China In Competitia cu Triada Sua Ue Japonia

Lista abrevierilor utilizate în text

Lista schemelor

Schema nr. 1 : Dinamica gândirii lui Friedric List ………………………………………11

Lista tabelelor

Tabelul nr. 1 : Principalele instrumente ale politicii comerciale comune cu bunuri ………………………………………………………………………………………….…..14

Tabelul nr. 2: Tipuri de politică comercială. Instrumente comerciale utilizate în scopul realizării altor politici comune ……………………………………………………………15

Introducere

Tema acestei lucrări are ca element central protecționismul, căruia încă de la apariție i-a fost acordată o atenție majoră atât din partea statelor, a instituțiilor regionale, internaționale cât și din partea oamenilor, bucurându-se și astăzi de o atenție sporită la nivel mondial, deși toată lumea „militează” pentru eliminarea acestuia. Am ales această temă deoarece încă de când am învățat prima oară despre tipurile de politici comerciale m-a intrigat faptul că deși statele și-au unit forțele în cadrul OMC pentru liberalizarea comerțului, protecționismul este încă prezent în comerțul mondial și va fii mult timp de acum încolo.

Dar subiectul central tratat în această lucrare este unul nou față de ceea ce am învățat până acum deoarece am vrut să ies puțin din rutină și de aceea am ales să vorbesc despre un alt mod de manifestare al protecționismului, despre indicațiile geografice.

UE s-a dovedit a fi un puternic promotor al indicațiilor geografice, cu țări ca Franța și Spania în frunte, țări cu veche tradiție în producerea vinului și brânzei. Alte țări din lume nu sunt atât de convinse de beneficiile indicațiilor geografice, SUA privește cu scepticism indicațiile geografice, reclamând că UE împiedică comerțul liber și acționează în așa fel încât să se protejeze, nefiind interesată de consecințele pe care le are această acțiune asupra celorlalte țări.

Pentru realizarea acestei lucrări am analizat dreptul internațional, convențiile privind indicațiile geografice, dreptul CE și jurisprudența CJE, de asemenea am studiat cărți de specialitate, articole publicate etc.

Lucrarea este împărțită în două părți, partea întâi este structurată pe 2 capitole. Capitolul 1 conține delimitări teoretice al protecționismului pentru a înțelege mai bine ce urmează să fie prezentat în lucrare.

În capitolul 2 este descris regimul contemporan de comerț mondial și instituțiile internaționale care vor fi utilizate în studiul de caz.

Partea a doua este structurată pe 5 capitole. Capitolul 3 consistă în analizarea conceptului de indicație geografică, istoria și dezvoltarea acestuia concentrată pe aspectele internaționale. Tot în acest capitol va fi dezbătută și Runda Doha, evidențiind păreri diferite.

Capitolele 4 și 6 schițează situația europeană.

Capitolul 4 descrie domeniul de aplicare al protecției europene prin indicațiile geografice și denumirile de origine.

Următorul capitol se concentrează pe unul dintre principiile UE cel al liberei circulații a produselor, conturând evoluția sa prin legislația și jurisprudența relevantă.

În capitolul 6 vor fi studiate și dezbătute cazuri importante referitoare la indicațiile geografice în relație cu libera circulație a produselor.

În capitolul 7 urmează o analiză a situației legale prezente a indicațiilor de origine.

Această lucrare analizează un alt instrument de protecție utilizat de UE în vederea protejării produselor, producătorilor și consumatorilor indigeni în special în situația actuală, a crizei economice mondiale cu care ne confruntăm.

PARTEA I – ABORDĂRI TEORETICE

Capitolul 1. Abordări teoretice privind dezvoltarea economică cu implicații asupra comerțului exterior

Acest capitol are scopul de a face cunoscut termenul de avantaj competitiv și absolut al unei țări, originile acestora și utilizarea lor în comerțul mondial și în economia mondială.

1.1.Teoria avantajului competitiv a lui Michael Porter.

„Diamantul lui Porter” reprezintă un model economic dezvoltat de către Michael Porter, care explică rolul țărilor în menținerea și indentificarea avantajelor competitive a tuturor firmelor care operează pe piețele modiale.

Acest model este prezent în cartea „Avantajul competitiv al națiunilor”, în care Michael Porter prezintă factorii determinanți ai competitivității, relatându-i în patru categorii de elemente:

Înzestrarea cu factori de producție: resurse naturale, resurse umane, infrastructură, capital, cunoștițe de piață, cunoștințe tehnice.

Condițiile, nivelul și structura cererii: grad avansat de sofisticare, capacitatea de autocunoaștere și de a formula nevoie cu caracter deductiv.

Industrii adiacente și de furnizare, în funcție de gradul de dezvoltare și de competitivitate.

Climatul concurențial, strategiile și nivelul organizațional al firmelor (concurența dintre acestea).

Elementele esențiale ale diamantului sunt uneori influențate și de:

acțiune guvernamentală

climat internațional

Pe lângă factorii determinanți indicați deja, politica guvernamentală a unei țări participă la susținerea și crearea avantajelor competitive prin influențarea celor patru elemente specificate mai sus. Aceste influențe sunt alcătuite de asemenea și din:

instruirea forței de muncă,

construirea infrastructurii,

lărgirea ramurilor adiacente,

influențarea cererii de capital și a ofertei de piață,

reglementarea nivelelor concurențiale,

etc.

Insistența distinctă a guvernelor asupra fiecărui factor determinant în parte, oferă posibilitatea de a adopta o politică națională coerentă, ceea ce duce la o creștere a economiei mai mare.

Determinanții competitivității mondiale, arată modul în care întreprinderile se formează și modul în care concurează între ele, atât individual cât și într-o manieră sinergică. Michael Porter susține că întreprinderile au succes „în locul în care diamantul național tinde să fie cel mai favorabil”.

„Diamantul lui Poter” reprezintă de fapt un sistem matriceal compus, iar la cele patru chenare ale sistemului se mai completează și acținile guvernamentale, respectiv șansele guvernamentale.

Elementele sistemului matriceal sunt interdependente între ele, iar acest lucru se poate observa din figura următoare:

„AVANTAJELE COMPETITIVE NAȚIONALE” – „DIAMANTUL LUI PORTER”

Sursa: Michael Porter, The Competitive Advantage of Nations, A Division of MacMillam Inc., The Free Press, New York, 1990, pag. 72

Din acest sistem, putem deduce că:

Determinanții factoriali se refera la poziția pe care o are o anumită țară, în funcție de factorii de producție de care dispune, pentru a fi competitivă pe o anumită industrie. Doctrina economică modernă a avantajului competitiv, demonstrează că o țară pentru a fi competitivă, nu are nevoie doar de factori de producție, ci și de crearea, dezvoltarea și îmbunătățirea acestora.

Determinanții cererii: privind globalizarea, rolul cel mai important în formarea avantajelor competitive, îl deține piața internă. Pretențiile și structura pieței interne determină calitatea produselor interne. Rezultatele pozitive privind competitivitatea reies din competiția inovatoare din interiorul ramurilor indigene, prin mijloacele aparent scurte de comunicare și prin asemanarea culturală din țara de origine a firmei, în momentul în care au loc schimbul de informații, idei și concepții. Dacă competiția largă din interiorul țării își îmbunătățește aptitudinile și strategiile privind schimbarea firmelor și industriilor strâns legate una de alta, atunci se dezvoltă, în viziunea lui Porter, „mănunchiuri de întreprinderi”, care influențează pozitiv celelalte elemente ale „diamantului lui Porter”.

Industriile din amonte și aval: Comform acestor industrii, o țară devine și mai competitivă dacă are o industrie dezvoltată și specializată atât pe orizontală cât și pe verticală.

Strategia întreprinderilor, structura și promovarea competiției (rivalitatea) determină competitivitatea internațională a unei țări, prin felul în care sunt manageriate și organizate, prin obiectivele propuse și tacticile aplicate. Proprietarii, acționarii și managerii coordonează obiectivele întreprinderii, iar acest lucru este esențial pentru avantajele competitive naționale. Competiția internă este la fel de importantă ca și cea internațională deoarece existența mai multor întreprinderi competitive este benefică tuturor, având în vedere că între ele are loc o competiție reală și nu o postura de colaborare. Guvernele joacă un rol important în ceea ce privește competitivitatea, deoarece poate adopta reglementări care încurajează apariția de noi întreprinderi, iar acest lucru duce la păstrarea avantajului competitiv.

Climatul internațional face referire nu numai la dotarea naturală cu factori de producție existenți într-o țară, ci și la orientarea geografică a acesteia. Cadrul natural si climatul internațional nu pot influența modificările survenite la nivelul prețurilor internaționale, modul de evoluție al piețelor internaționale, politica, inovațiile, etc.

Acțiunea guvernamentală poate modifica factorii de producție prin alocarea subvențiilor și investiții publice, iar piața internă prin anumite norme si reglementări ale consumului, sau prin noi achiziții guvernamentale. Un rol important în menținerea și îmbunătățirea avantajului competitiv al unei țări, îl are studiul global al competitivității printr-o acțiune guvernamentală sistematică și coerentă.

Avantaj competitiv. Importanța menținerii și consecințele pierderii acestuia

Michael Porter, pe lângă teoriile avantajului competitiv, analizează de asemenea și creșterile sau dezvoltările ce conduc la pierderi ale avantajului competitiv național. Din toate cercetările lui, determină câteva motive ce duc la pierderea de avantaj competitiv:

deteriorarea determinanților factoriali (spre exemplu: deteriorarea calitativă a capitalului uman specific, respectiv emigrarea);

nevoile din interiorul țării nu corespund cu cererea globală;

clienții interni pretențioși din punct de vedere al producției;

schimbările tehnologice sunt de asemenea un dezavantaj considerabil, privind anumiți factori specifici sau absența sectoarelor susținătoare (spre exemplu: numărul redus de capital uman, lipsa infrastrucurii sau infrastructura ineficientă);

elemente care limitează rata de investiții (spre exemplu: dimensiunea investițiilor nerecuperate);

întreprinderile stagnează sau își pierd felxibilitatea (spre exemplu: conducerea antreprenorială se auto-mulțumește, insuficineța voinței, înlocuirea cu echipamente și instalații noi înainte de vreme duce la pierderea capacității de lucru existentă actualmente);

reducerea treapată a concurenței interne (spre exemplu: concentrarea prea mare, intervenția guvernului pentru a proteja concurența necompetitivă);

intervenții statale greșite și nejustificate la niveluol pieței, fapt care afectează mediul concurențial;

apariția unor măsuri imprevizibile care alterează stabilitatea economică și politică din interiorul unei țări.

1.1.2. Critica adusă avantajului competitiv

Principalul obiectiv pentru care Michael Porter a dezvoltat teoria avantajului competitiv, a fost acela de a elucida metodele prin care anumite instituții economice, grupuri sociale și națiuni, se dezvoltă și prosperă. Având în vedere diferitele studii pe care Porter le-a făcut în 10 țări diferite, a reușit să obțină cateva idei de bază, dintre care cea mai importantă idee este faptul că avantajul competitiv al unei națiuni se bazează în principal pe cele patru „colțuri ale diamantului”.

