Cercetarea Criminalistica A Mortii Violente

CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A MORȚII VIOLENTE

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I MOARTEA VIOLENTĂ

Secțiunea 1. Definiția morții

Secțiunea 2. Clasificarea medico-legală a morții

Secțiunea 3. Formele judiciare ale morții violente

Secțiunea 4. Agenți tanatogeneratori în moartea violentă

Secțiunea 5. Împrejurările în care intervine moartea violentă

CAPITOLUL II METODOLOGIA INVESTIGĂRII (CERCETĂRII) MORȚII VIOLENTE

Secțiunea 1. Principalele probleme, obiect al probațiunii, care trebuie clarificate prin investigarea morții violente

Secțiunea 2. Modalități de probare a infracțiunilor de omucidere

Secțiunea 3. Cadrul metodologic și primele măsuri luate în investigarea morții violente

3.1. Reguli generale metodologice aplicate în investigarea morții violente

3.2. Primele măsuri luate de organele de urmărire penală în cercetarea morții violente

3.2.1. Măsuri luate de organul judiciar sosit primul la fața locului

3.2.2. Activități pregătitoare intreprinse de echipa de cercetare propriu-zisă

Secțiunea 4. Cercetarea la fața locului

4.1. Noțiune și aspecte generale

4.2. Obiectivele cercetării la fața locului

4.2.1 Fazele în cadrul cercetării la fața locului în cadrul infracțiunilor de omor violent

4.2.1.1. Faza statică

4.2.1.2. Faza dinamică

4.2.1.3. Examinarea cadavrului

4.2.1.4. Descoperirea, fixarea și ridicarea

4.2.1.5. Clarificarea îmrejurărilor negative

Secțiunea 5. Particularități ale cercetării morții violente în funcție de modul de suprimare a vieții victimei

5.1. Omorul săvârșit cu arme albe și corpuri contondente

5.2. Omorul săvârșit prin asfixii.

5.3. Omorul săvârșit cu arme de foc

5.4. Moartea violentă determinată de alți factori

Secțiunea 6. Expertiza medico-legală în cazul morții violente

6.1. Aspecte generale ale expertizei medico-legale

6.2. Prevederi legale privind autopsia medico-legala a cadavrului

6.3. Principalele metode de examinare folosite în expertiza medico-legală pe cadavru

6.4. Obiectivele autopsiei medico-legale

CAPITOLUL III EXPERTIZELE CRIMINALISTICE ÎN CAZUL MORȚII VIOLENTE

3.1. Obiectivele expertizelor criminalistice

3.2 Expertiza urmelor lăsate de corpul uman

3.3. Expertiza traseologică

3.3.1. Expertiza urmelor lăsate de instrumente vulnerante

3.3.2. Expertiza balistica

3.3.3. Expertiza grafoscopică

3.3.4. Expertiza biocriminalistica

3.3.5. Expertiza urmelor de sânge

3.3.6. Expertiza urmelor de spermă și a firelor de păr.

3.4.7. Elaborarea versiunilor de urmarire penală

CAPITOLUL IV STUDIUL STATISTIC AL MORȚILOR VIOLENTE

CAPITOLUL V IMPORTANȚA CERCETĂRII ÎN ECHIPĂ ÎN CAZUL MORȚILOR VIOLENTE (SAU ROLUL ANALIZELOR MULTIDISCIPLINARE A TUTUROR DATELOR IN VEDEREA IDENTIFICARII AUTORILOR CARE AU SAVARSIT OMORUL VIOLENT)

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A MORȚII VIOLENTE

”Lucrurile sunt adevărate sau false,

potrivit cu aspectul sub care sunt privite.”

Blaise Pascal

INTRODUCERE

ROLUL CERCETĂRII CRIMINALISTICE ÎN PROCESELE PENALE PENTRU STABILIREA CU PRECIZIE A ÎMPREJURĂRILOR SAU CONDIȚIILOR ÎN CARE S-A PRODUS MOARTEA VIOLENTĂ

Criminalitatea reprezintă una din problemele fundamentale ale lumii contemporane cu impact individual și social sub diverse forme -fizic, psihologic sau economic.

In zilele noastre criminalistica este în continuă schimbare datorită exploziei tehnologice și informatice. Libera circulație, ca o consecință a globalizării, a dus la diversificarea tipurilor de criminalitate și la perfecționarea metodelor acestora, paralel cu dezvoltarea științifică.

În acest context asistăm la creșterea incidenței morților violente, a diversificării agenților traumatici și a împrejurărilor în care aceștia acționează.

Infracțiunile contra vieții, reprezintă cele mai grave infracțiuni contra persoanei deoarece prin săvârșirea lor, omului i se răpește bunul cel mai de preț, care este viața. Pentru acest motiv, faptele îndreptate împotriva vieții omului au fost incriminate din cele mai îndepărtate timpuri, fiind întotdeauna sancționate cu mare severitate.

Rolul criminalisticii în procesele penale este unanim recunoscut .

Hans Gross întemeietul criminalisticii a definit-o ca fiind „o știință a stărilor de fapt în procesul penal”.

„Criminalistica este știința care este intr-un continuu progres, pune la îndemâna instanțelor civile , deopotrivă cu cele penale, mijloace noi pentru aflarea adevărului și justiția le folosește din plin”.

„Criminalistica este o știință judiciară, pluridisciplinară, care are ca principale ținte descoperirea infracțiunilor, identificarea infractorilor și probarea științifică a activității lor delictuoase, asigurarea măsurilor de prevenție împotriva criminalității”.

În anul 1983 Secretarul general al INTERPOL-ului, Jean Nepote definea criminalistica ca fiind „arta și tehnica investigațiilor penale”.

Criminalistica în literatura de specialitate este denumită „ știința contra crimei”.

Prof. univ. dr. Emilian Stancu definește esența noțiunii de criminalistică „Criminalistica este o știință judiciară, cu caracter autonom și unitar, care însumează un ansamblu de cunoștințe despre metodele, mijloacele tehnice și procedeele tactice, destinate descoperirii, cercetării infracțiunilor, identificării persoanelor implicateîn săvârșirea lor și prevenirea faptelor antisociale”.

Pentru a evalua exact contribuția și rolul Criminalisticii în soluționarea cauzelor penale și aflarea adevărului trebuie să avem în vedere atât componenta tehnico-științifică propriu-zisă și componenta tactică, specifică efectuării unor acte de urmărire penală căt și componenta metodologică a a investigării faptelor penale. Structura Criminalisticii își întinde aria de acțiune asupra întregului proces penal contribuind și la elucidarea unor probleme din alte ramuri ale dreptului.

În literatura de specialitate este acceptată ideea că aria de acțiune a Criminalisticii cuprinde întregul proces penal, începând cu faza de urmărire penală și terminând cu faza de judecată.

Criminalistica este structurată în trei ramuri strâns legate între ele: Tehnica criminalistică, Tactica criminalistică și Metodologia criminalistică toate având rol în procesele penale pentru stabilirea adevărului.

Tehnica criminalistică cuprinde metode și mijloace tehnico-științifice utilizate în vederea descoperirii, fixării, ridicării și examinării urmelor infracțiunii sau mijloacelor de probă cu scopul de a identifica făptuitorii, victimele,armele, instrumentele utilizate.

Tehnica criminalistică cuprinde alături de problematica traseologiei, laboratoarele criminalistice, dactiloscopia judiciară, grafoscopia judiciară, expertiza tehnică a documentelor, balistica judiciară toate cu rol deosebit de important in cercetarea morții violente.

Tactica criminalistică reprezintă un ansamblu de procedee și reguli specific utilizate în activitatea de cercetare penală și de judecată. Constituie suportul științific pe baza căruia sunt sunt realizate activitățile de investigare sau procedurale în scopul aflării adevărului în procesul penal cum ar fi cercetarea la fața locului, identificarea autorului și a victimei, reconstituirea, etc.

Cercetarea morții violente se individualizează, față de investigarea altor  categorii de infracțiuni prin problematica sa specifică ce poate fi concentrată in cateva direcții principale, respectiv: stabilirea naturii și cauzei mortii, a circumstanțelor de mod și de timp în care a fost savarsita fapta, descoperirea mijloacelor sau instrumentelor folosite la suprimarea vietii victimei, identificarea autorului, a eventualilor participanți la comiterea omorului, precizarea scopului sau a mobilului infracțiunii.

Enumerarea de mai sus are un caracter general, problemele ce se cer soluționate într-un caz concret fiind mult mai numeroase, dar indiferent de particularitătâțile morții violente, organul judiciar va trebui să-și orienteze cercetările potrivit formulei „celor șapte intrebări”: ce faptă s-a comis și care este natura ei?; unde s-a comis fapta?; când a fost savârșită?; cine este autorul?; cum și în ce mod a savârșit-o?; cu ajutorul cui?; in ce scop?. La aceste întrebări, adaugând încă una extrem de importantă: cine este victima?

Doar pe baza unui răspuns la aceste întrebări e posibil să se alcatuiască un probatoriu care să reflecte realitatea și astfel, să permită stabilirea adevărului. Altfel spus, problemele ce se cer rezolvate prin investigarea morții violente vor constitui, fiecare în parte, obiect al probațiunii. Indiferent de modalitățile de comitere, cercetarea trebuie să lămurească dacă în cauză este vorba de un omor, de o moarte neviolentă – patologică sau fiziologică, sinucidere sau accident . În cazul în care se confirmă existența morții violente, organele de urmărire penală trebuie să stabilească dacă rezultatul produs este sau nu urmarea directă a acțiunii de ucidere .

Rolul și importanța cercetării criminalistice în procesele penale pentru stabilirea cu precizie s împrejurărilor sau condițiilor în care s-a produs moartea violentă rezultă din aceea că știința criminalisticii pune la îndemana organelor judiciare metodele și mijloacele tehnico-științifice necesare descoperirii, fixării, ridicării si examinării urmelor omuciderii, a identificării autorului și eventual a victimei. Totodată, prin regulile tactice de efectuare a actelor de urmărire penală, precum și prin metodologia cercetării omorului, este posibilă strângerea probelor necesare stabilirii adevărului. În esență, criminalistica oferă instrumentele știintifice destinate atât conturării elementelor constitutive ale infracțiunii și identificării făptuitorului, căt și aplicării unei pedepse conform vinovăției sale. În consecință, un element de natură a sublinia importanța cercetării   criminalistice a morții violente, îl reprezintă însuși rolul său în stabilirea faptelor și împrejurărilor cauzei.

CAPITOLUL I MOARTEA VIOLENTĂ

Secțiunea 1. DEFINIȚIA MORȚII

Viața reprezintă o ”Sinteză a proceselor biologice, fizice, chimice, mecanice care caracterizează organismele”.

Metaforic, ”Viata este o succesiune de momente…”

Momentul final este reprezentat de moartea persoanei, care este o etapă inevitabilă, pe care omul nu o poate controla în momentul în care survine.

Moartea este definită prin încetarea definitivă și ireversibilă a vieții, prin oprirea funcțiilor vitale (cardio-circulatorie și respiratorie) ce determină dispariția individului ca entitate biologică. Adică, persoana este decedată atunci când inima a încetat să îi mai bată sau când a încetat să respire. Datorită progreselor mari în domeniul medicinii, astăzi, momentul final al unei persoane survine atunci când activitatea sa cerebrală a încetat, deoarece este posibil ca o persoană să trăiască respirând artificial. Importanța practică a stabilirii momentului morții este determinată de dorința de a delimita infracțiunile contra vieții unei persoane de infracțiunea de profanare de morminte sau de a decide dacă este posibilă din punct de vedere legal efectuarea unor operații de prelevare a organelor de la persoana decedată.

Secțiunea 2. CLASIFICAREA MEDICO-LEGALĂ A MORȚII

Din perspectivă medico- legală, moartea se clasifică în 3 mari categorii, și anume: moartea violentă, moartea neviolentă și moartea suspectă de a fi violentă. Această clasificare depinde de împrejurările în care a intervenit decesul unei persoane, precum și de condițiile si circumstanțele ce au determinat sau au contribuit la producerea morții.

Moartea suspectă de a fi violentă reprezintă o formă intermediară , cu caracter provizoriu (respectiv până dupa efectuarea autopsiei), între cele două feluri de moarte menționate, și anume moartea violentă și de moartea neviolentă.

Moartea violentă nu survine în mod natural, ci este săvârșită de către cineva sau de ceva prin forță fizică care produce suprimarea vieții unei persoane. După cum îi spune și numele, este decesul unei persoane ce se produce ca urmare a nerespectării dreptului la viață al ființei umane, datorită intervenției unui agent traumatic (factor) extern organismului.

Spre deosebire de moartea violentă, moartea neviolentă este „ moartea care se produce fără a se încălca dreptul la viață al unei ființe umane și de regulă fără intervenția unui agent traumatic extern organismului”.

Moartea neviolentă este determinată de factori intrinseci (interni ) și survine datorită incompatibilității vieții cu modificarea organismului care se dezvoltă în urma diferitelor procese patologice (bolnăvicioase, anormale. Moartea violentă poate fi:

naturală (moartea de bătrânețe) – survine la vârste înaintate prin procesul fiziologic de îmbatrînire a organismului

patologică – moartea apare ca un moment final al evoluției unei afecțiuni diagnosticate sau neinvestigate medical, tratataă sau netratată;se produce rapid sau lent în funcție de de patologia tanatogeneratoare, starea biologică apacientului și tratamentul efectuat.

Moartea neviolentă nu face obiectul Codului penal .

A treia categorie este moartea suspectă de a fi violentă. Este o formă intermediară, la limita dintre cele două tipuri de moarte: violentă și neviolentă și este acceptată în ancheta preliminară sau în momentul cercetării la fața locului atunci când acestea sunt declanșate de descoperirea unui cadavru uman și înainte de a se efectua autopsia cadavrului.

Ea include decese inexplicabile, produse în împrejurări necunoscute, în locuri neobișnuite, la persoane aparent sănătoase. Dintre situațiile în care intervine această moarte, amintim:

decesul unei persoane a cărei sănătate, prin natura serviciului, a fost verificată periodic din punct de vedere medical;

deces care survine în timpul unei misiuni de serviciu, în incinta unei întreprinderi sau instituții;

deces care survine în custodie (moartea persoanelor aflate în detenție sau private de libertate, în spitalele psihiatrice, decesele în spitale penitenciare, în închisoare sau în arestul poliției), moartea asociată cu activitățile poliției sau armatei în cazul în care decesul survine în cursul manifestațiilor publice sau orice deces care ridică suspiciunea nerespectării drepturilor omului, cum este suspiciunea de tortură sau orice altă formă de tratament violent sau inuman;

multiple decese repetate, în serie sau concomitente într-o comunitate;

cadavre neidentificate sau scheletizate;

decese survenite în locuri publice sau izolate;

când moartea survine la scurt interval de timp (de regulă, până la 24 ore) de la internarea într-o unitate sanitară, timp în care nu s-a putut stabili un diagnostic (prin care să se poată explica decesul), care să excludă o moarte violentă;

când moartea este pusă în legătură cu o deficiență în acordarea asistenței medicale sau în aplicarea măsurilor de profilaxie ori de protecție a muncii;

decesul pacientului a survenit în timpul sau la scurt timp după o intervenție diagnostică sau terapeutică medico-chirurgicală.

moartea subită (deces survenit brusc, rapid, în plină stare de sănătate, la o persoană fără o patologie diagnosticată ori cu o afecțiune cronică, aflată în tratament și a cărei evoluție nu presupunea acest deznodământ).

moartea prin inhibiție (moartea reflexă), ce se produce la indivizi sănătoși (cu „autopsie albă”), dar cu o reactivitate particulară, la care datele de anchetă pun în evidență un moment traumatic, petrecut cu puțin timp anterior decesului, asupra unei zone recunoscute ca reflexogene:

− subcutanată: regiunea laringiană, regiunea epigastrică, scrotul, fața anterioară a tibiei, globii oculari (prin comprimare);

− mucoasă: laringiană, a colului uterin, a anusului (dilatarea bruscă → deces);

− seroasă: pleure, uneori pericard sau peritoneu (la puncții).

moartea funcțională sau moartea dinamică (Claude Bernard) în care la autopsie nu se pun în evidență nici un fel de leziuni sau modificări organice („autopsie albă”) iar din datele de anchetă nu se pot obține elemente care, măcar să sugereze o acțiune traumatică.

Secțiunea 3. FORMELE JUDICIARE ALE MORȚII VIOLENTE

După cum am menționat mai sus, moartea violentă se datorează acțiunii brutale a unor factori traumatici externi asupra organismului. Datorită acestor factori, din punct de vedere juridic, există trei forme ale acestei morți și anume:

1. omuciderile (omoruri) – sunt infracțiuni prin care viața unei persoane este luată de o altă persoană cu intenție

2. sinuciderile – reprezintă acțiunile persoanelor de a-și produce propria moarte

3. accidentele – sunt evenimente produse în mod întâmplător, neprevăzut și neintenționat datorită unei acțiuni sau inacțiuni ale unor persoane sau animale și care are efecte vizibile.

La acestea se mai adaugă:

4. execuția sau pedeapsa cu moartea – este uciderea unei persoane prevăzută de hotărârea de condamnare, ca o pedeapsă pentru o crimă

5. eutanasia (omorul la cerere) – presupune acțiunea prin care, într-un mod nedureros, se suprimă viața unei persoane bolnave incurabil sau a cărei suferință este greu de suportat și în cazul acelei persoane, moartea este iminentă și inevitabilă.

O formă particulară și mai rară este moartea prin inhibiție. Aceasta, numită și moarte reflexă, survine imediat după un traumatism (chiar minor) pe o zonă a corpului numită reflexogenă și la care autopsia nu relevă nicio modificare care să explice moartea. Se produce la persoane sănătoase, la care datele de anchetă arată că momentul traumatic s-a petrecut asupra unei zone reflexogene (porțiuni sensibile din corp unde se găsesc terminații nervoase care sunt în legătură directă cu organe ale corpului), înaintea decesului.

Secțiunea 4. AGENȚI TANATOGENERATORI ÎN MOARTEA VIOLENTĂ

(AGENȚI TRAUMATICI)

Traumatologia se ocupă cu studiul și tratamentul traumatismelor și are o importanță mare în activitatea medicului legist. Înainte de a vedea care sunt agenții traumatici care provoacă moartea violentă, trebuie să stabilim înțelesul unor termeni care ne vor ajuta să clasificăm mai ușor factorii traumatici.

Astfel, prin agent traumatic se înțelege orice substanță (solidă, lichidă, gazoasă) sau formă de energie (naturală sau artificială), care acționând asupra organismului uman, poate produce leziuni traumatice (traumă) sau moartea.

Termenul de „traumatism” se referă doar la acțiunea unui factor exterior organismului uman (agent traumatic) care produce trauma sau leziunile.

Leziunea traumatică apare datorită unui traumatism și este modificarea generală, locală, lezională sau funcțională a organismului unei persoane.

De cele mai multe ori, noțiunea de traumatism și cea de leziune traumatică sunt considerate a fi unul și același lucru, însă ele nu sunt sinonime. Traumatismul este cel care provoacă leziunea traumatică sau trauma, printr-un agent care acționează brutal asupra organismului.

Specialiștii din domeniul medicinei legale analizează efectele acțiunilor traumatice sprinind obiectiv și în mod competent justiția ori de câte ori este necesară lămurirea unei cauze judiciare pentru care sunt necesare elemente probatorii din sfera medicală a biologicului uman:

realitatea traumatismului,

mecanismul de producere a leziunilor traumatice,

gravitatea acestora,

vechimea,

legătura de cauzalitate între leziunile ințiale și prejudiciu (deces, infirmitate, invaliditate, pierdere de organ).

