Cauzele Care Impiedica SAU Modifica Executarea Pedepsei

CAUZELE CARE ÎMPIEDICĂ SAU MODIFICĂ EXECUTAREA PEDEPSEI

Cuprins

Introducere

1. Considerații generale privind sancțiunile de drept penal

1.1 Sancțiunile de drept penal. Noțiune

1.1.1 Caracterele sancțiunilor de drept penal

1.1.2 Principiile sancțiunilor de drept penal

1.1.3 Clasificarea sancțiunilor de drept penal

1.2 Pedeapsa. Noțiune și scop

1.2.1 Funcțiile pedepsei

1.2.2 Clasificarea pedepselor

2.Grațierea

2.1. Noțiune

2.2. Grațierea din punct de vedere istoric

2.2.1. Grațierea în antichitate

2.2.2. Grațierea în epoca feudală

2.2.3. Grațierea în epoca modernă

2.2.4. Grațierea în perioada 1948-1989

2.3. Natura juridică a grațierii

2.4. Clasificare

2.5. Obiectul grațierii

2.6. Efectele grațierii

2.6.1. Efectele grațierii asupra pedepselor principale

2.6.2. Efectele grațierii asupra pedepselor complementare

2.6.3. Efectele grațierii asupra măsurilor educative neprivative de libertate și asupra măsurilor de siguranță

2.6.4. Efectele grațierii asupra pedepselor a căror executare este suspendată sub supraveghere

2.7. Revocarea grațierii

2.8. Grațierea în reglementarea altor state

2.8.1. Germania

2.8.2.Danemarca

2.8.3. Italia

2.8.4. Suedia

2.8.5. Japonia

2.8.6. Austria

2.8.7. Franța

2.8.8. Statele Unite ale Americii

3. Prescripția executării pedepsei

3.1. Noțiune

3.2. Efectele prescripției executării pedepsei

3.3. Termenele de prescripție a executării pedepsei

3.3.1. Termenele de prescripție a executării pedepsei aplicabile persoanei fizice

3.3.2. Termenele de prescripție a executării pedepsei aplicate persoanei juridice

3.3.3. Termenele de prescripție a executării măsurilor educative

3.3.4. Calculul termenelor

3.4. Întreruperea cursului prescripției executării pedepsei

3.5. Suspendarea cursului prescripției executării pedepsei

3.5.1. Cauzele de suspendare a cursului prescripției executării pedepsei

3.5.2. Efectele suspendării cursului prescripției executării pedepsei

3.6. Prescripția în reglementarea altor state

1. Franța

2. Germania

3. Italia

4. Spania

5. Finlandia

Concluzii

Bibliografie

Introducere

Lucrarea de față analizează principalele aspecte teoretice și practice ce privesc cauzele care împiedică sau modifică executarea pedepselor, și anume grațierea și prescripția executării pedepsei, reglementate în Titul VII din partea generală a Codului penal.

În cazul săvârșirii unei infracțiuni cu vinovăție, este necesar și firesc ca funcția de apărare socială pe care o îndeplinește dreptul penal să fie realizată prin tragerea la răspunderea penală a celor care au comis infracțiuni. Această funcție se finalizează prin aplicarea și executarea unei pedepse, asigurându-se în acest fel atât înlăturarea stării de pericol social cât și constrângerea și reeducarea infractorului.

Realitatea socială modernă demonstrează însă, că nu întotdeauna este necesar și oportun tragerea la răspundere penală sau supunerea conamnantului la executarea efectivă a unei pedepse. Astfel, se poate face distincția între cauzele care înlătură răspunderea penală, ce fac imposibilă aplicarea sancțiunilor penale și cauzele care împiedică sau modifică executarea pedepei, care produc efecte in situația în care s-a stabilit aplicarea unei pedepse print-o hotărâre definitivă de condamnare.

Lucrarea este structurată în trei capitole după cum urmează:

Primul capitol abordează aspectele generale prinvind sancțiunile de drept penal, rolul, precum și clasificarea acestora, punând accent pe categoria pedepselor.

În capitolul al- II- lea este realizată o prezentare detaliată a instituției grațierii astfel: prima parte a capitolului analizează cursul grațierii din perioada antichității pânâ în anul 1989, natura juridică și felurile grațierii, partea a doua prezintă efectele grațierii asupra pedepselor principale, complementare, măsurilor educative, măsurilor de siguranță și asupra pedepselor a căror executare este suspendată sub supraveghere precum și revocarea acesteia. Ultima parte abordează reglementarea instituției grațierii în diferite state.

În continuare lucrarea își propune să analizeze în capitolul III, prescripția executării pedepsei, prezentând în prima parte efectele și excepțiile de la regula prescriptibilității, în cea de-a doua parte cursul prescripției executării pedepsei iar ultima parte cuprinde aspecte de drept comparat.

Considerații generale privind sancțiunile de drept penal

1.1 Sancțiunile de drept penal. Noțiune

Sancțiunile de drept penal reprezintă una dintre instituțiile de bază ale dreptului penal român, care împreună cu instituția infracțiunii și instituția răspunderii penale alcătuiesc pilonii oricărui sistem de drept penal. Așadar, sancțiunea de drept penal este consecința directă a comiterii unei infracțiuni și presupune o individualizare corectă a răspunderii penale.

Din momentul stabilirii răspunderii penale, aplicarea sancțiunilor penale devine inevitabilă și nu poate fi înlăturată decât prin anumite cazuri prevăzute de lege, și anume: amnistia, prescripția răspunderii penale, lipsa plângerii prealabile, retragerea plângerii prealabile, împăcarea.

Orice normă juridică cu caracter penal include în conținutul său, pe lângă descrierea conduitei interzise și consecințele nerespectării dispoziției, adică sancțiunea la care se expune cel care încalcă respectiva normă de drept.

Realizarea normelor de drept penal are loc prin respectarea legii de bună voie de către marea majoritate a indivizilor, iar pentru cei care respectă aceste norme, sancțiunile penale evidențiază importanța valorilor sociale ocrotite.

Rolul instituirii sancțiunilor cu caracter penal este acela de a determina schimbarea atitudinii persoanelor care au încalcat dispozițiile din normele penale, prin supunerea făptuitorilor la anumite privațiuni și restricții, care au drept scop determinarea acestora de a se abține pe viitor de la săvârșirea unor noi acte ilicite.

„Prin aplicarea sancțiunilor de drept penal se restabilește ordinea de drept, se realizează atât prevenirea săvârșirii de infracțiuni din partea celui sancționat, cât și prevenirea săvârșirii de către alții de fapte ilicite”.

„Aplicarea sancțiunilor este posibilă doar ca urmare a săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală, ele acționând post delictum”.

În concluzie, sancțiunile de drept penal reprezintă consecințele directe și nemijlocite ale conduitei infracționale, care sunt menite să asigure atât constrângerea cât și reeducarea celor care au încălcat legea penală.

Caracterele sancțiunilor de drept penal

Spre deosebire de sacțiunile de dreptul civil, comercial sau administrativ care au un caracter reparator, fiind posibilă restabilirea situației anterioare prin repararea pagubei pricinuite sau prin restituirea în natură a unor bunuri, sancțiunile de drept penal au un caracter restrictiv care presupune anumite restricții și privațiuni.

Sancțiunile de drept penal prezintă anumite trăsături proprii, și anume:

Sancțiunile de drept penal sunt prevăzute de legea penală, prin urmare ele se iau numai de către organele judiciare, în cadrul unui proces penal .

„Au drept scop prevenirea săvârșirii de noi fapte prevăzute de legea penală de către cel căruia i s-a aplicat sancțiunea, cât și determinarea să se abțină de la săvârșirea unei fapte ilicite a persoanelor care ar fi tentate să săvârșească astfel de fapte”;

Sancțiunile de drept penal au un caracter represiv sau retributiv care implică anumite privațiuni sau restricții persoanelor care nu au respectat normele penale;

O altă trăsătură caracteristică sancțiunilor de drept penal este aceea că se aplică post delictum, adică se aplică ca urmare a săvârșirii unei fapte prevăzute de legea penală;

Din punctul de vedere al mecanismului aplicării lor, sancțiunile de drept au un caracter inevitabil, deoarece acțiunea penală este pusă în mișcare, în majoritatea cazurilor, din inițiativa organelor puterii publice. Odată pusă în executare, sancțiunea penală poate fi totuși înlăturată doar în cazurile expres prevăzute de lege.

Principiile sancțiunilor de drept penal

Reprezentând una dintre instituțiile fundamentale ale dreptului penal, sancțiunile de drept penal sunt guvernate de anumite principii:

Legalitatea sancțiunilor de drept penal. Acest principiu este reglementat in art.2 Noul Cod penal care stabilește în primul alineat principiul legalității tuturor sancțiunilor de drept, apoi în alineatul doi interzice expres aplicarea retroactivă a oricărei sancțiuni de drept penal instituite ex novo, iar în ultimul alineat impune explicit obligativitatea respectării limitelor generale ale pedepsei, atât de către legiuitor cât și de către organele judiciare.

Umanismul sancțiunilor de drept penal. Acest principiu presupune ca orice sancțiune de drept penal să fie acceptată de morala societății și de conștiința juridică, adică să nu se cauzeze suferințe fizice și psihice persoanei. Sunt interzise pedepsele sau alte sancțiuni care ar putea provoca suferințe fizice, chinuri sau torturi (spre exemplu bătaia, însemnarea pe corp, înfometarea, sancțiuni cunoscute în istoria dreptul penal român) sau care ar înjosi demnitatea omului ori ar fi degradante. Principiul umanismului trebuie respectat atât în stabilirea în legea penală a sancțiunilor cât și în determinarea concretă a acestora de către instanța de judecată.

„Principiul individualizării sancțiunilor de drept penal consacră regula după care sancțiunea de drept penal trebuie să fie astfel stabilită încât să permită o adaptare, o dozare a ei în funcție de pericolul social concret al faptei săvârșite și de periculozitatea făptuitorului.”

„Principiul revocării sancțiunilor de drept penal. Potrivit acestui principiu, instanța poate revoca sau retrage sancțiunile ori de câte ori se stabilește că acestea au fost aplicate din eroare sau nu erau necesare.”

Personalitatea sancțiunilor de drept penal. Spre deosebire de sancțiunile reglementate de alte ramuri de drept, unde pot fi trase la răspundere alte persoane decât cele care au provocat un prejudiciu, sacțiunile de drept penal trebuie să producă efecte exclusiv aspura persoanei care a săvârșit sau a ajutat la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.

Clasificarea sancțiunilor de drept penal

De-a lungul timpului sancțiunile de drept penal au cunoscut o continuă diversificare și perfecționare, astfel încât sistemul sancționator penal cuprinde în prezent trei categorii de sancțiuni de drept penal: pedepsele, măsurile educative și măsurile de siguranță.

Toate aceste trei categorii de sancțiuni formează cadrul special al sancțiunilor dreptului penal și sunt consacrate și în codul nostru penal în art. 53-134, sub forma unui ansamblu de reglementări prin care sunt stabilite categoriile de sancțiuni aplicabile și condițiile aplicării acestora.

Cele mai aspre si mai importante sancțiuni sunt pedepsele care reprezintă principalul mijloc de luptă contra criminalității și au drept scop asigurarea și restabilirea ordinii de drept care a fost încălcată prin săvârșirea de infracțiuni.

Dispozițiile privitoare la pedepse sunt grupate în Titlul III al părții generale a Noului Cod penal, între art. 53-106. Problematica pedepselor nu este epuizată în Titlul III, ci anumite aspecte privind cauzele care înlătură sau modifică executarea pedepsei (grațierea art. 160, prescripția executării pedepsei art. 161-164) sau care înlătură consecințele condamnării (Reabilitarea art. 165-171 ) se găsesc și în Titlul VII respectiv Titlul IX.

A doua categorie de sancțiuni menite să lărgească gama de sancțiuni utile prevenirii fenomenului infracțional o constituie măsurile de siguranță. Spre deosebire de pedepse, măsurile de siguranță nu au un caracter represiv, ci unul preventiv, ele luându-se pentru a împiedica săvârșirea de noi fapte prevăzute de legea penală. Rezultă de aici că aplicarea măsurilor de siguranță este determintă de existența unei stări de pericol, care se poate datora unor cauze diverse, cum ar fi: alienația mele reglementate de alte ramuri de drept, unde pot fi trase la răspundere alte persoane decât cele care au provocat un prejudiciu, sacțiunile de drept penal trebuie să producă efecte exclusiv aspura persoanei care a săvârșit sau a ajutat la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.

Clasificarea sancțiunilor de drept penal

De-a lungul timpului sancțiunile de drept penal au cunoscut o continuă diversificare și perfecționare, astfel încât sistemul sancționator penal cuprinde în prezent trei categorii de sancțiuni de drept penal: pedepsele, măsurile educative și măsurile de siguranță.

Toate aceste trei categorii de sancțiuni formează cadrul special al sancțiunilor dreptului penal și sunt consacrate și în codul nostru penal în art. 53-134, sub forma unui ansamblu de reglementări prin care sunt stabilite categoriile de sancțiuni aplicabile și condițiile aplicării acestora.

Cele mai aspre si mai importante sancțiuni sunt pedepsele care reprezintă principalul mijloc de luptă contra criminalității și au drept scop asigurarea și restabilirea ordinii de drept care a fost încălcată prin săvârșirea de infracțiuni.

Dispozițiile privitoare la pedepse sunt grupate în Titlul III al părții generale a Noului Cod penal, între art. 53-106. Problematica pedepselor nu este epuizată în Titlul III, ci anumite aspecte privind cauzele care înlătură sau modifică executarea pedepsei (grațierea art. 160, prescripția executării pedepsei art. 161-164) sau care înlătură consecințele condamnării (Reabilitarea art. 165-171 ) se găsesc și în Titlul VII respectiv Titlul IX.

A doua categorie de sancțiuni menite să lărgească gama de sancțiuni utile prevenirii fenomenului infracțional o constituie măsurile de siguranță. Spre deosebire de pedepse, măsurile de siguranță nu au un caracter represiv, ci unul preventiv, ele luându-se pentru a împiedica săvârșirea de noi fapte prevăzute de legea penală. Rezultă de aici că aplicarea măsurilor de siguranță este determintă de existența unei stări de pericol, care se poate datora unor cauze diverse, cum ar fi: alienația mentală, alcoolism, lipsa unei pregătiri profesioanle etc.

Întrucât măsurile de siguranță au rolul de a înlătura starea de pericol pusă în evidență prin săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală și de a preîntâmpina săvârșirea de noi infracțiuni, acestea se aplică de regulă, pe perioadă nedetermintă, atâta timp cât există starea de pericol, și indiferent dacă făptuitorului i se aplică sau nu o pedeapsă.

Pentru dispunerea unei măsuri de siguranță, nu este întotdeauna necesar ca fapta să constituie infracțiune, adică să fie prevăzută de legea penală (tipicitatea), fapta să fie nejustificată (antijuridicitatea) și să fie imputabilă. Prin urmare, măsurile de siguranță nu se pot aplica dacă persoana care a comis fapta prevăzută de legea penală se afla în legitimă apărare sau în stare de necesitate sau în oricare din cauzele justificative prevăzute în art.18- 22 NCP. În schimb, în cazul în care fapta prevăzută de legea penală este săvârșită în condițiile unei cauze de imputabilitate, reglementate in art. 23-31 NCP, instanța poate dispune aplicarea unor măsuri de siguranță.

„Deasemenea, măsurile de siguranță pot fi luate față de inculpatul în privința căruia s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei, întrucât pentru dispunerea acestor soluții trebuie să existe o faptă prevăzută de legea penală, săvârșită de către inculpat în mod nejustificat.”

Sediul juridic a măsurilor de siguranță se regăsește în Titlul IV din partea generală a Noului Cod penal, art. 107-112. În comparație cu art. 112 din vechiul cod penal, noua reglementare a înlăturat o parte dintre măsurile de siguranța (interzicerea de a se afla în anumite localități, expulzarea străinilor sau interdicția de a reveni în locuința familiei pe o durată determinată), acestea fiind reglementate ca pedepse complementare în art. 66, legiuitorul punând accent pe caracterul acestora preponderent punitiv. Astfel, potrivit Noului Cod penal, sunt măsuri de siguranță: obligarea la tratament medical, internarea medicală, interzicerea ocupării unei funcții sau a exercitării unei profesii, confiscarea specială, confiscarea extinsă.

În funcție de natura lor, măsurile de siguranță pot fi:

Restrictive de libertate- obligarea la tratament medical

Privative de libertate- internarea medicală

Restrictive de drepturi- interzicerea ocupării unei funcții sau a exercitării unei profesii

Patrimoniale- confiscarea specială, confiscarea extinsă.

În cele ce urmează voi face o scurtă prezentare a acestor măsuri de siguranță.

