China pe Un Nou Drum al Matasii

Războiul resurselor readuce în arena geopolitică Marele Joc, redeschizând lupta marilor puteri pentru drumurile de acces la resursele energetice. Zona Eurasiei devine astfel punctul de intersecție a trei mari forțe: SUA, China și Uniunea Europeană, ce au ca principal liant Noul Drum al Mătăsii.

Atât globalizarea, cât și transformările politice și economice suferite de țările din Asia și fosta Uniune Sovietică, readuc în discuție importanța unei căi de legătură între statele ce prezintă o importanță strategică în zonă. Războiul Rece a generat mari schimbări atât în politica Occidentală, dar mai ales în cea rusească. Dezermetizarea Rusiei, deschiderea Chinei către o politică comercială externă amplă, dar mai ales lupta pentru resurse readuc pe harta infrastructurii mondiale, cea mai importantă rută comercială a tuturor timpurilor: Drumul Mătăsii.

O adevărată împletitură de rute transasiatice care lega din punct de vedere comercial Asia de Africa și Europa și care a dus la dezvoltarea marilor civilizații ale lumii, redevine astăzi o realitate și o punte între Vest și Est, pe o mare „tablă de șah” a resurselor naturale.

Îmbinând trecutul cu prezentul, China pornește în refacerea și reconstrucția unui nou Drum al Mătăsii, de această dată nu doar ca o rută comercială, ci o adevărată infrastructură a resurselor.

Fiind cel mai mare consumator de energie din lume și având de susținut o economie în plină dezvoltare, China a intrat în Marele Joc al resurselor rare, iar crearea unor rute care să-i faciliteze accesul, cât și dominația în regiunile bogate în resurse este principalul scop al acestui stat. În era globalizării căile de acces sunt elementele care contează cu adevărat pe o hartă, afirmându-se că cine controlează infrastructura într-o regiune, deține controlul asupra acelei zone. Iar cum strategia Chinei este aceea de a proiecta puterea, cheia către un posibil imperiu chinez și o proiecție a Pax Sinica este dezvoltarea unei rute de transport fiabile.

În prezent, marea parte a resurselor importante de China sunt transportate prin strâmtoarea Malacca – regiune controlată de SUA sub pretextul asigurării stabilității în zonă. Acest lucru reprezintă un mare inconvenient pentru China și unul dintre principalele motive în refacerea Drumului Mătăsii.

Modalitatea adoptată de acest stat în crearea Noului Drum al Mătăsii este una destul de echilibrată, bazată pe cooperare regională: încearcă să câștige statele tampon – Iran, Turcia – și să își creeze alianțe cu principalele țări pe unde trece ruta, adoptând în același timp o politică amicală, de întrajutorare și investiții masive, în defavoarea stilului agresiv și imperialist.

Reconstrucția Drumului Mătăsii este realizată de China prin investiții masive și refacere economică în zona vestică a continentului asiatic, prin crearea a cinci mari legături cu Asia Centrală și Europa: un pod transcontinental eurasiatic – o oglindă a transsiberianului – un coridor de cale ferată ce vrea să lege Shanghai – centrul finaciar asiatic de Londra – centrul financiar al Europei – via Beijing, un coridor de conducte prin Kazahstan până la Marea Caspică și Golful Persic, drumuri modernizate prin Uzbekistan și o prelungire a autostrăzii Karakoram până la portul Gwadar din Marea Arabiei. Un alt port în care China investește masiv este Pirus din Grecia, care îi facilitează accesul la zona Uniunii Europene, al doilea mare partener comercial al său.

