanți, care își păstrează influența și astăzi. Banda de asamblare (fordismul), managementul științific aplicat de Taylor și birocrația weberiană au furnizat principiile fundamentale pe care s-au constituit rețelele fast-food.Ideile lui Weber despre birocrație se bazează pe teoria sa cu privire la procesul raționalității: lumea occidentală modernă a reușit să devină din ce în ce mai rațională, adică dominată de eficiență, previzibilitate, calculabilitate și de tehnologii care controlează oamenii. Dacă pentru Weber modelul raționalității a fost birocrația, pentru acesta din urmă restaurantul fast-food este modelul mcdonaldizării.În ciuda avantajelor pe care le oferă, sistemele raționalizate au și efecte negative, în primul rând dezumanizarea, eul a fost încarcerat, emoțiile lui controlate și spiritul îngenuncheat.Mcdonaldizarea este, fără îndoială, o perspectivă globală, mai ales grobală, dar este totodată mai puțin și mai mult decât o teorie a globalizării. Pe de o parte, mcdonaldizarea nu se referă la întreaga gamă a proceselor globale. De exemplu, multe aspecte economice, culturale, politice și instituționale ale globalizării au foarte puține legături cu mcdonaldizarea. Pe de altă parte, mcdonaldizarea presupune mult mai mult decât oanaliză a impactului ei global. O mare parte din ceea ce se numește mcdonaldizare are de-a face cu diversele transformări care au loc în Statele Unite, sursă și încă centrul acestui proces. Dincolo de asta, se poate analiza răspândirea mcdonaldizarii în multe alte națiuni și chiar în sfere distincte ale acelor națiuni. Se poate examina mcdonaldizarea diverselor aspecte ale lumii sociale – religia, invățământul superior, politica etc. -,fără a lua în considerare implicațiile globale pentru fiecare dintre ele. Astfel, mcdonaldizarea nu este coextensivaă cu globalizarea și nici nu este exclusiv un proces global.

Nu încape îndoială că mcdonaldizarea merită un loc în orice descriere riguroasă a globalizării, îndeosebi a grobalizării. În mod clar, logica mcdonaldizarii generează un set de valori și practici care au un avantaj competitiv asupra altor modele. Nu numai că mcdonaldizarea promite multe avantaje specifice, dar se și reproduce mai ușor decât alte modele de consum. Succesul mcdonaldizarii în Statele Unite în ultima jumătate de secol, împreună cu ambițiile internaționale ale McDonald's și ale altor restaurante de același fel, ca și ale clonelor indigene din întreaga lume, sugerează că mcdonaldizarea va continua să se extindă pe piața globală, nu doar prin eforturile corporațiilor existente, ci și prin propagarea paradigmei.

În ciuda efectelor negative asupra obiceiurilor locale, nu trebuie să uităm că sistemele mcdonaldizate aduc și mult progres. În Hong Kong și Taipei a stimulat îmbunătățirea condițiilor sanitare ale restaurantelor locale.Mai mult, a contribuit uneori la reînvierea tradițiilor locale. Benjamin Barber în cartea sa Jihad vs. McWorld susține că „McWorld“ stimulează dezvoltarea mișcărilor fundamentaliste locale (Jihad-uri) care se opun puternic mcdonaldizării.

Lumea este deschisă mai mult ca oricând acestor procese (pe fondul dispariției comunismului, și în general a oricărei alternative de opoziție față de capitalismul american), iar principala opoziție va putea veni de la nivel local.

Statele Unite sunt nu numai patria restaurantului McDonald’s, ci și a multor alte forțe-cheie ale mcdonaldizării, iar procesul este exportat activ către restul lumii, invazia americană are loc în toată lumea: idei americane, distracții americane, modele sociale americane, capital american. Din această perspectivă mcdonaldizarea este doar un produs dintr-o lungă listă de exporturi: Coca-Cola (coca-colonizare), MTV, Disney, care în multe culturi au fost considerate amenințări.

Mcdonaldizarea are impact atât asupra modului de organizare a afacerilor, cât și asupra vieții cotidiene. De asemenea, reprezintă o serie de principii care se pot desprinde de sursa originară și introduce în structuri indigene; acest lucru va face identificarea originii lor problematică sau chiar imposibilă. Astfel, opoziția față de mcdonaldizare ca element străin, de import va fi mult mai dificilă, mai ales în condițiile în care, înterprinzătorii conștienți de profiturile care pot fi obținute din mcdonaldizare continuă să-i aplice principiile în tot mai multe domenii.