Obligarea la tratament medical este o măsură de siguranță restrictivă de libertate cu caracter medical, dispusă de instanța de judecată și care constă în obligația făptuitorului care prezintă un pericol social din cauza din unei boli, inclusiv cea provocată de consumul cronic de alcool sau de alte substanțe psihoactive, de a se prezenta în mod regulat la tratament medical, pe o durată nedeterminată, până la însănătoșire sau până la obținerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol.

În situația în care, fâptuitorul nu se prezintă regulat la tratament, obligarea la tratament medical poate fi înlocuită cu o măsură de siguranță mai aspră, și anume internarea medicală.

Internarea medicală este o măsură de siguranță privativă de libertate dispusă de instanță, persoanei care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată și care prezintă un pericol pentru societate, pentru că suferă de o boală psihică sau de o boală infecto-contagioasă (de exemplu holeră, sifilis) și care constă în internarea acesteia într-o instituție medicală de specialitate până la însănătoșire sau până la obținerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol.

„Internarea medicală poate fi dispusă și în mod provizoriu, ca măsură procesuală, în cursul urmăririi, de judecătorul de drepturi și libertăți, al procedurii de cameră preliminară, de către judecătorul de cameră preliminară, sau al judecății de către instanță.”

Interzicerea ocupării unei funcții sau a exercitării unei profesii este măsura de siguranță, restrictivă de drepturi care se poate lua față de persoana care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată, ca urmare a incapacității, nepregătirii sau a altor cauze care o fac inaptă pentru ocuparea unei funcții sau pentru exercitarea unei meserii, profesii sau activități pentru a împiedica săvâșirea altor asemenea fapte în viitor.

„Inaptitudinea menționată poate fi determinată de incapacitate, nepricepere, nepregătire, lipsă de aptitudini sau de orice altă cauză. Dacă fapta săvârșită constituie infracțiune, măsura de siguranță în discuție poate fi luată chiar dacă infractorului i se aplică o pedeapsă.”

Această măsură de siguranță se dispune pe o perioadă nedeterminată și subzistă până când instanța constată că temeiurile inițiale au încetat. Poate fi revocată la cererea condamnatului sau a procurorului dacă a trecut un termen de cel puțin un an de la luarea măsurii și dacă se constată că faptuitorul poate exercita funcția, profesia sau activitatea ce i-a fost interzisă, fără a creea din nou starea de pericol pentru societate.

„Măsura de siguranță a confiscării speciale este o sancțiune de drept penal și constă în transferul silit și gratuit al dreptului de proprietate asupra unor bunuri din patrimoniul persoanei care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată, în patrimoniul statului, întrucât, dată fiind legătura acestor bunuri cu fapta săvârșită ori din cauza naturii lor, deținerea în continuare de către persoana respectivă ar prezenta pericolul săvârșirii unor fapte prevăzute de legea penală.”

Ultima măsură de siguranță prevăzută de noul cod penal este confiscarea extinsă, care reprezintă sacțiunea penală, cu caracter personal și irevocabil, ce constă în trecerea în patrimoniul statului a unor bunuri, altele decât cele pentru care se poate lua măsura de singuranță a confiscării speciale.

Spre deosebire de celelalte măsuri de siguranță, pentru care este suficient ca persoana să fi comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificativă, în cazul confiscării extinse, persoana trebuie să fie condamnată pentru săvârșirea unei infracțiuni, care trebuie să îndeplinească în mod cumulativ trei condiții: să fie susceptibilă să ii procure un folos material, să se regăsească în enumerarea prevăzută în art alin. 1 NCP, iar pedeapsa prevăzută pentru această infracțiune să fie închisoare de 4 ani sau mai mare.

Ultima categorie de sancțiuni penale, este specifică minorilor care au săvârșit o infracțiune și este menită să asigure educarea acestora. Prin urmare, față de minorul care răspunde penal se poate dispune o măsură educativă, neprivativă sau privativă de libertate, în funcție de gradul de pericol social pe care îl prezintă. Astfel, măsura educativă privativă de libertate se poate dispune atunci când minorul a mai săvâșit o infracțiune pentru care i s-a aplicat o măsură educativă a cărei executare a început sau care a fost executată în întregime sau în situația în care acesta a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa cu închisoarea de 7 ani sau mai mare sau detențiunea pe viață.

Potrivit Noului Cod penal, singurele sancțiuni ce pot fi aplicate minorilor sunt măsurile educative, chiar dacă pe durata procesului penal, acesta a devenit major. Așadar, persoanei care a comis infracțiuni în perioada în care avea vârsta cuprinsă între 14-18 ani, nu i se mai pot aplica pedepse.

În comparație cu Codul penal din 1969, care prevedea ca măsuri educative neprivative de libertate doar mustrarea și libertatea supravegheată, în Noul Cod penal se poate observa o înăsprire a acestui tip de măsuri, judecătorul având posibilitatea de a individualiăza pedeapsa în funcție de gravitatea faptei. Astfel, măsurile neprivative de libertate care pot fi dispuse de instanță, minorului care a săvârșit o infracțiune sunt: stagiul de formare civică, supravegherea, consemnarea la sfârșit de săptămână și asistarea zilnică.

În situația în care, infractorul minor a săvârșit o infracțiune mai gravă sau a mai săvârșit anterior o infracțiune, pentru care s-a dispus aplicarea unei măsuri educative neprivative de libertate, instanța are la îndemână posibilitatea aplicării unor măsuri mai aspre, privative de libertate: internarea într-un centru educativ sau internarea într-un centru de detenție.

În cele ce urmează voi face o scurtă prezentare a acestor măsuri educative.

Stagiul de formare civică este cea mai blândă măsură educativă neprivativă de libertate, nou introdusă în legislația penală, care poate fi aplicată minorului și constă în obligația acestuia de a participa la un program educativ, cu scopul de a-l ajuta să înțeleagă consecințele legale și sociale pe care le poate suporta dacă săvârșește infracțiuni, precum și pentru a-l determina să aibă o atitudine responsabilă pe viitor.

Supraveghearea reprezintă o măsură educativă neprivativă de libertate care constă în controlarea și îndrumarea minorului. Durata supravegherii este cuprinsă între două și șase luni, timp în care minorul trebuie să își urmeze programul său obișnuit de educare sau formare profesională, el fiind doar controlat și îndrumat de către părinți sau de către cei care l-au adoptat sau tutorele.

Consemnarea la sfârșit de săptămână este o măsură educativă neprivativă de libertate care presupune totuși o limitare a libertății de mișcare a minorului în zilele de sâmbătă sau duminică, pe o durtă cuprinsă între 4 și 12 săptămâni, înafară de cazul în care, are obligația de a participa la anumite proograme ori de a desfășura anumite activități impuse de instanță.

Asistarea zilnică este o măsură educativă neprivativă de libertate mai severă decâ celelalte măsuri educative neprivative de libertate, deoarece minorul este obligat să respecte un program stabilit de serviciul de probațiune. Prin acest program, sunt precizate condițiile de desfășurare a activităților, precum și interdicțiile care ii sunt impuse minorului.

Internarea într-un centru educativ este ce mai blândă măsură educativă privativă de libertate și constă în internarea minorului pe o perioadă cuprinsă între unu și trei ani, într-o instituție specializată în recuperarea minorilor, în cadrul căreia va urma programe de pregătire școlară și profesională, precum și programe de integrare socială.

Internarea într-un centru de detenție este cea mai aspră măsură educativă privativă de libertate care constă în internarea minorului într-o instituție specializată în recuperarea minorilor cu regim de pază și supraveghere. În cadrul acesti instituții, minorul va urma programe intensive de reintegrare socială, precum și programe de pregătire socială și formare profesională potrivit aptitudinilor sale.

Pedeapsa. Noțiune și scop

Pedeapsa este una din instituțiile fundamentale ale dreptului penal alături de infracțiune și răspunderea penală, având sediul material în capitolele I-V, Titulul III, partea generală din Noul Cod penal. Astfel, Vechiul Cod penal în art. 52 definea pedeapsa ca fiind „o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare a condamnatului”, spre deosebire de Noul Cod penal care nu mai oferă o definiție a pedepsei, ci enumeră direct în capitoul I, Titlul III categoriile de pedepse.

Așa cum am arătat până acum, pedeapsa este una dintre sancțiunile de drept penal alături de măsurile educative și măsurile de siguranță. „Rezultă deci că pedeapsa este concepută de legiuitor nu ca unic și obligatoriu mijloc de sancțiune, ci ca alternativă într-un complex de măsuri care urmărește prevenirea și combaterea infracțiunilor și reeducarea condamnatului.”

„În unele opinii, pedeapsa este considerată ca principal mijloc de luptă împotriva criminalități.” În concepția modernă, pedeapsa este o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare, aplicată de către instanță,celui găsit vinovat de săvârșirea unei infracțiuni, în scopul prevenirii săvârșirii de noi infracțiuni.

Pedeapsa este o măsură de constrângere, deoarece constă într-o anumită privațiune sau restricție impusă persoanei care a săvârșit o infracțiune, cauzându-i în acest fel o oarecare suferință. Această suferință poate avea o intensitate diferită, în funcție de felul și durata sau cuantumul pedepsei aplicate. Executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferințe fizice și nici să înjosească persoana condamnatului.

„Pedeapsa poate fi aplicată numai infractorului. Așadar, pedeapsa este o măsură de constrângere pe care legea nu o poate prevedea decât pentru sancționarea faptelor socialmente periculoase incriminate de legea penală și care nu poate fi aplicată decât celor care răspund penal de săvârșirea unor astfel de fapte.”

Pedeapsa este un mijloc de reeducare a condamnatului, deorece prin acțiunea de contrângerea care decurge din aplicarea și executarea pedepsei, îl determină pe infractor să ajungă la convingerea că respectarea legii penale este o necesitate, că numai astfel poate evita pe viitor o situație asemănătoare.

Scopul pedepsei este prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni, atât din partea celui căruia i s-a aplicat o pedeapsă (prevenția specială), cât și din partea oricărei alte persoane (prevenția generală).

Prevenția specială se realizează prin acțiunea de reeducare la care este supus condamnatul în timpul executării pedepsei, perioadă în care pe lângă limitarea drepturilor, va fi supus și unui tratament juridic de reeducare, în scopul îndreptării pe viitor a comportamentului individual, astfel încât să nu mai săvârșească alte infracțiuni.

Prevenția generală decurge pe de o parte din caracterul inevitabil al pedepsei, iar pe de altă parte din limitele de pedeapsă stabilite de legiuitor în cadrul individualizării legale, cu scopul de a descuraja orice alt individ de a săvârși fapte care aduc atingere valorilor sociale ocrotie de normele penale.

Din punctul de vedere al prevențiti generale, eficiența pedepsei depinde de aplicarea imediată a pedepselor și de inevitabilitatea acesteia.

Funcțiile pedepsei

Funcțiile pedepsei sunt mijloace de realizare a scopului sancțiunii, prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni. În literatura juridică penală se consideră că pedeapsa îndeplinește următorele funcții:

Funcția de constrângere implică o restrângere a drepturilor persoanei (libertatea de mișcare, patimoniale, electorale etc.). Cel condamnat este obligat să suporte aceste privațiuni care rezultă din pedeapsa aplicată, ca răspuns la conduita periculoasă a acestuia.

Funcția de reeducare determină transformarea conștiinței condamnatului și modificarea deprinderilor antisociale ale persoanei condamnate. În acest fel, pedeapsa încetează să mai fie o pură retribuție (rău pentru rău) și devine un mijloc de prevenire a comiterii de noi infracțiunii.

Funcția de exemplaritate constă în influența pozitivă pe care pedeapsa aplicată condamnatului o produce asupra altor indivizi, care vor fi determinați astfel să se abțină de la săvârșirea unor infracțiuni deoarece pedeapsa este inevitabilă.

Funcția de eliminare constă în eliminarea temporară, definitivă sau pe viață a condamatului din societate, într-un mediu social închis, pe durata executării pedepsei. Eliminarea temporară se realizează în cazul aplicării pedepsei cu închisoarea, a cărei executare se realizează într-un penitenciar, eliminarea definitivă este posibilă în cazul aplicării pedepsei cu moartea iar eliminarea pe viață în situația detențiunii pe viață.

Clasificarea pedepselor

Pedepsele se pot clasifica după rolul și importanța atribuită pedepsei, după natura obiectului pe care îl atinge sancțiunea și după gradul de determinare.

După rolul și importanța atribuită pedepsei se disting trei categorii de pedepse: pedepse principale, pedepse complementare și pedepsele accesorii.

Pedepsele principale sunt pedepsele cu titlu pricipal, prevăzute în mod obligatoriu în orice normă de incriminare a faptei, putând fi aplicate fără a fi condiționate de aplicarea altor sancțiuni. Noul Cod penal enumeră în art. 53 pedepsele principale aplicabile persoanei fizice: detențiunea pe viață, închisoarea și amenda penală. În ceea ce privește persoana juridică, acesteia potrivit art.136 alin. 2 NCP, i se poate aplica ca pedeapsă principală amenda.

Spre deosebire de Codul penal din 1969, Noul Cod penal în art. 56 oferă o definiție legală a detențiunii pe viață, aceasta constând in privarea de libertate a condamnatului pe o perioadă nedetermintă, fiind cea mai grea pedepsă principală. Ea este prevăzută atât ca pedeapsă unică în cazul infracțiunii de genocid reglementată de art. 438 alin 2 NCP cât și alternativ cu pedepasa închisorii de la 15 la 25 de ani.

„În cazul pluralității de infracțiuni, în anumite condiții, în conformitate cu art. 39 alin. 2 sau art. 43 alin. 3 NCP, detențiunea pe viață poate înlocui pedeapsa închisorii chiar în situația în care pentru niciuna dintre infracțiunile componente ale pluralității legea nu prevede ca pedeapsă detențiunea pe viață.”

La fel ca și în cazul detențiunii pe viață, Noul Cod penal în art. 60 oferă o definiție legală a pedepsei închisorii, aceasta constând în privarea de libertate a condamnatului pe durata nedeterminată, fiind cea mai utilizată pedeapsă principală. Actualul Cod penal nu a adus modificări asupra limitelor generale ale acestei pedepse principale, acestea fiind identice cu cele prevăzute în legislația anterioară, și anume de la 15 zile la 30 de ani.

Ultima dintre pedepsele principale aplicabile persoanei fizice este amenda penală care constă într-o sumă de bani pe care condamnatul trebuie să o plătească statului. Noul Cod penal a extins sfera de aplicare a amenzii penale prin creșterea semnificativă a numărului de infracțiuni pentru care aceasta poate fi aplicată ca pedeapsă unică sau alternativ cu pedeapsa închisorii.

„Deasemenea, o noutate introdusă de Noul cod este sistemul zilelor –amendă pentru calcularea cuantumului amenzii penale, fiind asigurată astfel o mai bună individualizare a pedepsei, atât prin stabilirea, potrivit criteriilor generale de individualizare, unei eficiente aplicări a principiului proportionalității cu ocazia determinării numărului zilelor- amendă, cât și prin stabilirea valorii unei zile- amendă, prin raporatre la situația patrimonială a condamnatului.”

Pedepsele complementare sunt dispuse de instanța de judecată, pe lângă pedeapsa principală pentru a completa rolul funcției de constrângere a pedepsei principale. Art. 55 NCP enumeră trei tipuri de pedepse complementare aplicabile persoanei fizice, și anume: interzicerea exercitării unor drepturi, degradarea militară și publicarea hotărârii de condamnare.

Interzicerea exercitării unor drepturi este pedeapsa complementară dispusă de către instanța de judecată care constă în interzicerea exerctării pe o durată de la 1 an la 5 ani, a unuia sau a mai multor drepturi. Drepturile care ii pot fi interzise condamnatului sunt relativ extinse, unele fiind preluate din vechea reglementare, altele fiind nou introduse (dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României, dreptul de a se afla în anumite localități stabilite de instanță, dreptul de a comunica cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu persoanele cu care a comis infracțiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanță, ori de a se apropia de acestea).

Executarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi poate începe: de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare a pedepsei amenzii, de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, după executarea pedepsei inchisorii, după grațierea totală sau a restului de pedeapsă sau după împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei, și nu în ultimul rând după expirarea termenului de supraveghere al liberării condiționate, în cazul în care instanța a dispus liberarea condiționată din executarea pedepsei închisorii.

Degradarea militară este pedeapsa complementară care îi vizează pe condamnații care au calitatea de militari în activitate, sau în retragere, constând în pierderea definitivă a gradului de militar și a dreptului de a purta uniformă. Această pedeapsă poate fi obligatorie în cazul aplicării unei pedepse cu închisoare mai mare de 10 ani sau a detențiunii pe viață, sau facultativă când pedeapsa principală stabilită este de cel puțin 5 ani și de cel mult 10 ani.

„Această pedeapsă se execută de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și se aplică, de principiu, pe întreaga perioadă a vieții condamnatului.”