Recațiile privind această teorie au fost foarte diverse, pornind de la entuziasmul admiratorilor lui Porter care au considerat această teorie un succes cu caracter interdisciplinar, un pod între managementul stragetic și economia internațională și pâna la neîncrederea arătată de către critici, care scot în evidență insuccesul sau mai bine zis eșecul teoriei în recunoașterea importanței concurenței prețurilor și a ratei de schimb în determinarea comerțului internațional.

Criticile principale aduse teoriei avantajului competitiv se pot clasifica pe cinci categorii:

observații privind analiza avantajului competitiv a lui Porter;

legătura dintre avantajul competitiv și cel comparativ;

bazele teoretice privind diamantul național;

amplasarea investițiilor străine directe privind „competitivitatea” națională;

validitatea științifică a afirmațiilor relatate de Porter.

Privind statistica realizată de Porter, putem aprecia că, în ciuda criticilor menționate aceasta joacă un rol inportant pentru elaborarea unori teorii noi referitoare la comerțul internațional. Deși mulți critici au susținut că Porter prin aceasta teorie, nu face altceva decât să promoveze interesele americane și a altor lideri mondiali, în detrimentul celorlalți parteneri comerciali, nu putem decât să apreciem meritul său deosebit de a încerca să deslușească și să explice fenomenele existente la nivel empiric, într-o formă teoretică elevată.

Desigur, atâta timp cât afirmațiile sale s-au realizat pe idei consistente și valorificatoare pentru întreprinderi și state, timp de un deceniu, orice critică sau observație i s-ar întrebuința, nu ar face decât să dovedească și să demonstreze importanța teoriei sale.

Teoria avantajului absolut a lui Adam Smith

Teoria avantajului absolut a fost publicată în anul 1776, în cartea „An Inquiry into the Nature and Causes of Wealth of Nations” publicată de către Adam Smith și reprezintă principalul punct de plecare al teoriilor clasice privind comerțul internațional. Smith este recunoscut ca și fondatorul economiei moderne și unul dintre primii economiști care a optat în favoarea comerțului internațional liber.

Potrivit teoriei lui Smith, o țară ar trebuie să se perfecționeze în producerea de acelor categorii de bunuri pentru care dețin de un avantaj absolut, astfel încât să exporte mărfurile pentru care este mai productivă și să importe mărfurile la care alte țări sunt mai productive.

În opinia lui Smith, acest tip de comerț ar fi reciproc convenabil pentru partenerii economici care acționează liber în economie, iar avantajul absolut s-ar manifesta în diferența de preț pentru mărfurile de același tip, dar produse în diferite țări.

„Dacă o țară străină ne poate furniza bunuri mai ieftine decât le-am putea produce noi, e mai bine să le cumpărăm de la ea, cu o parte din produsele activității noastre, utilizate într-un mod în care putem trage oarecare foloase”.

Privit ca și definiție, avantajul absolut reprezintă capacitatea unei țări de a produce un bun cu o cantitate relativ mai mică de factori de producție, decât în orice altă parte a lumii.

Ipostazele care stau la baza acestei teorii a lui Smith sunt:

resursele economice dispun de utilizări alternative, adică se pot utiliza pentru dobândirea a cel puțin două bunuri, între care țara respectivă trebuie să opteze în funcție de specializare;

resursele economice rare, adică sunt insuficiente pentru procurarea în cantitațile necesare a ambelor bunuri și de aceea țara trebuie sa opteze pentru una dintre ele, în funcție de costul de oportunitate;

ambele țări între care are loc schimbul, dispun de aceeași resursă cu utilizări alternative și fiecare pot produce bunuri.

Smith a contrazis bazele teoretice ale mercantilismului, dovedind că această filosofie reduce bazele dezvoltării de succes, pentru că obstrucționează agenții economici să realizeze și să practice strategii pe termen lung concentrate pe concurența liberă, fapt ce va duce la alocarea ineficientă a factorilor de producție. Participând la comerțul internațional „avuția” țărilor poate crește într-un mod impresionant. Adam Smith susține că principul care promovează schimburile de mărfuri atât intern cât și internațional, este determinarea valorii mărfurilor prin marca acestora.

Dacă oricare agent economic hotărăște singur deciziile pe care le consideră utile pentru a-și atinge scopurile, atunci se va obține și binele general. Este ca și cum „o mână invizibilă” i-ar îndruma pe oameni spre ceea ce asigură funcționarea corectă a economiei naționale.

În urma analizei făcute la teoria sa, Adam Smith a cercetat întâi o anumită țară, prin prisma unui singur factor de producție și a productivității muncii acesteia. Cu toate că toate economiile naționale au resurse limitate oricât de mari ar fi acestea, au loc limitări ale producției și, întotdeauna pentru a produce o cantitate mai mare dintr-un produs, economia este nevoită să renunțe la producția altor mărfuri, fapt ce duce la reducerea comerțului.

Într-o economie competitivă, oferta este determinată de înclinația agenților economici de a-și sporii sau maximiza veniturile.

Smith în calitate de economist din perioada manufacturieră, combină teoria avantajului absolut cu valoarea normativă. În acest fel, pentru o țară este recomandată specializarea internațională în fabricarea acelor bunuri care dispun de avantaje absolute și costuri mai reduse, față de bunurile din străinătate.

Adam Smtih realizează un model ipotetic clasic, în care exemplifică teoria avantajului absolut comparând două țări: X și Y, respectiv două mărfuri: vin si stofă

Tabel nr. 1: Teoria avantajului absolut

Sursa: Prelucrată după Adm Smith „Avuția națiunilor. Cercetare asupra naturii și cauzelor ei”, vol. I și II, Editura Academiei Române, București, 1965.

Acest tabel arată că țara X produce vinul cu un cost de 200 de ore de muncă, și stofa cu 100 de ore de muncă, iar țara Y produce aceeași cantitate de vin cu 100 de ore de muncă și aceeași cantitate de stofă cu 200 de ore de muncă.

Prin urmare, Smith relatează că țara Y se va axa pe producția de vin, pe care îl produce la un cost absolut mai redus, iar țara X, din acealși motiv se va axa pe producția de stofă. Astfel, la nivel internațional, cantitatea rezultată din fiecare marfă se va amplifica, iar comerțul exterior v-a ajuta cele două țări să-și avanseze bunăstarea economică.

Explicația dată de Adam Smith are veridicitate în situația pe care el o ia în considerare, adică atunci când o țară beneficează de avantaje absolute la anumite mărfuri și de dezavanteje la alte mărfuri, iar partenerii săi sunt într-o situație contrară.

Considerată insuficientă, teoria avantajului absolut a lui Smith este mult mai conturată în situația invocată de David Ricardo: deosebirile privind costurile absolute, nu permit nici o explicație și nici nu oferă o anumită normă de orientare a schimburilor comerciale internaționale și a specializării în producție, atunci când o țară beneficiează de avantaje absolute față de străinătate în producția tuturor categoriilor de mărfuri.

Cu toate că au existat multe limite la teoriile lui, Smith a ajuns într-un final la concluzia pe care au aprobat-o și alți economiști și anume că praticiparea la comerțul internațional al unei țări, constituie un progres important, iar avantajul absolut obținut din aceată participare reprezintă și el de asemenea o verigă importantă în economie.

1.3 Atragerea de investiții străine

În ultimul timp, concurența pe plan mondial manifestată între țări, pentru a atrage cât mai mult capital străin, se amplifică tot mai mult. Anumite țări sunt destul de apte pentru a atrage un nivel mai ridicat de investiții străine directe, iar alte țări pot atrage doar investiții străine de portofoliu; desigur, sunt și acele țări care pot atrage anual importante fluxuri de capital străin de ambele forme, doar ca acestea sunt într-un număr foarte mic. Acest lucru arată că țările oferă prin politicile guvernamentale, diferite condiții privind localizarea investițiilor, în funcție de obiectivele urmărite de către fiecare țară în parte.

Investigând factorii care determină și definesc cele două forme de investiții, putem deduce că între cele două există o serie de asemănări, dar și diferențe care îngreunează promovarea lor în egelă măsură. În ciuda acestui fapt, există o serie de măsuri care se potrivesc atât investițiilor străine directe, cât și investițiilor străine de portofoliu și anume:

diminuarea barierelor privind intrările de capital, prin liberarizarea condițiilor de intrare și operare a investitorilor străini în țara respectivă;

aplicarea unui tratament nediscriminatoriu, a investitorilor străini în raport cu investitorii autohtoni;

protejare drepturilor investitorilor străini, prin detreminarea unor condiții și reglementări precise, privind compensațiile și despăgubirile, în cazul în care au loc manifestări guvernamentele sub formă de naționalizare, expropunere sau confiscare;

adoptarea unei prevederi clare privind modul în care guvernul poate realiza controlul capitalului, protejând astfel economia națională;

realizarea unui cadru legal destinat rezolvării diferendelor care au loc între investitorii străini și țara-gazdă, prin solidarea eficientă a instituțiilor abilitate, care să confere credibilitate referitor la anumite dispute care pot apărea și care pot fi soluționate coerent pentru ambele părți;

promovarea atragerii de investiții străine, prin mijloace care să ofere un statut coerent imaginii țării pe plan extern, prin promovarea informațiilor privind oportunitățile de investiții pe plan local, respectiv prin adoptarea unor facilități pentru integrare pe piața locală.

Perfecționarea politicilor privind investițiile străine, trebuie continuate prin adoptarea unor politici dislocate în funcție de tipul investițiilor străine vizate a fi atrase în economia locală, politici eficiente și facil de controlat de către elementele decizionale.

De înțeles este că „nu întotdeauna capitalul străin are un efect pozitiv asupra țărilor slab dezvoltate (sărace). Latura negativă a investițiilor străine este dată de turbulențele financiare care pot fi produse în economia gazdă. Speranța țărilor în curs de dezvoltare este doar dotarea cu o politică capabilă să protejeze capitalul străin util, eliminându-l pe cel nefavorabil”.

Ca și punct de pornire în atragerea de investiții străine directe, o țară trebuie să depună toate eforturile pentru a-și îmbunătății factorii determinanți de natura economică, deoarece aceștia au cel mai important rol în atragerea lor. Principalii factorii pe care investitorii străini îi analizează sunt avergura pieței locale și perspectivele de dezvoltare ale acesteia, respectiv a nivelului veniturilor pe cap de locuitor și a ratei de majorare a acestuia la nivel de țară sau regiune.

Acest lucru duce la un control permanent abordat de către țara gazdă, bineînțeles în sens pozitiv, al balanței de plăți, al ratei inflației, deficitului bugetar, privind perfectionarea acestora și în același timp mediul microeconomic trebuie să fie guvernat pe piață de către o concureță liberă, de o politică comercială coerentă, în care să fie corect analizate barierele tarifare și netarifare impuse.