Agenții traumatici care produc leziunile traumatice sau moartea pot fi de mai multe feluri și sunt clasificați în funcție de mai multe criterii:

a) după energia utilizată există:

– agenții traumatici mecanici: corpuri contendente cu suprafață mică(piatră, pumn, ciocan); corpuri contendente cu suprafață mare(scândură, vehicule); obiecte cu vârfuri sau lame ascuțite(briceag, ac, sticlă, topor) și proiectile. Acești factori acționează prin energie cinetică,adică prin lovire sau izbire.

– agenții traumatici fizici: se manifestă prin variate forme de energie fizică cum ar fi: variațiile de temperatură, electricitatea, radiațiile și variații ale presiunii atmosferice.

– agenții traumatici chimici: sunt substanțele toxice care produc intoxicațiile și care duc la traume sau chiar moarte. Odată pătruși în organism perturbă echilibrul fiziologic al organismului ce permite adaptarea la mediu, provocând mofificări funcționale și/sau structurale care duc la intoxicație sau deces.

– agenții traumatici biologici: se referă la acțiunea unor animale, insecte, microbi, care este nocivă. Moartea sau leziunile se pot produce prin mușcături, injectarea unor veninuri prin mușcare, prin toxiinfecțiile alimentare cu Salmonella, transfuziile de sânge heterolog, precum și prin intoxicația cu ciuperci.

– trauma psihică: ar putea să fie considerată ca un agent traumatic, deoarece determină grave tulburări în cazul șocului psihoemoțional puternic

b) după proveniența lor:

– agenți traumatici naturali, artificiali, micști

c) după compoziția lor:

– materiali, adică au o consistență lichidă, gazoasă sau solidă si sunt perceptibili

– imateriali, care nu sunt accesibili oamenilor, mai sunt numiți spirituali.

d) în funcție de de posibilitatea perceperii prin intemediul simțurilor:

– perceptibili,

– imperceptibili ( agenți traumatici psihici,strsul)

Secțiunea 5 . ÎMPREJURĂRILE ÎN CARE INVERVINE MOARTEA VIOLENTĂ

Moartea violentă poate surveni în următoarele împrejurări:

a) accidente, situație în care forma de vinovăție este culpa, fie a persoanei însăși (spre exemplu, nerespectarea regulilor de protecția muncii, conducerea unui autovehicul cu defecțiuni mecanice majore sau sub influența băuturilor alcoolice etc.) cu pierderea controlului autovehiculului  și producerea unui accident cu decesul șoferului etc.) fie a autorului; deci moartea se produce întâmplător, fără să se fi urmărit ori acceptat deznodământul fatal (accidente de muncă, casnice, rutiere, feroviare etc.).

Tot în categoria morților violente-accidentale este inclus și decesul, consecință a unor deficiențe, greșeli în activitatea de asistență sanitară, respectiv o conduită terapeutică inadecvată situației respective: tratament incorect efectuat sau aplicat cu întârziere, nesupravegherea competentă a pacientului etc. Decesul, rezultat ca urmare a încălcării normelor deontologice medicale, poate surveni (și) când procesul tanatogen este declanșat de acțiunea unui agent traumatic exogen (deci ar fi vorba de o moarte violentă (și) când cauza tanatoinițială este reprezentată printr-o boală, afecțiune internă (deci o moarte neviolentă) care a fost neglijată sau tratată cu superficialitate de către medic

b) sinucideri, acte autolitice produse, de cele mai multe ori, cu intenție (directă) dar și, în unele cazuri, din culpă, accidental spre exemplu în încercarea iluzorie de obținere a satisfacției erotice pe alte căi decât cele naturale, multe persoane, de regulă tinere, au decedat prin diverse forme de asfixie mecanică 

c) crime, omucideri heteroagresive, produse cu intenție (directă sau indirectă) ori cu praeterintenție; tot în această categorie a omuciderilor este inclus și omorul săvârșit la rugămintea sau cu acceptul victimei.

d) execuție capitală (pedeapsa cu moartea) este o împrejurare particulară de deces a unei persoane care a fost condamnată printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă a unei instanțe de judecată legal investită;

Pedeapsa cu moartea se realizează cel mai frecvent prin: decapitare (mai ales în trecut), spânzurare (mai rar), electrocuție pe „scaunul electric” sau prin injecție letală.

CAPITOLUL II METODOLOGIA INVESTIGĂRII (CERCETĂRII) MORȚII VIOLENTE

Secțiunea 1. PRINCIPALELE PROBLEME, OBIECT AL PROBAȚIUNII, CARE TREBUIE CLARIFICATE PRIN INVESTIGAREA MORȚII VIOLENTE

În vederea investigării morții violente trebuie să se țină cont de particularitățile acestei infracțiuni, astfel principalele aspecte care sunt necesare a fi clarificate sunt: stabilirea cauzei și natura morții, stabilirea locului unde a fost săvârșită infracțiunea, determinarea momentului comiterii infracțiunii, stabilirea modului în care a fost săvârșită fapta penală, identificarea făptuitorilor și a eventualilor participanți, identificarea victimei, stabilirea instrumentelor sau a mijloacelor care au fost folosite la săvârșirea infracțiunii, precum și precizarea sau determinarea mobilului sau scopului infracțiunii.

Problemele menționate mai sus constituie obiectul probațiunii, iar soluționarea lor depinde foarte mult de formularea „celor 7 întrebări”, în jurul cărora organul judiciar va trebui să-și orienteze cercetările: ce faptă s-a comis și care este natura ei?, unde s-a comis fapta?, când a fost săvârșită?, cine este autorul?, cum și în ce mod a săvârșit-o?, cu ajutorul cui?, în ce scop?.

Răspunzând la aceste întrebări, organul judiciar va putea să construiască un probatoriu care să conducă la stabilirea adevărului și care să reflecte realitatea.

Stabilirea cauzei și natura morții. În funcție de împrejurările în care a fost săvârșită infracțiunea și de cauza morții, cercetarea va trebui să lămurească dacă în cauza respectivă moartea este rezultatul unui omor, a unei sinucideri sau a unui accident. Pentru stabilirea naturii morții, au un rol important atât medicul legist, cât și organul de urmărire penală, a căror date obținute prin investigarea criminalistică și prin examinarea cadavrului conduc la stabilirea infracțiunii care s-a comis.

Pentru a determina cauza morții, organul de urmărire penală trebuie să stabilească dacă există sau nu există o legătură de cauzalitate între activitatea desfășurată de făptuitor și rezultatul produs și dacă acțiunile sau inacțiunile autorului constituie cauza morții.

2. Identificarea locului în care a fost savârsit omorul

Locul comiterii omorului oferă posibilitatea descoperirii, fixării si ridicării tuturor categoriilor de urme și mijloace materiale de probă care interpretate si valorificate știintific, vor duce la identificarea făptuitorului. Ambianța locului faptei, urmele și modul lor de amplasare în câmpul infracțional sunt de natură să prefigureze acțiunile desfășurate de făptuitor înainte, în timpul și dupa comiterea agresiunii, reacția victimei, modul de operare folosit, mobilul și scopul omorului, în raport cu care pot fi elaborate cele mai plauzibile versiuni și desfășurarea unor activități de urmarire penală care să ducă la aflarea adevărului.

Deci, pe timpul desfășurării cercetării, dar mai ales cu ocazia cercetării locului faptei, trebuie să se lamurească dacă locul unde a fost descoperit cadavrul coincide sau nu cu cel în care făptuitorul a săvârșit omorul.

La stabilirea acestui aspect contribuie, deopotrivă, natura leziunilor existente pe corpul victimei, modul lor de amplasare forma (în raport de obiectele folosite) lipsa unor urme ce trebuiau să existe în contextul dat, existenta unor urme care nu se justifică etc.

Spre exemplu, unul din criteriile importante de determinare a locului comiterii omorului, in cazul prezentei urmelor de violență pe cadavru, sunt urmele de sănge. Balta abundentă de sănge arată locul unde victima s-a găsit sau a stat mai mult, imediat dupa lovitură. În mod corespunzător, lipsa unor urme de sănge în prezența unor leziuni exterioare duce la concluzia că omorul s-a săvîrșit in alt loc.

Atunci cînd cadavrul a fost deplasat, se vor căuta fie urme de târâre (pe iarbă, pământ, zăpadă etc.) fie urme ale mijloacelor de transport sau de încățăminte, inclusiv urme, dâre sau picături de sânge repartizate pe un anumit traseu de transportare a victimei, ceea ce va permite determinarea locului unde s-a săvârșit omorul.

3. Stabilirea momentului comiterii infractiunii

Este necesară stabilirea momentului exact la care a survenit moartea, dar si a timpului in care făptuitorul s-a aflat in campul infractional . Stabilirea momentului este utilă deoarece înainte de comiterea infracțiunii făptuitorul poate recurge la unele acte pregătitoare ce sugerează ideea de pemeditare iar după comiterea infracțiunii făptuitorul își poate crra un alibi.

În ceea ce privește victima, pot fi stabiliți martorii, persoanele care au văzut și/sau vorbit cu victima, și se poate contura traseul și activitățile victimei anterioare omorului.

4. Determinarea modului în care a fost savârșit omorul

În vederea determinării modului, metodei de suprimare a vieții victimei sunt necesare analiza și interpretarea unui complex de date, de urme ce au ca scop încadrarea corectă a faptei. Prin stabilirea modului în care a fost săvîrșit omorul se poate determina eventuala premeditare, existența altor participanți la actul de omor, dacă uciderea a fost comisă doar printr-o simplă acțiune sau prin acte de cruzime sau dacă omorul a fost comis în scopul ascunderii sau facilitării unei alte infracțiuni. Acest aspect este deosebit de important pentru încadrarea corectă a faptei și pentru determinarea raportului victimă-agresor (natura relațiilor dintre cei doi, posibile incercări de simulare a faptei, etc).

5. Identificarea făptuitorului și a celorlalți participanți

Identificarea făptuitorului și a celorlalți participanți este una din problemele deosebit de importante, de ea depinzand atat desfășurarea normală a procesului penal cât și incadrarea corectă a faptei.Cu cât se vor obține date mai multe cu atât se va restânge sfera persoanelor bănuite. Se vor avea în vedere relația cu rudele, prietenii, cunoștințele, colegii de serviciu sau partenerii de afaceri. Se vor lua în considerareșițe planurile victimei din ultimele momente sau amenințările primite de aceasta.

În practica, o buna parte din actvitatea de ancheta a unui omor este destinata rezolvarii acestei probleme.

6. Identificarea victimei

Identificarea victimei este deosebit de importantă, pentru că odată stabilită identitatea victimei, se poate stabili atît cercul de suspecți cât și incadrarea faptei în funcție de subiectul pasiv al infracțiunii.

Dacă identitatea victimei nu se poate stabili prin documentele de identitate (acestea nefiind găsite asupra victimei), ea se realizează prin metoda portretului vorbit, apelându-se la cartotecile criminalistice (decadactilară, monodactilară, a persoanelor dispărute etc.).

În cazul dispariției de persoane, când există indicii că aceasta ar fi victima unui omor, una din probleme importante rămâne descoperirea cadavrului.

Destul de complicată este și problema identificării cadavrelor necunoscute, dezmembrate sau provenite din catastrofe aeriene, feroviare și navale.În acest scop organele de urmărire vor discuta cu rudele sau cunoștințele victimei pentru a afla date sau semne particulare în vederea identificării vitimei. Deasemenea se pot folosi și documente medicale dacă acestea există (examinarea danturii, intervenții chirurgicale, semne, malformații).

7. Identificarea instrumentelor care au servit la săvârșirea infracțiunii

Identificarea vizează atat agentul vulnerant (care a cauzat moartea victimei) cât și celelalte mijloace destinate pregătirii savârțirii faptei. Identificarea instrumentelor este utilă pentru incadrarea juridica a faptei .

8. Stabilirea mobilului sau scopului infracțiunii

Stabilirea mobilului sau scopului infracțiunii prezintă importanță atât in stabilirea faptelor și a împrejurărilor cauzei , cât si a identificării autorului și a incadrării juridice a faptei, întrucat în investigarea criminalistică a omorului, rareori se recurge la scheme fixe dată fiind multitudinea modurilor de operare și a condițiilor în care sunt comise infracțiunile.

Coform datelor existente la organele de anchetă care au soluționat cazuri de omucideri, a rezultat că de cele mai multe ori omorurile nu au avut un scop anume, în schimb mobilurile (motivațiile) au fost diverse:

– gelozie;

– ură;

– pasiuni puternice (de obicei erotice);

– dorința de răzbunare.

În practica judiciară românească, au fost comise omoruri cu un scop bine determinat, ca de exemplu reprimarea concurenților în afaceri, a martorilor în pr rocesele penale, a eventualilor moștenitori etc.

Secțiunea 2. MODALITĂȚI DE PROBARE A INFRACȚIUNILOR DE OMUCIDERE

„Pentru clarificarea cauzelor de suprimare a vieții unei persoane sub toate aspectele sale și pentru a fi în măsură sărezolve toate problemele care fac obiectul probațiunii în cazul omuciderii, organul de urmărire penală va trebui să apeleze la întraga gamă de mijloace de probă tehnico- științifice, tactice și metodologice criminalistice.”

Noul Cod de procedură penală aduce modificări importante în privința probelor, a mijloacelor de probă și a procedeelor probatorii în procesul penal.

Enumerarea mijloacelor de probă nu mai este limitativă, se revine la principiul libertății probelor consacrat de Codul de Procedură penală de la 1936, prin prevederea faptului că pot fi folosite în cadrul procesului penal „orice mijloace de probă care nu sunt interzise de lege”.

Conform  art 97 alin. (1) ”Constituie probă orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal.”

Mijloacele prin care pot fi obținute probele sunt enumerate în alineatul următor:

a) declarațiile suspectului sau ale inculpatului;

b) declarațiile persoanei vătămate;

c) declarațiile părții civile sau ale părții responsabile civilmente;

d) declarațiile martorilor;

e) înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă;

f) orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege.

Procedeul probatoriu este modalitatea legală de obținere a mijlocului de probă.

Obiectul probațiunii este constituit din: existența infracțiunii și săvârșirea ei de către inculpat; faptele privitoare la răspunderea civilă, atunci când există parte civilă; faptele și împrejurările de fapt de care depinde aplicarea legii, precum și orice împrejurare necesară pentru justa soluționare a cauzei.

Referitor la dreptul de a solicita administrarea de probe în faza administrării probatoriului, Noul Cod de procedură penală, pentru asigurarea echitabilității procedurii, reglementează cazurile în care organele judiciare pot respinge o cerere privitoare la administrarea unor probe (atunci când proba nu este relevantă în raport cu obiectul probațiunii în cauză; atunci când se apreciază că pentru dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul probei au fost administrate suficiente mijloace de probă; proba nu este necesară, întrucât faptul este notoriu; proba este imposibil de obținut; cererea a fost formulată de o persoană neîndreptățită; administrarea probei este contrară legii.

Noul Cod de Procedură penală introduce Principiul loialității administrării probelor.

Prin acesta se protejează dreptul la viață privată, la demnitate și, bineînțeles, se are în vedere împiedicarea utilizării oricăror mijloace ce ar putea avea ca scop administrarea cu rea-credință a unui mijloc de probă sau care ar putea avea ca efect provocarea comiterii unei infracțiuni.

Articolul următor vine în sprijinul celui anterior, și prevede că „Probele obținute prin tortură, precum și probele derivate din acestea nu pot fi folosite în cadrul procesului penal ”

Audierea persoanelor

Noul Cod de procedură penală reglementează reguli speciale și detaliate pentru audierea suspectului, inculpatului, persoanei vătămate, părții civile, părții responsabile civilmente și a martorilor, care cuprind:

a) garanția respectării demnității persoanei și protecției sănătății acesteia în cursul audierilor;

b) comunicarea, în scris, înainte de prima ascultare a suspectului sau a inculpatului, a drepturilor acestora în vederea respectării dreptului la un proces echitabil,;

c) în vederea asigurării celerității procesului penal, suspectului sau inculpatului i se aduce la cunoștință obligația de a se prezenta la chemarea organelor judiciare și i se atrage atenția că, în cazul în care nu îndeplinește această obligație, se poate emite mandat de aducere împotriva sa, iar dacă se sustrage, judecătorul poate dispune arestarea sa preventivă.

d) posibilitatea utilizării înregistrărilor cu mijloace tehnice audio sau audiovideo, în cursul urmăririi penale, pentru ascultarea suspectului sau inculpatului.

e) cu ocazia primei audieri i se aduc la cunoștință persoanei vătămate drepturile și obligațiile: dreptul de a fi asistată de avocat; dreptul de a propune probe; dreptul de a fi încunoștințată cu privire la derularea procedurii; obligația de a se prezenta la toate chemările organelor judiciare; obligația de a comunica orice schimbare de adresă și, nu în ultimul rând, obligația de a spune adevărul.

f) în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reglementează în mod expres privilegiul împotriva autoincriminării și în ceea ce privește audierea martorului. Utilizarea de către acuzare a unor elemente de probă obținute prin constrângere sau prin presiuni, în contra voinței acuzatului, contravine dreptului acestuia din urmă de a nu contribui la propria incriminare.

Identificarea persoanelor și a obiectelor

Noul Cod de procedură penală aduce o reglementare detaliată a acestui procedeu probatoriu. în vederea eficientizării din toate punctele de vedere ale instituției. Identificarea persoanelor sau obiectelor poate fi dispusă de procuror ori de organele de cercetare penală, în cursul urmăririi penale, sau de instanță, în cursul judecății.

Este introdusă obligativitatea audierii persoanei care face identificarea cu privire la persoana sau obiectul pe care urmează să îl identifice, înainte ca identificarea să fie realizată.

În situația în care organul de urmărire penală consideră necesar, se poate dispune ca activitatea de identificare și declarația persoanei care face identificarea să poată fi înregistrată audiovideo. Înregistrarea identificării este anexată procesului-verbal, ca parte integrantă a acestuia, și poate fi folosită ca probă în procesul penal.

Metode speciale de supraveghere sau cercetare

Metodele speciale de supraveghere sau cercetare prevăzute în cadrul Noului Cod de procedură penală sunt:

– interceptarea comunicațiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanță;

– accesul la un sistem informatic;

– supravegherea video, audio sau prin fotografiere;

– localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice;

– obținerea datelor privind tranzacțiile financiare ale unei persoane;

– reținerea, percheziționarea trimiterilor poștale;

– utilizarea investigatorilor sub acoperire și a colaboratorilor;

– participarea autorizată la anumite activități;

– livrarea supravegheată;

Percheziția

În literatura de specialitate percheziția este prezentată ca fiind „un procedeu probator care constă în cercetarea efectuată asupra îmbrăcămintei unei persoane, asupra corpului acesteia, la locuința ori asupra vehiculelor acesteia cu scopul de a găsi și ridica obiecte sau înscrisuri, cunoscute organului judiciar, dar nepredate de bună-voie, precum și în vederea eventualei descoperiri a unor alte mijloace de probă necesare soluționării cauzei penale”

Legiuitorul introduce noi reglementări detaliate în materia procedeului probatoriu al percheziției, în funcție de natura acesteia: domiciliară, corporală, informatică sau a unui vehicul. Însă întotdeauna percheziția se efectuează cu respectarea demnității, fără a constitui ingerință disproporțională în viața privată.

 Ridicarea de obiecte și înscrisuri

Organul de urmărire penală sau instanța de judecată au obligația să ridice obiectele și înscrisurile ce pot servi ca mijloc de probă în procesul penal conform art. 169 din NCPP.

Expertiza și constatarea

Expertiza se dispune la cerere sau din oficiu, de către organul de urmărire penală, prin ordonanță motivată, iar în cursul judecății se dispune de către instanță, prin încheiere motivate,

când pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanță pentru aflarea adevărului în cauză este necesară și opinia unui expert.

Expertiza poate fi efectuată de experți oficiali sau de experți independenți autorizați din țară sau din străinătate.