Cea din urmă pedeapsă complementară este nou introdusă in legislația penală, și anume publicarea hotărârii de condamnare într-un cotidian local sau național, care poate fi dispusă de instanța de judecată dacă o consideră necesară în funcție de anumite criterii stabilite de lege: natura și gravitatea infracțiunii, împrejurările cauzei sau persoana condamnatului.

Ultima categorie de pedepse care face parte din această clasificare o constituie pedepsele accesorii, care constau în interzicerea unuia sau a mai multor drepturi, din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până la terminarea executării pedepsei principale, grațierea totală sau a restului de pedeapsă sau până la împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei. Are un caracter secundar și însoțește pedeapsa principală iar drepturile a căror exercitare poate fi interzisă sunt aceleași ca și în cazul pedepselor complementare, excepție făcând dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României.

După natura obiectului pe care îl atinge sancțiunea, pedepsele se împart în: privative de viață, privative de libertate, pedepse corporale, privatie sau restrictive de drepturi, pedepse morale, pedepse pecuniare.

Pedepsele privative de viață sunt cele care suprimă viața condamnatului. În sensul art. 3 din Convenție, pronunțarea pedepsei cu moartea ca urmare a unui proces inechitabil constituie un tratament inuman. Astfel prin Protocolul 6 și Protocolul 13 se demonstrează tendința de abolire a pedepsei cu moartea.

„Art.1 din Protocolul 13 prevede că pedeapsa cu moartea este abolită, nicio persoană nu poate fi condamnată la o asemenea pedeapsă și nici executată. Art. 2 din Convenție nu permite derogări și potrivit art. 3 al Protocolului nu este admisă formularea vreunei rezerve din partea statelor membre ale Consiliul Europei.”

În România, pedeapsa cu moartea a fost interzisă prin Decretul- Lege al C.F.S.N. nr. 6 din 7 ianuarie 1990, și înlocuită cu detențiunea pe viață.

Pedepsele privative de drepturi sunt acele pedepse care presupun izolarea condamnatului în locuri speciale de detenție pe o perioadă determinată (pedeapsa închisorii și detențiunea pe viață).

Pedepsele corporale nu mai sunt prevăzute în legislațiile moderne, însă ele priveau corpul persoanei condamnate și constau în provocarea unor suferințe fizice (bătaia, ciuntirea etc).

Pedepsele privative sau restrictive de drepturi constau în interzicerea condamnatului de a exercita unul sau mai multe drepturi politice sau civile.

Pedepsele pecuniare sau patrimoniale privesc pattrimoniul condamnatului (pedeapsa amenzii).

După gradul de determinare a pedepselor exită pedepse determinate și pedepse nedeterminate.

Pedepsele determinate se caracterizează prin faptul că legea arată natura pedepselor cât și cuantumul acestora. La rândul lor pedepsele determintate pot fi absolut determinate care presupun prevederea în lege a cuantumului fix în care se aplică respectiva pedeapsă sau relativ determinate când legea arată felul pedepselor, iar cuantumul cuprinde un minim și un maxim.

„Pedepsele nedeterminate presupun prevederea în lege doar a naturii lor, fără a fi determinate limitele acestora între care pot fi aplicate pentru săvârșirea de infracțiuni.”

2.Grațierea

2.1. Noțiune

În cazul săvârșirii cu vinovăție a unei infracțiuni, aplicarea și executarea unei pedepse este necesară, astfel finalizându-se și concretizându-se activitatea de tragere la răspundere penală a celor care au comis infracțiuni. Există însă situații când pedepsele nu se mai execută din motive de oportunitate, este scurtată perioada de executare sau o pedeapsă mai grea poate fi înlocuită cu una mai puțin severă.

În legislația României între cauzele care înlătură sau modifică executarea pedepsei se înscriu grațierea si prescriptia executării pedepsei. Acestor cauze de înlăturare a executării pedepsei li se poate alătura și amnistia intervenită după condamnare [ art. 152 ali. (1) teza a II- a NCP ].

Potrivit art. 1 din Legea nr. 546/2002 , grațierea este măsura de clemență ce constă în înlăturarea, în total sau în parte, a executării pedepsei aplicate de instanță ori comutarea acesteia în una mai ușoară. Dispozițiile constituționale privind grațierea prevăd acordarea acesteia colectiv – de către Parlament, prin lege organică [art. 73 alin. (3) lit. i) teza a II- a] – sau individual – prin decret al Președintelui României.

„Grațierea este măsura de clemență prin care Președintele României sau Parlamentul dispune înlăturarea, în tot sau în parte, a executării măsurii educative privative de libertate ori a pedepsei, sau comutarea acesteia într-o pedeapsă mai ușoară, prevazută de NCP, și numai în limitele stabilite de acesta ( de exemplu, comutarea detențiunii pe viață în pedeapsa închisorii), pentru infracțiuni săvârșite până la momentul intrării în vigoare a actului de grațiere.”

„Grațierea reprezintă o cauză de înlăturare a executării pedepsei sau măsurii educative privative de libertate ce produce, de regulă, efecte in personam” dar și in rem, atunci când este acordată pentru anumite infracțiuni sau pentru anumite pedepse.

Noul Cod Penal spre deosebire de Codul Penal anterior, prevede ca pot fi supuse grațieri numai pedepsele aflate in curs de executare, aceasta neavând efecte asupra pedepselor a căror executare a fost supendată sub supraveghere sau asupra pedepselor stabilite cu privire la care s-a dispus amânarea aplicării pedepselor. De asemenea, grațierea nu vizează măsurile educative neprivative de libertate, măsurile de siguranță, pedepsele complementare, în afară de cazul când se dispune altfel prin actul de grațiere; NCP mai prevede în mod explicit că grațierea nu produce niciun efect asupra drepturilor persoanei vătămate.

Așadar, prin grațiere înțelegem un act de clemență care este acordat prin lege organică de către Parlament, în cazul grațierii colective sau prin decret, de către Președintele Romaniei în cazul grațierii individuale, pe motive de rațiuni de politică penală, prin care se înlătură, condiționat sau nu, total sau doar în parte, executarea unei pedepsi aflate in curs de executare ori se comută în alta mai ușoară.

2.2. Grațierea din punct de vedere istoric

2.2.1. Grațierea în antichitate

Nu există date precise cu privire la acordarea unor acte de climență în această perioadă, însă părerile cu privire la exercițiul acestui drept au fost diferite în funcție de stadiul evoluției orânduirii sclavagiste. Înainte de ocuparea Daciei de către romani instituția grațierii era străina dreptului dac, însă odată cu instalarea romanilor pe teritoriul dac, a fost introdus dreptul roman clasic, căruia ii erau cunoscute actele de clemnță. În raport cu această situație se bănuiește că s-a acordat clemență pe teritoriul Daciei de către guvernator, în numele Împăratului.

2.2.2. Grațierea în epoca feudală

Funcțiile legislativă, administrativă și judecătorească erau concentrate în persoana domnitorului în Muntenia și Moldova. În epoca feudală nu exista nici un fel de deosebire între funcțiile administrativă și judecătorească, judecătorul suprem fiind domnitorul, prerogativă la care nu a renunțat și care nu i-a fost restrânsă.

„Dimitre Cantemir menționează că domnitorul Ștefan cel Mare și Sfânt grația pedepsele cu moartea numai sub condiția împăcării rudelor victimei cu osânditul.”

Un exemplu de grațiere îl întâlnim în Țara Românească, unde vornicul Stroie Leurdeanu a fost osânit la moarte în anul 1669 de Antonie Vodă din Popești (1669- 1672), iar după rugămintele soției condamnatului, domnitorul l-a iertat pe boier care apoi s-a călugărit la Mănăstirea Snagov.

Pedeapsa confiscării averii putea constitui drept obiect al grațierii in epoca feudală. Astfel, într-un înscris de la 1664, se consemnează restituirea prin hrisovul lui Dabija Vodă, a moșiilor confiscate de Ștefan Tomșa de la hatmanul Balica, ucis pentru uneltire, rudelor acestuia.

Chiar dacă dreptul de a grația îl avea domnitorul, acest drept putea fi exercitat și de dregătorii- judecători. Deasemenea, și de către divan se puteau face grațieri dar în absența domnitorului. Spre exemplu, în timpul ocupației rusești, Divanul Cnejiei Moldovei a eliberat, cu ocazia sărbătorii Crăciunului, mai mulți condamnați.

Până în secolul XVIII a fost practicat sistemul răscumpărării pedepselor, in special a celei cu temnița, aceste daruri intrând în folosul personal al dregătorului. Spre exemplu, in 1661, un condamnat la spânzurătoare și-a răscumpărat pedeapsa dăruind ocină pârcălabului de Tutova.

Răscumpărarea osânditului putea fi realizată si de către alte persoane, dacă el însuși nu era capabil de a plăti, datoria despăgubindu-se apoi din moșia lui sau luându-l pe acesta „rumân’’.

Având în vedere creșterea numărului răscumpărărilor de la judecătorul- dregător, a fost introdus Codul lui Alexandru Ipsilanti, în vigoare între anii 1780- 1817, care interzicea răscumpărarea de la judecător si reda exercițiul în fapt al dreptului de grațiere exclusiv domnitorului.

2.2.3. Grațierea în epoca modernă

Regulamentele organice, aplicate în perioda 1832-1865, au consacrat dreptul domnitorului de a grația. Astfel, art. 298 din Regulamentul organic al Munteniei prevedea expres: „Domnul va putea să micșoreze pedeapsa vinovațiilor și încă de a-i ierta la unele întâmplări’’.

Dreptul domnitorului de a grația și comuta pedepsele în materie criminală, precum și interdicția de a „interveni astfel în administrarea justiției’’, au fost reglementate în art. 14 alin. 2 al Convenției de la Paris din 7/19 august 1852. Convenția de la Paris cuprindea deasemenea și referiri la statutul internațional și principiile de organizare internă a Principatelor Române.

Constituția din 1866 a prevăzut dreptul de grațiere în art. 93 alin. 5, potrivit căruia regele „are dreptul de a evita sau micșora pedepsele în materii criminale, afară de ceea ce se statornicește în privirea miniștrilor’’.

Un moment important in evoluția dreptului penal român l-a reprezentat intrarea în vigoare la 1 ianuarie 1937 a Codului penal. Ca urmare a realizării Marii Unirii de la 1 Decembrie 1918 s-a impus aplicarea și adoptarea lui unitară pe intreg teritoriu României, dată până la care se aplicau dispozițiile diverselor coduri penale (în Transilvania codul penal maghiar, în Bucovina codul penal austriac, în Basarabia codul penal rus).

2.2.4. Grațierea în perioada 1948-1989

Potrivit Constituției de la 1948 prerogativa grațierii a fost atribuită Prezidului Marii Adunări Naționale, organ care a îndeplinit funcția de șef al statului, iar din 1974 dreptul de a acorda clemență a revenit Președintelui României.

„În perioada 1950-1989 au fost emise în total 135 decrete de grațiere individuală, după cum urmează:

15 de către Prezidul Marii Adunării Naționale, de care au benificiat 6095 de persoane;

79 de către Consiliul de Stat, fiind grațiați în total 19.919 condamnați;

41 de către Președintele României, privind 1802 persoane condamnate.”

Au fost grațiate toate felurile de pedepse principale, atat cele cu amendă cât și cele cu pedeapsă capitală, aplicate pentru toate categoriile de infracțiuni prevăzute de Codul penal, legi speciale și extrapenale. Nu au existat discriminări pe motive de vârstă, toate categoriile de vârstă beneficiind de grațiere individuală.

În cazul săvârșirii unei noi infracțiuni înăuntrul termenul de încercare de 3 ani, în 15 decrete ale Consiliului de Stat și în 27 decrete prezidențiale s-a prevăzut revocarea grațierii și executarea pedepsei anterior grațiată alături de cea aplicată pentru noua infracțiune.

În perioada 1953-1989 au fost emise 7 grațieri colective de către: Marea Adunare Națională (Legile nr. 4/1954 8/1957 și nr. 25/1967) și prin decrete prezidențiale.

Deasemenea, prin Decretele nr. 155/1953 și 20/1959 s-a prevăzut că sunt grațiate și pedepsele neaplicate încă pentru anumite infracțiuni, stabilindu-se că, în aceste cazuri procesul penal nu va porni, iar dacă a pornit, el va înceta.

2.3. Natura juridică a grațierii

Având în vedere că legea nu stabilește în mod concret caracterul și natura juridică a grațierii, ci sunt indicate doar, efectele acesteia, în doctrină s-au exprimat mai multe puncte de vedere:

„Grațierea constituie un mijloc de adaptare (individualizare) administrativă a pedepselor privative de libertate pecuniare”;

„Grațierea colectivă nu constituie un mijloc administrativ de individualizare a sancțiunilor penale, ci o modalitate de adaptare legală a lor, deoarece:

Are o dublă natură;

Aplicarea ei se face de către instanță, nu de către organele administrative;

Se adoptă prin lege „

„Grațierea reprezintă, deopotrivă, o cauză de înlăturare a consecințelor condamnării și un mijloc de individualozare a constrângerii juridice penale” ;

„Potrivit unei opinii, grațierea acordată sub condiție constituie o formă de suspendare condiționtă a executării pedepsei atunci când executarea ei nu a început încă și, rescpectiv, o modalitate de liberare condiționtă, în măsura în care a fost acordată după începerea executării.”

Potrivit unei alte pareri , grațierea condiționată nu reprezintă o modalitate a suspendării sau liberării condiționate, deoarece:

Grațierea condiționată reprezintă o cauză de înlăturare a executării pedepsei iar suspendarea și liberarea condiționată constituie modalități de individualizare a ei;

Momentul grațierii coincide cu începerea termenului de încercare, nu cu acela al expirării sale;

Rolul termenului de încercare este acela de a confirma oportunitatea grațierii.

2.4. Clasificare

În funcție de anumite criterii ce privesc persoanele care benificiază de grațiere, de condițiile în care se acordă grațierea, de întinderea efectelor pe care le produce și de momentul în care intervine, doctrina penala distinge mai multe modalități ale grațierii, și anume:

În funcție de persoanele care beneficiază de grațiere:

Grațiere individuală se acordă intuitu personae chiar dacă în decretul de grațiere sunt nominalizate mai multe persoane de către președintele României, la cerere sau din oficiu. Poate fi acordată numai postcondamnatorie, adica numai după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

„Grațierea individuală se poate acorda, și își poate produce efectele încă înainte de finalizarea cercetării și trimiterea în judecată, urmarea fiind încetarea oricărui act de cercetare penală pentru acuzațiile ce sunt prevăzute în actul de clemență.”

Practică judiciară:

„ La 28 ianuarie și 10 februarie 1994, inculpatul a condus un autoturism neînmatriculat pe drumurile publice, având și permisul de conducere reținut în vederea suspendării.

A fost condamnat la câte un an închisoare în temeiul art. 35 alin. 1 și art. 36 alin. 2 din Decretul nr. 328/ 1996, pedepsele fiind grațiate conform art. 1 din Legea 137/ 1997.

Potrivit art. 37 alin. 1 din Codul penal, există recidivă postcondamnatorie când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, cel condamnat sâvârșește din nou o infracțiune cu intenție, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru a doua infracțiune este închisoarea mai mare de un an.

Din dosarul instanței, rezultă că anterior, prin sentința penală nr. 16 din 9 ianuarie 1992 a Judecătoriei sector 2 București, definitivă prin nerecurare la 19 ianuarie 1992, inculpatul a mai fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 1 an închisoare pentru infracțiunile prevăzute de art. 35 alin.2 și art. 36 alin.1 din Decretul nr. 328/ 1996, iar în temeiul art. 81 din Codul penal s-a dispus suspendarea condiționtă a executării pedepsei pe durata termenului de încercare de 3 ani.

Deoarece inculpatul a comis faptele deduse în prezent judecății la 28 ianuarie și 10 februarie 1994, deci anterior datei de 19 ianuarie 1995- când expira termenul de încercare și prima pedeapsă se considera executată- în cauză erau operate dispozițiile art. 37 lit. a din Codul penal.

În consecință, instanța trebuia să dispună, în temeiul art. 334 din Codul de procedură penală, schimbarea încadrării juridice din art. 35 alin. 1 și art. 36 alin. 2 din Decretul nr. 328/ 1966 fiecare cu aplicarea art. 37 lit. a din Codul penal.

Pe de altă parte, chiar dacă noile infracțiuni au fost săvârșite în cursul termenului de încercare stabilit prin hotărârea de condamnare anterioară și ca atare s-ar impune revocarea suspendării condiționate a executării acestei pedepse, ea nu mai poate fi executată alături de cea rezultantă în cauza dedusă judecății, întrucât prin Decretul nr. 440 din 28 decembrie 1999 inculpatului i s-a acordat grațiere individuală pentru pedeapsa amintită de 1 închisoare aplicată în condițiile art. 81 din Codul penal prin sentința penală nr. 16 din 9 ianuarie 1992 a Judecătoriei sector 2 București.

Această împrejurare nu are însă repercursiuni asupra statutului de recidivist al inculpatului și pe , cale de consecință, este evident că în cauza de față el nu mai poate benificia de dispozițiile Decretului nr. 137/ 1997.