Dacă drumul gazului și al petrolului pleacă dinspre Marea Caspică, Marea Neagră și Golful Persic, către China, țările care extrag aceste resurse sunt punctul cheie al diplomației chineze, denumită generic „diplomația petrolului”. Astfel nașterea unei rute energetice aduce pe tabla de șah noi pioni, dintre care amintim: Kazahstanul, Turkmenistanul, Azerbaijanul, Arabia Saudită și având ca zone cheie: Iranul și Turcia. Legat și în trecut de același Drum al Mătăsii, în prezent Iranul reprezintă o piesă cheie al puzzle-ului rutelor energetice. Având acces la Golful Persic, această zonă reprezintă o rută importantă în transportul petrolier terestru. Cele două state au dezvoltat un amplu parteneriat privind domeniul energiei, al infrastructurii, cât și al armamentului, având la bază celebra politică: „armament contra petrol”. Dar țările arabe, bogate în petrol, nu sunt singurele regiuni în care China investește masiv și care formează Noul Drum al Mătăsii. Continundu-și ruta până în inima Africii și chiar America Latină, China creează parteneriate cu statele africane și latine, în care investește în special în rețele de căi ferate și energie.

Refacerea rutei de legătură între Asia și Europa, nu doar dezvoltă țările care o străbat și îi facilitează Chinei accesul la resurse, dar conturează și învăluie „heartland-ul”, așa cum vedea Halford Mackinder zona Eurasiei, aducând în discuție teza conform căreia „Cine stăpânește Heartland-ul stăpânește Insula Lumii, iar cine stăpânește Insula Lumii, stăpânește lumea.” Iar cum China este cea care controlează cu precădere Drumul Mătăsii, viitorul apropiat ne va releva dacă teoria lui Mackinder se aplică și în cazul acesta.

„Drumul de fier al mătăsii” și coridoarele de conducte petroliere, nu doar vor racorda China și Europa la resursele Africii și Orientului Mijlociu, ci vor crea o adevărată arteră economică între cele trei continente, dar mai ales vor deveni un punct de legătură între Vest și Est.

China si noua ordine mondiala:

Statul cu cea mai impresionantă evoluție din istoria Asiei este neîndoielnic China. Evoluția economică din ultimii ani a Chinei a fost atât de spectaculoasă, încât a activat și a adus în prim plan potențialitățile sale, care până nu demult erau doar latente. Este vorba despre suprafață și bogății – al treilea stat ca întindere de pe glob, după Rusia și Canada, dispunând de considerabile resurse naturale, populație- cea mai populată țară a lumii, despre poziția geografică- China fiind din acest punct de vedere duală, cu o pregnantă dimensiune continentală, dar și cu o puternică dimensiune oceanică. Cât despre puterea militară, China deține una dintre cele mai puternice armate, în măsură să-i promoveze și să-i protejeze interesele. Nu este nici un fel de exagerare să spunem că ridicarea Chinei este cea mai importantă tendință a momentului

   Studiile de specialitate insistă asupra unor atuuri de ordin geopolitic ale Chinei, atuuri care nu pot fi puse sub nicio formă la îndoială. Se menționează puțin sau chiar deloc un aspect cardinal, după părerea mea, și anume: viziunea, strategia care ghidează dezvoltarea Chinei, am spune independent de persoane, de lideri și de contexte particulare. Consider că această strategie este principala explicație a ascensiunii Chinei și a noii afirmări pe care o cunoaște această țară. Între-adevăr, China administrează lumii întregi un model de înțelepciune. Aceasta a reformat sistemul în latura sa economică, prin eliberare – este adevărat, controlată- a inițiativei particulare. Este o reformă mai profundă decât pare la prima vedere, întrucât se acceptă ideea ca relațiile socialiste să funcționeze pe baza proprietății private, ceea ce a fost mult timp, un fapt de neconceput.

Vorbind despre factori care alimentează evoluția de-a dreptul impresionantă a Chinei, nu pot să nu relev și un anumit angajament din partea conducerii țării, dar și a populației-de a restabili locul pe care această țară l-a avut în istoria omenirii. Renașterea economică actuală a Chinei este marcată de declanșarea, la sfârșitul anului 1978, a procesului de reformă condus de Deng Xiao Ping care aduce răsturnări în constelația internă a Chinei, dar și transformări pe scena vieții internaționale. Observând ultimile evenimente internaționale mi-am pus întrebarea de acum evidentă cum de a ajuns China să joace un rol atât de importat în constelația de putere actuală? Mai mult decât atât, sunt profund interesată de strategia de dezvoltare temeinic elaborată, promovată treptat și controlată din punct de vedere economic și social. O strategie modernă, aplicată celei mai populate țări ale lumii. Rezultatul? Un fenomen geopolitic: ridicarea masivă a Chinei.

