Contributia Uniunii Europene la Rezolvarea Problemelor de Mediu

BIBLIOGRAFIE

[NUME_REDACTAT], Tratat de dreptul protecției mediului, Editura C.H. Beck, București, 2009;

[NUME_REDACTAT], Dreptul mediului, [NUME_REDACTAT] Academice “Danibius”, Galați, 2003;

[NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] al mediului, Editura Didacticã și Pedagogicã, București, 2006;

[NUME_REDACTAT], Principii și instituții fundamentale de drept comunitar al mediului, [NUME_REDACTAT], București, 2005;

[NUME_REDACTAT], Tratat de [NUME_REDACTAT], ediția 3, Editura CH Beck, București, 2007;

[NUME_REDACTAT], Răspunderea civilă delictuală, [NUME_REDACTAT], București, 1997;

M. Anghel, Fr. Deak, M. F. Popa, Răspunderea civilă, [NUME_REDACTAT], București, 1970;

[NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], Tratat, vol. I, [NUME_REDACTAT], București, 2003;

[NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], Tratat, vol. II, [NUME_REDACTAT], București, 2003;

M. Duțu, Dreptul internațional al mediului, [NUME_REDACTAT], București, 2005;

[NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] – Instituțiile comunitare, Editura „[NUME_REDACTAT]” București, 1996;

Nicolas de Sadeleer, [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] Slogans to [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] Press, ediția a II-a, 2005;

S. Maljean-Dubois și [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] Unites et la protection de l’ènvironnement, Ed. A. Pedone, Paris, 1999;

[NUME_REDACTAT] – Dubois, Quel droit pour l'environnment, 2008;

J. Huizinga, Homo badens, [NUME_REDACTAT], București, 1998;

[NUME_REDACTAT], Psihologie socialã, Editura Tehnicã, București, 2003;

[NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], Ecodezvoltare sau dezvoltare durabilă în „Ecologie și protecția mediului”, [NUME_REDACTAT], 1992;

[NUME_REDACTAT] Sion, Ecologie și drept internațional, [NUME_REDACTAT] și Enciclopedică, București, 1990;

[NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], Politica de mediu, [NUME_REDACTAT], București, 2007;

[NUME_REDACTAT], Tratat de dreptul mediului – Ediția a IV-a revãzutã și adãugitã, [NUME_REDACTAT] Juridic, București, 2010;

[NUME_REDACTAT], Tratat de dreptul mediului – [NUME_REDACTAT] Juridic, București, 2007;

[NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] și dezvoltãrii durabile, [NUME_REDACTAT] Juridic, București 2009;

Bãdescu Valentin-Stelian, Dreptul mediului. Sisteme de management de mediu, Editurta C.H. Beck, București, 2011;

[NUME_REDACTAT], Tratat de dreptul mediului – Curs universitar, [NUME_REDACTAT] Lex, București, 2010;

[NUME_REDACTAT], Rãspunderea juridicã privitoare la protecția mediului – Cu speciala privire la rãspunderea civilã, [NUME_REDACTAT] Juridic, București, 2010;

[NUME_REDACTAT] , Dreptul mediului , [NUME_REDACTAT] Book, București 2005;

P. Bimie, A. Boyle, International law & the environment, second edition, [NUME_REDACTAT] Press, 2002;

[NUME_REDACTAT], Droit de l'ènvironnement, Dalloz. Paris 1991;

J.M. Laveille, [NUME_REDACTAT] de l’ènvironnement, Elipsses, 2 editions, Paris, 2004;

Al. Kiss, J. P. Beurier, Droit international de l’ènvironnement, [NUME_REDACTAT], Paris, 3 editions, 2004;

[NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT],  Dreptul mediului. Răspunderea juridică  pentru daune ecologice, [NUME_REDACTAT], Iași, 2004;

[NUME_REDACTAT] Zlătescu, Radu C. Demetrescu, Drept instituțional european, Editura „Olimp”, București, 1999;

Zaharia, Carmen, Legislația pentru protecția mediului, [NUME_REDACTAT]. „Al. I. Cuza ”Iași, 2003;

[NUME_REDACTAT], Probleme juridice privind protecția mediului uman și combaterea poluării lui, RRD nr. 7/1972;

[NUME_REDACTAT], Apărarea naturii, [NUME_REDACTAT] și Pedagogică, București, 1990;

[NUME_REDACTAT] & [NUME_REDACTAT], L’ordre public écologique, Bruylant, Bruxelles, 2005;

Tratatul din 7 februarie 1911 încheiat între SUA și [NUME_REDACTAT] și Tratatul de la Washington, din 7 iulie 1911, dintre SUA, [NUME_REDACTAT] și Rusia;

Legislația privind protecția mediului în vigoare din România;

Ordonanța de Guvern nr. 2/2001;

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2005 privind protecția mediului, cu modificările și completările ulterioare;

Legea nr. 51 din 8 martie 2006 a serviciilor comunitare de utilități publice, publ. în M. Of. nr. 254 din 21.111.2006;

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 87/2001 privind serviciile publice de salubrizare a localităților, aprobată prin Legea nr. 139/2002;

Legea nr. 180/2002, cu modificările și completările ulterioare.

CUPRINS

CAPITOLUL I. UNIUNEA EUROPEANĂ ȘI PROBLEMELE DE MEDIU

Scurt istoric al uniunii europene

Instituțiile uniunii europene cu rol în protecția mediului

[NUME_REDACTAT]

[NUME_REDACTAT]

Consiliul de [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] de Justiție a [NUME_REDACTAT]

[NUME_REDACTAT] de [NUME_REDACTAT] Europeană pentru [NUME_REDACTAT] (Mediatorul) [NUME_REDACTAT]

Organisme neguvernamentale

CAPITOLUL II. NECESITATEA PROTECȚIEI MEDIULUI

Conceptul de mediu

Despre starea mediului

Cauzele poluării

Agresivitatea omului asupra mediului

Permanenta degradare a solului

Prevenirea poluării și protecția mediului

Protecția așezărilor umane

Dreptul la un mediu sănătos

CAPITOLUL III. POLITICA EUROPEANĂ DE MEDIU

Politica europeană în domeniul mediului

Cooperarea internațională instituțională

Acte juridice ale uniunii europene care reglementează protecția mediului

Formarea și dezvoltarea dreptului internațional al mediului

CAPITOLUL IV. PRINCIPIILE PROTECȚIEI MEDIULUI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

Pricipiul prevenirii

Principiul precauției

Principiul „poluatorul plătește

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

LUCRARE DE LICENȚĂ

CONTRIBUȚIA UNIUNII EUROPENE LA REZOLVAREA PROBLEMELOR DE MEDIU

CUPRINS

CAPITOLUL I. UNIUNEA EUROPEANĂ ȘI PROBLEMELE DE MEDIU

Scurt istoric al uniunii europene

Instituțiile uniunii europene cu rol în protecția mediului

[NUME_REDACTAT]

[NUME_REDACTAT]

Consiliul de [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] de Justiție a [NUME_REDACTAT]

[NUME_REDACTAT] de [NUME_REDACTAT] Europeană pentru [NUME_REDACTAT] (Mediatorul) [NUME_REDACTAT]

Organisme neguvernamentale

CAPITOLUL II. NECESITATEA PROTECȚIEI MEDIULUI

Conceptul de mediu

Despre starea mediului

Cauzele poluării

Agresivitatea omului asupra mediului

Permanenta degradare a solului

Prevenirea poluării și protecția mediului

Protecția așezărilor umane

Dreptul la un mediu sănătos

CAPITOLUL III. POLITICA EUROPEANĂ DE MEDIU

Politica europeană în domeniul mediului

Cooperarea internațională instituțională

Acte juridice ale uniunii europene care reglementează protecția mediului

Formarea și dezvoltarea dreptului internațional al mediului

CAPITOLUL IV. PRINCIPIILE PROTECȚIEI MEDIULUI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

Pricipiul prevenirii

Principiul precauției

Principiul „poluatorul plătește

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL I

UNIUNEA EUROPEANĂ ȘI PROBLEMELE DE MEDIU

1. SCURT ISTORIC AL UNIUNII EUROPENE

[NUME_REDACTAT] (UE) este o „societate” de state, căreia i s-au transferat o serie de funcții și sarcini, statele membre renunțând în favoarea Uniunii la o serie din atributele suveranității. Cu toate acestea, potrivit art. 346 din Tratatul de funcționare a [NUME_REDACTAT]:

niciun stat membru nu are obligația de a furniza informații a căror divulgare o consideră contrară intereselor esențiale ale siguranței sale;

orice stat membru poate lua măsurile pe care le consideră necesare pentru protecția intereselor esențiale ale siguranței sale și care se referă la producția sau comerțul cu armament, muniție și material de război.

Începând cu 1 decembrie 2009, Uniunea se întemeiază pe Tratatul privind [NUME_REDACTAT] și pe Tratatul privind funcționarea [NUME_REDACTAT], două tratate cu aceeași valoare juridică. De la aceeași dată, Uniunea se substituie [NUME_REDACTAT] și îi succedă acesteia. Tratatul de la Lisabona care a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, clarifică:

Puterile care îi revin [NUME_REDACTAT];

Puterile care le revin statelor membre;

Puterile exercitate în comun.

Așadar, din decembrie 2009, am intrat într-o nouă etapă în procesul de creare a unei uniuni tot mai profunde între popoarele Europei, menită să acționeze pentru dezvoltarea durabilă a Europei, întemeiată pe o creștere economică echilibrată, pe o economie socială de piață cu grad ridicat de competitivitate, care tinde spre un nivel înalt de protecție și de îmbunătățire a calității mediului. Încă din [NUME_REDACTAT] privind [NUME_REDACTAT], statele semnatare reafirmă dorința și importanța promovării progresul economic și social al popoarelor lor, „ținând seama de principiul dezvoltării durabile și în cadrul realizării pieței interne, al consolidării coeziunii și protecției mediului, precum și să pună în aplicare politici care asigură progrese concomitente în domeniul integrării economice și în celelalte domenii” .

Tratatul de la Lisabona stabilește mai clar decât până acum limitele atribuțiilor [NUME_REDACTAT]. O regulă de bază este ca [NUME_REDACTAT] să poată exercita doar acele puteri care i-au fost conferite de statele membre. Aceasta trebuie să respecte faptul că toate celelalte puteri rămân în competența statelor membre.

Până la Tratatul de la Lisabona, [NUME_REDACTAT] a fost constituită pe trei piloni. Art. 1 din Tratatul de la Lisabona, alin. 3 stabilește: „ …Uniunea se substituie [NUME_REDACTAT] și îi succedă acesteia”. Primul pilon era denumit [NUME_REDACTAT], fiind format din cele trei comunități: C(E)E – Comunitatea (Economică) Europeană, CEEA – [NUME_REDACTAT] a [NUME_REDACTAT], CECO – [NUME_REDACTAT] a Cărbunelui și a Oțelului (a funcționat timp de 50 de ani, din 1952 până în 2002), și dacă se merge mai în profunzime cu [NUME_REDACTAT] și Monetară (UEM). [NUME_REDACTAT] Europeană și-a schimbat denumirea adoptând-o pe cea de [NUME_REDACTAT] odată cu semnarea Tratatului de la Maastricht. Cu această transformare s-a vrut exprimarea unui salt calitativ de la CEE, o comunitate economică, la o uniune politică. în baza acestei schimbări, o serie de organisme și-au schimbat și ele denumirea: [NUME_REDACTAT] Europene s-a numit, din 8 noiembrie 1993, [NUME_REDACTAT] Europene, [NUME_REDACTAT] Europene s-a transformat în Comisie, Tribunalul de Conturi din 17 noiembrie 1994 a fost denumit Tribunalul de [NUME_REDACTAT]. Primul pilon a reprezentat forma cea mai avansată a integrării comunitare. În cadrul CE, instituțiile comunitare puteau emite norme de drept în acele arii politice cu privire la care li s-au transferat competențe, acest drept fiind direct aplicabil în statele membre, având întâietate în fața legislațiilor naționale.

Al doilea pilon se numea Cooperarea în materie de [NUME_REDACTAT] și de [NUME_REDACTAT] (PESC). Până la adoptarea [NUME_REDACTAT] Europene, coordonarea politică între [NUME_REDACTAT] se făcea în cadrul „[NUME_REDACTAT] Europene” (CPE), creată în 1970, modificată și extinsă în [NUME_REDACTAT] European (AUE). Modul de funcționare se realiza în cadrul unor consultări periodice ale miniștrilor afacerilor externe, precum și prin intermediul permanentelor contacte ce aveau loc între departamentele acestor ministere. A fost creată cu scopul de a favoriza înțelegere reciprocă, de a armoniza punctele de vedere diferite, dând astfel naștere unei manifestări comune a [NUME_REDACTAT] cu privire la diferite aspecte ale politicii externe.

Ultimul pilon era Cooperare în materie de Justiție și [NUME_REDACTAT] (JAI). Tratatul de la Maastricht a fost cel care a consacrat acest de-al treilea pilon, în titlul VI. Cooperarea în această materie avea drept obiectiv realizarea principiului liberei circulații a persoanelor și cuprindea următoarele sectoare: politica de azil, politica de imigrare, lupta împotriva drogurilor și a fraudei internaționale, norme cu privire la frontierele externe ale UE, cooperarea polițienească, vamală, în materie de drept civil și penal. Au fost create o serie de instrumente pentru ducerea la bun sfârșit a acestor obiective: acțiunile comune, convențiile, etc. Tratatul de la Amsterdam a introdus elemente noi, fixând ca obiectiv crearea unui spațiu al libertății, securității și justiției. Unele din sectoare au fost transferate în spațiul comunitar propriu-zis, fiind cu alte cuvinte „comunitarizate”.

Până la Tratatul de la Lisabona, UE prin structura sa complexă, a generat o serie de ambiguități: fiind dotată cu o structură pe trei piloni, nu avea personalitate juridică, capacitate de a se angaja pe plan extern față de terțe state, de a încheia tratate, putând doar să asume programe politice. S-a considerat, prin urmare, că UE este mai degrabă un concept politic.

O noutate absolută introdusă de Tratatul de la Lisabona o reprezintă art. 47, care prevede: „Uniunea are personalitate juridică”, articol care pune capăt interpretărilor existente până în acest moment cu privire la natura juridică a Uniunii. Ca o consecință a dobândirii pesonalității juridice, în fiecare dintre [NUME_REDACTAT], Uniunea are cea mai largă capacitate juridică recunoscută persoanelor juridice de către legislațiile interne. Uniunea poate, în special, să dobândească sau să înstrăineze bunuri mobile și imobile și poate sta în justiție. În acest scop, Uniunea este reprezentată de Comisie. Cu toate acestea, Uniunea poate fi reprezentată de fiecare instituție, în temeiul autonomiei lor administrative, pentru chestiunile referitoare la funcționarea lor (art 335, TFUE).

Prin „mediu” se înțelege „totalitatea factorilor naturali și a celor creați prin activități umane care, în strânsă interacțiune, influențează echilibrul ecologic, determină condițiile de viață pentru toate vietățile de pe Terra și cele de dezvoltare, în ansamblu, a societății umane”.

Se consideră în literatura de specialitate că, noțiunea de mediu este mai complexă decât cea de ecologie. Ecologia este o știință biologică, cu caracter interdisciplinar care studiază condițiile de existență și interacțiunile dintre ființele vii și dintre acestea și mediul lor natural. Ecologia nu se ocupă și de sistemele artificiale, care presupun activitatea omului. Mediul, însă, trebuie privit atât din punct de vedere ecologic-mediul natural – cât și din punct de vedere antropic, creat prin activitatea omului.

Politica este știința și practica de guvernare a unui stat; sfera de activitate social-istorică ce cuprinde relațiile, orientările și manifestările care apar între partide, între categorii și grupuri sociale, între popoare ș.a., în legătură cu promovarea intereselor lor, în lupta pentru putere etc. În literatura de specialitate, politica este văzută ca o formă de organizare și conducere a activității globale și a relațiilor sociale, de instituire și menținere, prin intermediul puterii politice, a unei ordini interne care statornicește și legalizează puterea existentă la un moment dat. Principala sferă a politicii o constituie participarea la treburile statului, orientarea și determinarea formelor, sarcinilor și a conținutului activității statului. Politica înseamnă urmărirea strategică a unor obiective specifice, ce vor fi relevate de schimbarea comportamentală a societății de-a lungul unei evoluții determinate. Politica ecologică pătrunde astfel tot mai mult în aria preocupărilor economico-sociale și politice.

Până spre sfârșitul anilor 1960 niciun stat european nu a avut definită o politică clară și coerentă a mediului. Pe parcursul ultimilor 30 de ani însă, s-au înregistrat progrese semnificative în stabilirea unui sistem complet de control a calității mediului în cadrul [NUME_REDACTAT]. Politica de mediu a UE acoperă o gamă variată de aspecte, de la poluarea fonică la prevenirea deșeurilor, la produsele chimice, la rețeaua europeană destinată abordării dezastrelor mediului, la scurgerile de petrol sau incendiile de pădure. Potrivit profesorului E. Lupan, „politica de mediu apare ca o formă de orientare și organizare a activității complexe de protecție a mediului, chemată să stabilească strategiile, metodele și mijloacele utilizate în acțiunile desfășurate pe plan național și internațional pentru prevenirea și combaterea poluării, pentru îmbunătățirea condițiilor de mediu. Așadar, politica de mediu reprezintă totalitatea priorităților și obiectivelor de mediu, al metodelor, măsurilor și instrumentelor de atingere ale acestora, sistem direcționat spre asigurarea utilizării durabile a resurselor naturale și prevenirea degradării calității mediului.

Politica de mediu stă la baza formării și dezvoltării legislației de protecție a mediului dar, în același timp, se fundamentează și pe o solidă bază juridică, prin care se stabilesc și se reglementează obiective și direcții de dezvoltare a activității de protecție a mediului. Din aceste motive, considerăm importantă prezentarea bazei legale a politicii de mediu din cadrul UE.

Multe domenii ale politicii mediului pot fi tratate în mod eficient doar prin cooperarea tuturor părților implicate. Cu toate acestea, nu sunt excluse anumite obiective ce pot și trebuie să fie rezolvate la nivel regional. [NUME_REDACTAT] Europene este o noutate absolută pe plan internațional. Este pentru prima dată când un sistem de legi a fost creat, putând fi promulgat și aplicat dincolo de hotarele naționale. Țelul comun al protejării mediului în Europa este slujit de numeroase legi europene care se aplică mediului. Acestea sunt aplicabile în toate [NUME_REDACTAT] ale [NUME_REDACTAT].

Politica în domeniul mediului vizează următoarele obiective: protecția mediului; ameliorarea calității sale; protecția sănătății publice; utilizarea prudentă și rațională a resurselor naturale; promovarea măsurilor la nivel internațional privind rezolvarea problemelor mediului de dimensiuni regionale și mondiale.

Art. 191 din Tratatul privind funcționarea UE prezintă astfel obiectivele politicii de mediu: [NUME_REDACTAT] în domeniul mediului contribuie la următoarele obiective:

conservarea, protecția și îmbunătățirea calității mediului;

ocrotirea sănătății persoanelor;

utilizarea prudentă și rațională a resurselor naturale;

promovarea pe plan internațional a unor măsuri destinate să contracareze problemele de mediu la scară regională sau mondială și în special lupta împotriva schimbărilor climatice.

Politica de mediu a [NUME_REDACTAT] s-a cristalizat prin adoptarea unei serii de măsuri minime de protecție a mediului, ce aveau în vedere limitarea poluării, urmând ca în anii ’90 să treacă printr-un proces de orizontalizare și să se axeze pe identificarea cauzelor acestora, precum și pe nevoia evidentă de a lua atitudine în vederea instituirii responsabilității financiare pentru daunele cauzate mediului. Apariția principiilor în politica ambientală a Comunității s-a produs în cadrul procesului de elaborare a Programul de Acțiune pentru Mediu, la inițiativa delegației germane, care a propus un set de 10 astfel de principii.

INSTITUȚIILE UNIUNII EUROPENE CU ROL ÎN PROTECȚIA MEDIULUI

[NUME_REDACTAT] asupra [NUME_REDACTAT], Uniunea dispune de un cadru instituțional unic, care asigură coerența și continuitatea acțiunilor desfășurate în vederea atingerii obiectivelor sale.

Instituțiile comunitare sunt expresia puterii comunitare, deoarece prin intermediul lor respectiva putere își realizează atribuțiile.

Începând cu Tratatul de la Maastricht se vorbește de un „cadru instituționalizat unic”, pentru că sunt aceleași instituții care servesc Comunitățile ca organe de decizie, de propunere, de consultare, judiciare, dar care au fost create prin tratate diferite, cu proceduri și competențe diferite.

[NUME_REDACTAT] de instituire a unei Constituții pentru Europa, scopul cadrului instituțional al Uniunii este:

– promovarea valorilor sale;

– urmărirea obiectivelor sale;

– slujirea intereselor sale, ale cetățenilor săi și ale statelor membre;

– asigurarea coerenței, eficacității și continuității politicilor și acțiunilor sale.

[NUME_REDACTAT] Europene sunt:

[NUME_REDACTAT], care reprezintă popoarele din Uniune;

[NUME_REDACTAT], care reprezintă reuniunea la cel mai înalt nivel (șefi de state și de guverne) a celor 25 de țări membre,

[NUME_REDACTAT] Europene, care reprezintă interesele statelor membre prin reunirea în formații distincte, după problemele tratate, a miniștrilor de resort ai guvernelor naționale și care adoptă noime și programe comune;

[NUME_REDACTAT], organ independent, „păzitoare a tratatelor și motor al integrării europene”;

Curtea de Justiție, care controlează legalitatea actelor organelor comunitare și respectarea dreptului comunitar de către statele membre;

Curtea de Conturi, care controlează legalitatea, fiabilitatea și regularitatea conturilor și a tuturor operațiilor bugetare.

[NUME_REDACTAT]

În prima sa reuniune s-a autointitulat [NUME_REDACTAT] Europeană” și doar din 1962, ca urmare a Rezoluției de la 30 martie 1962, se ia decizia de a se numi „[NUME_REDACTAT]”. Prima dată când această denumire se regăsește într-un tratat este anul 1986, în [NUME_REDACTAT] European.