Așadar, instanța dispunând în baza art. 1 din Legea nr. 137/ 1997 grațierea celor patru pedepse de câte un an închisoare stabilite pentru infracțiunile prevăzute de art. 35 alin. 1 și art. 36 alin. 2 din Decretul nr. 328/ 1996 comise în stare de recidivă postcondamnatorie a făcut greșită aplicarea acestei legi.”

În cazul grațierii individuale, doctrina a reținut că actul de clemență se acordă pentru motive umanitare bazate pe considerente și circumstanțe de ordin personal ale condamnatului.

Cererea de grațiere poate fi formulată de persoana condamnată, de apărătorul sau reprezentantul legal al acesteia, soțul persoanei condamnate, ascendenții, descendenții, frații, surorile sau copiii acestora, precum și de aceleași rude ale soțului persoanei condamnate. Cererea adresată Președintelui României trebuie să conțină în mod obligatoriu datele de identificare ale persoanei condamnate și pedeapsa pentru care se solicită grațierea. Atunci când este necesar, Președintele României poate solicita avize consultative de la Ministerul de Justiție, care este obligat să le înainteze în termen de 30 de zile de la solicitare. Deasemenea, atunci când consideră necesar, Președintele României poate solicita informații cu privire la persoana fizică organelor administrației publice locale, conducătorului locului de detenție, organelor judecătorești, organelor de poliție și altor instituții publice, precum și comandantului unității pentru condamnații militari.

Grațierea în cazul persoanei fizice poate privi una sau mai multe pedepse privative de libertate sau o măsură educativă privativă de libertate; pedepsele deja executate sau a căror executare nu a început din cauza sustragerii condamnatului de la executare, pedepsele a căror executare a fost suspendată sub supraveghere, pedeapsa amenzii penale, pedepsele complementare și cele accesorii nu beneficiază de acest act de clemență din partea statului.

În cazul persoanei juridice, pot fi grațiate atât pedeapsa principală, cât și pedeapsa complementară a dizolvării sau a suspendării activității persoanei juridice. Atunci când cererea de grațiere este formulată de care o persoană juridică, Președintele României poate solicita când consideră ca este necesar, informații de la registrul comerțului, de la autoritățile cu atribuți de control în domeniul fiscal și vamal, de la organul care a autorizat înființarea persoanei juridice sau care a înregistrat persoana juridică, de la organele administrației publice locale, precum și de la orice altă instituție publică.

Grațierea individuală nu produce efecte asupra laturii civile și asupra măsurilor administrative pronunțate într-o cauză penală.

Decretul de grațiere trebuie să cuprindă datele de identificare ale persoanei condamnate, elementele de identificare a hotărârii judecătorești de condamnare, pedeapsa aplicată de instanță, modalitatea grațierii și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Acesta nu poate fi revocat.

În situația în care cererea de grațiere este respinsă de către președinte, actul de respingere va fi comunicat persoanei care a formulat cererea, în termen de 30 de zile de la data adoptării deciziei.

Grațierea individuală poate fi refuzată de către beneficiarul ei, în cazul în care cererea a fost depusă de o altă persoană dintre cele enumerate de textul legii. Astfel, condamnatul are dreptul de a renunța la un bine pe care nu l-a cerut, mai ales în situația în care consideră ca nu a fost judecat corect.

„În cazul concursului de infracțiuni, grațierea individuală vizează numai pedeapsa rezultantă.”

Grațierea colectivă se acordă in rem, de către Parlament prin lege organică pentru condamnări determinate prin cuantumul pedepselor sau prin infracțiunile pentru care au fost pronunțate.

Obiectul grațierii colective îl constituie numai pedepsele aplicate de instanță, cu executarea în regim de detenție sau măsurile educative privative de libertate, pentru fapte săvârșite anterior datei prevăzute de legea de grațiere. În cazul pluralității de infracțiuni pentru care s-au aplicat pedepse ce au fost contopite, obiectul grațierii colective il constituie pedepsele aplicate pentru fiecare infracțiune în parte, și nu pedeapsa rezultantă.

Daca legea de grațiere intră în vigoare înaintea rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, grațierea își va produce efectele numai de la data rămânerii definitive a hotărârii.

Spre deosebire de grațierea individuală care poate fi acordată necondiționat, grațierea colectivă poate fi acordată și condiționat.

2) În funcție de întinderea efectelor ce le are în raport cu pedeapsa aplicată:

Grațiere totală sau remiterea de pedeapsă presupune înlăturarea în întregime a executării pedepsei.

„ Grațierea parțială sau reducerea de pedeapsă presupune înlăturarea parțială a executării pedepsei, determinată, de regulă, prin indicarea unei fracții (1/2, 1/3, 1/6), prin referire la restul rămas neexecutat, ori prin arătarea cuantumului reducerii, îndeosebi la grațierile individuale.” Prin urmare, daca condamnatul a executat deja partea negrațiată din pedeapsă până la data adoptării actului de clemență, acesta va fi pus în libertate, ca efect al grațierii.

„Poate avea ca efect și înlocuirea sau comutarea unei pedepse mai grele cu una mai ușoară, de exemlu, pedeapsa detențiunii pe viață se înlocuiește cu cea a maximului special al închisorii prevăzut de lege pentru infracțiunea săvârșită.”

„Pe calea grațierii nu se poate modifica modul de executare a unei pedepse. Prin urmare, în principiu, nu se va putea înlocui, printr-un act de clemență, executarea în regim privativ de libertate a pedepsei închisorii cu executarea la locul de muncă.”

„În perioada postbelică, cea mai restrânsă grațiere parțială a fost de 1/6 de exemplu Decretul nr. 349/1982 și cea mai substanțială de 1/ 2 de pilă, Decretul nr. 5/1963, partea din pedeapsă grațiată fiind invers proporțională cu gravitatea pedepsei.”

3) În funcție de modul în care se produc efectele:

Grațierea este necondiționată (pură și simplă) atunci când actul de clemență prin care se acordă nu stabilește vreo condiție pe care condamnatul trebuie să o îndeplinească. Există totuși condiții care trebuie îndeplinite, referitoare la pedeapsa grațiată care trebuie să fie încadrată în plafonul prevăzut de lege. Grațierea colectivă poate fi atât pură și simplă, cât și condiționată spre deosebire de grațierea individuală care este întotdeauna pură și simplă.

Grațierea este condiționată atunci când trebuie îndeplinite anumite condiții privitoare la condamnat și anume: antecedența penală, buna conduită a condamnatului după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și după acordarea beneficiului actului de clemență, urmarea infracțiunii pentru care a fost condamnat.

Beneficiarul actului de clemență, care înauntrul termenului de 5 ani de la data grațierii săvârșește o nouă infracțiune va suporta sancțiunea executării pedepsei și cumulării aritmetice a acestora. „Sub acest aspect grațierea condiționată se aseamănă cu suspendarea condționată a executării pedepsei atunci când executarea pedepsei nu a început sau cu liberarea condiționată, când grațierea intervine după începerea executării pedepsei și grațierea înlătură numai restul de pedeapsă rămas de executat.”

Practică judiciară:

„ Prin comiterea celei de-a doua infracțiuni în timpul termenului de încercare al suspendării condiționate a executării unei pedepse anterioare, inculpatul a dobândit calitatea de recidivist postcondamnatoriu, neavând relevanță dacă cea de-a doua infracțiune a fost săvârșită mai înainte sau ulterior datei până la care sunt grațiate pedepsele, calitate ce este exclusă de la beneficiul grațierii.”

Art. 4 din Legea nr. 543/ 2002 privind grațierea unor pedepse și înlăturarea unor măsuri și sancțiuni, prevede că nu beneficiază de grațiere persoanele condamnate pentru infracțiuni săvârșite în stare de recidivă și celor care sunt recidiviști prin condamnări anterioare (în acest ultim caz, trebuie să existe o hotărâre de condamnare definitivă care să constate starea de recidivă; exceptarea este intuitu personae și vizează toate infracțiunile săvârșite de aceste persoane, inclusiv cele din culpă; această calitate se stabilește în funcție de momentul săvârșirii infracțiunii susceptibile de a fi grațiate ) și cei cărora li s-au aplicat pedepse sau măsuri educative pentru următoarele infracțiuni: omor, loviturile sau vătămările cauzatoare de moarte, violul etc.

4) În funcție de momenntul în care intervine:

Grațierea este postcondamnatorie atunci există o hotărâre judecătorească definitivă la data emiterii actului de grațiere cu privire la pedeapsa sau masura educativă privativă de libertate.

Grațierea este antecondamnatorie atunci când pedepsele sau măsurile educative privative de libertate care urmează a fi aplicate faptelor săvârșite înainte de intrarea în vigoare a legii de grațiere nu au fost judecate definit (spre exemplu faptele nedescoperite sau cele aflate în curs de urmărire penală sau judecată în primă instanță sau căi ordinare de atac).

Obiectul grațierii colective în situația pluralității de infracțiuni pentru care s-au aplicat pedepse care au fost contopite este reprezentat nu de pedeapsa rezultantă, ci de pedepsele stabilite pentru fiecare dintre infracțiuni în parte. Pedepsele vor putea fi descontopite, dacă pentru unele dintre pedepse este incidentă grațierea, iar daca din pedeapsa rezultantă o singură pedeapsă nu este grațiată, eventualul spor aplicat este înlăturat.

În ceea ce privește activitatea infrațională în cazul infracțiunilor continue, continuate sau de obicei, aceasta trebuie să se fi epuizat anterior datei adoptării actului de clemență.

2.5. Obiectul grațierii

Obiectul grațierii îl constituie pedepsele principale aplicate de instanțele judecătorești, a căror excutare este înlăturată în totalitate sau în parte.

„Obiectul grațierii poate fi format de cuantumul pedepsei aplicate, atunci când în actul de clemență se fac sau nu referiri la durata pedepsei, sau la valoarea acesteia, de natura infracțiunii produse sau chiar de îmbinarea laturii subiective a unei infracțiuni cu valoarea pagubei produse.”

Având în vedere că grațierea privește doar pedepsele neexecutate, în situațiile în care pedeapsa a fost executată, a intervenit prescripția, inculpatul arestat preventiv a primit o pedeapsă mai mică sau egală cu perioada arestării, aceasta nu poate opera deoarece nu mai are obiect.

În cazul concursului de infracțiuni, obiectul grațierii se stabilește în raport cu pedeapsa aplicată pentru fiecare infracțiune în parte și nu în raport cu pedeapsa rezultantă. Grațierea trebuie să înlăture pericolul social al fiecărei fapte săvârșite, deoarece pericolul social pe care il prezintă un infractor care a savărșit un concurs de infracțiuni este mai mare decât cel produs de o persoană recidivistă. Astfel, în situația în care toate pedepsele beneficiază de clemență, instanța trebuie să le descontopească, să înlăture sporul, deoarece fiecare pedeapsă devine independentă una de cealaltă. Sporul nu poate reprezenta o pedeapsă chiar daca constituie o pedeapsă, deorece nu este aplicată pentru o anumită infracțiune ci este acordat ca un surplus.

Așa cum am arătat la clasificarea grațierii, grațierea individuală privește întotdeauna pedepsele aplicate prin hotărâri de condamnare definitive, iar prin urmare, obiectul acesteia îl constituie pedepsele definitiv aplicate.

„Spre deosebire de grațierea indiviuală, grațierea colectivă poate avea ca obiect și pedepse aplicate după apariția legii de grațiere, dar numai pentru infracțiuni săvârșite anterior actului de clemență. Grațierea nu se aplică infracțiunilor săvârșite în ziua adoptării actului de grațiere.”

„În doctrina franceză se susține că pentru a face obiectul grațierii pedeapsa privativă de libertate trebuie să fie nu numai definitivă ci și executoare, ceea ce face să nu poată constitui obiect al grațierii pedeapsa a cărei executare este suspendată condiționat.” În dreptul nostru penal o asemenea condiție nu există, deoarece prin voința legiuitorului grațierea are efecte și asupra pedepselor a căror executare este suspendată condiționat, făcând să se reducă termenul de încercare cu durata pedepsei grațiate.

Pentru determinarea obiectului grațierii, din pratica legiuitorului rezultă că acesta se poate face, folosindu-se mai multe criterii cum ar fi:

Indicarea în actul de grațiere a cuantumului pedepsei aplicate condamnaților în raport de care se aplică actul de clemență.

Întinderea actului de grațiere este influențată de natura și intensitatea considerațiilor de politică penală. De exemplu, potrivit Decretului – lege nr. 23/1990, au fost grațiate toate pedepsele cu închisoarea, indiferent de cuantumul acestora. Prin Legea nr. 137/1997 au fost grațiate în întregime pedepsele până la 2 ani inclusiv, precum și pedepsele cu amenda până la 10.000.000 lei inclusiv, și în parte, cu ½ pedepsele mai mari de 2 ani, dar care nu depăsesc 5 ani inclusiv, aplicate de instanțele de judecată.

Indicarea naturii infracțiunilor săvârșite a căror pedeapsă aplicată se grațiază;

Decretul nr. 20/1959, bunăoară, a prevăzut, în art. 1, că se grațiază integral pedepsele privative de libertate rămase definitive, aplicate pentru o gamă de infracțiuni prevăzute de Codul Penal și de Codul justiției militare, stabilite, potrivit sistemului ”catalogului pozitiv”, prin indicarea textelor incriminatorii.

Precizarea atât a cuatumului pedepsei aplicate de instanță cât și a naturii infracțiunii care a atras această pedeapsă;

Potrivit art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 421/1955 au fost grațiați în întregime cei condamnați la pedepse privative de libertate până la 10 ani inclusiv pentru săvârșirea de crime de război, împotriva păcii și umanității, prevăzute de unele legi speciale.

Sublinierea elementului subiectiv al infracțiunii pentru care s-a aplicat pedeapsa;

Spre exemplu, potrivit art. 2 lit. o din Legea nr. 25/ 1967, au fost grațiați cei condamnați pentru infracțiuni neintenționate.

Sublinierea elementului subiectiv în același timp cu valoarea pagbei pricinuite;

Prin art. 3 alin. 2 din Decretul nr. 5/ 1963, de plidă, au fost grațiate pedepsele privative de libertate aplicate pentru infracțiunile neintenționate prin care s-a cauzat o pagubă avutului obștesc de până la 50.000 lei.

2.6. Efectele grațierii

În conformitate cu prevederile art. 160 Cod pen., grațierea are ca efect înlăturarea în totul sau în parte, a executării pedepsei ori comutarea acesteia în alta mai ușoară. Nu produce efecte asupra pedepselor executate în întregime sau a celor pentru care a intervenit prescripția executării pedepsei sau a pedepsei închisorii a cărei executare este suspendată sub supraveghere, în afară de cazul când legea prevede altfel.

2.6.1. Efectele grațierii asupra pedepselor principale

Executarea pedepselor principale, poate fi înlăturată în totalitate, în parte sau comutată într-o pedeapsă mai ușoară, spre exemplu detențiunea pe viață în închisoare sau închisoarea în amendă prin grațiere.

Condamnarea pronunțată de instanță produce efecte deoarece, actul de clemență acordat condamnatului înlătura doar executarea pedepsei principale, nu și răspunderea penală, astfel că pedeapsa grațiată produce aceleași efecte ca orice pedeapsă executată: decăderi, incapacități, antecedent penal, poate constitui primul termen al recidivei . În schimb, răspunderea penală poate fi înlăturată prin amnistie, prescripția răspunderii penale, lipsa plâgerii prealabile, retragerea plâgerii prealabile și împăcarea, în condițiile intervenirii cărora, procurorul dispune clasarea, iar instanța pronunță soluția încetării procesului penal.

În cazul grațierii totale necondiționate, pedeapsa se consideră stinsă fie la data aplicării actului de clemență, fie la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, comiterea unei noi infracțiuni putând atrage reținerea recidivei postexecutorii dacă sunt îndeplinite condițiile privitoare la cei doi termeni ai recidivei. „ Recidiva postexecutorie presupune săvârșirea unei noi infracțiuni după executarea pedepsei sau stingerea executării pedepsei prin grațiere, prescripție, pronunțate pentru infracțiunea anterioară”

În cazul grațierii condiționate pedeapsa se consideră executată la data apariției actului de clemență, cu mențiunea că, cel condamnat să nu mai săvârșească o nouă infracțiune intenționată până la împlinirea termenului de încercare prevăzut în actul de clemență. Termenul de încercare începe să curgă fie de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, fie de la data adoptării actului de clemență.

În situația infracțiunilor continue, continuate, de obicei și progresive este obligatoriu ca acestea sa se fi epuizat până la apariția actului de clemență, deoarece formele de unitate infracțională se consideră săvârșite în momentul comiterii ultimului act de executare sau al producerii ultimului rezultat ilicit. „Dacă activitatea infracțională în oricare din aceste forme se prelungește în timp și după apariția actului de grațiere, acesta nu se mai aplică.”

