Clima Si Poluarea Aerului In Municipiul Ploiesti

CLIMA ȘI POLUAREA AERULUI ÎN MUNICIPIUL PLOIEȘTI

CUPRINS

INTRODUCERE

În lucrarea de față Clima și poluarea aerului în Municipiul Ploiești am încercat să evidențiez aspecte climatice, fizico-geografice, dinamice și antropice, dar și poluarea aerului în arealul orașului Ploiești.

Prezentarea diferitelor aspecte sunt susținute cu ajutorul graficelor, tabelelor și a fotografiilor care evidențiază cât mai bine particularitățile zonei studiate. Metodele folosite pentru reprezentarea cât mai elocventă a principalelor procese și fenomene sunt reprezentările grafice și cartografice realizate cu ajutorul programelor ArcMap și Microsoft Office. Metodele de cercetare utilizate în elaborarea lucrării sunt: de prelevare, prelucrare, analiză și interpretare a datelor obținute din diverse surse.

Lucrarea este structurată în șase capitole care cuprind date cu privire la aspectele generale ale climei Municipiului Ploiești cât și despre poluarea și impactul acesteia asupra orașului, și implicit asupra populației și nu numai.

În primul capitol am prezentat aspecte privitoare la așezarea geografică a spațiului analizat, date cu privire la relief, climă, hidrografie, vegetație și soluri. De asemenea…

Capitolul al doilea cuprinde date cu privire la caracteristicile principalelor elemente climatice, cum ar fi, temperatura aerului, umezeala aerului, nebulozitate, vânt, fenomene atmosferice periculoase etc.

În ultimele patru capitole am analizat aspecte asupra poluării aerului în arealul cercetat, după cum urmează: factorii care influențează calitatea aerului, sursele de poluare, tipurile de poluanți și caracteristicile acestora și nu în ultimul rând efectele poluării asupra stării de sănătate.

Municipiul Ploiești este situat lângă pârâul Dâmbu, afluent al Teleajenului, aparținând celui mai urbanizat județ din țară. Valea Prahovei și valea Teleajenului, cu terasele lor largi, au favorizat încă din vechime stabilirea a numeroase așezări. Prin urmare, orașul Ploiești a fost înființat în 1599, de către Mihai Viteazul, acesta concentrându-și oștirile pe aceste meleaguri, cunoscute atât prin bogăția vânatului și a pescuitului, cât și a posibilității de aprovizionare îmbelșugată unde se întâlnesc șesul, dealul și muntele, dar și răscrucea marilor drumuri pentru facilitarea schimbului de mărfuri. (Mihail Sevastos, 1938)

Orașul Ploiești face parte dintr-o infrastructură industrială județeană care ocupă locul 2 în țară, beneficiind de activități din aproape toate ramurile industriei. Contribuții importante pentru producția țării sunt: benzină, motorină, păcură, uleiuri și minerale, rulmenți grei, anvelope, utilaj petrolier, minier și chimic.

Sursă: arhivă proprie

Fig.1 Platforma stației meteorologice Ploiești

În realizarea acestei lucrări am beneficiat de ajutorul doamnei Asist. dr. Constantin Oprea Dana, căreia vreau să-i mulțumesc pentru sprinjin, răbdare, implicarea de care a dat dovadă și pentru tactul pedagogic afișat. De asemenea vreau să-i mulțumesc și familiei mele pentru sprijinul material și moral acordat de-a lungul acestor ani de studiu. Nu în ultimul rând vreau să mulțumesc colectivului de profesori ai Facultății de Geografie din cadrul Universității din București care au contribuit la pregătirea și îndrumarea mea pe parcursul celor 3 ani de studiu.

CAPITOLUL I

FACTORII GENETICI AI CLIMEI

1.1. Factorii climatogeni radiativi

Clima Municipiului Ploiești reflectă rezultatul interacțiunii mai multor factori genetici ai climei, cum ar fi radiația solară, circulația generală a atmosferei, suprafața activă-subiacentă și influența activităților umane.

Soarele este sursa energetică primară aproape tuturor proceselor fizice, chimice și biologice care au loc la nivelul suprafeței terestre și în atmosferă. Energia radiantă pe care astrul zilei o emite nu este identică la limita superioară a atmosferei și la suprafața terestră, nici sub raport cantitativ, nici calitativ. Acest lucru se datorează procesului de extincție, prin care energia radiantă solară este diminuată cantitativ la trecerea ei prin atmosfera terestră, ai cărei constituenți exercită atât o acțiune de absorbție selectivă sau globală, cât și una de difuzie moleculară sau totală. Procesului exticției i se adaugă reflexia exercitată de către formațiunile noroase din atmosferă, care împiedică o parte din radiația solară să ajungă la suprafața terestră. (Ciulache S., 1989)

Intensitatea tuturor fluxurilor de energie radiantă care străbat atmosfera depinde pe de o parte de condițiile atmosferice generale, iar pe de altă parte, de starea și însușirile suprafeței active.

Partea din radiația solară care ajunge nemodificată (nedifuzată, nereflectată, nerefractată, nedifractată) la suprafața terestră, sub forma unui mănuchi de raze paralele, constituie fluxul radiației solare directe (S). Intensitatea acesteia variază în funcție de înălțimea Soarelui deasupra orizontului și tranparența atmosferei.

Radiația solară difuză (D) reprezintă partea din radiația solară care, după ce a fost difuzată de către moleculele gazelor componente ale atmosferei, precum și de particulele lichide și solide în suspensie, ajunge la suprafața terestră venind din toate direcțiile bolții cerești (Ciulache S., 1989).

Alături de radiația solară directă, radiația difuză alcătuiește radiația globală sau totală (Q). Prin urmare, când cerul este senin Q = S + D. În situațiile sinoptice cu cer acoperit, când norii împiedică radiația solară directă să ajungă la suprafața terestră, radiația globală este dată în întregime de radiația difuză (Q = D).

În fucție de culoarea și rugozitatea suprafeței terestre o parte din radiația globală incidentă este reflectată, fără sa i se modifice conținutul spectral. Astfel, această parte a radiației globale poartă denumirea de fluxul radiației reflectate de undă scurtă (Rs).

Cealaltă parte a radiației globale incidente, care nu este reflectată, reprezintă radiația absorbită de undă scurtă (Q – Rs), sau bilanțul radiativ de undă scurtă al suprafeței respective.

Absorbind o parte din radiația solară incidentă suprafața terestră se încălzește și, ca orice corp cu temperatura mai mare de zero absolut (0˚K), emite energie radiantă. Aceasta poartă numele de radiație terestră (Et).

Cea mai mare parte a radiației terestre este absorbită de atmosferă, care se încălzește și astfel emite la rândul ei energie radiantă în toate direcțiile. Fracțiunea îndreptată înapoi către suprafața terestră poartă denumirea de radiația atmosferei (Ea).

Atât ziua, cât și noaptea, o parte a radiațiilor de undă lungă căzute pe suprafața terestră este reflectată dând naștere fluxului numit radiația reflectată de undă lungă (R1).

După apusul Soarelui, în lipsa radiațiilor de undă scurtă, singurele fluxuri radiative care se pot constata sunt: radiația terestră (Et), radiația atmosferei (Ea) și radiația reflectată de undă lungă (R1).

Bilanțul radiativ (B) al suprafeței terestre este dat de diferența dintre suma tuturor fluxurilor de undă scurtă și lungă primite și cedate de aceasta sub forma radiațiilor reflectate și emise.

Atmosfera este străbătută de sus în jos și de jos în sus de numeroase fluxuri radiative de undă scurtă sau lungă și în funcție de diferența dintre suma radiațiilor primite și a celor cedate suprafața terestră se încălzește mai mult sau mai puțin, prin urmare are o climă mai caldă sau mai rece. (Ciulache S., 1989)

1.2. Factorii climatogeni fizico-geografici

Dacă radiația solară ar fi singurul factor genetic al climei aceasta ar fi repartizată zonal în funcție de unghiul înălțimii Soarelui deasupra orizontului, valorile termice scăzând uniform dinspre ecuator către cei doi poli. În realitate, aceeași cantitate de radiație solară poate fi reflectată sau însușită în proprții variabile în funcție de tipul de suprafață activă subiacentă, pe care cade, adică în funcție de condițiile fizico-geografice ale acesteia. Cea mai pregnantă diferențiere se constată între cele două tipuri de suprafață activă: apa și uscatul. (Ciulache S., 1989)

Întrucât apa este corpul din natură cu cea mai mare căldură specifică volumetrică și gravimetrică, iar materialele care alcătuiesc uscatul înregistrează valori de două, trei ori mai mici se înțelege că la aceeași cantitate de căldură absorbită de apă se va încălzi de două, trei ori mai puțin decât uscatul. (Ciulache S., 1989)

Conductibilitatea calorică contribuie de asemenea la încălzirea diferențiată a uscatului și apei. Aceasta din cauză că aerul înglobat în spațiile lacunare ale solului diminuează mult coeficientul de conductibilitate calorică, determinând o încălzire mai accentuată a uscatului. În schimb, apa, al cărei coeficient de conductibilitate calorică este superior celui al solului cu conținut mare de aer, transmite mai ușor căldura însușită către stratele mai adânci, rămânând astfel mai rece. Apa rămâne mai rece și datorită faptului că transparența ei permite razelor solare să pătrundă până la adâncimi mai mari decât pe uscatul care absoarbe aceste radiații la suprafață, încălzindu-se excesiv. Prin urmare apa se încălzește mai greu decât uscatul, dar, datorită acelorași cauze se și răcește mai lent, ceea ce determină modificări substanțiale în valorile și regimurile diferitelor elemente meteorologice, deci și în condițiile climatice ale uscatului. (Ciulache S., 1989)

1.2.1 Așezarea geografică

Municipiul Ploiești, reședința județului Prahova, este situat pe coordonatele geografice de excepție, fiind străbătut de meridianul de 26˚, ce împarte continentul european în aproximativ două părți egale, iar partea de nord întinzându-se până aproape de paralele de 45˚. Aceste elemente determină aspectul temperat – continental al climei. (Mihail Sevastos, 1938)

Altitudinea medie a așezărilor este de 165 de m, orașul Ploiești fiind situat într-o zonă de câmpie, Câmpia Ploieștiului, fiind cuprinse în bazinul hidrografic al râului Prahova cu afluentul său principal râul Teleajen. Ploieștiul se găsește în apropierea marii regiuni viticole Dealu Mare – Valea Călugărească și are acces direct la Valea Prahovei, cea mai importantă zonă de turism montan din Romania.

Sursa: prelucrare ArcMap

Fig.2. Așezarea geografică a orașului Ploiești în cadrul

județului Prahova și României

1.2.2. Relieful

Formațiunile sedimentare care alcătuiesc în exclusivitate relieful arealului studiat se sprijină pe un fundament de șisturi cristaline rezultate din metamorfozarea unor sedimente foarte vechi, de vârstă precambriană.

Ca urmare a mișcărilor orogenice, lacul care al sfârșitul levantinului ocupa Câmpia Română a început sa fie colmatat. Aluviunile aduse din munți și dealuri au fost împrăștiate pe suprafețe mari sub formă de delte și conuri de dejecție.

Pe teritoriul județului Prahova se remarcă câteva fragmente dintr-o câmpie înaltă, mai veche, și anume câmpul Urletei, alcătuită din prundișuri acoperite de depozite argiloase și loessoide. Ea a fost ulterior fragmentată de Ialomița, Prahova și Cricovul Dulce, astfel din vasta ei întindere au rămas resturi alungite NV-SE, înaintând ca un pinten în inima câmpiei (G.Vâlsan, 1915; Gh. Niculescu, 1960). Sub malurile proeminente ale aceste câmpii înalte se întinde

Câmpia Ploieștilor, netedă dar bombată. Este conul de dejecție al Prahovei, desfășurat cu precădere pe stânga Prahovei până sub poalele dealurilor izolate de la Băicoi și Găgeni. Este prelungirea spre sud a celei mai importante terase de pe valea Prahovei. Suprafața câmpiei este netedă, dar păstrează încă urmele divagării Prahovei care apar pe alocuri ca vâlcele abia schițate. Pe direcția NV-SE conul prezintă ușoare grăbiri de pantă, care marchează limite temporare ale unor depuneri substanțiale de pietrișuri. În întreaga Câmpie a Ploieștilor sub solul subțire de 30-50 cm sunt prezente prundișuri a căror grosime atinge 80 m, în zona Buda. Înaintea aluvionării câmpiei a existat o depresiune în care s-au acumulat imense cantități de aluviuni. (Gh. Niculescu, I. Velcea, 1973)

1.2.3. Hidrografia

Teleajenul străbate în lung județul Prahova, de la un cap la altul, traversând toate unitățile de relief. El izvorăște din Masivul Ciucaș sub numele de pârâul Berii, ca la numai 2 km mai jos să fie cunoscut sub numele de Cheița. Și-a extins bazinul spre vest și tinde să încalce bazinul Doftanei și al Prahovei prin afluentul său Mislea. (Gh. Niculescu, I. Velcea, 1973)

Odată intrat în câmpie, Teleajenul se abate spre sud-est, ocolind conul de dejecție al Prahovei. În câmpie, el primește doi afluenți: Bucovelu pe stânga, un pârâu cu debit nu prea mare și Dâmbu pe dreapta, a cărui obârșie se află în zona Băicoiului. (Gh.Niculescu, I.Velcea, 1973)

Sursa: prelucrare ArcMap

Fig. 3 Harta râurilor din arealul orașului Ploiești

1.2.4. Vegetația și solurile

Cea mai mare parte a vegetației aparține provinciei pontice reprezentată prin elemente de stepă, în special graminee, corespunzând zonei de silvostepă. (Biogeografia României, 1969). În Câmpia Ploieștilor, pe suprafața conului de dejecție al Prahovei, peticele de pădure sunt alcătuite din stejar, în care predomină stejarul pedunculat (Quercus robur). Aceste păduri permit dezvoltarea unui strat de arbuști. Spre marginea sudică se întâlnesc zone cu păduri de luncă alcătuite din salcie (Salix), plop (Populus) și mai rar stejar pedunculat. Aceste zăvoaie găsesc condiții bune de existență pe marginea râurilor, unde solul este mai umed. (Gh. Niculescu, I. Velcea, 1973)

Solul reprezintă pătura superficială a scoarței, fiind rezultatul acțiunii directe a apei, climei și vegetației asupra rocilor. Câmpia Ploieștilor este acoperită la suprafață de o peliculă subțire de rendzine ce pătrunde în sus pe vale până la Câmpina și Brebu odată cu pietrișurile de terasă. Spre sud și sud- est apar soluri slab dezvolate (soluri aluviale, lăcoviști și aluviuni) ca urmare a subțierii prundișurilor conului de dejecție. Acestea urmăresc îndeaproape văile Prahovei și Teleajenului. (Gh. Niculescu, I. Velcea, 1973)

Sursa: prelucrare ArcMap

Fig. 4 Harta solurilor în orașul Ploiești

1.3. Factorii climatogeni dinamici

Datorită interacțiunii dintre factorii fizico-geografici și radiația solară clima prezintă modificări ale valorilor și regimului climatic, fără a afecta periodicitatea variațiilor anuale și diurne caracteristice. Însă, clima oricărei regiuni înregistrează și variții neperiodice, atât pe parcursul celor patru anotimpuri, cât și de la un an la altul sau de la o zi la alta, aceste fluctuații fiind datorate circulației generale a atmosferei.