Modalități de efectuare a a expertizei:

1) expertiza medico-legală psihiatrică și internarea medicală a suspectului sau a inculpatului într-o instituție sanitară de specialitate în vederea efectuării acestei expertize;

2) autopsia medico-legală;

3) exhumarea;

4) autopsia medico-legală a fetusului sau a nou-născutului;

5) expertiza toxicologică;

6) examinarea medico-legală a persoanei;

7) examinarea fizică;

8) expertiza genetică judiciară.

Atunci când suspectul sau inculpatul nu poate sau refuză să participe la reconstituire, aceasta se efectuează cu participarea altei persoane. Reconstituirea trebuie să fie efectuată astfel încât să nu fie încălcată legea sau ordinea publică, să nu fie adusă atingere moralei publice și să nu fie pusă în pericol viața sau sănătatea persoanelor.

Secțiunea 3. CADRUL METODOLOGIC ȘIPRIMELE MĂSURI LUATE ÎN INVESTIGAREA MORȚII VIOLENTE

Reguli generale metodologice aplicate în investigarea morții violente.

În investigarea morților violente organul de urmărire penală trebuie să respecte pe lângă prevederile legale o serie de reguli cu caracter general și reguli particulare specifice mecanismelor de producerea a morții violente. Respectarea cu strictețe a acestor proceduri se impune datorită faptului că aceste fapte penale au unpericol social deosebit iar circumstanțele în care sunt produse sunt extreme de variate.

Regulile metodologice generale sunt următoarele:

Efectuarea cercetării morții violente de către o echipă complexă condusă de un procuror. Din echipă fac parte medical legist și lucrătorii de poliție. ( ART CPP

Asigurarea operativității asigurându-se prioritate activităților urgente:

cercetarea la fața locului.

ascultarea persoanelor care cunosc date despre faptă victim sau agresor.

dispunerea crcetărilor tehnico-științifice și a expertizelor judiciare.

urmărirea persoanei suspecte.

Toate aceste măsuri trebuie efectuate cu maximă rapiditate în vederea culegerii informațiilor pentru depistarea autorilor de fapte penale.

Cercetarea atentă, completă și calificată a locului faptei.

Planificarea activității de urmărire penală cu mare rigurozitate.

Stabilirea cu exactitate a elementelor constitutive ale infracțiunii.

Asigurarea continuității urmăririi penale

Efectuarea cercetării în conformitate cu prevederile legii procesual penale și utilizarea metodelor tehnico-științifice adecvate.

2. Primele măsuri luate de organele de urmărire penală în cercetarea morții violente

Conform Codului de procedură penală art.288 organul de urmărire penală este sesizat prin plângere sau denunț, ori se sesizează din oficiu când află pe orice cale că s-a săvârșit o infracțiune”. În practică aceste sesizări apar în urma descoperirii unui cadavru care prezintă semen de moarte violentă, descoperirii de fragmente sau resturi de cadavru ori dipariția unei personae de spre care se presupune că a fost ucisă. In acest ultim caz sunt necesare investigații complexe pentru a dovedi omuciderea.

2.1. Măsuri luate de organul judiciar sosit primul la fața locului.

La fața locului sosește primul polițistul sesizat, sau alt organ judiciar care informează dispeceratulde politie, parchetul și apoi serviciul medico – legal.

Până la sosirea echipei de cercetare lucrătorul de poliție trebuie să ia de urgență următoarel măsuri:

Stabilirea faptului dacă victima este decedată sau asigurarea primului ajutor și transportarea acesteia la spital.

Derminarea locului săvârșirii faptei, pentru a-i asigura paza și a proteja urmele

Fixarea tuturor împrejurărilor care se pot modifica sau pot dipărea

Identificarea martorilor și a altor persoane care dețin informații despre victimă și reținerea eventualilor suspecți

2.2. Activități pregătitoare intreprinse de echipa de cercetare propriu-zisă.

Conform regulilor generale metodologice aceste măsurile care se iau de către membrii echipei de cercetare sunt următoarele:

identificarea victimei și a celorlalte persoane implicate în săvârșirea omorului; este extrem de important să se identifice autorul.

efectuarea autopsiei medico-legale , in scopul obținerii de date cu privire la cauza și natura morții, agenții și mecanismele tanatogeneratoare.

măsuri pentru conservare a urmelor.

ascultarea martorilor și a celorlalte persoane care au date despre faptă.

urmărirea operativă a persoanei suspecte, efectuarea de percheziții domiciliare și corporale pentru descoperirea urmelor, a instrumentelor, etc.

Este important să se acționeze cu maximă operativitate, în conformitate cu regulile metodologice, ceea ce impune mobilizarea urgentă a organelor judiciare competente pentru efectuarea investigației.

Secțiunea 4. CERCETAREA LA FAȚA LOCULUI.

4.1. Noțiune și aspecte generale

Procedeu probator Cercetarea la fața locului conform art.192 NCCP se dispune:

când este necesară constatarea directă în scopul determinării sau clarificării unor împrejurări de fapt ce prezintă importanță pentru stabilirea adevărului,

ori de câte ori există suspiciuni cu privire la decesul unei persoane.

Cercetarea la fața locului reprezintă o activitate primară, cu caracter de urgență, care oferă de obicei primele materiale probatorii chiar înainte de a se cunoaște natura faptei, autorul sau natura și întinderea prejudiciului. Are ca scop cunoașterea nemijlocită a împrejurărilor concrete în care s-a produs fapta cercetată, a fixării și ridicării urmelor materiale create cu ocazia comiterii faptei, pentru stabilirea întinderii prejudiciului, identificarea victimelor și a făptuitorilor, precum și pentru depistarea și ascultarea martorilor oculari sau a altor persoane care cunosc împrejurările legate de cauză.

Cercetarea la fața locului prezintă o serie de trăsături caracteristice care o diferențiază și particularizează de celelalte activități desfășurate de organele de urmărire penală.

Cercetarea la fața locului, cu atât mai mult dacă se suspectează un omor, este o activitate procedurală:

inițială prin care se încearcă descoperirea, fixarea și ridicarea urmelor, concomitent cu perceperea locului unde a fost descoperit cadavrul;

obligatorie;

imediată, ce trebuie efectuată în cel mai scurt timp posibil după descoperirea cadavrului;

irepetabilă, deoarece dupa parcurgerea celor două faze de cercetare statica și dinamică se produc modificări care nu mai pot fi refăcute astfel încat aspectul inițial este iremediabil pierdut.

Aceasta este o activitate inițială, în sensul că, precede în timp toate celelalte activități de cercetare penală, ori de câte ori natura faptei săvârșite impune efectuarea de constatări cu privire la situația locului săvârșirii infracțiunii, descoperirii și fixării urmelor acesteia, stabilirii poziției și stării mijloacelor materiale de probă ori a împrejurărilor în care a fost săvârșită infracțiunea. Infracțiuni ca: omor, distrugere, tâlhărie, accidente de circulație, etc., „sunt fapte a căror soluționare este de neconceput fără cercetarea la fașa locului.”

Aceasta este „o activitate cu caracter imediat” urgența efectuării cercetării este impusă de faptul că orice întârziere duce la modificarea ambianței locului faptei, la pierderea sau distrugerea urmelor și a celorlalte mijloace materiale de probă.

Aceasta este, de asemenea, o activitate obligatorie, intrucât perceperea nemijlocită a situației de la locul faptei nu poate fi înlocuită prin nici o altă activitate. Ascultarea martorilor, a persoanei vătămate ori a învinuiților, efectuarea reconstituirii sau orice altă activitate de urmărire penală pot oferi celui ce instrumentează cauza o imagine mai mult sau mai puțin precisă despre situația de la fața locului, însă „nu in măsura în care o realizează perceperea nemijlocită a acesteia”.

Aceasta este, de regulă, o activitate care nu se poate repeta, „Efectuarea necorespunzătoare a acestei activități, minusurile în materializarea rezultatelor obținute nu mai pot fi înlăturate”.

Totuși, în anumite situații și în mod excepțional, cercetarea la fața, locului poate fi repetată când:

cercetarea inițială s-a desfășurat în condiții atmosferice și de vizibilitate improprii;

nu a fost cunoscută întreaga intindere a locului faptei și acesta nu a putut fi corect delimitat;

nu au fost cunoscute toate porțiunile de teren și itinerariile ce intră în noțiunea de „Ioc al faptei”, examinarea impunându-se pentru descoperirea și în aceste locuri a urmelor și mijloacelor materiale de probă.

Prin termenul fața locului sau de loc al săvîrșirii faptei se are în vedere atât locul propriu-zis al săvârșirii infracțiunii cât și zonele mai apropiate sau alte locuri din care se pot desprinde date referitoare la pregătirile, comiterea și urmările faptei, inclusiv căile de acces și de retragere a autorului din câmpul infracțional.

Locul săvîrșirii infracțiunii diferă de la caz la caz, în raport cu natura faptei săvârșite, cu multitudinea de metode și mijloace folosite în acest scop, cu urmarile activitatii ilicite desfasurate de catre faptuitor s.a. In cazul infractiunilor de omor, prin notiunea de „loc al faptei” se inteleg, dupa caz, urmatoarele:

porțiunea de teren, segmentul de drum ori încăperea unde a fost descoperit cadavrul, parți din aceasta, schelet, precum și împrejurimile acestora;

locul unde s-a consumat episodul principal al faptei, respectiv unde a fost suprimată viața victimei;

locul unde a fost abandonată victima ori cel în care cadavrul a fost dezmembrat, inclusiv împrejurimile acestuia;

locul unde a survenit moartea victimei, în situația în care acesta nu corespunde cu locul agresiunii;

căile de acces folosite de făptuitor pentru a pătrunde în campul infracțiunii, precum și locul pe unde l-a parăsit.

4.2. Obiectivele cercetării la fața locului sunt următoarele:

a) Cunoașterea și investigarea direct de către organul de urmărire penală sau de către instant de judecată a scenei infracțiunii sau a locurilor înscrise în categoria ”locul faptei”.

b) Descoperirea , fixarea și ridicarea urmelor infracținunii, a mijloacelor material de probă.

c) Obținerea de date cu privire la modul de operare al făptuitorului, la numărul de persoane care au luat parte la comiterea infracțiunii.

d) Identificarea eventualilor martori.

e) Elaborarea unor versiuni generale privind fapta penală și participanții la săvîrșirea acesteia.

Sarcinile cercetării la fața locului sunt de fapt obiectivele anchetei.

Organul de urmarire penală efectuează cercetarea locului săvârșirii faptei în prezența obligatorie a martorilor asistenți, afară de cazul când aceasta nu este posibil.

Instanța de judecată efectuează în unele cazuri cercetarea locului săvârșirii faptei cu citarea părților, iar în cazurile în care participarea procurorului la judecată este obligatorie, atunci cercetarea la fața locului se va face obligatoriu în prezența acestuia.

Prin 'loc al faptei' se întelege nu numai locul propriu-zis unde infracțiunea a avut loc, ci și locurile unde s-au descoperit urmele acesteia, ori in care s-au extins efectele ei.

Așadar, putem spune că locul săvîrșirii infracțiunii diferă de la caz la caz, în raport cu natura faptei săvîrșite, cu multitudinea de metode și mijloace folosite în acest scop, cu urmările activității ilicite desfășurate de către făptuitor s.a. În cazul infracțiunilor de omor, prin noțiunea de „loc al faptei” se înteleg, după caz, următoarele:

porțiunea de teren, segmentul de drum ori încaperea unde a fost descoperit cadavrul, parți din acesta, schelet, precum și împrejurimile acestora;

locul unde s-a consumat episodul principal al faptei, respectiv unde a fost suprimată viața victimei;

locul unde a fost abandonată victima ori cel în care cadvrul a fost dezmembrat, inclusiv împrejurimile acestuia;

locul unde a survenit moartea victimei, în situatia in care acesta nu corespunde cu locul agresiunii;

căile de acces folosite de făptuitor pentru a pătrunde în campul infracțiunii, precum și locul pe unde l-a părăsit.

În marea majoritate a cazurilor, cercetarea locului săvârșirii faptei este o activitate obligatorie, dar, îndeosebi nu poate lipsi în cercetarea omorului, a incendiilor, a spargerilor, a accidentelor de muncă sau de circulație etc.

Cu alte cuvinte, cercetarea la fața locului se face cu dublu scop, și anume: pe de o parte, de a cunoaște nemijlocit „ambianța generală” a infracțiunii cercetate sau în curs de judecată, iar pe de altă parte, pentru a descoperi, ridica si fixa urmele infractiunii, pentru a cunoaște împrejurările comiterii acesteia și a demasca pe infractor.

Cunoașterea nemijlocită a locului săvârșirii faptei oferă posibilitatea unei interpretări mai juste a urmelor descoperite în cursul cercetărilor, prin încadrarea lor in tabloul de ansamblu al locului faptei, asigurând o reprezentare mai fidelă a împrejurărilor care le-au dat naștere. Culegerea unui material probator primar, necesar elaborării cat mai juste a versiunilor, ajută la reprezentarea cât mai clară a mecanismului savârșirii infracțiunii respective și a succesiunii în care s-au desfășurat diferitele acțiuni ale infractorului.

4.3 Fazele in cadrul cercetarii la fata locului in cadrul infractiunilor de omor violent

Din punct de vedere tactico-criminalistic cercetarea la fata locului se realizeaza in 2 faze:

4.3.1. Faza statică

Distincția între cele două faze este convențională și nu apare ca o delimitare rigidă. De multe ori, ca urmare a condițiilor legate de împrejurările în care s-a săvârșit omorul apar situații când activități din faza statică sunt executate în faza dinamică și invers.

Faza statică presupune o examinare atentă a locului faptei atât în ansamblul său, cât și a zonelor mai importante, fără a se aduce vreo modificare.

Cele mai importante activătăți efectuate de către membrii echipei de cercetare sunt:

Constatarea morții victimei – această activitate se realizează de către medicul legist, în prezența procurorului. Aceștia sunt, de altfel, și singurele persoane care intră în câmpul infracțional la debutul cercetării. Medicul legist va constata decesul prin evidențierea semnelor morții și a modificărilor cadaverice.

Examinarea generală a locului faptei – activitatea este absolut necesară pentru a se forma o imagine de ansamblu asupra câmpului infracțional și a ceea ce trebuie făcut în continuare. Se începe cu observarea locului unde s-a comis omorul, unde a fost descoperit cadavrul sau părți din acesta, unde a fost descoperit un schelet sau fragmente din el. Se vor analiza:

– locul unde se găsesc victimele în câmpul infracțional;

– locul unde se găsesc diferite obiecte care puteau fi folosite la comiterea infracțiunii;

– starea fizică în care se găsesc victima, martorii sau alte persoane implicate;

– starea fizică în care se găsesc obiectele sau urmele.

Obținerea unor date despre victimă, despre faptă sau persoanele care ar putea fi martori oculari;

Stabilirea stării și poziției mijloacelor materiale de probă;

Determinarea unor eventuale modificări ale câmpului infracțional;

Stabilirea punctului din care va începe cercetarea și a drumului de acces în câmpul infracțional. Acest lucru este extrem de important deooarece este obligatoriu să se păstreze cât mai fidel locul faptei și să se limiteza numărul de persoane ce vor pătrunde în acesta. Punctul de începere a examinărilor sau prioritatea de examinare a probelor se stabilește în funcție de condițiile de mediu, de pericolul de deteriorare sau dispariție a acestora .

Reguli importante!

Pentru evitarea distrugerii unor urme și modificarea poziției obiectelor din preajma cadavrului primul care pătrunde în locul faptei este procurorul, în calitate de șef al echipei de cercetare, împreună cu medicul legist.

Respectarea cerințelor de prevenire a contaminării scenei crimei cu produse biologice ale investigatorilor sau ”curioșilor ” pentru a putea fi efectuate expertizele genetice.

Fixarea poziției în care a fost găsit cadavrul. Fixarea locului ce urmează a fi cercetat se face cu ajutorul fotografiei de orientare și a fotografiei schiță. Efectuarea fotografiilor și înregistrărilor video – una din activitățile specifice fazei statice este orientarea locului faptei, atât din punct de vedere topografic, cât și din punct de vedere criminalistic.. În situația în care cercetarea se efectuează pe un loc întins pentru a permite identificarea cu ușurință a acestuia, fotografia de orientare trebuie să surprindă obligatoriu anumite puncte de reper fix. Dacă spațiul de cercetat nu poate fi cuprins într-o singură imagine se recurge la metoda fotografiei panoramice, liniare sau circulare. Dacă omorul s-a săvârșit într-un imobil, fotografia de orientare trebuie să fixeze căile de acces spre imobil, precum și intrările-ieșirile în – și din locuința în cauză. O regulă importantă pentru acest moment ar trebui să fie, pe lângă fixarea prin fotografiere a locului faptei și înregistrarea video care dă „posibilitatea reținerii complete a imaginii întregului loc al faptei, așa cum se găsește el în momentul sosirii echipei de cercetare; în practica de specialitate, se întâlnesc cazuri în care înregistrarea pe bandă magnetică servește direct la studierea minuțioasă a locului faptei și la elaborarea unor versiuni realiste privind autorul infracțiunii” .

O altă posibilitate oferită în ultima perioadă de către tehnica modernă este folosirea spheronului, în special pentru cazurile în care locul faptei este într-o zonă deschisă și cu o suprafață relativ mare, sau în cazul accidentelor aviatice, sau a exploziilor.

Folosirea câinelui de urmă – tot în această fază se folosește câinele specializat pentru prelucrarea urmei de miros uman; Prelucrarea urmei de miros uman începe de la articolele de îmbrăcăminte și de încălțăminte descoperite la fața locului, care pot aparține făptuitorului, victimei sau altor persoane care au legătură cu infracțiunea săvârșită.

Selecționarea martorilor asistenți.

4.3.2.Faza dinamică

Faza dinamică implică participarea tuturor membrilor echipei la efectuarea investigațiilor și folosirea integrală a mijloacelor tehnico-științifice criminalistice:

examinarea amănunțită a corpului victimelor,

executarea fotografiilor și a înregistrărilor video de detaliu,

luarea primelor declarații ale martorilor, victimelor,

clarificarea „împrejurărilor controversate.

În această fază nu se reia cercetarea locului faptei, ci se continuă aceasta pe un plan superior. De această dată, membrii echipei de cercetare au posibilitatea să miște obiectele purtătoare de urme și să le examineze cu aparatura din dotare.

4.3.2.1.Examinarea cadavrului

Examinarea cadavrului se efectuează de către medicul legist împreună cu procurorul criminalist. „ Este o activitate esențială a cercetării la fața locului, cu o rezonanță deosebită a anchetei, în soluționarea cazului”.

Principalele aspecte urmărite în această fază sunt săse găsească cât mai multe date referitoare la:

Cauza și natura morții, prezența leziunilor, eventual a urmelor luptei dintre victimă și agresor

Existența acțiunilor de autolezare(de către însăși victima)

Corespondența dintre locul în care a fost găsită victim și locul real al comiterii infracțiunii

Data și modul în care s-a săvârșit omorul, mijloacel , armele sau instrumentele utilizate.

Constatarea morții victimei. Examinarea cadavrului se poate face numai după ce medicul legist a constatat decesul, diagnostic pus pe baza semnelor specific instalării morții biologice și confirmat la autopsie.

Semnele care se utilizează pentru pentru diagnosticarea morții se casifică în :

Semne negative de viață – poziția și aspectul general al cadavrului, oprirea respirației, oprirea circulației, abolirea reflectivității, modificările oculare, suspendarea activității cerebrale – au o valoare relativă întrucât pot fi rezultatul morții aparente;

Semnele morții reale – corespund înlocuirii fenomenelor biologice cu fenomenele fizico-chimice, permit diagnosticarea cu certitudine a morții, prezintă importanță în stabilirea cauzei și datei morții, în determinarea poziției cadavrului, după instalarea morții.