Practică judiciară:

Decizia penală nr. 380/ AP din 14 decembrie 2005- A.V.

Prin sentința penală nr. 401/ 2005, Tribunalul Brașov a dispus, în baza art. 461 lit. d C. Proc.pen., admiterea contestației la executare formulată de condamnatul G.I. și punerea acestuia în libertate de sub puterea mandatului de executare nr. 250/ 2003 emis de Tribunalul Alba.

Pentru a dispune astfel, s-a arătat că nu este legală procedura de „rearestare” a unei persoane, că mandatul de executare a pedepsei emis de Tribunalul Alba și-a încetat efectele și că pedeapsa nu se mai poate executa, din moment ce a fost grațiată, iar condamnatul a fost pus în libertate.

Împotriva sentinței a declarat apel Parchetul pe lângă Tribunalul Brașov, care a susținut că este greșită admiterea contestației la executare, că nu aceasta era calea pe care trebuia sa o urmeze condamnatul și că acesta trebuia să se îndrepte împotriva Decretului nr. 1123/ 2004 emis de Președintele României, într-o acțiune în contencios administrativ.

Apelul este fondat, însă pentru alte motive, așsa cum se va arăta în continuare.

Potrivit art. 461 ali. 1 lit. d C.proc.pen., invocarea efectelor grațierii, ca o cauză de stingere a executării pedepsei, constituie un motiv legal de contestație la executare. În aceste condiții, condamnatul G.I. s-a adresat în mod legal instanței pentru a se constata stingerea executării pedepsei, ca efect al grațierii individuale.

Pentru soluționarea acestei contestații, trebuie lămurită în prealabil o altă problemă, și anume legalitatea Decretului nr. 1173/ 2004 emis de Președintele României și aptitudinea acestuia de a produce efecte juridice în sensul revocării grațierii individuale care a fost acordată contestatorului.

Dispozițiile art. 44 C.proc. pen., referitoare la chestiuni prealabile, statuează că instanța penală are competența să judece orice chestiune de care depinde soluționarea cauzei, chiar dacă prin natura ei este de competența altei instanțe.

Ne aflăm în prezența unui caz legal de prorogare a competenței, care obligă instanța să soluționeze în prealabil o problemă de care depinde în mod direct modul în care urmează să fie soluționat obiectul cauzei penale.

În consecință, instanța este datoare să examineze Decretul nr. 1173/ 2004 emis de Președintele României, ca act administrativ de autoritate, urmărindu-se regulile privitoare la contenciosul administrativ. În acest sens s-a dispus și citarea Administrației Prezidențiale, pentru ca prezenta hotărâre să-i fie opozabilă.

Examinând legalitatea Decretului nr. 1173/ 2004, s-a constatat că prin act administrativ s-a dispus revocarea grațierii individuale acordate prin Decretul nr. 1164/ 2004 persoanelor cuprinse în act.

Potrivit art. 94 alin. 1 lit. d din Constituție, Președintele României are atribuția de a acorda grațiere individuală, nefiind prevăzută și atribuția de a dispune revocarea unei grațieri individuale. În lipsa unei atribuții expres prevăzute, rezultă că Președintele României nu are dreptul de a dispune revocarea unei grațieri individuale, ceea, ce, pe cale de consecință, demonstrează că acordarea unei grațieri individuale, cu respectarea dispozițiilor art. 100 din Constituție, este esențialmente irevocabilă.

Mai mult, ca act administrativ de autoritate, din moment ce el și-a produs efectele, condamnatul din prezenta cauză fiind pus în libertate în baza Decretului nr. 1164/ 2004 de grațiere individuală, nu mai poate fi revocat de organul emitent.

Pe de altă parte, dacă s-ar admite că Președintele României poate dispune revocarea grațierii individuale, ar însemna să se accepte posibilitatea ca, prin act administrativ, această instituție să dispună executarea unor pedepse privative de libertate și arestarea persoanelor condamnate pentru executarea pedepselor, ceea ce este de neadmis, fiind vorba de atribuții care aparțin în exclusivitate puterii judecătorești, și de un amestec în atribuțiile acestei puteri, cu încalcarea art. 1 alin. 4 din Constituție.

Din această perspectivă, este evident că dispozițiile art. 94 lit. d din Constituție sunt de strictă interpretare.

Așa fiind, s-a constatat că Decretul nr. 1173/ 2004 emis de Președintele României este ilegal și a fost anulat- în limitele obiectului prezentei cauze- cu privire la revocarea grațierii individuale a condamnatului G.I. și abrogarea Decretului nr. 1164/ 2004.

Pe cale de consecință, greșită a fost și procedura așa- zisei „rearestări”, care a fost lipsită de orice suport legal.

Potrivit art. 461 alin 1 lit. d C.proc.pen., contestația la executarea formulată de condamnatul G.I. a fost considerată întemeiată, pedeapsa aplicată fiind grațiată și neexecutabilă.

2.6.2. Efectele grațierii asupra pedepselor complementare

Pedepsele complementare sunt dispuse de către instanța de judecată, în vederea completării represiuni care rezultă prin aplicarea pedepsei principale. Acestea intervin de regulă, după executarea pedepsei principale. Pedepsele complementare care pot fi aplicate persoanei fizice sunt: interzicerea exercitării unor drepturi de la 1 la 5 ani, degradarea militară și potrivit Noul Cod Penal publicarea hotărârii definitive de condamnare.

Potrivit dispozițiilor art. 160 alin. 2 Noul Cod Penal, grațierea nu are efecte asupra pedepselor complementare, în afară de cazul în care se dispune altfel prin actul de grațiere. Prin urmare, dacă prin actul de grațiere nu se fac referiri cu privire la pedepsele complementare, acestea urmează a fi executate de la data actului de grațiere.

În ceea ce priveste persoanele juridice, acestea pot beneficia de grațierea pedepselor complementare prevăzute la art. 139 si art. 140 Noul Cod Penal.

2.6.3. Efectele grațierii asupra măsurilor educative neprivative de libertate și asupra măsurilor de siguranță

Noul Cod penal a renunțat în totalitate la pedepsele penale care se aplică minorilor, în favoarea măsurilor educative, care sunt împărțite în următoarele categorii: privative de libertate și neprivative de libertate. În cazul persoanei care, la data săvârșirii unei infracțiuni, are vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani se poate lua o măsură educativă neprivativă de libertate: stagiul de formare civică, supravegherea, consemnarea la sfârșit de săptămână, asistarea zilnică. Măsura educativă privativă de libertate (internarea într-un centru educativ, internarea într-un centru de detenție) se poate lua atunci când minorul a mai săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa cu închisoarea de 7 ani sau mai mare sau detențiunea pe viață sau atunci când minorul a mai săvârșit o infracțiue pentru care i s-a aplicat o măsură educativă a cărei executare a început sau care a fost în întregime executată.

Întrucât măsurile educative se aplică minorilor, în vederea reeducării lor, considerăm că este necesar ca acestea să nu fie înlăturate printr-un act de clemență.

Totuși, spre deosebire de Vechiul Cod penal, care excludea de la beneficiul acestui act de clemență toate măsurile educative, în Noul Cod penal, grațierea produce efecte doar asupra măsurilor educative privative de libertate, înlăturând executarea acestora.

„Măsurile de siguranță sunt considerate sancțiuni de drept penal constând în măsuri de constrângere cu caracter preventiv, care au ca scop înlăturarea unor stări de pericol generate de fapte prevăzute de legea penală.” Scopul acestor măsuri este unul preventiv, și represiv ca în cazul pedepselor.

Potrivit art. 108 Noul Cod Penal măsurile de siguranță sunt: obligarea la tratament medical, internarea medicală, interzicerea ocupării unei funcții sau a exercitării unei profesii, confiscarea specială, confiscarea extinsă.

„Se menține constantă poziția legiuitorului prin excluderea de la beneficiul grațierii a măsurilor de siguranță, dat fiind scopul preponderent preventiv al acestor sancțiuni de drept penal.”

2.6.4. Efectele grațierii asupra pedepselor a căror executare este suspendată sub supraveghere

Sub reglementarea Vechiul Cod penal, grațierea producea efecte asupra pedepsei a carei executare a fost suspendată condiționat [Art. 120 alin. 2], însă dispozițiile Noului Cod penal prevăd în art. 160 alin. 4 că, pedepsele a căror executare a fost suspendată sub supraveghere nu pot beneficia de actul de clemență, înafară de cazul în care se dispune altfel prin actul de grațiere. Prin urmare, grațierea va produce efecte asupra pedepselor a căror executare a fost suspendată sub supraveghere, dacă prin actul de clemență se va indica în mod explicit acest lucru. În această situație termenul de supraveghere al susperndării condiționate este redus corespunzător duratei pedepsei grațiate. Acest efect se va produce imediat.

Dacă înăuntrul termenului de încercare al grațierii condiționate, condamnatul încalcă condițiile actului de clemență, instituția grațierii se revocă odată cu instituția suspendării sub supraveghere, pierzându-se astfel beneficiul termenului acestuia. Așadar, de la data grațierii oprează reducerea termenului de suspendare sub supraveghere a executării pedepsei.

„Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere reprezintă o măsură de individualizare judiciară a pedepsei închisorii. După cum reiese și din denumire, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere este o formă de suspendare condiționată a executării închisorii în care condamnatul pe durata termenului de supraveghere este supus unor măsuri de supraveghere și de respectare a unor obligații pe care le stabilește instanțe de judecată în conformitate cu legea.”

În Noul Cod penal, termenul de supraveghere reprezintă un interval de timp cuprins între 2 și 4 ani, în care activitățile condamnatului trebuie să se supună unor măsuri de supraveghere stabilite prin lege și unor obligații fixate de instanța de judecată, fără a fi adăugat la acesta pedeapsa a cărei executare se suspendă, în timp ce, in Vechiul Cod penal acest termen de încercare se constituia din durta pedepsei închisorii aplicată, la care se adăuga un termen variabil cuprins între 2 și 5 ani. Acest termen începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei.

2.7. Revocarea grațierii

Revocarea grațierii reprezintă măsura dispunsă de instanța de judecată, care presupune revenirea asupra grațierii condiționate a pedepsei, în situația în care pe durata termenului de încercare, persoana grațiată a săvârșit o infracțiune intenționată.

„Revocarea intervine ope legis, hotărârea instanței de condamnare pentru infracțiunea săvârșită înăuntrul termenului de încercare având sub acest aspect, caracter declarativ.”

Dacă grațierea este revocată, pedeapsa care se aplică pentru noua infracțiune săvârșită înăutrul termenului de încercare de către cel grațiat, se va cumula aritmetic cu pedeapsa neexecutată a cărei grațiere a fost revocată. Spre exemplu, dacă o pedeapsa de 6 ani închisoare a fost grațiată în totalitate, iar pentru infracțiunea săvârșită înnăutrul termenului de încercare s-a aplicat o pedeapsă de 3 ani închisoare, aceasta se va contopi cu pedepasa grațiată, rezultând o pedeapsă de 9 ani închisoare.

Există anumite situații în care, infracțiunea săvârșită înăutrului termenului de încercare nu atrage revocarea grațierii. Aceste situatii sunt următoarele:

Situația în care, procesul penal încetează ca urmare a aministiei infracțiunii săvârșite înăutrul termenului- condiție al grațierii condiționate;

A intervenit impăcarea părților asupra infracțiunii comise, cauză care stinge raportul penal;

Plângerea prealabilă a fost retrasă de către persoana vătămată;

S-a dispus înlocuirea răspunderii penale;

Infracțiunea a fost dezincriminată.

În cazul comiterii unei infracțiuni intenționate înăutrul termenului de încercare ia nastere starea de recidivă, dacă sunt îndeplinite cumulativ condițiile pozitive și negative privitoare la cei doi termeni ai recidivei.

2.8. Grațierea în reglementarea altor state

2.8.1. Germania

Sistemul judiciar este organizat în mod federal, datorită organizării federale a Republicii Federeale Germania și este împărțit in 5 ramuri specializate independente, și anume: competența de drept comun, competență în materie de drepul muncii, competență administrativă generală, cometență în materie fiscală, competență în materie socială. Deasemenea, pe lângă aceste instanțe specializate, există instanțe competente în materie constituțională, reprezentate de Curtea Constituțională Federală și de instațele constituționale ale celor 16 landuri.

Aceste competențe sunt exercitate de instanțele federale și de către instanțele din cele 16 state federale.

În Germania, instanțele sunt împărțite în instanțe de drept comun, competente în cauze civile și penale, și instanțe specializate (administrative, fiscale, de dreptul muncii, sociale).

Președintele Germaniei nu este ales, la fel ca în România prin vot direct și secret de către populație, ci este ales de forul denumit „Adunarea Federală”, compusă din membrii Camerei inferioare (decizionale) a Parlamentului german (Bundestag), și un număr egal de delegați din partea parlamentelor regionale germane. Mandatul președintelui are aceeași durată ca și în România, de 5 ani iar realegeara acestuia în funcție este posibilă o singură dată.

Președintele promulgă legile, făra acordul său legile nu pot intra în vigoare. Prerogativele președintelui includ spre exemplu, și propunerea unui canditat pentru postul de cancelar sau șef al guvernului.

În ceea ce privește dreptul de a grația, acesta ii revine potrivit art. 60 alin. 2 din Constituția Republicii Federale Germania, Președintelui. În cele 16 landuri, dreptul de grațiere este exercitat de către prim- miniștrii.

Modalitățiile grațierii sunt prevăzute în Regulamentul privind grațierea individuală (Gnadenordnung) din 1935. Procedura de acordare a grațierii individuale este reglementată de :

Ordonanța Președintelui privind exercitarea dreptului de grațiere al Federației/ 1965;

Legea funcționarului federal, din 1985;

Legea federală asupra disciplinei, din 1967;

Legea soldatului, din 1975;

Codul de procedură penală.

Dispozițiile din Codul de procedură penală, atribuie Președintelui competența exclusivă în materia delictelor federale (genocid, înaltă trădare, antentat). Spre exemplu, un caz de încercare de grațiere a fostului terorist din fracțiunea Armata Roșie, Christian Klar, pe care Horst Kohler (președinte al Republicii Federale Germania in 2004- 2007 ) a respins-o in anul 2007.

Brigitte Mohnhaupt, membră a fostei organizații teroriste de extremă- stânga Facțiunea Armata Roșie, condamnată la închisoare pe viață, a obțiunut grațierea după 24 de ani de detenție, pe motiv că nu mai reprezintă pericol public. Această grațiere își are temeiul în legislația germană, potrivit căreia, deținuții care au primit condamnări cu pedeapsa închisorii pe viață vor putea fi grațiati după efectuarea a minim 15 ani din pedeapsa. Deasemenea, Curtea Constituțională germană, a stabilit că „orice individ condamnat la închisoare pe viață are dreptul la o șansă de a-și recăpăta libertatea.”

2.8.2.Danemarca

Potrivit art. 24 din Constituția Regatului Danemarcei, regele are dreptul de amnistie și grațiere.

2.8.3. Italia

Sistemul juridic italian este bazat pe dreptul roman, și reglementat de Constituția Republicii Italia, promulgată în anul 1948. Președintele Republicii este ales pentru o perioadă de 7 ani de către Parlamentul reunit, prin vot secret de către deputați, senatori și reprezentații regionali cu permis să voteze.

Constituția Republicii prevede atribuțiile președintelui: numește Prim- ministrul, poate dizolva una sau ambele Camere ale Parlamentului, este comandantul forțelor armate, prezideză Consiliul superior al Magistraturii (Consigilio Superiore della Magistratura) etc.

Tot Președintele este cel care are dreptul de a grația și de a micșora pedepse. Potrivit art. 79 din Constituția Republicii Italiene, cel care are dreptul de a acorda beneficiul grațierii colective este Președintele Republicii. El nu poate grația fără legea de delegare în cazuri nedeterminate; deasemenea, nici Parlamentul nu poate acorda clemența nemijlocit, prin lege.

La fel ca în România, și în Italia există grațiere individuală, indicată prin termenul de „grazia” acordată de către Președintele Republicii și grațiere colectivă, „indulto”. Grațierea individuală este exercitată prin decret emis la propunerea ministrului de justiție. Cererea de grațiere se poate adresa direct titularului dreptului de grațiere.

Instituția grațierii condiționate a apărut ca urmare a încercării limitării exceselor acordării clemenței, Italia fiind una dintre țările în care grațierile erau foarte frecvente.

Există totuși, anumite infracțiuni care nu pot forma obiectului unui act de clemență, și anume: terorism, acțiuni mafiote, viol, sclavie, sechestrare de persoane, trafic și deținere de stupefiante.

2.8.4. Suedia

În baza capitolului 11 art. 13 din Constituția Regatului Suediei, Guvernul va putea acorda clemență, remițând sau reducând o sancțiune penală, ori alte efecte legale ale unei sancțiuni. „Conform art. 13 alin. 2, în cazuri excepționale, Guvernul poate ordona sistarea investigațiilor sau a urmăririi penale.”