Circulația generală a maselor de aer este determinată de încălzirea diferențiată a maselor de aer din emisfera nordică, cu precădere a celor situate pe arealele extreme ale Europei. Principalele tipuri de circulație și centrii barici de acțiune atmosferică deasupra țării noastre sunt:

Circulația vestică este activă în orice lună din an pe întreg teritoriul țării noastre și determină ierni blânde cu precipitații sub formă lichidă și veri răcoroase.

Circulația polară antrenează mase de aer de origine oceanică determinând scăderea temperaturii aerului, creșterea nebulozității și căderea precipitațiilor, în special sub formă de averse.

Circulația tropicală asigură transportul excesului de căldură din regiunile troicale în cele polare și determină apariția unor ierni blânde cu precipitații bogate și a unor veri calde și secetoase. Această circulație se manifestă pe direcția sud-est, când trece peste Asia Mică și ajunge deasupra regiunii Ploieștiului sub forma unui aer mai cald, fierbinte, sărac în precipitații.

Circulația de blocare are o frecvență mai scăzută și determină o vreme frumoasă, cu cer senin, veri călduroase și ierni lipsite de precipitații.

Anticiclonul Azorelor se formează în partea de est a anticiclonului atlantic, între 20 și 40o latitudine nordică (Geografia României, vol. I, 1983). Acest anticiclon își exercită influența pe tot parcursul anului, dar mai ales în perioadele: mai-iulie și noiembrie-ianuarie. Acest anticiclon este cel ce impune circulația vestică, ce determină mai ales, averse de ploaie, descărcări electrie și grindină, care se produc în special după-amiaza când convecția termică devine maximă. Pe timpul verii se deplasează către N și E, acesta fiind alimentat cu aer cald subtropical.

Anticiclonul Est-european determină o vreme geroasă și lipsită de precipitații, mai ales în sudul și estul țării, implicit în zona de studiu, dar și în centrul și vestul țării noastre fiind influențate foarte rar, datorită arcului carpatic ce se impune ca barieră orografică în calea maselor de aer polar.

Anticiclonul Scandinav determină schimbări bruște în aspectul vremii, având o frecvență mai mare toamna și primăvara.

Ciclonii Mediteraneni se formează în bazinul central-vestic al Mării Mediterane. Sunt impuși de ciocnirea aerului polar cu cel tropical, cu precădere iarna. (Geografia României, vol. I, 1983). Aceștia au o frecvență mare iarna, apărând mai rar și în a doua parte a verii și la începutul toamnei, ceea ce le imprimă un caracter de semipermanență. Aerul cald și umed transportat intră în contact cu aerul rece transportat de Anticiclonul Siberian și determină intensificarea vântului , căderi abundente de precipitații solide și apariția viscolului, mai ales în estul și sud-estul țării.

Ciclonul Islandez se află tot timpul deasupra nordului Oceanului Atlantic, fiind alimetat și acticat de curenții reci polari. Acționeaza mult mai rar, la sfârșitul toamnei și începutul iernii, concomitent cu Anticiclonul Azorelor, mai mult iarna, când anticiclonul se retrage către sud, iar vara se resimte foarte puțin, fiind împins spre N.

1.4. Factorii climatogeni antropici

Prin activitatea sa, societatea omenească a influențat pozitiv sau negativ procesele și fenomenele atmosferice dar la o scară redusă. Omul are capacitatea de a acționa doar asupra factorilor fizico-geografici, prin modificarea cărora se ajunge la ameliorarea sau înrăutățirea condițiilor climatice locale.

În dorința sa de a întreprinde acțiuni menite să servească altor scopuri, omul determină involuntar modificarea topoclimei sau microclimei. Prin urmare despăduririle conduc la creșterea amplitudinilor termice diurne, sporesc numărul de zile cu îngheț, umezeala aerului scade; temperaturile descresc dinspre zonele intens populate spre cele mai slab populate (un exemplu concludent ar fi discrepanța dintre zona urbană și zona rurală) și valoarea umezelii care este mai scăzută în interiorul orașelor. Privind condițiile climatice locale, acestea prezintă modificări din cauza acțiunilor întreprinse asupra factorilor fizico-geografici, iar acestea sunt puse pe seama activităților umane, și anume, prin despăduriri, desțeleniri, desecări, extinderea suprafețelor agricole și a celor acvatice artificiale, extinderea platformelor industriale, sistemul de canalizare și spațiile verzi ș.a.m.d.

În prezent, societatea acționează deliberat pentru îmbunătățirea condițiilor climatice locale prin irigații, împăduriri, drenări de ape stătătoare, ameliorarea stratului de zăpadă, metodele agrotehnice de prelucrare a solurilor și prin diferite metode de apărare a plantelor de îngheț. (Ciulache S., 1989)

CAPITOLUL 2

CARACTERISTICI ALE PRINCIPALELOR ELEMENTE CLIMATICE

2.1. Temperatura aerului

Energia solară primită de suprafața terestră sub forma radiațiilor luminoase este în bună măsură absorbită și transformată în căldură. (Ciulache S., 1997).

Temperatura aerului reprezintă principalul parametru al stării aerului care prezintă variații diurne și anuale (periodice), dar și de la un an la altul (neperiodice) datorită dependenței față de radiația solară. Pe verticală temperatura scade odată cu creșterea înălțimii.

2.1.1. Regimul anual al temperaturii medii lunare

Aflată în strânsă dependență de bilanțul radiativ-caloric și implicit de radiația solară globală, temperatura aerului are o evoluție anuală foarte asemănătoare cu evoluția acestora. (Ciulache S., 1997).

Temperatura aerului din zona orașului Ploiești este influențată de factorii locali cum ar fi: altitudinea, expoziția față de Soare, dispunerea formelor de relief și gradul de acoperire cu vegetație. Prin urmare se creează o distribuție neuniformă a temperaturii aerului în arealul cercetat dar și o diferență termică mai mare în interiorul orașului față de zonele periurbane ca urmare a consumului de combustibili, care prin arderea acestora rezultă căldură, dar și a clădirilor din beton care acumulează căldură pe timpul zilei și o emană pe timpul nopții, deasemenea reprezentând și o barieră în calea maselor de aer.

Faptul că temperatura aerului din interiorul zonei urbane este mai ridicată față de temperatura aerului din zona periurbană declanșează un aspect pozitiv și unul negativ. Aspectul pozitiv este determinat de afluxul de aer rece și curat din zona periurbană, iar cel negativ de faptul că temperaturile ridicate favorizează o declanșare mai rapidă a proceselor de descompunere a resturilor organice.

În conturarea valorilor medii lunare și anuale ale temperaturii aerului la stația meteorologică Ploiești s-au utilizat date meteorologice pentru intervalul de timp 1971-1980. Datele astfel analizate sunt evidențiate în tabelul nr. 1, reflectând tendința generală de încălzire a climei orașului Ploiești.

Pe baza tabelului nr. 1 reiese faptul că temperatura maximă a aerului este de 20,77˚C înregistrată în luna Iulie, iar temperatura minimă a aerului este de -2,33˚C înregistrată în luna Ianuarie.

Evoluția valorilor medii lunare care evidențiază regimul anual al temperaturii aerului la stația meteorologică Ploiești în perioada de timp menționată este reprezentată grafic în fig. 1.

Din fig. 5 se poate observa că temperatura medie lunară are o tendință de creștere a temperaturii aerului din luna ianuarie până în luna iulie, aceste valori fiind extremele temperaturii medii anuale: -2,33˚C fiind luna cu cea mai scăzută medie, datorită invaziilor de aer rece din nord și 20,77 ˚C cea mai ridicată medie. Din luna iulie temperaturile medii lunare scad până la valoarea de 0,6 ̊C, această valoare fiind înregistrată în luna decembrie.

În luna ianuarie, în perioada 1971-1980, s-au înregistat valori scăzute ale temperaturii medii după cum urmează: 1971/0,3˚C; 1972/-3˚C; 1973/-3,4˚C; 1974/-3,9˚C; 1977/-1,2˚C; 1978/-2,7˚C; 1979/-3,7˚C, 1980/-5,2˚C.

În luna februarie, temperatura medie lunară are o tendință de creștere cu 2,5˚C, acest lucru fiind posibil datorită intensificării proceselor de ciclogenză din Marea Mediterană și a creșterii intensității radiației globale.

În luna martie, temperatura medie lunară înregistrată este de 4,39˚C, datorită creșterii duratei de strălucire a Soarelui, acest fapt generând valori mai mari ale intensității radiației globale și în final o creștere a temperaturii.

Luna aprilie reflectă cel mai bine anotimpul de primăvară, drept urmare înregistrează o medie a temperaturii aerului de 10,38˚C. Această creștere semnificativă a temperaturii aerului se datorează schimbării regimului de circulație atmosferică și sporire a radiației globale.

În luna mai, temperatura medie lunară înregistrată este de 15,67˚C. Se remarcă o creștere a temperaturii aerului, dar diferențele de temperatură față de luna precedentă sunt mai mici: 5,29˚C.

În luna iunie, se înregistrează o temperatură medie de 19,21˚C. De această dată diferențele de încălzire scad, ajungând la o diferență de 3,54˚C. În această lună, fiind solstițiul de vară ar fi trebuit să se înregistreze cea mai mare temperatură medie lunară, dar acest lucru nu este posibil din cauza radiației globale, a consumului accentuat de căldură prin procesul de evaporare și a nebulozității accentuate.

În iulie, se înregistrează cea mai mare temperatură medie lunară: 20,77˚C. Diferențele de încălzire nu sunt semnificative. Dimpotrivă, aceste diferențe sunt scăzute, situându-se la 1,56˚C. În perioada 1971-1980, cele mai mari valori ale temperaturii medii lunare ale aceste luni s-au înregistrat în anii: 1972/22,1˚C; 1973/20,9˚C; 1974/20,5˚C; 1975/21˚C; 1976/20,7˚C; 1977/21,5˚C; 1978/20,6˚C, 1980/20,9˚C.

Luna august este perioada în care condițiile anticiclonice au frecvență sportită, astfel durata efectivă de strălucire a Soarelui este sporită și compensează durata posibilă care este în scădere. În urma diminuării consumului de căldură în procesul de evaporare, temperaturile medii rămân apropiate de cele alea lunii iulie. Temperatura medie lunară înregistrată în această lună este de 19,94˚C. Diferențele de răcire sunt mai mici decât în oricare altă perioadă a anului:-0,83˚C.

Deși în luna septembrie predomină regimul anticiclonic, scăderea duratei posibile și efective de strălucire a Soarelui determină o scădere semnificativă a intensității globale. Prin urmare temperatura medie lunară este mai scăzută, aceasta înregistrând valoarea de 15,88˚C. Diferențele de răcire cresc, ajungând la o diferență de – 4,06˚C.

Luna octombrie se remarcă prin micșorarea intensității radiației globale și schimbarea regimului circulației atmosferice. Acestea duc la scăderea temperaturii aerului, diferențele de răcire sa ajungă la -6,23˚C. Media lunară a temperaturii aerului în această lună este de 9,65˚C.

În luna noiembrie, se înregistrează o temperatură medie lunară de 4,32˚C. Această scădere a temperaturii aerului se datorează frecvenței mai mari a advecțiilor reci din nord, a scăderii intensității radiației globale și intensificării răcirilor radiative nocturne care determină cele mai intense diferențe de răcire: -5,33˚C.

În decembrie, temperatura medie lunară continuă să scadă, aceasta înregistând 0,06˚C. Acest lucru se datorează accentuării proceselor caracteristice de iarnă. Diferențele de răcire sunt mai scăzute, cifrând -4,26˚C

Variația mediilor lunare multianuale este concretizată în tabelul nr. 2 și în figura nr. 6. Analizând graficul variației se constată că temperatura medie lunară (indiferent sub ce aspect –cea mai mare medie lunară sau cea mai mică medie lunară) prezintă o curbă ascendentă începând cu luna ianuarie (-2,33 ̊ C) până în luna iulie (20,77 ̊ C) , după care urmează o curbă descendentă până în luna decembrie, când se înregistrează o temperatură ușor pozitivă de 0,6 ̊ C.

Cele mai mici medii lunare s-au înregistrat în: I = -5,2˚C/1980; II = -4˚C/1976; III = 2˚C/1980; IV = 8,3˚C/1974; V = 13,8˚C/1980; VI = 17,6˚C/1976; VII = 19,1˚C/1979; VIII = 17,4˚C/1976; IX = 14,3˚C/1972; X = 8˚C/1979; XI = 1,7˚C/1973; XII = -3,3˚C/1977.

Cele mai mari medii lunare s-au înregistrat în: I = 0,3˚C/1971; II = 4,4˚C/1977; III = 6,8˚C/1975; IV = 13,2˚C/1972; V = 17,9˚C/1979; VI = 21,5˚C/1979; VII = 22,1˚C/1972; VIII = 21,8˚C/1974; IX = 18,6˚C/1975; X = 11,4˚C/1980; XI = 6,3˚C/1976; XII = 2,2˚C/1979.

Climatul temperat de tranziție impune prezența celor patru anotimpuri ale anului. Vara și iarna sunt anotimpuri de mare contrast termic, acestea fiind separate de anotimpurile de tranziție, și anume de primăvară și toamnă.

Prin urmare, la nivel de anotimpuri, temperaturile medii înregistrate la stația meteorologică Ploiești în perioada 1971-1980 au fost de de : -0,7˚C temperatura medie a iernii, 10,1˚C temperatura medie a primăverii, 20,0˚C temperatura medie a verii, și se caracterizează prin cea mai mare temperatură medie anotimpuală și 10,0˚C temperatura medie a anotimpul de toamnă, valoare apropiată anotimpului de primăvară, așa cum reiese din tabelul de mai jos.

Temperatura medie a sezonului rece, calculată din mediile lunare pe intervalul lunar octombrie-martie are valoare pozitivă de 6,6 ̊ C, iar temperatura medie a semestrului cald, calculată pe intervalul lunar aprilie-septembrie este de 16,9 ̊ C.

Poziționarea țării în zona de convergență și de întrepătrundere a maselor de aer oceanice și continentale cu caracteristici diferite, determină temperaturi medii lunare și anuale mai ridicate, când predomină advecțiile calde din S și SV și mai scăzute când predomină advecțiile polare.

Variabilitatea de la un an la altul se redă prin calculul abaterilor din fiecare an față de media multianuală a perioadei 1971-1980. În fig. 7 este reprezentată evoluția abaterilor.