Desigur țările trebuie să dețină și să ofere un sistem financiar sănătos și puternic, politica fiscală să fie stabilă și clară, facilitățile fiscale acordate investitorilor străini îndeajuns de atrăgătoare, dar și facil de susținut prin politica bugetară.

Un criteriu important este de asemenea și faptul că piața trebuie să fie deschisă noilor tehnologii, aptă pentru a fi încorporată într-un sistem de producție internațional. Creșterea nivelului de pregătire al populației, a iscusinței de adaptare la noile tehnologii, la sistemele manageriale performante, dar și asigurarea unui nivel convenabil al mobilității factorilor de producție, constituie avantaje pentru țara-gazdă.

De asemenea o țară trebuie să asigure specializarea cadrului economic, politic și social, privind investițiile străine directe, prin prisma instrumentelor legislative deținute de către guvern. Prin urmare, fiecare stat în parte trebuie să efectueze permanent un control obiectiv al propriului sistemului legislativ, să analizeze în ce măsură poate fi orientat în direcția corectă, atât de autoritatea locală, cât și de investitori, cu scopul de a respecta siguranța economică națională. Iar prin acest lucru, țara-gazdă trebuie în permanență să pastreze un dialog cu investitorii existenți, sau cu acele organisme care se ocupă cu interesele acestora, și să asigure promovarea în rândul opiniei publice locale, o imagine pozitivă a acestora.

Din primii ani ai globalizării, în urma unor analize realizate de anumiți economiști, cooperarea internațională este primordială pentru atragerea de investiții străine directe. Pe lângă liberalizarea politicilor privind investițiile străine directe și sârguința de a îmbunătății factorii de natură economică, o țară trebuie să aibă abilitatea de a realiza o strategie pro-activă de atragere a investițiilor.

Asta înseamnă că, pe lângă sârguința guvernului de a atribui investitorior străini un climat cât mai amiabil sau anumite facilități accesibile, este necesar să promoveze potențialul deținut, reușitele înregistrate pe plan economic, legislativ și politic, respectiv avantajele comparative dobânde în egala masură cu țările concurente.

Foarte important pentru o țară este faptul că direcția de extindere a politicilor naționale trebuie să aibă în vedere în principal, păstrarea stocului existent de investiții străine, înainte de a avea intenția de atragere de noi investitori.

Investitorii existenți în interiorul țării-gazdă sunt cei mai potriviți în colaborarea cu investitorii potențiali, desigur cu condiția ca primii să fie mulțumiți de beneficiile din țara respectivă. În mediul afacerilor internaționale, aceștia pot promova mult mai facil potențialul local, dobândind o credibilitate mult mai mare, iar modul lor de a aborda și de a menține investitorii actuali, ajută statul să beneficieze de un anumit nivel de capital străin în economia internă, reușind astfel să consolideze strategiile pe termen mediu și lung și să să-și axeze mai ușor politicile macroeconomice în direcția favorabilă țării.

Statul trebuie să fie mult mai precaut în ceea ce privește efectele negative generate de investițiile străine directe asupra balanței de plăți și a cursului de schimb, deoarece acestea sunt cauzate de de o parte, de importul masiv de bunuri de capital iar, pe de altă parte, de repartizarea profiturilor locale în cantități destul de mari.

O soluție ar putea fi gasirea și aplicarea celor mai potrivite politici, prin care să se stimuleze utilizarea inputurilor locale, sub forma oferirii unor avantaje sau facilități întreprinderilor străine și micșorarea ieșirilor de valută.

Abordarea coerentă ar fi promovarea unor politici selective față de investițiile străine directe, stimulând în acest fel întreprinderile care generează efecte pozitive în creșterea economică, transferului de tehnologie, numarul de locuri de muncă acordate și veniturile provenite din export, prin facilitățile menite să maximizeze avantajele țării-gazdă.

Modernizarea și durabilitatea schimburilor comerciale internaționale reprezintă o prioritate importantă a unei țări fie ea bogată, fie ea săracă, deoarece determină țările să contribuie mai mult la dezvoltarea lor economică.

Pentru atragerea de investiții străine directe destinate schimburilor comerciale, și pentru a fi sigurie că aceste investiții generează câștiguri în domeniul dezvoltării, țările trebuie să-și stabilească bine obiectivele și strategiile, pentru ca poziția lor geografică să le faciliteze schimburile comerciale internaționale.

1.4. Impactul investițiillor asupra economiei și comerțului

De multe ori, unii economiști afirmă că existența unui număr mare de investiții străine directe într-o țară, generează efecte pozitive în economia țării-gazdă prin facilitarea investițiilor locale, mărirea consumului, a exportului, transferului de tehnologie, transferului de know-how, crearea locurilor de nuncă, etc. iar în același timp, intrările de capital au ca efect extinderea sau dezvoltarea piețelor de capital, minimizarea costului de capital sau a insfrastructurii specifice, datorită investițiilor străine de portofoliu.

Indiferent de modul prin care în care se realizează investițiile străine, prezența capitalului străin în economia țării-gazdă cooperează subsidiar economisirii locale, la voalarea necesarului de finanțat dintr-o economie.

Intrarea capitalului străin într-o țară este foarte importantă, chiar esențială dezvoltării generale, efectelor bine stabilite și favorabile pe care acesta le răspândește în întreaga economie.

Investițiile străine generează suficiente efecte favorabile țării-gazdă, precum:

îmbunătățirea mediului de afaceri;

stimulează concurența;

participă la răspândirea celor mai eficiente tactici ale guvernării corporatiste;

specializează reglementările și tehnicile contabile;

limitează aptitudinile guvernelor de a adopta noi politici și reglementări contrar tendințelor internaționale.

Prezența acestor efecte în economia unei țări nu pare a fi chiar întotdeauna utilă, sau cel puțin nu în toate țările, deoarece fiecare stat este ar trebui să aibă capacitatea de a asimila cât mai multe beneficii și de a limita sau chiar stopa dezavantajele generate de prezența capitalului străin, prin politicile pe care le promovează.

Este foarte important sa se facă diferența între fluxul de investiții străine directe și stocul de investiții străine directe. Fluxul de investiții străine directe face referire la suma de investiții străine directe obținută într-o anumită perioadă de timp, de preferință un an, iar stocul de investiții străinde directe, face referire la suma totală obținută la un moment dat.

Liberalizarea și globalizarea au jucat un rol foarte important în economie, stimulând astfel dezvoltarea unor relații financiare eficiente între toate țările lumii, în special în țările dezvoltate și între cele aflate în curs de dezvoltare.

Pentru economiile emergente, o sursă importantă de capital o reprezintă investițiile străine directe (ISD). Odată cu ridicarea barierelor privind libera circulație a capitalului de pe aceste piețe, și investițiile străine directe de portofoliu au devenit o sursă complementară de capital.

Cele două tipuri de investiții (ISD și ISP), contribuie la întărirea sectoarelor private și la extinderea economică a țărilor receptoare, prin participarea la alcătuirea capitalului companiilor locale.

În momentul evaluării costurilor și beneficiilor în țara de origine a investițiilor străine directe, trebuie să se țină cont de teoria comerțului internațional. Această teorie ne arată că prudența țării de origine privind rezultatele economice negative produse de producția autohtonă off-shore prin investițiile străine drecte determinate în străinatate, sunt benevole. Producția autohtonă off-shore reprezintă investițiile străine directe determinate pentru a fi utile pieței interne.

Investițiile străine directe încurajează creșterea economică, respectiv ocuparea forței de muncă în țara de origine facilitând accesul la resursele umane, țara de origine concentrându-se astfel asupra acelor activități pentru care aceatsă țară deține un avantaj competitiv. Pe lângă acest lucru, consumatorii interni ai țării de origine beneficează de prețuri mai reduse la produsele rezultate ca urmare a investițiilor străine directe.

Dacă unei întreprinderi i s-a interzis să realizeze aceste investiții, pe motiv că ar cauza efecte negative asupra ocupării forței de muncă, în timp ce competitorii săi internaționali au cules avantajele generate de producțiile low-cost, această întreprindere ar pierde cota de piață în favoarea competitorilor săi internaționali.

Iar dacă acest lucru s-ar întâmpla, atunci efectele economice opuse pe termen lung pentru o țară ar devansa, probabil, efectele asupra balanței de plăți externe produse de investițiile străine directe, precum și efectele relative privind ocuparea forței de muncă asociată cu producția off-shore.

Capitolul 2. Analiza comparativă a studiului de țară efectuat de către organizațiile internaționale

Acest capitol are scopul de a face cunoscute modelele prin care organizațiile internaționale analizează comparativ studiul fiecărei țari, respectiv modul prin care acestea au ajuns să se dezvolte atât intern cât și internațional.

2.1 Modelul Pestel (Analiza PEST)

Analiza PEST reprezintă un instrument util pentru a întelege creșterea, declinul și poziția pieței, precum și a direcției respectiv potențialului unei afaceri. Această analiză reprezintă de asemenea și un instrument de măsurare al stadiului unei afaceri.

Scopul acesti analize este acela de a compune un cadru pentru evaluarea unei situații, a unei poziții sau a unei strategii, a orientării unei înntreprinderi, a unei idei sau propuneri de marketing.

Macro-mediul unei societăți are în vedere o categorie de factori de mediu susceptibili de a influența pe termen lung și într-o manieră volatilă, majoritatea acestora. Cu toate acestea, este important de analizat impactul pe care inovațiile în evoluția macro-mediului îl produc asupra unei întreprinderi, cu atât mai mult cu cât, în majoritatea cazurilor, dezvoltarea factorilor din macro-mediu nu poate fi verificată de către organizații, iar influențele pe care societățile, la râdul lor, le produc asupra acestora sunt insignificante.

Analiza PEST (PESTEL) organizează influențele din macro-mediu prin intermediul a șase categorii de factori: politici, economici, socioculturali, tehnologici, juridici și ecologici. Desigur, trebuie menționat că majoritatea autorilor din literatura de specialitate, au utilizat doar patru din acești factori ai macro-mediului: politici, economici, socioculturali și tehnologici, iar din acest lucru acest instrument de crecetare a macro-mediului primește denumirea de analiza PEST.

Există și lucrări mai recente, care utilizează analiza sub denumirea de PESTEL sau analiza sub denumirea PESTLE referindu-se la implicații politice, economice, sociale, tehnologice, legislative și economice, de mediu, tocmai pentru a se lua în considereare și alte două categorii de factori ai macro-mediului.

Astfel, aspectele de natură ecologică nu trebuie ignorate, iar acest lucru determină toate întreprinderile să-și implementeze strategii și modalități prin care să evite degradarea sau chiar distrugerea mediului înconjurător și să îmbunătățească condițiile de însănătoșire a acestuia. Prin intermediul cadrului legislativ se desfășoară orice activitate economică, iar acest lucru determină ca prin intermediul reglementărilor juridice, guvernul stabilește limitele și constrângerile în care pot opera societățile.