O altă clasificare a acestor semne are în vedere perioada de apariție a acestora de la datadecesului:

Modificări cadaverice precoce:

răcirea cadavrului datorată inițial opririi circulației și metabolismului, iar apoi pierderii de căldură în mediu; într-un mediu cu temperatura de 15-200 , răcirea se face cu un grad pe oră în primele patru ore post-mortem, iar apoi cu două grade pe oră, începând de la exteriorul corpului spre interior; diagnosticul de moarte reală se pune atunci când temperatura intrarectală este de 200 , care se atinge după 10-12 ore de la deces; are valoare orientativă în stabilirea datei, orei morții.

deshidratarea (desecarea) cadavrului, datorată opririi circulației cu hipostază consecutivă și evaporării apei din straturile cutanate superficiale; cadavrul poate pierde în greutate până la 10 kg în 24 de ore; nu are valoare în stabilirea datei morții.

lividitățile cadaverice și modificările sanguine post-mortem, datorate opririi circulației sângelui și consecutiv acțiunii gravitației asupra sângelui. Etapele lividității cadaverice, hipostazei viscerale și hemolizei sunt: hipostaza (2-16 ore) – la presiune dispar și reapar după încetarea presiunii, dacă se modifică poziția cadavrului se redispun; difuziunea – difuzarea sângelui din vase în țesut (15-24 ore) – la presiune digitală pălește, imbibiția (peste 18 ore) – nu dispar la presiune, sunt colorate omogen.

rigiditatea cadaverică constă din întărirea mușchilor, cu creșterea, la nivelul lor, a tensiunii și scăderea plasticității și a elasticității; poate prezenta și variații: spasmul cadaveric (întâlnit în decapitări, zdrobiri ale capului). Etapele sunt: etapa de instalare – 1-3 ore de la deces, iar la 4-6 ore corpul devine rigid; etapa de stare – la 14-24 de ore post-mortem este completă și totală, se învinge cu greutate după care nu se mai reinstalează în articulații; etapa de rezoluție – începe după 24-48 de ore de la deces; dispare în ordinea în care a apărut.

autoliza cadaverică are loc sub acțiunea enzimelor proprii organismului, în absența microbilor (precede putrefacția, creând un mediu propice de cultură a microbilor).

Modificări cadaverice tardive: (apar după 24 de ore):

– Distructive – putrefacția, distrugerea cadaverică de către animale carnivore, insecte necrofage, larvele acestora;

– Conservatoare naturale – mumificarea, adipoceara (saponificarea), lignificarea (tăbăcirea), înghețarea (congelarea);

– Conservatoare artificiale – înghețarea, îmbălsămarea.

4.3.2.2.Descoperirea, fixarea și ridicarea

În această fază trebuie acordată o atenție deosebită tuturor urmelor de la fața locului și ridicarea acestora cu respectarea strictă a regulilor tehnice criminalistice de protejare, conservare, etichetare, sigilare și, ulterior, de transport. În acest sens, prioritate au urmele și obiectele care prezintă un pericol iminent de modificare, deteriorare sau contaminare. În ceea ce privește urmele de natură biologică, acestea vor fi ridicate cu respectarea strictă a procedurilor criminalistice, sens în care poate fi solicitat ajutorul medicului legist sau al unui specialist biocriminalist.

Efectuarea fotografiilor și a înregistrărilor video de detaliu Pentru evidențierea leziunilor existente pe cadavru, precum și a urmelor descoperite pe garderoba acestuia se execută fotografii înregistrări video de detaliu.

Pentru ca cele constatate cu ocazia cercetării la fața locului să poată dobândi valoare de probă, trebuie să fie consemnate în formele prevăzute de legea procesuală penală. Principalul mijloc de fixare a rezultatelor cercetării la fața locului este procesul-verbal, la care se adaugă schița locului faptei și fotografiile și înregistrările video judiciare.

Conform art.199 din NCPP , procesul-verbal trebuie să cuprindă următoare date:

numele, prenumele și calitatea celui care îl încheie;

locul unde este încheiat;

data la care s-a încheiat procesul-verbal;

data și ora la care a început și s-a sfârșit activitatea consemnată în procesul-verbal;

numele, prenumele, codul numeric personal și adresa persoanelor ce au fost prezente la întocmirea procesului-verbal, cu menționarea calității acestora;

descrierea amănunțită a celor constatate, precum și a măsurilor luate;

numele, prenumele, codul numeric personal și adresa persoanelor la care se referă procesul-verbal, obiecțiile și explicațiile acestora;

mențiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale.

Procesul-verbal de cercetare la fața locului trebuie să cupridă tot ce s-a constatat cu ocazia cercetării la fața locului, trebuie încheiat de îndată ce s-a terminat cercetarea, la fața locului, nu ulterior și nu în altă parte. Pentru ca procesul-verbal de cercetare la fața locului să-și ocupe locul pe care i-l conferă legea și să aibă valoare pentru cauză, la încheierea lui trebuie să fie respectate condițiile de fond și de formă menționate în art.199 din Codul de procedură penală. De asemenea, este necesară respectarea anumitor cerințe:

să prezinte în mod obiectiv situația de la locul unde a fost săvârșit omorul;

să fie complet, în sensul evidențierii fiecărei urme, a fiecărui obiect în raport cu planurile orizontale, verticale și alte repere stabile din jur;

să fie clar și precis, să facă descoperirea fiecărei urme sub aspectul naturii, formei, mărimii, plasamentului, metodelor și mijloacelor folosite pentru punerea în evidență, fixare și ridicare;

să fie concis, în cuprinsul lui trebuie să se regăsească într-o formă concentrată toate examinările făcute cu ocazia cercetării la fața locului, fără ca aceasta să se facă în dauna celorlalte cerințe;

descrierea obiectelor să se facă având în vedere tipo-dimensiunile celor standardizate, iar în cazul celorlalte, trebuie să se arate natura materialului, culoarea, aspectul, dimensiunile, greutatea; în cazul când sunt descoperite diferite obiecte purtătoare de urme, descrierea trebuie să se extindă și asupra urmelor pe care le poartă ori le conțin;

să fie folosită o terminologie clară, exactă și riguroasă conformă cu dreptul procesual penal.

Procesul-verbal trebuie să conțină în cuprinsul său:

condițiile în care au fost descoperite diversele urme sau obiecte: în apă, zăpadă, noroi, pământ, la soare etc.;

rezultatul examinării cadavrului; − urmele descoperite pe îmbrăcămintea și încălțămintea victimei;

din procesul-verbal trebuie să rezulte aparatura și materialele care au fost folosite pentru căutarea, relevarea, fixarea și ridicarea urmelor;

menționarea celorlalte mijloace de fixare folosite;

urmele, obiectele, înscrisurile sau valorile examinate și cele ridicate; − ora începerii și terminării cercetării la fața locului;

condițiile de luminozitate și atmosferice în care s-a desfășurat cercetarea la fața locului;

mențiunea că în afara celor expres specificate nu au fost ridicate alte bunuri, înscrisuri sau valori de la locul faptei, precum și dacă au fost sau nu distruse bunuri aparținând persoanelor fizice sau juridice;

observațiile martorilor asistenți, obiecțiile învinuitului sau reprezentantului său, când există învinuit în cauză și a fost prezent la cercetarea la fața locului ori lipsa observațiilor și obiecțiilor;

numărul de exemplare în care a fost întocmit și destinația fiecărui exemplar; − formula de încheiere și semnăturile.

În procesul-verbal este obligatorie consemnarea tuturor constatărilor făcute, indiferent dacă se poate sau nu stabili o relație logică între obiectul sau urma în cauză și ipotezele care au fost emise privitor la legătura acestora cu infracțiunea comisă. În procesul-verbal este interzis a se face presupuneri, a se emite păreri ori a se formula concluzii de către organul de urmărire penală pe marginea celor constatate cu ocazia cercetării la fața locului. Indiferent de ipotezele pe care le elaborează pe parcursul cercetării, indiferent dacă acestea se confirmă sau nu cu ocazia efectuării examinărilor, în procesul-verbal de cercetare la fața locului trebuie să fie inserate numai constatările organului de urmărire penală, nu și presupunerile, părerile sau concluziile sale. A insera asemenea păreri, presupuneri sau concluzii înseamnă a le substitui pe acestea cu constatările făcute, înseamnă a orienta cercetările ulterioare pe căi greșite, a deschide perspectiva apariției unor erori cu consecințe grave pentru finalitatea judiciară.

Alte mijloace de fixare a cercetării la fața locului Mențiunile din procesul-verbal de cercetare la fața locului sunt ilustrate în fotografiile, schițele și înregistrările video care îl însoțesc și care constituie anexe ale acestuia.

Fotografierea locului faptei se impune prin avantajele pe care le prezintă, și anume: rapiditatea înregistrării imaginii, fidelitatea și redarea sugestivă a celor mai semnificative momente ale examinării, dacă sunt respectate regulile stabilite pentru executarea acesteia.

Cu ocazia cercetării la fața locului se execută următoarele genuri: fotografia de orientare, fotografia schiță, fotografia obiectelor principale, a cadavrelor, a urmelor, fotografia de detaliu a microreliefului urmelor sau obiectelor.

Schițele locului faptei constituie o modalitate de reprezentare grafică a situației de la fața locului. Condițiile pentru executarea unei schițe corespunzătoare scopului pentru care este făcută sunt următoarele: exactitatea schiței, cotarea schiței, întocmirea schiței la scară, orientarea schiței, claritatea, reprezentarea prin semne convenționale criminalistice și individualizarea schiței. Aceste mijloace de fixare au rolul de a asigura evidența probatorie și de a conferi un plus de obiectivitate cercetărilor la fața locului.

4.3.2.3.Clarificarea împrejurărilor negative

În astfel de situații, urmele și mijloacele materiale de probă, prin natura, numărul, locul și modul de dispunere contravin celor care ar trebui să rămână în raport cu fapta comisă în realitate In această etapă trebuie a fi clarificate împrejurările negative reprezentate de neconcordanțele dintre starea și poziția victimei sau a unor obiecte și situația de fapt, ca de exemplu descoperirea unui cadavru care prezintă plăgi taiate profund fără ca în jur să existe urme de sânge. Împrejurarile negative pot ascunde intenția autorilor de a ascunde fapta sau de a direcționa cercetările pe o pistă greșită. Acestea pot fi soluționate prin interpretarea leziunilor de pe corpul victimei, a constatărilor de la autopsie, pe care le realizează medicul legist. Acestea, coroborate cu investigațiile și rezultatele tuturor activităților desfășurate la fața locului pot demonstra disimularea omorului în altă formă de moarte violentă sau neviolentă.

Secțiunea 5. PARTICULARITĂȚI ALE CERCETĂRII MORȚII VIOLENTE ÎN FUNCȚIE DE MODUL DE SUPRIMARE A VIEȚII VICTIMEI

Pentru clarificarea împrejurărilor referitoare la mijloacele și procedeele folosite de către făptuitor în suprimarea vieții victimei , este necesar să se țină cont de specificul leziunilor produse de agenții vulneranți.

5.1.Omorul săvârșit cu arme albe și corpuri contondente

Omorurile săvârșite cu arme albe și corpuri contondente se clasifică în mai multe categorii: cu a obiectele tăietoare, înțepătoare, tăietor-înțepătoare și cele despicătoare. Cu ajutorul armelor albe se produc plăgi înțepate (furca, șurubelnița, cuie, foarfece etc.), plăgi tăiate (briciul, lama, cuțitul etc.), plăgi tăiat-înțepate (cuțitul), plăgi despicate (toporul, securea, sapa etc.), plăgi zdrobite (corpuri dure plane sau neregulate) sau plăgi mușcate (produse de om sau de animale). Cu ajutorul corpurilor contondente se pot produce escoriații, echimoze, plăgi, entorse, luxații ori fracturi sau traumatisme grave care pot provoca moartea victimei.

Aspecte specifice cercetării la fața locului și de natură medico-legală.

Leziunile produse cu obiectele tăioase pot fi dispuse în orice parte a corpului și se caracterizează prin lungime, care diferă de la caz la caz în raport de distanța parcursă de instrument pe suprafața corpului, marginile plăgii sunt netede, au aspect liniar, semicircular sau în unghi, adâncimea depinde de intensitatea apăsării și rezistența țesutului interesat. În aceste cazuri trebuie căutat obiectul vulnerant și este necesar să se interpreteze urmele de sânge care se pot prezenta sub formă de împroșcare, în cazul plăgilor arteriale și sub formă de bălți la plăgi venoase.

Leziunile produse de obiecte înțepătoare sau înțepător-tăioase, cuțite cu vârf ascuțit, foarfece, șurubelnițe, baionete, săbii ș.a. au forma apropiată de obiectul vulnerant. Lungimea plăgii diferă în raport cu gradul de înclinație între lama obiectului folosit și suprafața afectată, practic se prezintă sub forma unei acțiuni de perforare și tăiere.

Plăgile produse de obiecte despicătoare, topor, bardă, satâr etc. apar ca răni tăiate sau zdrobite, după cum lama este ascuțită sau nu. Lungimea diferă după lungimea lamei obiectului, după unghiul de atac și acțiunile de apărare ale victimei. Leziunile se localizează, în general, la cap și pe baza acestuia, când a fost afectat planul osos, se poate ajunge la identificarea obiectului folosit. Leziunile provocate cu obiecte contondente se prezintă ca plăgi plesnite ori zdrobite și reflectă forma obiectului folosit pe oasele plate, de regulă pe cutia craniană, ca urmare a fracturării osului. Uneori, forma obiectului poate fi reținută și de îmbrăcămintea victimei.

Modul în care se prezintă leziunile oferă posibilitatea diferențierii omorului de sinucidere.

Sinucigașii preferă, de regulă, zona gâtului, a toracelui, arterele sau venele de la întretăierea mâinii. Plăgile sunt perpendiculare pe axa gâtului sau mâinii și, de regulă, sinucigașul execută mai multe tăieturi paralele până la tăietura fatală, mai adânci în punctul de plecare și mai superficiale spre sfârșit. Leziunile tipice pentru acțiunile de apărare existente pe mâini exclud sinuciderea. De asemenea, leziunile din zona spatelui explică imposibilitatea sinuciderii. Starea îmbrăcămintei victimei oferă indicii privind omorul sau sinuciderea: sinucigașul pregătește autovătămarea prin desfacerea hainei, a cămășii, prin ridicarea mânecilor etc., pe când în cazul omuciderii, acestea sunt încheiate; simetria între perforarea îmbrăcămintei și leziunile de pe corpul cadavrului denotă, de asemenea, omorul, exceptând cazurile în care victima a executat diferite mișcări în acțiunea de a se apăra. În raport de leziunile descoperite pe cadavru, se impune căutarea, descoperirea și ridicarea obiectelor folosite pentru producerea acestora, ca și alte urme ce ar putea exista la fața locului: instrumente cu care s-a acționat asupra victimei, urme biologice, resturi din îmbrăcămintea victimei sau făptuitorului, urme ale luptei făptuitor – victimă. În cazul sinuciderii, obiectele vulnerante sunt mai ușor de găsit decât în cazul omorului. Ridicarea obiectelor despre care se presupune că au fost folosite pentru săvârșirea omorului trebuie să se facă cu deosebită atenție pentru a nu distruge urmele existente pe acestea: urme biologice, urme papilare etc.

Exemplul nr. 1

Moarte violenta.

Constatări: Leziuni traumatice primare cu și fără soluție de continuitate: plagă zdrobită, plagă delabrantă, hematom, excoriații, echimoze, infiltrate sangvine.

Infiltrate sangvine în țesuturile moi ale gâtului și laringelui.

Cauza: asfixie mecanică consecutivă călcarii și comprimării regiunii cervico-toracale între două planuri dure (posibil tălpile picioarelor și o suprafața dură), victima fiind în poziție de decubit dorsal.
Avand în vedere forma si localizarea topografica a leziunilor din zona cervico-toracala (echimoze, infiltrate sangvine in tesuturile moi ale gatului si laringelui, fracturi costale bilaterale pe multiple planuri, infiltrate sangvine retrosternale si pe fata anterioara a pericardului, emfizem pulmonar acut) mecanismul tanatogenerator reprezentat de cadere sau precipitare poate fi exclus in totalitate.

La necropsie s-au mai constatat: plagi, echimoze, excoriatii, hemoragie subdurala, fractura dubla de mandibula, fracturi costale bilaterale pe multiple planuri, ruptura de hematom splenic subcapsular cu hemoperitoneu.

Figura nr. 5.1- Asfixie mecanică consecutivă călcarii și comprimării regiunii cervico-toracale între două planuri dure

Sursa: Serviciul Județean de Medicină Legală Sălaj

Exemplul nr. 2

Moarte violentă

Constatări: Plagă laterovervical stang, la 2 cm superior de baza gatului, solutie de continuitate orizontala de 2/1 cm, cu marginile drepte si varful anterior. Canalul plagii are o lungime de aprox. 4-5 cm si o directie de sus in jos, usor oblic de la stanga la dreapta, strabate pielea, tesutul celular subcutanat, musculatura laterocervicala stanga in spatele claviculei si sternocleidomastoidianului stang (trigonul cervical posterior) ajungand in cavitatea pleurala stanga unde produce o plaga minima de 0,3 cm la nivelul lobului superior stang; pe traiectul canalului plagii se constata sectionarea de pachete vasculonervoase de la baza gatului (artera subclavie, vena jugulara externa, nervi) ; traiectul canalului plagii este sangerand in totalitate.

Cauza: Hemoragie internă si externă fudroaiante, consecinta unei plagi taiat-intepate laterocervicale stangi penetranta in cavitatea toracica stanga, cu sectiune de pachet vasculonervos de la baza gatului si plaga la nivelul varfului plamanului stang.

Leziunea traumartica tanatogeneratoare (plaga laterocervicala stanga) s-a putut produce prin lovire activa cu un corp traietor-intepator (posibil cutitul corp delict).

Intre leziunile traumatice si deces exista legatura de cauzalitate.

Figura nr. 5.2 – Lovire activa cu un corp traietor-intepator

Sursa: Serviciul Județean de Medicină Legală Sălaj

Exemplu nr. 3

Moarte violentă (crimă).

Cauza: Trombembolismul pulmonar survenit in evolutia unui truamatism cranio-facial cu plagi contuze ale scalpului, urechii drepte si hemoragie subarhnoidiana convexitala bilaterala cu inundatie ventriculara.

Leziunile traumatice tanatogeneratoare s-au putut produce prin lovire activa repetata cu corp dur.

Intre leziunile traumatice constatate la necropsie si deces exista legatura de cauzalitate

Figura nr. 5.3 – Lovire activa repetata cu corp dur

Sursa: Serviciul Județean de Medicină Legală Sălaj

5.2 Omorul comis prin asfixii.

Asfixia reprezintă ansamblul fenomenelor observate după privarea bruscă a țesuturilor de oxigen și, consecutiv, creșterea bioxidului de carbon. Ele exprimă tulburări ale metabolismului gazos, cu instalarea unor manifestări clinice și tablouri lezionale dependente de rezistența diferită a țesuturilor la lipsa de oxigen. Consecințele esențiale și precoce privesc sistemul nervos central.

Asfixia mecanică se întâlnește atât în cazurile de omucidere cât și în cele de sinucidere. Asfixiile, denumite în mod curent mecanice, se împart în două mari grupe:

asfixiile prin comprimare: spânzurare, strangulare, sugrumare, comprimare toraco-abdominală;

asfixiile prin ocluzie – sufocare, înec.

Modificările morfologice generale produse de asfixii au doar o valoare orientativă. Cele locale, însă, au valoare specifică, constituind adevărate „mărci traumatice de asfixie”, caracteristice fiecărei forme de asfixie în parte.