Pentru stația meteorologică din Ploiești, în perioada 1971-1980, abaterea maximă negativă a fost de -0,8 o C și s-a înregistrat în anul 1980 , iar abaterea maximă pozitivă a fost de 0,9 o C înregistrată în anul 1975. Abateri negative s-au mai înregistrat în anii 1973, 1976 și 1978 cu valori de -0,4 o C, -0,6 respectiv -0,4 o C, iar abaterile pozitive au fost înregistrate în anii 1971, 1972, 1974, 1977 și 1979 cu valori de 0,3 o C , 0,4 o C , 0,2 o C , 0,5 o C și 0,4 o C.

Variațiile mediilor termice astfel înregistrate sunt relativ reduse deoarece ele niveleză modificările de temperatură care se produc pe parcursul celor 12 luni. Acest lucru este bine evidențiat în fig. 8. Din pricina existenței unei circulații atmosferice intense se produce o diferență între cea mai mare medie termică anuală (10,7˚C/1975) și cea mai mică medie multianuală (9,0˚C/1980).

2.1.2. Temperatura maximă absolută

Maxima absolută și minima absolută reprezintă limitele extreme atinse de temperatura aerului și indică cea mai ridicată și cea mai coborâtă valoare care s-a produs. Astfel de temperaturi constituie caracteristici ale regimului climatic, chiar dacă au un caracter temporar. Perioadele de încălzire se datorează invaziilor de aer tropical, iar perioadele de răcire sunt datorate invaziilor de aer arctic continental.

Temperaturile maxime absolute sunt produse în mare parte de extinderea anticiclonilor din estul Europei sau din nordul Africii. Aceștia permit advecția aerului cald și uscat, din sud și est, încălzirea excesivă a zonei produsă de umezeala atmosferică foarte scăzută și lipsa norilor.

În tabelul nr.5 sunt prezentate mediile temperaturilor maxime la stația meteorologică din Ploiești, în perioada 1971-1980.

După cum se poate observa în tabelul nr.5 în luna iulie se produce maxima absolută pentru tot intervalul analizat, aceasta fiind de 33,2˚C. Pe tot parcursul perioadei calde a anului temperaturile maxime absolute lunare depășesc 23˚C în toate lunile: aprilie 24,6˚C; mai 27,9˚C; iunie 30,7˚C; iulie 33,2˚C; august 32,4˚C; septembrie 28,9˚C. Acest lucru se datorează încălzirii artificiale a orașului și impurităților din atmosferă care împiedică dispersia căldurii pe timpul nopții. Temperaturile maxime absolute din perioada rece variază de la 11˚C (în luna ianuarie) la 25,2˚C ( în luna octombrie). Aceste valori ridicate pe perioada rece a anului favorizează apariția fenomenului de dezgheț.

2.1.3. Temperatura minimă absolută

Temperaturile minime absolute se produc ca și cele maxime absolute în condiții anticiclonale, când aerul rece, transportat iarna de sistemele barice continuă să se răcească, pe parcursul unor intervale de timp mari (de la 4-6 zile, până la 8-14 zile). Această răcire devine și mai eficientă în situațiile când suprafața activă este acoperită cu zăpadă. Teritoriul țării noastre este influențat în special de Anticiclonul Est-european.

Temperaturile minime absolute sunt cauzate de invaziile de aer arctic sau continental-temperat. Aceste minime absolute se produc în lunile de iarnă, fiind mai frecvente în luna ianuarie, moderată în luna februarie și scăzută în decembrie.

Prin urmare, temperatura minimă absolută a aerului s-a înregistrat în luna ianuarie: -17,9˚C, conform tabelului nr.6.

Temperaturile minime absolute pozitive se înregistrează în cinci luni: mai 4,6˚C; iunie 6,7 ˚C; iulie 10˚C, august 9,1˚C și în septembrie 3,3˚C. În lunile ianuarie, februarie, martie, aprilie, octombrie, noiembrie și decembrie se înregistrează temperaturi minime absolute negative.

Temperaturile minine absolute negative din lunile martie (-7,8˚C) și aprilie (-1,1˚C) duc la apariția brumei, acest fenomen afectând grav culturile.

2.1.4. Numărul mediu lunar și anual de zile cu temperaturi caracteristice

Pe parcursul unui an, temperatura aerului poate depăși sau coborâ sub anumite praguri. Aceste praguri sunt încadrate în categorii convenționale, acestea fiind nopțile geroase (tmin ≤ -10˚C); zile de iarnă (tmax ≤ 0˚C); zile de îngheț (tmin ≤ 0˚C); zile de vară (tmax ≥ 25˚C); zile tropicale (tmax ≥ 30˚C).

Pentru stația meteorologică Ploiești, numărul de zile cu temperaturi caracteristice în perioada 1970-1971 sunt prezentate în tabelul nr.7.

Zilele de iarnă (tmax ≤ 0˚C) sunt zilele în care temperatura maximă este mai mică sau egală cu 0˚C. Acestea se datorează regimului anticiclonic și prezenței maselor de aer arctic și sunt prezente doar în cadrul a patru luni (ianuarie, februarie, martie și decembrie), în luna martie media lunară a acestor zile fiind scăzută. Numărul mediu anual al zilelor de iarnă este mai scăzut față de zilele de îngheț, media anuală totalizând 18,2 zile cu un număr maxim de 8,7 în luna ianuarie, 4,3 zile în luna februarie, 0,6 zile în luna martie și 3,5 zile în luna decembrie.

Zilele de îngheț (tmin ≤ 0˚C) sunt acele zile în care temperatura minimă este mai mică sau egală cu 0˚C. Aceste zile sunt determinate de advecțiile de aer rece, polar și arctic, de răcirea intensă a suprafeței subiacente în timpul nopților senine și fără vânt totalizând un număr mediu de 109,8 zile cu un număr maxim de 28,5 zile în luna ianuarie, 22 zile în luna februarie, 16,3 zile în luna martie, 2,1 zile în luna aprilie, 4,5 zile în luna octombrie, 12,1 zile în luna noiembrie și 24,1 în luna decembrie și un minim lunar de 0,2 zile în luna septembrie.

Zilele de îngheț sunt specifice lunilor de iarnă, dar nu este exclus să apară și în lunile de tranziție. Se constată o scădere a zilelor de îngheț în lunile aprilie, septembrie înregistrând 2,1 zile de îngheț respectiv 0,2 zile. Acest fapt se datorează fenomenului de încălzire climatică în curs de desfășurare.

Zilele de vară (tmax ≥ 0˚C) sunt zilele în care temperatura maximă este mai mare sau egală cu 25˚C. Acestea se produc din martie până în septembrie. Datele indică scăderea frecvenței zilelor de vară odată cu creșterea înălțimii. Numărul cel mai mare de zile de vară se înregistrează în lunile de vară: iunie – 17,9; iulie – 23,7; august – 20,2.

Zilele tropicale (tmax ≥ 0˚C) sunt acele zile în care temperatura maximă este mai mare sau egală cu 30˚C. Acestea se fac simțite în condițiile în care sud-estul Europei este acoperit de aer tropical, predomină timpul senin și regimul anticiclonal. Zilele tropicale s-au înregistrat din luna mai (0,2 zile) până în luna septembrie (0,5 zile). Maximul zilelor tropicale din perioada analizată este de 6,2 zile în luna iulie, urmată de o ușoară scădere 5,9 zile în luna august.

2.2. Umezeala aerului

Prezența vaporilor de apă în atmosferă imprimă aerului o anumită instabilitate. Cantitatea acestora este strâns legată, în principal, de particularitățile fizice ale maselor de aer în mișcare, temperatură și de caracteristicile locale ale suprafeței subiacente. Acestea constituie surse permanente de evaporație și evapotranspirație, ceea ce determină creșterea gradului de umezeală a aerului. (Clima României, 2008)

Starea higrometrică a aerului este bine pusă în evidență de parametrii care caracterizează gradul de umezire al aerului: umezeala relativă, tensiunea vaporilor de apă și deficitul de saturație. (Clima României, 2008)

2.2.1. Umezeala relativă

Umezeala relativă se mai numește și “starea higrometrică”. Se definește ca fiind raportul dintre tensiunea reală și tensiunea de saturație a vaporilor de apă aflați în aer și exprimă cel mai bine și mai complet gradul de uscăciune al atmosferei.

Media anuală a umezelii relative la stația meteorologică Ploiești în perioada 1971-1980 este de 76,6 %. Vaporii de apă aflați în compoziția maselor de aer care traversează sau staționează deasupra municipiului Ploiești sunt în cea mai mare parte aduși din Oceanul Atlantic și Mare Mediterană dar și din evaporarea directă de la suprafața solului, apelor, zăpezii etc. În regimul anul al valorilor medii lunare reprezentat în fig. 9 se pot evidenția patru maxime relativ apropiate ca și valoare și două minime clar conturate.

Maximul principal este înregistrat în luna decembrie fiind de 85,3% , acest maxim fiind datorat de frecvența ridicată a advecțiilor relativ calde și foarte umede dinspre Mare Mediterană. Maximul secundar coincide cu luna februarie, fiind de 84,4% când numărul zilelor de ploaie atinge valori ridicate. Din acest motiv se înregistrează valori relativ ridicate și în lunile ianuarie (84,4%) și noiembrie (83,6%).

Minimul principal se înregistrează în luna iulie iar minimul secundar în luna iunie cu o valoare extrem de apropiată de cea a lunii iulie, fiind de 69,3% respectiv 69,5%. Atingerea acestor valori în decursul lunilor de vară este explicat de faptul că temperaturile sunt destul de ridicate, advecțiile umede sunt relativ rare, iar evaporația de la suprafața activă subiacentă este redusă.

2.3. Nebulozitatea

Nebulozitatea atmosferică reprezintă totalitatea norilor de pe bolta cerească sau gradul de acoperire al bolții cerești cu nori. Condensarea sau sublimarea vaporilor de apă la diferite niveluri din atmosferă determină apariția norilor. Norii sunt sisteme coloidale formate din picături fine de apă și/sau de cristale de gheață aflate în suspensie. Gradul de acoperire și felul norilor depind de evoluția maselor de aer, a fronturilor atmosferice și de particularitățile suprafeței subiacente. Norii modifică substanțial, atât sub raport valoric cât și din punct de vedere al evoluției diurne și anuale regimul tuturor elementelor climatice. Astfel, prin acțiunea lor diminuează durata de strălucire a Soarelui, energia calorică și luminoasă provenite de la Soare și radiația efectivă, prin urmare modifică bilanțul radiativ al suprafeței active și a atmosferei. De asemenea, norii constituie sursa precipitațiilor atmosferice. Creșterea gradului de poluare conduce la creșterea nucleelor de condensare, deci și la creșterea nebulozității în zonele puternic industrializate.

Observațiile asupra nebulozității, la stația meteorologică Ploiești în perioada 1971-1980 se realizează la termenele climatologice sau ori de câte ori este necesar. Datele prelucrate și analizate fac referire la nebuluzitatea totală și se exprimă în zecimi.

2.3.1. Regimul anual al nebulozității

Față de zona periurbană, nebulozitatea este mai mare deasupra centrelor urbane ca urmare a dinamicii convective locale și numeroaselor nuclee de condensare existente în atmosfera orașelor. De asemenea, în zona industrială, datorită cantităților ridicate de pulberi degajate în atmosferă se creează condiții favorabile de condensare a vaporilor de apă, astfel nebulozitatea este mai accentuată față de alte zone ale orașelor.

Zonele periferice se află în calea maselor de aer umed și dezvoltă condiții favorabile dezvoltării norilor datorită mișcării ascendente pe care o capătă aerul la contactul cu zona înaltă a clădirilor.

Valoarea medie anuală a nebulozității deasupra orașului Ploiești, în perioada 1971-1980 este de 5,9 zecimi, arealul studiat aflându-se între regiunile joase și cele înalte.

Datorită influenței sistemelor barice care traversează sau staționează deasupra zonei, nebulozitatea înregistrează un maxim și un minim. Maximul de nebulozitate este înregistrat în luna februarie (7,21 zecimi), ca urmare a intensificării activității anticiclonice a Mării Mediterane și a retragerii spre sud a Anticiclonului Azoric. În ceea ce privește minimul de nebulozitate, acesta s-a înregistrat în luna august (4,89 zecimi), ca urmare a regimului anticiclonal care actionează în această perioadă a anului.

Date preluate după ANM

Fig. 10 Regimul anual al nebulozității medii lunare la stația meteorologică Ploiești în perioada

1971-1980

În fig. 10 este reprezentat graficul nebulozității, în care am pus în evidență regimul anul al nebulozității medii lunare. Aceasta din urmă reprezintă rezultatul medierii multianuale a valorilor medii din fiecare lună a fiecărui an a perioadei 1971-1980. Pe grafic am reliefat faptul că valorile medii lunare prezintă o evoluție descendentă din luna ianuarie până în luna august, după care prezintă o evoluție ascendentă până în luna decembrie. Valorile medii lunare ale nebulozității din lunile martie, aprilie și mai sunt mai mari față de valorile din lunile septembrie și octombrie datorită frecvenței mai mari a invaziilor de aer oceanic umed.

În lunile ianuarie (6,59 zecimi), februarie (7,21 zecimi), martie (6,49 zecimi), aprilie (6,64 zecimi), mai (6,2 zecimi), noiembrie (6,43 zecimi) și decembrie (6,15 zecimi) valorile medii anuale ale nebulozității au fost mai mari față de valoarea mediei multianuale. Acest lucru se datorează frecvenței mari a advecțiilor de aer umed dinspre Oceanul Atlantic și Marea Mediterană. La polul opus, advecțiile de aer cald și uscat ce au avut o frecvență mai mare asupra lunilor iunie, iulie, august, septembrie și octombrie au determinat ca valorile medii anuale ale nebulozității să fie mai mici față de valoarea mediei multianuale (5,9 zecimi).

După valoarea medie zilnică a nebulozității se pot cataloga următoarele tipuri de zile: senine (nebulozitatea = 0 – 3,5 zecimi) și acoperite (nebulozitatea = 7,6 – 10 zecimi).

2.3.2. Numărul mediu lunar de zile senine și zile acoperite

Nebulozitatea totală prezintă un regim anual invers proporțional cu cel al numărului mediu de zile cu cer senin. Evoluția în timpul anului a numărului de zile senine după nebulozitatea totală se caracterizează prin prezența a două maxime și două minime. Maximul principal se produce în luna octombrie (7,9 zile), iar cel secundar în august (5,6 zile). Minimul principal se înregistrează în luna mai (1,8 zile), iar cel secundar în luna aprilie (1,9 zile), cu o valoare extrem de apropiată de luna mai, așa cum este prezentat în fig. 11.

În cursul anului, zilele acoperite înregistrează două maxime și două minime. Maximul principal se produce în luna februarie (13,9 zile), iar cel secundar în luna ianuarie (13,3 zile). Minimul principal se înregistrează în luna iulie (4,6 zile), iar cel secundar în luna august (5 zile).

Valorile scăzute ale numărului mediu de zile senine se datorează încălzirii accentuate a atmosferei urbane și cantității ridicate de pulberi degajați în atmosferă.