Alegerile parlamentare au loc o dată la cinci ani, membrii [NUME_REDACTAT] fiind aieși prin vot universal direct, liber și secret. [NUME_REDACTAT] își alege președintele și biroul dintre membrii săi. [NUME_REDACTAT] adoptă în unanimitate, la inițiativa [NUME_REDACTAT] și cu aprobarea acestuia, o decizie de stabilire a componenței [NUME_REDACTAT],

Parlamentul are trei funcții esențiale:

Alături de [NUME_REDACTAT] Europene (Consiliul de Miniștri), are atribuții legislative, adoptă legislația Uniunii (regulamente, directive, decizii).

Împarte autoritatea în domeniul bugetar cu [NUME_REDACTAT] Europene, prin urmare poate modifica cheltuielile bugetare. în ultimă instanță, adoptă bugetul în întregime.

Exercită funcții de control politic și consultative: exercită un control politic asupra ansamblului instituțiilor, alege președintele Comisiei. De exemplu, [NUME_REDACTAT], hotărând cu majoritatea membrilor care îl compun, poate cere Comisiei să prezinte orice propunere corespunzătoare privind chestiunile despre care consideră că necesită elaborarea unui act al Uniunii pentru punerea în aplicare a tratatelor. în cazul în care nu prezintă propuneri, Comisia comunică [NUME_REDACTAT] motivele sale. De asemenea, [NUME_REDACTAT] poate constitui, la cererea unei pătrimi a membrilor care îl compun, o comisie temporară de anchetă pentru a examina pretinsa încălcare a normelor de drept sau administrare defectuoasă în aplicarea dreptului Uniunii, cu excepția cazului în care pretinsele fapte sunt examinate de o instanță judecătorească și, atât timp cât procedura jurisdicțională nu este încheiată Orice cetățean al Uniunii, precum și orice persoană fizică sau juridică având reședința sau sediul social într-un stat membru are dreptul de a adresa [NUME_REDACTAT], cu titlu individual sau în asociere cu alți cetățeni sau cu alte persoane, o petiție privind un subiect care ține de domeniile de activitate ale Uniunii și care îl privește în mod direct. Comisia răspunde oral sau în scris la întrebările pe care i le adresează [NUME_REDACTAT] sau membrii acestuia.

Potrivit art. 234 din Tratatul privind funcționarea [NUME_REDACTAT] (versiunea consolidată) [NUME_REDACTAT], sesizat printr-o moțiune de cenzură privind activitatea Comisiei, se poate pronunța asupra acestei moțiuni numai după cel puțin trei zile de la depunerea acesteia și numai prin vot deschis.

În cazul în care moțiunea de cenzură se adoptă cu o majoritate de două treimi din voturile exprimate și de către majoritatea membrilor care compun [NUME_REDACTAT], membrii Comisiei trebuie să demisioneze colectiv din funcțiile lor, iar înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate trebuie să demisioneze din funcțiile pe care le exercită în cadrul Comisiei.

Aceștia rămân în funcție și continuă să gestioneze afacerile curente până la înlocuirea lor. în acest caz, mandatul membrilor Comisiei numiți pentru a-i înlocui expiră la data la care ar fi trebuit să expire mandatul membrilor Comisiei obligați să demisioneze colectiv din funcțiile lor.

[NUME_REDACTAT] European este la Strasbourg, unde se țin ședințele câte o săptămână, în fiecare lună. Alte ședințe se țin la Bruxelles, iar [NUME_REDACTAT] se află la Luxemburg. [NUME_REDACTAT] este compus din reprezentanții cetățenilor Uniunii. Numărul acestora nu poate depăși șapte sute cincizeci, plus președintele. Reprezentarea cetățenilor este asigurată în mod proporțional descrescător, cu un prag minim de șase membri pentru fiecare stat membru. Niciunui stat membru nu i se atribuie mai mult de nouăzeci și șase de locuri. Dezbaterile, avizele și rezoluțiile acestuia sunt publicate în [NUME_REDACTAT] al [NUME_REDACTAT].

Pentru prima dată, prin Tratatul de la Lisabona, parlamentele naționale vor avea o contribuție directă la procesul decizional european. Astfel, toate legile UE propuse trebuie transmise parlamentelor naționale.Va fi instituit un sistem de avertizare timpurie, iar parlamentele naționale vor avea la dispoziție 8 săptămâni pentru a-și susține cazul, atunci când consideră că o propunere nu se pretează la acțiunea UE. Dacă un număr suficient de parlamente naționale ridică obiecții, propunerea poate fi modificată sau retrasă. Acest sistem de avertizare timpurie conferă parlamentelor naționale un rol important pentru a se asigura că UE nu își depășește atribuțiile implicându-se în probleme care pot fi tratate cel mai bine la nivel național, regional sau local.

[NUME_REDACTAT] European în politica de mediu a Uniunii se manifestă prin cooperarea acestuia cu celelalte instituții și implicarea în procesul de codecizie (denumită după Tratatul de la Lisabona „procedura legislativă ordinară”). Procedura legislativă ordinară se va extinde spre noi domenii de politică, precum libertatea, securitatea și justiția. în anul 1973, Parlamentul a înființat un Comitet de mediu, sănătate publică și politică a consumatorului, format din specialiști și responsabil pentru inițiativele legislative privind protecția mediului și protecția consumatorului.

[NUME_REDACTAT]

Reunește cei mai înalți reprezentanți politici aleși ai statelor membre: șefii de stat sau de guvern ai celor 27 [NUME_REDACTAT] ale [NUME_REDACTAT]. Ca urmare a prevederilor Tratatului de la Lisabona, [NUME_REDACTAT] devine o instituție a UE cu puteri depline și clar definite. Potrivit art. 15 din versiune consolidată a Tratatului privind [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] oferă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării acesteia și li definește orientările și prioritățile politice generale. [NUME_REDACTAT] nu exercită funcții legislative.

[NUME_REDACTAT] se întrunește de două ori pe semestru la convocarea președintelui său. Atunci când ordinea de zi o impune, membrii [NUME_REDACTAT] pot decide să fie asistați fiecare de un ministru și, în ceea ce îl privește pe președintele Comisiei, de un membru al Comisiei. Atunci când situația o impune, președintele convoacă o reuniune extraordinară a [NUME_REDACTAT]. Se pronunță prin consens, cu excepția cazului în care tratatele dispun altfel.

Președintele este ales cu majoritate calificată, pentru o durată de doi ani și jumătate, cu posibilitatea reînnoirii mandatului o singură dată. Președintele va prezida reuniunile Consiliului, îi va coordonaactivitatea în mod continuu și va reprezenta Uniunea pe plan internațional la cel mai înalt nivel, în probleme referitoare la politica externă și de securitate comună fără a aduce atingere atribuțiilor înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate. Aceasta este o altă noutate introdusă prin Tratatul de la Lisabona, întrucât până acum statele membre care dețineau președinția de șase luni a UE prezidau și [NUME_REDACTAT].

Consiliul de Miniștri ([NUME_REDACTAT] Europene)

Decizia nr. 93/591 din 8 noiembrie 1993 a consacrat oficial numele de Consiliu al [NUME_REDACTAT]. Consiliul este compus dintr-un reprezentant al fiecărui stat membru, de rang ministerial, împuternicit să angajeze guvernul statului membru pe care îl reprezintă și să exercite dreptul de vot. El se reunește cu o compoziție diferită în funcție de tema abordată, îa convocarea președintelui său, a unuia dintre membrii săi ori a Comisiei.

O nouă schimbare introdusă prin Tratatul de la Lisabona este aceea că înaltul Reprezentant al Uniunii pentru politica externă și de securitate/ vicepreședintele Comisiei va prezida [NUME_REDACTAT] afacerilor de externe.

Președinția formațiunilor Consiliului, cu excepția celei privind [NUME_REDACTAT], este asigurată de reprezentanții statelor membre în cadrul Consiliului după un sistem de rotație egal, în condițiile stabilite în conformitate cu articolul 236 din Tratatul privind funcționarea [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] Mediului este parte a [NUME_REDACTAT] Europene și se reunește de câteva ori pe an, în scopul coordonării politicilor de mediu ale [NUME_REDACTAT].

Consiliul exercită, împreună cu [NUME_REDACTAT], funcțiile legislativă și bugetară. De asemenea, îndeplinește funcții de definire a politicilor și de coordonare, în conformitate cu condițiile prevăzute în tratate.

Consiliul hotărăște cu majoritate calificată, cu excepția cazului în care tratatele dispun altfel. Potrivit art. 238 din versiunea consolidată a Tratatului privind funcționarea [NUME_REDACTAT] (2010), prin derogare de la art. 16, al. 4 din Tratatul privind [NUME_REDACTAT], începând cu 1 noiembrie 2014 și sub rezerva dispozițiilor stabilite prin Protocolul privind dispozițiile tranzitorii, în cazul în care Consiliul nu hotărăște la propunerea Comisiei sau a înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, majoritatea calificată se definește ca fiind egală cu cel puțin 72 % din membrii Consiliului reprezentând statele membre participante, care reunesc cel puțin 65 % din populația Uniunii. Începând cu 1 noiembrie 2014 și sub rezerva dispozițiilor tranzitorii stabilite prin Protocolul privind dispozițiile tranzitorii, în cazul în care, în temeiul tratatelor, nu toți membrii Consiliului participă la vot, majoritatea calificată se definește după cum urmează:

Majoritatea calificată este definită ca fiind egală cu cel puțin 55 % din membrii Consiliului reprezentând [NUME_REDACTAT] participante, care reunesc cel puțin 65 % din populația acestor state. Minoritatea de blocare trebuie să includă cel puțin numărul minim de membri din Consiliu, care reprezintă mai mult de 35 % din populația statelor membre participante, plus un membru, în caz contrar majoritatea calificată se consideră a fi întrunită.

Prin derogare de la litera (a), în cazul în care Consiliul nu hotărăște la propunerea Comisiei sau a înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, majoritatea calificată se definește ca fiind egală cu cel puțin 72 % din membrii Consiliului reprezentând statele membre participante, care reunesc cel puțin 65 % din populația respectivelor state.

Abținerile membrilor prezenți sau reprezentați nu împiedică adoptarea hotărârilor Consiliului pentru care este necesară unanimitatea.

[NUME_REDACTAT]

Art. 8 al Tratatului constitutiv al [NUME_REDACTAT] a Cărbunelui și Oțelului, TCECO, atribuia înaltei Autorități responsabilitatea ducerii la îndeplinire a obiectivelor stabilite în Tratat, punând „în mâinile” amintitei fost atribuite puteri mai restrânse.

Termenul de Comisie este folosit în Tratatele de la Roma din motive strategice, în scopul diminuării sensului supranațional considerat prea extins în primul tratat. In acest fel, fiecare din cele trei Tratate fondatoare a stabilit câte un organ executiv, motor al funcționării respectivei Comunități. Cu toate acestea, dat fiind faptul că rolurile care le-au fost atribuite erau similare, s-a născut necesitatea fuzionării celor trei instituții într-una singură, de natură comunitară.

In conformitate cu articolul 17, alineatul 5 din Tratatul privind [NUME_REDACTAT], membrii Comisiei sunt aleși, pentru un mandat de cinci ani, printr-un sistem de rotație stabilit în unanimitate de către [NUME_REDACTAT], care se întemeiază pe următoarele principii:

statele membre sunt tratate în mod absolut egal în ceea ce privește stabilirea ordinii de rotație și a duratei prezenței reprezentanților lor în cadrul Comisiei; în consecință, diferența dintre numărul total de mandate deținute de resortisanții a două state membre date nu poate fi niciodată mai mare de unu;

sub rezerva dispozițiilor de la litera (a), fiecare dintre Comisiile succesive este constituită astfel încât, să reflecte în mod satisfăcător diversitatea demografică și geografică a statelor membre.

Comisia numită între data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona și 31 octombrie 2014 este compusă din câte un resortisant al fiecărui stat membru, inclusiv președintele și înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, care este unul dintre vicepreședinții acesteia.

Începând cu 1 noiembrie 2014, Comisia este compusă dintr-un număr de membri, incluzând președintele și înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, corespunzător cu două treimi din numărul statelor membre, atât timp cât [NUME_REDACTAT] nu decide modificarea acestui număr, hotărând în unanimitate.

Ținând seama de alegerile pentru [NUME_REDACTAT] și după ce a procedat la consultările necesare, [NUME_REDACTAT], hotărând cu majoritate calificată, propune [NUME_REDACTAT] un candidat la fimeția de președinte al Comisiei. Acest candidat este ales de [NUME_REDACTAT] cu majoritatea membrilor care îl compun. In cazul în care acest candidat nu întrunește majoritatea, [NUME_REDACTAT], hotărând cu majoritate calificată, propune, în termen de o lună, un nou candidat, care este ales de [NUME_REDACTAT] în conformitate cu aceeași procedură. Consiliul, de comun acord cu președintele ales, adoptă lista celorlalte personalități pe care le propune pentru a fi numite membri ai Comisiei. Alegerea acestora se efectuează, pe baza sugestiilor făcute de [NUME_REDACTAT]. Președintele, înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate și ceilalți membri ai Comisiei sunt supuși, în calitate de organ colegial, unui vot de aprobare al [NUME_REDACTAT]. Pe baza acestei aprobări, Comisia este numită de [NUME_REDACTAT], hotărând cu majoritate calificată.

Statele membre respectă independența acestora și nu încearcă să îi influențeze în îndeplinirea sarcinilor lor. Responsabilitățile care îi revin Comisiei sunt structurate și repartizate între membrii săi de către președinte care poate modifica repartizarea acestor responsabilități în cursul mandatului. [NUME_REDACTAT] își exercită funcțiile atribuite de președinte sub autoritatea acestuia. [NUME_REDACTAT] sunt valabil adoptate cu majoritatea membrilor săi.

Funcții de bază ale [NUME_REDACTAT]:

Dreptul de inițiativă legislativă: rolul său de inițiator al politicilor Uniunii este unic, astfel art. 17, al. 1 din Tratatul privind [NUME_REDACTAT] – versiunea consolidată stabilește că „Actele legislative ale Uniunii pot fi adoptate numai la propunerea Comisiei, cu excepția cazului în care tratatele prevăd altfel. Celelalte acte se adoptă la propunerea Comisiei, în cazul în care tratatele prevăd acest lucru”.

Cea de-a treia funcție a Comisiei este aceea de organ executiv al Uniunii, având responsabilitatea implementării și coordonării politicilor, execută bugetul și gestionează programele, adoptă inițiativele de programare anuală și multianuală a Uniunii, în vederea încheierii unor acorduri interinstituționale. Una dintre atribuțiile sale executive constă în gestionarea bugetului anual al Uniunii și a [NUME_REDACTAT], al căror principal scop este de a elimina decalajele economice dintre zonele mai bogate și cele mai sărace ale Uniunii.

Asigură reprezentarea externă a Uniunii (cu excepția politicii externe și de securitate comune și a altor cazuri prevăzute în tratate).

Comisia are putere generală de prevenire și informare. în acest sens, SM au obligația de a transmite Comisiei toate normele promulgate în vederea îndeplinirii obligațiilor stabilite în directive (vorbim despre directive, întrucât acestea reprezintă majoritatea actelor care compun dreptul mediului din cadrul UE). În acest fel, Comisia poate afla despre existența/absența normelor interne, dedectând în acest mod nerespectarea dreptului unional și recurgând în final la procedura de încălcare a dreptului UE). Procedura se poate declanșa de exemplu: când un [NUME_REDACTAT] omite să anunțe și să comunice Comisiei care este legislația națională în materie care implementează o anumită directivă, după expirarea termenului final stabilit pentru implementarea respectivei legislații; când un [NUME_REDACTAT] nu implementează o directivă în mod corect; când un [NUME_REDACTAT] omite să aplice în practică, într-un anumit caz, o lege privind protecția mediului (în cazul nostru), conform normelor UE.

Curtea de Justiție a [NUME_REDACTAT]

Curtea de Justiție este o instituție care a jucat un rol deosebit în stabilirea superiorității dreptului comunitar.

Curtea de Justiție (cu sediul la Luxemburg) a fost creată odată cu formarea primei comunități europene. Ea este constituită din judecători desemnați de comun acord cu statele membre. Aceștia sunt asistați de avocați generali, care analizează și propun decizii asupra cauzelor supuse judecății Curții.

Curtea de Justiție are ca obiect fundamental asigurarea respectării dreptului în interpretarea și aplicarea tratatelor. Ea intervine în toate domeniile ce decurg din aceasta, cu excepția prevăzută în Tratatul de la Maastricht referitoare la politica externă și de securitate comună, la Justiție și la afacerile [NUME_REDACTAT].

Curtea de Justiție poate să anuleze, la cererea unei instituții comunitare a unui stat sau a unei persoane particulare interesate direct, actele Comisiei, ale Consiliului de Miniștri sau ale guvernelor naționale care ar fi incompatibile cu Tratatele. Totodată, la cererea unui tribunal național, Curtea se pronunță asupra interpretării sau validității unor dispoziții din dreptul comunitar ori de câte ori apare într-un proces o contestație în această privință.

Curtea de Justiție nu are dreptul să impună sancțiuni, însă, guvernele sunt ținute să respecte deciziile sale.

Curtea de Justiție se pronunță rar asupra fondului legislației comunitare în materie de mediu, dar deciziile adoptate în acest domeniu sunt deosebit de importante, întrucât definesc puterea ce revine Uniunii de a limita competența legislativă a statelor membre.

Tribunalul de primă instanță a fost creat prin Decizia nr.88/591 din octombrie 1988 ca un organ de jurisdicție de primă instanță care să asiste Curtea și să o degreveze de anumite spețe. Decizia a fost confirmată prin Tratatul de la Maastricht și astfel Tribunalul de primă instanță a dobândit statut oficial de organizație de jurisdicție.

Tribunalul cuprinde cel puțin un judecător din fiecare stat membru.

Competențele acestuia se referă la:

– litigiile dintre structurile [NUME_REDACTAT] și agenții lor, adică probleme de personal, inclusiv acțiunile în despăgubire;

– acțiunile formulate împotriva unei instituții a [NUME_REDACTAT] de către persoane fizice, referitoare la punerea în practică a regulilor de concurență aplicabile întreprinderilor;

– acțiunile formulate împotriva Comisiei de către întreprinderi și asociații de întreprinderi referitoare la acte individuale privitoare la aplicarea art. 50 și 57 – 66 din Tratatul CECA.

[NUME_REDACTAT] de [NUME_REDACTAT] Europeană de Conturi (CEC), numită și „conștiința financiară” a Uniunii, deși fusese înființată în 1977, a dobândit statutul de instituție a UE numai în anul 1993. Curtea de Conturi este formată din câte un resortisant din fiecare stat membru, pentru un mandat de șase ani. Membrii săi își exercită funcțiile în deplină independență, în interesul general al Uniunii.

Curtea de Conturi verifică totalitatea conturilor de venituri și cheltuieli ale Uniunii. De asemenea, aceasta verifică totalitatea conturilor de venituri și cheltuieli ale oricărui organ, oficiu sau agenție înființată de Uniune, în măsura în care actul constitutiv nu exclude acest control. Curtea de Conturi examinează legalitatea și corectitudinea veniturilor și cheltuielilor și asigură buna gestiune financiară. Curtea de Conturi întocmește un raport anual după încheierea fiecărui exercițiu financiar. Acest raport se transmite celorlalte instituții ale Uniunii și se publică în [NUME_REDACTAT] al [NUME_REDACTAT] împreună cu răspunsurile formulate de aceste instituții la observațiile Curții de Conturi.

[NUME_REDACTAT] pentru [NUME_REDACTAT] Europeană de Mediu (AEM) are sediul la Copenhaga (Danemarca) și a fost creată prin [NUME_REDACTAT] nr. 1210/90 din 7 mai 1990. Din punct de vedere organizatoric, AEM are un consiliu de administrație, compus dintr-un reprezentant din partea fiecărui [NUME_REDACTAT] al UE și din doi reprezentanți ai [NUME_REDACTAT].

Aceștia își aleg președintele și elaborează propriul regulament (art. 8). AEM este condusă de un director executiv (mandat de cinci ani), numit de consiliul de administrație, pe baza propunerii Comisiei; este reprezentantul legal al Agenției fiind dotat cu o serie de funcții executive (art. 9, al. 1). De asemenea, există un birou și un comitet științific.

AEM are ca scop principal colectarea, prelucrarea și furnizarea de informații privind mediul către decidenți și către public. Acest lucru se realizează prin activități permanente de monitorizare a mediului și semnalarea în timp util a problemelor pe cale de apariție.

Astfel, activitatea sa constă în (art. 9): furnizarea de informații pe baza cărora sunt întemeiate deciziile politice; promovarea celor mai bune practici în domeniul tehnologiilor și protecției mediului; sprijinirea [NUME_REDACTAT] în diseminarea rezultatelor cercetărilor în domeniul mediului.

Activitățile amintite se subsumează ducerii la bun sfârșit a „sarcinii de a garanta aplicarea legislației comunitare în materia mediului înconjurător” (art.2, iii,final). Deși nu este direct implicată în procesul de decizie, comunicările și rapoartele sale asupra situației mediului joacă un rol esențial în adoptarea noilor strategii și măsuri de protecție a mediului la nivel unional și fundamentează majoritatea deciziilor.

Operațională în Copenhaga începând din anul 1994, AEM este în centrul rețelei EIONET , o rețea de organisme și instituții din domeniul mediului, active în statele membre și prin care aceasta colectează și distribuie informații și date legate de mediu. România este membră a [NUME_REDACTAT] de Mediu începând din noiembrie 2001.

Ombudsmanul (Mediatorul) [NUME_REDACTAT]

[NUME_REDACTAT] al [NUME_REDACTAT] a fost numit la 12 iulie 1995. [NUME_REDACTAT] de la Maastricht, Mediatorul este “abilitat să primească plângeri relative la cazuri de proastă administrare în acțiunea instituțiilor ori organelor Comunitare, cu excluderea competenței Curții de Justiție și Tribunalului de primă instanță în exercițiul funcțiilor jurisdicționale”.

[NUME_REDACTAT] investighează plângerile și întocmește un raport cu privire la acestea.