Experți, dar și politologi și-au pus întrebarea: „când China va depăși SUA?”, care după cum se știe a rămas unica superputere după sfârșitul Războiului Rece, exercitând un soi de unilateralism (deși chiar și aici există variate discuții, în doctrina Relațiilor Internaționale vorbindu-se despre dezvoltarea așa numitului multi-multilateralism). Cert este că în acest moment, analiștii nu au reușit să confere un răspuns viabil acestei întrebări, părerile fiind împărțite. Doresc doar să subliniez următoarea chestiune: principala barieră în calea Chinei în încercarea de a depăși SUA se regăsește la nivel politic: lipsa de drepturi, dar și libertăți ale posesorilor de capital, dar și a muncitorilor. Cunoscute sunt cazurile în care guvernul chinez persecutează pe toți cei care încearcă să aibă o părere, o idee diferită de cea impusă de conducere. Pe lângă această lipsă a drepturilor omului se remarcă și lipsa unei societăți civile care să lupte pentru aceste drepturi, să exercite prin grupurile de lobby o anumită presiune.

            O altă cauză sau mai bine zis o piedică în calea Chinei este acea diferențiere existentă în cadrul statului, unde se regăsesec atât regiuni foarte bogate (unde este aglomerată practic toată industria) dar și zone extrem de sărace, unde oamenii trăiesc sub limita sărăciei. O încercare de omogenizare  a acestor zone sau măcar de estompare a acestor disparități se poate realiza, doar prin non-intervenția statului în ecomonie, prin lăsarea libertății pieței de autoreglare, lucru care în momentul de față este foarte improbabil.

            Pe de altă parte, dacă ar fi să rezonez cu Alexander Wendth, China trebuie să se construiască pe sine, să se perceapă drept o entitate distinctă ca mai apoi să construiască lumea din jur. În această modelare a noii constelații mondiale trebuie să țină seama de ceilalți, de celelalte state, care au culturi diferite. Dacă China va reuși să amelioreze diferențele dintre statele lumii, să se erijeze într-un arbitru mondial, atunci putem afirma că acest gigant și-a găsit calea. Mai mult decât atât, dacă China va fi capabilă să susțină miracolul economic, reajustarea raporturilor sale cu ceilalți poli ai puterii lumii reprezintă una din cele mai dificile sarcini ale Relațiilor Internaționale în deceniile care urmează.

            Interesant de urmărit este și direcția în care se îndreaptă anumite cheltuieli din bugetul Chinei alocate preponderent achiziționării de armament militar, dar și de tehnologie navală, ceea ce reflectă aspirațiile acesteia de a-și dezvolta un potențial naval. China începe să se preocupe de pregătirea unei armate mai flexibile, mai echilibrate, capabile de a opera și în afara granițelor teritoriale chineze. Noua doctrină are în vedere capacitatea de a proiecta puterea, mai curând decât cea de apărare propriu-zisă. Noua tranziție a Chinei nu este, de la socialism la capitalism, ci de la putere continentală clasică la putere continentală maritimă. Este o condiție extrem de dificilă pentru că puterea politică maritimă implică un alt tip de comportament și alte caracteristici: este mai deschisă, mai liberală, mai mobilă, mai înclinată să folosească arma comerțului decât arma propriu-zisă.

            Așa cum remarca Samuel Huntington: economia est-asiatică este o economie chineză, iar acest lucru va duce la schimbări importante în echilibrul mondial de forțe.

China intre comunism si globalizare:

Preț de câteva milenii bune, spațiul geografic pe care noi îl numim astăzi „China” a reușit să se izoleze de restul lumii, păstrându-și astfel tradițiile și obiceiurile. Din 1949, comuniștii lui Mao au preluat puterea în stat și profitând de bazele poporului chinez au reușit să o mențină, în ciuda opoziției, mai întâi a Moscovei, care dorea a fi unicul centru al comunismului, apoi a lumii occidentale, anticomuniste. Se pare însă că un alt factor extern amenință astăzi Partidul Comunist Chinez și îi perturbă acea izolare față de restul lumii. Acest factor este globalizarea.