Aspecte specifice cercetării la fața locului și de natură medico-legală.

Principalele probleme specifice pentru fiecare situație în parte sunt:

Spânzurarea:

se produce prin strîngerea gîtului într-un laț care va comprimavasele acestuia mai ales artera carotidăși căile respiratorii superioare aprind alimentarea cu sânge oxigenat a creierului; − cadavrul este cianotic, cu globii oculari ieșiți din orbite, cu gura deschisă, limba proeminentă, cu eroziuni posibile pe mâini, gambe, cap, datorate lovirii acestora de obiectele înconjurătoare în faza convulsivă a asfixiei; − la nivelul lațului ce comprimă gâtul, se realizează un șanț de spânzurare care, datorită comprimării pielii, se poate pergamenta; poziția șanțului la spânzurările tipice este situat în regiunea cervicală superioară, are o direcție oblică ascendentă, fiind întrerupt spre ceafă, la nivelul nodului, și mai profund în partea opusă acestuia; − șanțul poate lipsi sau este slab exprimat dacă între gât și laț se interpun obiecte moi, fular, guler, sau chiar mâinile; − numărul firelor lațului poate prezenta interes deosebit în cazurile de omucidere urmată de simularea unei spânzurări; unele urme ale șanțului pot avea caracter postvital. De asemenea, în cazurile spânzurării suspecte este obligatorie prelevarea de țesuturi pentru examenul histopatologic; − de regulă, spânzurarea este o modalitate de suicid acceptată cu precădere de bărbați; accidentele sunt posibile la copiii care cad în lațuri, la alpiniștii care cad în corzi etc.; − cazurile de omucidere prin spânzurare sunt mai rare, dar posibile. La determinarea acestora ajută: stabilirea caracterului post-vital al șanțului de spânzurare, modul de constituire a lațului, existența unor leziuni corporale imposibil de explicat prin spânzurare, lipsa unor obiecte de urcare, anumite leziuni la nivelul capului, care pot explica neutralizarea împotrivirii victimei sau realizarea surprinderii; de asemenea, analiza altor circumstanțe specifice fiecărui caz, cum sunt: absența unei motivații de suicid, suspiciunea de omucidere, mai frecventă la copii, la persoane aflate în stare de inconștiență sau de ebrietate, la persoane infirme sau cu posibilități de apărare reduse, dificultatea de fixare a lațului de un anumit punct fix etc.; − la morțile prin spânzurare, fotografiile trebuie să redea cadavrul suspendat, apoi aspectul acestuia după ce a fost coborât, cu păstrarea intactă a nodurilor și, bineînțeles, cu fotografierea lor; de asemenea, se impune fotografierea șanțului, fără însă a se desface nodurile sau legăturile, prin tăierea lor la o distanță care să permită ca nodul sau legătura să rămână intacte.

Exemplu nr. 4

Moarte subită – spânzurare

Leziuni traumatice: Depresiune circulara tegumentara brun-pergamentata, situata in 1/3 superioara a gatului, suprahioidian, avand latimea de 0,2-0,3 cm, cu directie oblic-ascendenta dinspre cervical anterior si latero-cervical stang spre cervical posterior si profunzime maxima de 0,3-0,4 cm. cervical anterior ce prezinta o zona de superficializare submandibular dreapt.

Descriere torace: Plămânii sunt globuloși, de culoare cenușie violacee, cu consistență elastică, crepitații păstrate; subpleural se constată prezența unor placarde palide ușor depresibile; pe secțiune se scurge sânge negricios și un lichid spumos, rozat.

Cauza: asfixie mecanică prin spanzurare.

Figura nr. 5.4 – Asfixie mecanică prin spanzurare

Sursa: Serviciul Județean de Medicină Legală Sălaj

Strangularea:

− șanțul de strangulare este orizontal și complet, fiind situat, de regulă, la mijlocul gâtului, poate să nu fie imprimat complet, dacă se interpun mâinile sau obiecte moi; − relativ frecvent se constată fracturarea cartilagiului laringian și a osului hioid; − se poate asocia cu alte leziuni de neutralizare a victimei și, uneori, cu violențe sexuale.

Sugrumarea:

− prezența de excoriații și echimoze în regiunea cervicală anterioară, uneori de formă semilunară indicând apăsarea cu pulpele degetelor și unghiile; după moarte acestea se pergamentează, sunt greu de decelat, impunându-se analiza histopatologică; aceste semne pot lipsi dacă se acționează cu mănuși; − uneori apar echimoze caracteristice de sugrumare: patru de o parte a gâtului și una de cealaltă, toate flancate de escoriații;

− sugrumarea se poate asocia și cu leziuni de sufocare, care trebuie evidențiate atât macroscopic, cât și microscopic; − sugrumarea este, de regulă, omor; poate fi realizată și de la spate. Sunt cunoscute și cazuri de sugrumări, așa-zisul tip „altruist”, când mamele bolnave de psihoză maniaco-depresivă își ucid copilul pentru a nu „suferi” ca ele în viață, având motivație patologică.

Compresiunea toraco-abdominală:

− de regulă, leziunile la acest nivel, externe și interne, sunt determinate, mai ales accidental, în cazuri de surpări de maluri, prăbușiri de ziduri, răsturnări de vehicule, avalanșe etc.;

− se pot datora și acțiunii criminale, prin apăsarea cu genunchii și greutatea corpului pe toracele și abdomenul victimei, așezată pe un plan tare, producând acesteia, frecvent, multiple fracturi costale, bilaterale și rupturi de organe interne, îndeosebi de ficat, în cazul violurilor și al imobilizării victimelor la tâlhărie.

Sufocarea: Aceasta se exprimă prin ocluzia orificiilor respiratorii, nas și gură, la exterior, cel mai frecvent cu ajutorul mâinii sau al unor obiecte moi:

− se constată excoriații și echimoze pe tegumentele și mucoasele din jurul orificiilor buco-nazale, care trebuie căutate macroscopic și confirmate microscopic;

− sufocarea cu obiecte moi, de regulă, nu produce leziuni locale, fiind necesară căutarea cu atenție a semnelor generale de asfixie.

Sunt posibile și alte modalități de sufocare, cum ar fi:

− prin ocluzia arborelui respirator, la nivelul faringelui, bronhiilor, alveolelor, mai ales la nou-născuți, prin introducerea în gură a unor obiecte, în special moi sau a unor corpuri străine ca bani, nasturi, fasole ș.a.;

− prin aspirarea de substanțe pulverulente, ca nisip, făină, semințe, în mod accidental sau criminal;

− prin „înghițirea limbii” în urma unei lovituri în abdomen, plex solar;

− prin aspirarea conținutului gastric vomat, la cei aflați în stare de ebrietate, agonie sau la cei aflați în stare șoc.

Sufocarea exprimă, mai frecvent, un act criminal, dar poate fi și accidentală, la sugari, prin mâna mamei sau prin acoperirea cu perna în timpul somnului, ori la epileptici, în timpul crizelor.

Înecare sau submersie

În cazul înecului se pot întâlni următoarele leziuni:

− leziuni specifice datorate apei: ciuperca de spumă la gură, umplerea cu apă plămânilor; la orificiile respiratorii se găsește o spumă albă cu vezicule foarte mici (semn că moartea s-a produs recent), piele cu aspect neregulat, rugos (piele de gâscă), macerarea pielii la palme și în zona plantară (condiționată de timpul cât a stat în apă cadavrul);

− leziuni de lovire provenite din lovirea corpului – de stânci, pietre, pilonii podurilor, elicele bărcilor etc. ori din târârea cadavrului într-o apă curgătoare și atingerea de fundul albiei;

− leziunile provocate de animale (pești, raci, rozătoare, păsări, insecte acvatice) se caracterizează prin detașarea unor falange sau chiar a unor membre, lipsa nasului, buzelor, fără niciun infiltrat sanguin;

− leziunile cadaverice, de putrefacție încep de la cap și se continuă pe torace unde apar pete roșiatice. Macerarea pielii reprezintă un proces particular al cadavrelor scoase din apă. Ea se recunoaște prin albirea, întărirea și detașarea pielii din regiunile palmare și plantare, în ordine succesivă, și apoi a pielii în întregime.

Cunoscută sub numele de „mâna de spălătoreasă”, modificarea pielii palmelor permite aprecierea datei instalării morții.

Înecarea este mai frecvent suicid și mai rar omucidere, aceasta mai posibilă la nou-născuți. La stabilirea omuciderii este necesar să se descopere prezența altor leziuni vitale, care să fie anterioare înecului și delimitate de cele posibil a fi produse în momentul căderii în apă.

Particularitățile investigării.

În ceea ce privește unele particularități ale investigațiilor, se vor clarifica aspecte legate de: − starea de sănătate organică și psihică a victimei, intenții de suicid, existența unor tentative anterioare etc.;

− preocupările, activitatea și legăturile victimei, în perioada anterioară decesului, cu accent pe ultima zi sau ultimele ore de viață;

− existența unor vicii sau sentimente și preocupări ascunse ale victimei; − proveniența unor obiecte corp-delict ce au servit la producerea asfixiei, la ancorarea sau ambalarea cadavrului: lațuri, sac, pietre, alte legături; − stabilirea unor persoane care aveau interes în suprimarea victimei; − dispariția suspectă a unor valori, bunuri, documente; − verificarea temeinică a unor elemente bănuite, cu mod de operare similar folosit în cazuri de tentative de viol, tâlhării, omoruri.

Exemplu nr. 5

Moarte violenta. Înec

Leziuni: Plămânii sunt destinși, globuloși, de culoare cenușie roșietică, de consistența crescută, cu elasticitate diminuată cu impresiuni costale pe suprafață și cu placarde palide, ușor depresibile; pe secțiune se scurge sânge roșu și un lichid roșietic, spumos

Cauza: Asfixiei mecanice prin înec

Figura nr. 5.5 – Asfixiei mecanice prin înec

Sursa: Serviciul Județean de Medicină Legală Sălaj

5.3. Omorul săvârșit cu arme de foc

Cercetarea la fața locului în cazul omorului comis prin împușcare trebuie să stabilească urmele principale și secundare ale împușcăturii, să determine distanța și direcția de tragere, să evidențieze urmele pe baza cărora se pot trage concluzii privind existența omorului, a sinuciderii sau a unui accident. Pe baza rezultatelor cercetării la fața locului se va putea face diferența dintre omor și sinucidere sau încercarea de a se disimula omuciderea în alte forme de moarte violentă – autolezare sau accident. Urmele principale ale împușcăturii sunt cele rezultate în urma folosirii armelor de foc și a fenomenelor dinamice. În categoria acestor urme distingem: arma găsită la locul faptei, cartușele, gloanțele și tuburile arse, perforările sau orificiile de intrare-ieșire a gloanțelor, canalele oarbe, urmele de suprafață ale ricoșeurilor. Armele pot fi descoperite în mâna cadavrului, lângă cadavru, în împrejurimile acestuia, pe căile folosite pentru părăsirea locului infracțiunii. Arma găsită în mâna cadavrului, situație înscenată pentru disimularea omorului în sinucidere, impune examinarea atentă a urmelor existente pe mâna cadavrului: urme produse de flăcări, urme rezultate ca efect al acțiunii gazelor, de funingine, de pulbere arsă și nearsă. De asemenea, trebuie acordată atenție examinării leziunilor de pe cadavru produse prin împușcare.

Cu ocazia examinării cadavrului trebuie să fie pusă în evidență existența urmelor secundare ale împușcăturii: urme rezultate din acțiunea flăcărilor, gazelor, urme de funingine, de pulbere arsă și nearsă, inele de metalizare, particule de unsoare. În mod obișnuit, glonțul produce o plagă transfixiantă, astfel încât vom constata un orificiu de intrare, un canal și un orificiu de ieșire. În cazul plăgilor oarbe, vom avea numai un orificiu de intrare și un canal în fundul căruia vom găsi glonțul

Un aspect care trebuie clarificat în cazul omorului săvârșit prin împușcare cu arme de foc îl reprezintă diferențierea dintre crimă, sinucidere sau accident, care se va deduce în funcție de următoarele elemente:

− în sinucideri, împușcarea are loc cu țeava lipită de corp sau din imediata apropiere, iar leziunile vor fi reprezentative (efecte hidrodinamice, factori secundari ce caracterizează împușcarea din zona lor de acțiune); − vor fi căutate și ridicate înscrisuri care să justifice actul de suicid;

− împușcarea va avea loc asupra unor zone accesibile victimei (cap, inimă), fapt care evocă dorința certă de suicid și care nu lasă șansa eșecului împușcării; − pe mâna victimei ce s-a sinucis se vor găsi urme de pulbere și ciupitura interdigitală,

Exemplu nr. 6

Moarte violentă. Împușcare cu glonț

Cauze: Hemoragie internă consecutivî unei plagi impuscate penetrante in cavitatea toracica dreapta cu dilacerarea lobului pulmonar inferior drept, ruptura hilului pulmonar drept, ruptura traheii in 1/3 inferioara si transfixianta claviculara dreapta.

Leziunile traumatice tanatogeneratoare s-au produs prin impuscare cu glont, distanta de tragere fiind in afara razei de actiune a factorilor secundari.

Orificiul de intrare: Latero-toracic dreapta pe linie axilara posterioara corespunzator spatiului intercostal IX-X pe linie axilara posterioara se constata o plaga orificiala cu diametrul de 1,2 cm si margini relativ regulate cu lipsa de tesut in zona centrala; marginile plagii prezinta un lizereu negricios, circular cu latimea de 0,2 cm cu un aspect indurat

Torace

Infiltrat sanguin de 4/3 cm corespunzator coastei X pe linie axilara posterioara si spatiul intercostal IX-X drept; razant marginii inferioara a coastei a IX drepte pe linie axilara posterioara se constata un canal cu margini neregulate, anfractuoase cu distrugerea musculaturii intercostale. Fractura transversala de stern intre capetele costale coastele III si IV fara infiltrate sanguine la nivelul capetelor de fracturi sternale.Pe fata interna a plastronului sternal in 1/2 superioara se constata un infiltrat hemoragic de 7/2,3 cm; la nivelul claviculei drepte in apropierea articulatiei sterno-claviculare drepte se constata o fractura orificiala cu diametrul de 1,1-1,2 cm; numeroase eschile osoase mici fiind imprastiate supraiacent pe o raza de 0,5-0,7 cm in tesuturile moi subtegumentare. Traheea in 1/3 inferioara prezinta o solutie de continuitate cu margini neregulate, infiltrate sangvin sub forma literei „L” cu concavitatea orientata in sus si spre stanga cu laturile de 3 si respectiv 2 cm; lumenul traheal contine cheaguri si sange negricios in cantitate medie. Pleura parietala in dreapta prezinta o solutire de continuitate corespunzatoare canalului descris mai sus cu care se continua. Cavitatea pleurala dreapta contine cca 2400 ml sange, cavitatea pleurala stanga fara continut patologic. Plamanii: lobul pulmonar inferior drept prezinta multiple solutii de continuitate cu distrugerea arhiercturii normale a parenchimului pulmonar cu ruptura hilului pulmonar drept.

Figura nr. 5.6 – Împușcare cu glonț

Sursa: Serviciul Județean de Medicină Legală Sălaj

5.4 Omorul săvârșit prin otrăvire

Moartea prin otrăvire este mai rar întâlnită în practica organelor judiciare, fiind mai frecvent consecința unor sinucideri sau accidente. Cercetarea în cazul otrăvirilor trebuie să stabilească dacă decesul s-a datorat intoxicării acute, natura toxicului și cantitatea ingerată, data intoxicării, proveniența sau modul de procurare a substanței ori produsului toxic, persoanele de la care a fost procurat. Intoxicațiile pot fi produse de substanțe caustice, acid sulfuric, acid azotic, acid clorhidric, sodă caustică, arsenic, mercur, plumb, monoxid de carbon, bioxid de carbon, cianură, alcool etilic, alcool metilic, stricnină, morfină, pesticide sau ciuperci otrăvitoare. Față de problemele pe care trebuie să le lămurească investigarea criminalistică, de natura deosebit de variată a toxinelor, de efectele pe care le produc, cu ocazia cercetării la fața locului trebuie să fie căutate, fixate și ridicate urmele biologice, urmele de vomă, materii fecale, diferiți recipienți, sticle, flacoane, pahare, tacâmuri, resturi alimentare, hârtie, alte ambalaje pe care pot exista urme ale toxicului folosit. De asemenea, trebuie urmărită existența unor instrumente cum ar fi pipe, seringi și ace, cu care victima și-a administrat sau i s-a administrat toxicul. În cazul intoxicării cu monoxid de carbon, de exemplu, se impune examinarea stării instalațiilor de gaze, a sobelor sau mașinilor care funcționează pe bază de gaze, a furtunurilor și dispozitivelor de racordare ș.a. La elaborarea versiunii privind infracțiunea de omor, în cazul otrăvirilor trebuie să fie avută în vedere și posibilitatea disimulării omorului în altă formă de moarte violentă.

5.5 Moartea violentă determinate de alți factori.

Alți factori frecvent incriminați în morțile violente sunt: accidente de diverse tipuri(auto, navale, aeriene, de muncă), energii fizice (căldură, frig, energie electrică).

Exemplul nr. 7

Moarte violentă. Accident de trafic feroviar

Cauze: Politraumatism: Fractura deschisa cot drept cu plaga contuza pe fata anterioara de 6/4 cm, pe un placard excoriat de 12/10 cm. Fractura deschisa cu vizualizarea 1/3 superioare a humerusului stang pe a carei fata externa se gaseste o plaga contuza de 10/4 cm. Epicraniu infiltrat sanguin in regiunea temporo-parietala dreapta si regiunea occipitala. Calota craniana cu multiple fracturi multioeschiloase cu deplasare, nesistematizabile. Multiple fracturi multieschiloase situate in etajul anterior, mijlociu si posterior al bazei craniului. Singurul os relativ integru este cel occipital. Fractura de piramida nazala. Creier cu zone rosietice pe suprafata si mari dilacerari cerebrale diseminate

Ex. toxicologic : alcoolemia= 1,60 g‰.

Figura nr. 5.7 – Accident de trafic feroviar

Sursa: Serviciul Județean de Medicină Legală Sălaj

Exemplu nr. 8

Moarte violenta. Accident de trafic rutier.

Moartea s-a datorat hemoragiei interne si externe consecutive unui politraumatism cu rupturi de viscere toraco-abdominale si sectionarea ambelor gambe

Leziunile traumatice tanatogeneratoare s-au putut produce prin mecanism de lovire-proiectare-tarare in cadrul unui accident de trafic rutier, in conditii stabilite prin ancheta.

Intre leziunile constate la necropsie si deces exista legatura directa de cauzalitate

Figura nr. 5.8 – Accident de trafic rutier

Sursa: Serviciul Județean de Medicină Legală Sălaj

Exempu nr. 9

Moarte violenta. Asfixiei mecanică prin spanzurare.

Cauze: Leziunile traumatice consemnate la examenul extern punctul 2 (arsurile) – s-au produs prin actiunea flacarilor si nu au avut rol tanatogenerator

Leziuni traumatice:

Depresiune tegumentara brun-pergamentata cu aspect de sant, situata in 1/3 superioara a gatului, suprahiodian, cu directie oblic ascendenta latero-cervical si spre dreapta, cu latime de 0,3- 0,4 cm. si profunzime maxima latero-cervical stanga, ce prezinta o zona de intrerupere de 2 cm. retromastoidian drept.

Arsuri de gr.I (flictene decapate si eritem local) situate pe bratul stang circumferential, ambe antebrate in 1/3 medie si inferioara, pavilion extern urechea stanga si urechea dreapta, regiunea malara, fata dorsala a mainii stangi, rebord costal stang, regiunea toracala postrioara si cadran supero-extern fesier stang.

Examen toxicologic : alcoolemia sangelui recoltat de la cadavru a fost 2,20 grame la mie.