Mcdonaldizarea poate fi primejdioasă, generează multe dezavantaje, cum ar fi o paradoxală sporire a ineficienței, costuri mai mari, o distracție iluzorie și o falsă calitate, sentimentul dezvrăjirii lumii, amenințări la adresa sănătății și a mediului înconjurător, omogenizare și dezumanizare. Recunoașterea acestor elemente iraționale este esențială, pentru că până acum am avut parte de o avalanșă de superlative prin care sistemele mcdonaldizate se descriu pe ele însele și își susțin interesele.

Realitatea este că multe societăți au fost invadate de companii americane mcdonaldizate și multe națiuni au creat versiuni indigene ale acestora. Problema este dacă realitățile culturale locale sunt suficient de puternice pentru a modifica mcdonaldizarea astfel încât aceasta să devină un fenomen local sau mcdonaldizarea și imperialismul cultural asociat copleșesc culturile locale și duc la sporirea uniformității în lume.

În afara schimbărilor spectaculoase din restaurantele locale, mcdonaldizarea influențează obiceiurile societății ca întreg.De exemplu, a subminat tabu-ul japonez tradițional de a nu mânca în picioare. De asemenea, într-o oarecare măsură este atacată și interdicția culturală de a nu se bea direct din sticlă sau cutie. Faptul că anumite norme înrădăcinate sunt modificate de restaurantul McDonald’s constituie o dovadă a impactului profund al mcdonaldizării.

3.5. Impactul McDonald’s asupra economiei mondiale

Patronatul lanțului de restaurante McDonald’s cheltuiește anual aproape 2 miliarde $ pentru reclame și promoții, încercând să cultive imaginea unei companii ecologice și implicate social, precum și restaurantele sale ca “loc de recreere”. Copiii sunt momiți (trăgând părinții după ei) cu jucării ,cartonașe,etc.

McDonald’s nu a inventat restaurantele de tip fast-food dar au reinventat noțiunea de servire rapidă până la punctul la care a devenit un fel de religie planetară. Inovațiile pe care le-au adus – locuri de joacă pentru copii, curățenie desăvârșită, promptitudinea serviciului – au devenit motivul pentru care McDonald’s este liderul mondial al restaurantelor de fast-food. Compania a demonstrat prin programele sale de marketing că nu trebuie să activezi în domeniul tehnologiilor înalte pentru a inova. Creativitatea poate aduce beneficii chiar și în cele mai banale activități economice.

Conducându-se după ideea că cele mai de succes mărci se bazează pe o relație intimă și credibilă cu consumatorul McDonald’s România și-a dezvoltat o rețea puternică de restaurante, și-a promovat imaginea prin campanii publicitare agresive și a reușit să relaționeze eficient cu consumatorii vizați, în ciuda unui sistem destul de restrictiv de prețuri și a problemelor de imagine cu care s-a confruntat la nivel mondial.

Lanțul de restaurante McDonald's vrea să devină cel mai de încredere brand din lume și a demarat o campanie de promovare la nivel mondial prin care își propune să mărească încrederea în brand prin susținerea unor obiceiuri alimentare sănătoase la copii.

La ultima întâlnire internațională a companiei, la care s-au discutat subiecte de strategie de marketing, Jim Skinner, chairman-CEO la McDonald's, a explicat că rețeaua nu poate susține o creștere a vânzărilor fără încrederea consumatorilor. El a prezentat un plan prin care încearcă să transforme McDonald's în cel mai de încredere brand din lume.

O parte din acest plan urmărește creșterea încrederii la nivelul mamelor și promovează o bună purtare în rândul copiilor. Platforma de marketing pentru copii va include în meniu mere și lapte, iar nouăa campanie va susține obiceiuri sănătoase de alimentație.

O primă campanie internațională a fost lansată pe 11 mai și s-a desfășurat în o sută de tări până în luna octombrie. Lanțul de restaurante a semnat un contract cu Dreamworks Animation, producătorul filmului de animație Shrek 3, a folosit în campanie imaginea personajelor din acest film.