V-ați întrebat vreodată ce interese ar avea China în cadrul crizei din Siria de blochează prin veto rezoluțiile ONU care doresc o rezolvare militară internațională a problemei? Sau de ce China a „strâmbat din nas” când s-a văzut obligată să accepte rezoluția prin care a fost autorizată intervenția militară ONU în Libia împotriva lui Gaddafi?

China, prin tradiție, se opune folosirii forței în relațiile internaționale și consideră că presiunile externe coercitive nu sunt de folos. Cu siguranță însă, liderii de la Beijing au această opinie față de intervențiile externe și pentru că orice schimbare de regim, în special venită în urma unei intervenții din partea statelor occidentale, ar putea crea un precedent al cărei victimă să cadă, într-o bună zi, însuși comuniștii chinezi. Dacă vorbim de schimbări de regim în ultima perioadă atunci ne referim la „Primăvara Arabă”, la Tunisia, Egipt sau Libia. Catalistul acestui eveniment este globalizarea, fenomen care își face simțită din plin prezența în China.

Când pomenim despre Moși Crăciuni uriași care poartă fuste ca ale lui Marilyn Monroe în orașele chinezești, despre mall-uri gigantice sau despre isteria pe care o creează în China prezența unor vedete din sportul mondial, precum Cristiano Ronaldo, David Beckham, Lebron James sau Kobe Bryant, atunci putem lua cu siguranță în considerație că fenomenul de care am discutat este prezent în societatea civilă chinezească. Există riscul ca, pe lângă obiceiuri și vedete occidentale, într-o bună zi globalizarea să aducă odată cu ea și democratizarea care să provoace o revoltă asemănătoare ”Primăverii Arabe”. Unui asemenea eveniment i-ar cădea victimă regimul comunist, lucru dezavuat de liderii de la Beijing. Și cum împotriva globalizării datorită căreia ai ajuns a doua putere economică din lume nu te poți opune, guvernul chinez a trebuit să vină cu soluții pentru a evita un asemenea scenariu negativ. Astfel că anul 2013 a reprezentat o democratizare fără precedent pentru societatea chineză.

Pe parcursul anului care tocmai a trecut, guvernul chinez a produs o serie de modificări legislative, menite să mai relaxeze din restricțiile totalitare ale statului. Astfel că au fost anulate sau modificate legi care erau vechi de câteva decenii, ca o parte a „efortului de a îmbunătăți drepturile omului”.

Drept urmare, a fost modificat sistemul așa-numitelor ”tabere de reeducare” sau ”lao jiao”, care permiteau arestarea persoanelor printr-o simplă decizie politică pentru o durată de patru ani. Acestea erau sursa unor abuzuri multiple, foarte detestate și erau denunțate de organizațiile de apărare a drepturilor omului. Sistemul de reeducare era folosit în special de către autoritățile locale, împotriva contestatarilor, utilizatorilor de Internet care denunță corupția sau celor care pornesc o petiție pentru repararea unui prejudiciu. Conform unui comunicat de presă remis de agenția de stat, taberele de reeducare „nu mai erau necesare ca măsură pentru dezvoltarea sistemului judiciar al țării”.

Altă măsură care îngrădea drepturile omului, și anume regula unui singur copil, a fost relaxată. Astfel că o rezoluție care „autorizează cuplurile unde unul dintre membri este copil unic să aibă doi copii” a fost aprobată de către Comitetul Central al Partidului Comunist Chinez. Până anul trecut,  legea chineză interzicea cuplurilor să aibă mai mult de un copil. Excepții făceau doar cuplurile unde ambii membri sunt copii unici, precum și pentru minoritățile etnice sau cuplurile din mediul rural al căror prim copil a fost o fată. Legea „unicului copil” fusese promulgată la sfârșitul anilor `70 pentru a stopa creșterea populației statului. Pe lângă faptul că această lege discriminatoare și antipatizată a dat greș, populația Chinei ajungând între timp la peste 1,3 miliarde de oameni, ea a ajuns să se întoarcă împotriva autorităților. Liderii se tem că, cu timpul, China va pierde din forța de muncă și se va înfrunta cu o problemă în ceea ce privește îngrijirea oamenilor bătrâni. În 2050 se preconizează că cel puțin un sfert din populație va avea peste 65 de ani. Deci putem spune că modificarea acestei legi e o combinație între „util și plăcut”.