2.8.5. Japonia

Japonia este considerată o monarhie constituțională, asemănatoare sistemului britanic cu influențe ale unor țări din Europa continentală.

Parlamentul bicameral (Dieta), reprezintă potrivit Constituției Japoniei „cel mai inalt organism de putere în stat”, alcătuit din Camera Reprezentanților, aleasă prin vot popular, la fiecare patru ani, și o Cameră a Consilierilor.

Constituția Japonei definește deasemenea și Împăratul, ca fiind „simbol al statului și unității poporului”, având datorii ceremoniale.

În ceea ce privește grațierea condiționată, alături de amnistia generală, amnistia specială, comutarea pedepselor acestea, pot fi acordate de către Cabinet, în virtutea art. 73 alin. ultim din Constituția niponă. Deasemenea, în temeiul art. 7 alin. 7 din Constituție, actele de grațiere sunt supuse ratificării Împăratului.

2.8.6. Austria

În sistemul juridic al Austriei, noțiunea de „grațiere” (Begnadigung) desemnează numai grațierea individuală, în timp ce denumirea de „amnestie” se referă la grațierea colectivă.

Deosebirea dintre amnistie și grațiere nu se face, așadar, în funcție, de efectele lor juridice, ci în raport cu caracterul personal sau impersonal al actului de clemență. Dacă se înlătură executarea pedepsei cu privire la o persoană determinată sau un grup de persoane individualizate, este vorba despre o grațiere (Begnadigung), iar dacă efectul amintit privește un număr nedeterminat de condamnați, în dreptul constituțional și penal austriac suntem în prezența unei „amnistii” (Amnestie).

Grațierea este reglementată în art. 93 din Constituția Austriei și în Codul de procedură penală.

2.8.7. Franța

Sistemul judiciar francez, la acest moment cunoaște două sisteme de jurisdicție :

Jurisdicțiile de drept comun care sunt realizate prin intermediul instanțelor judecătorești, în fruntea cărora se situează Curtea de Casație;

Jurisdicțiile administrative conduse de Consiliul de Stat.

Între cele două sisteme nu există niciun raport de subordonare sau vreo formă de control reciproc. Tribunalul de conflicte este un tribunal special organizat, alcătuit din judecători atât din jurisdicțiile de drept comnun cât și din jurisdicțiile administrative, cu rol în rezolvarea conflictelor de competență ale instanțelor.

Președintele Franței este ales la fel ca în România, de către cetățeni pentru un mandat de cinci ani anterior, de șapte ani. Președintele ocupă cea mai importantă funcție în stat, având o influență semnificativă asupra legislativului. Pe lângă atribuția de a alege un prim ministru, președintele are puterea de a dizolva Adunarea Generală, poate propune aprobarea legilor prin referendum național, în anumite condiții, numește anumiți membri ai Consiliului Constituțional.

În ceea ce privește dreptul de a grația, acesta revine prin tradiție șeful statului. Acest drept a fost consacrat în toate constituțiile, începând cu anul 1801, fiind recunoscut și în timpul monarhiilor.

Cererile de grațiere pot fi cerute de către condamnat, părinți sau prietenii sai, jurați sau administrația penitenciarului, și trebuie adresate Ministerului Justiției.

Dosarul este examinat de un departament special al ministerului justiției- direcția penală și a grațierii.

Sistemul francez recunoaște doua tipuri de grațieri: grațiere individuală și grațieri colective sau jubilare. Grațierile individuale erau foarte numeroase; 35.000 de cereri au fost formulate în anul 1981, dintre care Președintele a grațiat numai 218 de persoane.

Grațierile colective, privesc infracțiuni care prezintă un pericol social mai redus, respectiv: infracțiunile săvârșite cu ocazia manifestațiilor pentru apărarea drepturilor și libertăților omullui, conflictelor studențești, campaniilor electorale etc. Nu beneficiază, însă de grațiere, infracțiunile de trafic de stupefiante, furt, ucidere sau vătmare din culpă, infracțiunile săvârșite pe drumurile publice sub influența băuturilor alcoolice.

2.8.8. Statele Unite ale Americii

Statele Unite ale Americii reprezintă un stat federal, alcătuit din 50 de state și un district federal (Districtul Federal Columbia sau D.C). Fiecare stat al Americii deține suveranitate legală, parlament bicameral, un guvern în fruntea căruia se află un guvernator ales prin vot direct de populația statului și o Curte Supremă de Justiție.

Cel care deține cele mai importante funcții este Președintele. Acesta este simultan și șef de guvern (chief executive) și comandant suprem al forțelor armate. Potrivit art. 2 din Constitția Statelor Unite, președintele este împuterncit cu aplicarea legii federale, numește executivul federal, diplomații și ofițerii judiciari, ratifică tratatele cu puterile străine după consultarea și consimțământul Senatului.

Deseasemenea, tot Președintele este cel care deține puterea de a acorda grațieri pentru infracțiuni comise împotriva Statelor Unite, înafară de cazurile de punere sub acuzare a demnitarilor. Acest drept de acordare a clemenței nu este supus controlului puterii legislative, și totodată, nu este necesară contrasemnarea, deoarece Președintele este și șef al statului și al guvernului.

Pedepsele aplicate în materia infracțiunilor prevăzute de Common Law sau de legislația statelor, sunt grațiate de guvernatorul statului.

Un caz binecunoscut, este cel din anul 1971 când președintele Richard Nixon a redus pedeapsa de 13 ani primită de James R. Hoffa, liderul Sindicatului „Teamster” pentru înșelăciune și mituirea juraților, cu condiția ca acesta să se abțină de la orice activitate sindicală până în anul 1980.

3. Prescripția executării pedepsei

3.1. Noțiune

După trecerea unui anumit interval de timp, legiuitorul a considerat că nu mai este necesar și oportun să se mai facă cercetări și să fie judecate persoane pentru săvârșirea unei infracțiuni sau în cazul în care există o hotărâre de condamnare definitivă, punerea în executarea a acesteia după scurgerea unei perioade de timp mai îndelungate, nu mai corespunde politicii penale, deoarece nu mai pot fi realizate prevenția specială și generală.

Dreptul penal român recunoște două feluri de prescripție penală, una care privește răspunderea penală iar cealaltă executarea pedepsei.

Prescripția răspunderii penale constă în înlăturarea răspunderii penale, prin stingerea obligației infractorului de a suporta consecințele faptei comise, ca urmare a trecerii unui interval de timp prevăzut de lege, de la data săvârșirii faptei, indiferent dacă fapta a fost sau nu descoperită sau infractorul a fost recunoscut. Fiind o cauză care înlătură răspunderea penală, în situația intervenirii acesteia, procurorul dispune soluția clasării, iar instanța va pronunța soluția încetării procesului penal.

„Prin prescripția executării pedepsei se înțelege înlăturarea forței executive a unei condamnării executive prin trecerea unui interval de timp prevăzut de lege.” Prin intermediul instituției prescripției executării pedepse, se sting simultan dreptul autorității de stat de a cere executarea pedepsei și obligația celui condamnat de a executa pedepsa care i-a fost aplicată.

Prin urmare, acest drept al statului de a cere executarea dispozițiilor penale ale unei hotărârii definitive de condamnare formează obiectul prescripției executării pedepsei.

„Deși produce efecte mai restrânse, prescripția executării pedepsei are aceeași rațiune ca și prescripția răspunderii penale, anume aceea că, prin trecerea unui interval mare de timp de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, fără ca pedeapsa să fie executată, eficiența pedepsei se diminuează până la totală anihilare.” De aici reiese că funcția acestei instituții este de a crea un impediment în fața forței executive a unei hotărâri definitive de condamnare, atunci când, executarea pedepsei nu mai este utilă datorită trecerii timpului.

Pentru realizarea scopului pedepsei este necesar ca imediat după stabilirea unei hotărâri definitive de condamnare, aceasta să fie pusă în executare; punerea în executare a acesteia după scurgerea unui îndelung interval de timp, nu mai poate contribui nici la educarea și îndreptarea condamnatului și nici la exemplaritatea pedepsei.

„Pe de altă parte, faptul că, în tot acest interval de timp, condamnatul nu a săvârșit din nou o infracțiune și că a fost permanent sub amentințarea pedepsei, face să se nască prezumția că el s-a îndreptat și că supunerea lui tardivă la executarea pedepsei ar putea dăuna finalității educative.”

În ceeea ce privește natura juridică a acesteia, prescripția executării pedepsei este o cauză de stingere extinctivă a executării pedepsei care a fost pronunțată printr-o hotărâre definitivă de condamnare. Organele de stat sunt cele care au dreptul și îndatorirea de a aduce la îndeplinire executarea hotărârilor de condamnare definitive, iar în situația în care intervine o cauză legală care înlătură executarea pedepsei, așa cum este prescripția executării pedepsei, acest drept și această îndatorire încetează a mai avea eficiență juridică. Așadar, prescripția apare ca o renunțare anticipată a statului la dreptul de a cere și a impune executarea pedepsei pronuțate, dacă aceasta nu a avut loc în intervalul de timp stabilit de lege.

În concluzie, prescripția executării pedepsei reprezintă una dintre cauzele care înlătură executarea pedepesei stabilită printr-o hotărâre definitivă de condamnare, prin stingerea simultană a dreptului statului de a cere executarea pedepsei și obligația corelativă a celui condamnat de a executa pedeapsa ce i-a fost aplicată, dacă s-a scurs un anumit interval de timp de la pronunțarea hotărârii.

Prescripția executării pedepsei este reglementată în dispozițiile art. 161-164 Noul Cod penal, al căror obiect de reglementare îl formează efectele juridice ale acestei cauze care înlătură executarea pedepsei.

3.2. Efectele prescripției executării pedepsei

Spre deosebire de prescripția răspunderii penale, care operează prin simpla trecere a timpului fără a se cere îndeplinirea vreunei condiții active, prescripția executării pedepsei trebuie să îndeplinească doua condiții legale, și anume: o condiție pasivă care presupune împlinirea termenului prevăzut de lege și o condiție activă, constând în buna conduită a condamnatului.

Prescripția are ca efect, conform art. 161 NCP, înlăturarea executării pedepsei principale.

„Așadar, trecerea timpului, atunci când capătă legal calificarea de prescripție a executării pedepsei, are ca efect înlaturarea pedepsei principale. Ceea ce se înlătură, ca efect al prescripției, este executarea, iar ceea ce se stinge este pedeapsa.”

Întrucât pedepsele accesorii decurg din pedeapsa principală și se execută din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, rezultă că prescripția execcutării pedepsei produce efecte și asupra acestora.

De la regula prescriptibilității, legiuitorul stabilește câteva excepții, în cazul unor infracțiuni de o gravitate sporită. Astfel, potrivit art. 161 alin. 2 prescripția nu înlătură executarea pedepsei principale în cazul săvârșirii următoarelor infracțiuni:

Infracțiunile de genocid, contra umanității și de război, indiferent de data la care au fost comise;

Infracțiunile de omor (art. 188 NCP), omor calificat, (art. 189 NCP) precum și în cazul săvârșirii unor infracțiuni urmate de moartea victimei (lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte, violul urmat de moartea victimei, tâlhăria urmată de moartea victimei.)

„Întrucât legea nu distinge în funcție de forma infracțiunii, imprescriptibilitatea executării pedepsei principale pentru infracțiunile enumerate va opera atât în ipoteza condamnării pentru forma tentată a infracțiunii, cât și în ipoteza condamnărilor pentru forma consumată.”

Deasemenea, potrivit art. 161 alin. 3 prescripția nu produce efecte asupra infracțiunilor de omor, omor calificat și a infracțiunilor urmate de moartea victimei pentru care, la data intrării în vigoare a Noului Cod penal, nu s-a împlinit termenul de prescripție a executării pedepsei.

În conformitate cu dispozițiile art. 162 alin. 6 NCP, pedepsele complementare aplicate persoanei fizice și măsurile de siguranță nu se prescriu. În cazul pedepselor complementare, prescripția nu înlătură executarea acestora, deoarece potrivit art. 68 alin. 1 lit. c NCP, executarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi începe după executarea pedepsei privative de libertate, după grațierea totală sau a restului de pedeapsă sau după prescripția executării pedepsei.

„În ceea ce privește măsurile de siguranță, regula imprescriptibilității acestora își găsește justificarea în însuși scopul pentru care au fost instituite, respectiv în necesitatea de a înlătura acele stări de pericol care ar putea contribui la săvârșirea de fapte prevăzute de legea penală.”

3.3. Termenele de prescripție a executării pedepsei

La fel ca orice prescripție, și prescripția executării pedepsei se realizează prin trecerea unui interval de timp, adică după împlinirea unui anumit termen care implică o durată legal determinată, de maxim 20 de ani și de minin 3 ani, care se socotesc de la data la care hotărârea de condamnare a rămas definitivă. Aceste termene au durate diferite în funcție de natura și durata pedepselor a căror executare a fost înlăturată prin prescripție. Felul și durata pedepselor exprimă în mod indirect gradul de pericol social al faptei săvârșite și conferă totodată posibilitatea de a aprecia durata de timp necesară pentru uitarea acelei fapte comise.

3.3.1. Termenele de prescripție a executării pedepsei aplicabile persoanei fizice

Art. 162 Noul Cod penal prevede următoarele termene de prescripție a executării pedepsei pentru persoana fizică majoră:

20 de ani, când pedeapsa care urmează a fi executată este detențiunea pe viață sau închisoarea mai mare de 15 ani;

5 ani plus durata pedepsei ce urmează să fie executată, dar nu mai mult de 15 ani, în cazul celorlalte pedepse cu închisoarea (de exemplu dacă pedeapsa ce urmează a fi executată este de 6 ani, termenul de prescripție va fi de 11 ani);

3 ani, în cazul în care pedeapsa este amenda.

Conform dispozițiilor art. 162 NCP termenele de prescripție a executării pedepsei se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, iar în cazul individualizării judiciare a executării pedepsei prin suspendarea dispusă de instanță, dacă măsura se anulează sau se revocă, în condițiile legii, termenul de prescripție se socotește de la data când hotărârea de anulare sau revocare a rămas definitivă.

„Deasemenea, legea prevede, tot în alin. 3 art.162 NCP, că, în cazul amânării aplicării pedepsei dispuse în cazul persoanei fizice, dacă aceasta se revocă sau se anulează în condițiile legii, termenul de prescripție a executării începe să curgă de la data la care hotărârea de anulare/ revocare a rămas definitivă.”

Atunci când suntem in prezența revocării liberării condiționate, din cauza nerespectării cu rea- credință a măsurilor de supraveghere sau a neîndeplinirii obligațiilor impuse de către instanță, termenul de prescripție se socotește în raport cu restul de pedeapsă care a rămas neexecutat.

În situația înlocuirii pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, termenul de prescripție se calculează în raport cu durata pedepsei închisorii care a înlocuit pedeapsa amenzii și curge de la data când hotărârea de înlocuire a rămas definitivă.

3.3.2. Termenele de prescripție a executării pedepsei aplicate persoanei juridice

Legiuitorul actual separă instituția prescripției executării pedepsei aplicabile persoanei fizice de cea a persoanei juridice. Astfel, termenele de prescripție a executării pedepsei ce pot fi aplicate persoanei juridice sunt reglementate în art. 149 NCP.

Singura pedeapsă principală aplicabilă persoanei juridice este amenda, iar termenul de prescripție a executării pedepsei amenzii este de 5 ani și se calculează de la data când hotărârea a rămas definitivă, în conformitate cu prevederile art. 162 alin. 2 NCP.

În ceea ce privește executarea pedepselor complementare care au fost aplicate persoanelor juridice ce nu pot fi dizolvate sau a căror activitate nu poate fi suspendată, se prescrie în termen de 3 ani, care curge de la data care pedeapsa principală a fost executată sau considerată ca executată.

Dispozițiile legale care privesc efectele și domeniul de aplicare al prescripției executării pedepsei, întreruperea și suspendarea cursului acestui tip de prescripție aplicabile persoanei fizice, se aplică în mod corespunzător și persoanei juridice.

Chiar dacă termenul de prescripție a executării pedepsei principale este indentic în cele doua legi penale succesive, legea penală mai favorabilă este cea nouă, deoarece introduce în domeniul de aplicare a precripției executării orice pedepse complementare aplicate oricărei persoane juridice.

3.3.3. Termenele de prescripție a executării măsurilor educative

Pentru îndreptarea minorilor se consideră că este nevoie de un timp mai scurt, deoarece aceștia sunt insuficienți formați, ușor influențabili și deci prezumția de îndreptare, care justifică instituția prescripției, trebuie să opereze în cazul infractorilor minori mai devreme decât în cazul infractorilor minori.