Organisme neguvernamentale

Mișcarea ecologică a avut o atitudine neclară față de politica [NUME_REDACTAT] în materie de mediu. Astfel, în principiu a fost de acord cu o abordare globală a problemelor de mediu, dar a criticat faptul că politica mediului nu este considerată prioritară, fiind subordonată scopului principal al [NUME_REDACTAT] și anume creșterea economică.

La nivel comunitar s-au remarcat următoarele organisme neguvemamentale: [NUME_REDACTAT] al Mediului și [NUME_REDACTAT] Europei.

[NUME_REDACTAT] al Mediului a fost creat în anul 1973 cu scopul de a ajuta Comisia să elaboreze un mecanism “de răspuns” și dialog cu organizațiile ecologiste. Conceput mai ales ca o structură de lobbing, Biroul urmărește procesul de elaborare a directivelor, programelor și încearcă să-l influențeze prin organizarea de seminarii, reuniuni și discuții cu implicații directe în procesul de elaborare a deciziilor.

[NUME_REDACTAT] Europei a fost înființată în anul 1986 și cuprinde 25 de organizații europene ale organizației internaționale [NUME_REDACTAT]. Are ca obiectiv principal activitatea de lobby pe lângă instituțiile europene.

CAPITOLUL II

NECESITATEA PROTECȚIEI MEDIULUI

1. CONCEPTUL DE MEDIU

Este acceptat, în genere, că într-un sens fizic larg, noțiunea de mediu desemnează ansamblul factorilor exteriori unei entități biologice, factori care nu se află sub controlul său.

Pentru noi, oamenii, mediul este tot ceea ce ne înconjoară. Cu alte cuvinte, mediul este ansamblul sau sistemul lumii noastre. Mediul trimite la însăși starea noastră ontică, la existența noastră în lume.

Termenul de mediu este utilizat în sintagme diverse, configurând multiple semnificații: mediu familial, mediu economic, mediu politic, mediu social sau mediu fizic, mediu antropic, mediu cosmic, mediu ambiant etc.

În disciplina dreptul mediului, noțiunea de mediu se confundă adesea cu cea de natură înconjurătoare, mediu natural sau mediu ambiant. Mediu este proximitatea noastră, a tuturor, care ne influențează sănătatea și viața.

Într-unul din avizele sale (din 8 iulie 1996), Curtea internațională de Justiție sublinia că „mediul nu este o abstracție, ci este chiar spațiul în care trăiesc ființe umane și de care depinde calitatea vieții și a sănătății lor.”

Sub aspect istoric, cercetările asupra mediului au acordat prioritate noțiunii de mediu natural. Pe la mijlocul secolului al XlX-lea, naturalistul și geograful german [NUME_REDACTAT] publică o amplă lucrare intitulată „Cosmos. Eseu despre o descripție fizică a lumii”, în care consacră noțiunea de mediu natural. Peste câțiva ani, un alt naturalist german, [NUME_REDACTAT], propunea deja termenul „ecologie” pentru a denumi știința care studiază raporturile dintre ființele vii și mediile lor de viață.

După încă un secol, prin anii '60 ai veacului trecut, este adoptat termenul de „mediu” (engl. environment, fr. environnement) care, la origine, însemna „mediu natural”.

Treptat, semnificațiile noțiunilor „mediu natural” și „mediu” se departajează, primul fiind mai utilizat de naturaliști și geografi, pe când celălalt intră în vocabularul științelor sociale.

În aceste domenii ale științei, „mediul” desemnează cadrul global în care acționează sau reacționează societățile omenești, antrenând elementele spațiului înconjurător.

În consecință, noțiunea de mediu conceptualizează nu numai elementele spațiului natural, dar și sistemele relațiilor interumane cu privire la acesta. Prin aceasta, noțiunea de mediu se socializează și se umanizează.

În legislația noastră se află înscrisă o definiție amplă a noțiunii de mediu, deși, în genere, legislațiile altor state, ținând seama de dificultățile pe care le comportă aceasta, o evită.

Astfel, potrivit definiției legale:

„Mediul reprezintă ansamblul de condiții și elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul, subsolul, aspecte caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile organice și anorganice, precum și ființele vii, sistemele naturale în interacțiune, cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv unele valori materiale și spirituale, calitatea vieții și condițiile care pot influența bunăstarea și sănătatea omului”.

Trebuie să observăm că, deși este o definire cu caracter vădit operațional, destinată activităților practice ale factorilor de protecție a mediului sau jurisdicțiilor de mediu, ea este destul de eclectică, păstrându-se la un nivel exclusiv analitic, cu destule neclarități.

Este necesar să încercăm să evaluăm cadrul conceptual general al noțiunii de mediu pe care îl propune, cu anumite ambiguități, definirea legală menționată.

Astfel, intensionalitatea (conținutul) noțiunii de mediu are, în accepțiunea autorilor actului normativ, următoarele componente principale:

– ansamblul (sistemul) de condiții și elemente naturale ale Terrei;

– subsistemele naturale pe care le formează, partitiv, condițiile și elementele naturale, precum și interacțiunile acestora;

– subsistemul calității vieții omului, care are în vedere atât unele valori materiale și spirituale relative la sistemele naturale, cât și/sau condițiile care pot influența bunăstarea și sănătatea omului.

Toate aceste categorii de sisteme se află în interacțiuni permanente și pun în evidență, în esență, raporturile dintre om și mediu.

Astfel, pe de o parte, subsistemele naturale integrate în ansamblul lor planetar au condiționat, condiționează și vor condiționa cea de-a treia categorie, subsistemul care privește calitatea vieții umane. Totodată, antroposfera însăși a avut, are și va avea un impact din ce în ce mai accentuat asupra mediului natural, fiind necesare anumite reguli ferme ale relațiilor interumane cu privire la natură, pentru a se asigura supraviețuirea speciei umane.

Pentru adoptarea unei normativități eficiente în acest context al complexității raporturilor antropo-naturale, este necesar un proces de valorificare, în cadrul căruia să se desemneze valorice sociale (materiale și spirituale) referitoare la mediu.

De aceea, apare corectă referirea la „unele valori” pe care le implică condițiile și elementele naturale, dar nu numai atât.

Valorile sociale sunt calități care se atribuie în cadrul unor relații sociale complexe care presupun acordarea prețuirii sociale unor obiecte sau fapte, în virtutea corespondenței dintre caracteristicile acestora și trebuințele ori idealurile grupurilor sociale.

Procesul de valorizare are astfel o încărcătură psihosocială, ceea ce conferă valorilor o anumită relativitate, în funcție de multipli parametri psihosociali și ideologici ai grupurilor care efectuează valorizarea.

Această relativitate se exprimă în diferențe notabile, atât sub aspect sincronic cât și diacronic, cu privire la desemnarea valorilor.

Astfel, de pildă sub aspect sincronic se poate menționa faptul că în India un animal oarecare cum este vaca reprezintă o valoare socială, ceea ce nu se mai întâmplă în restul, lumii.

Pe de altă parte, sub aspect diacronic evoluția sistemelor de valori poate fi exemplificată prin dispariția anumitor ceremonii (de sărbători, de nuntă etc.) sau, în mare măsură, a portului popular tradițional.

În ce privește dreptul mediului, cu siguranță că acesta nu își poate propune să ia sub protecția sa orice pom din natură sau oricare clădire, din mediul rural sau urban, deși acestea pot avea semnificație valorică atât ca bun, cât și ca utilitate, dar trebuie să le aibă sub pază pe cele care au anumite relevanțe istorice, culturale, arhitectonice, declarate în cadrul procesului de valorizare.

De asemenea, sub aspectul valorilor spirituale este greu de presupus că dreptul mediului își va propune vreodată să protejeze teorema lui Pitagora sau teoria relativității a lui Einstein, dar cu siguranță că ideologia și normativitatea juridică a mediului vor promova concepțiile și teoriile cu privire la combaterea abuzurilor împotriva naturii, a populațiilor umane și animale, inclusiv concepțiile antirăzboinice, pacifiste.

În consecință, sistemul de valori sociale promovat și protejat în cadrul noțiunii de mediu are valori referitoare la unele condiții și elemente naturale care au legătură cu calitatea vieții omului. În acest proces de valorizare, elementele și condițiile naturale ale mediului se socializează, obțin semnificații pentru viața omului și calitatea acesteia.

DESPRE STAREA MEDIULUI

În perioada actuală protecția mediului este problema majoră a umanității. Problemele de protecție a mediului sunt deosebit de complexe și vizează toate sectoarele de activitate, economice, sociale și politice.

Activitatea omului, orientată spre valorificarea resurselor naturale, a afectat întotdeauna starea factorilor de mediu. În trecut, intervenția omului în modificarea condițiilor de mediu era de proporție redusă și nu lăsa urme datorită capacității de regenerare. Starea atmosferei este evidențiată prin prezentarea poluării de impact cu diferite noxe, calitatea precipitațiilor atmosferice, situația ozonului atmosferic, dinamica emisiilor de gaze cu efect de seră și unele manifestări ale schimbărilor climatice.

Calitatea aerului se caracterizează prin urmărirea poluării de fond ce se face în 2 stații amplasate în zone convențional “curate”, situate la altitudini cuprinse între 1000–1500 m și la distanțe de minimum 20 km de centre populate, drumuri, căi ferate, obiective industriale, cât și a poluării de impact, în peste 1100 puncte de recoltare a probelor. Reducerea drastică a activităților economice si închiderea diferitelor industrii poluante, ca și reducerea fermelor de animale a avut un impact pozitiv asupra calității apelor de suprafață și subterane. În 2005, calitatea generala a apei de suprafata a fost evaluata de catre 781 secțiuni de supraveghere (puncte de măsurare): 12,9% identificate în prima categorie, 38,5% identificate în cea de-a doua, 26,1% idenficate în cea de-a treia, 15% identificate în cea de-a patra 4 și 7,4 % identificate în cea de-a V-a categorie a calității apei.

Calitatea apei subterane a fost de asemenea urmărită prin forajele din rețeaua națională. Eroziunea rocilor și a solurilor apare datorită vântului, ploilor, activităților umane, cum sunt: pe lucrări agricole necorespunzătoare, care distrug textura solului, deci apa se evaporă, sau se scurge la suprafață.

Acidifierea mediului este datorată, în principal, depunerilor de emisii a trei poluanți: dioxidul de sulf, dioxidul de azot și de amoniac. O sursă importantă în poluarea atmosferei orașelor o constituie și instalațiile mici care folosesc combustibili fosili. Emisiile de SO2 au înregistrat în general o continuă scădere în perioada 1995-2001, din anul 2003 înregistrându-se o creștere față de anii precedenți.

Dintre sursele artificiale, cea mai importantǎ în producerea amoniacului este agricultura, iar din cadrul acesteia, ramura zootehnică de tip intensiv. Ponderea agriculturii în generarea emisiilor de amoniac este de 80,26%, și este determinată de dejecțiile rezultate din creșterea animalelor și îngrășămintele chimice azotate utilizate în cultura plantelor, de tratamentele cu pesticide și fertilizanți chimici; de ploile acide.

Defrișările și excavațiile la suprafață, în contact cu cantități mari de apă de ploaie, pot cauza alunecări de teren. Eroziunea hidrică este prezentă pe 6,3 milioane ha, din care 2,3 milioane amenajate cu lucrări antierozionale, în prezent degradate puternic în cea mai mare parte; aceasta, împreună cu alunecările de teren (circa 0,7 milioane ha) provoacă pierderi de sol de până la 41,5 t/ha/an.

În succesiunea climatică normală a zonei noastre geografice, anii secetoși sunt urmați de ani ploioși în care, pe suprafețe relativ extinse, apare exces de umiditate, datorat în primul rând solurilor slab permeabile și reliefului plan sau depresionar. În asemenea situații, amenajările în sistem irigație – desecare reprezintă un element tehnologic obligatoriu. Seceta se manifestă pe circa 7,1 milioane ha și pe cea mai mare parte a celor 3,2 milioane ha amenajate anterior cu lucrări de irigație. Din datele furnizate de [NUME_REDACTAT] Pădurilor și [NUME_REDACTAT] și din Anuarele statistice ale României s-a constat o creștere a suprafețelor irigate în intervalul 1980–1995, după care s-a înregistrat un declin puternic, ajungându-se ca în anul 2003, să fie udate 569000 ha.

Organizarea și desfășurarea diferitelor activități economice pe teritoriul țării generează presiuni asupra mediului legate de ocuparea terenurilor, modificarea peisajelor și a ecosistemelor, distrugerea spațiului natural, utilizarea nerațională a solului, supraconcentrarea activităților pe o zonă foarte sensibilă și cu mare valoare ecologică, etc.

În ultimele trei decenii s-a conștientizat faptul că diversificarea, accelerarea, globalizarea și cronicizarea sunt trăsături dominante ale procesului de deteriorare a capitalului natural.

Deteriorarea capitalului natural este un proces real, extrem de complex, de lungă durată și cu o evoluție strict dependentă de ritmul, formele și forțele dezvoltăr i sistemelor socio-economice.

De multe ori efectele acțiunilor antropice sunt greu sesizabile pentru moment și trec neobservate, alteori afectează interesele economice ale omului, iar în unele împrejurări, când afectează biocenoze întregi, pot fi de-a dreptul catastrofale pentru existența populațiilor umane, din zonele respective.

CAUZELE POLUĂRII

Degradarea mediului sau poluarea cuprinde alterarea calităților mediului înconjurator, până la starea de incompatibilitate cu desfășurarea normală a procesului metabolic din organismele vii.

Orice material sau substanță introdusa artificial în biosfera, sau care există în condiții naturale și provoacă modificări negative ale calității mediului, este un poluant. Printre factorii poluanți cităm: substanțe radioactive, chimice (DDT, Pb, Cd, Hg), reziduri petroliere industriale și de altă natură, care alterează calitatea apelor, rezidurile canalelor de scurgere, diverse reziduri organice, detergenți sintetici, provenite din activitatea casnică și industrială, apoi utilizarea pesticidelor remanente, organoclorate, smogul, folosirea irațională a îngrășămintelor chimice cu împrăștierea pe sol a rezidurilor menajere, de origine animală în cantități excesive și stropirea plantelor cu ape reziduale, impurificate, provenite de la diverse indrustrii.

Problema ocrotirii naturii preocupă toate statele lumii. Dintre obiectivele ocrotirii naturii fac parte: utilizarea rațională, conservarea și refacerea resurselor naturale, prevenirea poluării mediului, conservarea speciilor rare, peșteri, declarate ca monumente naturale, ocrotirea ecosistemelor naturale, care are și un mijloc de recreiere și tonificare a energiei fizice și spirituale a omului.

Spălarea rezidurilor depozitate pe sol datorită precipitațiilor drept în râuri. Mari cantități de reziduri fecaloid – menajere din orașele canalizate se revarsă în apele curgatoare. Detergenții sintetici, insecticidele alterează calitatea apei, afectând, pâna la urmă, și fauna acvatică.

Substantele chimice nocive se pot infiltra în sol, ajungând pâna la pânza de apă subterană.

Poluarea apei mărilor și oceanelor se face prin vărsarea păcurei de pe nave maritime.

În bazinele de oxidare, numite și bazine biologice (naturale sau artificiale), activitatea bacteriilor și algelor se intercondiționează. Sub acțiunea bacteriilor aerobe, substanțele organice complexe se descompun în CO2, H2O, NH3 etc. Produsele obținute vor fi utilizate de către alge în procesul de fotosinteză. Oxigenul eliberat este preluat de bacteriile aerobe pentru oxidarea altor substanțe organice complexe din bazin.

Pentru a preveni poluarea aerului atmosferic citam:

– dotarea marilor intreprinderi industriale, a exploatarilor miniere subterane cu dispozitive, care epurează și neutralizează subsțantele poluante (exhaustoare cu filtre etc.);

– amplasarea noilor obiective industriale în afara zonelor de locuit;

– pentru controlul tehnic al vehiculelor, serviciul de circulație dispune de analizatoare de gaze, filmetru și sonometru;

– amplasarea în locuri speciale a rampelor de gunoi și transportul acestuia cu autovehicule închise;

– realizarea unei perdele vegetale de protecție, în jurul unor întreprinderi industriale, răspunzătoare de poluarea aerului atmosferic;

– plantarea de arbori și arbuști, extinderea parcurilor etc.

Supraînălțarea coșurilor, la unitățile care generează mari cantități de fum și gaze etc.

Împotriva poluării aerului de către autovehicule se preconizează: folosirea turbinelor cu gaz, a unui combustibil combinat (benzina și gaz nepoluant) și extinderea automobilului electric.

Se estimează că în mări și oceane, diversate, anual, circa 5 milioane tone de țiței, iar o tonă se răspândește pe o suprafață de minimum 12 km².

În aceste condiții, pelicula de hidrocarburi afectează procesul de evaporare, având consecințe directe asupra climei, aceasta constituind una dintre cauzele majore, care determină seceta în anumite zone. Cauzele, care pot determina degradarea solului, sunt:

– exploatarea nerațională, prin monoculturi, epuizează solul;

– folosirea incorectă a îngrașămintelor chimice, a pesticidelor și erbicidelor afectează masa organică din sol, îi alterează structura etc.;

– toți factorii poluanți din apă, atmosferă, ajungând în sol, modifică mecanismele interne, fertilitatea solului;

– lipsa unor lucrări de combaterea eroziunii solului;

– folosirea nerațională a irigațiilor duce la degradarea solului;

– tăierea pădurilor;

– aruncarea pe sol a unor reziduri industriale, ce conțin substanțe toxice (Hg, Pb).

AGRESIVITATEA OMULUI ASUPRA MEDIULUI

Atâta timp cât la orizonturile intrării sale în lume, omul a fost multă vreme doar un prădător natural al mediului și mult mai târziu a devenit producător, este de așteptat să nu existe contestație cu privire la natura agresivă a omului, mai ales că ea s-a păstrat și s-a amplificat odată cu dezvoltarea producției sociale.

Problema care se pune este însă dacă această agresivitate a omului este de natură structurală, este deci înnăscută și se perpetuează în informația sa genetică sau poate fi temperată ori chiar înlăturată total și definitiv.

Pe de altă parte, este necesar să precizăm că agresivitatea asupra mediului este un anumit tip de comportament care afectează relațiile dintre oameni, mediul fiind numai obiectul acestor relații sociale, pentru că se pune în pericol habitatul uman, dreptul omului la viață și sănătate, în genere dreptul la o anumită calitate a vieții.

De aceea, cu toate că obiectul derivat al acestor relații este mediul, relațiile sociale respective își păstrează calitatea lor interumană.

Făcând o paralelă cu proprietatea se poate spune că dacă dreptul de proprietate este o relație socială, reglementată juridic, între subiectul activ, care este titularul, și toate celelalte subiecte de drept, dreptul la mediu este dreptul tuturor față de toți.

Cu alte cuvinte, în relațiile sociale de proprietate, titularul fiind cunoscut, la polul celălalt relațional nu sunt cunoscute subiectele pasive, fiind de fapt întreaga societate. Este vorba astfel despre relații sociale paradigmatice sau în absență.

În cazul mediului, îndeosebi cel natural, la ambii poli relaționali subiectele nu sunt identificate pentru că toți se raportează la toți.

De aceea, agresivitatea contra mediului nu numai că ne privește pe toți, dar ea tinde să modifice acest echilibru natural și social, astfel încât un subiect să se impună în mod abuziv în fața celorlalte subiecte.

Problema generală a agresivității ca element intrinsec al condiției umane este cercetată din antichitate, exprimându-se, în ansamblu, trei categorii de concepții:

– agresivitatea umană este naturală și înnăscută;

– omul este bun de la natură, numai mediul social îl transformă în ființă agresivă;

– agresivitatea are elemente înnăscute, dar cadrul social o poate amplifica sau reduce.

Răspunsul la tema agresivității omului este important pentru că, în funcție de acesta, se mai poate stabili dacă mai este ceva de făcut împotriva dezastrelor create de el au partida este definitiv pierdută.

În sens generic, agresiv poate fi considerat un comportament de natură a provoca altuia o suferință, insatisfacție, disconfort, utilizând în acest scop mijloace foarte diverse.

În concepția lui [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT], agresivitatea este explicată de o pulsiune specifică, dominantă în regnul animal. Pulsiunea sau instinctul s-a imprimat în codul genetic și este datorat necesității schimbului interactiv între individ și mediu, îndeosebi pentru obținerea hranei. În acest cadru, apare tendința sa permanentă de a domina mediul pentru a putea supraviețui

În replică, școala americană, dominată de ideile behaviorismului, respinge teoria pulsiunii, a datului înnăscut, considerând agresivitatea ca rezultat al învățării, atât în societățile animale, cât și în cele umane. Altfel, caracterul natural al agresivității ar putea scuza orice acte de violență, inclusiv crimele și războaiele (Watson și Skiner).

Nici una dintre aceste concepții nu mai întrunește adeziunea lumii științifice, soluția fiind căutarea la intersecția dintre natural și social.

„Ca orice comportament, agresivitatea este rezultanta unei combinații complexe de factori exogeni, care decurg din experiența dobândită de organism din ansamblul factorilor mediului fizic și social”.

Specialiștii în comportament (etologii), continuă autorul, obișnuiesc să se refere mai curând la comportamentele agoniste decât la comportamente de agresivitate.

Termenul „agonal” este creația lui [NUME_REDACTAT] în lucrarea sa „Istoria culturii grecești” ([NUME_REDACTAT]) și evocă ideea de competiție ca element esențial al vieții sociale. Mai târziu, J. Huizinga va prelua termenul în teoria sa asupra jocului și a omului care se joacă (homo ludens), concepție cu largă circulație științifică în secolul al XX-lea.

Mergând mai în profunzime cu privire la natura și consecințele agresivității, filosofia îi revendică originile din natura complexă a micului și a dedublării, a identității și a alterității ca legitate ontică generală, căreia i se supune atât persoana, cât și grupul social, ca de altfel orice sistem natural sau artificial, fizic ori ideatic. În acest cadru, deși alteritatea este o trăsătură permanentă, ea nu este și o stare permanentă, ci se actualizează ori se potențializează în funcție de anumite stări și condiții de existență.