Liderii chinezi au promis, după încheierea celei de-a treia plenare a Partidului Comunist de când Xi Jinping a devenit președintele țării, și alte măsuri pe probleme economice și sociale. Astfel că piața liberă va juca un rol mai important în economia țării, iar fermierii vor avea mai multe drepturi asupra terenurilor. Firmele de stat vor plăti dividende mai mari către guvern, în timp ce firmelor private li se vor da un rol mai mare în economie. Mai multe investiții străine vor fi permise și va fi permisă creșterea numărului de bănci și instituții financiare finanțate din capital privat. O altă reformă anunțată este reducerea numărului de infracțiuni care pot avea ca rezultat final pedeapsa cu moartea.

Putem considera că toate aceste legi care acordă tot mai multe drepturi sociale și economice poporului chinez, aflat sub comunism de peste 60 de ani, sunt promulgate pentru a evita tocmai o situație asemănătoare cu cele din „Primăvara arabă”, în care populația s-a răsculat pentru răsturnarea regimului, pentru drepturi politice, care în acest moment nu există într-o China cu un singur partid politic .

Ce se va întâmpla de acum încolo cu regimul comunist chinez este greu de prevăzut. Vor putea să reziste la infinit comuniștii chinezi la putere, se vor vedea nevoiți să accepte și alte formațiuni politice sau vor dispărea cu totul de pe scena politică? Cert este că, din punctul meu de vedere, Partidul Comunist Chinez al începutului de an 2014 promovează cel mai „democratic” regim comunist din istorie.

China in spatiul cosmic: amenintare sau partener?

În definirea unei mari puteri în epoca modernă, pe lângă forța militară și economică, deținerea armei nucleare sau funcția de membru permanent al Consiliului de Securitate ONU se adaugă și definirea statului drept putere cosmică. În prezent, Rusia, China, Japonia și SUA sunt cele patru mari puteri globale considerate și puteri cosmice de sine stătătoare.

Dacă în perioada Războiului Rece bătălia pentru supremația în spațiul cosmic se dădea între URSS și Statele Unite ale Americii, în prezent pe scenă a intrat Republica Populară Chineză. Fiind o țară cu o creștere economică impresionantă și totodată un important actor la nivel global, China pune un mare accent pe dezvoltarea industriei spațiale. Cum pentru marile puteri maturitatea programului spațial este deseori considerată un indicator al dezvoltării în fața lumii, pentru China prestigiul obținut din întărirea programului spațial determină factorii politici chinezi să investească masiv.

Demersurile Chinei de a își demonstra implicarea în problemele cosmice pot fi considerate de succes, dacă luăm în calcul faptul că, până în prezent, China se poate lăuda cu trei misiuni cosmice cu echipaj uman – așa numiții taikonauti – fiind a treia țară după SUA și Rusia care reușește această performanță, numeroase lansări de sateliți, precum și investiții importante și un plan pe 5 ani îndrăzneț, pe care China l-a anunțat la sfârșitul anului 2011 și care preconizează o viitoare aselenizare chineză.

Dar se poate vorbi despre China în spațiul cosmic ca o amenințare sau se poate întrevedea o cooperare fie cu puterile cosmice consecrate, fie cu cele emergente?

În primul rând, spre deosebire de SUA sau statele europene care au fost forțate să își reducă semnificativ investițiile în explorarea spațială, China are tot sprijinul opiniei publice și continuă să investească masiv în industria spațială. Astfel, există discuții despre cooperarea sino-europeană, prin implicarea Chinei în proiecte, precum sistemul navigațional Galileo sau Stația Spațială Internațională. Până în prezent, China a colaborat cu Rusia pentru dezvoltarea navei spațiale Shenzou, cu Franța pentru sarcinile utile ale sateliților de comunicație, cu Marea Britanie pentru Constelația de Monitorizare a Dezastrelor. A lucrat, de asemenea, cu Brazilia, dar și cu Agenția Spațială Europeană pentru misiunea știintifică “Double Star”, care studiază efectul soarelui asupra mediului înconjurător.