2.4. Durata de strălucire a Soarelui

Durata de strălucire a Soarelui reprezintă intervalul de timp când discul solar este vizibil pe bolta cerească. Reprezintă elementul meteorologic cu importanță ridicată în activitățile de agricultură, balneologie, construcții, turism etc. (Clima depresiunii Sibiu, 1997). Se exprimă în ore și zecimi de oră. (Clima României, 2008)

Măsurătorile sunt efectuate cu ajutorul heliografului, cele mai uzuale fiind cele de tip Fuess, Universal și Campbell-Stokes. Prelucarea climatică a datelor are ca scop obținerea datelor cu privire la durata efectivă de strălucire a Soarelui. Șirurile de date privind acest element meteorologic pot prezenta erori sistematice sau accidentale din cauza influețelor impuse de alți factori, acestea denaturând rezultatele reale.

Regimul duratei de strălucire a Soarelui este influențat de factorul astronomic (geometria Pământ – Soare) care face ca în apropierea apariției solstițiului de vară durata de strălucire a Soarelui să crească, iar în apropierea solstițiului de iarnă să scadă.

2.4.1. Regimul anual al duratei efective de strălucire a Soarelui

Variația anuală a duratei efective de strălucire a Soarelui este reprezentată în fig.11, înregistrând o valoare maximă în luna iulie (271,4 ore) deoarece nebulozitatea este mică și este luna cu zile lungi, iar minima se produce în luna februarie (82,2 ore) explicația fiind de această dată inversă, și anume că nebulozitatea este scăzută iar zilele sunt mai scurte.

Date preluate după ANM

Fig. 11 Durata medie lunară și anuală de strălucire a Soarelui la stația meteorologică

Ploiești în perioada 1971-1980

2.5. Precipitațiile atmosferice

Precipitațiile reprezintă totalitatea produselor de condensare a vaporilor de apă din atmosferă. Cunoscute și sub denumirea de hidrometeori, precipitațiile cad din nori și ajung la suprafața terestră sub formă lichidă (ploaie, burniță etc.), solidă (ninsoare, grindină, mazăriche etc.) sau sub ambele forme (lapoviță).

Observațiile asupra precipitațiilor atmosferice se realizează vizual (felul și durat) și instrumental (cantitatea de apă căzută în timpul producerii precipitațiilor). Repartiția precipitațiilor depind direct de deplasarea maselor de aer și principalele caracteristici ale reliefului (formă, altitudine, expoziție etc.).

Cantitățile de precipitații atmosferice se măsoară cu pluviometrul tip IMC, iar înregistrarea acestora se realizează continuu cu ajutorul pluviografului.

2.5.1. Regimul anual al cantităților medii de precipitații

Direcția și frecvența advecțiilor umede suferă modificări continue și alături de intensificarea sau slăbirea proceselor convective locale determină schimbări cantitative ale precipitațiilor, de la o lună la alta.

În fig. 12 se poate observa o creștere a cantității de precipitații din luna ianuarie până în luna mai, unde atinge maximul, o excepție fiind în luna februarie unde cantitatea de precipitații este mai scăzută decât în luna ianuarie, cu o diferență de 7 mm. Din luna mai până în luna decembrie cantitătatea de precipitații scade, de această dată excepția fiind în luna iulie care prezintă o creștere de 6 mm față de luna iunie.

Maximul pluviometric este înregistrat în luna mai (104,5 mm), iar minimul pluviometric este de 27,4 mm înregistrat în luna februarie.

În luna ianuarie media lunară a cantității de precipitații este de 28,1 mm.

2.5.2. Cantitățile maxime de precipitații căzute în 24 de ore.

Ploile abundende sunt determinate de cantitățile mari de apă pe care le conțin masele de aer și de mișcările ascendente. Se constată că în fig. 13, cantitățile maxime de precipitații căzute în 24 de ore sunt înregistrate în perioada caldă a anului, în lunile iunie și iulie. Acest lucru este posibil datorită condițiilor care se întrunesc în sezonul cald, și anume, capacitatea aerului de a înmagazina o cantitate mare de vapori de apă, iar convecția termică și procesele frontale puternice duc la dezvoltarea norilor, rezultând astfel ploi abundente.

Cantitățile mari de precipitații căzute în lunile de vară au caracter de aversă. Analizând graficul din fig. 13 constatăm că maximul de precipitații căzute în 24 de ore atinge valoarea de 102,4 mm în luna iunie.

Pe de altă parte, în sezonul rece valorile sunt mai joase datorită conținului scăzut de vapori de apă din masele de aer rece și a predominării circulației anticiclonilor continentali. Minimele se înregistrează în perioada ianuarie – februarie de 17,5 mm și respectiv 18,4 mm.

2.6. Vântul

Vântul reprezintă elementul dinamic al climei, fiind deplasarea pe orizontală a maselor de aer provocată de forța gradientului baric. Vântul se caracterizează prin doi parametri extrem de variabili în timp și spațiu: direcția din care bate vântul și viteza care reflectă distanța parcursă de particulele de aer în unitatea de timp (m/s). Observațiile asupra direcției și vitezei vântului sunt realizate cu ajutorul giruetei, la înălțimea standard de 10 m. Viteza vântului se realizează cu ajutorul giruetei cu placă ușoară, măsurând viteze ale vântului de până la 20 m/s și cu girueta cu placă grea, măsurând vieze de până la 40 m/s. Vântul este elementul climatic cu cele mai multe și rapide variații în timp și spațiu. Aceste variații interacțiunii maselor de aer cu relieful regiunii analizate, dar și cu relieful Europei de SE.

2.6.1. Frecvența și viteza medie a vântului pe direcțiile principale

Direcția vântului este reprezentată cu ajutorul celor opt direcții cardinale și intercardinale, care formează „roza vânturilor”. Viteza vântului depinde în primul rând de valoarea gradientului baric orizontal și nu în ultimul rând de fragmentarea reliefului, care prin acțiunea acestuia amplifică viteza vântului prin apropierea liniilor de curent sau reduce viteza vântului prin îndepărtarea liniilor de curent și apariția curenților contrari. (Ciulache S., 1997)

La stația meteorologică Ploiești, în perioada 1971-1980, cele mai mari frecvențe anuale ale vântului se înregistrează pe direcțiile NE (18,9%), N (16,2%) și E (10,7%), deoarece arealul are deschidere pe aceste direcții. De asemenea pe direcțiile V (9,1%) și SV (8,7%) se înregistrează frecvențe relativ ridicate. Cele mai scăzute frecvențe ala vântului se înregistrează pe direcțiile S (2,4%), SE (2,8%) și NV (5,9%). Predominața frevenței vânturilor din direcția NE se datorează curbei Carpaților, iar frecvența vânturilor din direcțiile estice și vestice se datorează interacțiunii dintre orașul Ploiești și regiunilor estice și vestice ale Câmpiei Române.

Viteza vântului are valori scăzute în interiorul orașului datorită frecării cu zidurile clădirilor. Viteze ridicate ale vântului se înregistrează pe direcțiile SV (3,3 m/s), E (3,2 m/s), V (3 m/s) și NE (2,9 m/s). Cele mai scăzute valori ale vitezei vântului se înregistrează pe direcțiile N (2,1 m/s) și NV (2,2 m/s). La stația meteorologică Ploiești vitezele vântului sunt repartizate relativ uniform pe direcții.

Toate aceste aspecte sunt reprezentate în fig.14, în roza anuală a vântului.

2.6.2. Calmul atmosferic

Asemeni vitezei și direcției vântului, calmul atmosferic prezintă o mare variabilitate în timp și spațiu. Frecvența calmului atmosferic variază în funcție de condițiile fizico geografice și de particularitățile circulației generale a atmosferei. (Clima României, 2008)

Calmul atmosferic favorizează menținerea poluanților în straturile joase ale atmosferei, accentuând poluarea urbană. În cazul în care calmul atmosferic prezintă valori mai mari de 15% se creează condiții prielnice de apariție și dezvoltare a proceselor de poluare în atmosfera urbană. Frecvența mare a calmului atmosferic (mișcările aerului lipsesc total), determină stagnarea poluanților, astfel concentrațiile acestor poluanți cresc. În momentul în care acesta persistă pe mai multe zile este posibil să se producă depășiri ale concentrațiilor maxime admise pentru poluanți.

Analizând tabelul nr.8 reiese faptul că în frecvența medie anuală a calmului atmosferic în arealul orașului Ploiești, pentru intervalul 1971-1980 valoarea medie multianuală este de 24,8%, iar maxima este de 32,1 în anul 1980, fiind cel mai secetos an din intervalul analizat. Minima înregistrată este de 20,2% în anul 1978.

2.7. Fenomene atmosferice periculoase

Situațiile particulare ale circulației generale a atmosferei determină producerea fenomenelor meteorologice deosebite. Unele dintre aceste fenomene atmosferice pot depinde exclusiv de prezența apei – hidrometeorii, altele sunt derivate – electrometeorii și fotometeorii. În acest capitol sunt analizate fenomenele din categoria hidrometeorilor – ceață, brumă și chiciură.

2.7.1. Ceața

Ceața reprezintă un fenomen hidrometeorologic alcătuit din picături mici de apă sau cristale fine de gheață sau amândouă în același timp. Aceasta se întâlnește la contactul cu suprafața terestră și reduce vizibilitatea sub 1 km. Grosimea ceții variază între câțiva metri și o mie de metri. Apariția, dezvoltarea și dispariția ceții depind de gradul de umezeală și temperatura aerului, acestea din urmă fiind dependente de intensitatea radiației solare, circulația maselor de aer și caracteristicile suprafeței subiacente. Ceața constituie un factor negativ asupra activităților umane.

Pe baza tabelului nr.9 reiese faptul că numărul mediu anual al zilelor cu ceață este de 41,6 zile. Maxima lunară înregistrată la stația meteorologică Ploiești, în perioada 1971-1980, este de 8,7 zile în luna ianuarie, iar minima este de 0,1 zile de ceață, în luna septembrie.

2.7.2. Bruma

Bruma reprezintă fenomenul hidrometeorologic care provine din sublimarea vaporilor de apă pe suprafața răcită sub 0˚C, iar temperatura solului până la -10˚C. Are aspectul unor cristale, sub formă de solzi, ace, pene, evantaie de gheață. Condițiile de formare a brumei sunt: vânt slab (până la 2 m/s), umezeala relativă mai mare de 80 % și nebulozitate redusă, aceasta din urmă favorizând radiația nocturnă. Bruma este caracteristică anotimpurilor de tranziție, vara lipsind cu desăvârșire, pe când în timpul iernii apare într-o oarecare măsură. Constituie un factor negativ pentru culturile legumicole, pomicole, viticole etc., deoarece se suprapune cu momentele de început și sfârșit ale ciclului lor vegetativ.

În urma examinării datelor înregistrate la stația meteorologică Ploiești, în perioada 1971-1980 din tabelul nr.9, cele mai multe zile cu brumă s-au semnalat în lunile decembrie, ianuarie, februarie și martie ca urmare a umezelii relative ridicate. Valoare maximă este de 17,5 zile (în luna decembrie), iar minima este de 0,3 (septembrie).

2.7.3. Chiciura

Chiciura reprezintă fenomenul hidrometeorologic specific anotimpului rece. Este alcătuită din cristale de gheață, cu aspect de brumă sau zăpadă depusă pe diferite obiecte (ramurile copacilor, pe cabluri sau pe stâlpi) într-un strat alb, afânat și provine din înghețarea picăturilor de apă suprarăcită din ceață sau nori. În funcție de temperatura aerului se disting două tipuri de chiciură: chiciură moale (cristalină) și chiciură tare. Chiciura moale reprezintă o depunere alcătuită din ace fine sau solzi de gheață. Se produce pe timp geros și calm la temperaturi mai coborâte de -15˚C. Chiciura tare are aspect granular, cu ramificații cristaline ce se depune în condiții cu vânt de intensitate cel puțin moderată și la temperaturi cuprinse între -2˚C și -10˚C.

Numărul mediu anul de zile cu depuneri de chiciură, înregistrate la stația meteorologică Ploiești (intervalul de timp 1971-1980) este de 6,6 zile. Maxima este de 2,8 zile, aferente lunii ianuarie, iar minima se produce în luna noiembrie cu 0,5 zile.

CAPITOLUL 3

FACTORII DE MEDIU CARE INFLUENȚEAZĂ CALITATEA AERULUI

Echilibrul natural este perturbat prin activitatea umană, acest dezechilibru realizându-se fie prin poluare și despăduriri, fie prin eliminarea unor specii de plante sau animale.

Poluarea (lat. pollo, polluere – a murdări, a profana) se definește ca prezența în aer a unor substanțe care în funcție de natură, concentrație și timp de acțiune afectează sănătatea, generează disconfort și alterează mediul înconjurător, producând dezechilibre ecologice. Ca urmare a activității omului compoziția atmosferei a suferit modificări determinate de emisiile de noxe gazoase, pulberi și aerosoli, conducând la grave probleme de mediu, cum ar fi: poluarea urbană, ploile acide și schimbările climatice.

Aerul este poluat în momentul în care în compoziția sa intră, pe diverse căi, substanțe care au acțiune nocivă. Aceste substanțe au capacitatea de a pune în pericol sănătatea oamenilor, să afecteze mediul înconjurător și să deterioreze bunurile materiale. Activitățile umane eliberează continuu substantețe nocive pe care atmosfera nu le poate neutraliza din pricina capacității sale limitate de absorbție.

Odată ajunși în atmosferă, poluanții se dispersează rapid și nu mai pot fi captați pentru a fi epurați. Astfel, poluații intră în contact cu constituenții atmosferici sau chiar cu alți poluanți deja prezenți, în final rezultând noi substanțe cu agresivitate mai mare sau mai mică asupra mediului și implicit asupra omului. Un volum de aer este considerat a fi poluat atunci când concentrația diferitelor substanțe depășește concentrația maxim admisă (CMA).

Poluarea poate fi de mai multe feluri: de natură chimică (determinată de o multitudine de substanțe chimice), de natură fizică (radioactivitatea, radiațiile calorice și ultraviolete, zgomotul, vibrații) și de natură biologică (datorată germenilor patogeni care pot fi răspândiți prin aer).

Energia este esențială pentru bunăstarea economică și socială, cu toate acestea, producția și consumul de energie afectează considerabil mediul înconjurător și induc schimbări climatice, deteriorează ecosistemele naturale și produc efecte adverse asupra sănătății umane. Principalele tipuri de poluări pe care rețelele electrice le generează asupra mediului înconjurător sunt: vizuală (deteriorarea peisajului), poluarea sonoră (zgomote produse de funcționarea sau vibrațiile elementelor rețelelor electrice și, în special, a transformatoarelor), elecromagnetică (efecte sonore și luminoase ale descărcării corona, perturbații radio și ale emisiunilor de televiziune, influențe ale câmpului electric și magnetic asupra organismelor vii), pericole (riscuri) de accidente (accidente, cazuri mortale) și ecologică (defrișarea pădurilor, ocuparea terenurilor).