Însăși concepția psihosocială actuală despre agresivitate, în corelația ei cu alteritatea, prezumă și demonstrează convingător că dacă se pot învăța comportamentele prosociale, cât și cele antisociale, chiar agresivitatea face parte în cea mai mare măsură, din comportamentele dobândite, desigur însă, pe un anumit fond natural. Sub acest aspect, îndeosebi în ceea ce privește mediul, considerăm că interesul individual sau grupal, ca reflex socio – natural al condiției umane, dictează comportamentele agresive. Mediul nu se poate opune interesului uman și de aceea este totdeauna victima acestuia. Or, direcționarea realizării intereselor pentru a nu produce prejudicii mediului sau a le reduce la minim constituie prerogativa autorităților normative și executive în acest domeniu.

Pe de altă parte, este incontestabil că relațiile interumane nu sunt, în mod preponderent, egalitare și armonioase. Dimpotrivă, ele se întemeiază pe inegalitate și competiție, pe dispută și forță, încât egalitatea și armonia sunt mai mult deziderate preconizate de imaginarul social și de unele premise morale și juridice decât de realitățile efective.

De aceea, tendința naturală este cea a disimetriei relațiilor interumane sub pecetea preeminenței sau ponderii unuia dintre polii relaționali asupra celuilalt.

Astfel, deși sub aspect moral și juridic, relațiile oamenilor cu privire la mediu, pe care le putem numi relații ecosociale sau ecologice, sunt concepute egalitar, individul fie din neînțelegere, fie din rea voință, tinde să submineze acest egalitarism prin abuzuri contra mediului.

De multe ori, individul consideră un asemenea comportament că integrându-se în dreptul său la libertate deplină, fără să conștientizeze că orice abuz înseamnă încălcarea dreptului tuturor la conservarea mediului, ceea ce conduce la transformarea unei relații pentru toți într-un raport pentru sine, devenit astfel asimetric și de preeminență personală nejustificată față de ceilalți.

Încă în urmă cu câteva secole, celebrul filosof [NUME_REDACTAT] scria: „Acționează exterior în așa fel încât exercițiul liber al voinței tale să poată coexista cu libertatea celorlalți, potrivit unei legi universale”.

Pentru aceasta, este necesar ca dreptul să fie mult mai prezent în reglementarea relațiilor cu privire la mediu, în vederea prevenirii și sancționării abuzurilor de orice fel.

Tendințele de agresivitate, sau agonale, chiar dacă au o anumită tentă naturală, pot fi corectate în parte sau deturnate prin normativitatea socială, factor de importanță deosebită pentru menținerea coeziunii sociale. Normativitatea prescrie exigențele comportamentale sau conduitele dezirabile, sub aspect individual și grupal, contribuind astfel decisiv la crearea condițiilor pentru existența grupului ca entitate socială destinată. Normativitatea socială nu este numai constrângere, ci și educație, dar ea trebuie să fie justă.

De altfel, sistemul de norme al societății reprezintă instituționalizarea valorilor pe care aceasta le respectă și a finalităților pe care ea le urmărește. Între acestea, se înscriu necondiționat și valorile de mediu, a căror protecție trebuie să fie urmărită în defavoarea și prin descurajarea oricărei violențe sau agresiuni contra lui.

PERMANENTA DEGRADARE A SOLULUI

Omul a încercat dintodeauna să modeleze natura, care avea legi aspre ce trebuiau respectate pentru a supraviețui. În ultimele două secole s-a făcut însă simțită încercarea omului de a domina natura, de a utiliza în folos propriu toate bogățiile naturale, ajungâdu-se la “criza ecologică”.

Cauzele acestei crize se datorează în primul rând, dezvoltării civilizației industriale de la mijlocul secolului al XlX-lea, care a produs modificări profunde și accelerate mediului înconjurător. Din ce în ce mai mult, resursele naturale au fost solicitate, s-au extins despăduririle masive pentru obținerea de masă lemnoasă și de terenuri noi pentru agricultură, s-a intensificat utilizarea pășunilor, s-a dezvoltat mult exploatarea subsolului. În același timp, civilizația industrială a făcut posibilă și necesară o creștere demografică rapidă, a însemnat o puternică dezvoltare a procesului de urbanizare, a creat mari aglomerări umane pe spații tot mai restrînse.

Omul nu și-a pus mult timp problema de a proceda rațional, în condiții normale de echilibru și dezvoltare a vieții. El a sesizat târziu că este creația și creatorul mediului său înconjurător care îi asigură existența biologică și, totodată, cea intelectuală. Exploatarea irațională a resurselor regenerabile (păduri, floră, faună etc.) și a celor neregenerabile (bogății minerale ale subsolului) a accentuat efectul nociv al acțiunilor omului asupra naturii.

Folosindu-se pe scară largă știința și tehnologia în scopul dezvoltării industriale, s-a ignorat necesitatea păstrării unui echilibru între satisfacerea nevoilor materiale proprii în continuă creștere și protecția tuturor factorilor mediului înconjurător.

Ruperea de către om a echilibrelor naturale este o caracteristică a celei de a doua jumătăți a secolului XX, deși fenomene izolate au apărut cu mult înainte.

Revoluția tehnico-șiințifică contemporană care se desfășoară într-un ritm din ce în ce mai accelerat, în toate țările lumii a pus în fața omenirii mai multe probleme determinate de situațiile previzibile ale ultimului deceniu al secolului XX și începutul mileniului trei, dintre care cităm: o populație de peste 6 miliarde de oameni; dorința firească a tuturor oamenilor de a atinge un nivel de viață cât mai ridicat; necesitatea creșterii producției agricole vegetale și animale pentru a asigura hrana tuturor oamenilor; necesitatea creșterii producției de materii prime, de combustibil și energie.

Din aceste cauze, pretutindeni în lume, din ce în ce mai insistent, se impun acțiuni în sprijinul protecției mediului înconjurător, aceasta fiind una dintre preocupările contemporane prioritare. „Pământul este poluat, nu pentru că omul ar fi un animal deosebit de murdar și nici pentru că specia umană ar fi prea numeroasă. Vina o are societatea omenească – modul în care societatea înțelege să obțină, să repartizeze și să folosească bogățiile pe care munca manuală le extrage din resursele planetei”.

Poluarea îndelungată a mediului natural a determinat acumularea problemelor ecologice contemporane, exprimabile printr-o dizarmonie accentuată între mediul creat de om și cel natural, cu perspective reale de deteriorare a condițiilor de viață ale omului planetar și ale dezvoltării civilizației viitorului.

Deși modificările mediului înconjurător sunt o consecință a civilizației industriale, nu civilizația industrială în sine este cauza deteriorării mediului. Aceasta pentru că nu orice modificare a mediului înseamnă o deteriorare. Deteriorarea mediului înconjurător constă în necorespondența dintre condițiile de mediu și cerințele obiective (biologice, psihologice, economice, sociale etc.) ale omului, fiind provocate nu de modificarea mediului ca atare, ci de apariția unor dezechilibre în cadrul relațiilor dintre om și natură.

Pare de-a dreptul paradoxal că numai în epoca în care progresul tehnic a generat convingerea că omul este stăpânul planetei, a putut să se cristalizeze și convingerea dependenței sale nemijlocite de ansamblul parametrilor mediului natural și odată cu aceasta, convingerea că nu se poate sustrage de sub dominația legilor ecologice.

Eliberată de presiunea forțelor naturii, omenirea devine tot mai mult amenințată de procesele pe care ea însăși le-a generat și care par să scape într-o măsură tot mai mare de sub controlul său. Cu cât societatea devine mai “socială”, cu atât ea devine mai dependentă de natură.

Deteriorarea mediului de către om nu înseamnă însă numai distrugerea echilibrului ecologic, ci și apariția unei reacții inverse din partea mediului astfel modificat asupra omului: noile condiții de mediu sunt mai puțin favorabile pentru viața omului, pentru desfășurarea activității sale economice.

Poluarea este una din formele cele mai insiduoase de atentat în masă asupra sănătății colectivităților umane. Este un paradox faptul că pe măsură ce societatea omenească se dezvoltă ea devine tot mai distructivă în procesul productiv și în consumul personal, casnic.

Posibilitățile actuale ale prognozei ecologice dirijează azi într-un mod tot mai eficient obiectivele tehnologiei contemporane spre reducerea sensibilă a riscurilor ecologice.

Poluarea, ca un rău al secolului, este azi un fenomen de răspândire universală care nu depinde în principal de caracterul orânduirii sociale (deși aceasta poate determina, printr-o gospodărire chibzuită a resurselor și printr-o legislație adecvată oarecare scădere a gradului de poluare) și care se amplifică urmând cursul ascendent al progresului tehnic, fiind un atribut direct al acestuia.

Criza ambientală este deci rezultatul agresiunii noastre inconștiente asupra sistemelor naturale care ne susțin. Degradarea ecologică are numeroase consecințe manifestate sub toate formele și toate planurile vieții și activității omului. Astfel, dintre consecințele sociale, cele mai serioase sunt reducerea producției de alimente pe locuitor și prin urmare, creșterea subnutriției și a mortalității.

Există o legătură la fel de strânsă între problemele de mediu și cele privind războiul și pacea. Războiul nuclear, chimic sau biologic constituie o mare amenințare asupra supraviețuirii ecologice. Războaiele și cursa înarmărilor constituie prin ele însele o sursă de deteriorare dintre cele mai serioase pentru ansamblul mediului înconjurător, cu atât mai mult armele chimice și cele de distrugere în masă. De aceea, menținerea păcii este indispensabilă pentru a obține o mai bună calitate a vieții, un mediu înconjurător sănătos, productiv.

O cerință majoră născută din reconstrucția ecologică este reproiectarea tehnologiilor productive actuale pentru a se conforma cât mai mult cu putință cerințelor ecologice, urmând ca majoritatea activităților industriale, agricole și de transporturi să fie dictate mai ales de considerente ecologice, astfel încât structura generală a investițiilor să poată fi guvernată de imperative ecologice și nu de profit și alte criterii economice tradiționale.

Constatăm că, problematica ecologică pătrunde astfel tot mai mult în aria preocupărilor economice și social – politice, cu toate implicațiile sale pentru promovarea calității vieții umane, căci nu se poate clădi o societate sănătoasă pe un mediu natural bolnav.

PREVENIREA POLUĂRII ȘI PROTECȚIA MEDIULUI

Elementul principal legat de protecția mediului înconjurător îl reprezintă păstrarea calității acestuia. Prin calitatea mediului înconjurator se înțelege starea acestuia la un moment dat, capabilă să asigure o ambianță satisfacătoare în condiții adecvate de viață pentru oameni.

Dezvoltarea economică poate aduce beneficii mediului. Dezvoltarea economică ridică nivelul aspirațiilor societății și generează cerințe de îmbunătățire ecologică. Lumea are nevoie de o dezvoltare economică sănătoasă, care poate fi menținută, bazată pe discernământe ecologice și o administrare ințeleaptă a resurselor naturale.

Poluarea atmosferei duce treptat la ceea ce se numește încălzire globală, sau fenomen de seră. Pentru incetinirea încălzirii globale, va trebui ca producția de cărbune și petrol să scadă. Din fericire, cateva noi tehnologii pot fi în stare să reducă dependența de carbon a economiei de azi. Printre acestea se afla pe primul loc diverse tipuri de utilizări a energiei solare, de la celule fotovolatice (PV) care convertesc lumina solară în electricitate, la centralele eoliene care captează energia datorită încălzirii neuniforme a globului de către radiația solară.

Vântul și lumina solară sunt prezente din abundență în cele mai multe zone ale globului, astfel încat pot înlocui combustibilii fosili odata cu dezvoltarea economiei.

Puterea eoliană este și mai aproape de depășirea altor metode de generare a electricității. În unele zone electricitatea produsă de turbine eoliene este deja competitivă ca preț cu tehnologiile convenționale.

Pentru pădurile planetei și speciile care trăiesc în ele, cât și pentru susținerea industriei, dezvoltarea puternică a reciclării hârtiei este vitală. Global industria hârtiei și a celulozei consumă 4 miliarde de arbori anuali, dintre care o parte recoltați din păduri bătrâne, care nu pot fi reînlocuite. Această industrie deversează annual în rauri 950.000 tone compuși organoclorurați care include dioxine, puternic toxice și cancerigene. Emite în atmosfera 100.000 tone SO2, răspunzător de producerea ploilor acide. Emite de asemenea 20.000 tone cloroform, care cauzează boli de ficat și se presupune că ar fi cancerigen. În plus, este un consumator major de electricitate, generată prin arderea combustibililor fosili. Unitățile de reciclare vor reduce toate aceste inconveniente, însă nu le vor elimina. Protecția suprafețelor forestiere presupune realizarea unui echilibru între exploatarea masei lemnoase și capacitatea ei de regenerare.

Pentru combaterea poluării aerului sunt necesare măsuri care vizează folosirea tehnologiilor nepoluante, amplasarea corespunzătoare a surselor de poluare cu filtre adecvate, recuperarea reziduurilor, utilizarea unor instalații de purificare parțială a emisiilor. În domeniul transporturilor, cerința principală o constituie trecerea la utilizarea combustibililor nepoluanți și generalizarea motoarelor cu injecție. Principala modalitate de protejare a calității aerului o reprezintă captarea poluanților la sursă. Alte soluții ar fi de exemplu folosirea mai mult a trenurilor și a bicicletelor în locul mașinilor ale caror gaze evacuate conțin peste 150 de produse chimice toxice și se mențin zilnic 10 – 15 ore deasupra pământului sub forma unor pături asemanătoare cu ceața. Amenajarea de spații verzi în preajma obiectivelor industriale este de asemenea o mică soluție pentru a diminua toxinele din aer.

Principala modalitate de protejare a solului față de procesele de poluare și eroziune sunt:

– asigurarea unor irigații raționale asupra suprafețelor cu deficit de umiditate, astfel încât să nu ducă la inmlăstinarea sau la saturarea acestora;

– aplicarea masurilor agrotehnice în conformitate cu aspectul reliefului terenului, astfel încăt lucrările respective să împiedice dezvoltarea eroziunii accelerate;

– utilizarea îngrășămintelor în raport strâns cu necesitățile plantelor și cu caracteristicile profilului de sol.

– utilizarea unor soiuri de plante cu o înaltă productivitate, care pot compensa masurile agrotehnice suplimentare;

– folosirea pesticidelor pentru distrugerea buruienilor și insectelor trebuie facută în condițiile recomandate de specialiști: acest lucru impune o anumită prudență cantitativă, pentru a nu se depăși anumite praguri; în ultima perioadă există o tendință de a se renunța la pesticide și de a se practica o “agricultură ecologică”.

Protecția resursei de apă este în prezent o problemă planetară. Aceasta se poate realiza prin: filtrarea apelor reziduale, interzicerea prin lege a eliminării unor substanțe toxice în apă, racirea apelor folosite în industrie înainte de a fi deversate, construirea barajelor numai în urma cercetării atente a resurselor de apă, ca măsură de combatere a risipei.

Protecția plantelor și animalelor se realizează în anumite rezervații și parcuri naturale. Acestora este asociata frecvent și protecția unui anumit peisaj.

PROTECȚIA AȘEZĂRILOR UMANE

Este unanim recunoscut faptul că ne aflăm într-o criză a mediului care pune în primejdie din ce în ce mai mult posibilitatea de locuire a planetei și supraviețuirea speciei umane.

Șansa pe care o are fiecare popor de a se dezvolta și de a crea, se poate materializa numai dacă o face în felul său propriu, specific și unic, în spațiul său geografic și potrivit tradițiilor originale pe care le are, cu respectarea severă a legilor naturii, ale biologiei și ecologiei.

În conformitate cu lucrările și documentele Conferințelor ONU de la Stockholm, Rio de Janeiro și Johanesburg, cât și cu deciziile și rezoluțiile adoptate în cadrul ONU și a organismelor sale specializate, s-au avut în vedere trei componente ale mediului uman:

– mediul natural, modificat și amenajat;

– mediul construit;

– mediul social.

Atât în cadrul Conferințelor ONU cât și în cadrul [NUME_REDACTAT] Unite pentru Mediu, dezbătându-se problemele referitoare la așezările umane, la habitat, în strânsă legătură cu procesul de urbanizare și sistematizare, s-a arătat că această problemă poate fi abordată numai ca parte integrantă a dezvoltării social-economice, fiind necesară elaborarea conceptului de așezare umană, ca ecosistem, fapt pentru care în fiecare țară trebuie să existe o strategie privind așezările omenești și construcțiile.

Așezările umane reprezintă leagănul tradițional al comunităților umane și abordarea dezvoltării durabile, ecologice a acestora, trebuie realizată cu prioritate.

În așezările omenești, rezolvarea problemelor ecologice depinde, în mare măsură, de rețeaua localităților și mărimea lor, de raporturile cu teritoriul liber, de mărimea, natura și modul de exploatare a acestui teritoriu, de resursele existente, de modul de prelucrare industrială, de rețeaua de căi de comunicații etc.

Din aceste considerente, în cazul studierii habitatului în așezările umane trebuie luați în considerare mai mulți parametri decât cei folosiți în ecosistemele naturale.

Dezvoltarea durabilă, așa cum este apreciată în cadrul [NUME_REDACTAT] – ca fiind un complex de măsuri cu acțiune benefică pentru așezările umane – dacă nu este înțeleasă doar ca o latură aplicativă a problematicii ecologiei urbane, nu va soluționa cauzele factorilor perturbanți și poate genera conflicte viitoare.

De aceea, în cadrul ecologiei așezărilor umane s-a generalizat termenul de „eco- dezvoltare” care necesită: cunoașterea, înțelegerea și aplicarea practică a principiilor și legilor ecologice la nivelul așezărilor umane; îmbinarea diferitelor aspecte ale mediului înconjurător cu realitățile economice și specificul psihosocial și cultural al populației care trăiește pc teritoriul respectiv; realizarea unor corclații între potențialul resurselor naturale exploatabile din zonă, resursele cnergeticc disponibile, gradul de dezvoltare economică, nivelul tehnologiilor existente; reutilizarea și reciclarea produselor și deșeurilor, în condițiile asigurării unei protecții eficiente a mediului; realizarea unui echilibru de lungă durată între activitățile umane și mediul ambiental ș.a.

Ecologia așezărilor umane este o știință de avangardă care trebuie să aibă în vedere și să armonizeze datele științelor naturii cu cele ale științelor sociale și ale celor tehnice.

Comparativ cu celelalte domenii ale ecologiei, ecologia așezărilor umane are o complexitate deosebită, ea punând în centrul atenției habitatul și condițiile dc existentă ale flintei umane.

Conceptul de așezare umană din perspectiva ecologiei sociale

Una din situațiile interferenței științelor sociale și umaniste cu cele ale naturii o constituie ecologia socială, influența sociologiei și a ecologiei asupra științelor juridice.

Socio-ecosistemul care cuprinde ecosisteme naturale și umane, la care se adaugă sistemul mediului social este unitatea rezultată ca urmare a integrării omului în natură.

Spre deosebire de ecosistemele naturale, ecosistemul uman prezintă o ordine mult mai mare, ca urmare a controlului exercitat de un centru integrator ad-hoc (polisul la nivelul unei așezări umane).

Așezările umane pot fi considerate sisteme ecologice complexe (ecosisteme) create de populațiile umane, alcătuiri antropice în care majoritatea transformărilor de materie, energie și informație este realizată de om. în acest context, așezarea trebuie privită ca un organism viu, nu ca o structură, ce formează în teritoriu o structură interdependentă, de a cărui organizare se ocupă urbanismul și amenajarea teritoriului.

Așezările umane există sub forme extrem de diverse, de la satele cele mai primitive, până la megalopolisurile lumii superindustrializate. Fiecare din acest lung șir de tipuri de ecosisteme are un optim de structurare, organizare și funcționare care este în concordanță cu psihologia, cultura și aspirațiile locuitorilor săi, având nevoi și posibilități financiare specifice, grade diferite de agresivitate asupra mediului și capacități specifice ale acestuia de a rezista la impacturile umane pe termen îndelungat.

De aceea, condițiile concrete diferă fundamental de la o țară la alta și în cadrul fiecăreia, de la o zonă geografică la alta.

Având un specific determinat de prezența populației, așezările umane trebuie să devină sisteme ecologice care să întrunească trăsăturile de echilibru menite să le asigure stabilitate și viabilitate.

Așezările umane trebuie astfel concepute încât să ducă la crearea unui cadru de viață în care să fie prezervată identitatea indivizilor, a familiilor și a societăților și să existe mijloace menite să permită desfășurarea vieții particulare, contactele personale și participarea populației la luarea hotărârilor.

Obiectivele protecției mediului în așezările umane

Principiile generale, cadrul de acțiune și obiectivele protecției așezărilor umane au fost stabilite în cadrul Conferinței de la Vancouver din 1976.

Cu acest prilej, s-a arătat în Declarația adoptată, că în condițiile în care o mare parte a populației, îndeosebi din țările subdezvoltate, trăiește în așezăminte necorespunzătoare, dacă nu se întreprind măsuri pozitive și concrete la nivel național și internațional, aceste condiții se vor agrava datorită:

– unei creșteri economice inechitabile, pusă în evidență de marile discrepanțe între țări și între ființele umane, privind bogățiile existente, care condamnă milioane de oameni să trăiască în sărăcie, fără a-și putea satisface nici cele mai elementare nevoi de hrană, locuințe, educație, servicii de sănătate, igiena mediului, energie și apă;

– condițiilor economico-sociale și ecologice care transpun la nivel național și internațional, inegalitatea condițiilor de viață, segregația rasială, șomajul, analfabetismul, bolile și sărăcia, degradarea din ce în ce mai mare a resurselor indispensabile vieții și anume: aerul, apa și pământul;

– creșterii populației astfel încât nevoile alimentare, de locuințe și alte elemente necesare vieții, vor crește;

– urbanizării necontrolate, o cauză a suprapopulării orașelor și a dispersiunii rurale.

Se pare că de la adoptarea acestui document și până în prezent, măsurile ce au fost luate s-au dovedit a fi extrem de puține și aproape ineficiente față de realitătile existente.