Apar tensiuni, însă, întrucât SUA doresc să aibă un rol dominant în spațiul cosmic și pe viitor. Mai mult, companiile europene sunt blamate dacă furnizează tehnologii sensibile în China. Ca atare, SUA încearcă să prevină transferul de tehnologie către China încă din 1999 când a încadrat exporturile de componente de sateliți și software ca proprietate intelectuală, subiect al regulilor traficului internațional de arme.

Așadar, se poate vorbi despre o nouă cursă spațială? China poate fi văzută mai degrabă ca un motivator pentru SUA în a își continua cercetările în ceea ce privește explorarea spațiului cosmic decât un competitor. Mai degrabă există șansele unei colaborări, întrucât costurile și riscurile asociate misiunilor în spațiul cosmic sunt semnificative și este de preferat să fie împărțite. China ar beneficia într-un parteneriat cu SUA de transferul de tehnologie, iar Statele Unite ale Americii ar avea acces la  bugetul generos al Chinei.

 Apare însă întrebarea dacă dezvoltarea programului spațial chinez poate fi percepută drept o amenințare militară la adresa Statelor Unite ale Americii.

În ianuarie 2007, China a lansat o rachetă în spațiu în cadrul unui test care a distrus unul dintre sateliții săi meteo, împrăștiind milioane de rămășițe în spațiu, rămășițe care amenințau siguranța altor echipamente aflate atunci pe orbită. Testul a dat naștere unui curent puternic de critică atât din partea SUA, cât și din partea altor state, însă China a continuat să dezvolte capabilități anti-satelit. Deși autoritățile chineze susțin că doresc utilizarea spațiului în scopuri pașnice și se opun înarmării, planurile spațiale pe care le anunță pot fi percepute drept amenințări, deoarece majoritatea au și implicații militare. Beijing-ul rareori recunoaște aplicabilitatea directă militară a programului său spațial și se referă la toate lansările de sateliți ca fiind de natură științifică sau civilă.

 Mai mult, China poate fi privită drept un competitor puternic pentru SUA din punct de vedere economic, furnizând tehnologie la prețuri mai scăzute. În 2005, se estima că mai mult de 25 de milioane de gospodării chineze recepționează televiziune prin satelit, deși în mod oficial sunt estimate doar un million de gospodării. Este lesne de înțeles de ce companiile occidentale de operatori de satelit văd China ca pe o piață puternică, în timp ce China dorește la rândul său să profite și să își consolideze propria industrie. China urmărește să devină un furnizor de sateliți comerciali recunoscut la nivel internațional.

Dintr-un anumit punct de vedere, putem susține că există o cursă spațială între o serie de țări asiatice precum Japonia, Malaysya, Coreea de Sud, India și China, care dezvoltă tehnologii ce le pot permite lansarea de sateliți în spațiu, însă este clar că cele mai ambițioase planuri le are China.

 Ce concluzii putem trage după această radiografie a situației în domeniul industriei spațiale?

Deși regimul politic chinez face ca puterile mari, precum Statele Unite ale Americii, să fie reticente în implicarea în proiecte comune, este totuși în interesul tuturor să existe cooperare în spațiul cosmic, fiindcă toate țările implicate sunt în mare măsură interdependente. Utilizarea sustenabilă a spațiului cosmic este de interes maxim și nu poate fi obținută prin acțiuni unilaterale.

 Nu trebuie uitat nici faptul că din anumite puncte de vedere (în special în ceea ce privește exploatarea planetară sau navigarea în spațiul cosmic) China este mai puțin dezvoltată tehnologic decât Statele Unite. Oricum, nu se poate nega faptul că statul chinez are toate atuurile necesare pentru a deveni o mare putere cosmică și că Statele Unite ale Americii trebuie în continuare să monitorizeze cu atenție acțiunile statului chinez. Nu trebuie ignorat progresul Chinei, ci trebuie recunoscută amenințarea pe care o poate reprezenta China pe viitor, însă nu în detrimentul cooperării.