Mai mult de atât, influența factorilor de natură juridică asupra societăților, se poate accentua și mai mult fie într-o maineră pozitivă, fie într-o manieră negativă, în cazul în care au loc schimbări repetate și de amploare a actelor normative, sau dacă acestea nu sunt destul de precise, iar acest fapt determină instabilitate și insecuritate juridică.

De altfel, în cadrul celor sașe categorii de factori ai macro-mediului, cu care analiza PESTEL conlucrează, pot fi evaluate și scoase în evidență următoarele influențe, redate cu un titlu ilustrativ și exhaustiv:

factori politici: politică economică și socială, stabilitate politică, legătura dintre stat și societate, politica externă a unei țări, influențele alianțelor și a partidelor politice, etc;

factori economici: ingerința statului în economie, rata economică de creștere, rata dobânzi, rata șomajului, inflația, fluctuațiile cursului valutar de schimb, ierarhizarea și îmbunătățirea performanțelor forțelor de mncă, costurile privind energia electrică, costurile privind materiile prime, costurile privind transportul, etc;

factori socio-culturali: structura pe categorii de clase sociale, structura demografică, nivelul de învățământ, nivelul de educație, tradiții și obiceiuri, sănătate, schimbarea și orientarea mentalității omenești, distribuția veniturilor, etc;

factori tehnologici: rapiditatea de transfer a tehnologiilor, impactul noilor tehnologii asupra producției și asupra costurilor, politica investițională guvernamentală, brevete de invenții, produse inovative, nivelul de înlocuire a echipamentelor, concentrarea în cercetare-dezvoltare, respectiv a potențialului acestora în industrie, etc;

factori de mediu și ecologici: cantitatea resurselor naturale, calitatea și structura resurselor naturale, politica de protecție a mediului înconjurător, politicile ecologice, consumul, deșeurile, sursele de energie, etc;

factori juridici: legislația privind concurența, legislația privind fiscalitatea, legislația privind protecția proprietății intelectuale, reglementările de drept social sau din domeniul dreptului de muncă prvind salarizarea, securitatea în muncă și protecția socială, legislația privind pretecția consumatorilor, etc.

De regulă analiza PEST formată din factorii de macro-mediu politici, economici, sociali și tehnologici la care se mai adaugă și alți doi factori legislativi, respectiv de mediu și economici, rezultând astfel cuvântul „PESTLE”, îndeplinesc de asemenea și rolul de a ajuta întreprinderea în luarea unor decizii pe termen lung și de a adopta anumite strategii și viziuni ale acesteia.

Ceea ce trebuie reținut totuși, este că majoritatea factorilor macro-mediului, sunt diferiți de la o țară la alta, sau de la o industrie la alta, iar din acest motiv au un impact divers asupra unor societăți față de celelalte societăți. Tocmai de aceea, analiza PESTEL ar trebui să fie luată în considerare ca fiind doar un punct de plecare, rezultând ca apoi societatea să stabilească din punct de vedere al priorității și să evalueze doar acei factori-cheie de mediu care influențează în mod fumdamental industria din care societatea face parte.

Această analiză este foarte ușor de interpretat, de aceea poate constitui subiectul unei sesiuni de lucru în echpiă, respectiv într-o sesiune de brainstoriming. Este folosită în general, în planificarea strategică a afacerilor, în planificarea de marketing, extinderea afacerilor sau a producției și în rapoartele de cercetare-dezvoltare.

Factori de macro-mediu ai analizei, sunt nelimitați și mai mult de atât, ei nu depin unul de celălalt, ci fiecare se influențează reciproc. De regulă, se poate afirma că, din punct de vedere teoretic, că orice element sau al factor al macro-mediului întreprinderii poate să o influențeze, în ciuda faptului că întreprinderea nu poate distinge și stăpânii aceste influențe. Interanțiunea lor este redată intuitiv din următorul grafic:

Schema nr. 1: Interacțiunea celor patru stimulatori ai schimbării

Sursa: Paul Smith, „Marketing Communications”, Second Edition, Kogan Page, 1993, pag. 188.

Modelul de analiză PEST cuprinde toți factorii adiționali în cadrul celor partu factorii principali. Spre exemplu, factorii de mediu sau ecologici pot fi poziționați în oricare dintre cele patru secțiuni cu factori principali, depinzând într-un fel anume de efectul acestora.

În secțiunea cu factori politici, pot fi cuprinși factorii legislativi, deoarece aceștia sunt motivați în general de către cadrul politic. În secțiunea cu factori economici poate fi adăugată analiza industriei, iar raportul de cercetare-dezvoltare este cuprins în secțiunea cu factori tehnologici. Astel, putem ajunge la concluzia că acești factori adiționali sunt și eu vazuți ca și sub-secțiuni de factori ai macro-mediului, sau perspective ale celor patru secțiuni de factori principali.

Simplitatea, forma și interpretarea modelului cu patru secțiuni de factori ai macro-mediului, sunt într-un anumit fel, mult mai atragătoare din punct de vedere strategic și mai ușor de implementat, respectiv manipulat de către orice economie în parte.

2.2 Modelul „The Economist Intelligence Unit”

Modelul „The Economist Intelligence Unit” reprezintă o divizie de cercetare și de analiză a managementului global.

Acesta a fost creat în anul 1946 de către o companie britanică și are aproape 70 de ani de experiență în afaceri, ajutând societățile financiare și guvernele să înțeleagă modul în care lumea evoluează și modul în care lumea creează opotunitățile și capacitatea de a gestiona riscurile la nivel mondial. Acest model

PARTEA II – STUDIU DE CAZ

Capitolul 3. China

Republica Polulară Chineză este țara situată în estul continentului Asia, reprezintă a treia țară ca suprafață după Canada și Rusia și este țara cu cel mai mare număr de locuitori dintre toate statele lumii. Capitala este la Beijing, deține peste 20 de orașe cu o pondere a populației de minim 1 milion de locuitori în fiecare oraș și este renumită pentru deținerea diverselor forme de relief bogate în mod semnificativ cu resure naturale.

„Dimensiunea spațiului și coeziunea civilizației reprezintă acele caracteristici care ies în evindeță încă de la prima vedere, acelui care dorește să se apropie de istoria Chinei. În ciuda faptului că au existat devastatoarele revolte sociale, războaiele civile, invaziile externe și altercațiile dinastice, toate acestea au produs fragmentări ale unității statale, mai mult sau mai puțin durabile, fără să existe repercursiuni geopolitice iremediabile.”

În China există cea mai veche populație din lume, tot acolo sunt prezente istoriile ce datează din urmă cu 3500 de ani și a fost prima țară care a sistematizat primele recensăminte ale populației chineze.

3.1. 1980 și crearea zonelor economice speciale

Străduința Chinei de a fi capabilă să identifice cele mai potrivite și mai eficiente mijloace de dezvoltare a economiei chineze, în urma calamităților provocate de revoluția culturală, a permis reliefarea treptată a procesului de reformă, respectiv a acelor orientări ale măsurilor destinate să pună în aplicare coordonatele respective.

Viziunea și obiectivul privind coordonatele fundamentale ale dezvoltării și ale politicilor economice s-a perfecționat de la o zi la alta, a experimentat noi schimbari de fond, a cauzat, în funcție de judiciozitatea acestora, amplificarea sau reducerea ritmului reformei. China a avut una dintre cele mai mai și mai avansate economii din întreaga lume, încă înainte din secolul al XIX-lea. În secolul 18, Adam Smith i-a oferit Chinei statutul de cea mai bogată, cea mai fertilă, cea mai bine cultivată, cea mai prosperă, cea mai urbanizată și țara cu cei mai mulți oameni harnci din întreaga lume.

Reformele economice și introducerea principiilor de piață a început în anul 1978 și au fost efectuate în două etape:

în prima etapă, la sfârșitul anilor 1970 și începutul anilor 1980, s-a introdus decolectivizarea agriculturii, facilitarea accesului de investiții străine în interiorul țării, precum și libera desfășurare a antreprenorilor pe piața afacerilor interne și internaționale. Iar cu toate acestea, majoritatea industriilor au rămas în continuare aparținătoare de stat.

a doua etapă a reformei, la sfârșitul anilor 1980 și începutul anilor 1990, s-a introdus privatizarea și dezlipirea treptată a industriilor de către statul chinez, precum și eliminarea controlelor de preț, aplicarea unor reglementări și politici protecționiste. Trebuie precizat că, în urma reformei au rămas aceleași, monopolurile de stat în sectoarele bancare și petroliere.

În anul 1978 guvernul chinez a început să adopte politica de deschidere a țării către exterior și să înceapă un program de reforme economice implementându-se astfel teoria lui Deng Xiaoping. În această teorie el arată o viziune spre viitor a unei Chine noi, a dezvoltat socialismul în China și a condus țara pe drumul cel mai modern.

Pe baza reformei din anul 1980, s-au dezvoltat și ZEL-urile Chinei, cunoscute sub termenul de zonele economice speciale ale Chinei. Crearea acestor zone a făcut ca partea de est și de sud-est a țării să fie regiuni izolate de restul țării, cu scopul protecției împotriva influențelor idezirabile din partea străinilor, mai ales în domeniile speciale și culturale, unde a fost adoptat un regim special al zonelor economice libere.

Cu ajutorul acestor zone economice speciale companiile străine și autohtone pot investi și practica comerțul liber, fără a fi controlate sau reglementate de către capitala Beijing, sau a altor părți din Chinei. Aceste zone sunt proiectate pentru a încuraja investițiile de peste mări în China și de a stimula creșterea economică a țării.

La începutul anilor 1990, în China își desfășurau activitatea cinci zone economice speciale: Shenzhen, Zhuhai, Shanton, acestea trei se localizează în provincia Guangdong, considerată ca al V–lea „tigru asiatic” și Xiamen, Henan, care au primit un statut preferențial în comerțul intern și internațional și în absorția de capital străin, iar datorită acestui statut, o pătrime din investițiile străine directe revin înapoi în economia țării.

Datorită acestor patru zone economice speciale, guvernul chinez urmărește patru obiective principale cum ar fi:

dezvoltarea orientării spre export a societăților care vor amplifica veniturile și schimburile valutare, iar concomitent se vor înființa oportunități locale de angajare;

impulsionarea investițiilor privind proiectele infrastructurale, cum ar fi construcția de drumuri noi, hidrocentrale, cladiri, rețele de telecomunicații, aeroporturi, poduri, etc;

de a fi considerate ca și centre de educație, antrenare și perfecționarea cu diversele forme de colaborare economică;

de a fi considerate ca fiind un mijloc nou de introducere a tehnologiilor străine, know-how, strategii manageriale din alte părți ale Chinei.