Examenul toxicologic, releva ca analiza toxicologica efectuata a fost negativa pentru carboxihemoglobina, medicamente din clasa antidepresivelor triciclice, barbituricelor, benzodiazepinelor, carbamatilor si fenotiazinelor si pentru insecticide cu structura organofosforica, organoclorurata, carbamica si pyretrinica.

Figura nr. 5.9 – Asfixie mecanică prin sânzurare

Sursa: Serviciul Județean de Medicină Legală Sălaj

Exemplul nr. 10

Moarte violenta. Stare toxico-septică cosecutivă arsurilor de grad II si III pe 50-55 % din suprafata corporala.

Cauze: Leziunile traumatice tanatogeneratoare s-au putut produce prin actiunea flacarilor

Leziuni traumatice: Arsuri de gradul II si III dispuse pe urechea stanga, regiunea malara stanga, latero-cervical drept, scapular drept, regiunea mamara dreapta, fata laterala si interna a bratului si antebratului drept, regiunea mamara stanga, regiunea periombilicala si ambele flancuri fata posterioara a coapsei stangi in 1/3 superioara si medie, regiunea pubiana, fata antero-interna a ambelor coapse in 1/3 superioara

Figura nr. 5.10 – Leziunile traumatice prin actiunea flacarilor

Sursa: Serviciul Județean de Medicină Legală Sălaj

Exemplul nr. 11

Moarte violenta. Hipotermie profundă consecutivă expunerii prelungite a organismului la temperaturi scazute la un individ aflat in stare avansata de ebrietate.

Cauze: Leziunile traumatice constatate la necropsie s-au putut produce prin cadere si lovire de corpuri dure si nu au avut rol tanatogenerator

Examen toxicologic: alcoolemia sangelui recoltat de la cadavru a fost 3,60 grame la mie.

Figura nr. 5.11 – Acțiunea frigului asupra organismului

Sursa: Serviciul Județean de Medicină Legală Sălaj

Secțiunea 6. EXPERTIZA MEDICO-LEGALĂ ÎN CAZUL MORȚII VIOLENTE

6.1. Aspecte generale ale expertizei medico-legale

Expertizele medico-legale sunt mijloace de probă, forma practică prin care medicina legală sprijină organele competente în soluționarea cazurilor judiciare.

Epertiza medico-legală include examinarea exterioară, examinarea interioară (autopsie) și

eventual exumarea cadavrului, examinarea locului faptei și cercetările complementare de laborator.

În conformitate cu normele procedurale privind efectuarea expertizelor, constatărilor și a altor lucrări medico-legale expertiza medico-legală pe cadavru implică:

examinări la locul unde s-a găsit cadavrul sau în alte locuri,pentru constatarea indiciilor privind cauza morții și circumstanțele ei;

examinarea exterioară a cadavrului și autopsia, inclusive exhumarea, după caz;

examinări complimentare de laborator, cum ar fi cele histopatologice, bacteriologice, toxicologice, hematologice, serologice, biocriminalistice.

Expertiza medico-legală trebuie să dea răspuns urmatoarelor chestiuni:

Stabilirea cauzei și a naturii morții, precum și a momentului săvârșirii acesteia (cu aproximație);

Identificarea leziunilor vitale și a leziunilor post-mortale, precum și intelegerea agentului producator al acestor leziuni;

Determinarea agentului vulnerant, a mecanismului de producere a loviturilor;

Determinarea urmelor de substante psihotrope sau toxice;

Stabilirea criteriilor de identificare a victimei (sex, configuratie corporala, varsta, grupa sanguina).

In vederea realizării autopsiei, se procedează la ridicarea urmelor existente pe corpul victimei (fire de păr, diferite substanțe, urme biologice).

Prelevările de pe corpul uman se realizează cu maximă atenție și rapiditate, în condiții de laborator (preferabil in sala de autopsie), fapt pentru care este necesară transportarea cadavrului la morgă, cu deosebită atenție pentru a nu se degrada urmele sensibile, cunoscându-se faptul că urmele de natura biologică existente pe corpul victimei, sunt supuse pierderii rapide și irecuperabile, mai ales dacă nu sunt conservate în mod corespunzator.

Procurorul criminalist are un rol activ în procesul de examinare medico-legală, participând, alături de medicul legist, la ridicarea urmelor de pe cadavre și la celelalte operațiuni de investigare criminalistică medico-legală, având datoria să pună întrebări suplimentare pentru lămurirea unor aspecte ce țin de săvârșirea faptei și chiar să solicite anumite intervenții pe care le consideră utile pentru cercetarea criminalistică.

6.2 Prevederi legale privind autopsia medico-legală a cadavrului

Potrivit codului de procedură penală, constatările medico-legale se dispun de către organele de urmarire penală, iar expertizele medico-legale se dispun de către instanța de judecată. Dacă nu s-a efectuat o constatare medico-legală pentru stabilirea cauzelor morții, atunci este obligatorie efectuarea unei expertize medico-legale.

În conformitate cu NCPP autopsia medico-legală a cadavrului se efectuează la solicitarea organelor judiciare, numai de către medicul legist, fiind obligatorie în următoarele cazuri:

1. moarte violentă, chiar și atunci când există o anumită perioadă între evenimentele cauzale și deces;

2. cauza morții nu este cunoscută;

3. cauza morții este suspectă.

Un deces este considerat moarte suspectă în următoarele situații:

a) moarte subită;

b) decesul unei persoane a cărei sănătate, prin natura serviciului, este verificată periodic din punct de vedere medical;

c) deces care survine în timpul unei misiuni de serviciu, în incinta unei întreprinderi sau instituții;

d) deces care survine în custodie, precum moartea persoanelor aflate în detenție sau private de libertate, decesele în spitalele psihiatrice, decesele în spitale penitenciare, în închisoare sau în arestul poliției, moartea asociată cu activitățile poliției sau ale armatei în cazul în care decesul survine în cursul manifestațiilor publice sau orice deces care ridică suspiciunea nerespectării drepturilor omului, cum este suspiciunea de tortură sau oricare altă formă de tratament violent sau inuman;

e) multiple decese repetate în serie sau concomitent;

f) cadavre neidentificate sau scheletizate;

g) decese survenite în locuri publice sau izolate;

h) moartea este pusă în legătură cu o deficiență în acordarea asistenței medicale sau în aplicarea măsurilor de profilaxie ori de protecție a muncii;

i) decesul pacientului a survenit în timpul sau la scurt timp după o intervenție diagnostică sau terapeutică medico-chirurgicală.

Este de preferat ca autopsia (necropsia) să se realizeze de medicul anatomopatolog care a participat la cercetarea la fata locului a faptei și să fie prezentate procesul-verbal de cercetare la fața locului, fotografiile, înregistrarile audio-video, mărturiile și alte probe ridicate de la fața locului.

Succesiunea timpilor expertizei medico-legale pe cadavru este următoarea:

studierea documentației puse la dispoziție ( ordonanța de efectuare a autopsiei medico-legale, procesul-verbal de cercetare la fața locului, foile de observație, alte date);

elaborarea unui plan de efectuare a expertizei medico-legale a cadavrului;

examenul extern al cadavrului;

examenul intern al cadavrului;

prelevarea probelor pentru examene suplimentare de laborator;

stabilirea diagnosticului anatomo-patologic și întocmirea raportului de constatare/expertiză medico-legală.

Stabilirea cauzei morții se face printr-un proces de analiză medico-legală, condus de medicul anatomopatolog, care ofera concluzii hotaratoare pentru stabilirea adevarului juridic cu privire la deces, si anume daca este vorba de o moarte violenta sau de o moarte patologica (survenita din cauze naturale).

Medicul legist impreuna cu procurorul criminalist lucreaza in vederea stabilirii verdictului juridic, pentru o corecta incadrare a faptei, dupa cum ea se circumscrie unei omucideri, sinucideri sau accident.

Trebuie sa se evite pe cat posibil aprecierile subiective care pot conduce la erori instabilirea rezultatului judiciar.

Foarte importantă este stabilirea legaturii de cauzalitate dintre actele violente si rezultat, decesul victimei, in conditiile in care care trebuie sa se tina seama si de aspectul ca victima avea probleme de sanatate preexistente sau era clinic sanatoasa.

Moartea este un proces complex, care survine treptat si , adesea, agentul declansator nu poate fi izolat de circumstantele favorizatoare, existente anterior in corpul victimei, de aceea medicul legist trebuie sa opereze cu deosebita atentie pentru a izola antecedenta cauzala a mortii de factorii favorizatori sau declansatori, iar magistratul-judecator trebuie sa interpreteze cu minutiozitate documentele medico-legale puse la dispozitie, in vederea acordarii unui verdict juridic corect.

Pentru stabilirea corecta a legaturii de cauzalitate trebuie sa se ia in cosiderare aspecte privind victima infractiunii, agentul mecanic vulnerant, circumstantele savarsirii faptei si autorul faptei.

Analiza circumstantelor care pot servi la identificarea cauzelor mortii, este foarte anevoioasa, cu precadere datorita caracterului contradictoriu al urmelor si leziunilor existente pe corpul victimei, a gradului de descompunere in care se gaseste cadavrul sau a modului gresit de realizare a autopsiei.

Stabilirea naturii morții

Probleme principale:

Diferentierea omorului de moartea survenita in urma unor cauze naturale. Trebuie sa se acorde maxima atentie la antecedentele patologice, pentru a nu se pune pe seama acestora o moarte care, in realitate, a survenit in urma actiunii unor factori mecanici exteriori (ucidere). Asemenea dificultati apar in cazul in care victimele sunt persoane varstnice sau foarte bolnave.

Diferentierea omului de sinucidere. Practica criminalistica s-a confruntat adesea cu incercarea unor infractori de a disimula un omor realizat anterior, intr-o sinucidere.

Diferentierea omorului de moartea survenita in urma unui accident. Aici apare caracterul contradictoriu al leziunilor, care poate induce in eroare organele de ancheta criminalistica si medico-legala. De asemenea poate interveni actiunea faptuitorului de a induce idea unui accident, pentru a ascunde omorul savarsit anterior.Astfel de imprejurari care pot naste dubiul in legatura cu etiologia reala a mortii, sunt:

Moartea prin spanzurare – Simularea se realizeaza dupa ce victima fost ucisa prin actiunea altor mecanisme, cum ar fi lovirea, otravirea sau asfixierea. Diferentierea se realizeaza prin analiza atenta a urmelor de violenta existente pe corpul victimei si prin cercetarea detaliata si atenta  a locului faptei.

Moartea prin inec. Diferentierea leziunilor este problematica datorita diversilor agenti traumatici care intervin in perioada in care cadavrul se afla in submersie (scufundat in apa), prin lovirea de diferite obiecte sau tararea de catre apa curgatoare, ori prin muscarea sa de catre diferiti pradatori. Pentru stabilirea corecta a cauzelor mortii, este necesara si definitorie stabilirea momentului in care s-au produs leziunile traumatice initiale si decisive si anume, inainte sau dupa scufundarea cadavrului.

Moartea prin cadere (prin precipitare). O astfel de disimulare creaza aparenta unei “crime perfecte”, daca s-a realizat printr-o simpla imbrancire sau aruncare pe fereastra unui imobil. Aceasta deoarece pe corpul victimei apar numai leziunile traumatice specifice caderii si impactului cu solul, ceea ce ingreuneaza separarea lor de alti factori mecanici preexistenti si cauzatori ai decesului. Cu toate acestea, nicio crima nu este perfecta si, printr-o cercetare minutioasa si profesionista a imprejurarilor locului faptei, se poate descoperi cauza reala a mortii. In acest sens, este recomandabila colaborarea eficienta dintre procurorul criminalist, expertul criminalist si medical legist. Acest trio investigator, poate conduce la aflarea adevarului in cauza cercetata. Diagnosticul de “moarte prin cadere” trebuie stabilit numai dupa ce au fost eliminate toate celelalte posibilitati de cauzare a decesului.

 Moartea prin actiunea agentilor chimici. Necesita aceeasi cooperare eficienta intre procurorul criminalist, medicul legist si toxicolog. Se cunoaste faptul ca daca se folosesc otravuri precum atropina sau stricnina, nu se produc urme anatomice in organism, astfel incat sa fie identificate aceste substante. Trebuie cercetat cu atentie locul faptei si legaturile pe care victima le avea cu presupul autor al crimei, astfel incat sa se depisteze urmele de otrava existente in locul in care se afla victima, sau legatura cu producerea unor astfel de urme.

 Moartea prin agenti fizici si mecanici. Apar dificultati in ipoteza disimularii omorului savarsit anterior, printr-un incendiu provocat ulterior. Astfel, este necesara izolarea urmelor provocate de incendiu si cautarea altor urme care ar putea sugera o antecendata cauzala de alta natura decat incendiul. Se studiaza urmele toxice existente in corpul victimei sau imprejurul acesteia, se face o cercetare minutioasa a locului in care este gasit cadavrul si se studiaza fiecare versiune criminalistica presupusa a fi cauza reala a decesului victimei.

In toate aceste cazuri, este necesara diferentierea leziunilor vitale care au provocat decesul, de leziunile antecauzale sau post-letale, pentru a se stabili antecedenta cauzala reala a decesului si, astfel, disimularea omorului prin inducerea in eroare a organelor de ancheta penala.

6.3. Principalele metode de examinare folosite în expertiza medico-legală pe cadavru

În cadrul expertizelor medico-legale pe cadavru se folosesc douămari categorii de metode de examinare: metodele care nu modifică caracteristicile fizice și chimice ale obiectelor examinate și metodele caremodifică caracteristicile obiectelor examinate.

Din prima categorie fac parte următoarele metode de examinare:

vizuală macroscopică,

vizuală microscopică,

măsurătorile (dimensiuni, greutate, temperatură),

fotografică,

radiografică, echografică, tomografică, RMN,

examinări în raze ultraviolete sau infraroșii,

traseologică.

Categoria metodelor de examinare care modifică caracteristicile obiectelor cuprinde metodele:

histologice,

histochimice,

chimice (cromatografice),

spectrale,

microbiologice,

serologice.

Metodele vizuale macroscopice permit stabilirea: caracteristicilor marginilor, pereților, extremităților, fundului leziunilor țesuturilor moi și organelor interne; aspectului fracturilor osoase; existenței corpurilor străine; semnelor proceselor reparatorii.

Prin metoda de măsurare se stabilesc dimensiunile urmelor, leziunilor, corpurilor străine, greutatea corporală și a unelor organe, temperatura corpului.

Examinările în raze ultraviolete și infraroșii permit stabilireaexistenței, localizării și dimensiunilor a urmelor de pe piele, îmbrăcăminte sau alte obiecte ce conțin diferite substanțe ca spermă, sânge, metale,produse petroliere etc.

Metoda fotografică permite obținerea imaginilor leziunilor țesuturilormoi, organelor interne, fracturilor osoase; fixarea particularităților morfologice microscopice a țesuturilor și organelor, precum și a urmelor de pe îmbrăcăminte sau alte obiecte.

Metoda radiografică este utilă pentru punerea în evidență și stabilirea caracteristicilor fracturilor osoase; stabilirea existenței metalizării în leziuni prin împușcare și electrocuție; punerea în evidență și localizarea corpurilor străine ca gloanțe, schije etc.

Prin metodele histologice se stabilesc modificările morfologice microscopice în țesuturi și organe, având ca scop rezolvarea obiectivelor expertale privind vechimea și caracterul vital al leziunilor, momentul declanșării morții, existenței fondului patologic.

Metodele chimice se folosesc pentru determinarea în țesuturi și organe a diferitelor substanțe chimice ca etanolul, substanțele medicamentoase și toxice, precum și pentru stabilirea valorilor cantitative a acestora.

Metoda spectrală are scopul de stabilire cantitativă și calitativă a substanțelor organice și anorganice în țesuturi, organe și oase.

6.4. Obiectivele autopsiei medico-legale

Medicul legist care a efectuat autopsia întocmește un raport de expertiză, care cuprinde constatările și concluziile sale cu privire la:

identitatea persoanei decedate sau elemente de identificare, dacă identitatea nu este cunoscută;

felul morții;

cauza medicală a morții;

existența leziunilor traumatice, mecanismul de producere a acestora, natura agentului vulnerant și legătura de cauzalitate dintre leziunile traumatice și deces;

rezultatele investigațiilor de laborator efectuate asupra probelor biologice prelevate de la cadavru și a substanțelor suspecte descoperite;

urmele biologice găsite pe corpul persoanei decedate;

data probabilă a morții;

orice alte elemente care pot contribui la lămurirea împrejurărilor producerii morții.

CAPITOLUL III EXPERTIZELE CRIMINALISTICE IN CAZUL MORTII VIOLENTE

Secțiunea 1. OBIECTIVELE EXPERTIZELOR CRIMINALISTICE

Expertiza criminalistică este o activitate de cercetare științifică a urmelor și altor mijloace materiale de probă în scopul identificării persoanelor, animalelor, plantelor, obiectelor, substanțelor sau fenomenelor, al determinării anumitor însușiri ori schimbări intervenite în conținutul, structura, forma ori aspectul lor. Aceasta constituie un mijloc de probă extreme de valoros

În afara cazurilor cand expertiza este obligatorie, dispunerea unei expertize criminalistice este subordonată realizării cumulative a următoarelor două condiții:

– existența unor fapte sau împrejurări ale cauzei, care, pentru a sta la baza convingerii organelor de urmarire penală, impun necesitatea unor precizări, clarificări;

– lămurirea semnificației acestora reclamă cunoștinte de specialitate dintr-un domeniu sau altul de activitate.

În situatia în care sunt întrunite cele două condiții exprese ale legii, organul judiciar dispune efectuarea expertizei chiar dacă persoanele care efectuează urmarirea au unele cunoștinte în specialitatea respectivă.

Codul de procedura penala a consacrat in domeniul expertizei criminalistice, expertiza oficiala. Aceasta se poate efectua numai în instituții specializate laboratoarele de expertiză criminalistică.

          In majoritatea cazurilor în care ancheta penală are ca obiect omuciderea, pe langă constatarea și expertiza medico-legală se dispune frecvent efectuarea de experize criminalistice sau de constatări tehnico-științifice care, alături de celelalte expertize judiciare, să servească la stabilirea adevarului.

          Dintre problemele curente la a căror rezolvare concură direct examinarea criminalistică a mijloacelor materiale de probă (corpuri delicte, microurme), mentionam:

identificarea autorului și a celorlalti participanți la săvârșirea omuciderii;

identificarea instrumentelor și substantelor vulnerante, a altor obiecte folosite în comiterea infractiunii;

stabilirea imprejurarilor in care a avut loc agresiunea, a modului in care a fost suprimata viata victimei, precum si a eventualilor martori.

Experienta practica a permis autorilor de specialitate sa ajunga la concluzia ca expertiza criminalistica parcurge in esenta, trei etape : cunoasterea obiectului si materialelor expertizei, examinarea separata a fiecarei categorii de materiale și compararea elementelor caracteristice in vederea identificarii.

In ipoteza omuciderilor, nu se sustine,insa, ca toate aceste probleme isi gasesc rezolvarea numai pe baza expertizei criminalistice, mai ales in privinta examinarii urmelor biologice, a identificarii victimei si a agentului vulnerant, cand ne aflam, practic, pe terenul unei expertize judiciare complexe, criminalistice si medico-legale.

1.1 Expertiza urmelor lăsate de corpul uman.

          1.1.1.Expertiza dactiloscopică

          Dactiloscopia  este ramura Criminalisticii care se ocupa cu examinarea si clasificarea desenelor papilare, in vederea identificarii persoanei.