Actuala degradare a mediului se datorează în special surselor antropice de poluare, iar dintre aceste surse cea mai importantă este industria, urmată de transporturile rutiere, feroviare și deșeurile. Industria afectează toți factorii de mediu cu o gamă largă de poluanți: emisii în atmosferă, în apele de suprafață și deșeurile. Industria petrochimică și cea metalurgică au un impact semnificativ pentru atmosfera din zona municipiului Ploiești. Agricultura, alături de industrie, poate deveni una dintre sursele importante de agenți poluanți cu impact negativ asupra calității mediului ambiant, prin degradarea sau chiar prin distrugerea unor ecosisteme. Extracția, transportul, tratarea și depozitarea produselor petroliere și a gazelor naturale produc impact asupra mediului. Generarea aburului tehnologic este una din principalele surse de emisii rezultate din instalațiile de ardere și din procesul de tratare.

Emisiile principalilor poluanți au scăzut în general, mai ales după 1989 în urma transformărilor economice înregistrate. Reducerea pe scară largă a producției din principale zone industriale și închiderea multor instalații poluatoare, au condus la reducerea emisiilor industriale pentru mulți poluanți, în perioada 1989-2000. Totuși, multe zone sunt încă puternic poluate industrial și se impune în continuare, luarea măsurilor pentru îmbunătățirea calității aerului. Poluarea aerului continuă să fie o problemă, mai ales în centrele urbane.

3.1. Factorii naturali

Factorii naturali care acționează asupra poluanților din atmosferă sunt relieful, vegetația, elementele meteorologice și suprafețele de apă.

Relieful influențează concentrația și distribuția poluanților prin formele majore și minore, iar vegetația prin faptul că rețin suspensiile, chiar și unele gaze. Spațiile verzi din interiorul orașului Ploiești contribuie la combaterea poluării prin îmbunătățirea condițiilor climatice și edafice. Vegetația lemnoasă înaltă formează bariere în calea maselor de aer și contribuie la o bună dispersare a impurităților. În reținerea prafului un rol important îl au frunzele datorită perilor de la suprafața lor, particulele lovindu-se de frunze. Acestea pierd inerția și se depun pe sol. Depunerea particulelor pe frunze, împiedică procesul de fotosinteză, astfel plantele nu se mai pot dezvolta normal. Vegetația constituie un suport de condesare a aerosolilor lichizi și fixează unele gaze fiind favorabilă purificării aerului. Suprafețele de apă rețin impuritațile depuse și împiedică ridicarea lor ulterioară.

Elementele meteorologice au rolul cel mai important în realizarea dispersiei poluanților și autopurificării aerului, prin temperatură și umezeală, precipitații lichide și solide, și prin procesele de împrăștiere realizate în condiții de turbulență.

Temperatura joacă un rol important în autopurificarea atmosferei prin mai multe procese cum sunt cele care influențează mișcarea aerului (convecția termică, în cazul încălzirii puternice a suprafeței terestre), condesarea vaporilor pe particule în suspensie etc. Stabilitatea aerului se datorează mișcărilor ascendente, în acest caz, aerul aflat în mișcare se răcește mai mult decât atmosfera înconjurătoare. Astfel, apar forțe opuse acestei mișcări. În aceste situații difuziunea este aproape absentă, determinând răspândirea nocivităților. Pe de altă parte, instabilitatea este prezentă atunci când aerul aflat în mișcare ascendentă se răcește mai puțin decât cel înconjurător. Aceasta apare în zilele senine de vară, când încălzirea puternică a solului determină formarea unor curenți ascendenți puternici, care favorizează dispersia substanțelor nocive. (C. Trufaș, 2003)

Umiditatea crescută în atmosferă duce la formarea produșilor de condensare a vaporilor de apa. Acest proces se realizează în prezența nucleelor de condensare formate din particule insolubile minerale organice (particule de praf, fum, spori, microorganisme etc.) sau din materii solubile (pulberi de săruri și acizi) ajunse în atmosferă în urma unor procese incomplete de ardere. Numărul de nuclee de condensare descrește cu altitudinea. Rezultatul condensării vaporilor de apă din atmosferă care intervin în procesele de purificare-impurificare sunt precipitațiile (ploi, ninsori) și ceața. Ceața se formează în condiții de evaporarea a apei, a amestecului turbulent al maselor de aer și mai ales răcirea (radiativă, advectivă sau adiabatică ) aerului. În zonele urbane și industriale, datorită încărcării aerului cu impuritați, ceața are o frecvență mai mare, putând să apară la umiditați de 75-95 %. (C. Trufaș, 2003)

Precipitațiile sub formă de ploaie, burniță, ninsoare depind de condițiile meteorologice generale (temperatură, mișcări convective și advective, umezeală etc.) și au rol important în procesele de autoepurare ale atmosferei. Impuritățile aflate în picăturile de apă și fulgii de zăpadă au concentrații mai mari la începutul ploii sau ninsorii, astfel, cele mai ridicare nivele de puritate ale aerului se înregistrează la sfârșitul duratei de precipitații.

Vântul, prin direcție și viteză joacă un rol important pentru prognoza dispersiei și sedimentării poluanților. Vântul transportă substanțele poluante de la sursele de emisii, având un efect de împrăștiere și odată cu acestea și un efect negativ, prin faptul că impuritățile sunt răspândite pe suprafețe mai mult sau mai puțin întinse, având o acțiune de impurificare a zonelor peste care trec. Substanțele impurificatoare sunt transportate cu o frecvență corespunzătoare pe direcții dominante ale vântului.

Un alt parametru meteorologic care influențează gradul de poluare este nebulozitatea. Pe cer senin nu se prezintă situații critice de poluare. Pe cer variabil (3-8 zecimi de bolta cerească) se pot produce numai episoade de poluare, iarna. Pe cer acoperit complet de nori se pot produce episoade critice și vara, când nebulozitatea are valori de 10, iar iarna mai frecvent și mai intens la valori de 9 și 10.

Turbulența mecanică este determinată de asperitățile și obstacolele de pe suprafața terestră și implicit din zona orașului Ploiești (accidente de relief, vegetația arborescentă, clădiri etc.), crește odată cu rugozitatea suprafeței și cu viteza vântului. Efectul ei constă într-o dispersare neregulată a substanțelor nocive evacuate din surse punctiforme sau lineare. (C. Trufaș, 2003)

Turbulența termică (convectivă) este generată de repartiția neuniformă a temperaturilor. Curenții verticali ascendenți transportă poluanții la altitudini mari unde diluția este foarte activă sub influența unor curenți orizontali puternici. Cu toate că împiedică sedimentarea, curenții verticali reprezintă unul din mijloacele naturale active de autopurificare a aerului. În condiții de calm atmosferic, se produce o acumulare a impurităților în vecinătatea surselor de emisii, astfel creându-se condiții nefavorabile proceselor de autopurificare și un timp de contact îndelungat între substanțele poluante (gazoase și lichide), obiectele și viețuitoarele din împrejuimi. În aceste condiții se poate produce și o sedimentare activă a particulelor grosiere din atmosfera realizându-se un proces de autopurificare partială. Pentru că sedimentarea se face pe o zonă restrânsă, densitatea particulelor pe unitatea de suprafață este mare, ceea ce înseamnă un transfer de poluanți din aer la sol ( vegetație, construcții, etc.). De asemenea, particulele depuse pot fi antrenate din nou în atmosfera la cea mai mică adiere a vântului. (C. Trufaș, 2003)

3.2. Factorii antropici

Factorii antropici contribuie la pocesele de poluare și autoepurare a atmosferei prin sursele de impurificare (poziția față de cartierele locuițe și repartiția lor areala ), mărimea, textura și structura localității etc. (C. Trufaș, 2003)

Indiferent dacă sursele de impurificare sunt fixe sau mobile, ele duc la aparitia unor elemente sau concentrații de poluanți în atmosferă în funcție de caracterul (permanent, temporar), cantitate și calitatea emisiilor. Acestea depind la rândul lor de procesele tehnologice, volumul producției, natura materiilor prime care emană poluanți, numărul punctelor de emisii și înalțimea acestora deasupra solului, eficacitatea mijloacelor de reținere a substanțelor poluante. (C. Trufaș, 2003)

Existența surselor fixe de emisie în incinta sau în afara localităților, densitatea și situarea lor față de cartierele de locuințe în raport cu direcțiile predominante ale vântului, determină timpul de menținere a poluanților în atmosferă, concentrația acestora și puterea lor de epurare.

Produsele impurificatoare ajunse în atmosferă sunt supuse unor transformări, care în cea mai mare parte duc la scăderea treptată a concentrației lor până la dispariția completă. Uneori, pe suprafețe limitate, au loc acumulari importante de produse poluante cu efecte nedorite asupra mediului. Atunci când cantitatea de substanțe poluante eliminată în atmosferă este mică, procesul de autopurificare este destul de eficient pentru menținerea unei compoziții normale a aerului. La cantități mari eliminate în atmosferă, puterea de autopurificare scade, ceea ce duce la o concentrație a acestora în atmosferă. (C. Trufaș, 2003)

În general, autopurificarea se realizează prin două procese:

diluarea în atmosferă a poluanților;

sedimentarea sau depunerea poluanților;

Cu cât diluarea se face mai ușor și în timp mai scurt, cu atât ritmul de reducere a concentrației impurităților din aer este mai mare. Procesul de diluție este deosebit de eficient pentru impuritățile gazoase, iar cel de sedimentare pentru impuritățile sub forma de suspensii. Pe lângă cele doua procese fizice care contribuie la reducerea concentrațiilor de poluanți din atmosferă mai participă și alte procese: condensarea, absorția și diferitele reacții chimice. (C. Trufaș, 2003)

Impurificarea cea mai accentuată în interiorul localităților urbane este generată de autovehicule. Poluanții conținuți în gazele de eșapament reprezintă un adaos important la poluanții industriali și casnici care determină încărcări maxime ale atmosferei la anumite ore, în special de la nivelul solului până la înalțimea de respirație a pietonilor. Distribuția și concentrația impurităților depinde și de orientarea și lațimea străzilor, înalțimea clădirilor, prezența spațiilor verzi, a peluzelor etc. Evitarea producerii unor concentrații mari se realizează printr-o amplasare corectă a întreprinderilor fața de centrele populate. (C. Trufaș, 2003)

În cele ce urmeză vom analiza principalele surse de poluare, tipurile de poluanți, caracteristicile și concentrațiile acestora, dar și cauzele și consecințele poluării asupra sănătății populației. Analiza efectuată este susținută cu ajutorul graficelor și prin interpretarea datelor am evidențiat efectele poluării asupra sănătății populației.

CAPITOLUL 4

SURSELE DE POLUARE

Sursele de poluare reprezintă zona unde se produc emisiile poluante, acestea fiind eliminate în atmosferă, hidrosferă etc. După natura poluanților, acestea pot fi sub formă de gaze și pulberi, emisii radioactive și sonore.

După geneza, sursele de poluare sunt naturale și artificiale.

Sursele naturale produc poluări accidentale. Acestea se produc, în cele mai multe cazuri, în spațiile slab umanizate și au un grad ridicat de integrare în ciclul ecologic. În categoria surselor naturale întâlnim: vulcanii care emană pulberi solide, gaze și substanțe toxice; furtunile de praf provocate de cicloni, uragane etc.; cantități reduse de pulberi meteorice proveniți din spațiu; trăsnetele și temperaturile ridicate din sezonul cald declanșează incendii în păduri; descompunerea organismelor vegetale și animale; ceața și ionizarea atmosferei.

Sursele artificiale produc poluări mai numeroase și mai dăunătoare decât cele naturale datorită extinderii tehnologiei și a proceselor generate. Acestea provin din activitățile antropice. Agenții poluanți sunt: materiile prime (cărbuni, mineratel etc.), impurități din materiale prime (plumb, mercur, sulf etc.), substanțele obținute din procesele tehnologice ( sulfați, hidrocarburi etc.) și produsele finite (ciment, clor, negru de fum etc.). Sursele artificiale se clasifică în surse fixe (instalațiile de încălzit pentru locuit, incineratoarele pentru deșeuri, etc.) și surse mobile (industria, transporturile și activitățile menajere).

După tipul de poluare produs, sursele de poluare se clasifică în: surse de poluare chimică, surse de poluare biologică (Spitalul Județean de Urgențe Ploiești), surse de poluare fonică (traficul rutier și feroviar) și radioactive (accidente industriale).

În arealul studiat principalele surse de poluare a aerului sunt industria și transportul rutier. Centrele industriale care afectează mediul sunt: industria prelucrării petrolului: S.C. PETROBRAZI S.A. componentă a PETROM-OMV, S.C. PETROTEL-LUKOIL S.A și rafinăriile ROMPETROL VEGA S.A.; industria de mașini și echipamente: S.C UPETROM, S.C. UZUC, S.C. TIMKEN și industria alimentară de băuturi și tutun: S.C. COCA COLA, S.C. APOLLO industria cărnii, cramele Prahova HALEWOOD, LA FESTA INTERNATIONAL ROMÂNIA, BRITISH AMERICA TOBACCO. Traficul auto este răspunzător pentru poluarea orașului Ploiești cu particule de plumb, oxizi de azot, hidrocarburi organice volatile, particule în suspensii și dioxid de sulf (motoare diesel).

4.1. Surse fixe de poluare

Sursele fixe de poluare reprezintă sursele pe bază de combustie provenite strict din activitățile menajere și industriale (procesele industriale).

În orașul Ploiești, sursele fixe de poluare includ centrele industriale care poluează aerul cu poluanți specifici proceselor tehnologice pe care aceștia le realizează. Depășiri ale limitelor admise la diferite substanțe poluante se datorează fie inexistenței unor sisteme de protecție, fie prin nefuncționarea corespunzătoare a acestor sisteme, fie prin accidente. Dintre activitățile și sursele industriale se menționează:

* industria de prelucrare a petrolului: S.C. „Petrobrazi” SA, „Petrotel Lukoil” S.A, rafinăriile „Astra Română” S.A și „Vega” S.A.

* industria constructoare de mașini și echipamente: S.C „Upetrom” S.A, „Uzuc” S.A, „Timken” S.A.

* industria alimentară: S.C„Coca Cola”S.A, „Extrapan”S.A, Apollo-industria cărnii, „Efes Pilsner”S.A.

Fig.15 Distribuția spațială a activităților industriale

S.C. PETROBRAZI S.A. reprezintă una dintre cele mai compleze platforme petrochimice din România. Este amplasată în partea de sud-vest a orașului Ploiești și ocupă aproximativ 440 hectare.

S.C. PETROTEL-LUKOIL S.A. Rafinăria Petrotel-Lukoil reprezintă o tradiție de peste 100 de ani în prelucrarea țițeiului, timp în care a cunoscut mai multe etape de dezvoltare, extindere de capacitate și diversificare produse. Este amplasată în zona industrială Teleajen în partea de N-E a Municipiului Ploiesti, între Pârâul Dâmbu spre Vest și Râul Teleajen spre Nord-Nord Est, albia Râului Teleajen fiind la 1,0-1,5 Km de obiectiv. Activitatea principală desfășurată este cea de fabricare a produselor petroliere prin prelucrarea țițeiului, gama sortimentală cuprinzând benzine, motorine, gaze petroliere lichefiate, sulf, cocs de petrol. Pe amplasament sunt în funcțiune instalații de prelucrare primară a țițeiului prin care se obțin materiile prime pentru instalațiile de prelucrare avansată (instalații de hidrofinare benzină, hidrofinare motorină, reformare catalitică, cracare catalitică etc.).