China intre a fi si nu fi prima putere economica:

Tot mai multe priviri sunt îndreptate asupra continentului asiatic și tot mai multe voci numesc secolul XXI un secol al Pacificului, datorită dezvoltării economice cunoscută de statele din zonă, dar mai ales datorită boom-ului economic pe care îl înregistrează China.

China sau Regatul de mijloc, așa cum este traducerea acestui stat în mandarină –indicând dorința de poziționare a sa, în mijlocul activității mondiale – este din ce în ce mai mult în atenția analiștilor economici și politici ai lumii, pe buzele cărora apare repetativ o întrebare: va deveni China prima putere economică a lumii?

Deși părerile sunt împărțite, nu ar fi pentru prima dată când China s-ar situa ca una dintre cele mai importante puteri economice mondiale. „În 1820 China asigura        28, 7% din întreaga economie mondială, urmată după aceea de India cu 16 % , iar pe locul trei de  Franța cu 5, 4 %.”

Renașterea economică cunoscută de China în ultimele decenii a început în 1978 când s-a declanșat procesul de reformă condus de Deng Xiao Ping, iar până în 2011, ritmul anual de creștere a fost în medie de 9 %. Această renaștere a Chinei are la bază un paradox, deoarece îmbină socialismul cu capitalismul, creând ceea ce Zbigniew Brzezinski numea „comercialism social” – socialism bazat pe proprietate privată și economie liberă.

Dacă  Marii Britanii i-au trebuit mai bine de 50 de ani pentru a-și dubla PIB-ul pe cap de locuitor, iar Statelor Unite ale Americii aproximativ 50 de ani, China a reușit acest lucru în doar 10 ani. Această perioadă scurtă de timp în care China a escaladat ierarhia economiei mondiale, poziționându-se pe locul doi și devenind adversarul numărul unu al SUA, s-a produs pe baza unui proces de ardere a etapelor. Mai precis dezvoltarea s-a făcut prin „pierdere de substanță națională”, fiind realizată pe spatele clasei muncitoare, pe care a exploatat-o, ducând la apariția unei prăpastii între bogați și săraci, cât și la apariția unei diferențe între China de Est – maritimă, urbanizată ce cuprinde capitala financiară a Asiei: Shanghai – și China de Vest – continentală, preponderent rurală și măcinată de conflicte etnice și religioase precum în regiunile Tibet și Xinjiang.

Elita acestei țări, deși rămâne fidelă socialismului încearcă să-și conducă țara după principii capitaliste, generând astfel un stat tip „dictatură oligarhic-birocratică”. „Sistemul chinez este un hibrid cu reziduuri puternice de dogmatism comunist în sectoarele industriale și în birocrația de stat, coexistând cu greu cu antreprenoriatul capitalist dinamic determinat de investiția străină.”

La nivelul masei producătoare, are loc acel „schimb inegal” ce duce la adâncirea liniei de demarcație între bogați și săraci creând efectul de „dezvoltare a subdezvoltării” inițiat de Titu Maiorescu și explicat la nivel mondial de André Gunder Frank prin procesul de pierdere a controlului de către elite asupra situației politico-economice din interiorul unui stat și cât și asupra poziționării propriei societăți în raport cu societățile mai dezvoltate.

Chinei îi lipsește „motorul social”, mai precis accesul muncitorilor la bunurile produse, țara specializându-se pe exporturi, ignorând forța de cumpărare, adevăratul indicator și susținător economic.