Spre deosebire de Codul Penal de la 1969, care cuprindea în art. 129 numai dispoziții privind prescripția executării pedepselor (care puteau fi aplicate inclusiv infractorilor minori), noua reglementare conține și dispoziții referitoare la măsurile educative. Astfel, măsurile educative neprivative de libertate se prescriu în termen de 2 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care au fost luate iar măsurile educative privative de libertate fiind mai severe se prescriu într-un termen egal cu durata măsurii educative luate, dar nu mai mic de 2 ani.

În situația înlocuirii măsurilor educative, termenul de precripție a executării se stabilește în raport cu cea mai grea măsură educativă aplicată și începe să curgă de la data la care hotărârea prin care s-a dispus înlocuirea a rămas definitivă.

3.3.4. Calculul termenelor

Condiția esențială pentru existența prescripției executării pedepsei o constituie împlinirea termenului, al cărui calcul trebuie să se facă cu precizie. Limitele duratei termenului sunt alcătuite din doua momente care trebuie să fie bine determinate, și anume: momentul de când începe să curgă termenul și momentul în care este socotit ca împlinit.

Momentul de când începe să curgă termenul poate fi calculat astfel:

De la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, respectiv a hotărârii prin care s-a dispus măsura educativă;

De la data când hotărârea de revocare sau anulare a rămas definitivă, în cazul revocării sau anulării aplicării pedepsei, a suspenării sub supraveghere a executării pedepsei sau a liberării condiționate;

De la data când hotărârea de revocare a rămas definitivă, în situația în care intervine revocarea liberării condiționate din cauza nerespectării cu rea-credință a măsurilor de supraveghere sau a neîndeplinirii obligațiilor impuse de către instanță;

De la data când hotărârea de înlocuire a rămas definitivă, în cazul înlocuirii pedepsei amenzii cu închisoarea;

De la data râmânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus înlocuirea, în cazul înlocuirii măsurilor educative.

Termenele prescripției executării pedepsei sunt termene substanțiale de drept penal: ziua se calculează de 24 de ore iar săptămâna de 7 zile, luna și anul se consideră împlinite cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei de la care au început să curgă.

„Chiar dacă ultima zi a termenului de prescripție a executării pedepsei cade într-o zi nelucrătoare, aceea va fi data de la care va fi înlăturată răspunderea penală, în această materie neoperând instituția prorogării termenului.”

3.4. Întreruperea cursului prescripției executării pedepsei

„Întreruperea cursului prescripției executării pedepsei constituie, ca și întreruperea cursului prescripției răspunderii penale, o cauză care lipsește de eficiență timpul scurs anterior, făcând să curgă un nou termen de prescripție.”

„Întreruperea poate privi atât termenul de prescripție care a început să curgă inițial, cât și oricare alt termen a cărui curgere a început ulterior, ca urmare a unei întreruperi intervenite mai înainte.”

Art. 163 NCP prevede întreruperea cursului executării pedepsei, reglementare pe deplin justificată, deoarece pot apărea situații care să împiedice efectele pe care curgerea timpului începuse să le producă.

Efectul întreruperii cursului prescripției executării pedepsei constă în aceea că, intervalul de timp scurs de la data când a început să curgă și până în momentul întreruperii, să devină fără relevanță juridică pentru împlinirea prescripției. De la data întreruperii va începe să curgă un nou termen.

Cauzele de întrerupere a prescripției:

Potrivit dispozițiilor art. 163 NCP, cursul termenului de prescripție a executării pedepsei se întrerupe prin: începerea executării pedepsei, săvârșirea din nou a unei infracțiuni, sustragerea de la executare după începerea pedepsei și prin înlocuirea obligației de plată a amenzii cu obligația de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității.

Prin începerea executării pedepsei se înțelege depunerea condamnatului la locul de deținere, încarcerarea, acestuia atunci când pedeapsa aplicată de instanță este cu executare. Aducerea la îndeplinire a hotărârilor de condamnare presupune doua momente: punerea în executare și efectiva executare, acest din urmă moment având ca efect întreruperea cursului prescripției deoarece nu este posibil ca o condamnare să se prescrie în timpul cât se execută. Prin urmare, după începerea executării pedepsei pot aparea două posibilități: fie executarea începută a pedepsei continuă până se împlinește cuantumul stabilit de instanță, și în acest caz nu se mai pune problema prescripției, fie are loc sustragerea condamnatului după începerea executării pedepsei, și în acest caz va începe să curgă un nou termen de prescripie. Dacă pedeapsa ce urmează a fi executată este pecuniară, adică amenda penală, cursul prescripției se întrerupe în momentul plății acesteia, fie și parțială.

A doua cauză de întrerupere a cursului prescripției executării pedepsei este săvârșirea unei noi infracțiuni de către cel condamnat, oricare ar fi aceasta, dovedind în acest fel perseverență pe calea infracțiunii. Săvârșirea unei noi infracțiuni de către cel condamnat, anulează efectele pe care prescripția executării pedepsei le-a produs pănă la momentul comiterii acesteia. Prin urmare, de la data comiterii noii infracțiuni va începe să curgă un nou termen de prescripție a executării pedepsei.

„Spre deosebire de prescripția răspunderii penale, pentru care legea prevede o prescripție specială care operează independent de numarul întreruperilor, în cazul prescripției executării pedepsei, nu există o astfel de dispoziție, astfel că pentru a opera prescripția executării pedepsei termenul prevăzut de lege trebuie să curgă neîntrerupt, în întregime, indiferent de numărul sau durata întreruperilor.”

Practică judiciară:

Decizia penală nr. 197/ RP/ 20. 03. 2009

Prin sentința penală nr. 678/ 11. 12. 2008 a Judecătoriei Roman, s-a respins contestația la executare, formultă de contestatorul condamnat, privind constatarea prescripției executării pedepsei de 1 an închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 157, pronunțată de Judecătoria Roman la data de 04. 03. 2002, definitivă prin decizia penală nr. 282/ A/ 23. 05. 2002 a Tribunalului Neamț și decizia penală nr. 645/ 03. 10. 2002 a Curții de Apel Bacău.

În temeiul art. 191 alin. 1 Cod de procedură penală, a fost obligat contestatorul la plata sumei de 100 de lei reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că prin sentință penală nr. 157 pronunțată de Judecătoria Roman, la data de 04. 03. 2002 definitivă prin decizia penală nr. 282/ A/ 23. 05. 2002 a Tribunalului Neamț și decizia penală nr. 645/ 03. 10. 2002 a Curții de Apel Bacău, contestatorul a fost condamnat la o pedeapsă de 1 an închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prev. De art. 182 alin.1 Cod penal .

La data de 11. 02. 2002, a fost emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 317, iar prin încheierea din 04. 12. 2007, s-a dispus emiterea mandatului de urmărire internațională și arestrae provizorie în vederea extrădării și a mandatului european de arestare.

La data de 18. 08. 2008, contestaatorul a fost arestat provizoriu în Verona- Italia de către autoritățile judiciare din acest stat, iar prin încheierea din 19. 08. 2008, a Judecătoriei Roman, s-a constatat că sunt îndeplinite condițiile legale privind extrădarea acestuia către România.

Potrivit art. 126 lit. b Cod penal, termenul de prescripție este de 5 ani, plus durata pedepsei ce urmează a fi executată, în speță termenul de prescripție fiind de 6 ani.

Având în vedere faptul că sentința penală nr. 157 pronunțată de Judecătoria Roman la data de 04. 03. 2002, a rămas definitivă la data de 03. 10. 2002, iar data la data de 18. 08. 2008 incupatul a fost arestat provizoriu în Verona- Italia, începând astfel executarea pedepsei, prima instanță a constatat că termenul prescripției a fost întrerupt și în consecință a respins prezenta contestație.

Împotriva sentinței a declarat recurs, prin avocat, contestatorul condamanta, care nu a invocat motivele de recurs.

Tribunalul, verificând din oficiu, hotărârea atacată, conform dispozițiilor art. 371 alin. 2 Cod de procedură penală, a constat că aceasta este temeinică și legală.

În cauză, nu s-a împlinit termenul de prescripție a executării pedepsei, care este de 6 ani, conform art. 126 lit. b Cod penal.

Contestatorul a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani închisoare, prin sentința penală nr. 157 din 04. 02. 2002, pronunțată de Judecătoria Roman, pedeapsa care a fost redusă la 1 an închisoare, prin decizia penală nr. 282 din 23. 05. 2002, pronunțată de Tribunalul Neamț, hotărâre care a rămas definitivă, prin decizia penală nr. 645 din 03. 10. 2002, pronunțată de Curtea de Apel Bacău.

La data de 11. 10. 2002, a fost emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 317. Termanul de prescripție a executării pedepsei, se socotește de la ata de 03. 10. 2002 și s-ar fi împlinit la data de 03. 10. 2008, dacă nu s-ar fi întrerupt cursul prescripției executării pedepsei, prin arestarea provizorie a condamnatului în Verona- Italia, în vederea extrădării în România.

Față de cele ce preced, în temeiul art. 358 ind. 15 pct. 1 lit. b Cod procedură penală, s-a respins ca nefondat, recursul declarat de contestatorul condamnat.

Un alt caz de întrerupere al cursului executării pedepsei îl reprezintă sustragerea de la executare, după începerea executării. „De exemplu, situația în care cel condamnat la pedeapsa închisorii, evadează din detenție, dispariția după liberarea condiționată, părăsirea locului de muncă în cazul condamnării cu executare la locul de muncă etc.” În această situație va începe să curgă un nou termen de prescripție a executării pedepsei de la data sustragerii.

Practică judiciară:

„Potrivit comunicării Ministerulul Justiției și Aplicării Legii din Ungaria, G. O. A fost arestat la data de 19 decembrie 2008, în vederea punerii în executare a mandatului european de arestare nr. 19 din 28 noiembrie 2007 emis de tribunalul Bihor cu privire la pedeapsa de 7 ani și 6 luni la care acesta a fost condamnat. Chiar dacă în aceeași zi inculpatul a fost pus în libertate, ca urmare a respigerii cererii de executare a mandatului european de arestrare, apreciindu-se că, potrivit legii penale maghiare, faptele respective sunt prescrise, perioada în care acesta a fost încarcerat se constituie ca o începere a executării pedepsei aplicate prin sentința penală nr. 25/ 1996 a Tribunalului Bihor.

Un argument în sensul că durata reținerii reprezintă un act de executare care întrerupe cursul presripției îl reprezintă faptul că aceasta se deduce din pedeapsa de mai sus. Pe de altă parte, mandatul european de arestare este emis tocmai în vederea executării pedepsei, astfel că reținerea în baza acestuia constituie impicit o formă de executare a acestuia, care întrerupe prescripția. Nu în ultimul rând, prescripția se întrerupe încă din momenul reținerii acestuia, fiind irelevantă soluția instanțelor maghiare, care ulterior au respins cererea de executare a mandatului european de arestare pentru motivul mai sus indicat.

Conform art. 127 alin. 2 Cod penal, sustragerea de la executre după începerea executării pedepsei face să curgă un nou termen de prescripție, de la data de 19 decembrie 2008, instanța a reținut corect că prezenta contestația la executare nu este întemeiată și a procedat corect, constatând că executarea pedepsei arătate mai sus nu este prescrisă.”

Cel din urmă caz de întrerupere al cursului executării pedepsei a fost introdus de noua reglementare și constă în înlocuirea obligației de plată a amenzii cu obligația de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității.

3.5. Suspendarea cursului prescripției executării pedepsei

Trecerea timpului poate înlătura răspunderea penală a faptuitorilor sau consecințele săvârșirii unei fapte penale. Prescripția executării pedepsei devine operantă în situația în care hotărârea de condamnare a rămas neexecutată, și încetul cu încetul începe să se producă uitarea cu privire la fapta infracțională și la făptuitorul ei.

„Când însă organele de stat competente, și alături de ele, conștiința socială caută și fac ceea ce este posibil pentru a reacționa în vederea tragerii la răspunderea penală a făptuitorului sau pentru supunerea acestuia la executarea pedepsei la care a fost definitiv condamnat, dar se ivește vreo piedică datorită căreia intervenția organelor compentente nu mai este posibilă, într-o asemenea situație timpul încetează de a mai curge în favoarea făptuitorului sau condamnatului.”

Pentru a reglementa juridic o asemenea situația, legiuitorul a consacrat instituția suspendării cursului prescripției executării pedepsei în art. 164 Noul Cod penal.

3.5.1. Cauzele de suspendare a cursului prescripției executării pedepsei

Cauzele de suspendare diferă în funcție de natura prescripției, respectiv prescripția răspunderii penale sau prescripția executării pedepsei. Astfel, în ceea ce privește prescripția răspunderii penale, potrivit art. 156 alin. 1 NCP, cauzele care duc la suspendarea răspunderii penale sunt de doua feluri, și anume: fie existența unei dispoziții legale, cum ar fi lipsa autorizației procurorului general în cazul săvârșirii de infracțiuni contra statului român, fie prezența unei împrejurari de neprevăzut sau de neînlăturat (de exemplu epidemiile, starea de război, indundațiile, cutremur ) care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea procesului penal.

Referitor la prescripția executării pedepsei, potrivit dispozițiilor art. 164 NCP cursul termenului de prescripție a executării pedepsei se poate suspenda în cazurile și în condițiile indicate în Codul de procedură penală. Acestea privesc exercitarea căilor extraordinare de atac: contestația în anulare (art. 430 NCPP), recursul în casație (art. 441 alin.1 NCPP), revizuirea (art. 460 alin. 1 NCPP), redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate (art. 469 alin. 2 NCPP). Alte situații în care se suspendă cursul prescripției executării pedepsei sunt cele prin care organul judiciar a încuviințat amânarea sau întreruperea executării pedepsei, instituții reglementate de art. 589 și art. 592 NCPP.

După cum am observat, cauzele care duc la suspendarea cursului prescripției executării pedepsei sunt legate de executarea hotărârilor de condamnare. „Hotărârea judecătorească este actul procesual prin care instanța de judecată sau judecătorul soluționează o cauză penală sau anumite aspecte ale acesteia”.

Cazurile de suspendare a cursului prescripției executării pedepsei în materia căilor extraordinare de atac:

În legislația actuală română, sunt reglementate următoarele căi de atac extraordinare: contestația în anulare, recursul în casație, revizuirea, redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate.

„Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară prin care se solicită instanței a cărei hotărâre este definitivă și dată cu încălcarea normelor de procedură sau ca urmare a pronunțării împotriva unei persoane a două hotărâri definitive pentru aceeași faptă, să revină și să pronunțe o hotărâre legală.” Cererea de contestație în anulare poate fi introdusă in termen de 10 zile de către oricare dintre părți, de persoana vătămată sau de către procuror, de la data când persoana împotriva căreia se face executarea a luat la cunoștință de hotărârea a cărei anulare se cere. Instanța sesizată poate suspenda executarea hotărârii a cărei anulare se cere până la soluționarea contestației în anulare, având ca efect suspendarea cursului prescripției executării pedepsei.

Recursul în casație este calea extraordinară de atac prin care pot fi atacate deciziile pronunțate de curțiile de apel, ca instanțe de apel, excepție făcând deciziile prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor. Cererea de recurs în casație poate fi introdusă în termen de 30 de zile de către părți sau de către procuror, de la data comunicării deciziei instanței de apel. În situația în care cererea de recurs în casație este admisă, instanța de recurs în casație sau completul care judecă recursul în casație are posibilitatea de a suspenda în totalitate sau în parte, executarea hotărârii. Pe perioada suspendării executării pedepsei, termenul ce curge în acest interval de timp nu se calculează în durata termenului de prescripție a executării pedepsei.

„Revizuirea este calea extraordinară de atac prin folosirea căreia se pot înlătura erorile judiciare cu privire la faptele reținute printr-o hotărâre judecătorească definitivă.”

Redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate este calea extraordinară de atac prin care persona condamnată definitiv care a fost judecată în lipsă, adică nu a fost citată la proces și nu a avut cunoștință de proces, poate solicita redeschiderea procesului.

2. Cazurile de suspendare a cursului prescripției executării pedepsei în materia amânării sau întreruperii pedepsei închisorii:

Amânarea executării pedepsei este măsura dispusă de instață care presupune amânarea executării pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață, în cazurile expres prevăzute de lege, și anume:

Când se constată pe baza unei expertize medico- legale că persoana condamnată suferă de o boală gravă care nu poate fi tratată în rețeaua sanitară a Administrației Naționale a Penitenciarelor;

Atunci cand persona condamnată este o femeie gravidă sau are un copil mai mic de un an.

Practică judiciară:

„În perioada cât executarea pedepsei este amânată potrivit art. 453 Cod procedură penală, cursul termenului de prescripție a executării pedepsei se suspendă conform art. 128 alin. 2 Cod penal. Ca atare, într-o asemenea situație, termenul de prescripție prevăzut în art. 126 începe să curgă de la data când amânarea executăii pedepsei a expirat.”