S.C. COCA-COLA S.A. Coca-Cola HBC România își desfășoară activitatea în fabricile din Ploiești începând din anul 1995. Fabrica de la Ploiești este cea mai mare fabrică Coca-Cola Hellenic Group din România. În luna octombrie 2009, Coca-Cola Hellenic Group și ContourGlobal au inaugurat o centrală termo-electrică eficientă din punct de vedere energetic, de o înaltă tehnologie, ca parte a unei inițiative ce are ca scop reducerea cu peste 20% a emisiilor anuale de CO2 la nivelul tuturor operațiunilor Coca-Cola Hellenic Group. Alimentată cu gaz natural, centrala CHP furnizează electricitate curată și extrem de eficientă, precum și agent termic și de răcire pentru fabrica de băuturi răcoritoare. În același timp, electricitatea suplimentară generată este transmisă în rețeaua locală, furnizând energie comunității din Ploiești.

S.C. EXTRAPAN S.A. activează în domeniul industriei alimentare, profilul morărit-panificație, produse zaharoase, fiind cel mai important producător de făină de grâu, produse de panificație, paste făinoase, biscuiți și napolitane din județul Prahova.

4.2. Surse mobile de poluare

Sursele mobile de poluare diseminează poluanți pe distanțe mari, autovehiculele fiind principala sursă de poluare a aerului înconjurător atât fizic cât și fonic. Într-o măsură mai mare circulația autovehiculelor și într-o măsură mai mică pietonii, provoacă impurificarea cu praf a stratului de aer inferior. Vârtejurile de praf, particulele erodate de pe suprafața carosabilului, arterele neasfaltate circulate de autocamioane sporesc conținutul de impurități solide ale aerului.

Numărul ridicat al populației orașului reprezintă la rândul ei o sursă de impurificare a aerului determinată de impuritățile organice. Deșeurile industriale și ale activității domestice (detergenți, cosmetice, haine, insecticide etc.), dar și deșeurile proprii existenței umane – cadavre, urină, fecale etc. reprezintă surse de poluare direct proporționale cu densitatea populației din orașul Ploiești.

Principalele intersecții aglomerate din Ploiești sunt:

– intersecțiile dintre bulevardul Republicii cu străzile Take Ionescu (fig.17) și Dobrogeanu Gherea.

– intersecțiile dintre bulevardul Independenței cu străzile Barbu Ștefănescu Delavrancea și Gheorghe Lazăr (fig.18).

– intersecțiile dintre bulevardul Republicii cu străzile Vasile Lupu, strada Carpați și strada Văleni (fig.19).

– intersecțiile dintre bulevardul Republicii cu străzile Nicolae Titilescu, Andrei Mureșanu și Gheorghe Doja (fig.20).

– intersecțiile dintre bulevardul Republicii cu Șoseaua Vestului și Șoseaua Nordului.

– intersecția dintre strada Laboratorului cu bulevardul Republicii.

– intersecțiile dintre Șoseaua Vestului cu strada Gheorghe Grigore Cantacuzino.

– Centura de nord a Ploieștiului.

CAPITOLUL 5

TIPURI DE POLUANȚI

Poluarea aerului este, potențial, cea mai gravă problemă pe termen scurt și mediu din punct de vedere al sănătății. Aerul poluat este mai dificil de evitat decât apa poluată. Efectele lui, care pătrund peste tot, dăunează sănătății și degradează construcțiile.

Pentru orașul Ploiești, valorile principalilor poluanți atmosferici au fost prelevate de la ANPM Prahova, din rapoartele de mediu.

5.1. Caracteristici ale poluanților

Dioxidul de azot este un gaz de culoare roșie-brună și provin din surse naturale (procese biologice) și artificiale (arderea combustibililor). Se formează în cadrul proceselor de combustie la temperaturi mai mari de 1039˚C, printr-o reacție spontană între azotul și oxigenul din aer. Dioxidul de azot rezultă din combinarea azotului cu oxidul de azot, dar reacția se desfășoară lent datorită concentrației reduse de NO din atmosferă. Concentrația oxidului de azot este crescută în fazele inițiale ale eliminării gazelor de eșapament, astfel reacția de formare a dioxidului de azot este mai rapidă. Cantități importante de oxizi de azot sunt puse în libertate de fabricile de acid azotic și îngrășăminte azotoase. (C. Trufaș, 2003)

NO2 este cel mai utilizat, dintre toți oxizii de azot, în aprecierea gradului de poluare, acesta fiind un produs final al arderii combustibililor în cuptoare și motoare, dar și produsul principal care rezultă din reacțiile celorlalți oxizi de azot cu aerul. De asemenea, este una din substanțele de bază care duce la apariția smogului oxidant, format din hidrocarburi sub acțiunea razelor ultraviolete. O dată cu creșterea distanței de la sursele fixe de emanații, concentrația oxizilor de azot diminuează, fiind mai lentă pentru dioxidul de azot. (C. Trufaș, 2003)

În orașul Ploiești, variațiile în timp sunt legate în special de traficul auto. Prin urmare, dimineața traficul se intensifică, determinând o creștere a concentrației oxidului de azot. În momentul în care energia solară în domeniul razelor ultraviolete devine suficientă, NO începe să se transforme în NO2. Astfel, concentrația de NO atinge valori minime și concentrația de NO2 atinge valori maxime. După-amiaza și seara concentrația dioxidului de azot scade deoarece circulația auto continuă să emită NO dar intensitatea energiei solare scade. În zilele de vară, îndeosebi în zilele cu insolație puternică concentrațiile sunt mai crescute.

Dioxidul de sulf este un gaz incolor, neinflamabil, neexploziv, solubil în apă, are o densitate de 2,27 și un miros sufocant (înecăcios). El provine din arderea combustibililor solizi (cărbuni) și lichizi (produse petroliere), care conțin sulf în proporții de până la 6-10%. Cantități importante sunt eliminate în cadrul industriei metalelor neferoase (prăjirea și topirea minereurilor de zinc, plumb, cupru), acidul sulfuric (prăjirea piritei), îngrășămintelor minerale suprafosfatice, hârtiei, textile ș.a. (C. Trufaș, 2003)

În zona industrială a orașului Ploiești, dar și în localitate, variația emanațiilor de dioxid de sulf este sezonieră și diurnă. Variațiile sezoniere se caracterizează prin valori crescute în timpul iernii, când procesele de combustie sunt numeroase, iar vara sunt scăzute deoarece nu mai are loc încălzirea locuințelor. În ceea ce privește variațiile diurne, valori crescute se înregistrează dimineața, un maxim fiind înregistrat și seara în funcție de sistemele de încălzire. Concentrațiile cele mai mari de SO2 se înregistrează în zonele dens populate și unde se consumă îndeosebi cărbune cu un conținut ridicat de sulf. Din acest motiv în zonele urbane se caută să se utilizeze combustibil lichid, gaze naturale și cărbuni cu conținut scăzut de sulf. (C. Trufaș, 2003)

Pulberile sunt particule solide mici, de proveniență naturală sau artificială, capabile să se mențină un oarecare timp în suspensie în aer. Sursele de poluare ale atmosferei cu pulberi poate fi naturale, ca de exemplu antrenarea particulelor de la suprafața solului de către vânt, sau antropice: procesele de producție (industria metalurgică, industria chimică etc), arderile din sectorul energetic, șantierele de construcții și transportul rutier, haldele și depozitele de deșeuri industriale și municipale, sisteme de încălzire individuale, îndeosebi cele care utilizează combustibili solizi etc. Natura acestor pulberi este foarte diversă. Astfel, ele pot conține particule de carbon (funingine), metale grele (plumb, cadmiu, crom, mangan etc.), oxizi de fier, sulfați, dar și alte noxe toxice, unele dintre acestea având efecte cancerigene (cum este cazul poluanților organici persistenți PAH și PCB, adsorbite pe suprafața particulelor de aerosoli solizi). Conținutul de pulberi în suspensie – PM 10 și PM 2,5 se determină prin 2 metode: nefelometric și gravimetric.

Oxidul de carbon (CO) este un gaz (starea gazoasă a acestui poluant se menține la temperaturi mai mari de -192˚C) incolor, inodor și insipid, care difuzează ușor în atmosferă și se diluează. Arde cu flacără albastră, dar nu întreține arderea, iar în apă nu prezintă solubilitate mare. CO rezultă din arderea incompletă a combustibililor, în cazul în care nu există o cantitate suficientă de aer (oxigen). Sursele de oxid de carbon provin din termocentrale și uzine, din consumul casnic, fumul de tutun și activitatea biologică. O cantitate mai mare de oxid de carbon conțin gazele de eșapament, provenite de la motoarele cu ardere internă, mai ales în momentul schimbării vitezelor, când aportul de aer este insuficient. Acest maxim se realizează pe străzile cu circulație auto intensă, cu precădere în intersecții. (C. Trufaș, 2003)

Concentrații ridicate se pot înregistra în tunele și pasaje subterane, în funcție de intensitatea traficului, turbulența aerului produsă de autovehicule, curenții dintre clădiri și factori meteorologici .Acumulări importante de oxid de carbon la nivele inferioare se produc ca urmare a inversiunilor termice, stagnării aerului și umezelii ridicate.

Benzenul (C6H6) este o substanță lichidă, incoloră, puțin solubilă în apă, cu miros caracteristic (plăcut când este pur, dezagrabil când este impur, datorită tiofenului). Emite vapori mai grei decât aerului cu care face amestecuri explozive și toxice. Benzenul provine în principal din emisiile de gaze de eșapament asociate traficului rutier (cca. 90%) și din depozitarea, încărcarea/descărcarea benzinei (la terminale, depozite, stații de distribuție carburanți), dar poate proveni și mai ales când se folosește ca solvent în industria cauciucului și a obiectelor de cauciuc (anvelope, încălțăminte), în industria cleiurilor, la prepararea vopselurilor, coloranților și a cernelurilor pentru heliogravură, la degresări etc. (C. Trufaș, 2003)

5.2. Principalii poluanți atmosferici

Pentru perioada 2009 – 2012 calitatea aerului în municipiul Ploiești a fost monitorizată prin măsurători orare sau zilnice în 14 stații (6 stații automate și 8 stații manuale).

Poluanții SO2, NO2, CO, benzen, pulberi în suspensie, plumb sunt monitorizați și evaluați în conformitate cu Ordinul Ministerului Apelor și Protecției Mediului nr. 592/2002, care transpune cerințele prevăzute de reglementările europene.

Rețeaua de monitorizare a calității aerului în municipiul Ploiești este formată din șase stații automate și cinci stații manuale.

Caracteristicile stațiilor de monitorizare a calității aerului (fig.21 ):

* Stațiile PH-1 (APM sediu) și PH-5 (B-dul București) sunt stații care monitorizează impactul traficului asupra mediului. Poluanții monitorizați sunt cei specifici activității de transport: SO2, NO, NO2, NOx, CO, metale (din PM10), PM10, Benzen, Toluen, O-xilen, Etilbenzen, p – xilen.

* Stația PH-2 (Pța Victoriei) este stație de fond urban, este amplasată în zona rezidențială, aflată la distanță de sursele de emisii locale. Poluanți monitorizați sunt: SO2, NO, NO2, NOx, CO, O3, PM10, metale (din PM10), Benzen, Toluen, O-xilen, Etilbenzen,m, p – xilen.

* Stația PH-3 (Primăria Blejoi) este stație de fond suburban, care evaluează influența "așezărilor urmane" asupra calității aerului. Poluanți monitorizați sunt: SO2, NO, NO2, NOx, CO, O3, PM10, metale (din PM10), Benzen, Toluen, O-xilen, Etilbenzen, p –xilen.

* Stațiile PH-4 (Primăria Brazi) și PH-6 (M. Bravu) sunt stații care evidențiază influența emisiilor din zona industrială asupra nivelului de poluare. Poluanți monitorizați sunt SO2, NO, NO2, NOx, CO, O3, PM10, Benzen, Toluen, Oxilen, Etilbenzen, p –xilen pentru stația PH-4, respectiv SO2, NO, NO2, NOx, CO, O3, metale (din PM10), PM10 pentru stația PH-6.

Stațiile manuale sunt amplasate astfel:

* În regiunea de Est a municipiului Ploiești sunt amplasate două stații: Spitalul de Obstetrică și Ginecologie și POLISERV care monitorizează activitatea unităților amplasate în această zonă (PETROTEL LUKOIL, ISOVER România, Rafinăria VEGA–zona NE).

* În regiunea de Nord a municipiului Ploiești este amplasată stația : ICERP care monitorizează activitatea unităților DERO-LEVER, BIANCA INTERNATIONAL, FRIGORIFER Ploiești și traficul rutier (DN 1).

* În regiunea de Vest a municipiului Ploiești este amplasată stația A.P.M. Prahova, sediul care monitorizează activitatea unității ELECTROMETALICA și traficul rutier.

* Centrul orașului este monitorizat de stația Palatul Culturii, punct ales pentru a urmări dispersia poluanților datorați industriei și în special a celor patru rafinării de prelucrare a produselor petroliere ce înconjoară orașul.

Astfel, stațiile manuale prelevează și analizează următorii indicatori: NH3, H2S, HCHO.

Pulberile sedimentabile se monitorizează în 3 puncte din municipiul Ploiesti amplasate astfel: A.P.M. sediu, Spitalul de Obstetrică și Ginecologie și stația Meteo Ploiești.

În municipiul Ploiești, calitatea aerului este caracterizată în funcție de dinamica și evoluția în timp a indicatorilor de calitate. Din acest motiv a fost transpusă în legislația românească Directiva Consiliului nr. 96/62/CE și directivele fiice (Directiva Consiliului nr.1999/30/CE privind valorile limită pentru SO2, NO2, și PM10 în aerul atmosferic; Directiva Consiliului nr. 2000/69/CE privind valorile limită pentru benzen și monoxid de carbon în aerul înconjurător). Acest lucru a fost realizat prin Ordinul Ministerului Mediului nr. 592/2002. Valorile limită pentru principalii indicatori analizați sunt trecute în tabelul nr.10.

5.2.1. Dioxidul de azot

Concentrația de dioxid de azot nu a depășit la stațiile de monitorizare pragurile de calitate pentru protecția sănătății umane sau pentru protecția ecosistemelor. Analizând cele patru grafice pentru perioada de studiu 2009-2012, se constată faptul că valorile dioxidului de azot de la stația PH-2 sunt cele mai ridicate în perioada 2009-2011, acestea înregistrându-se în intervalul noiembrie-februarie. În anul 2012, valorile cele mai ridicate le înregistrează stația PH-5, în luna noiembrie. Cele mai reduse valori se înregistrează în anul 2012.