Nu trebuie pierdut din vedere și faptul că fiecare companie ce a ales să-și mute producția în China se folosește doar de resursele umane și materiale ale acestui stat, ea producând în granițele țării mamă. Cu alte cuvinte, China realizează produse în interiorul frontierei americane, dacă privim asupra unor firme ca: McDonald’s, General Electric, Coca-Cola, Caterpillar, etc. Astfel deși investițiile în China au fost masive, cantitatea de muncă este valorificată diferit, aceasta fiind de cele mai multe ori salahorizată

„Dominanța economică chineză, care cuprinde producția, comerțul și moneda, pare mai mare și mai iminentă decât ceea ce vrem să recunoaștem astăzi”, afirma Arvind Subramanian, economist la Peterson Institute for International Economics. Subramanian apreciază pe baza ponderii fiecărui stat la PIB-ul mondial, că statul chinez va deveni în viitorul apropiat noul leader economic al lumii. Tot el afirmă că „până în 2030 această dominație ( a Chinei – n.r.) ar putea arăta ca cea a Statelor Unite în anii 1970 sau cea a Marii Britanii în 1870, iar această poziție dominantă, la rândul său, va ridica renminbiul la rangul de primă monedă ca rezervă, mult mai devreme decât se așteaptă.”

Chiar dacă Arvind Subramanian susține că yuanul chinezesc va depăși dolarul american în următoarele două decenii, China acumulează foarte multă valută, în special americană, fiind țara cu cea mai mare rezervă valutară din lume: 3.200 miliarde de dolari. Rezervele de valută forte sunt baza de rezistență a monedei naționale, având echivalent în rezervele de aur din secolele trecute. Acest lucru îi oferă stabilitate economică Chinei, dar mai ales o mare putere financiară. Având aceste aspecte pe fundal, China a început în 2009 internaționalizarea monedei sale naționale, o primă cerință pentru a deveni o putere economică de rangul întâi.

La polul opus, Nouriel Roubini, economistul care a prezis criza din 2008, afirmă că economia Chinei va încetini în 2012, ca urmare a prăbușirii pieței imobiliare și a scăderii exporturilor. Acest lucru va diminua valoarea PIB-ului în următorii ani și va duce la creșterea perioadei preconizate în care China va surclasa SUA, adică  20 de ani.

El se alătură astfel numeroșilor analiști care susțin că aparent există probabilitatea ca statul chinez să devină puterea economică numărul unu a lumii, însă în esență acest lucru este greu de atins.

Bazându-ne doar pe estimarea creșterii PIB-ului Chinei în următorii 20 de ani, prin comparație cu cel al SUA, acest lucru nu poate preciza cu exactitate dacă economia Chinei va fi sau nu va fi numărul unu.

Chiar dacă ritmul alert de creștere al Chinei a poziționat-o în decurs de aproximativ 10 ani pe locul 2 în economia mondială, cu un PIB în 2010 de 6,9 milioane de dolari, acesta nu reprezintă nici jumătate din cel al SUA: 14,6 milioane de dolari. Nu trebuie pierdut din vedere, însă, factorul cheie în stabilirea statutului de putere economică la nivel mondial: populația, care va trasa PIB-ul pe cap de locuitor – principalul evaluator al bunăstării unei societăți. Dacă China are o populație de 1, 3 miliarde de locuitori, SUA au cu 1 miliard mai puțin – 300 milioane locuitori. Împărțind PIB-ul fiecărui stat la numărul de locuitori, rezultă că SUA se află pe locul 9 la nivel mondial, în timp ce China doar pe locul 94, o diferență greu de micșorat.

Dacă din punct de vedere economic China încă se află pe locul doi, din punct de vedere al pieței de lux. China se află de ceva timp în fruntea clasamentului, surclasând  SUA . Deși este nociv pentru societatea chineză, guvernul Chinei mizează foarte mult pe acest tip de consum de lux, care a devenit unul dintre pilonii de sprijin ai economiei chineze, alături de exporturi și piața imobiliarelor, ambele în declin.

De la piața accesoriilor și hainelor de lux până la cea a alimentelor și chiar a  automobilelor, pentru toate piața chineză este sinonimă cu încasări record.

Dacă pentru Zbigniew Brzezinski „China este prea mare pentru a fi ignorată, prea veche ca să nu fie respectată, prea slabă ca să nu fie tratată cu înțelegere și prea ambițioasă pentru a avea deplină încredere în ea”, pentru mulți alții, China este doar viitoarea supereconomie a lumii și adevăratul miracol asiatic.