Politicile economice folosite în aceste zone economice speciale, consistă în clauzele preferențiale oferite afaceriștilor străini, ca urmare a adoptărilor măsurilor de:

amplificare a autonomiei și forței locale

micșorare a ratei de impozitare cu 15% a veniturilor obținute din acestea, asta numai dacă investițiile devansează 40 milioane de dolari americani, iar durata de rambursare este mare;

scutirea de taxe vamale și de TVA, privind materialele de construcții pentru noile investiții, materiale si matrii prime privind producția destinată exportului, a mijloacelor de transport și accesoriilor de birou pentru propria întreprindere;

introducerea de tehnologii noi perfecționate și impulsionarea și susținerea transformărilor tehnice a companiilor chinezești.

Amplasarea acestor zone economice speciale nu este una aleatorie, ci fiecare este amplasată cu un anumit scop.

Shenzhen se află în apropierea de granița cu Hong-Kong și a fost prima locație din China care a primit statutul de zonă economică specială în anul 1980, iar restul zonelor speciale Zhuhai, se localizează la granița colonia Macao din Portugalia, iar Xiamen este cealaltă provincie, alta decât Taiwan, a Chinei.

Primele obstacole care zonele economice speciale din China s-au confrunta au fost acelea că, multi investitori au dorit să-ți retragă investițiile și să închidă birourile lor din China. Retragerea de investiții cauzate de guvernul chinez, au determinat țara sa schimbe anumite problemele de reglementare și până în ianuarie 1982, cinci noi reglementări au fost aprobate, fapt ce simplificată birocrația în aceste zone economice speciale, în special în ceea ce privesc procedurile de intrare și ieșire și orientări salariale. Aceste îmbunătățiri au dus la o creștere bruscă a investițiilor de peste mări în aceste zone și în cele din urmă a contribuit la succesul zonelor speciale din China.

Un alt factor care reprezintă un stimulent al succesului zonelor speciale din China, a fost aplicarea impozitul pe venit fix de 15% investitorilor străini în urma întreprinderilor deținute, spre deosebire de taxa de 33% în restul Chinei, sau 17% în Hong Kong. Aceasta a fost un motivație imensă pentru investitori de peste mări.

Din 1982 zonele economice speciale ale Chinei au fost toate în curs de dezvoltare cu o viteză incredibilă. Shenzhen în sine a avut un deosebit succes. În 1992 a atras 14% din totalul investițiilor străine din China. Orașul este acum unul dintre principalele noduri de import-export ale Chinei, precum și o bază de producție importantă.

Următorul pas în dezvoltarea zonelor economice speciale va fi crearea zonelor de comerț liber. În ultimii ani orașe din China, inclusiv Shenzhen și Shanghai. au luptat pentru oportunitatea de a deveni zone de comerț liber.

Se așteaptă ca aceste noi domenii de reglementări să fie mai accesibile privind schimbul valutar, precum și norme mai puțin stricte privind tipurile de societăți care pot fi înființate. De exemplu, companiile străine nu mai au nevoie de un partener chinez, pentru a le ajuta să-și dezvolte afacerea pe continent.

Guvernul chinez va fi foarte atent, privnd implementarea procesului zonelor de comerț liber în zonele economice speciale, pentru a dezvolta mai multe zone în alte orașe, în viitorul apropiat.

3.2 Investiții străine directe

Economia Chinei nu admite să se încadreze într-un sistem economic normal. Nu doar țările dezvoltate, ci și cele slab dezvoltate, adoptă principiul „o nouă dezvoltare”, care afirmă că scopul final în extinderea unui stat, nu este neapărat producția, creșterea economică sau a PNB-ului pe locuitor, ci satisfactiția resimțită în urma îndeplinirii nevoilor socio-uname.

Modelul occidentului industrial, nu este prea potrivit pentru întreprinderile în curs de dezvoltare, ceea ce a dus la afirmația că „vagoanele lumii a treia nu fac față rapidității locomotivelor țărilor dezvoltate ”.

Metoda prin care China a ajuns să aibă o creștere spectaculoasă a fluxurilor de capital străin, a fost adoptarea unei politici preferențiale de atragere a capitalului străin din încă din anul 1980, care cosntă în emiterea unor noi legi precum: impozitarea, schimbării de management, înregistrarea întreprinderilor, acordarea de contracte economice internaționale, reducerea de taxe vamale, etc.

The Economist Intelligence Unit susține că Republica Populara Chineză, va continua tot timpul să atragă investiții străine directe, deoarece puterea piețelor sale interne sunt din ce în ce mai mari. China va încuraja companiile multinaționale să-și axeze operațiunile acolo unde au loc un nivel de creștere rapidă a veniturilor. Acest lucru va încuraja investitorii străini și astfel va rezulta o creștere a cererii interne.

Potrivit rapoturilor acestora au delimitat ISD-urile în două teme:

prima temă se referă la faptul că, ISD-urile din China au devenit din ce în ce mai concentrate pe sectorul serviciilor, decât pe cel al producției. In 2008, investitiile interne din sectorul tertiar au reprezint mai mult ca în sectorul secundar față de anul 2004 când cota din sectorul secundar de ISD-uri se afla la 71%, comparativ cu 23% pentru sectorul terțiar.

a doua temă se referă la faptul că, fluxurile de ISD vor continua să fluctueze intern în căutarea de forță de muncă și de o creștere rapidă pe piață.

Provinciile de pe coasta Chinei, nu mai reprezintă singura remiză pentru investitorii străini, în ciuda infrastructurii lor foarte dezvoltate. În schimb ISD-urile vor fi din ce în ce mai atrase de provinciile interioare ale Chinei, unde urbanizarea accelerată reprezintă munca care poate fi ușor obținută și piețele de desfacere în plină ascensiune. În provinciile centrale, rata medie de urbanizare va trece de la aproximativ 44% din anul 2010 la aproape 55% până în 2020.

De exemplu, municipiul Chongqing din vestul Chinei, a fost în anul 2007 clasat pe locul 22 dintre cele 31 de provincii ale Chinei, în ceea ce privește ISD-urile globale. Iar în anul 2011, a atras în jur de 10,8 miliarde de dolari din investițiile străine directe, mai mult și decât capitala Chinei, Beijing. Iar aceasta va continua să crească cota sa de investiții străine, devenind până în 2014 a patra cea mai mare destinație de ISD-uri din China, și va trece cu o poziție mai sus decât Shanghai și Tianjin.

Cele mai noi orientări oficiale privind ISD-urile, pe care guvernul le-a semnalat cu ascuțime de la sfârșitul anului 2011 și până în anul 2015, sunt promovarea oportunităților în domenii cum ar fi: energia alternativă, biotehnologie, tehnologia informației și noi tehnologii de fabricare a echipamentelor.

Schimbările în cardul politicii de orientare de la producție la servicii, au modificat direcția investițiilor străine directe în China. Întrucât producția s-a ridicat la aproximativ 70% din ISD în perioada anilor 2002-2004, cota sa de fonduri primite a scăzut rapid în ultimii ani. ISD-urile în industria prelucrătoare a crescut cu o medie de 5,5% pe an în perioada anilor 2006-2010, mai lent decât rata de creștere globală de 9,8%. În anul 2010 exporturile s-au ridicat la 29,6% din PIB, în scadere de la 38,4% din PIB-ul anului 2007.

Graficul nr. 1: ISD pe sectorul primar, secundar și terțiar

Salariile lunare în China au crescut cu o medie de aproape 12% pe an în termeni reali în ultimii cinci ani, împingând investitorii în sectoare high-end care necesită mai mult capital și mai puțin de muncă.

În anii 2006-2010, ISD-urile în industria textila, au atins o valoare scăzută adăugată în industria forței de muncă intensivă și sa redus cu o medie de 6% pe an. În același timp, investițiile în echipamentele cu destinație specială, a crescut cu peste 13% pe an. Populația urbană a Chinei a depășit 50% în 2010, un salt de la doar puțin mai mult de o treime în 2000. În ultimii cinci ani, China ilustrează traiectoria de creștere a investițiilor străine directe în sectorul serviciilor. Investiții în comerțul cu ridicata și cu amănuntul, servicii rezidentiale legate, precum și leasing și servicii comerciale s-au extins rapid.

După intrarea în Organizația Mondială a Comerțului (OMC), China a deschis sectorul de retail în mod semnificativ, reducând restricțiile joint-venture pe marile magazine universale și lanțuri de magazine. Firmele străine au permisiunea de a execrita controale în cele mai multe magazine de vânzare cu amănuntul, cu excepția anumitor segmente, cum ar fi produsele farmaceutice și produsele de bază. În consecință, ISD-urile în comerțul cu ridicata și cu amănuntul, a avansat în ultimii cinci ani cu o medie de creștere de aproape 40% pe an. Firmele mari, sugerează că guvernul rămâne deschis la expansiunea străină în sectorul de retail. Temerile că factorii de decizie politici ar folosi instrumente cum ar fi legea anti-monopol pentru a preveni extinderea investițiilor străine în domeniu, au rămas de domeniul trecutului.

Grafic nr. 2: ISD privind sectorul industrial

Sursa: The Economist Intelligence Unit

Coasta orașului Xiamen, din sudul provinciei Fujian, ilustrează modul în care a avut loc trecerea spre servicii. Orașul a fost o destinație de investiții populară pentru companiile din Taiwan, care produc electronice pentru export. Deoarece costurile de muncă și prețul terenurilor au crescut, exportul a devenit mai puțin competitiv.

Sectorul de producție a orașului a fost afectat în continuare de către plonja cererii externe în timpul anilor 2008-2009 în care a avut loc criza economică globală. De atunci, serviciile au câștigat teren rapid. În 2010, sectorul serviciilor a asigurat aproximativ 60% din contractele de investiții străine orașului Xiamen, până la aproximativ 53% în anul 2009. Comerțul cu ridicata și cu amănuntul, cercetarea științifică și serviciile tehnice, tehnologia informației (IT), consultanță și serviciile legate de calculator, au văzut cea mai rapidă creștere în ISD.

Primul val de investiții străine a fost concentrat pe coasta de est, în mare parte datorită apropierii de capitala din Hong Kong și Taiwan. La mijlocul anilor 1990, provinciile din coasta de est au reprezentat mai mult de 80% din investițiile străine directe în China. Până în 2010, acest procent a scăzut la 60%. Răspândirea poate fi atribuită în mare măsură salariilor interioare mai ieftine. Nord-estul Chinei, de exemplu, a avut o creștere cu aproximativ 31% de ISD-uri în cursul anilor 2006-2010.

Acest lucru a fost în mare parte determinat de investitorii auto străini, care au înființat o serie de societăți mixte cu producătorii locali de automobile, pentru a produce mai mult intern. De exemplu, compania BMW din Germania a stabilit un parteneriat cu un producator auto chinez, Brilliance, în timp ce Volkswagen a investit masiv în provincia Jilin, cu partenerul său joint-venture, FAW. Modelele Audi A4 și A6, care sunt fabricate în provincia Changchun, sunt două dintre cele mai bine vândute autovehicule ale Chinei.