În evoluția valorilor medii anuale a indicatorului NO2 în anul 2009, reprezentată în fig. 24, se constată o fluctuație a valorilor la stațiile PH-1, PH-5 (stații de trafic) și PH-4 (stație industrială). Cele mai ridicate valori se înregistrează în perioada caldă a anului, ca urmare a zilelor cu insolație puternică. Analizând graficul se poate constata că stația PH-5 prezintă cu curbă descendentă din luna ianuarie până în luna iulie, apoi prezintă o creștere până în luna decembrie. Maximul înregistrat pentru această perioadă este semnalat în luna decembrie, la stația PH-2 (stație de fond urban) ca urmare a emisiilor crescute din instalațiile centralizate și individuale de producere a energiei termice. La stația PH-4 s-a înregistrat minimul pentru anul 2009. Concentrații mari de dioxid de azot s-au înregistrat în perioada rece a anului ca urmare a traficului intens, a emisiilor din arderile industriale și din procesul de încălzire a locuințelor.

Pentru anul 2010, valorile medii anuale de NO2, reprezentate în fig 25, prezintă concentrații relativ ridicate pe tot parcursul anului, atingând cele mai mari valori în perioada rece (decembrie-aprilie), la stațiile PH-1 și PH-2. Acest fapt este posibil din cauza emisiilor din instalațiile de producere a energiei termice, fie acestea industriale sau individuale. Stațiile PH-4 (stație industrială) și PH-5 (stație trafic) înregistrează valori ale concentrației de dioxid de azot cu precădere în a doua jumătate a anului. La stația PH-6 (industrială) s-au înregistrat valori relativ egale în prima jumătate a anului. Cea mai mică valoare a concentrației de dioxid de azot s-a înregistrat la stația PH-4, în luna iunie.

Analizând fig. 26 putem observa că la stațiile PH-4 și PH-6, ambele stații monitorizând impactul industrial, s-au înregistrat valori ale concentrației medii anuale de dioxid de azot pe parcursul întregii perioade a anului, la rafinăria PetroBrazi înregistrându-se valori mai ridicate față de rafinăria Petrotel Lukoil. Stațiile de trafic, PH-1 și PH-5, înregistrează cele mai ridicate valori ale concentrației de dioxid de azot, ca urmare a traficului intens. Stația PH-1 prezintă valori mai crescute în perioada de vară ca urmare a poziției centrale a stației în cadrul orașului, astfel curenții de aer nu pot pătrunde în oraș din cauza clădirilor înalte și astfel poluanții nu sunt dispersați. Valoarea maximă pentru anul 2011 s-a înregistrat la stația PH-2, în luna februarie, ca urmare a emisiilor locale din procesul de încălzire a locuințelor.

În fig. 27 se poate constata faptul că cele mai crescute valori s-au înregistrat la stația PH-5, din luna februarie până în luna decembrie, maximul fiind atins în luna noiembrie ca urmare a traficului intens din zona Bd-lui București. A doua stație la care se înregistrează valori ridicate ale dioxidul de azot este stația PH-1, în perioada rece a anului (februarie-mai), dar și în luna august, ca urmare a traficului intens. La stația industrială PH-6 variația concentrației medii anuale ale indicatorului dioxid de azot prezintă o curbă descendentă din luna februarie (maximul pentru această stație) până în luna mai, apoi prezintă o creșstere până în luna ianuarie. Acestă creștere în perioada rece a anului pentru o stație de monitorizare a influenței emisiilor din zona industrială se datorează emisiilor crescute din instalațiile centralizate de producere a energiei termice.

5.2.2. Dioxidul de sulf

Analizând evoluția graficelor din cei patru ani putem constata faptul că cele mai ridicate concentrații s-au înregistart în anul 2009, în perioada rece, iar cele mai scăzute în anul 2011, în perioada caldă. Concentrația de SO2 nu a depășit la stațiile de monitorizare pragurile de calitate pentru protecția sănătății umane sau pentru protecția ecosistemelor prevăzute în Ordinul M.A.P.M nr. 592/2002. Au fost înregistrate depășiri ale valorilor limită orare (350 μg/mᶾ) sau zilnice (125 μg/mᶾ), dar nu și numărul de depășiri permise într-un an (24 respectiv 3).

Analizând fig. 28 se poate constata faptul că la stațiile de monitorizare a traficului, stațiile PH-1 și PH-5, dar și stația de monitorizare a zonei rezidențiale PH-2 se înregistrează cele mai ridicate valori ale concentrației medii anuale de dioxid de sulf, maximul fiind atins în luna decembrie la stația PH-2, ca urmare a traficului intens și a proceselor de ardere din zona industrială. Stațiile PH-3 (stație de fond suburban) și PH-6 (stație industrială) prezintă valori relativ apropiate și au o evoluție apropiată pe parcursul anului. În ceea ce privește stația PH-4 (stație industrială), aceasta prezintă valori mai scăzute, cu un maxim în luna decembrie. Valorile ridicate înregistrate la stațiile industriale se datorează proceselor de ardere a combustibililor.

Concentrația de dioxid de sulf în anul 2010 nu a depășit la stațiile de monitorizare automate pragurile de calitate pentru protecția sănătății umane sau pentru protecția ecosistemelor prevăzute în Ordinul M.A.P.M. nr. 592/2002.

Pentru anul 2010, valorile concentrației medii anuale de SO2, reprezentate în fig. 29, prezintă o evoluție similară la toate stațiile monitorizate. Concentrațiile maxime înregistrate în anul 2010 sunt atinse la stațiile PH-1 și PH-4. Acestea s-au înregistrat în luna aprilie, ca urmare a traficului intens și a proceselor numeroase de combustie. Concentrații apropiate se ating și la stația PH-6, fiind de altfel stație de monitorizare a industriei. Stațiile de fond urban (zona rezidențială) și suburban (localitatea Blejoi) s-au constatat valori ridicate ca urmare a zonelor dens populate. Nu în ultimul rând, la stația PH-5, se înregistrează valori în lunile ianuarie și februarie, ca urmare a traficului intens. Cele mai scăzute valori au fost constate la stația PH-4, în luna ianuarie.

Concentrația de dioxid de sulf nu a depășit la stațiile de monitorizare automate pragurile de calitate pentru protecția sănătății umane sau pentru protecția ecosistemelor prevăzute în Legea 104/2011, excepție făcând stația PH6 – str M. Bravu, unde s-au înregistrat 6 depășiri ale valorii limită de emisie orară.

În evoluția valorilor medii anuale a indicatorului SO2 în anul 2011, reprezentată în fig. 16, se constată că la stația PH-6 se înregistrează cele mai crescute valori și pe întreaga perioadă perioadă a anului, maximul pentru anul 2011 fiind poziționat în luna septembrie, urmat de un al doilea maxim în luna august. Analizând graficul se poate observa că stația PH-4 înregistrează valori pe întreaga perioadă a anului, ca și stația precizată anterior. Evoluția aceste stații este uniformă. Prin urmare, ambele fiind stații industriale, valorile sunt crescute ca urmare a proceselor de ardere a combustibililor fosili. Stațiile de monitorizare a traficului și fondului urban ating valori mai scăzute și neregulate de-a lungul anului.

Din fig. 31 se remarcă faptul că la stația PH-4 s-au înregistrat concentrațiile cele mai ridicate de SO2, cu un maxim în luna aprilie, iar la stația PH-3 s-au înregistrat cele mai scăzute valori ale concentrației de SO2, cu un minim în luna ianuarie.

Concentrația de dioxid de sulf nu a depășit la stațiile de monitorizare automate pragurile de calitate pentru protecția sănătății umane sau pentru protecția ecosistemelor prevăzute în Legea 104/2011, excepție făcând stația PH6 – str M. Bravu si stația PH5, unde s-a înregistrat câte o depășire a valorii limită de emisie orară.

5.2.3. Pulberi în suspensie

În perioada 2009-2012, la stațiile de monitorizare automată ,valorile concentrațiilor medii anuale a pulberilor sub 10 microni (PM10) nu depășesc valoarea limită (40 μg/mᶾ).

Analizând cele patru grafice pentru perioada de studiu 2009-2012, se constată faptul că valorile de pulberi în suspensie înregistrate în sezonul rece (octombrie-aprilie) sunt mai mari decât valorile din perioada caldă a anului (mai-septembrie). Acest lucru indică faptul că o contribuție mare la nivelul concentrațiilor de pulberi din atmosferă în lunile de iarnă o au emisiile de pulberi și gaze care precedă pulberii, și anume oxidul de azot și dioxidul de sulf. Aceste din urmă fiind emise de instalațiile de ardere energetice, industriale, precum și din sistemele de încălzire (în pricipal sobe și centrale termice pe lemne).

Analizând fig. 32 se remarcă faptul că valori ridicate ale concentrației de pulberi se înregistrează în perioada noiembrie-martie. Graficul prezintă o curbă descendentă din luna ianuarie până în luna iunie, apoi prezintă o creștere până în luna noiembrie, unde atinge maximul, iar apoi scade. Cele mai mari valori sunt înregistrate la stația PH-1 (trafic), pe întreaga perioadă a anului, ca urmare a traficului intens din oraș. Apropiate de aceste valori sunt cele de la stațiile PH-3 (stație de fond urban) și PH-6 (stație industrială), ca urmare a emisiilor de gaze (NOx și SO2) din instalațiile de ardere ale uzinei Petrotel-Lukoil și a sistemelor de încălzire a locuințelor (în principal centrale și sobe pe lemn).

Pentru anul 2010, valorile medii anuale de pulberi, reprezentate în fig. 33 evidențiază fluctuații ale concentrațiilor medii anuale pentru toate stațiile analizate. Cele mai ridicate valori se înregistrează în luna decembrie, maximele fiind percepute pentru stațiile PH-1 și PH-4. Stațiile industriale prezintă valori crescute pe întreaga perioadă rece (noiembrie-februarie), ca urmare a emisiilor din instalațiile de ardere, iar traficul prezintă valori ridicate și în perioada de vară, dar mai scăzute. La stația de fond suburban PH-3, valori ale concentrației de pulberi s-au înregistrat doar în perioada ianuarie-mai, ca urmare a încălzirii locuințelor.

Din fig. 34 se remarcă faptul că variația concentrației medii anuale de pulberi prezintă o curbă descendentă din luna ianuarie până în luna mai, apoi crește până în luna decembrie, atingând maximul pentru anul 2011. Se remarcă faptul că stația PH-6 (industrială) prezintă valori pe întreaga perioadă analizată, față de celelalte stații. Aceasta atinge maximele anuale în lunile noiembrie și decembrie. Stațiile care monitorizează traficul (PH-1 și PH-5) prezintă valori în perioada decembrie-mai, maximele situându-se în perioada friguroasă. Pe de altă parte la stația PH-3, stație de monitorizare a influenței așezărilor umane, prezintă concentrații în perioada martie-decembrie, maximul fiind în noiembrie.

În evoluția valorilor medii anuale a indicatorului pulberi în anul 2012, reprezentate în fig. 35, se constată o curbă descendentă din luna februarie până în luna iunie, apoi o creștere până în luna ianuarie. Valorile maxime le înregistrează stația PH-6 (stație industrială). La stațiile PH-1, PH-3 și PH-5 valorile concentrațiilor medii anuale de pulberi sunt apropiate. Minima s-a înregistrat la stația PH-3 (stație de fond suburban), în luna iunie.

5.2.4. Monoxidul de carbon

La stațiile automate de monitorizare nu au fost înregistrate depășiri ale valorii limită pentru sănătatea umană (10 mg/mᶾ, calculată ca maximă zilnică a mediilor pe opt ore).

Analizând graficele pentru cei patru ani de studiu (2009-2012) se observă că valorile cele mai ridicate s-au înregistrat în sezonul rece, acest lucru datorându-se surselor de ardere a combustibililor în scopul producerii energiei termice, rafinarea petrolului și traficul rutier, în pricipal de la autovehicule cu benzină în timpul funcționării la turație mică. Concentrațiile cele mai ridicate se înregistrează în anul 2010, la stația PH-1, în luna decembrie și în anul 2011, la stația PH-5, în luna noiembrie, ambele monitorizând traficul. În anul 2012 s-au înregistrat cele mai scăzute concentrații de carbon, în perioada caldă, la toate stațiile monitorizate.

În evoluția valorilor medii anuale a indicatorului monoxid de carbon în anul 2009, reprezentate în fig. 36, se constată o curbă descendentă din luna ianuarie până în luna iunie, urmând ca valorile să crescă până în luna decembrie. Cele mai ridicare concentrații de monoxid de carbon s-au înregistrat în perioada rece a anului, cu precădere în luna ianuarie, atât la stațiile de trafic și de fond urban, cât și la stațiile industriale. Maximele s-au înregistrat la stațiile PH-1, PH-2 și PH-5 în luna ianuarie, iar minimele în luna iunie pentru toate stațiile de monitorizare. Valorile crescute ale concentrației de CO în luna ianuarie se datorează traficului intens și a proceselor de ardere în incintele rafinăriilor. Valori apropiate de cele maxime se înregistrează la stațiile de monitorizare a influențelor așezărilor umane, prin folosirea centralelor termice orășenești și individuale, în scopul încălzirii locuințelor pe timp de iarnă.

Din fig. 37 se remarcă faptul că variația concentrației medii anuale de monoxid de carbon prezintă o curbă descendentă din luna ianuarie până în luna septembrie, după care valorile cresc pană în luna decembrie, atingând maximul anual la stația PH-1, dar și maximul dintre toate stațiile analizate. Tot la stația PH-1 se înregistrează minima, în luna iunie. La stația PH-3 valorile prezintă fluctuații, fiind mai ridicate și în perioada caldă a anului, cu precădere în luna iunie. Acest decalaj este posibil din cauza rafinării petrolului din rafinăria Petrobrazi. Cele mai mari concentrații sunt înregistrate în perioada rece a anului (noiembrie-februarie), ca urmare a proceselor de producere a energiei termice.

Analizând fig. 38 putem remarca faptul că în anul 2011 variația concentrației medii anuale ale indicatorului dioxid de carbon prezintă valori ridicate în perioada friguroasă a anului (octombrie-februarie), maximul fiind atins în luna noiembrie la stația PH-5, acesta monitorizând traficul din zona Bd. București. Pentru stația industrială PH-6, valori ridicate ale concentrației de CO se înregistrează și în luna iunie, ca urmare a domeniului de activitate pe care îl desfășoară rafinăria Petrotel-Lukoil. Cele mai mici valori sunt înregistrate la stația PH-3, stație de fond suburban (Blejoi). Se remarcă faptul că valori relativ crescute ale concentrației de CO în luna iunie s-au înregistrat și la stația PH-1, stație de monitorizare a traficului, ca urmare a creșterii traficului de autovehicule pe benzină.