          Expertiza dactiloscopică reprezinta etapa finală a activitații de clarificare a aspectelor legate de formarea urmelor de mâini la fața locului, de obținere de informații privind persoana, precum și de stabilirea raportului dintre urmă și activitatea infracționalș. Posibilitatile stiintifice oferite de expertizele dactiloscopice in examinarea urmelor de maini sunt multiple. Ele sunt insa si in functie de faptul daca expertului i se prezinta numai urma, sau si modele de comparatie.

          Pentru aprecierea justa a identitatii unei impresiuni digitale trebuie sa se tina seama nu numai de aspectul cantitativ al coincidentelor caracteristice, ci si de aspectul calitativ al acestora.

          Scopul principal al expertizei dactiloscopice este acela al identificarii autorului omorului dupa urmele digitale lasate la locul faptei, inclusiv pe corpul victimei. Acestea presupune efectuarea unui examen comparativ, intre urmele descoperite si impresiunile digitale ale persoanelor suspecte sau impresiunile din cartoteca dactiloscopica. Examinarea comparativa a impresiunilor digitale nu se face direct pe urma descoperita sau pe fisa dactiloscopica luata unei persoane, ci pe fotograme marite de 4 ori liniar, cu impresiunea desenului papilar orientat in acelasi sens si la aceeasi scara.

           Urmele papilare ramase dupa efectuarea comparatiilor dactiloscopice de excludere a persoanelor ce nu au legatura cu savarsirea faptei, prezinta un interes deosebit in activitatea de probatiune, deoarece pot ajuta organul judiciar in formarea de convingeri certe cu privire la existenta infractiunii si la vinovatia faptuitorului.

1.1.2.Expertiza urmelor de picioare

 Din categoria urmelor de picioare, în acceptiunea sa largã, fac parte urmele plantei piciorului ( ale piciorului gol ), urmele piciorului semiâncălțat sau urmele de ciorapi, precum si urmele de încãltãminte. Cu privire la urmele de încãltãminte, precizăm că unii autori le considerã ca fãcând parte din categoria urmelor de obiecte, în timp ce alti autori le considerã  ca fãcând parte din categoria urmelor de obiecte, în timp ce alti autori, iau în considerare factorul creator principal, piciorul omului. La aceasta se poate adăuga și argumentul că urmele de picioare, sub forma urmelor de încãltãminte, prezintã, în cazul cãrãrii de urme, o serie de elemente specifice mersului unei persoane, indiferent dacã este sau nu încãltatã.

Urmele plantei piciorului, respectiv formate de piciorul descălțat, sunt cele mai valoroase pentru individualizare, întrucât amprenta plantarã, cu caracteristicile sale papilare proprii, precum si cu particularitãtile morfofiziologice, poate servi la o identificare certã a individului, echivalentã cu identificarea bazatã pe amprente digitale. Impresiunile plantare, sau mai bine zis, desenul papilar plantar poate avea din punct de vedere dactiloscopic, aceeasi importantã ca si impresiunile digitale sau palmare.

          Expertiza urmelor de picioare (urmele plantare si de incaltaminte) permite identificarea creatorului urmei, pe baza detaliilor prezentate fie de crestele papilare ale plantei piciorului, fie ale ciorapului sau incaltamintei, dupa cum urma a fost formata de piciorul gol ori incaltat. Fireste ca identificarea se realizeaza, ca si in cazul urmelor de maini, printr-un examen comparativ cu impresiunile luate persoanelor suspecte.

          Urmele piciorului semiincaltat sau ale ciorapilor reproduc forma generala a plantei piciorului, a regiunilor sale si a tesaturii. Ele pot servi la determinari de grup si chiar de identificare, daca prezinta elemente de individualizare, cum ar fi cusaturile, unele uzuri specifice si forma diferitelor corpuri care au aderat la ciorapi in timpul mersului. Corpurile aderente la ciorapii persoanei care a lasat urmele cercetate se vor cauta si in incaltamintea acestuia2, unde le putem gasi fixate de captuseala.

          Interiorul incaltamintei va retine, ca un buzunar de haina, diferitele resturi de materiale colectate de mersul in ciorapi, indicand unele indeletniciri ale persoanei respective, daca inainte de savarsirea faptei pentru care este cercetata.

          Urmele de incaltaminte, daca sunt formate in conditii corespunzatoare, pot refelecta elemente caracteristice utile identificarii, desi prezinta elemente particulare mai putine.

          Problemele principale pe care le poate rezolva expertiza criminalistica a urmelor de picioare, indiferent daca este vorba de urma piciorului gol ori de cea a incaltamintei, sunt in functie de faptul daca expertului i  se  trimite de la fata locului, sau si urma si modelele tip de comparatie (printre care incluzand si incaltamintea ridicata de la persoanele suspecte). Astfel:

Daca expertului i se trimite numai urma acesta poate sa solutioneze urmatoarele probleme: determinarea sexului, varstei, taliei si greutatii aproximative a persoanei, particularitatile anatomo-patologice, mecanismul de formare si vechimea urmei, alte date rezultate din interpretarea elementelor cararii de urme.

          Referitor la urma plantei piciorului, prin expertiza se pot determina piciorul si regiunea sa anatomica care a format-o, precum si prezenta caracteristicilor de identificare. In privinta urmei de incaltaminte, este posibila, determinarea tipului de incaltaminte, pe baza compararii cu talpile aflate in colectiile laboratoarelor de criminalistica, precum si a diferitelor particularitati, a uzurilor specifice, ce pot fi exploatate in vederea restrangerii cercului suspectiilor, ajungandu-se finalmente chiar la identificarea incaltamintei creatoare de urma.

          La urmele formate de incaltaminte se insista asupra formelor caracteristice ale uzurii tocului, a varfului si a marginilor exterioare ale talpii. Uneori se pot intalni elemente caracteristice in urma reparatiilor incaltamintei, la marginile tocului si ale talpii care incadreaza portiunea intermediara. De-a lungul urmei lasate de talpa incaltamintei se vor cerceta urmele cusaturii si locurile de intrerupere a acesteia, urmele cuielor cu care este prinsa talpa sau peticul.

          Pentru examinarea comparativa a urmelor lasate de desenele papilare, singura metoda ce poate fi folosita este examinarea de pe fotografii mult marite.

In ipoteza in care expertului i se pun la dispozitie modele de comparatie, respectiv impresiunea plantei piciorului sau incaltamintea suspecta, se poate ajunge la identificarea persoanei sau obiectului creator de urma. Aceasta reclama obtinerea de modele de comparatie, pentru ca examinarea comparativa sa se efectueze prin modele avand aceeasi provenienta; fotograma cu fotograma, mulajul cu mulajul. Nerespectand aceasta regula, riscam sa nu identificam diferitele detalii caracteristice, care in aceste forme diferite de prezentare nu sunt oglindite la fel.

          Problema centrala pe care trebuie sa o rezolve expertiza criminalista ramane, desigur, identificarea mijlocului de transport, ceea ce presupune prezentarea de modele de comparatie dupa banda de rulare, dupa alte parti care au creat urme, ca si prelevarea de pelicule de vopsea sau alte materiale.

Identificarea se realizeaza frecvent pe baza examenului comparativ dintre caracteristicile reflectate in urma descoperita la locul faptei si modelele de comparatie obtinute de la anvelopele autovehiculului suspect, luandu-se in calcul atat caracteristicile lor generale, cat si detaliile speciale desenului antiderapant (uzura, defectele de fabricatie).

1.1.3..Urmele de dinti și buze

Ca orice creatie a naturii, si dintii omului, in cadrul aspectului lor in general propriu speciei, au multe caracteristici generale si individuale, care se observa la orice persoana fie in vorbirea sa obisnuita, fie in urmele create prin muscare. Aceste urme se gasesc mai rar la locul comiterii infractiunilor dar pot fi prezente ca fiind create prin muscare pe obiectele primitoare, putand aparea pe alimente, obiecte sau pe corpul victimei,

fac parte din acea categorie de urme care ofera o baza sigura de identificare, atat sub raport criminalistic cat si medico-legal, datorita unor caracteristici ale formei, dispunerii si particularitatilor prezentate de fiecare dinte, indeosebi dupa varsta de 25 de ani, cand intreaga dantura este, in general, formata. Astfel, latimea dintilor, pozitia si distanta dintre ei, uzurile, eventualele lipsuri, diverse afectiuni – carii – tratamente si lucrari stomatologice etc. ofera suficiente elemente de identificare a persoanelor.

1.2. Expertiza traseologica

1.2.1. Expertiza urmelor lăsate de instrumente vulnerante se efectueaza impreuna cu mediul legist si expertul entificarea instrumentului vulnerant.

1.2.2. Expertiza balistica: vizeaza doua directii principale: pe de o parte identificarea sau stabilirea dupa tub si dupa glont a categoriei armei cu care s-a tras; pe de alta parte studierea urmelor principale si secundare existente pe imbracamintea victimei, in scopul stabilirii directiei si distantei de la care s-a tras. Prin caracterul sau complex, expertiza balistica reclama aceeasi strinsa cooperarea dintre expertul criminalistic si mediul legist.

          Identificarea armei cu care s-a savarsit o infractiune reprezinta scopul final al oricarei expertize balistice judiciare. In esenta, procesul de identificare consta in examinarea comparativa a gloantelor, a tuburilor descoperite in corpul victimei sau la fata locului, cu gloantele trase experimentel cu arma gasita in campul infractional ori ridicata de la persoana suspecta.

1.2.3. Expertiza grafoscopică

Numită și grafica, este una dintre ramurile importante ale expertizei criminalistice si prezintă o examinare a scrisului și semnăturii în scopul stabilirii apartenenței scrisului unei persoane concrete, a autenticității semnăturii, imitării (falsificării) unui document scris, dar și analiza altor forme de manifestare grafica a persoanei, indiferent de suportul de scriere sau instrumentul scriptural folosit.

Obiectele expertizei sunt diverse documente prezentate în original, precum:

Texte manuscrise (scrisori, cereri, insemnări, formulare completate de mâina, desene, tablouri semnate de catre autor, adnotări scurte, semne grafice aliterale;

Semnături literale, semiliterale, indescifrabile (aliterale), dar și

Copii ale documentelor-formulare, rubricile cărora sunt îndeplinite cu text manuscris realizat prin hârtie-indigo (exemplarul doi, trei, etc.)

În toate cazurile, în care apar îndoieli în privința semnăturii sau a manuscrisului, dacă un anumit scris este sau nu executat de către o persoană concretă etc., se dispune efectuarea expertizei grafoscopice, în cadrul căreia se soluționează mai multe sarcini:

Identificatoare – dacă textul manuscris de pe documentul prezentat (denumirea documentului) este sau nu executat de către o anumită persoană? – dacă textele manuscrise de pe două sau mai multe documente, prezentate la expertiză sunt executate de una și aceiași sau de diferite persoane?

Diagnosticatoare – dacă în textul manuscris de pe doumentul prezentat (denumirea documentului) există indici ce denotă executarea neobișnuită a lui; – în ce condiții a fost executat textul manuscris de pe documentul prezentat (spre exemplu, în condiții incommode, în stare de ebrietate alcoolică, de tulburare sufletească puternică, în stare bolnăvicioasă, ș.a.); – dacă textul manuscris în litigiu a fost executat de bărbat sau femeie? ș.a.

Cât privește semnăturile, menționăm că metodica examinării lor prevede soluționarea problemei autorului ei doar după stabilirea dacă aceasta n-a fost executată de către însuși titular (adică, se determină mai întâi autenticitatea semnăturii), cu excepția acelora ce sunt executate din numele persoanelor inexistente.

Expertiza grafoscopică se realizează în baza cererii persoanelor fizice sau juridice (expertiza extrajudiciară), precum și în baza ordonanței organului de urmărire penală sau a încheierii instanței de judecată (expertiza judiciară).

La expertiză se prezintă originalul documentului în litigiu, însă în cazuri deosebite nu este exclusă situația efectuării expertizei și după copiile acestor documente (xerox, fotocopii), doar că concluzia expertului va avea caracter, mai curând, de probabilitate.

Pentru a efectua expertiza, sunt necesare modele de comparație (mostre, scripte, piese preconstituite):

libere (realizate până la pornirea procesului, neavând legătură cu el – divese cereri, scrisori, autobiografii etc.);

experimentale (luate la solicitarea organelor competente și în fața lor, de regulă, prin dictare);

convențional-libere – materiale obținue în cadrul cercetării dosarului, însă neavând legătură cu dispunerea expertizei (procese-verbale de audiere, confruntare, cereri etc.)

1.2.4. Expertiza biocriminalistica: este una dintre cele mai importante expertize judiciare efectuate in cazul omuciderilor. Analiza urmelor de secretii, a firelor de par, a resturilor de tesaturi moi, frecvent intilnite la fata locului, furnizeaza indicii valorosi privind victima, agresorul si imprejurari in care a fost savirsit omorul.

1.2.5. Expertiza urmelor de singe permite stabilirea unor elemente de ordin calitativ, cum sint; (Ex.: grupa sanguina, tipul de hemoglobina, regiunea anatomica din care provine sexul persoanei). Totodata, este posibila stabilirea de date referitoare la timpul si imprejurarile in care a fost savirsit omorul, pe baza interpretarii victimei urmei, a impuritatilor depistate in ea, a formei petei care indica distanta de la care a scazut si pozitia corpului.

1.2.6. Expertiza urmelor de sperma si a firelor de par: ofera date de ordin calitativ, precum si indicii privind unele dintre circumstantele comiterii infractiunii.

1.3 Elaborarea versiunilor de urmarire penala

Pentru elaborarea unor versiuni care sa serveasca pe deplin aflarii adevarului sub raport tactic, este necesar sa fie intrunite mai multe conditii, printre cele mai imp numarandu-se:

Detinerea unor date sau informatii despre fapta cercetata, corespunzatoare sub raport calitativ si cantitativ, pe baza carora sa fie elaborate versiunile

sub aspect cantitativ – un minimum de date este absolut necesar pentru formularea versiunilor, fie ele referitoare la natura faptei.Lipsa de date sau cantitatea insuficienta a acestora echivaleaza cu o infinitate de versiuni ori cu formularea de versiuni ce pot conduce cercetarile pe piste false, cu ch inutile de energie umana si materiala.

Din punct de vedere calitativ – informatiile ce stau la baza versiunilor, trebuie sa fie precise si concrete.simplele supozitii saupresupuneri lipsite de un suport real nu fac decat sa creeze dificultati in desfasurarea anchetei.

Conceperea unor versiuni apropiate de realitate solicita pregatirea multilaterala, experienta si intuitia organului de urmarire penala= elaborarea versiunilor cu profesionalis

a) pregatirea multilaterala, experienta si intuitia organului de urmarire penala – cond imp in realizarea unei versiunicare sa se apropie cat maimult de ralitatea infractionala

b) pregatirea complexa – presupune nu numai stapanirea cunostiintelor penale si criminalistice si si cunostiinte in alte domenii

c) experienta reprezinta un element de siguranta si precizie in investigare

d) intuitia reflecta capacitatea organului de urmarire pealade a descoperi side a ajunge cu rapiditate la sensul,la explicarea unor fapte sau imprejurari.

Folosirea unor forme logice de rationament, detipul rationamentelor deductive si inductive, ca si a rationamentului prin analogie – versiuni elaborate nu numai pe date concrete ci si pe baza unui proces judicios de gandire

rationamentul deductiv – operatie logica, in care se porneste de la general, de la premisele problemei, pentru a se ajunge, printr-o inlantuire de judecati, la particular, deci la o anumita concluzie ce va servi la elaborarea versiunii

rationamentul inductiv – inversa rat. deductiv, inlantuirea de judecati avand drept punct de plecare elementele particulare ale cauzei, pentru a se ajunge in final,la aspectele esentiale.

rationamentul prin analogie consta intr-o opertaie logica in care concluzia este trasa pe baza asemanarii dintre elementele caracterstice unui fapt cunoscut si cele ale faptului sau evenimentului aflat in curs de cunoastere.

In elaborarea versiunilor se impune respectarea urmatoarelor reguli tactice:

versiunile de urmarire penala sa fie elaborate numai pentru faptele sau imprejurarile ce pot avea mai multe explicatii, cauzele cu o explicatie in mod cert unica neimpunand o asemenea operatie

elaborarea datelor sa se faca,in principiu, pe baza datelor de naturaprocesuala, completata, in caz de nevoie, cu date sau informatii obtinute pe cai extraprocesuale, darcare sa capete ulterior caracter procesual

temeiul versiunilor sa il constituie numai datele concrete, date care indeplinesc cerintele de ordin calitataic si cantitativ

versiunile sa fie elaborate in legatura cu toate explicatiile posibile care pot fi date in cauza cercetata

versiunile trebuie sa fie bine construite din punct de vedere logic, iar problemele fiecareia dintre ele, clar si precis formulate

CAPITOLUL IV STUDIUL STATISTIC AL MORȚILOR VIOLENTE

Am analizat frecvența principalelor categorii de morți violente în Europa în perioada 2006 -2010.

Tabel nr. 4.1 – Rata sinuciderilor în unle țări din Europa între anii 2006 – 2010 (procent la 100.000 locuitori)

În perioada 2006 – 2010 rata sinuciderilor oscilează mult de la țară la țară de la 36 %000 în Lituania (2009) până la 2,6 %000 în Cipru (2006). În perioada analizată în România rata sinuciderilor nu variază foarte mult de la 12%000 (2007) până la 13,7 %000 la în 2010.

Reprezentarea grafică a ratelor sinuciderilor pentru 30 de țări în perioada 2006 – 2010 este prezentată in grafic nr. 4.1.

Grafic nr. 4.1 – Dinamica sinuciderilor în 30 de țări din Europa, între anii 2006 – 2010. Procent la 100.000 de locuitori

Sursa: http://appsso.eurostat.ec.europa.eu/, consultat la data de 6 aprilie 2015

Cea mai mare rată a omuciderilor s-a înregistrat în Letonia 9,8 %000 (2006). De fapt în toată perioada analizată în Letonia s-a înregistrat cea mai mare rată a omuciderilor. La polul opus, cea mai mică rată a omuciderilor s-a înregistrat în Marea Britanie 0,3 %000 (2008-2010). În Romania rata omuciderilor oscilează între 2,2 și 2,6%000.

Tabel nr. 4.2 – Rata omuciderilor în unle țări din Europa între anii 2006 – 2010 (procent la 100.000 locuitori)

Reprezentarea grafică a ratelor omuciderilor pentru cele 30 de țări analizate în perioada 2006 – 2010 este prezentată in grafic nr. 4.2.

Grafic nr. 4.2 – Dinamica omuciderilor în 30 de țări din Europa, între anii 2006 – 2010. Procent la 100.000 de locuitori

Sursa: http://appsso.eurostat.ec.europa.eu/, consultat la data de 6 aprilie 2015

Tabel nr. 4.3 – Rata morții violente produsă prin accident de transport în unele țări din Europa între anii 2006 – 2010 (procent la 100.000 locuitori)

Rata morții violente produsă prin accidente de transport oscilează mult de la țară la țară de la 27,2 %000 în Lituania (2006) până la 3,6 %000 în marea Britanie (2010). În România ratele înregistrate variază între 14,1%000 (2010) până la 18,7 %000 la în 2008.

Grafic nr. 4.3 – Dinamica morții prin accident de transport în 30 de țări din Europa, între anii 2006 – 2010. Procent la 100.000 de locuitori

Sursa: http://appsso.eurostat.ec.europa.eu/, consultat la data de 6 aprilie 2015

Grafic nr. 4.4 – Dinamica morților violente pe teritoriul județului Sălaj între anii 2010 – 2014

Sursa: Date statistice furnizate de Serviciul Județean de Medicină Legală Sălaj

Analiza numerică în dinamică a cazurilor de morți violente în Județul Sălaj indică următoarele:

cele mai multe morți violente se datorează accidentelor casnice și agricole.

pe locurile 2 și 3 alternativ, se situează accidentele de transport și sinuciderile.

numărul de cazuri de omucideri este relativ mic 1-2 cu excepția anului 2013 când s-au înregistrat 4 cazuri.

s-a înregistrat un singur caz de pruncucidere în anul 2010.