The Economist Intelligence Unit estimează că, până în anul 2015 ponderea coastei de est, în totalul ISD-urilor, va avea o tendință de scădere mai ales în provinciile tradiționale Guangdong și Fujian. Cea mai rapidă creștere se va vedea în zonele din afara coastei de est, deoarece investitorii vor continua să urmărească cererea internă. Investițiile străine din provinciile centrale, vestice și nord-est, vor crește cu aproximativ 19-21% în anii 2011 și 2015, în timp ce creșterea din coasta de est se va încetini cu aproximativ 11%.

The Economist Intelligence Unit estimează că rata de urbanizare a Chinei va ajunge la aproape 60% până în anul 2020. Cea mai mare extindere din populația urbană se va vedea în provinciile centrale, în cazul în care, rata medie de urbanizare va sări de la aproximativ 44% în anul 2010 la aproape 55% în anul 2020. Ca atare, orașele din centrul Chinei cum ar fi, Zhengzhou în Henan și Chang-Zhu-Tan în provincia Hunan vor vedea o creștere deosebit de rapidă a ISD-urilor.

Grafic nr. 3: Total ISD pe regiuni

Sursa: The Economist Intelligence Unit

China ar trebui să deschidă sectoarele de servicii mai mult pentru investițiile străine directe. Aceastea se situează cu mult în urma economiilor, cum ar fi Hong Kong și Singapore, a căror sectoare de servicii au devenit atât de puternice, doar pentru că au încurajat investițiile interne. Sectoarele de asigurări și servicii bancare de consum rămân în mare măsură închise la investitorii străini, chiar dacă acestea au fost din punct de vedere tehnic, liberalizate de către OMC.

Pentru ca întreprinderile sale să reușească cu adevărat pe scena mondială, China va trebui să încurajeze investițiile străine pentru a crea un mediu mai competitiv, ceea ce este esențial pentru creșterea productivității rapide. În același timp, importanța serviciilor într-un nou val de investiții străine, denotă că și noile societăți vor necesita de asemenea, de o puternică instruire.

3.3 Creșterea exporturilor

Din momentul adoptării politicii de reformă și de deschidere din anul 1978, China avut o creștere economică sugestivă, ajungând în prezent, a doua putere economică la nivel mondial. Modelul de extindere al Republicii Populare Chineze, a fost similar cu cel al țărilor asiatice promovate în anii 60 și 70 de către Coreea de Sud, Japonia și așa numiții „dragoni asiatici” Hong-Kong și Singapore, respectiv extinderea economiei prin atragerea investițiilor străine directe, privind producția destinată exportului.

Astfel, China a efectuat importante investiții naționale și a extins sectorul infrastructurii interne, energetic, maritim și aerian, respectiv industria constructoare de mașini, utilaje și echipamente, folosindu-se de schimburile tehnologice din țările dezvoltate. Exporturile chineze au fost efectuate în proporție de aproximativ peste 50%, de către întreprinderile străine, până în anul 2010.

Datorită crizei economice globale din anul 2008, economia chineză s-a redus considerabil în sectoarele sideurgice și imobiliare, în industria auto și în industria materialelor de construcții. În anul 2010 guvernul a alocat un fond de investiții de aproximativ 456 miliardede dolari, pentru a acoperii daunele creeate de criză. Acest fond a fost destinat dezvoltării infrastructurii naționale prin reînnoirea căilor ferate, autostrăzilor, canalului de apă a fluviului Albastru, către nordul și centrul Chinei. Datorită materialelor de construcții și a oțelului provenite din fondul de investiții, proiectele au luat amploare în sectoarele afectate.

Datorită faptului că marile întreprinderi chineze s-au dezvoltat considerabil în urma aportului de tehnologii și că s-au perfecționat în creearea proiectelor de anvergură în China și în străinătate, guvernul chinez a promovat politica „Go Global” și a început să încurajeze întreprinderile chineze să învestească în străinătate. Datorită nesiguranțelor economice la nivel mondial, în ultimii ani economia Chinei a avut o perioadă de reducere a ritmului de creștere economică. Ținând cont de fluctuația economiei mondiale și de asigurarea unei creșteri puternice și plauzibile pe termen lung, guvernul chinez a hotărât să modifice modelul de dezvoltare economică privind producția destinată în principal exportului, într-un model dual, care are rolul de a susține exporturile și consumul intern.

Având în vedere faptul că are relații diplomatice cu 171 de state, și că este membră ONU, respectiv unul dintre ceci cinci membrii permanenți ai Consiliului de Secritate, China poate parctica ușor comerțul internațional. De asemenea, aceasta este membră APEC, ASEAN, UNAMID, UNESCO, FAO, G-77, UNCTAD și a altor organizații globale. România a încheiat acordul de parteneriat cu China în Octombie 1949.

În anul 2007, China a stabilit acordul de parteneriat cu Uniunea Europeană, sub denumirea de PAC, și care a re rolul de a menține relațiile economice dintre cele două, respectiv va îmbunătății Tratatul de Cooperare Economică și Comercială dintre Comunitatea Economică Europeană și China, semnat și adoptat în anul 1985. La Beijing a fost propus în anul 2008, Dialogul Economic Comercial la Nivel Înalt, dintre Republica Populară Chineză și UE, ca un mod de a aborda aspecte de interes comun cum ar fi: diversitatea schimburilor comerciale internaționale, piața de investiții și protejarea dreptului de proprietate intelectuală.

La fel și cooperarea Chinei cu Statele Unite ale Americii și Federația Rusă, au avut un mare impact privind dezvoltatrea în foarte multe domenii. După reglarea legăturilor sau relațiilor diplomatice cu Japonia, în anul 1972, cele două au ajuns la concluzia că este bine să depășească problemele legate de istorie și să promoveze în continuare, cooperarea bilaterală pe termen lung. După 15 ani de tratative, la data de 21 Decembire 2001, China a devenit al 143-lea stat membru al Organizației Mondiale a Comerțului.

Toate aceste relații diplomatice, au ajutat China să evolueze considerabil în domeniul comerțului, reușind astfel să aibă o pondere a exportului cu principalii parteneri de 16,7% cu SUA, 6,8% cu Japonia și 4,1% cu Coreea de Sud în anul 2014. Valoarea schimburilor comerciale a Chinei realizate pe anul 2013 este de 2,21 mii de miliarde USD export și 1,95 mii de miliarde USD import. Totuși, față de anii trecuți, comerțul internațional chinez, înregistrează o scădere a excedentului balanței comerciale, deoarece este influențat de o serie de factori macroeconomici precum: creșterea inflației interne, aprecierea monedei naționale, creșterea cheltuielilor cu forța de muncă, consecințele decalajelor de pe piețele imobiliare, plasamente diminuate ale rezervelor valutare, creșterea mondială a preșurilor resurselor și recesiune economică mondială.

Partenerii comerciali pricinipali ai Republicii Populare Chineze sunt Uniunea Europeana, SUA, țările ASEAN (Asociatia Natiunilor din Sud-Estul Asiei), Japonia si Hong Kong. Potrivit Centrului de Cercetare Internațională pentru Pace de la Stockholm (SIPRI), China a devenit al treilea exportator de armament din lume cu o pondere a exporturilor de 143% pe perioada 2010-2014, după SUA și Rusia, reușind să depășească țările Uniunii Europene. De asemenea, turismul ocupă primul loc privind exportul de servicii chineze, având o pondere de 41% în anul 2014.

3.4 Diamantul lui Porter pentru industria chineză

De-a lungul secolelor, China a suferit numeroase modificări, precum un regat sau o națiune, dar putem spune că, schimbări mai dramatice au avut loc în ultimele două decenii. În anul 1978, Deng Xiaoping a început reformele care vizează stimularea comerțului exterior și a investițiilor, care orientează țara în economia mondială. Aceste reforme au permis Chinei să realizeze o creștere medie a PIB-ului de 9,3% din anul 1978, în timp ce rulează un excedent comercial și menținerea inflației sub control.

În continuare este prezentază analiza competitivității internaționale din China, pe baza diamantului lui Porter:

Determinanți factoriali

Potrivit surselor economice, China este a doua mare putere economică din lume. Acest lucru se datorează în mare măsură factorilor de producție de care aceasta dispune și de poziția pe care țara o are, pentru a fi competitivă la nivel mondial. China are resurse naturale bogate, iar fiind o țară mare, aceasta în primul rând, are resurse funciare bogate. Terenurile agricole a țării acoperă 122.400 km², aproximativ 10% din suprafața totală a terenurilor, și sunt distribuite în principal, în zonele de câmpie din nord-estul Chinei, nordul Chinei, la mijlocul și cursul inferior al Yangtze, Bazinul Sichuan și Pearl River Delta. China este cea mai mare țară producătoare din lume și cea mai mare consumatoare de produse agricole.

Este de asemenea, cea mai mare producătoare mondială de orez și se numără printre principalele surse de grâu, porumb, tutun, soia, cartofi, arahide, ceai, orz, carne de porc, pește, precum și culturi majore non-alimentare, inclusiv bumbac, alte fibre și semințe. Exporturile agricole, cum ar fi legume și fructe, pește și crustacee, cereale și produse din carne, sunt duse în Hong Kong.

China ocupă primul loc la nivel mondial în producția agricolă și datorită factorilor climatici, doar aproximativ 10-15% din suprafața totală de teren este potrivit pentru cultivare. Privind resursele energetice și minereurile, aproximativ 80% sunt generate de combustibilii fosili de la centralele termice, circa 17% de la instalațiile hidroelectrice.

Deși China are un potențial bogat energetic global, cele mai multe nu au fost încă să fie dezvoltate. Practic regiunea de nord-est este bogată în cărbune și petrol , partea centrală a nordului Chinei, dispune din abundență de cărbuni, iar regiune de sud-vest are un imens potential hidroenergetic.

Industriile majore sunt industria de miniereuri și cele de concentrare, prelucrare ; automobile și alte echipamente de transport, inclusiv vagoane și locomotive, nave si avioane, produse de consum, inclusiv încălțăminte, jucării și electronice, telecomunicații și tehnologia informației. China a devenit o destinație preferată pentru relocarea facilități de producție la nivel mondial. Datorită acestora s-au putut realiza exporturile, care au contribuit la veniturile și ocuparea forței de muncă în China.

Determinanții cererii

Republica Populară Chineză dispune de o piață internă foarte dezvoltată și de asemenea dispune de o gamă vastă de producție internă. Avantajele competitive ale Chinei privind determinanții cererii, depind în mare parte de următorii factori: vârsta populației, condiții de muncă, tehnologii avansate, forță de muncă ieftină.

Totuși China, este catalogată de către celelalte state, ca fiind țara care, este capabilă să producă orice, prin orice mijloace, datorită forței de muncă ieftină și a resurselor de care aceasta dispune. Eticheta „made in China”, este una dintre cele mai cunoscute în lumea de astazi, prezentă în fiecare stat cu, care Republica Populară Chineză are relații diplomatice economice.