Pentru anul 2012, valorile medii anuale de monoxid de carbon, reprezentate în fig. 39 evidențiază o creștere spectaculoasă în perioada rece a anului, mai ales pentru stațiile de trafic și fond urban, maximile fiind înregistrate în lunile ianuarie și februarie. Un al doilea maxim îl constituie stația de fond suburban de la Blejoi. La aceste stații valorile descresc până în luna iulie, după care se constată o creștere până la sfârșitul anului. Valorile cele mai scăzute ale concentrației de monoxid de carbon se înregistrează în luna iulie pentru stațiile de fond suburban și de trafic, iar pentru stația industrială minimul apare în luna iunie, ca mai apoi concentrațiile să crească până în luna decembrie, unde atinge maximul pentru această stație. Concentrațiile mari înregistrate la stațiile de fond urban și trafic din luna ianuarie se datorează arderilor de combustibili (în principal benzina), iar cele din luna decembrie pentru stația industrială ca urmare a rafinării petrolului.

5.2.5. Benzen

Pentru perioada 2009-2012 concentrația medie anuală a benzenului nu a depășit valoarea limită anuală pentru sănătatea umană plus marja de toleranță la stațiile de monitorizare automată a calității aerului.

Din evoluția concentrațiilor de benzen pentru întreaga perioadă analizată se poate constata faptul că valorile cele mai ridicate sunt înregistrate în perioada caldă a anului datorită emisiilor din procesele de ardere a combustibililor pentru încălzire și emisiilor de gaze de eșapament asociate traficului rutier. Cele mai mari concentrații de benzen se înregistrează în anii 2010 (în luna ianuarie) și 2012 (în luna februarie), la stația PH-5 (trafic). Pe de altă parte, cele mai scăzute valori se înregistrează în anul 2012, în perioada caldă a anului, la toate stațiile de monitorizare.

Analizând fig. 40 putem remarca faptul că variația concentrației medii anuale de benzen în anul 2009 prezintă o curbă descendentă din ianuarie pană în august, urmând să crescă până în luna decembrie. Cele mai mari concentrații de benzen se înregistrează în sezonul rece la stația PH-1 (în luna ianuarie), ca urmare a emisiilor de gaze de eșapament și la stația PH-2 datorită proceselor de ardere a combustibililor pentru încălzirea locuințelor. Valorile minime pentru indicatorul benzen se înregistrează în lunile iulie și august, la stația PH-1. Se remarcă faptul că la stația PH-4 se înregistrează concentrații și pe perioada de vară, ca urmare a depozitării, încărcării/descărcării benzinei de la rafinăria Petrobrazi.

Pentru anul 2010, valorile medii anuale de C6H6, reprezentate în fig. 41 evidențiază faptul că cele mai ridicate concentrații se înregistrează în perioada rece a anului, mai exact în lunile ianuarie și februarie. Aceste maxime s-au înregistrat la stațiile de monitorizare a traficului, a fondului urban și suburban. Acestea se datorează emisiilor din procesele de ardere a combustibililor pentru încălzire a locuințelor și a gazelor de eșapament. Pentru stația PH-4, care monitorizează influența emisiilor din zona industrială se remarcă fluctuații ale concentrațiilor medii anuale pe întreaga perioadă a anului, maxime fiind înregistrate în lunile februarie, iulie și decembrie, prin prisma domeniului de activitate al rafinăriei Petrobrazi.

În evoluția valorilor medii anuale a indicatorului benzen în anul 2011, reprezentată în fig. 42 se remarcă o curbă descendentă din luna ianuarie până în luna iunie, ca apoi să crească până în luna decembrie. Acest aspect este valabil pentru stațiile de monitorizare PH-2, PH-4 și PH-5, cele mai ridicate concentrații pe întreaga perioadă a anului fiind înregistrate la stația PH-2 (stație de fond urban), datorate emisiilor de gaze de eșapament. În ceea ce privește stația PH-1 valori ale concentrațiilor medii anuale se înregistrează în perioada de iarnă (octombrie-aprilie) ca urmare a traficului rutier și condițiilor de calm atmosferic și curenților de convecție de origine termică, la fel și în cazul stației PH-3 (valorile fiind înregistrate în luna decembrie ca urmare a încălzirii locuințelor).

Din fig. 43 se remarcă faptul că la stația PH-5 s-au înregistrat concentrațiile cele mai ridicate ale indicatorului benzen, cu un maxim în luna februarie, iar la stația PH-4 s-au înregistrat cele mai scăzute, în luna iunie. De asemenea valori crescute se pot observa și la stațiile PH-2 (stație de fond urban) și PH-4 (industrială), tot în luna ianuarie, ca urmare a proceselor de ardere a combustibililor și emisiile de gaze de eșapament în zona urbană. La stația PH-1, stație de monitorizare a traficului s-au înregistrat concentrații relativ crescute în perioada august-decembrie, dar nu mai mari decât cele din ianuarie și februarie. Acest aspect evidențiază traficul intens din zona APM sediu. Graficul prezintă fluctuații pe întrega perioadă a anului, maximele fiind evidente în lunile ianuarie, februarie și martie, iar minimele se pot observa în perioada aprilie-iulie.

CAPITOLUL 6

EFECTELE POLUĂRII ASUPRA STĂRII DE SĂNĂTATE

Sursele de poluare, naturale și artificiale (tehnologice – combustii în instalații fixe, transporturi, diverse procese industriale) elimină în atmosferă poluanți iritanți (pulberi netoxice, gaze și vapori ca oxizi de sulf, oxizi de azot, clor, amoniac, etc.), fibrozanți (bioxidul de siliciu, oxizi de fier, bariu,cobalt, etc.), axfisianți (monoxidul de carbon și hidrogenul sulfurat), toxici- sistemici (plumb, mercur, cadmiu, mangan, vanadiu, seleniu, fluor, fosfor, pesticide organofosforice și organoclorurate), alergizanți, cancerigeni (hidrocarburi policiclice aromatice, nitrozamine, azbest, crom,etc.).

Concentrațiile relativ ridicate de oxizi de sulf (eliminați de o serie de industrii ca rafinării de petrol sau de instalațiile mici de încălzire prin arderea combustibilului fosil), oxizi de azot (eliminați de asemenea din ariile industriale sau urbane cu trafic intens) pulberi în suspensie, toți poluanții iritanți, pot determina efecte imediate și periculoase asupra sănătății populației. Aceste efecte sunt iritațiile oculare și respiratorii, intensificarea infecțiilor respiratorii acute (bacteriene și virotice, bronho-pneumonii, gripa etc.) precum și bronșita cronică, astmul și enfizemul pulmonar.

La concentratii deosebit de ridicate se produc intoxicații acute, caracterizate prin leziuni conjunctivale si corneene, sindrom traheo-bronșic caracteristic, iar în cazurile cele mai grave edem pulmonar toxic.

La concentrații mai reduse apare o creștere a morbidității și mortalității populației prin boli pulmonare și cardio-vasculare în special la grupele de vârstă vulnerabile (copii și bătrâni) precum și la persoanele bolnave (cu afecțiuni pulmonare și cardiovasculare).

Efectele poluanților fibrozanți asupra sănătății se manifestă în special după expunerea intensă, de cele mai multe ori în mediul profesional determinând în cazul pulberilor pneumoconiogene de dioxid de siliciu- silicoză, iar în cazul azbestului – azbetoza (pe lângă efectul fibrozant tradus prin modificări fibroase pulmonare și calcifieri pleurale principalul risc este reprezentat de cel cancerigen).

Efectele poluanților axfisianți ai aerului se manifestă prin mecanisme diferite, astfel nitriții și monoxidul de carbon complexează hemoglobina formând carboxihemoglobina, afectând transportul oxigenului la țesuturi. Hidrogenul sulfurat acționează la nivelul sistemului nervos central blocând centrul respirator iar cianurile blochează oxidarea celulară.

În ceea ce privește monoxidului de carbon, principalele surse sunt reprezentate de gazele de eșapament ale autovehiculelor, funcționarea defectuoasă a sistemelor de încălzit și utilizarea flăcărilor cu ardere deschisă în interiorul locuințelor, dar și fumatul. Efectele imediate ale acestui poluant se manifestă în funcție de concentrația de carboxihemoglobină realizată în sânge (de la modificări senzoriale și psihomotorii la cefalee, tulburări de coordonare ale mișcărilor, grețuri, adinamie, tulburări senzoriale până la pierderea conștiinței și deces). Persoanele vulnerabile sunt cele cu afecțiuni cronice cardiovasculare si pulmonare. Efectele cronice se manifesta prin stări de oboseală, dureri musculare, dispnee, angor-pectoris, de asemenea s-au înregistrat malformații congenitale.

Efectul imediat al hidrogenul sulfurat este paralizia rapidă a perceptiei olfactive, moartea survenind aproape instantaneu prin paralizia intregului sistem nervos central. La concentrații reduse se manifestă prin afecțiuni hepatice si renale la persoanele expuse cronic.

Poluarea naturală sau antropică (industria chimică, farmaceutică etc.) cu poluanți alergizanți determină creșterea incidenței rinitelor, sinuzitelor și în special a astmului bronșic.

Efectele asupra sănătății populației determinate de poluanții toxici-sistemici (metale grele, metaloide, pesticide etc.) determină multiple afecțiuni datorită multitudinii de poluanți emiși în atmosferă. Acești poluanți sunt prezenți atât în aerul poluant cât și în lanțuri trofice, astfel pătrund în organism pe diverse căi (inhalare din aer, ingerare de apă și alimente, prin contactul cu diverse obiecte infestate). Plumbul poluează aerului prin evacuarea acestuia din întreprinderile industriale și mai puțin prin eșapamentele autovehiculelor, efectele nocive manifestându-se asupra sistemului nervos central și în special asupra copiilor (scăderea randametului la învățătură, modificări pshihologice, scăderi ale inteligenței) în fucție de nivelul plumbemiei prin anemie, encefalopatie (tremurături, delir, convulsii, paralizii, comă și chiar deces), dar și asupra sistemului nervos periferic, afectare renală, a tractului gastro-intestinal și a aparatului cardio-vascular. Ceilalți poluanți toxici-sistemici care determină efecte asupra sănătății sunt manganul (leziuni hepatice, encefalopatie, parkinsonismul manganos), mercurul (leziuni renale, cardiovasculare, tulburări neurologice), cadmiul (afectare renală cu demineralizare osoasă, fracturi), fluorul (fluoroza scheletului cu osteoscleroză, osteoporoză și osteomalacie până la manifestări de fluoroză anchilozantă și paralizii), și arsenul (keratoză cutanată, cancer cutanat).

În atmosferă există și anumiți germeni cu rezistență ridicată, în special sporulați, bacilul tuberculozei sau anumiți piogeni. Numărul acestora crește o dată cu cantitatea de praf din aer, praf rezultat de pe străzi sau din curți, de gradul de salubritate al orașului, existența rezidurilor urbane (menajere, inerte, etc.), precum și întreținerea necorespunzătoare a străzilor și curților. Germenii patogeni din aer provin din căile respiratorii, de pe suprafața pielii, dejectele umane sau animale si materiale infectate din unitățile sanitare. În transmiterea bolilor infecțioase, un rol important îl au spațiile închise. Pe calea aerului se transmit cele mai multe boli (bolile eruptive ale copilariei – rujeola, rubeola, scarlatina, varicela etc., gripa, difteria, tuberculoza, pneumonia, psitacoza-ornitoza, alte viroze respiratorii, diferite micoze).

Nu în ultimul rând, trebuie amintite efectele indirecte ale poluării aerului asupra sănătății ce se traduc prin afectarea microclimatului, florei, faunei sau altor elemente condiționate de mediul de viață a populației cu repercursiuni asupra stării de sănătate.

CAPITOLUL 7

PREVENIREA ȘI COMBATEREA POLUĂRII MEDIULUI

Problema combaterii poluării aerului urban are ca și poluarea însăși o vechime apreciabilă, chiar dacă ea nu se punea cu atâta acuitate ca astăzi. Cea dintâi măsură oficială adoptată împotriva poluării aerului urban datează din secolul al XVIII-lea.

Pentru soluționarea problemelor de mediu este necesar, în primul rând, implementarea conceptului de dezvoltare durabilă. Trebuie luată în considerare dependența dintre factorii economici, politici, psihologici și sociologici. Ca urmare, problemele de mediu, au foarte des, implicații manageriale și de organizare. Este necesară o abordare combinată: teoretică și practică, una fără cealaltă dovedindu-se inoperantă în domeniul protecției mediului.

Aproape toate țările cu industrie cât de cât dezvoltată, dispun de legi îndreptate asupra poluării aerului. Dar legile respective, venind oarecum în contradicție cu necesitățile dezvoltării progresive a industriilor, nu reușesc să rezolve problema decât parțial. Pentru combaterea eficientă a poluării aerului nu este suficientă adoptarea unor legi. Trebuie ca legile să fie respectate, și mai mult decât atât, să se creeze condiții pentru a putea fi respectate.

În prezent, legislația de mediu românească este deficitară, nu este bine pusă la punct, este incoerentă uneori, iar dacă există ea nu este aplicată.

În cadrul ciclului “decizie – informație – acțiune”, sistemul decizional emite strategia și programul (M.A.P.P.M. din Departamentul Mediu, iar la nivel local, Prefectura și Consiliul Județean) informația asigură agenția de mediu, prin efectuarea de controale de bază, acolo unde se desfășoară acțiunea – agenții economici, societăți.

Ansamblul de decizii luate la nivelul ministerului, cel care emite strategia, definește politica mediului. Acestea se reflectă concis în legislația și reglementările pe plan național pentru protecția mediului și desfășurat, prin ordinele primite de către agențiile de mediu de la Ministerul Apelor, Pădurilor și Protecția Mediului.

Importanța relațiilor practice stabilite între agenția de mediu și beneficiarii de folosințe trebuie să conducă la diminuarea drastică a nivelelor de poluare, până la stoparea acestuia după un program stabilit în comun, pe diferite termene: scurt, mediu și lung.

Măsurile întreprinse de Agenția de Protecția Mediului Slatina au fost: transmiterea de somații cu termen; decalări de termene din motive obiective; revizuiri ale evaluării impactului asupra mediului respectiv a autorizației de mediu; suspendarea autorizației de mediu; încetarea activității.

O serie de măsuri luate în ultima perioadă de timp: scoaterea în afara orașului a surselor generatoare de fum sau amplasarea acestora lateral față de axul circulației dominante a aerului, E-V, crearea de zone verzi în jurul unor astfel de întreprinderi, precum și instalarea la coșurile industriale a unor dispozitive speciale pentru captarea reziduurilor, extinderea termoficării și a încălzirii cu gaze naturale, sistematizarea diferitelor zone ale orașului au atenuat întrucâtva poluarea aerului în orașul Slatina, fapt reflectat în ultima perioadă de tendința valorilor parametrilor respectivi.

În concluzie, populația are nevoie de cât mai multe informații despre starea din zonele urbane, despre apa potabilă și apele curgătoare, despre resursele din zonă, despre degradarea solului, biodiversitate și despre sănătate. Este nevoie să utilizăm toate aceste informații pentru a stabili indicatorii care să arate dacă ne creăm o lume mai viabilă.