Grafic nr. 4.5 – Circumstanțele morții violente în România în anul 2013

Sursa: Date statistice furnizate de Institutul Național de Medicină Legală „Mina Minovici”

Grafic nr. 4.6 – Circumstanțele morților violente pe teritoriul județului Sălaj, în anul 2013 (procent din totalul mortilor violente)

Sursa: Date statistice furnizate de Serviciul Județean de Medicină Legală Sălaj

Analizând comparativ cazurile de moarte violentă înregistrate la nivelul țării și în județul Sălaj în anul 2013 din punct de vedere al circumstanțelor în care au apărut, rezultă următoarele:

la nivelul județului cea mai mare podere o au accidentele casnice și agricole (48,8% în Sălaj față de 15% în România), în timp ce la nivelul țării cele mai multe cazuri de morți violente s-au înregistrat datorită accidentelor de transport (rutier, tren, etc.) peste 23% față de 18,25% , cât s-au înregistrat în județul Sălaj.

În județ : 2,92 % din cazurile de moarte violentă s-au datorat omuciderilor față de 5 % cât s-a înregistrat la nivelul țării.

21,9 % din cazurile de moarte violentă s-au datorat sinuciderilor față de

29 % cât s-a înregistrat la nivelul țării.

În anul 2014 cu mici variații ierarhia circumstanțelor în care au apărut morțile violente se menține aceeași: accidentele casnice și agricole, sinucideri, accidentelor de transport, omucideri.

Grafic nr. 4.7 – Circumstanțele morților violente pe teritoriul județului Sălaj, în anul 2014 (procent din totalul mortilor violente)

Sursa: Date statistice furnizate de Serviciul Județean de Medicină Legală Sălaj

Grafic nr. 4.8 – Mecanisme tanatogeneratoare în România în anul 2013

Sursa: Date statistice furnizate de Institutul Național de Medicină Legală „Mina Minovici”

În ceea ce privește mecanismele tanatogeneratoare se observă următoarele:

la nivel de țară : pe primele locuri se situează : lovirea cu corp dur (32,2%), spânzurarea, (20,5%), intoxicațiile (10,3%).

în județ : pe primele locuri se situează : asfixia (obstrucția căilor respiratorii 25,55 % ) , spânzurarea (20,44 %), căderi (12,4%).

În județ în anul 2014: pe primele locuri se situează : asfixia (obstrucția căilor respiratorii 21,31 % ) , căderi (21,31%). spânzurarea (15,57 %),

Grafic nr. 4.9 – Mecanisme tanatogeneratoare ale morților violente pe teritoriul județului Sălaj, în anul 2013 (procent din totalul mortilor violente)

Sursa: Date statistice furnizate de Serviciul Județean de Medicină Legală Sălaj

Grafic nr. 4.10 – Mecanisme tanatogeneratoare ale morților violente pe teritoriul județului Sălaj, în anul 2014 (procent din totalul mortilor violente)

Sursa: Date statistice furnizate de Serviciul Județean de Medicină Legală Sălaj

Analizînd dinamica omuciderilor se observă că la nivel de țară se înregistrează un trend descendent. ( practic se reduce la o treime nr. de omucideri în intervalul 1992- 2013).

In județ annual se înregistrază 1-2 cazuri, excepție anul 2014 când s-au înregistrat 4 cazuri.În cele 4 cazuri s-a actionat prin lovire cu obiect tăietor în 2 cazuri, respectiv prin lovire cu corp dur în alte 2 cazuri. (graficele de mai jos).

Grafic nr. 4.11 – Dinamica omuciderilor în România, între anii 1992 – 2013

Sursa: Date statistice furnizate de Institutul Național de Medicină Legală „Mina Minovici”

Grafic nr. 4.12 – Dinamica omuciderilor pe teritoriul județului Sălaj între anii 2010 – 2014

Sursa: Date statistice furnizate de Serviciul Județean de Medicină Legală Sălaj

Grafic nr. 4.13 – Metode de omucidere în județul Sălaj, în anul 2014

Sursa: Date statistice furnizate de Serviciul Județean de Medicină Legală Sălaj

Analizînd dinamica omuciderilor se observă că la nivel de țară se înregistrează un trend descendent. ( practic se reduce la o treime nr. de omucideri în intervalul 1992- 2013).

In județ annual se înregistrază 1-2 cazuri, excepție anul 2014 când s-au înregistrat 4 cazuri.În cele 4 cazuri s-a actionat prin lovire cu obiect tăietor în 2 cazuri, respectiv prin lovire cu corp dur în alte 2 cazuri.

Analizând dinamica sinuciderilor se observă că la nivel de țară se înregistrează în mod constant peste 2700 de cazuri pe an, ca și extreme anul 2000 cu un nămăr de 3967 cazuri și anul 2004 cu un număr de 2554 sinucideri.

In județ dinamica are un trend descendet , în anul 2014 înregistrându-se 20 cazuri de sinucideri.

Grafic nr. 4.14 – Evoluția numărului de sinucideri în România între anii 1996 – 2013

Sursa: Date statistice furnizate de Institutul Național de Medicină Legală „Mina Minovici”

Grafic nr. 4.15 – Evoluția numărului de sinucideri pe teritoriul județului Sălaj între anii 2010 – 2014

Sursa: Date statistice furnizate de Serviciul Județean de Medicină Legală Sălaj

Grafic nr. 4.16 – Metode de sinucidere în România în anul 2013

Sursa: Date statistice furnizate de Institutul Național de Medicină Legală „Mina Minovici”

Grafic nr. 4.17 – Metode de sinucidere în județul Sălaj, în anul 2013

Sursa: Date statistice furnizate de Serviciul Județean de Medicină Legală Sălaj

La nivel de țară medodele de sinucire înregistrate în anul 2013 au fost:spânzurare 78%, precipitare 6%, submersie și plăgi atoproduse cu obiect tăietor câte 2% și împușcare, arsuri , electrocuție cîte 1% fiecare. (grafic…..)

În județ în anul 2013 s-au înregistrat doar 2 metode de sinucideri: spânzurare 80% și submersie 20%. În anul 2014 ca metodă de sinucidere spânzurarea ocupă o pondere de 95 %, cea de a doa cauză fiind reprezentată de plăgi autoproduse cu obiect tăietor, 5%. (grafic……)

Analiza distribuției cazurilor de sinucideri în funcție de perioada din săptămână ne arată că 3/4 din cazuri (75%) s-au produs în cursul săptămânii și numai ¼ din cazuri (25%), s-au produs în ”weekend”. ( grafic……)

In decursul celor 5 ani analizați ca și metode de sinucidere mai apare izolat, câte un caz de intoxicatie (2010), electrocuție (2010) și precipitare (2012). Grafic…..

Ca și zi a săptămânii ”luni” este cea mai ”agreată ” zi . Astfel s-au înregistrat 7 sinucideri in zi de ”luni ” în 2014 și 6 cazuri în 2013.

Din punct de vedere al sexului în județ recurg la sinucidere cu cea mai mare frecvență bărbații. În anul 2014 toți sinucigașii au fost bărbați. Grafice….

Numărul cazurilor de moarte prin accidente de transport se situează între 32 cazuri(2010) și 20 cazuri (2011). În ultimii 3 ani (2011- 2014) s-au înregistrat în medie cît 25 de cazuri. Grafic.

Grafic nr. 4.18 – Metode de sinucidere în județul Sălaj, în anul 2014

Sursa: Date statistice furnizate de Serviciul Județean de Medicină Legală Sălaj

Grafic nr. 4.19 – Sinucideri 2014, după perioada din săptămână

Sursa: Date statistice furnizate de Serviciul Județean de Medicină Legală Sălaj

Grafic nr.20 – Dinamica metodelor de sinucidere în județul Sălaj, între anii 2010 – 2014

Sursa: Date statistice furnizate de Serviciul Județean de Medicină Legală Sălaj

Grafic nr. 4.21 – Cazuri de suicid în județul Sălaj între anii 2010 – 2014, în funcție de sex

Sursa: Date statistice furnizate de Serviciul Județean de Medicină Legală Sălaj

Grafic nr. 4.22 – Dinamica morții prin accidente de transport, pe teritoriul județului Sălaj, între anii 2010 – 2014

Sursa: Date statistice furnizate de Serviciul Județean de Medicină Legală Sălaj

CAPITOLUL V IMPORTANTA CERCETARII IN ECHIPA IN CAZUL MORTILOR VIOLENTE (SAU ROLUL ANALIZELOR MULTIDISCIPLINARE A TUTUROR DATELOR IN VEDEREA IDENTIFICARII AUTORILOR CARE AU SAVARSIT OMORUL VIOLENT)

Cercetarea în echipă a infracțiunilor de omor a devenit de mult un principiu de investigație unanim acceptat în lumea specialiștilor.  Regula metodologică privind cercetarea în echipă a omorului, prin importanța ei în ansamblul preocupărilor destinate soluționării infracțiunilor împotriva vieții, impune câteva aspecte.  Cercetarea în echipă permite concentrarea cunoștințelor, a priceperii și a formării unor specialiști în valorificarea completă și operativă a datelor despre fapta comisă, în direcția aflării adevărului. Dialogul continuu, schimbul de opinii sunt singurul mijloc apt de a dirija constituirea modelului interpretativ în conformitate cu faptele, de a valoriza în mod eficient aspecte, detalii, nuanțe care, altminteri, ar fi ignorate, ori mai grav, neînțelese și ca urmare, răstălmăcite . În condițiile în care factorii antrenați în clarificarea problemelor specifice unei morți violente acționează disparat, necoordonat, soluționarea cazului ar întârzia.

Tentația cercetării independente, caracterizată de independența față de investigațiile adiacente, complementare, de reama unor suprapuneri de acțiuni și activătăți , poate duce în mod inerent la o subiectivitate păgubitoare ;

   Cercetarea morții violente impune desfășurarea de activități, de investigații judiciare și științifice complexe, sub coordonarea procurorului. Acesta, sprijinit de ofițerii de poliție din serviciul de investigații criminale și criminalistic, efectuează acte de urmărire penală destinate stabilirii elementelor constitutive ale infracțiunii și identificării subiecților acesteia, apelând la metodele criminalistice; 

 Medicul legist cercetează aspectele medicale, concluzionând asupra cauzei și naturii morții, asupra legăturii cauzale dintre acțiune și consecințele sale, etc.
 Necesitatea stabilirii adevărului implică o interdependență la care concură două științe de graniță, criminalistica și medicina legală, afirmându-se pe bună dreptate că în cercetarea infracțiunilor contra vieții, medicul legist are o dublă calitate:”una de expert și una de consilier”. Calitatea de consilier ar reieși din numeroasele probleme noi ce apar pe parcursul urmăririi penale, altele decât cele existente la începutul cercetării și care își găsesc o rezolvare medico-legală, conducând la completarea expertizelor inițiale. S-a dovedit de multe ori utilitatea revenirii, după autopsie, la locul faptei, mijloc care duce frecvent la reevaluarea și interpretarea mai complexă a faptelor la observații noi, nu de puține ori esențiale.

Infracțiunea de omor prezintă numeroase și variate modalități faptice de comitere, determinate de împrejurările concrete în care a fost săvârșită, dar indiferent de modalitățile în care s-a produs suprimarea vieții unei persoane, primul pas în investigarea criminalistică trebuie să-l constituie clarificarea problemei dacă în cauză este vorba de despre un omor, despre o moarte neviolentă (patologică sau naturală), despre o sinucidere sau un accident.

 Evoluția vieții sociale și nivelul de dezvoltare tehnologică a generat, paradoxal și un dramatic revers în planul criminalității și în general al mortalității care, pretutindeni în lume, a cunoscut și cunoaște o curbă ascendentă, de unde, necesara adecvare a posibilităților de investigare și cercetare, prin adoptarea și adaptarea de noi tehnologii, dintre cele mai performante, care sporesc acuratețea analizei și gradul de exactitate al acesteia, domeniul cel mai dinamic fiind cel care se referă la aspectele criminalistice și medico-legale ale anchetei. Acest efect al progresului tehnic și al liberalizării excesive a circulației informației(vezi Internetul), al facilităților de mișcare a persoanelor, obligă autoritățile la un efort suplimentar în planul înzestrării cu mijloace adecvate a organelor de anchetă și a serviciilor de medicină legală, iar pe specialiști la o ridicare continuă a pregătirii profesionale.

 Pornind de la aceste modalități, s-au produs mutații importante în modul de a concepe și derula anchetarea omorului, transformând lucrul în echipă dintr-o opțiune într-un imperativ. În același timp suportul computerizat al investigațiilor și al constatărilor medico-legale va evolua de la condiția de ajutor opțional la cea de element obligatoriu pentru cercetarea crimelor.

CONCLUZII

„Adevărul pur și simplu este foarte rar pur și niciodată simplu.”

Oscar Wilde

Nivelul ridicat al infracționalității care îl afectează pe cetățean în existența sa cotidiană, nu poate fi combătut decât printr-o ripostă promtă, riguroasă și adecvată fiecărei situații, din partea societății, prin instituțiile sale specializate.

Infracțiunile săvârșite prin folosirea violenței prezintă o gravitate deosebită față de celelalte fapte antisociale, deoarece acestea declanșează consecințe imediate în plan fizic asupra victimei dar și traume psihice ulterioare. Faptele de mare violență, prin rezultatele distructive și ireparabile pe care le antrenează, ca și prin pericolele potențiale reprezentate de personalitățile agresive ale făptuitorilor, prin difuzarea deseori deformată prin prisma mass-media, perturbă grav echilibrul psihosocial care necesită o atenție deosebită în vederea readucerii sentimentului de siguranță civică și liniște pentru cetățeni, din acest punct de vedere.  

Activitățile referitoare la soluționarea cauzelor sunt precedate de o activitate laborioasă destinată strângerii probelor, clarificării împrejurărilor în care s-a comis fapta, identificării autorilor dar și a victimei.

  La soluționarea cauzelor penale și implicit la identificarea autorilor, aportul criminalisticii se manifestă pe trei planuri care se află într-o evidentă legătură: planul tehnic, tactic și metodologic.

Infracțiunile de omor solicită eforturi deosebite din partea procurorilor, criminaliștilor și judiciariștilor, pe timpul investigării locului faptei, în vederea clarificării împrejurărilor și a modalităților concrete în care au acționat autorii.

La fața locului, în cazul unui omor, criminaliastul va examina locul faptei cu dublu scop: documentarea completă asupra evenimentelor, prin intermediul fotografiilor sau al videofilmării locului faptei cât și asigurarea că a avut loc o cercetare atentă și completă pentru orice detaliu care ar putea să furnizeze un indiciu atât cu privire la crimă cât și la identitatea criminalului, prin identificarea și ridicarea probelor. Ridicarea tuturor probelor și a mijloacelor materiale de probă, constatarea tehnico-științifică traseologică ulterior efectuată, sunt activități hotărâtoare pentru administrarea probelor în vederea aflării adevărului, formarea unei convingeri certe și probarea vinovăției autorului omorului.

Ancheta în cercetarea infracțiunilor contra vieții nu se poate reduce numai la consemnări, ipoteze, supoziții, ci și la demonstrații științifice care să rezulte dintr-o colaborare largă dar în același timp logică, a tuturor probelor care demonstrează latura subiectivă sau obiectivă a infracțiunii.Identificarea autorului nu poate fi opera hazardului ci a unei munci complexe, constructive, iar demonstrarea vinovăției se poate face numai pe baza unor constatări reale și consemnate în acte, legal încheiate, ce oferă permanent, toate garanțiile procesuale părților, evitând posibilitatea erorii.   

BIBLIOGRAFIE

Sorin Alămoreanu, Criminalistică – Note de curs, 2012

Sorin Alămoreanu, Problematica expertixelor criminalistice, Editura Hamangiu, București, 2013

Ivan Anane, Probele, mijloacele de probă și procedeele probatorii prevăzute de Noul Cod de procedură penală, Editura Universul Juridic, București, 2015

Vladimir Beliș, Medicină Legală, Editura Teora, București, 1992

Vladimir Beliș și colab., Tratat de medicină legală, Editura Teora, București, 1998

Vladimir Beliș, Medicină legală – Curs pentru facultățile de drept, ediția a VI-a, Editura Juridică, București, 2006

Vasile Bercheșan, I.N. Dumitrașcu, Tratat de metodică criminalistică, Editura Carpați, Bucuresti, 1994

Vasile Bercheșan, Cercetarea penală – Îndrumar complet de cercetare penală, Editura Icar, București, 2001

Vasile Bercheșan, Constantin Pletea și Ion Eugen Sandu,  Cercetarea la fața locului, în Tratat de tactică criminalistică, Editura Carpați, Craiova, 1992

Sergiu Bogdan, Drept penal: parte specială, ediția a III-a revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2009

Lazăr Cârjan, Compendiu de criminalistică,  ediția a II-a, Editura Fundației „România de Mâine“, București, 2004

Lazăr Cârjan, Mihai Chiper, Criminalistică. Tradiție și modernism, Editura Curtea Veche, București, 2009

Pierre Fernand Ceccaldi, La criminalistique, Presses Universitaires de France, Paris, 1962

Lupu Coman, Aspecte privind cercetarea la fața locului în infractiunile de omor, Editura Ministerului de Interne, București, 1975

Dumitru Goșa, Lucrări ale Conferinței Sibiu Alma Mater University, Sibiu, 2011

Hans Gross, Gesammelte Kriminalistiche Aufsatze, Leipzig, 1902

Valentin Iftenie, Medicină legală din perspectivă juridică, Editura Fundației "România de Mâine", 2006

Valentin Iftenie, Dan Dermengiu, Medicină legală, ediția a II-a, Editura C.H.Beck, București, 2014

Lucian Ionescu, Dumitru Sandu, Identificarea criminalistică, ediția a II-a, Editura C.H.Beck, București, 2011

Ion Mircea, Criminalistica, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1978

Gabriel Naghi, Criminalistică.Fundamente, EdituraUniversul Juridic, Bucuresti, 2014

Ion Neagu, Mircea Damaschin, Drept procesual penal, Editura Universul Juridic, București, 2010

Jean Nepote, Situation actualle et tendace d’evolution de la criminalistique, Revue Internationale de Police Criminelle, nr. 384, ianuarie 1983

Gabriel Ion Olteanu, Marin Ruiu, Tactică criminalistică, Editura AIT Laboratories, București, 2009Emilian Stancu, Tratat de Criminalistică, Ediția a V-a, Editura Universul Juridic, București, 2009

Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, Ediția a V-a revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2010

Emilian Stancu, Adrian Cristian Moise, Criminalistica. Elemente de tehnică și de tactică a investigării penale, Editura Universul Juridic, București, 2014

Ilie Stoenescu, Savelly Zilberstein, Tratat de drept procesual civil, Tipografia Universității București, 1973

Camil Suciu, Criminalistica, Editura Didactică și pedagogică, București, 1972

Rabindranath Tagore, Laureat al Premiului Nobel 1913-citat

Viorel Vasile, Investigarea și cercetarea infracțiunilor îndreptate împotriva vieții, integrității corporale și sănătății persoanei, Editura Ministerului Afacerilor Interne, București, 2013

J.G. Wilhelm, Introducere în practica criminalistică, Stutgart, Germania,1946

Ministerul de Interne, coordonatori Costantin Aioanițoaie și Vasile Bercheșan, Tratat de metodică criminalistică, Editura Carpați, Craiova, 1994

Noul Cod de Procedură Penală, 2015

ORDIN Nr.1134/C-255 din 2000 pentru aprobarea Normelor procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor și a altor lucrări medico-legale

www.webdex.ro/online

http://jurisprudentacedo.com

http://appsso.eurostat.ec.europa.eu