McDonald's este cel mai mare lanț de restaurante fast-food din lume și a înregistrat, în 2005, venituri de peste 20 de miliarde de dolari și un profit net de peste 2,6 miliarde de dolari. Lanțul are aproximativ 447.000 de angajați în întreaga lume. McDonald's România, filială a companiei internaționale McDonald's Corporation, deține 51 de restaurante în țară, dintre care trei (cele din Brașov) sunt operate în sistem de franciza.

McDonald's Corporation (listata la Bursa de valori din New York sub codul MCD) este cel mai mare lanț de restaurante de tipul fast-food din lume, vânzând cu prioritate hamburgeri, pui, cartofi prăjiți, amestecuri de băuturi răcoritoare pe bază de lapte (așa numitele milkshake-uri) și băuturi carbo-gazoase. Afacerea începută cu un restaurant deschis de frații Dick și Mac Macdonald în San Bernardino, California, introducea 'Sistemului de Servire Rapida' în 1984 și stabilea principiile restaurantelor fast food. Corporația prezenta își datează fondarea din timpul deschiderii restaurantului franciza de către Ray Kroc, din Des Plaines, Illinois din 15 aprilie 1955, acesta fiind al nouălea restaurant McDonald's. După ce Kroc a cumpărat drepturile legale ale fraților McDonald asupra companiei a condus expansiunea sa în toată lumea.

Odată cu extinderea plină de succes a companiei McDonald's pe multe piețe internaționale, compania a devenit un simbol al globalizării și al răspândirii stilului de viață american. Proeminenta sa în influențarea masivă a modului de a mânca al diferitelor categorii sociale, a creat de asemenea un frecvent subiect de dezbatere publică legat de obezitate, etică corporatistă și responsabilitatea față de consumator. A creat, ca un produs secundar și un jargon specific, așa cum ar fi expresia junk food în loc de fast food, adică mâncare gunoi în loc de mâncare rapidă.

Vedere a primului McDonald's care a fost inclus în franciza de Ray Kroc, care acum este muzeu în Des Plaines, Illinois. Clădirea este o copie după original, care a fost al nouălea restaurant McDonald's deschis.

Majoritatea restaurantelor independente McDonald's oferă servire direct în mașină(drive through) sau servire în restaurant(counter service) care au zonele de mese înăuntrul, și câteodată în afară restaurantului. Drive-Thru, Auto-Mac, Plătește și condu, sau McDrive, precum este cunoscut în multe țări, are, în multe cazuri locuri separate pentru plasarea, plătirea și preluarea comenzii, totuși ultimii doi pași (plătirea și preluarea) sunt în mod frecvent combinate într-un singur stand; acest tip de servire a fost introdus în Arizona în 1975, McDonald's imitând alte lanțuri de magazine fast-food care dețineau inițiativa în acest domeniu.

McDonald's este o companie multinațională cu produse și proceduri standardizate care au devenit simbolul globalizării și al modului american de viață. Compania s-a aflat de multe ori că ținta activiștilor și un centru al dezbaterilor referitoare la globalizare. În special, McDonald's este menționată în discuțiile referitore la etică corporațiilor, obezitate, mediu, proprietate intelectuală, drepturile animalelor, decese survenite în urma problemelor medicale cu inima, ofense aduse religiei islamice și iudaice, și distrugerea societății moderne.

CONCLUZII

Există multe măsuri care pot fi luate pentru a face față mcdonaldizării sau a evada din calea ei. Am puține speranțe că astfel de acțiuni vor opri procesul de mcdonaldizare, chiar dacă la ele se vor ralia mulți oameni, dar, în pofida acestei viziiini fataliste, cred că merită să luptăm din următoarele motive:

– Astfel, vom reduce cele mai grave excese ale sistemelor mcdonaldizate.

– Vom descoperi, crea și folosi mai multe nișe prin care cei care doresc potscapade mcdonaldizare măcar pentru o parte din zi sau chiar pe o perioadă mai lungă a vieții lor.

– Cel mai important lucru, probabil, este faptul că lupta în sine înnobilează. Prin astfel de lupte neraționalizate, individuale sau colective, oamenii pot să exprime adevărata rațiune umnă într-o lume care, prin toate metodele, a înființat sisteme raționale pentru a le nega această posibilitate.