Este deosebit de important, ca guvernele și comunitatea internațională să acționeze pentru adoptarea în materie de așezări umane, de politici și strategii eficace, luându-se în considerare nevoile deosebite ale grupurilor defavorizate și, în special, ale copiilor, femeilor și infirmilor, pentru a li se asigura îngrijiri medicale, servicii, educația, hrana și locul de muncă, în contextul justiției sociale. Aceste politici trebuie să ducă la îmbunătățirea rapidă și continuă a calității vieții tuturor oamenilor, fără nici o discriminare.

Acțiunile privind așezările umane trebuie să urmărească realizarea integrării sau coordonarea armonioasă a mai multor elemente între care, de exemplu, creșterea și repartiția populației, folosirea forței de muncă, locuințele, folosirea pământului, serviciile, atenuarea diferențelor între regiuni și în interiorul zonelor urbane ș.a.

De asemenea, trebuie respectată diversitatea caracteristicilor pe care le au așezările umane și care reflectă valori culturale și estetice, iar zonele care au o importanță istorică, religioasă sau arheologică, ca și zonele naturale cu valoare deosebită, trebuie păstrate pentru posteritate.

Referitor la mediu, principalele probleme ale așezărilor umane sunt: poluarea apei, aerului și solului; zgomotul, radiațiile; locul de muncă; estetica mediului exterior; accidentele; serviciile de igienă a muncii; asistența socială ș.a. Sensul dezvoltării durabile a așezărilor umane îl constituie asigurarea unui mediu sănătos și coerent sub raport funcțional și cultural, la nivelul localităților urbane și rurale, precum și al rețelei de localități din teritoriu, în condițiile păstrării echilibrului față de complexul de resurse ale capitalului natural.

În țara noastră, obiectivele strategice pentru așezările umane sunt:

a) dezvoltarea echilibrată a regiunilor prin repartizarea uniformă a activităților social – economice în teritoriu;

b) îmbunătățirea condițiilor de viață, a transportului urban și valorificarea eficientă a patrimoniului natural și a celui construit;

c) dezvoltarea așezărilor umane în zone care nu sunt supuse riscurilor naturale și agenților poluanți;

d) ridicarea standardului de locuire în mediul urban și rural;

e) reducerea pierderilor energetice datorate izolării termice ineficiente;

f) păstrarea identității culturale a localităților și crearea unei rețele de spații verzi în localitățile urbane, în conexiune cu ecosistemele din teritoriu;

g) inventarierea și cercetarea la nivelul întregului teritoriu național a zonelor cu risc de dezastre antropice și naturale, în paralel cu elaborarea planificării predezastru.

Responsabilitatea pentru calitatea mediului în așezările umane și pentru luarea măsurilor necesare remedierii sau îmbunătățirii calității acestui mediu revine autorităților administrației publice centrale și locale.

Problema cheie a dezvoltării durabile o constituie reconcilierea între două aspirații umane: necesitatea continuării dezvoltării economice și sociale și îmbunătățirea stării mediului, ca singura cale pentru bunăstarea atât a generațiilor prezente, cât și a celor viitoare.

În vederea sincronizării acțiunilor de dezvoltare durabilă în cadrul statelor membre ale [NUME_REDACTAT], în anul 2001 a fost elaborată Strategia de [NUME_REDACTAT] a [NUME_REDACTAT], ale cărei principale obiective sunt:

– redimensionarea și remodelarea structurii economico-sociale și transformarea ei într-un sistem durabil;

– stabilirea sectoarelor și direcțiilor cu potențial competitiv ca priorități ale dezvoltării durabile;

– asigurarea stării de sănătate a populației;

– stoparea procesului de deteriorare a capitalului natural și inițierea refacerii acestuia;

– dezvoltarea unui sistem legislativ și instituțional coerent, compatibil cu cel al țărilor din UE;

– formarea resurselor umane la nivelul exigențelor științifice, tehnologice și informaționale, pe plan internațional, din toate sectoarele economice și sociale;

– monitorizarea și evaluarea permanentă a performanțelor economice, sociale și de protecție a mediului.

În acest context, autoritatea publică centrală pentru protecția mediului din România are ca principal obiectiv, îmbunătățirea calității mediului în zonele dens populate și anume: îmbunătățirea condițiilor de transport și a stării drumurilor și utilizare3 generalizată a combustibililor cu aditivi, a benzinei fară plumb și a motorinei cu conținut scăzut de sulf; sistematizarea zonelor urbane cu accent pe extinderea spațiilor verzi și a zonelor de agrement.

Protecția factorilor naturali de mediu în așezările umane

Protecția mediului în așezările umane se realizează în mod specializat după factorii de mediu: aer, apă, sol, subsol etc. prin metode de combatere a poluării cu ajutorul unor măsuri și procedee tehnice, cum sunt: amplasarea industriilor poluante la distanță față de localități; folosirea de metode tehnologice care produc cât mai puțini poluanți; reducerea poluării determinate de mijloacele de transport; neutralizarea deșeurilor nerecuperabile; desfășurarea în condiții de siguranță a unor activități periculoase pentru om și pentru mediul înconjurător; reducerea poluării fonice etc.

Aerul constituie o componentă de bază a mediului înconjurător, care prin proprietățile fizice, chimice și termice întreține viața pe planeta noastră. Efectele poluării privesc nu numai starea de calitate a aerului, ci și o serie de procese și fenomene atmosferice, cu efecte meteorologice și climatologice negative din ce în ce mai evidențiate și mai greu de controlat (efectul de seră, ploile acide, distrugerea stratului de ozon).

Calitatea aerului este exprimată statistic printr-o serie de indicatori, care exprimă fenomenul de poluare sub forma răspândirii în aer a unor substanțe reziduale poluante, rezultate, în principal din activitățile economice. Calitatea aerului în așezările umane se determină prin măsurarea concentrațiilor medii orare, zilnice sau lunare ale diferiților poluanți și compararea acestora cu valorile limită sau, după caz, cu concentrațiile maxime admisibile prevăzute în actele normative în vigoare.

Un rol însemnat în protecția aerului în cadrul centrelor populate, îl are amplasarea industriilor poluante departe de acestea și monitorizarea calității aerului în zonele cu emisii puternice de poluanți și în marile orașe.

Combinată cu poluarea cu gaze, poluarea fonică este o problemă de mediu și de sănătate, mai ales în aglomerările urbane unde se înregistrează, ca urmare a traficului intens, nivele de zgomot peste normele admise de standardele în domeniu.

Agresiunea datorată zgomotelor constituie o cale de degradare a mediului ambiant și are o acțiune complexă asupra organismului în funcție de frecvență, tărie și poziția sunetelor.

[NUME_REDACTAT] de urgență a Guvernului nr. 195/2005, cu modificările și completările ulterioare, autoritatea publică centrală pentru protecția mediului, prin autoritățile publice din subordinea sa, supraveghează și controlează aplicarea prevederilor legale privind protecția atmosferei și gestionarea zgomotului ambiental, în care scop:

a) dispune încetarea temporară sau definitivă a activităților generatoare de poluare, în vederea aplicării unor măsuri de urgență sau pentru nerespectarea programului pentru conformare/planului de acțiuni;

b) solicită aplicarea măsurilor tehnologice, a restricțiilor și interdicțiilor în scopul prevenirii, limitării sau eliminării emisiilor de poluanți;

c) solicită luarea măsurilor în vederea respectării nivelului maxim admis al zgomotului ambiental.

Existența așezărilor umane a fost dintotdeauna dependentă de aprovizionarea cu apă. Multă vreme, consumul de apă salubră, obținută prin tehnologii moderne și distribuită la discreție, a fost considerat ca un indicator de bază al civilizației.

Dacă în țările dezvoltate cantitățile de apă consumată au depășit uneori în orașe 1000 l/locuitor, în multe țări slab dezvoltate, din cauze economice sau geografice, apa salubră aproape lipsește, ele neputând asigura nevoile de apă nici pentru 10% din populație.

De aceea, pentru ecologia umană rezolvarea problemelor de asigurare a apei, este una dintre cele mai stringente.

În aceste condiții, se cere schimbarea atitudinii față de consumul excesiv de apă, cu o atitudine ecologică, de consum economic și poluare minimă, astfel încât să se redea mediului înconjurător cantitatea de apă consumată cu însușiri mai apropiate de cele naturale, conservându-se resursele existente.

Concomitent trebuie asigurată protecția calității apelor, ceea ce presupune cunoașterea surselor de poluare și a compoziției apelor uzate, pentru a se aplica corect procedeele de epurare și de evacuare în rețelele de canalizare ale localităților.

La fel de important pentru așezările umane este și solul. Degradarea sa, se datorează nu numai eroziunii produsă de apă și vânt, ci mai ales practicării unei agriculturi intensive, a pășunatului excesiv, a chimizării neraționale și a irigațiilor prost concepute și aplicate.

Pentru asigurarea unui mediu de viață sănătos, autoritățile administrației publice locale, precum și, după caz, persoanele fizice și juridice au, potrivit legii, printre obligațiile lor, următoarele: să îmbunătățească microclimatul localităților, prin amenajarea și întreținerea izvoarelor și a luciilor de apă din interiorul și din zonele limitrofe acestora, să înfrumusețeze și să protejeze peisajul; să mențină curățenia stradală; să informeze publicul asupra riscurilor generate de funcționarea sau existența obiectivelor cu risc pentru sănătatea populației și mediu; să respecte regimul de protecție specială a localităților balneoclimaterice, a zonelor de interes turistic și de agrement, a monumentelor istorice, a ariilor protejate și a monumentelor naturii.

Sunt interzise amplasarea de obiective și desfășurarea unor activități cu efecte dăunătoare în perimetrul și în zonele de protecție a acestora; să reglementeze, inclusiv prin interzicerea temporară sau permanentă, accesul anumitor tipuri de autovehicule sau desfășurarea unor activități generatoare de disconfort pentru populație în anumite zone ale localităților, cu predominanță în spațiile destinate locuințelor, în zonele destinate tratamentului, odihnei, recreării și agrementului; să nu degradeze mediul natural sau amenajat, prin depozitări necontrolate de deșeuri de orice fel; să adopte măsuri obligatorii, pentru personale fizice și juridice, cu privire la întreținerea și înfrumusețarea, după caz, a clădirilor, curților și împrejmuirilor acestora, a spațiilor verzi din curți și dintre clădiri, a arborilor și arbuștilor decorativi ș.a.

Atribuții și răspunderi ale autorităților publice centrale și locale cu privire la teritoriul așezărilor umane.

În anul 2001, a fost înființat [NUME_REDACTAT] pentru [NUME_REDACTAT] (habitat), care are ca atribuții principale elaborarea și aplicarea strategiei naționale a locuirii.

Centrul reprezintă România în relațiile internaționale și prin Secretariatul său, asigură legătura cu Comisia ONU pentru [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] Unite pentru [NUME_REDACTAT] de la Nairobi, cu țările membre din Comisie și cu celelalte organizații internaționale.

Ca organ central al puterii executive care exercită administrația publică în domeniile amenajării teritoriului, urbanismului, lucrărilor publice și a construcțiilor a fost înființat [NUME_REDACTAT], Construcțiilor și Turismului, care îndeplinește în același timp funcția de organ de directive pentru domeniile sale de activitate.

[NUME_REDACTAT], Construcțiilor și Turismului are o serie de atribuții comune cu celelalte autorități ale administrației publice centrale și atribuții specifice, dintre care menționăm: dezvoltă planuri și programe care materializează politica națională de amenajare a teritoriului și localităților, cu respectarea principiilor prevăzute în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2005 privind protecția mediului și a legislației specifice privind evaluarea de mediu a planurilor și programelor; elaborează și aplică programe pentru dezvoltarea infrastructurii de transport, a transporturilor multimodale și a transportului combinat, cu respectarea prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2005 privind protecția mediului; asigură controlul gazelor de eșapament; elaborează și dezvoltă planuri de acțiune și programe privind îmbunătățirea calității protecției mediului, inclusiv în domeniul zgomotului și vibrațiilor pentru toate modurile de transport și infrastructurile acestora; urmărește protejarea patrimoniului natural, inclusiv prin măsuri impuse unităților care desfășoară activități în domeniul turismului și încurajează aplicarea principiilor ecoturismului, ș.a.

Multe aspecte ale activităților din localități, cum sunt: alimentarea cu apă; canalizarea și epurarea apelor uzate; colectarea, canalizarea și evacuarea apelor pluviale; producerea, transportul, distribuția și furnizarea de energie termică în sistem centralizat; salubrizarea localităților; iluminatul public; administrarea domeniului public și privat al unităților administrativ – teritoriale, precum și altele asemenea; transportul public local ș.a., fac obiectul activităților și serviciilor comunitare de utilitate publică.

Serviciile comunitare de utilități publice sunt în responsabilitatea autorităților administrației publice locale și se înființează, se organizează și se gestionează potrivit hotărârilor adoptate de consiliile locale, de consiliile județene, de asociațiile de dezvoltare comunitară sau, după caz, de [NUME_REDACTAT] al [NUME_REDACTAT], în funcție de gradul de urbanizare, de importanța economico-socială a localităților, de mărimea și de gradul de dezvoltare a acestora, și în raport cu infrastructura tehnico-edilitară existentă.

În organizarea, funcționarea și dezvoltarea serviciilor de utilități publice interesul general al comunităților locale este prioritar.

Printre principiile care stau la baza organizării și administrării acestor servicii, legea menționează: principiul conservării mediului natural și construit, principiul corelării cerințelor cu resursele și principiul dezvoltării durabile.

Una dintre cerințele esențiale pe care trebuie să o îndeplinească serviciile comunitare de utilitate publică este protejarea domeniului public și privat și a mediului, în conformitate cu reglementările specifice în vigoare, pe baza informării și consultării cetățenilor în vederea protejării sănătății tuturor utilizatorilor acestor servicii.

Autoritățile administrației publice locale au competență exclusivă, în condițiile legii, în tot ceea ce privește înființarea, organizarea, coordonarea, monitorizarea și controlul funcționării serviciilor de utilități publice, precum și în ceea ce privește crearea, dezvoltarea, modernizarea, administrarea și exploatarea bunurilor proprietate publică sau privată a unităților administrativ – teritoriale, aferente sistemelor de utilități publice, hotărând inclusiv în probleme privind protecția și conservarea mediului natural și construit.

Autoritățile administrației publice locale stabilesc, totodată, strategia de dezvoltare și funcționare pe termen mediu și lung a serviciilor de salubrizare, ținând seama de documentațiile de urbanism și de programele de dezvoltare economico-socială a respectivei unități administrativ-teritoriale și având obligația să asigure realizarea următoarelor obiective:

a) îmbunătățirea condițiilor de viață ale cetățenilor prin susținerea dezvoltării economice a localităților, stimularea mecanismelor economiei de piață și a unei infrastructuri edilitare moderne;

b) promovarea calității și eficienței acestor servicii și dezvoltarea lor durabilă;

c) protecția mediului înconjurător;

Membrii comunităților locale, persoane fizice sau juridice, au, în calitatea lor de utilizatori ai serviciilor de utilități publice, în principal, următoarele obligații:

a) să respecte normele de exploatare și funcționare a sistemelor de utilități publice;

b) să accepte limitarea cantitativă sau întreruperea temporară a furnizării/prestării serviciilor pentru execuția unor lucrări prevăzute în programele de reabilitare, extinderea și modernizarea infrastructurii tehnico-edilitare;

c) să achite, în termenele stabilite, contravaloarea serviciilor furnizate/prestate;

d) să asigure accesul utilajelor de colectare a deșeurilor la punctele de colectare, al utilajelor de intervenție pentru stingerea incendiilor, precum și al utilajelor operatorilor, necesare desfășurării activității specifice serviciilor de unități publice în spațiile ori pe suprafețele de teren deținute cu orice titlu, pe trotuarele și aleile în jurul imobilelor, indiferent de titularul dreptului de proprietate sau de administrare;

e) să respecte normele de igienă și sănătate publică stabilite prin actele normative în vigoare.

Proiectarea și execuția lucrărilor tehnico-edilitare trebuie să se realizeze într-o concepție unitară și corelată cu programele de dezvoltare economico-socială a localităților, de amenajare a teritoriului, urbanism și de protecție a mediului.

Serviciile comunitare de utilități publice și serviciile publice de salubrizare a localităților aduc astfel un aport important la activitatea generală de protecție a mediului din localități, asigurând o serie de servicii de utilitate publică în care sunt implicate, într-o formă sau alta, și componente ale mediului sau aspecte de conservare, utilizare și dezvoltare durabilă a acestora.

DREPTUL LA UN MEDIU SĂNĂTOS

Dreptul la un mediu sănătos se caracterizează printr-o dinamică deosebită în privința recunoașterii și garantării sale juridice.

Proclamat pentru prima dată în cadrul Declarației de la Stocholm, 1972, acest drept este receptat cu reticență de dreptul comunitar. O astfel de situație se explică, mai ales, prin dificultatea asigurării efective, materiale a unui asemenea drept, dar și prin aspecte de ordin istoric, socio – economic ș a.

Dreptul la un mediu sănătos este un drept universal și totodată, un drept al fiecărui cetățean al unui stat, care îl recunoaște fie în Constituție, fie în legi ordinare, pentru că, preocupările pentru păstrarea unui mediu sănătos vizează, în ultimă instanță, conservarea și ameliorarea condițiilor umane de viață. După cum se subliniază în literatura de specialitate, din acest punct de vedere, protecția mediului este echivalentă cu ocrotirea condițiilor de viață ale omului, de existență ale societății umane.

Deși în doctrină se recunoaște existența dreptului fundamental la un mediu sănătos, sunt și unii autori care consideră că recunoașterea sa este primejdioasă sau inoportună în contextul actual, însă, așa cum afirma prof. [NUME_REDACTAT], dreptul la un mediu sănătos decurge din interesul comun al umanității și, în consecință, orice ființă umană, în virtutea dreptului primordial la viață, la existență și sănătate este îndrituită la asigurarea unui mediu echilibrat și prosper.

În 1972, la Stockholm, în cadrul Conferinței ONU privind mediul s-a vorbit despre un drept fiindamental la libertate, egalitate și condiții de viață satisfăcătoare, într-un mediu a cărui calitate îi permite omului să trăiască în mod demn și în prosperitate, iar [NUME_REDACTAT] a drepturilor omului și ale popoarelor, în art.24, recunoaște că toate popoarele au dreptul la un mediu general, satisfăcător, favorabil dezvoltării lor.

Ideea de mediu sănătos, nepoluat și echilibrat are semnificații fundamentale. Astfel, termenul „sănătos” se referă la un mediu propice dezvoltării fizice și intelectuale a omului. Dar, el are și o dimensiune umană ce vizează apărarea integrității fizice și morale a acestuia. Termenul „echilibrat” indică dimensiunea naturală, ce se referă la un mediu ecologic rațional.

În doctrină s-a arătat că dimensiunea individuală a dreptului la un mediu nepoluat implică dreptul pentru fiecare individ la prevenirea poluării, încetarea activității ce produce poluare, repararea pagubei cauzate de poluare Dimensiunea colectivă implică obligația statului de a coopera în scopul prevenim poluării și al protejării mediului la nivel național și internațional.

Dreptul la un mediu sănătos în constituțiile statelor europene

În practica unor țări din Europa, inclusiv în România, dreptul la un mediu sănătos este recunoscut fie ca drept fundamental al cetățeanului, fie ca un drept subiectiv obișnuit.

Astfel, art.45 din [NUME_REDACTAT] Spaniei prevede că:

„1. Toți au dreptul să beneficieze de un mediu adecvat pentru dezvoltarea personalității lor și datoria de a-1 prezerva pentru ei.

2. Puterile publice vor veghea asupra utilizării raționale a tuturor resurselor naturale, pentru protejarea și ameliorarea calității vieții și pentru apărarea și refacerea mediului, recurgând la necesara solidaritate colectivă.

3. Cei care vor viola dispozițiile paragrafului precedent se vor expune, conform legii, unor sancțiuni penale sau, dacă este cazul, administrative și vor avea obligația să repare pagubele pricinuite.”

Pe de altă parte, [NUME_REDACTAT] consacră, în art.42 „dreptul la un mediu favorabil, la o informație sigură asupra stării acestuia și la repararea prejudiciului cauzat sănătății sau bunurilor sale de o infracțiune ecologică”.

[NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT], dreptul la un mediu sănătos se regăsește în art.37 sub următoarea formulare:

„1. Fiecare om are dreptul la un mediu înconjurător neprimejdios din punct de vedere ecologic pentru viață și sănătate, precum și la produse alimentare și obiecte de uz casnic inofensive.

2. Statul garantează fiecărui om dreptul la accesul liber și la răspândirea informațiilor veridice privitoare la starea mediului natural, la condițiile de viață și de muncă, la calitatea produselor alimentare și a obiectelor de uz casnic.

3. Tăinuirea sau falsificarea informațiilor despre factorii ce sunt în detrimentul sănătății oamenilor se interzice prin lege.

Persoanele fizice și juridice răspund pentru daunele pricinuite sănătății și avutului unei persoane, ca urmare a unor contravenții ecologice”

[NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] „recunoaște și validează dreptul tuturor la un mediu sănătos”. De asemenea, Constituția stabilește că „Toți cei ce trăiesc pe teritoriul [NUME_REDACTAT] au dreptul la sănătatea fizică și morală de cel mai înalt grad”, iar acest drept „este realizat de [NUME_REDACTAT] cu ajutorul protecției muncii, al organizării instituțiilor sanitare și asistenței medicale, al asigurării exercitării unei educații fizice sistematice, precum și cu protecția mediului construit și natural”.

Constituția revizuită a României consacră în mod expres dreptul fundamental la un mediu sănătos. Astfel în art.35 se precizează că:

„1. Statul recunoaște dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos și echilibrat ecologic.

2. Statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept.

3. Persoanele fizice și juridice au îndatorirea de a proteja și a ameliora mediul înconjurător”.

Anterior revizuirii, [NUME_REDACTAT] nu prevedea, în mod distinct, dreptul omului la un mediu sănătos.

Sub imperiul unor hotărâri internaționale, prin Legea nr 137 din 1995 privind protecția mediului s-a consacrat dreptul la un mediu sănătos.