Mai mult decât atât, produsele chinezești au cauzat probleme globale cu privire la calitatea și siguranța acestora deoarece s-au produs la scară largă. Chiar dacă producția chineză a cauzat deverse probleme, China se clasează printre primele țări în categoria de export și este prima țară care își depășește până și propria producție.

Producția Chinei se datorează în principal următorilor factori:

forță de muncă ieftină în comparație cu alte țări;

materiile prime sunt ieftine, din cauza că, cele mai multe dintre ele sunt produse în China și din cauza cererii ridicate, acestea sunt disponibile la cel mai mic pret;

China are doar sistem de impozitare TVA;

producția în masă permite Chinei să reducă costurile de producție.

produsele chinezești sunt în mare parte de calitate inferioară decât alte produse;

Datorită infrastructurii dezvoltate, resurselor și a transferurilor de tehnologii, China este capabilă să producă foarte mult, ceea ce duce la îmbunătățirea aptitudinilor și strategiilor acesteia, amplifindu-și astfel cererea internă respectiv cererea internațională și dezvoltându-și competitivitatea la nivel mondial.

Industriile din amonte și aval

După cum este precizat și mai sus, China dispune de o industrie foarte variată și specializată, ceea ce îi conferă o competitivitate înaltă la nivel mondial. Aceasta a devenit o destinație preferată pentru relocarea facilități de producție la nivel mondial.

Principalele industrii ale Chinei sunt:

industria prelucrătoare

industria de automobile

industria de siderurgie

industria de telecomunicații

industria electronică

industria farmaceutică

industria de apărare

industria de transport maritim

industria energetică

industria chimică

Unele industrii grele și produsele considerate de importanță strategică națională, rămân în proprietatea statului, dar o proporție dintre acestea, sunt orientate spre firmele de producție cu capital privat sau de stat, sau asociațiilor în participațiune. Accentul predominant de dezvoltare în industria chimică, este acela de a extinde producția de îngrășăminte chimice, materiale plastice și fibre sintetice. Creșterea acestei industrii a plasat China printre producătorii mondiali de îngrășăminte azotate.

În sectorul bunurilor de consum accentul este pus pe textile și îmbrăcăminte, care formează, de asemenea, o parte importantă a exporturilor Chinei. Industria textila, a atins un procent de creștere rapidăa producției sintetice, care reprezinta aproximativ 10% din producția industrială brută și continuă să fie importantă, dar nu așa de mult ca și în anii precedenți. În anul 2011, China a fost cel mai mare producător de oțel din lume, producând 45% din oțel la nivel mondial. Fabricarea de automobile a crescut în perioada de reformă, iar în anul 2010, China a devenit cel mai mare producător de automobile din lume, precum și cel mai mare consumator înaintea Statelor Unite, cu o valoare estimata de 18 milioane de automobile noi vândute. Piața de automobile produse pe plan intern, sub un nume local, este probabil să continue să crească atât în interiorul cât și în afara Chinei.

Investiții substanțiale au fost realizate în fabricarea panourilor solare și generatoare eoliene, de către o serie de companii, susținute de împrumuturile băncilor liberale și guvernele locale. Cu toate acestea, până în anul 2012, capacitatea de producție a depășit cu mult cererea internă și la nivel mondial pentru ambele produse.

Toate industriile de care dispune China, îi conferă un statut puternic, deoarece ea devine mai competitivă internațional, datorită specializării și dezvoltării acestora.

Strategia întreprinderilor, structura și promovarea competiției (rivalitatea)

Una dintre strategiile Chinei de a se dezvolta atât intern cât și internațional, este abilitatea de a se folosi de orice resursă de care dispune, pentru a produce cât mai mult și cât mai rapid. De exemplu, datorită numărului mare de populație de care țara dispune, aceasta exploatează foarte mult resurele umane, oferindu-le condiții minime de lucru și salariu puțin. Un alt exemplu poate fi bogăția resurselor naturale cu care este înzestrată țara, deoarece prin imtermediul acestora, poate produce o cantitate mai mare, neținând cont de altți factori cum ar fi, poluarea.

Întreprinderile chineze beneficează de multe avantaje privind competitivitatea internațională, datorită clauzelor pe care guvernul le alocă unui investitor. De exemplu, reducerea taxelor și impozitelor, adoptarea politici de limitare a importului, dar și a politici comerciale de dezvoltare a exportului etc. De când statul este de acord cu asocierea liberă cu un partener chinez, investitorilor le este mult mai ușor să se adapteze pe piața chineză, generând astfel diverse avantaje țării. Desigur, chinezii sunt mulțumiți de avansul tehnologic al investitorilor străini, dar le este frică ca aceștia să nu devină mai competitori decât ei, sau să le contamineze cultura lor.

Pentru a se dezvolta și pentru a avansa din punct de vedere a producției si exporturilor, China pune accent pe obținerea unor avantaje de pe urma investițiilor. De exemplu, transferul tehnologiilor în industriile importante ale țării și creșterea exporturilor. Aceste avantaje oferă Chinei metode de a-și îmbunătății posibilitățile viitoare privind exportul, posibilitatea de a deveni competitivă la nivel mondial și posibilitatea de a-și implementa singură strategii de perfecționare, utilizându-se de tot ceea ce are la îndemână.

Privind rivalitatea, China a avut o rivalitate strategică cu Japonia, deoarece guvernanții comuniști chinezi au delăturat democrația insulei Hong Kong, au adoptat o politică de intimidare a Japoniei și au emis o lege prin care se obliga atacarea Taiwanului, dacă acesta nu ar fi de acord cu anumite reglementări integraționiste ale Beijingului.

Fiind în căutare de petrol, chinezii au subjugat anumite teritorii ale Japoniei și la fel și aceasta a încălcat protestele Beijingului, de a interzice forarea în Marea Chinei de Est, pentru zăcăminte de petrol. Toate aceste strategii ale Chinei au iscat deverse rivalității cu aceasta, încă de la sfârșitul războiului mondial.

Totuși, pentru a evita un conflict militar irațional și distrugător pentru state, China și Japonia au ajuns la concluzia că, este esențial ca liderii statelor puternice să-și modereze entuziasmul naționalist, să se debaraseze de pretențiile excesive și să susțină structurile regionale și mondiale care încurajează încheierea pașnică a altercațiilor, colaborarea economică și securitatea generală.

Astfel China, folosește strategii împotriva rivalităților, în așa fel încât, să nu afecteze celelalte țări cu care are relații diplomatice și să reușescă prin metode cât de cât corecte, să ajungă o concurentă puternică la nivel mondial.

3.5 Analiza viitorului din punct de vedere al riscurilor

După încetinirea economică în anul 2014, economia Chinei este de așteptat să continue să încetinească și în anul 2015. Autoritățile au întreprins reformele necesare atât pentru creșterea și reechilibrarea creșterii consumului cât și pentru un rol mai important alocat pieței în economie. Această reechilibrare se așteaptă să continue și în anul 2015, adică, creșterea venitului disponibil este prins cu creșterea PIB-ului și cu un credit din ce în ce mai îndreptat spre întreprinderile mici, respectiv extinderea sectorului terțiar, mai repede decât industria.

Cu toate acestea, impactul asupra creșterii va fi pozitiv numai pe termen mediu și va afecta inițial profiturile întreprinderilor. Sectoarele cele mai afectate vor fi cele pentru care există o supracapacitate considerabilă, cum ar fi cele de oțel și ciment utile pentru construcții. Piața imobiliară dă semne de slăbiciune: investițiile în proprietăți sunt contractate și prețurile sunt în scădere. Mai mult, o scădere prelungită a prețurilor ar putea afecta atât investițiile în construcții și băncile expuse direct sau indirect pe piața imobiliară.

Cu toate acestea, un colaps pe piața imobiliară este puțin probabil, deoarece autoritățile sunt în măsură să intervină în cazul unui șoc major. Beijing favorizează în prezent intervențiile orientate, cum ar fi relaxarea normelor introduse atunci când prețurile de proprietate au fost în plină expansiune și reducerea cu 40% a ratei de creditare de la sfârșitul lunii noiembrie 2014 de către Banca Centrală, din cauza preocupărilor în curs de desfășurare peste limitarea creșterii creditului.

Consumul casnic este de așteptat să rămână plutitor, datorită veniturilor în creștere și a securității pieței locurilor de muncă . Mai mult, exporturile chinezești vor beneficia de accelerarea creșterii în Statele Unite și îmbunătățirea economică ușoară în Europa. Cu toate acestea, aprecierea yuanului, ca urmare a intenției de a internaționaliza renmembi, va afecta competitivitatea exporturilor chinezești, după cum vor crește salariile. Efectiv, în ciuda deprecierii orchestrate de guvern, la începutul anului 2014, yuanul a început să se aprecieze din nou.

Deși nivelul datoriei publice este sustenabil, datoria autorităților locale este considerabilă și rămâne opacă. Auditul național la sfârșitul anului 2013 a identificat datorii în valoare de 17.9 miliarde RMB sau o treime din PIB. Având în vedere că extinderea bancară este provotă ca o sursă alternativă de finanțare (estimată la 30% din finanțarea totală), este dificil de evaluat nivelul exact al datoriei sectorului privat. Cu toate acestea, a fost estimat la 207% din PIB la începutul anului 2014, de către FMI, având în vedere că în anul 2008 a fost 130%. În timp ce majoritatea corporațiilor au început un proces de dezintermediere, raporturile de îndatorare a întreprinderilor de stat au început să crească.

Mai mult decât atât, se observă o deteriorare a calității activelor bancare, care rămân subestimate datorită importanței „sistemului bancar umbră”. Deși neperformanțele portofoliului de credite din sectorul bancar rămân aproape stabile (aproape 1% din totalul creditelor), acest lucru nu ia toate finanțarile în considerare. În luna martie 2014, a avut loc o lipsă semnificativă pe piața obligațiunilor din China, cu compania de energie solară, Chaori.

Introducerea unui risc real de faliment este inevitabil și va reduce hazardul moral indus de intervențiile guvernamentale recurente. În plus, la sfârșitul lunii noiembrie, Banca Centrală a introdus un mecanism de garantare a depozitelor din 2015.

Reafirmând în același timp supremația Partidului Comunist Chinez, sesiunea anuală a Comitetului Central al PCC, în octombrie 2014 coincide cu deciziile de a îmbunătății statul de drept. Deși trecerea de la administrația precedentă a fost făcută cu un accent pe continuitate, președintele Xi Jinping care are autoritate fără precedent asupra PCC, a făcut posibilă campania anti-corupție, care are efect chiar și la membrii cei mai mari ai partidului. Cu toate acestea China se confruntă cu tensiuni atât sociale și etnice. Desigur există încă deficiențe majore de guvernare, în special în ceea ce privește accesul la bilanțurile companiilor și protecție specială juridică pentru creditori.