Cu câțiva ani în urmă, restaurantul McDonald's a fost dat în judecată de faimosul maestru bucătar francez Paul Bocuse, pentru că i-a folosit imaginea pe un afiș fără a-i cere permisiunea. Înfuriat, Bocuse a declarat: „Cum pot eu să apar ca susținător al acestor mâncăruri fără gust și fără niciun Dumnezeu?!" Cu toate acestea, Bocuse pare să recunoască faptul că mcdonaldizarea este inevitabilă: „E nevoie și de așa ceva; […]a încerca să scapi de lucrurile astea e la fel de inutil.

Importanța crescândă a societăților transnaționale în cadrul economiei mondiale a devenit un subiect extrem de controversat. De unii apreciat, de alții contestat, cert este că aceste firme gigant reprezintă o realitate a economiei actuale și sunt cei mai importanți agenți economici de pe glob.

Susținătorii lor le consideră avantajoase atât pentru economiile dezvoltate, cât șipentru cele în dezvoltare apreciind că ele contribuie la folosirea eficientă și productivăa resurselor mondiale, ceea ce sporește bogăția globală și prosperitatea economică.

Pe de altă parte, criticii societăților transnaționale acuză aceste companii că subminează democrația, afectează societățile naționale și conturează o nouă formă de imperialism. În opinia lor ele reprezintă un agent important în economia mondială, dar statele naționale continua să fie actorii principali.

Fără îndoială, principalul motiv care îndeamnă o firmă să-și globalizeze activitatea rămâne maximizarea profitului. Mai exact, la baza deciziei unei corporații de a opera peste graniță stau trei factori, și anume: necesitatea procurării de resurse naturale și umane mai ieftine, posibilitatea pătrunderii pe anumite piețe, unde exportul ar putea oferi marje mai mari de rentabilitate, iar cel de-al treilea factor este condiționat de creșterea eficienței tuturor operațiunilor desfășurate de o firmă cu vocație mondială.

În ultimii ani deschiderea economică a multor state în dezvoltare, le-a inclus ca o puternică piață potențială în rândul locațiilor investiționale avute în vedere de comunitatea internațională de afaceri, de corporațiile transnaționale. Interesul pe care îl prezintă aceste țări pentru investitori ține în primul rând de masele de consumatori cărora li se pot adresa, dar și de costurile reduse ale unor factori de producție, în primul rând al forței de muncă, putând asigura o competitivitate prin preț a produselor sau serviciilor.

În contextul actual, în care economia mondială se află în plin proces de globalizare, investițiile externe de capital tind să devină, alături de resursele proprii fiecărei țări, o principală sursă de finanțare și antrenare a dezvoltării economice. Finanțarea creșterii economice și restructurarea nu se pot face doar din surse interne. De aceea, investițiile externe de capital sunt indispensabile.

Dezvoltarea sistemelor internaționale de producție ce au un rol cheie în creșterea competitivității exporturilor agențiilor economici din țările gazdă, reflectă răspunsul corporațiilor transnaționale la schimbările dramatice din mediul economic global: accentuarea progresului tehnologic, liberalizarea politicilor economice, creșterea concurenței. Societățile transnaționale sunt într-o continuă căutare a avantajelor: costuri scăzute, piețe de desfacere, resurse din abundență etc.

„Avantajele globalizării sunt vizibile”, afirma secretarul general al ONU, Kofi Annan: o dezvoltare economică mai rapidă, condiții de trăi mai bune, inovație accelerată și răspândirea tehnologiei, capacități de administrare, noi posibilități economice pentru indivizi, firme și tari. Însă pentru mulți oameni globalizarea înseamnă un grad mai mare de vulnerabilitate față de forțele necunoscute și imprevizibile, care pot genera instabilitate economică și probleme sociale. Și de aceea pentru a supraviețui și progresa, o economie mondială trebuie să dispună de o bază mai solidă în valori și practici instituționale – ea trebuie să promoveze mai insistent scopurile sociale.

Concluzionând, societățile transnaționale sunt o certitudine a economiei mondiale și trebuie să încercăm să le acceptăm cu avantajele și carentele lor, deoarece influența pe care o exercita la nivel mondial acești „gladiatori globali” bulversează ordinea existentă și modifica regulile jocului.

BIBLIOGRAFIE

BIBLIOGRAFIE