Potrivit art.5 din această lege, „Statul recunoaște tuturor persoanelor dreptul la un mediu sănătos, garantând în acest scop:

a) accesul la informațiile privind calitatea mediului;

b) dreptul de a se asocia în organizații de apărare a calității mediului;

c) dreptul de consultare în vederea luării deciziilor privind dezvoltarea politicilor, legislației și a normelor de mediu, eliberarea acordurilor și a autorizațiilor de mediu, inclusiv pentru planurile de amenajare a teritoriului și de urbanism;

d) dreptul de a se adresa, direct sau prin intermediul unor asociații, autorităților administrative sau judecătorești în vederea prevenirii sau în cazul producerii unui prejudiciu direct sau indirect;

e) dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit.

Reformulate, aceste prevederi se regăsesc și în Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 195/2005 privind protecția mediului.

CAPITOLUL III

POLITICA EUROPEANĂ DE MEDIU

POLITICA EUROPEANĂ ÎN DOMENIUL MEDIULUI

Aparută pe agenda de lucru europeană la începutul anilor 1970, preocuparea pentru mediu dobândește un caracter distinct odată cu semnalul dat de Clubul de la Roma, privind diminuarea resurselor naturale și a deteriorarii calității apei, aerului si solului.

Crearea politicii comunitare de mediu s-a realizat doi ani mai târziu (1972), dezvoltându-se ca una dintre cele mai importante politici comunitare. Importanța sa este datorată faptului ca politica de mediu a devenit politica orizontala a [NUME_REDACTAT], aspectele de protecție a mediului fiind considerate obligatorii pentru celelalte politici comunitare.

Baza legală a politicii de mediu a UE este constituită de articolele 174 – 176 ale Tratatului CE, la care se adaugă articolele 6 si 95. Acestor articole li se adauga peste 200 de directive, regulamente și decizii adoptate, care constituie legislația orizontală și legislația sectorială în domeniul protecției mediului. Legislația orizontală cuprinde acele reglementari ce au în vedere transparența și circulația informației, facilitarea procesului de luare a deciziei, dezvoltarea activității și implicării societății civile în protecția mediului.

Spre deosebire de aceasta, legislația sectorială se refera la sectoarele care fac obiectul politicii de mediu (gestiunea deșeurilor, poluarea fonică, calitatea apei, calitatea aerului, schimbări climatice, controlul poluării industriale, protecția naturii, protectia solului, substanțe chimice, organisme modificate genetic si protecția civila – care se regăsesc în planurile de acțiune și în strategiile elaborate).

Politica de mediu a [NUME_REDACTAT] este susținută de un numar de actori instituționali implicați în pregătirea, definirea și implementarea sa, și care se află în permanentă consultare cu guvernele [NUME_REDACTAT], organizații patronale și profesionale, organizații neguvernamentale și grupuri de reflecție (think-tankuri).Prin diversele atribuții pe care le au, aceste instituții contribuie la caracterul sinergic al politicii de mediu și asigură realizarea obiectivelor (atât la nivel legislativ, cât și la nivel de implementare.)

Obiectivele și principiile politicii de mediu a [NUME_REDACTAT]

Obiectivele care stau la baza politicii de mediu a [NUME_REDACTAT] sunt clar stipulate de Articolul 174 al Tratatului CE si reprezintă:

– conservarea, protecția și imbunatățirea calitătii mediului;

– protecția sănătații umane;

– utilizarea rațională a resurselor naturale;

– promovarea de măsuri la nivel internațional în vederea rezolvării problemelor de mediu la nivel regional.

Politica de mediu a UE s-a cristalizat prin adoptarea unor serii de măsuri minime de protecție a mediului, ce aveau în vedere limitarea poluării, în anii ’90 parcurgând un proces care s-a axat pe identificarea cauzelor acestora, precum și pe nevoia evidentă de a lua atitudine în vederea stabilirii responsabilității pentru daunele aduse mediului. Această evoluție conduce la delimitarea principiilor de acțiune: principiul „Poluatorul plăteste”, prevenirii, precauției în luarea deciziilor, asigurării unui nivel ridicat de protecție a mediului, integrării cerințelor de protecție a mediului în definirea și implementarea altor politici comunitare și al proximității.

Programul de acțiune pentru mediu

Documentele care stau la baza politicii de mediu a UE sunt Programele de Acțiune pentru Mediu (PAM), primul dintre ele fiind adoptat de către [NUME_REDACTAT] în 1972. Aceste programe de acțiune sunt o combinație de programe pe termen mediu (corelate printr-o abordare strategică) și constau într-o tratare verticală și sectorială a problemelor ecologice.

Al 6-lea Program de Acțiune pentru Mediu (2001-2010), numit și ”Alegerea noastră, viitorul nostru” este o consecință a procesului de evaluare globală a rezultatelor PAM 5 (realizată în anul 2000) și stabilește prioritățile de mediu pe parcursul perioadei 2001-2010. Au fost identificate astfel 4 arii prioritare ce definesc direcțiile de acțiune ale politicii de mediu:

– schimbările climatice;

– protecția naturii și biodiversitatea;

– sănătatea în raport cu mediul;

– conservarea resurselor naturale și gestionarea deșeurilor.

De asemenea, PAM 6 prevede și dezvoltarea a 7 strategii tematice, ce corespund unor aspecte importante ale protecției mediului, precum: protecția solului, protecția și conservarea mediului marin, utilizarea pesticidelor în contextul dezvoltării durabile, poluarea aerului, mediul urban, reciclarea deșeurilor, gestionarea și utilizarea resurselor în perspectiva dezvoltării durabile. Abordarea acestor strategii este una graduală, fiind structurată în două faze: prima, de descriere a stării de fapt și de identificare a problemelor; a doua, de prezentare a măsurilor propuse pentru rezolvarea acestor probleme.

Calitatea aerului – ”[NUME_REDACTAT] for Europe”, lansată în martie 2001. Scopul principal al acestei strategii este dezvoltarea unei politici strategice, integrate și pe termen lung pentru protecția sănătății umane și a mediului împotriva efectelor negative ale poluării aerului.

Protecția solului – primul pas în aceasta directie a fost făcut în aprilie 2002. În anul 2002 prin Comunicarea sa "Către o [NUME_REDACTAT] pentru [NUME_REDACTAT]", [NUME_REDACTAT] a identificat principalele opt amenințări cu care se confruntă solul în UE. Acestea sunt eroziunea, declinul materiei organice, contaminarea, salinizarea, compactarea, scoaterea din circuitul agricol si forestier, pierderea biodiversității solului, alunecările de teren și inundațiile.

În luna septembrie 2006 [NUME_REDACTAT] a lansat o comunicare referitoare la [NUME_REDACTAT] pentru [NUME_REDACTAT], precum și propunerea de Directivă privind stabilirea unui cadru pentru protecția solului și modificarea Directivei 2004/35/CE. Obiectivul general al celor două propuneri îl constituie protecția funcțiilor solului și utilizarea durabilă a acestuia.

Elementele cheie ale celor două propuneri sunt: obligațiile de prevenire a degradării solului, identificarea zonelor de risc și a siturilor contaminate, raportarea privind starea solului, programul de măsuri necesare implementării, stategia națională de remediere a siturilor, mecanismul de finanțare pentru remedierea siturilor orfane, integrarea măsurilor de protecție a solului în politicile sectoriale care pot avea un impact asupra funcțiilor solului.

Utilizarea pesticidelor în contextul dezvoltării durabile – strategie care a demarat în iulie 2002, prin comunicarea Comisiei: „Către o strategie tematică pentru utilizarea pesticidelor în contextul dezvoltării durabile”. Strategia are ca scop reducerea riscurilor pe care le comporta utilizarea pesticidelor asupra agriculturii, mediului și consumatorilor în menținerea productivității culturilor. [NUME_REDACTAT] conține o descriere detaliată a situației curente a pesticidelor și a domeniilor conexe, atât în cadrul Comunității, cât și la nivel de stat membru și de asemenea, identifică și analizează un număr de obiective și posibile soluții.

O acțiune pentru viitor este armonizarea nivelurilor maxime de reziduri pentru pesticide. Principalul obiectiv al acestei propuneri este transferul și actualizarea listei nivelurilor maxime de reziduri și a nivelurilor maxime de reziduri temporare, bazate pe evaluarea [NUME_REDACTAT] pentru [NUME_REDACTAT], pe modele matematice și pe calculele experților.

Protecția și conservarea mediului marin. Datorită pierderilor de biodiversitate cauzate de poluare, schimbări climatice, s-a inițiat o dezbatere la nivel de state membre, care a condus la elaborarea de către [NUME_REDACTAT] în octombrie 2002 a proiectului de Directivă privind mediul marin. Directiva 2008/56/CE care stabilește un cadru pentru acțiunea comunitară în domeniul politicii mediului marin a fost publicată în [NUME_REDACTAT] L164/19 din 25.06.2008.

Scopul acestei directive este atingerea stării ecologice bună a mărilor și oceanelor europene pănă în 2021. Acest lucru se poate realiza numai prin aplicarea unor măsuri eficiente, care să protejeze și să conserve organismele (componentele biologice) și habitatele (aria ocupată de organisme) ecosistemelor marine.

Reciclarea și prevenirea deșeurilor – ”Strategia tematică pentru prevenirea generării deșeurilor și reciclarea acestora” a fost a aprobată de [NUME_REDACTAT] în 2005.

Primul pas pentru dezvoltarea acestei strategii a fost adoptarea de către Comisie a unei Comunicări spre o tematică privind prevenirea generării deșeurilor și reciclarea acestora. Această strategie a constituit o recomandare pentru statele membre. În ceea ce privește prevenirea generării deșeurilor, scopul Comunicării a fost de a dezvolta o strategie cuprinzătoare care să includă ținte de prevenire, respectiv măsuri pentru atingerea acestora. [NUME_REDACTAT] a proiectat cadrul și modul de abordare a managementului deșeurilor în scopul protecției mediului și a folosirii durabile a resurselor.

Mediul urban – lansată in februarie 2004. Această strategie are identificate patru teme prioritare în sensul dezvoltării durabile, prin influența lor asupra evoluției mediului în spatiul urban: transportul urban, gestionarea urbană durabilă, domeniul construcțiilor și urbanismul/arhitectura urbană.

Utilizarea durabilă a resurselor – reprezintă un aspect inovator al PAM 6.

[NUME_REDACTAT] pentru lansarea acestei strategii a fost adoptată la 1 octombire 2003 și a marcat primul pas în dezvoltarea acestei strategii. Scopul său este de a lansa o dezbatere privind cadrul utilizării resurselor care vine în sprijinul obiectivelor [NUME_REDACTAT] și a strategiei de dezvoltare durabilă.

Instrumente de aplicare a politicii de mediu

Evoluția politicii de mediu și schimbările înregistrate de aceasta de-a lungul timpului sunt reflectate nu numai de obiectivele și prioritățile acesteia, ci și de numarul – în continuă creștere -al instrumentelor sale de implementare. Astfel, se poate vorbi de dezvoltarea a trei tipuri de instrumente: legislative, tehnice și instrumente economico-financiare, la care se adaugă un set de „instrumente ajutatoare” care răspund mai degrabă noilor tendințe și strategii de protecție a mediului.

a) Instrumentele legislative creează cadrul legal al politicii comunitare de protecție a mediului șisunt reprezentate de legislația existentă în acest domeniu care constituie acquis-ul comunitar (directive, regulamente și decizii).

b) Instrumentele tehnice asigură respectarea standardelor de calitate privind mediul și utilizarea celor mai bune tehnologii disponibile. În categoria instrumentelor tehnice pot fi incluse:

– standarde și limite de emisii etc.;

– cele mai bune tehnologii disponibile (BAT);

– eco-etichetarea;

– criteriile aplicabile inspecțiilor de mediu în SM.

Alte două instrumente sunt reprezentate de rețelele de măsura și control a poluării aerului, solului, apei etc. și de bazele de date privind nivelul poluării, pragurile de alertă, inventarul emisiilor de poluanți etc (monitorizează permanent starea mediului și oferă informațiile necesare inițierii de acțiuni cu scop preventiv și de refacere.)

c) Instrumente financiare ale politicii de mediu

Principalele instrumente sunt reprezentate de programul LIFE+ și de [NUME_REDACTAT] și de Coeziune.

COOPERAREA INTERNAȚIONALĂ INSTITUȚIONALĂ

Existența unui suport instituțional regional adecvat, atât pentru elaborarea și adoptarea unor norme juridice care să guverneze cooperarea interstatală, cât și pentru asigurarea îndeplinirii lor, este favorizată în plan european de mai mulți factori.

În primul rând, în cadrul continentului nostru, procesul de integrare structurală este cel mai avansat: evoluțiile din ultimii ani, încheierea așa-numitelor „acorduri europene” între CEE și țările din centrul și estul Europei, cuprinderea tuturor statelor continentului în cadrul [NUME_REDACTAT] etc. creează premisele unei cooperări instituționale intense, inclusiv în materie de mediu. Așa cum am mai arătat anterior, cooperarea intraeuropeană este determinată și stimulată și de dimensiunile fenomenelor de poluare și deteriorare a factorilor de mediu, analogia și omogenitatea structurilor politico-economice, tradițiile culturale etc. ale țărilor din zonă.

Așa cum s-a subliniat în literatura de specialitate, termenul de „organizații europene”, folosit în mod curent, acoperă realități geografice foarte diferite, de la o instituție la alta. Astfel, în prezent, singura organizație care cuprinde toate statele europene nu este propriu-zis europeană: [NUME_REDACTAT] a ONU pentru Europa (CEE/ONU). În ultimul timp, spre o asemenea sferă de cuprindere tinde [NUME_REDACTAT], care va deveni astfel prima organizație cu adevărat europeană.

Toate țările occidentale sunt membre ale Organizației pentru Cooperare și [NUME_REDACTAT] (OCDE), alături de țări industrializate din alte continente: SUA, Canada, Japonia, Australia și [NUME_REDACTAT].

Organizațiile europene reprezintă principalele foruri de elaborare și adoptare a regulilor juridice care guvernează cooperarea intracontinentală în domeniul protecției și dezvoltării mediului, în special sau alături de alte probleme prioritare.

[NUME_REDACTAT] a ONU pentru Europa (CEE/ONU)

Creată în 1947, Comisia respectivă furnizează guvernelor statelor membre (țările europene, SUA și Canada) analize și date cu caracter economic, tehnologic și științific. În 1965, Comitetul transporturilor interioare al CEE/ONU a abordat pentru prima dată o problemă de mediu, respectiv cea a poluării apelor continentale. Treptat, alte comitete s-au preocupat de mediu: în 1963, Comitetul cărbunelui a întreprins lucrări asupra poluării aerului de cocserii, apoi Comitetul energiei electrice s-a interesat de poluarea cauzată de centralele termice, Comitetul oțelului, de poluarea aerului și apei de industria siderurgică. Din 1967, protecția mediului a fost abordată, pentru prima dată, dintr-o perspectivă mai largă, iar în aprilie 1971 s-a creat un organ subsidiar principal specializat, „consilierii guvernelor țărilor CEE pentru problemele mediului”, cu misiunea de a evalua și a examina periodic starea mediului în statele europene, politicile, instituțiile și legislațiile lor internaționale.

Comisia a fost artizanul a numeroase convenții internaționale în materie de mediu, precum: Convenția asupra poluării atmosferice transfrontaliere pe distanțe lungi (1979), Convenția de la Espoo privind evaluarea impactului asupra mediului în context transfrontalier (1991), Convenția de la Aarhus (1998) ș.a.

[NUME_REDACTAT]

Creat la 5 mai 1949 și reunind 41 de state ale continentului, [NUME_REDACTAT] s-a preocupat de problemele mediului de timpuriu, mai ales că art. 1 al Statutului său i-a permis să se ocupe de toate problemele, în afară de cele privind apărarea națională. Astfel, pentru început, sub egida sa au fost adoptate câteva texte fundamentale, care au proclamat principii aplicabile în diferite domenii, precum Carta apei (1968) și Carta solurilor (1972). O atenție prioritară a acordat-o protecției naturii, creând în 1962 un [NUME_REDACTAT] pentru [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] și care a constituit apoi principala sa preocupare în domeniul mediului. De asemenea, importante sunt și direcțiile de acțiune vizând informarea și educarea în materie de mediu, promovarea cooperării între țările continentului la nivelul puterilor regionale și locale.

Sub egida sa au fost elaborate și s-au adoptat o serie de importante tratate internaționale, ca, de exemplu, Convenția privind conservarea vieții sălbatice și mediului natural al Europei (1979), Convenția asupra răspunderii civile pentru pagubele rezultând din activități periculoase pentru mediu (Lugano, 1991), Convenția privind protecția mediului prin dreptul penal (1998) ș.a.

[NUME_REDACTAT] a stimulat și cooperarea nestatală, creând un context juridic adecvat prin adoptarea Convenției – cadru europene privind cooperarea transfrontalieră a colectivităților și autorităților locale (Madrid, 1980).

Organizația pentru Cooperare și [NUME_REDACTAT] (OCDE)

Creată în 1960, OCDE regrupează astăzi statele din [NUME_REDACTAT] și Centrală, precum și Australia, Canada, Coreea de Sud, SUA, Japonia și [NUME_REDACTAT].

Conducerea organizației este realizată de Consiliul director și de un secretariat cu funcții de studiu și reflecție economică prin realizarea conjuncturii și elaborarea de previziuni. Adoptă decizii obligatorii pentru statele care au participat la adoptarea lor și recomandări. În 1970, în sânul OCDE a fost creat Comitetul de mediu, cu misiunea de a ajuta guvernele statelor membre, pe de o parte, să-și definească politica față de problemele mediului, ținând seama de toate datele pertinente și, în special, de factorii economici și științifici, și, pe de altă parte, să concilieze aceste politici cu dezvoltarea economică și socială.

Contribuția OCDE la dezvoltarea Dreptului internațional al mediului rămâne importantă prin faptul că recomandările sale, adeseori însoțite de declarații de principii, au formulat pentru prima dată definiția poluării ori au enunțat principiile fundamentale aplicabile poluării transfrontaliere. De asemenea, în documentele organizației a fost formulat, pentru prima dată, principiul „poluatorul plătește”. Organizația pentru Cooperare și [NUME_REDACTAT] a elaborat reguli privind poluarea aerului, a apei, regimul substanțelor chimice și deșeurilor periculoase.

ACTE JURIDICE ALE UNIUNII EUROPENE CARE REGLEMENTEAZĂ PROTECȚIA MEDIULUI

[NUME_REDACTAT] mondială în domeniul protecției mediului a avut loc între 5 și 16 iunie 1972 la Stockholm, la care au participat delegați din 114 state, între care și România.

Ordinea de zi a Conferinței a cuprins, printre altele: planificarea și gestionarea așezărilor umane în vederea asigurării calității mediului înconjurător, gestionarea resurselor naturale ale mediului; determinarea poluanților de importanță internațională: dezvoltarea și mediul; aspecte educative, sociale și culturale ale problemelor de mediu, inclusiv informarea opiniei publice asupra acestora; incidentele internaționale ale acțiunilor în domeniul mediului ș.a.

Cel mai important document adoptat în cadrul Conferinței este Declarația asupra mediului înconjurător, care cuprinde 26 de principii privind drepturiie și obligațiile statelor în acest domeniu, precum și căile și mijloacele de dezvoltare a cooperării internaționale.

În același timp, Declarația subliniază legătura organică dintre protecția mediului și progresul economic și social al popoarelor, în condițiile, eliminări efectelor negative ale subdezvoltării. Prin acest document s-au pus, bazele dezvoltării dreptului internațional al mediului.

Un alt document adoptat în cadrul Conferinței a fost Planul de acțiune privind mediul înconjurător, care cuprinde 109 recomandări adresate statelog pentru protecția mediului.

Ziua de 5 iunie a fost proclamată „[NUME_REDACTAT] a Mediului înconjurălor”

În contextul sporirii eforturilor naționale și internaționale în scopul promovării și dezvoltării unui mediu înconjurător sănătos, în toate țările. [NUME_REDACTAT] ONU din 22 decembrie 1989 a lansat apelul la o întrunire globală care să definească strategia pentru stoparea efectelor degradării mediului.

[NUME_REDACTAT] a Mediului din anul 1992 a fost marcată de un eveniment unic în istoria omenirii și anume, cea de a doua Conferință a [NUME_REDACTAT] pentnl Mediu și Dezvoltare de la Rio de Janeiro.

Scopul general al Conferinței a fost acela al elaborării de strategii și măsuri care să contribuie la combaterea degradării mediului înconjurător în toate țările, în contextul dezvoltării durabile și optime din punct de vedere al mediului.

În intenția organizatorilor, la Conferința de la Rio trebuia să se realizeze un nou consens internațional asupra unor teme de transcendență mondială ca: protecția atmosferei, a resurselor terestre, conservarea diversității biologice, protecția resurselor de apă dulce, a mărilor și zonelor de coastă, gestiunea rațională din punct de vedere ecologic a biotehnologiilor, deșeurilor de produse și deșeurilor toxice, creșterea calității vieții și a sănătății umane; ameliorarea condițiilor, de viață și muncă a săracilor, eradicarea sărăciei și oprirea degradării mediului.

Conferința de la Rio s-a desfășurat în două etape: o primă etapă a fost între 3 și 12 iunie 1992 și la care au participat miniștrii mediului, miniștrii ai unor organisme similare și reprezentanți ai altor instituții, organisme și programe specializate ONU, reprezentanții unor organisme interguvemamentale și neguvemamentale din 181 state.

A doua etapă a Conferinței intitulată „[NUME_REDACTAT]”a avut loc în zilele de 12 și 13 iunie, în cele patru ședințe luând cuvântul 58 de președinți de țări și 50 șeii de guverne.

Documentele adoptate de Conferința de la Rio au fost:

– Declarația de principii numită și [NUME_REDACTAT] în care sunt enumerate principiile după care omenirea trebuie să se conducă în relațiile interumane, precum și în relațiile dintre om și natură. Documentul cuprinde drepturile și obligațiile fundamentale ale statelor și cetățenilor în domeniul mediului, enunțate în 27 de principii.