„Curtea a reținut, în interpretarea aplicării art. 461 lit. d. Cod procedură penală raportat la art. 126 lit. b. Cod penal și art. 128 alin.2 și 3 Cod penal, că, pentru stabilirea momentului începător al curgerii termenului de prescripție, este necesar a se delimita data de la care pedeapsa aplicată prin hotărârea de condamnare a devenit executabilă, consecință a unei hotărârii executorii, astfel cum este definită în art. 415 alin. 1 Cod procedură penală. Astfel, punerea în executare a unei pedepse privative de libertate se realizează prin emiterea mandatului din momentul în care persoana condamnată a fost încarcerată la locul de detenție.

În speță, mandatul de execuare nr. 974/ 97 din iulie 1997, emis de Judecătoria Caracal în baza sentinței penale nr. 670 din iuniue 1997, nu a fost pus în executare până în prezent, întrucât condamnata a benneficiat de amânarea executării pedepsei începând cu data de 30 octombrie 1997, prin cereri succesive prelungindu-se această durată până la 10 octombrie 2002. S-a reținut că amânarea executării pedepsei a suspendat cursul prescripției executării, practic, termenul de pescrupție începând să curgă de la data expirării termenului ultimei amânări.

În consecință, recursul contestatoarei a fost respins ca nefondat, cu menținerea hotărârilor recurate, ca legale și temeinice.”

Întreruperea executării pedepsei este măsua dispusă de instanță în cadrul procesului penal care presupune întreruperea temporară a executării pedepsei sau a detențiunii pe viață.

3.5.2. Efectele suspendării cursului prescripției executării pedepsei

„Spre deosebire de întreruperea cursului prescripției, care face să curgă un nou termen de prescripție a executării de la data cauzei de întrerupere, suspendarea are drept efect doar o oprire a curgerii termenului de prescripție, aceasta reluându-și cursul după încetarea cauzei de suspendare.” Prin urmare, timpul care se scurge în intervalul cât durează suspendarea prescripției, nu se calculează în durata termenului de prescripție, în schimb perioada anterioară suspendării întră în calculul termenului de prescripție.

3.6 Prescripția în reglementarea altor state

În timp ce instituția răspunderii penale a fost cunoscută atât în dreptul roman, cât și în dreptul statelor din evul mediu, prescripția executării pedepsei este mai actuală, deoarece în vechile reglementări era greu de acceptat sustragerea de la o condamnare deja pronunțată. Prescripția executării pedepsei a fost reglementată pentru prima dată în Codul penal francez din anul 1791.

Codul penal francez din 1810 cuprindea dispoziții despre prescripția acțiunii cât și despre prescripția executării pedepsei, urmând ca majoritatea statelor europene să adopte această instituție. La fel ca majoritatea statelor europene, și legislația penală română de la 1864 a urmat modul francez și a preluat instituția prescripției speciale, care era reglementată în art. 593-600 Codul de procedură penală. Apoi, Codul penal din 1936 cuprindea dispoziții prin care reglementa instituția prescripției în doua secțiuni: prima secțiunea cuprindea dispozițiile referioare la prescripția „incriminării”, adică a răspunderii penale, iar cea de-a doua reglementa precripția executării pedepsei.

Chiar dacă majoritatea infracțiunilor sunt prescriptibile, prescripția executării pedepsei nu are efecte asupra infracțiunilor de omor în urmatoarele țări europene: Germania, Austria, Finlandia, Irlanda, România, Danemarca, Marea Britanie, Olanda, Italia, Estonia. Deasemenea, și înafara Europei există țări cu sistemene democratice consolidate în care infracțiunile de omor sunt imprescriptibile: Statele Unite ale Americii (în nici unul dintre cele 50 de state omorul nu este prescriptibil), Canada, Japonia.

Franța

Codul penal francez prevede că pedepsele pronunțate pentru crime sau delicte se prescriu când se împlinește un anumit termen stabilit de lege. Crimele de genocid sau contra umanității nu se prescriu.

Germania

Codul penal german, prevede în art. § 79 alin. 1 că o pedeapsă sau o măsură dispusă de instanță nu mai trebuie executată după terminarea termenului de prescripție. În alin. 2 se arată că prescripția nu are efecte asupra pedepselor pronunțate pentru infracțiunile de genocid sau a pedepselor cu detențiune pe viață. Potrivit art. 211 Cod penal german, pedeapsa detențiunii pe viață se aplică în cazul săvârșirii infracțiunii de omor.

Termenul de prescripție începe să curgă după pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive.

Italia

„Codul penal italian prevede, în art. 172, cu denumirea marginală Încetarea pedepselor cu închisoarea sau cu amenda datorită perioadei de timp, că pedeapsa cu închisoarea sau cu amenda încetează odată cu trecerea unei perioade stabilite de lege. Încetarea pedepselor nu are loc în caz de perseverență infracțională sau când se comit infracțiuni grave care se pedepsesc cu detențiunea pe viață.”

Spania

Prescripția executării pedepsei este reglementată în art. 133 alin 1 Cod penal spaniol, potrivit căruia, pedepsele aplicate prin sentință definitivă se prescriu după trecerea unui anumit termen, care variază în funcție de durata pedepsei aplicate.

Alin. 2 al aceluiași articol stabilește cazurile de imprescriptibilitate și anume: pedepsele aplicate pentru delicte de genocid sau contra umanității, pentru delicte împotriva persoanelor și bunurilor protejate în caz de conflict armat.

Finlandia

Prescripția executării pedepsei este reglemntată în Capitolul 8, Secțiunea a 9-a din Codul penal finlandez, care prevede că o sentință de condamnare la închisoare se prescrie dacă executarea acesteia nu a început în termnele prevăzute de lege, începând cu data la care sentința a rămas definitivă.

La fel ca și în Italia, pedepsele pentru care s-a aplicat pedeapsa închisorii pe viață nu se prescriu. Pedeapsa cu închisoare pe viață se poate aplica în cazul infracțiunilor cu intenții teroriste, omucidere sau alte fapte grave.

Concluzii

Cauzele care înlătură sau modifică executarea pedepsei au rolul de a oferi o nouă șansă celor care au săvârșit infracțiuni sau care au fost condamnați definitiv de către instanță la executarea unei pedepse.

Această oportunitate poate fi realizată prin instituția grațierii, care iartă în totalitate sau în parte, condiționat sau necondiționat, executarea unei pedepse aflate în curs de executarea sau poate comuta o pedeapsă mai grea in alta mai ușoară și prin instituția prescripției executării pedepsei, care stinge simultan dreptul statului de a cere executarea pedepsei și obligația corelativă a celui condamnat, dacă s-a scurs un anumit interval de timp de la pronunțarea hotărârii.

In această lucrare au fost analizate aceste doua institiții din două perspecitive, cea a Noului Cod Penal și a Vechiului Cod Penal. Astfel, am putut sesiza unele modificării pe care noua reglementare le-a adus, de exemplu:

Prima deosebire are în vedere excluderea de la grațiere a pedepselor a căror executare este suspendată sub supraveghere, afară de cazul în care se dispune altfel prin actul de grațiere, deoarece actul de clemență, în principiu, trebuie să aibă efecte asupra pedepselor care se execută efectiv, și nu a acelora a căror executare este suspendată sub supraveghere;

Cea de-a doua deosebire privește întreruperea cursului prescripției executării amenzii în cazul în care obligația de plată a amenzii se înlocuiește cu obligația de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității;

În noua reglementare, grațierea produce efecte doar asupra măsurilor educative privative de libertate, pe când Vechiul cod penal excludea de la acest beneficiu toate măsurile educative.

Deasemenea pe parcursul elaborării lucrării am observat și unele modificări în ceea ce privește sancțiunile de drept penal, și anume:

În cazul măsurilor de siguranță, noua reglementare a înlăturat o parte dintre măsurile de siguranță (interzicerea de a se afla în anumite localități, expulzarea străinilor sau interdicția de a reveni în locuința familiei pe o durată determinată), acestea fiind reglementate ca pedepse complementare. Deasemenea, Noul Cod penal a introus ca măsură de siguranță confiscarea extinsă;

Noul Cod penal a renunțat la pedepsele penale aplicabile minorilor, in favoarea măsurilor educative care sunt împărțite în două categorii: neprivative de libertate și privative de liberate;

Și în cadrul pedepselor a fost introdusă o nouă pedeapsă complemtară, și anume publicarea hotărârii de condamnare într-un cotidian local sau național.

În încheierea acestei lucrări, am ajuns la concluzia că aceste două instituții de drept penal reprezintă imaginea speranței și a încrederii, oferită celor care au săvârșit infracțiuni, de către cel care este împuternicit a le acorda clemență. Așa cum prin executarea unei pedeapse se poate realiza reeducarea condamnatului, și prin iertare ar trebui să se realize reeducare, deoarece, până la urmă, o parte din esența dreptul penal constă în transformarea conștiinței și modificarea deprinderilor antisociale ale persoanei condamnate.

Bibliografie

Tratate, cursuri

Basarab, M. (2005), Drept Penal. Partea Generală. Tratat. Vol. II,

Boroi, Al. (2006), Drept penal. Partea generală, București, Editura C.H. Beck

Boroi, Al. (2008), Drept penal. Partea generală, București, Editura C.H. Beck

Boroi, Al. (2014), Drept penal. Partea generală, București, Editura C.H. Beck

Bulai, C. (2007), Manual de drept penal, București, Editura ALL

Bulai, C., Bulai, B.N (), Manual de drept penal. Partea generala,

Cantemir, D. (1961), Descrierea Moldovei, București, Editura Tineretului

Derdișan, E. (2007), Codul penal. Comentat și adnotat, București, Editura Proteus

Dima, T. (2005), Drept penal. Partea generală. Răspunderea penală. Vol. II, București, Editura Lumina Lex

Dongoroz, V., S. Kahane, I. Oancea, R. Stănoiu, I. Fodor, N. Iliescu, C-tin Bulai, V. Roșca (2003), Explicații teoretice ale Codului Penal Român. Partea generală. Vol. II, București, Editura Academiei Române și Editura All Bek

Lefterache, L.V. (2009), Drept penal. Partea generală, București, Editura Universul Juridic

Mândru, I. (1998), Amnistia și grațierea, București, Editura All Beck

Mitrache, C. (1999), Drept penal român. Partea generală. Ediția a II a, București, Editura Casa de editură și presă Șansa

Mitrache, C-tin., Mitrache, C. (2002), Drept penal român. Partea generală, București, Editura Casa de editură și presă Șansa

Niculeanu, C. (2013), Tratat de drept penal. Partea generală. Sancțiunile penale în noul Cod penal. Vol. II, Craiova, Editura Sitech

Oancea, I. (1994), Tratat de drept penal. Partea generală, București, Editura All

Pascu, I. (2007), Drept penal. Partea generală, București, Editura Hamangiu

Pascu, I., Dobrinor, V., * altii (2012), Noul Cod penal comenat. Partea generală. Vol. I, București, Editura Universul Juridic

Pașca, V. (2014), Curs de drept penal. Partea generală, București, Editura Universul Juridic

Tănăsescu, I., Tănăsescu, G., Tănăsescu, C., (2002, 2003), Drept penal general. Ediția a II a reizuită și adăugită, București, Editura All Beck

Tatu, A. (2007), Drept penal general, Cluj- Napoca, Editura Risoprint

Toader, T., M.I. Michinici, A. Crișu-Ciocîntă, M. Dunea, R. Răducanu, S. Rădulețu (2014), Noul Cod Penal. Comentarii pe articole, București, Editura Hamangiu

Tulbure, A.Ș., Tatu, A. (2001), Tratat de drept procesua român, București, Editura All Beck

Udroiu, M. (2014), Drept penal. Partea generală, București, Editura C.H. Beck

Udroiu, M. (2011), Proceură penală. Partea generală. Partea specială, București, Editura C.H. Beck

Ungureanu, A. (1995), Drept penal român. Partea generală, București, Editura Lumina Lex

Articole de specialitate

Antoniu, G. (1998), „Individualizarea pedepsei” , B.I. nr. 1/ 1998, p. 194

Filipaș, A. (1998), „ Natura juridică și caracteristicile grațierii condiționate”, în R.D., nr. 4/ 1998, p. 45-46

Gașpar, A. Nicolae (2003), „ Principiile și procedura de acordare a grațierii în lumina Legii nr. 546/ 2002”, în Revista Dreptul, nr. 1/ 2003, p.7

Grigoraș, J. (1974), „ Unele probleme ale grațierii condiționate cu referire la practica Tribunalului Suprem”, în R.R.D., nr. 10/ 1974, p. 31

Mihai, M. (2001), „ Prescripția executării pedepsei”, în R.D.P, nr. 4/ 2001

Popa, R.A. (1994), „Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere”, în Revista de Drept Penal, nr. 2/ 1994

Jurisprudență

Recursuri în anulare în materie penală, declarate pe semestrul I/ 2000, București

Culegere de practică judiciară din 1999, București

Site-uri internet

Înalta Curte de Casație și Justiție – www.scj.ro

www.portal.just.ro

Bibliografie

Tratate, cursuri

Basarab, M. (2005), Drept Penal. Partea Generală. Tratat. Vol. II,

Boroi, Al. (2006), Drept penal. Partea generală, București, Editura C.H. Beck

Boroi, Al. (2008), Drept penal. Partea generală, București, Editura C.H. Beck

Boroi, Al. (2014), Drept penal. Partea generală, București, Editura C.H. Beck

Bulai, C. (2007), Manual de drept penal, București, Editura ALL

Bulai, C., Bulai, B.N (), Manual de drept penal. Partea generala,

Cantemir, D. (1961), Descrierea Moldovei, București, Editura Tineretului

Derdișan, E. (2007), Codul penal. Comentat și adnotat, București, Editura Proteus

Dima, T. (2005), Drept penal. Partea generală. Răspunderea penală. Vol. II, București, Editura Lumina Lex

Dongoroz, V., S. Kahane, I. Oancea, R. Stănoiu, I. Fodor, N. Iliescu, C-tin Bulai, V. Roșca (2003), Explicații teoretice ale Codului Penal Român. Partea generală. Vol. II, București, Editura Academiei Române și Editura All Bek

Lefterache, L.V. (2009), Drept penal. Partea generală, București, Editura Universul Juridic

Mândru, I. (1998), Amnistia și grațierea, București, Editura All Beck

Mitrache, C. (1999), Drept penal român. Partea generală. Ediția a II a, București, Editura Casa de editură și presă Șansa

Mitrache, C-tin., Mitrache, C. (2002), Drept penal român. Partea generală, București, Editura Casa de editură și presă Șansa

Niculeanu, C. (2013), Tratat de drept penal. Partea generală. Sancțiunile penale în noul Cod penal. Vol. II, Craiova, Editura Sitech

Oancea, I. (1994), Tratat de drept penal. Partea generală, București, Editura All

Pascu, I. (2007), Drept penal. Partea generală, București, Editura Hamangiu

Pascu, I., Dobrinor, V., * altii (2012), Noul Cod penal comenat. Partea generală. Vol. I, București, Editura Universul Juridic

Pașca, V. (2014), Curs de drept penal. Partea generală, București, Editura Universul Juridic

Tănăsescu, I., Tănăsescu, G., Tănăsescu, C., (2002, 2003), Drept penal general. Ediția a II a reizuită și adăugită, București, Editura All Beck

Tatu, A. (2007), Drept penal general, Cluj- Napoca, Editura Risoprint

Toader, T., M.I. Michinici, A. Crișu-Ciocîntă, M. Dunea, R. Răducanu, S. Rădulețu (2014), Noul Cod Penal. Comentarii pe articole, București, Editura Hamangiu

Tulbure, A.Ș., Tatu, A. (2001), Tratat de drept procesua român, București, Editura All Beck

Udroiu, M. (2014), Drept penal. Partea generală, București, Editura C.H. Beck

Udroiu, M. (2011), Proceură penală. Partea generală. Partea specială, București, Editura C.H. Beck

Ungureanu, A. (1995), Drept penal român. Partea generală, București, Editura Lumina Lex

Articole de specialitate

Antoniu, G. (1998), „Individualizarea pedepsei” , B.I. nr. 1/ 1998, p. 194

Filipaș, A. (1998), „ Natura juridică și caracteristicile grațierii condiționate”, în R.D., nr. 4/ 1998, p. 45-46

Gașpar, A. Nicolae (2003), „ Principiile și procedura de acordare a grațierii în lumina Legii nr. 546/ 2002”, în Revista Dreptul, nr. 1/ 2003, p.7

Grigoraș, J. (1974), „ Unele probleme ale grațierii condiționate cu referire la practica Tribunalului Suprem”, în R.R.D., nr. 10/ 1974, p. 31

Mihai, M. (2001), „ Prescripția executării pedepsei”, în R.D.P, nr. 4/ 2001

Popa, R.A. (1994), „Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere”, în Revista de Drept Penal, nr. 2/ 1994

Jurisprudență

Recursuri în anulare în materie penală, declarate pe semestrul I/ 2000, București

Culegere de practică judiciară din 1999, București

Site-uri internet

Înalta Curte de Casație și Justiție – www.scj.ro

www.portal.just.ro