Tabel nr. 2: Indicatori macroeconomici majori

Sursa: CoFace.com

Ca și interpretare a tabelului privind riscurile viitoare ale Chinei, datele anului 2015 reprezintă doar previziuni și din perspectiva celorlalte date, avem câteva puncte tari și câteva puncte slabe și anume:

Puncte tari:

Conturile externe beneficiază de competitivitatea industrială și diversificare

Risc limitat al datoriilor externe la nivelul ridicat al rezervelor valutare și un excedent de cont curent

Riscul suveran, adică datoria publică internă și mai ales exprimată în moneda locală

Mutare treptată a pieței

Dezvoltarea infrascturtucii

Puncte slabe:

Tensiunile sociale legate de creșterea inegalității

Ponderea consumului în PIB rămâne slabă: reechilibrarea modelului de creștere din China rămâne o provocare pe termen mediu

Îmbătrânirea populației și reducerea treptată a forței de muncă

Exces de producție în industrie

Slaba performanță a băncilor chineze, având în vedere dinamismul creditelor și incertitudinile asupra nivelului creditelor neperformante

Bibliografie

Cărți de specialitate

BARI Ioan, Globalizarea economiei, Editura Economică, 2005, București

CRAIG, Paul, de Burca, Gráinne, EU Law, Text, Cases and Materials, 4th ed., Oxford University Press, New York, 2008

DODESCU Anca, POP COHUȚ Ioana, Doctrine Economice, Manual Universitar, Editura Universității din Oradea, 2004, Oradea

GÖRANSSON NORRSJÖ,Lena, Indications of Geographical Origin as part of the Intellectual Property Law, part of Skyddade geografiska beteckningar – aktuelle utvecklingar och konflikter, Stockholm, 2004

GIURGIU. Adriana, Comerț internațional și politici comerciale, Suport de curs, Editura Universității din Oradea, 2008, Oradea

HELD, David, MCGREW, Anthony, GOLDBLATT, David and PERRATON, Jonathan, 1999, Global Transformations: Politics, Economics and Culture, Cambridge, Polity Press

O`BRIEN, Robert and WILLIAMS, Marc, 2007, Global Political Economy: Evoluțion and Dynamics, Hampshire, Palgrave Macmillan

O`CONNOR, Bernard, The Law of Geographical Indications, Cameron May Ltd., International Law Publishers, London, England; 2004

POPESCU, Gheorghe, Evoluția gândirii economice, Ediția A IV-A , Editura C.H. BECK, 2009, București

POSA, Ivan Mark, Extended Protection of Geographical Indications Beyond Wines and Spirits: the TRIPs Council Negotiations, part of Skyddade geografiska beteckningar – aktuelle utvecklingar och konflikter, Stockholm, 2004

SCHOLTE, Jan Aart, 2005, Globalization: A critical introduction, Hampshire, Palgrave MacMillan

STIGLITZ, Joseph E., 2007, Making Globalization Work, New York, W. W. Norton & Company, Inc.

VAN DEN BOSSCHE, Peter, 2008, The Law and Policy of the World Trade Organization: Text, Cases and Materials, Cambridge: Cambridge University Press

VASS Andreea, Protecționismul European. Implicații asupra României, Editura Economică, București

Lucrări și articole de specialitate

AGDOMAR, Michelle, Removing the Greek from Feta and adding Korbel to Champagne: the paradox of Geographical Indications in International Law, Fordham Intellectual Property, Media and Entertainment Law Journal, 2008

BERESFORD, Lynne, Geographical Indications: the Current Landscape, Fordham Intellectual Propery, Media and Entertainment Law Journal, 2007

BYRNE, Joanne, Feta Cheese and Pork Pies: PDOs and PGIs!, Journal of Brand Management, 2006

CURTIS, James, Provenance or Protectionism?, Marketing, London, 2005

GUTIERREZ, Eva, Geographical Indicators: A unique European perspective on Intellectual Property, Hastings International and Comparative Law Review, 2005

KNAAK, Roland, Case law of the European Court of Justice on the Protecțion of Geographical Indications and Designations of Origin pursuant to EC Regulation 2081/92, International Review of Intellectual Property and Competition Law, 2001

KUR,Annette, Nothing but a GI thing: Geographical Indications under UE law,Fordham Intellectual Property, Media and Entertainment Law Journal, 2007, pag 1007

MALCOM, Jarvis, Case C-325/00,Commission v. Gremany, judgment of the Court of Justice of November 2002, Full Court, Common Market Law Review, 2003

`CONNER, Bernard, Overview of the EC case law protecting Geographical IndicationsȘ the slicing of Parma ham and grating of Gana Padano cheese, European Intellectual Property Review, 2004

RAUSTIALA, Kal, Munzer, STEPHEN R., The global struggle over Geographical Indications, European Journal of International Law, 2007

RESINEK, Nina, Geographical indications and trademarks:coexistence or ”first in time, first in right” principle, European Intellectual Property Review, 2007

SPENCER, D., A way forward for geographical indications, World Wide Symposium on Geographical indications, San Francisco, 2003,WIPO/GEO/SFO/03/25

TORSEN, Molly, Apples and Oranges(and Wine):Why the Internațional Conversation Regarding Geographical Indications is at a Standstill, Journal of the Patent and Trademark Society, 2005

WAGGONER, Justin M., Acquiring a European taste for Geographical Indications, Brooklyn Journal of International Law, 2008

Documente, Regulamente, Acorduri și rapoarte oficiale; legislație

Conventions between the French Republic și the Spanish State of 27 june 1973 on the protection of designations of origin, indications of provenance and names of certain products

COUNCIL REGULATION (EC) No. 1493/1999, of 17 May 1999 on the common organisation of the market in wine

COUNCIL REGULATION (EC) No. 510/2006 of 20 March 2006 on the protection of geographical indications and designations of origin for agricultural products and foodstuffs

DIRECTIVE 96/70/EC OF THE EUROPEAN PARLIAMENT AND OF THE COUNCIL of 28 October 1996 amending Council Directive 80/777/EEC on the approximation of the laws of the Member States relating to the exploitation and marketing of natural mineral waters.

European Union Consolidated Versions of the Treaty on European Union and of the Treaty Establishing the European Community, Official Journal C 321 E/1

Lisbon Agreement for the Protection of Appellation of Origin and Their International Registration,October31,1958,disponibil: http://www.bioversityinternational.org/fileadmin/bioversityDocs/Policy_module/eng.policy_module/Reference_Material/ref_7d_LisbonAgreement.pdf, accesat în data de 11.06.2013

Madrid Agreement for the Repression of False or Deceptive Indications of Source on Goods,Aprilie14, 1891, disponibil pe http://www.wipo.int/export/sites/www/treaties/en/ip/madrid/pdf/trtdocs_wo032.pdf, accesat în data de 11.06.2013

Official Journal 1980, C 294

Panel Repor, European Communities-Protection of Trademarks and Geographical Indications for Agricultural Products and Foodstuffs,WT/DS174/R(March 15,2005) și KUR,Annette, Nothing but a GI thing: Geographical Indications under UE law,Fordham Intellectual Property, Media and Entertainment Law Journal, 2007

Paris Convention for the Protection of Industrial Property, March 20, 1883, disponibil pe http://www.wipo.int/export/sites/www.treaties/en/ip/paris/pdf/trtdocs_wo020.pdf accesat în data de 11.06.2013

REGULATION(EC) No. 110/2008 OF THE EUROPEAN PARLIAMENT AND OF THE COUNCIL of 15 January 2008 on the definition, description, presentation, labelling and the protection of georgraphical indications of spirit drinks and reapeling Council Regulation (EEC) No. 1576/89

The Agreement on trade aspects of intellectual property right(TRIPs), Part II, Section 3, disponibil pe http://www.wto.org/english/docs_e/legal-trips.pdf accesat în data de 11.06.2013

Tabel de cazuri: Curtea Europeană de Justiție

Joined Cases 56 and 58/64, Etablissements Consten SARL and Grundig-Verkaufs-Gmb v. Commission ( Consten and Grunding), [1966] ECR 299

Case 8/74, Procureur du Roi v. Dassonville, [1974] ECR 837

Case 12/74, Commission v. Germany (Sekt-Weinbrand), [1975] ECR 181

Case 120/78, Rewe-Zentrale AG v. Bundesmonopolverwaltung fűr Branntwein (Cassis de Dijon), [1979] ECR 649

Case 249/81, Commission v. Ireland (Buy Irish), [1982] ECR 4005

Case 207/83, Commission v. United Kingdom, [1985] ECR 1201

Case C-3/91, Exportur v. LOR and Confiserie du Tech (Exportur), [1992] ECR I-5529

Joined Cases C-321/94 to C-324/94, Pistre and Others, [1997]ECR I-2343

Joined cases C-289/96,C-293/96 and C-299/96, Denmark, Germany and France v.Commision (Feta I), [1999], ECR I-01541

Case C-87/97.Consorzio per la tutela del formaggio Gorgonzola v. KäSEREI Champignon Hofmeister GmbH &Co. KG and Eduard Bracharz GmbH ( Gorgonzola), [1999] ECR I-01301

C-269/99, Carl Kűhne GmbH & Co. KG, Rich.Hengstenberg GmbH & Co. Ernst Nowka GmbH & Co. KG v. Jűtro Konservenfabrik GmbH & Co KG ( Spreewälder Gurken), [2001], ECR I- 9517

Case C-66/00, Criminal proceedings against Dante Bigi, third party: Consorzio del Formaggio Parmigiano Reggiano (Parmesan), [2002], ECR I- 05917

Case C-325/00, Commission v. Germany, [2002] ECR I-09977

Case C-469/00, Ravil SARL v. Bellon import SARL and Biraghi SpA ( Grana Padano), [2003] I-05053

Case C-108/01, Consorzio del Prosciutto di Parma and Salumificio S. Rita SpA v. Asda Stores Ltd and Hygrade Foods Ltd. (Prosciutto di Parma), [2003], ECR I-05121

Case C-216/01, Budéjovicky Budvar, národni podnik v. Rudolf Ammersin GmbH, (Budéjovicky Budvar), [2003] ECR I-13617

Joined Cases C-465/02 and C-466/02, Feta II, [2005] ECR I-09115

Sitografie:

http://dexonline.ro/definitie/protec%C8%9Bionism, accesat în data de 14.06.2013

http://www.investopedia.com/terms/p/protectionism.asp, accesat în data de 14.06.2013.

http://www.wto.org/english/tratop_e/region_e/region_e.htm, accesat în data de 15.06.2013

http://rtais.wto.org/UI/PublicMaintainRTAHome.aspx, accesat în data de 15.06.2013

http://www.wipo.int/export/sites/www.treaties/en/ip/paris/pdf/trtdocs_wo020.pdf,accesat în data de 11.06.2013

http://www.wipo.int/about-wipo/en/what_is_wipo.html,accesat în data de 11.06.2013

0