– Agenda 21 reprezintă un program de acțiune aplicat de guverne, agenții de dezvoltare, organizații ale [NUME_REDACTAT] și grupuri sectoriale independente, în fiecare sector unde activitatea economică a omului afectează mediul înconjurător. Documentul analizează premizele și posibilitățile de punere în aplicare a principiilor Declarației de la Rio, referindu-se în cadrul celor patru secțiuni la:

– dimensiunile sociale și economice,

– conservarea și gestionarea resurselor în scopul dezvoltării,

– întărirea rolului organismelor internaționale,

– mijloacele de execuție.

– Convenția privind schimbările climatice reprezintă un angajament ferm al țărilor semnatare, ca până în anul 2000 să-și reducă emisiile de bioxid de carbon în atmosferă la nivelul anului 1990. Acest angajament a avut și are repercusiuni directe asupra dezvoltării industriale, a producerii de energie, a traficului rutier etc.

– Convenția privind diversitatea biologică – prevede măsurile ce trebuie luate pentru protejarea ecosistemelor și a diverselor forme de viață.

Statele semnatare se angajează să stabilească zone protejate, să integreze problemele biologice în sistemele de dezvoltare pe plan național și să asigure întregii comunități umane, avantajele ce decurg din utilizarea resurselor genetice, inclusiv asigurarea transferului de tehnologii biologice de la țările dezvoltate spre cele în curs de dezvoltare (fapt ce a provocat reacții din partea unor țări dezvoltate care nu au semnat convenția).

– Declarația de principii asupra conservării și exploatării pădurilor. S-a dorit a fi o convenție, dar datorită imposibilității realizării unui acord, a rămas doar o declarație de principii privind conservarea pădurilor tropicale, crunt exploatate în ultimul timp.

Cea de a treia Conferință mondială ONU asupra mediului a avut loc, între 26 august și 4 septembrie 2002, la Johanesburg, fiind dedicată dezvoltării durabile.

Între summit-ul de la Rio și cel de la Johanesburg reprezentanții țărilor lumii s-au mai întâlnit, în cadrul unor conferințe importante sub auspiciile ONU printre care. Conferința de la Monterrey asupra mijloacelor de finanțare necesare dezvoltării și [NUME_REDACTAT] de la Doha. Aceste conferințe au conturat o viziune asupra viitorului umanității.

Pe ordinea de zi a Conferinței au stat următoarele probleme:

– apa și sistemul de salubritate publică;

– energia;

– sănătatea;

– agricultura;

– managementul ecosistemelor.

Cel mai important document adoptat este Declarația de la Johanesburg, care cuprinde angajamentul statelor semnatare de a promova și consolida principiile de bază ale dezvoltării durabile – dezvoltarea economică, dezvoltarea socială și protecția mediului – la nivel local, național, regional și global (punctul 5).

[NUME_REDACTAT] se recunoaște că eradicarea sărăciei, schimbarea pattem-urilor de consum și de producție, protecția și managementul resurselor naturale pentru asigurarea dezvoltării economice și sociale, constituie obiective deosebit de importante, cerințe esențiale ale dezvoltării durabile, fapt pentru care statele semnatare se angajează în lupta împotriva tuturor factorilor care împiedică această dezvoltare.

Se reafirmă sprijinul ce trebuie acordat țărilor mai puțin dezvoltate.

Un alt document adoptat în cadrul Conferinței este Planul de implementare a sarcinilor socio-economice și de mediu.

[NUME_REDACTAT] de la Johanesburg nu s-a ridicat însă la nivelul conferințelor anterioare.

FORMAREA ȘI DEZVOLTAREA DREPTULUI INTERNAȚIONAL AL MEDIULUI

Formarea și afirmarea dreptului internațional al mediului au loc, în fapt, la sfârșitul anilor 1960, atunci când criza ecologică mondială, favorizată de acțiunea conjugată a unei multitudini de factori, a impus cooperarea dintre state ca mijloc de stopare și atenuare a efectelor sale. Aceasta nu înseamnă că, anterior acestei epoci, nu au existat o serie de reglementări care să vizeze direct sau indirect ocrotirea factorilor de mediu. Mult timp însă, problemele esențiale ale colectivităților umane, inclusiv cele de ordin ecologic, s-au pus și s-au reglementat la nivel local și mai ales național. Dezvoltarea științifico-tehnică și amplificarea impactului activităților socio-umane asupra calității mediului au determinat un proces de internaționalizare a acestor probleme și au favorizat apariția unor reglementări interstatale pertinente.

Prin natura lor, problemele ecologice odată apărute au impus cooperarea internațională, ca urmare a caracterului transfrontalier al poluării și a apariției implicațiilor globale. De altfel, această realitate a impus afirmarea treptată a unei concepții „mon-dialiste”, accentuată în contextul actual al mondializării (economice) și globalizării.

Primele reglementări în domeniu au avut un caracter sectorial, răspunzând unor probleme geografice ori având obiective precise. Convențiile internaționale „de primă generație” au fost adoptate pentru a lupta contra anumitor practici generatoare de poluare, pentru a proteja unele specii animale sau vegetale sau pentru a promova o protecție mai bună a mediului în regiuni geografice determinate. A urmat generația a doua de convenții, caracterizate printr-o abordare universalistă și multisectorială și menite să reglementeze probleme ecologice precum schimbările climatice, diversitatea biologică, protecția stratului de ozon ori deșertificarea. Miza acestor convenții este aceea de a gestiona o problemă de mediu în ansamblul său, fără fracționări, ținându-se seama de interdependența fenomenelor naturale și a acțiunilor umane aflate la originea degradărilor.

Trebuie remarcat că tratatele aparținând celor două generații nu se exclud, ci, dimpotrivă, ele se completează reciproc, impunându-se totuși o coordonare la nivelul aplicării efective.

În dezvoltarea sa istorică, dreptul internațional al mediului cunoaște patru mari perioade: epoca premergătoare apariției unor reguli de protecție propriu-zisă a mediului, „perioada utilitaristă”, epoca ocrotirii și conservării naturii și, în sfârșit, perioada dreptului internațional al protecției și conservării mediului.

[NUME_REDACTAT]

Din punct de vedere istoric, încă din Evul mediu au fost adoptate unele măsuri juridice, inclusiv pe calea cooperării internaționale, referitoare, de exemplu, la diminuarea efectelor unor poluări, precum fumul, zgomotul, poluarea cursurilor de apă etc. Este cazul, de exemplu, al Tratatului dintre Franța și Basel, din 19 decembrie 1781, al Tratatului dintre [NUME_REDACTAT] și indienii Creek, din 7 august 1790, ori al celui încheiat între Italia și Austria, între 5 și 29 noiembrie 1875, privind protecția păsărilor utile pentru agricultură, care interzicea uciderea acestor păsări în timpul toamnei și iarna. Ele vizau însă mai ales acțiuni concrete, ocazionale și urmăreau cu precădere obiective economice ori de sănătate publică.

În secolul al XlX-lea, se înregistrează o serie de tratate internaționale consacrate pescuitului, dar prevederile acestora se refereau, înainte de toate, la delimitarea zonelor de pescuit și mai rar la protecția peștelui ca resursă economică ori ecologică.

Totodată, în 1893, apare deja și primul element de jurisprudență în materie: arbitrajul între SUA și Columbia britanică în afacerea focilor din [NUME_REDACTAT], care a stabilit reguli vânătorilor, menite să evite dispariția focilor.

Perioada „utilitaristă” și de ocrotire a unor specii

Este inaugurată de debutul secolului XX și se întinde până în deceniul al patrulea al veacului respectiv, fiind considerată drept faza „anteecologică”.

Acum apar primele convenții internaționale multilaterale referitoare la protecția unor specii ale faunei sălbatice. Timp îndelungat, dispariția diversității biologice a fost tratată cu totală indiferență de opinia publică și puterile oficiale, neinteresând decât câțiva naturaliști. La începutul veacului trecut, îngrijorările legate de riscurile care apăsau asupra faunei africane și a anumitor păsări căutate pentru penajul lor ori considerate utile pentru agricultură au generat lansarea primelor semnale de alarmă. Primul tratat internațional multilateral în materie de mediu este considerată, din această perspectivă, o convenție din 1900 pentru prezervarea animalelor sălbatice, păsărilor și peștelui din Africa. Adoptarea documentului a fost impusă și motivată, în preambulul său, de dorința de a pune capăt masacrării diverselor specii de animale utile ori inofensive pentru om, dar nu descurajează distrugerea animalelor considerate păgubitoare pentru interesele umane, precum leii, leoparzii, crocodilii ori șerpii veninoși. Dar acest tratat nu a fost, din păcate, niciodată ratificat. Au urmat Convenția pentru protecția păsărilor utile agriculturii, semnată la Paris, la 19 martie 1902, și cele două tratate privind prezervarea și protecția focilor pentru blană din 1911. Ele au fost determinate în special de necesitatea acceptării de practici comune, pentru a nu epuiza resursele vii din atmosferă și mare.

Ambele documente consacră o concepție utilitaristă, de ocrotire a factorilor de mediu în raport cu funcțiile economice ale acestora. Astfel, în cazul primului document, este vorba despre păsări utile, în special insectivore (art. 1), iar anexa 2 enumără printre păsările dăunătoare majoritatea răpitoarelor diurne, printre care vulturul și șoimul, specii strict protejate astăzi.

În timp ce în prima convenție este vorba despre o ocrotire subordonată unui utilitarism imediat și concret a unor specii și ignorarea rolului altora pentru menținerea echilibrului ecologic, cea de-a doua recurge la tehnici de protecție destul de avansate, precum stabilirea de contingente naționale pentru prelevări și controlul comerțului internațional cu obiecte provenind din vânătoarea focilor.

Puțin mai târziu, naturalistul elvețian [NUME_REDACTAT] a propus crearea unei instanțe interguvemamentale însărcinate cu urmărirea problemelor privind protecția naturii. O conferință desfășurată la Berna, în 1913, avea să accepte principiul creării unui comitet permanent cu funcția de a aduna, publica și difuza informații în domeniu, dar această decizie nu a fost urmată de efecte decât după [NUME_REDACTAT] Mondial.

Tot în primele trei decenii ale secolului sunt adoptate și texte convenționale referitoare la utilizarea echitabilă și protecția apelor de frontieră împotriva poluării. Printre cele mai cunoscute documente de acest gen se numără Tratatul încheiat între SUA și [NUME_REDACTAT] privind apele de frontieră dintre [NUME_REDACTAT] și Canada, semnat la 11 ianuarie 1909, și astăzi în vigoare, dar considerabil lărgit în anii 1970, document ce a instituit o comisie mixtă care a jucat un rol eficace în cooperarea bilaterală privind problemele poluării apelor frontaliere și a aerului.

Epoca cooperării pentru conservarea și ocrotirea naturii

Anii 1930 au deschis o nouă perioadă, caracterizată prin depășirea concepției strict utilitariste și cristalizarea unor elemente cu vădită dimensiune de conservare și de protecție. Ea este considerată drept „faza protoecologică”, în măsura în care perspectiva protecției mediului este deja prezentă în obiectivele reglementării internaționale, chiar dacă nu are un rol determinant. Semnificative sunt, în acest sens, două documente internaționale, respectiv Convenția de la Londra din 8 noiembrie 1933 privind conservarea florei și faunei în stare naturală și Convenția pentru protecția florei, faunei și frumuseților naturale ale țărilor Americii, semnată la Washington, la 12 octombrie 1940. Ele sunt considerate, pe drept cuvânt, precursoarele concepției actuale asupra protecției și conservării naturii.

Prima dintre acestea a prevăzut, ca metodă de ocrotire, crearea de parcuri naționale și protecția strictă a unui anumit număr de specii ale faunei sălbatice, inclusiv măsuri de control asupra exportării obiectelor provenite din trofee.

Întrucât, în ciuda denumirii sale, s-a aplicat numai în Africa, în mare parte colonizată, convenția respectivă a fost practic înlocuită prin Convenția africană asupra conservării naturii și resurselor naturale, semnată la Alger, la 15 septembrie 1968 (amendată în 2003).

Și cel de-al doilea document citat mai sus a stabilit zone protejate și a prevăzut măsuri de protecție a faunei și florei sălbatice, în special a păsărilor migratoare.

O altă caracteristică a acestei etape o reprezintă multiplicarea și perfecționarea dispozițiilor referitoare la apele de frontieră, dar în mod limitat, în sensul că protecția acestora era înscrisă printre alte probleme, multe considerate mai importante. Această tendință s-a menținut și în anii imediat următori celui de-al [NUME_REDACTAT] Mondial, în special în privința țărilor central și vest-europene. De altfel, în acest context, în anul 1950, a fost încheiat primul tratat consacrat în întregime poluării apelor continentale; este vorba despre Protocolul semnat la 8 aprilie 1950 de către Belgia, Franța și Luxemburg în vederea creării unei comisii permanente, tripartite, pentru apele poluate. În același spirit au fost încheiate și alte tratate, ca de exemplu, pentru Moselle (27 octombrie 1956), lacul Constanța (27 octombrie 1960), lacul Leman (16 noiembrie 1962), Rin (29 aprilie 1963) etc., care, în afara diferențelor, în marea lor parte, stabilesc o comisie internațională însărcinată cu coordonarea măsurilor de protecție.

Anii 1950 sunt marcați de apariția primelor tentative de luptă împotriva poluării mărilor. Sunt edificatoare, în acest sens, documente precum Convenția de la Londra din 12 mai 1954 pentru prevenirea poluării mării prin hidrocarburi (modificată ulterior în mai multe rânduri și apoi înlocuită în 1973 printr-o convenție mai elaborată și mai eficace), convențiile privind dreptul marin, adoptate în cadrul Conferinței de la Geneva, din 1958, de codificare a reglementărilor în materie (în special, dispozițiile privind interdicția poluării mării prin hidrocarburi ori conducte petroliere, deșeuri radioactive și prevenirea deteriorărilor care pot fi cauzate mediului marin prin operațiunile de foraj pe platoul continental, precum și convenția consacrată pescuitului și conservării resurselor biologice în marea liberă) etc.

Apariția și dezvoltarea utilizării energiei atomice au determinat stabilirea unor reglementări pertinente în materie, începând cu Tratatul de la Moscova, din 5 august 1963, privind interzicerea experiențelor cu arme nucleare în atmosferă, spațiul extraatmosferic și sub apă.

Paralel, aspectele protecției mediului sunt înscrise între textele documentelor internaționale cu un caracter general. Este cazul, de pildă, al Tratatului asupra Antarcticii, din 1 decembrie 1959, care interzice orice activitate nucleară din zonă și prevede, de asemenea, măsuri în vederea protecției mediului prin Protocolul din 1991, și al Tratatului spațial din 1967, potrivit căruia exploatarea Cosmosului trebuie să evite efectele prejudiciabile, contaminarea sa și modificarea nocivă a mediului terestru în urma introducerii de substanțe extraterestre. În concordanță cu acest proces de apariție și dezvoltare a reglementărilor privind cooperarea internațională în domeniul protecției mediului, unele principii fundamentale ale acestui nou domeniu al dreptului internațional, cele referitoare la poluarea transfrontalieră, au fost anunțate de jurisprudența internațională. Astfel, sentința arbitrală pronunțată la 11 iunie 1941 în afacerea [NUME_REDACTAT] stabilea că niciun stat nu are dreptul de a se folosi de teritoriul său ori de a permite folosirea lui în așa fel încât fumurile să provoace un prejudiciu pe teritoriul altui stat ori proprietăților persoanelor care se găsesc aici. La rândul său, [NUME_REDACTAT] de Justiție, în decizia din anul 1948, pronunțată în afacerea strâmtorii Corfu, a afirmat că niciun stat nu poate utiliza teritoriul său pentru acte contrare drepturilor altora, iar un abiter dictum al sentinței arbitrate din afacerea lacului Lanoux, din 19 noiembrie 1956, face aluzie la atingerea drepturilor statelor străine, care poate să constituie o poluare a apelor de frontieră.

Toate aceste elemente au constituit fundamentele juridice ale formării și afirmării Dreptului internațional al mediului, ca domeniu distinct al Dreptului internațional public.

Etapa formării și afirmării Dreptului internațional al mediului

Această etapă este plasată în timp între anii 1960, odată cu declanșarea crizei ecologice, și momentul actual. Caracterul global și universal al problematicii protecției mediului a impus intervenția organizațiilor internaționale, care și-au înscris preocupări în domeniu și în cadrul cărora aveau să se adopte numeroase documente în materie.

Anul 1968 constituie, din punct de vedere al formării Dreptului internațional al mediului și cooperării internaționale în materie, un moment hotărâtor; în acel an, ONU și două organizații internaționale regionale, respectiv [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] Africane, au declanșat activități sistematice în domeniul mediului.

Astfel, [NUME_REDACTAT] a adoptat, la începutul lui 1968, primele două texte, în timp, proclamate de către o organizație internațională în materie de protecția mediului; Declarația asupra luptei contra poluării aerului (8 martie 1968, Rezoluția nr. (68) 4 a [NUME_REDACTAT]) și Carta europeană a apei (proclamată la 6 mai 1968). În același an, organizația de la Strasbourg a adoptat și primul dintre tratatele europene în domeniul mediului, respectiv Acordul european privind limitarea folosirii unor detergenți în produsele de spălare și curățire ( semnat la 16 septembrie 1968).

În ce privește OUA, la 15 septembrie 1968, șefii de state și de guverne ai țărilor membre au semnat Convenția africană asupra conservării naturii și resurselor naturale (care a succedat Convenției de la Londra din 1933, intervenită în principal între țările colonizatoare și a fost radical amendată prin convenția cu același obiect, din 2003). Documentul se remarcă prin caracterul său global, referindu-se la conservarea și utilizarea solului, apei, florei și resurselor faunei, practic la ansamblul factorilor de mediu. În același timp, această generalitate are drept consecință faptul că unele părți ale convenției nu fac decât să enunțe mari principii. Totuși, au fost adoptate reglementări precise în ce privește conservarea florei și resurselor faunei, prevăzându-se crearea de rezervații, reglementarea vânătorii, capturării și pescuitului, protecția particulară a unor specii. Referitor la această din urmă problemă, Convenția africană stabilește două principii de conservare care au influențat dezvoltarea ulterioară a dreptului mediului:

– protecția nu numai a indivizilor speciilor amenințate, ci și a habitatului lor și

– proclamarea responsabilității speciale a statului al cărui teritoriu este singurul care adăpostește o specie rară (art. VIII alin. 1).

În sfârșit, tot în anul 1968, [NUME_REDACTAT] a ONU a adoptat Rezoluția nr. 2398 (XXIII), prin care se prevedea convocarea unei conferințe mondiale asupra „mediului uman”, care a stat la baza pregătirii (de către organizațiile interguvemamentale, statele membre etc.) primei conferințe mondiale privind mediul (Stockholm, iunie 1972).

În paralel cu lucrările preparatorii pentru reuniunea convocatA de ONU, sub impulsul unor catastrofe ecologice (precum „mareea neagră” cauzată, în 1967, de petrolierul „Torrey-Canyon” asupra coastelor franceze, engleze și belgiene) sau al consecințelor tot mai evidente ale continuării procesului de degradare a mediului, statele și-au amplificat cooperarea multilaterală, în special în domeniul luptei împotriva poluării mediului marin prin hidrocarburi (Convenția de la Bonn, din 9 iunie 1969, asupra luptei împotriva poluării apelor [NUME_REDACTAT] prin hidrocarburi, Convenția de la Bruxelles, din 29 noiembrie 1962, privind responsabilitatea civilă pentru pagubele produse prin poluarea cu hidrocarburi și Convenția, de la aceeași dată, asupra intervenției în marea liberă împotriva navelor care arborează un pavilion străin, în caz de accident care antrenează sau ar putea antrena o poluare prin hidrocarburi, Acordul de la Copenhaga, din 16 septembrie 1971, privind cooperarea între statele scandinave pentru combaterea poluării mării prin hidrocarburi. Convenția de la Bruxelles, din 18 decembrie 1971, privind crearea unui fond de indemnizare pentru pagubele provocate de poluarea prin hidrocarburi) sau în cel al conservării faunei sălbatice (Convenția de la Ramsar, din 2 februarie 1971, privind conservarea zonelor umede de importanță internațională și Convenția de la Londra, din 1 iunie 1972, pentru protecția focilor din Antarctica).

CAPITOLUL IV

PRINCIPIILE PROTECȚIEI MEDIULUI ÎN

UNIUNEA EUROPEANĂ

Prima secțiune a Tratatului CE este intitulată „Principii” și fixează bazele acțiunii comunitare, obiectivele, regulile internaționale și procedurile. în privința protecției mediului sunt relevante dispozițiile art. 5 privind subsidiaritatea și ale art. 6 asupra integrării. La acestea se adaugă unele principii specifice dreptului mediului.

Într-adevăr, în cadrul procesului de elaborare și aplicare a reglementărilor comunitare privind protecția mediului s-au cristalizat și se afirmă sub diferite forme o serie de principii generale. Menționate inițial în programele periodice de acțiune, acestea și-au găsit expresia juridică în prevederile art. 174 (2.2) al Tratatului de la Roma, introdus prin Actul unic în 1987 și modificările ulterioare care le-au conferit o aplicare obligatorie.

Astfel, paragraful 2 al articolului stabilește că acțiunea comunității în materie trebuie să se fondeze pe trei principii acțiunile preventive, corecția poluării la sursă și principiul „poluatorul plătește”. Desigur, nu este vorba despre noi principii, întrucât acestea fuseseră deja definite în cel de-al doilea și al treilea program de acțiune în domeniul mediului.

De asemenea, același articol a stabilit că exigențele privind protecția mediului sunt o componentă a celorlalte politici ale comunității.

O atare cerință a însemnat o etapă nouă în dezvoltarea dreptului comunitar al mediului. Dimensiunea protecției mediului marca acum, în mod obligatoriu, toate politicile comunitare, alături de consacrarea unui domeniu propriu ca atare.

Preluând prevederile anterioare, TICE a reținut că politica Uniunii în domeniul mediului se bazează pe principiile precauției și acțiunii preventive, pe principiul corectării, cu prioritate la sursă, a daunelor aduse mediului și pe principiul „poluatorul plătește” (art. 111-233, 2).

În privința principiilor cuprinse în art. 174 (2.2) CE ele reprezintă, deocamdată, mai degrabă indicații generale (linii directoare) pentru politica din domeniul mediului la nivel comunitar, decât reguli juridice (obligatorii) care se aplică fiecărei măsuri individuale și, ca atare, ar putea fi impuse doar de către Curtea de Justiție a CE, în cazuri extreme, acolo unde apare o neglijare sistematică a lor în politica comunitară. Totuși, acest fapt este contestat mai ales de către autorii germani, care văd în principiile art. 174 (2.2) al Tratatului CE reguli cu caracter obligatoriu, ce trebuie respectate în cazul fiecărei măsuri individuale.

Curtea de Justiție, într-un caz de speță, a interpretat dreptul comunitar în lumina unuia dintre principiile art. 174 (2.2). În sentință a trebuit să se stabilească dacă o interdicție regională pentru importurile de deșeuri era compatibilă cu prevederile dreptului comunitar privind libera circulație a bunurilor, deși importurile de deșeuri pentru alte state membre erau tratate diferit față de deșeurile regionale și nu s-a găsit o discriminare în acest caz.

Din punctul de vedere al valorii lor juridice, principiile directoare ale dreptului mediului sunt prezente fie în texte de soft-law, fie în documente juridice propriu-zise, respectiv în Tratatul CE și legislația comunitară secundară. Prima categorie a avut întotdeauna rolul de a anunța și a premerge forjarea normativă a secundei.

Astfel, aproape toate principiile enunțate în art. 174 (2) al Tratatului CE (cu excepția principiului precauției) au fost anterior prevăzute în primul program de acțiune privind mediul din 1973, document cu caracter politic și cerințe neobligatorii. Așa cum s-a stabilit însă în jurisprudența CJCE, rezoluțiile sunt, în mod fundamental sau în special, expresii ale voinței politice, iar referindu-se la cel de-al 5-lea program de acțiune privind mediul, aceeași instanță comunitară arăta că documentul a fost „destinat să ofere un cadru pentru definirea și implementarea politicii de mediu a Comunității, dar nu enunță reguli de natură obligatorie”. În ciuda caracterului lor neconstrângător, principiile cuprinse in textele de soft-law au totuși un rol interpretativ, atunci când sunt prevăzute în recomandări, în sensul că tribunalele naționale sunt ținute să le ia în considerare în rezolvarea litigiilor, în special atunci când pe această cale se clarifică interpretarea prevederilor naționale menite să transpună aceste principii sau când obiectul lor este acela de a completa prevederi comunitare de natură obligatorie.

PRICIPIUL PREVENIRII

Principiul general al prevenirii degradării mediului – axat pe ideea că activitatea de prevenire este mult mai puțin costisitoare decât repararea daunelor ecologice, care prezintă în multe cazuri un caracter ireversibil – a cunoscut dezvoltări specifice în cadrul dreptului comunitar.

Caracterul preventiv al politicii comunitare din domeniul mediului a fost astfel definit încă în primul program de acțiune din 1973: cea mai bună politică a mediului constă în a evita de la început crearea de poluări ori degradări decât a le combate ulterior efectele.

La rândul lor, programele ulterioare (mai ales cele din 1977 și 1983) au subliniat că cea mai bună politică a mediului este mai degrabă prevenirea poluărilor decât combaterea ulterioară a efectelor; s-a afirmat necesitatea de a ține cont cât mai timpuriu posibil de incidentele asupra mediului în toate procesele tehnice, de planificare și de decizie, și în acest scop au fost prevăzute proceduri pentru evaluarea unor atare incidente.

Cerințele principiului s-au exprimat, pe de o parte, în introducerea de obligații cu caracter preventiv, iar, pe de altă parte, prin promovarea unor activități ori proceduri care să ducă la evitarea unor modificări negative ale calității mediului.

PRINCIPIUL PRECAUȚIEI

În strânsă legătură cu principiul prevenirii se afirmă în ultimul timp, inclusiv la nivel comunitar, cel al precauției. Se pornește de la faptul că, nu întotdeauna, consecințele acțiunilor întreprinse și ale deciziilor adoptate sunt previzibile; așadar, subzistă adeseori o incertitudine în privința relațiilor care se creează între condițiile economice și științifice și protecția mediului. Așa se face că, în anii 1980, principiul precauției a început să fie integrat în politicile de mediu pentru a sugera că anumite măsuri trebuie luate chiar dacă nu există nici o certitudine științifică în privința probabilității survenirii riscului ori înainte ca pragul de risc pentru mediu să fie atins.

În virtutea sa, conduita trebuie să fie adoptată pe fundamentul unei evaluări obiective a faptelor cunoscute, printr-o extrapolare rezonabilă, cu ajutorul ipotezelor care caută a prevedea necunoscutul, grație probabilităților care pot fi deduse din cunoștințele existente. Gradul exact de cunoaștere științifică dobândită pentru luarea deciziilor politice variază de la o țară la alta și depinde de probabilitatea ca pagubele ecologice să se producă efectiv și de gravitatea lor potențială.

Principiul precauției a fost inserat în articolul 174(2) (Ex. 130r(2)) CE din 1993, în timp ce principiul prevenirii a fost deja prezent în Tratat încă din 1987. Originea și conținutul principiului sunt neclare. Întrucât nu există nici o definiție în Tratat, principiul este deschis la o interpretare largă. Convenția privind protecția mediului marin din Atlanticul de Nord-Est (OSPAR), la care a aderatcomunitatea, descrie principiul precauției ca un principiu „în virtutea căruia măsurile preventive se iau atunci când există baze solide pentru preocuparea că substanțele sau energia introdusă direct sau indirect în mediul înconjurător poate produce prejudicii pentru sănătatea omului, poate leza resursele de trai…, chiar acolo unde nu există o dovadă concludentă a unei legături cauzale între contribuții și efecte”.

Principiul a fost menționat în [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] de la Rio de Janeiro din 1992, și din ce în ce mai mult se înțelege să se justifice măsurile comunității chiar în cazurile în care cercetarea științifică n-a arătat încă pe deplin cauza deteriorării mediului.

Un exemplu este luarea măsurilor de interzicere sau restricție a circulației substanțelor sau produselor ca: azbestul, cadmiul și talații; conform Regulamentului 793/93, operatorii economici cer ca pentru fiecare dintre aceste produse să se facă o evaluare a riscului, pentru a descoperi dacă riscul pentru mediu și pentru om justifică restricțiile. Aplicarea principiului precauției ar însemna că măsurile comunității pot fi luate fără așteptarea unei asemenea evaluări a riscului, care prea adesea ia un timp îndelungat și este neconcludentă sau este interpretată diferit, în funcție de rezultate.

PRINCIPIUL „POLUATORUL PLĂTEȘTE”

Recunoscută deja ca un principiu fundamental al dreptului internațional al mediului, regula „poluatorul plătește” și-a găsit o reflectare specifică și în sistemul normelor juridice comunitare. Astfel, în primul program de acțiune, din 22 noiembrie 1973, se consacră aplicarea principiului „poluatorul plătește”, definit de către OCDE, prevăzându-se unele adaptări corespunzătoare față de mediile, tipurile și sursele de poluare respective. Cerințele sale erau exprimate astfel: „Cheltuielile ocazionate de prevenirea și suprimarea substanțelor toxice revin în principiu poluatorului; el va putea totuși să beneficieze de anumite excepții sau acorduri speciale, cu condiția ca din aceste înțelegeri să nu rezulte distorsiuni importante la nivelul schimburilor și investițiilor internaționale.”

O recomandare din 7 noiembrie 1974 a Consiliului CEE a explicitat principiul în ceea ce privește impunerea costurilor și intervenția puterilor publice în materie de mediu, iar un document de același fel din 3 martie 1975 cuprinde în anexă reguli detaliate privind aplicarea principiului.

Reluat și de cel de-al doilea program de acțiune, principiul a figurat în programul următor ca strategie, vizând a determina o mai bună utilizare a resurselor, întrucât impunerea la poluatori a costurilor legate de protecția mediului, prevăzută de acest principiu, incită pe aceștia să reducă poluarea a cărei cauză constă în activitățile lor și a căuta produse ori tehnologii mai puțin poluante. Aceasta este indispensabilă pentru a evita o distorsiune a concurenței. Cu toate că aceste sarcini sunt susceptibile, în unele cazuri, să pună în dificultate întreprinderile existente, Comisia a admis, în 1974 și 1980, ca statele membre, în timpul unei perioade care a luat sfârșit în 1987, și în anumite condiții, să acorde ajutoare vizând a facilita introducerea de noi reglementări care puteau să asigure o protecție adevărată a mediului.

Dar consacrarea juridică deplină a acestui principiu s-a realizat prin modificările aduse textelor constitutive prin Actul unic din 1986. Astfel, în noua sa redactare, art. 130.R al Tratatului UE stipulează că acțiunea [NUME_REDACTAT] în materie de mediu este fondată pe principiul „poluatorul plătește”.

Semnificațiile sale au fost interpretate în sensul că, din punct de vedere teoretic, emițătorul de substanțe poluante este cel care trebuie să suporte costul măsurilor corectoare reclamate de prejudiciile aduse mediului și survenite prin violarea regulilor existente. Astfel de costuri nu se pot repercuta decât în mod excepțional asupra colectivității, iar derogările nu pot fi acordate decât la nivel regional.

Nici o regulă de drept comunitar nu consideră însa emisiile în mediu drept poluare; din punct de vedere juridic, există poluare numai atunci când limitele fixate de către legislatorul comunitar în reguli juridice privitoare la poluarea mediului sunt depășite.

Totodată, principiul „poluatorul plătește” nu conține nici un element care să oblige emițătorul să ia măsufl preventive în vederea reducerii cât mai însemnate a emisiilor. Astfel de obligații pot totuși să fie aferente principiului prevenirii, și el inserat în art. 130.R, § 2 al Tratatului UE.

De altfel, nu trebuie uitat faptul că principiul „poluatorul plătește” constituie fundamentul politicii comunitare în domeniul mediului, dar nu o „exigență” în sensul art. 130.R, § 2, a doua frază. Măsurile luate prin celelalte politici comunitare nu trebuie deci să fie axate pe principiul respectiv. Legislatorul comunitar trebuie să considere în baza sa ca fiind prioritare problemele privind taxele și subvențiile; regula nu are nici o implicație majoră în privința răspunderii pentru prejudiciul ecologic, rolul determinant rămânând în acest domeniu dreptului național. În general, nici subvențiile comunitare din cadrul politicii regionale, nici cele naționale privind măsurile pentru protejarea mediului nu au fost până în prezent însoțite de obligații concrete.

Din punct de vedere economic, neaplicarea regulilor comunitare în materie de mediu echivalează cu subvenționarea operatorilor economici. Atât pentru motive juridice, cât și pentru motive economice, punerea în aplicare a măsurilor comunitare în domeniul mediului capătă deci o importanță deosebită.

Versiunile sale lingvistice sunt foarte diferite: în timp ce versiunea engleză declară că „poluatorul trebuie să plătească”, există șase versiuni care afirmă că „poluatorul plătește”, și textul german vorbește despre principiul cauzalității. Întrucât toate versiunile sunt de o valoare egală, și principiul, ca orice altă noțiune a dreptului comunitar, trebuie să fie interpretat autonom în virtutea dreptului comunitar și fară recurgere la interpretările naționale, conținutul său este greu de determinat: ce este un poluator? O persoană care contaminează mediul sau o persoană care depășește valorile-limită existente? Este poluator un șofer, fabricantul sau producătorul de mașini sau importatorul decombustibil? Mai departe, cine trebuie să plătească (sau ar trebui s-o facă) pentru emisiile sau prejudiciile cauzate? Dar prejudiciul produs într-un alt stat membru sau într-o terță țară? Trebuie ca șoferii să plătească de asemenea pentru construcția drumurilor? Cât trebuie să se plătească? Este o investiție în tehnologiile de curățire de asemenea o plată?

Întrebările demonstrează că principiul „poluatorul plătește” a fost la origine un principiu economic și a fost înțeles ca exprimând conceptul că prețul pentru degradarea mediului, prejudiciul și curățirea sa nu trebuie suportat prin taxe de către societate, ci persoana care a provocat poluarea trebuie să suporte costul. Transferul său la nivelul Tratatului CE a dus la tot felul de anomalii care nu prea au de-a face cu dreptul. În primul rând, cu siguranță că nu orice text comunitar conține prevederi privind cine va plăti pentru ce sau orice altă prevedere care pune principiul „poluatorul plătește” în practică: dacă principiul ar fi legal obligatoriu și executoriu cu adevărat, ar cunoaște încălcări sistematice care ar putea fi cu greu tolerate; totuși, nimeni n-a pretins până acum prejudicii în baza unor prevederi.

În al doilea rând, dacă poluatorul, și nu plătitorul taxei, trebuia să plătească pentru poluare, subvențiile și ajutoarele de stat nu vor fi în concordanță cu acest principiu și va trebui să fie înlăturate. Totuși, politicile comunității chiar de la început au acceptat că întreprinderile și alți operatori economici pot primi ajutor de la stat și au stabilit regulamente generale pentru un asemenea ajutor. Același lucru se aplica și în privința ajutorului pentru mediu, care se acordă statelor membre conform fondurilor structurale, fondului de coeziune, LIFE și altor temeiuri bugetare. Dacă principiu „poluatorul plătește” era un principiu obligatoriu, fondul de coeziune ar fi, desigur, în parte incompatibil cu acesta, întrucât ei finanțează și măsurile de curățire.

CONCLUZII

Protecția mediului reprezintă astăzi în [NUME_REDACTAT] o politică orizontală, cu rol de principiu în elaborarea și aplicarea tuturor politicilor Comunității și statelor membre. Abordarea integrată ține de evoluțiile la nivelul strategiilor generale de integrare din ultimul deceniu al secolului trecut care s-au adaptat treptat modelului dezvoltării durabile.

Tratatul de la Maastricht ridică protecția mediului la „rangul” de politică comunitară, iar Tratatul de la Amsterdam include principiul dezvoltării durabile ca unul dintre obiectivele comunitare și stabilește aplicarea principiului integrării mediului în politicile sectoriale.

[NUME_REDACTAT] și-a asumat, treptat, rolul de coordonator global al acțiunilor de protecție a mediului. Uniunea a dobândit treptat statutul de prim autor în materie de politica a mediului, atât la nivel național și regional sau internațional și a devenit un „exportator” de instrumente destinate formulării și implementări de politicilor de mediu.

Totodată, Uniunea europeană este și un actor independent important, iar prin susținerea unor principii de formulare a politicilor de acțiune în favoarea mediului, precum principiul „poluatorul plătește” sau principiul precauției, a avut un impact deosebit asupra celorlalți actori în lupta împotriva poluării mediului.

În același timp, politica de mediu a [NUME_REDACTAT] și reglementările adoptate în cadrul acesteia au reprezentat o sursă de inspirație și un criteriu de referință în elaborarea și aplicarea politicilor naționale în domeniu.

Totuși, se manifestă încă unele dificultăți în aplicarea legislației adoptate. Așa, de exemplu, în studiul elaborat de către [NUME_REDACTAT] în anul 2004 cu privire la aplicarea legislației comunitare de mediu, se arată că, cu toate că s-a înregistrat o îmbunătățire „semnificativă” a situației în această materie, au fost totuși înregistrate 336 de noi plângeri, iar Comisia a inițiat 583 de noi proceduri privind încălcarea de către statele Uniunii a regulilor de mediu, astfel că acesta rămâne sectorul care are cel mai mare număr de proceduri în curs privitoare la încălcarea reglementărilor comunitare.

[NUME_REDACTAT], decizia de aderare la [NUME_REDACTAT] a constituit un moment de analiză a nivelului la care se realizează protecția mediului, în vederea stabilirii obiectivelor concrete vizând armonizarea legislativă cu acquis-ul comunitar din acest domeniu.

Inițierea negocierilor de aderare la Uniunea a determinat o revigorare a demersurilor vizând armonizarea legislativă cu acquis-ul comunitar, astfel că în unele domenii asemenea măsuri s-au întreprins cu mult înainte ca la nivel comunitar să se fi luat o decizie privind data aderării.

Acum, pentru România cea mai mare provocare o reprezintă implementarea acquis-ului comunitar. În etapa negocierilor s-au făcut eforturi importante pentru armonizarea legislativă cu acquis-ul, însă acum este necesară aplicarea efectivă a reglementărilor adoptate. De altfel, caracterul efectiv al reglementării este un criteriu foarte important pe baza căruia Comisia apreciază gradul de respectarea obligațiilor asumate în procesul de integrare.

Pentru conformarea cu cerințele europene în materie de mediu, România are începând cu 2008 o nouă [NUME_REDACTAT] pentru [NUME_REDACTAT], Orizonturi 2013-2020-2030.

În dorința de progres și creștere economică cu orice preț, omul a uitat, adesea, că este și parte a sistemului natural, intervenind, uneori, peste capacitatea de suport a acestuia. Astfel, au apărut dezechilibre ale căror efecte deja se simt, preocupările la nivel mondial fiind tot mai accentuate în direcția contracarării acestor efecte.

Dezvoltarea durabilă poate fi privită ca o adaptare a societății și a economiei la marile probleme cu care omenirea se confruntă în prezent: schimbările climatice, criza de apă, seceta, deșertificarea, epuizarea unor resurse, deșeurile, pierderea biodiversității, creșterea populației, sărăcia, migrația etc.

BIBLIOGRAFIE

[NUME_REDACTAT], Tratat de dreptul protecției mediului, Editura C.H. Beck, București, 2009;

[NUME_REDACTAT], Dreptul mediului, [NUME_REDACTAT] Academice “Danibius”, Galați, 2003;

[NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] al mediului, Editura Didacticã și Pedagogicã, București, 2006;

[NUME_REDACTAT], Principii și instituții fundamentale de drept comunitar al mediului, [NUME_REDACTAT], București, 2005;

[NUME_REDACTAT], Tratat de [NUME_REDACTAT], ediția 3, Editura CH Beck, București, 2007;

[NUME_REDACTAT], Răspunderea civilă delictuală, [NUME_REDACTAT], București, 1997;

M. Anghel, Fr. Deak, M. F. Popa, Răspunderea civilă, [NUME_REDACTAT], București, 1970;

[NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], Tratat, vol. I, [NUME_REDACTAT], București, 2003;

[NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], Tratat, vol. II, [NUME_REDACTAT], București, 2003;

M. Duțu, Dreptul internațional al mediului, [NUME_REDACTAT], București, 2005;

[NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] – Instituțiile comunitare, Editura „[NUME_REDACTAT]” București, 1996;

Nicolas de Sadeleer, [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] Slogans to [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] Press, ediția a II-a, 2005;

S. Maljean-Dubois și [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] Unites et la protection de l’ènvironnement, Ed. A. Pedone, Paris, 1999;

[NUME_REDACTAT] – Dubois, Quel droit pour l'environnment, 2008;

J. Huizinga, Homo badens, [NUME_REDACTAT], București, 1998;

[NUME_REDACTAT], Psihologie socialã, Editura Tehnicã, București, 2003;

[NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], Ecodezvoltare sau dezvoltare durabilă în „Ecologie și protecția mediului”, [NUME_REDACTAT], 1992;

[NUME_REDACTAT] Sion, Ecologie și drept internațional, [NUME_REDACTAT] și Enciclopedică, București, 1990;

[NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], Politica de mediu, [NUME_REDACTAT], București, 2007;

[NUME_REDACTAT], Tratat de dreptul mediului – Ediția a IV-a revãzutã și adãugitã, [NUME_REDACTAT] Juridic, București, 2010;

[NUME_REDACTAT], Tratat de dreptul mediului – [NUME_REDACTAT] Juridic, București, 2007;

[NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] și dezvoltãrii durabile, [NUME_REDACTAT] Juridic, București 2009;

Bãdescu Valentin-Stelian, Dreptul mediului. Sisteme de management de mediu, Editurta C.H. Beck, București, 2011;

[NUME_REDACTAT], Tratat de dreptul mediului – Curs universitar, [NUME_REDACTAT] Lex, București, 2010;

[NUME_REDACTAT], Rãspunderea juridicã privitoare la protecția mediului – Cu speciala privire la rãspunderea civilã, [NUME_REDACTAT] Juridic, București, 2010;

[NUME_REDACTAT] , Dreptul mediului , [NUME_REDACTAT] Book, București 2005;

P. Bimie, A. Boyle, International law & the environment, second edition, [NUME_REDACTAT] Press, 2002;

[NUME_REDACTAT], Droit de l'ènvironnement, Dalloz. Paris 1991;

J.M. Laveille, [NUME_REDACTAT] de l’ènvironnement, Elipsses, 2 editions, Paris, 2004;

Al. Kiss, J. P. Beurier, Droit international de l’ènvironnement, [NUME_REDACTAT], Paris, 3 editions, 2004;

[NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT],  Dreptul mediului. Răspunderea juridică  pentru daune ecologice, [NUME_REDACTAT], Iași, 2004;

[NUME_REDACTAT] Zlătescu, Radu C. Demetrescu, Drept instituțional european, Editura „Olimp”, București, 1999;

Zaharia, Carmen, Legislația pentru protecția mediului, [NUME_REDACTAT]. „Al. I. Cuza ”Iași, 2003;

[NUME_REDACTAT], Probleme juridice privind protecția mediului uman și combaterea poluării lui, RRD nr. 7/1972;

[NUME_REDACTAT], Apărarea naturii, [NUME_REDACTAT] și Pedagogică, București, 1990;

[NUME_REDACTAT] & [NUME_REDACTAT], L’ordre public écologique, Bruylant, Bruxelles, 2005;

Tratatul din 7 februarie 1911 încheiat între SUA și [NUME_REDACTAT] și Tratatul de la Washington, din 7 iulie 1911, dintre SUA, [NUME_REDACTAT] și Rusia;

Legislația privind protecția mediului în vigoare din România;

Ordonanța de Guvern nr. 2/2001;

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2005 privind protecția mediului, cu modificările și completările ulterioare;

Legea nr. 51 din 8 martie 2006 a serviciilor comunitare de utilități publice, publ. în M. Of. nr. 254 din 21.111.2006;

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 87/2001 privind serviciile publice de salubrizare a localităților, aprobată prin Legea nr. 139/2002;

Legea nr. 180/2002, cu modificările și completările ulterioare.