Cateheza In Cadrul Comunitatii Parohiale

Cateheza

în cadrul comunității parohiale

Cuprins

Cuprins

Introducere

Capitolul I. Mântuitorul Iisus Hristos catehet și pedagog desăvârșit

1.1 Istoriografia catehezei

1.2 Școlile catehetice

1.2.1. Școala Catehetică din Alexandria

1.2.2. Școala catehetică din Cezareea Palestinei

1.2.3. Școala catehetică din Antiohia

1.2.4. Școala catehetică din Ierusalim

1.2.5. Școala celor trei mari Capadocieni

1.2.6. Școala catehetică din Edesa

1.2.7. Școala apusean-africană

1.3. Temeiurile scripturistice, patristice și canonice ale catehezei

Capitolul II. Porahia-arealul catehezei

2.1 Cateheza în Biserică

2.2 Învățământul religios în scoală

CAPITOLUL III

Cateheza și implicațiile ei în conteporaneitate

3.1 Implicațiile eclesiale

3.2 Implicațiile sociale

CONCLUZII

Bibliografie

Izvoare

Dicționare

Comentarii , ediții critice, lucrări

Studii și Articole

Introducere

Încheindu-și activitatea pământească, în timpul căreia Mântuitorul a ales pe cei 12 apostoli ca să-I continue opera Sa misionară, a zis acestora: “Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, așa vă trimit și Eu pe voi. (In.20,21). Iar trimițându-i în misiune, le-a zis:„Mergând învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh…”(Mt.28,19-20). Prin urmare, Iisus Hristos, trimițând pe Sfinții Apostoli ca să răspândească învățătura Sa pretutindeni, le-a încredințat lor și prin ei tuturor succesorilor lor, continuarea acestei misiuni pe care a început-o El Însuși pe pământ. Această misiune consta în:predicarea cuvântului lui Dumnezeu, administrarea Sfintelor Taine credincioșilor și conducerea și priveghierea asupra vieții spirituale a lor.

Vedem, deci, că în datoriile slujitorilor bisericești intră și aceea de a învăța, adică de a predica cuvântul lui Dumnezeu. Această datorie spirituală o împlinesc slujitorii Bisericii prin predică și cateheză, care sunt cele două forme de propovăduire a cuvântului lui Dumnezeu. Am ales tema CATEHEZA ÎN CADRUL COMUNITĂȚII PAROHIALE tocmai pentru că în zilele noastre dar ca și oricînd a fost și este nevoie de catehizare.

”Cateheza sau re-catehizarea înseamnă implicit scoaterea creștinului din pasivitate și indiferentism religios și transformarea lui în apostol al lui Iisus Hristos in mădular activ al preoției universale” în cadrul experienței eclesiale și euharistice.

Cateheza îi privește pe toți creștinii care au înțeles cuvintele Sfântului Apostol Pavel și și-au dat seama că nu sunt lumină, dar suspinând luptă cu orice preț pentru a ajunge la lumină: Altădată erați întuneric, iar acum sunteți lumină întru Domnul; umblați ca fii ai luminii! Pentru că roada luminii e în orice bunătate, dreptate și adevăr.Încercând ce este bineplăcut Domnului. Și nu fiți părtași la faptele cele fără roade ale întunericului, ci mai degrabă osândițile pe față. Căci cele ce se fac întru ascuns de ei, rușine este a le și grăi. Iar tot ce este pe față, se descoperă prin lumină, căci tot ceia ce este descoperit, lumină este. Pentru aceea zice: Deșteaptă-te tu cel ce dormi și te scoală din morți și te va lumina Hristos. (Efs.5,8-14).

Procesul de catehizare urmărește educarea, pregătirea, conducerea credincioșilor spre o viață desăvârșită, ieșirea din desacralizare și unirea cu sacrul precum îndemna Mântuitorul: Fiți desăvârșiți, precum și Tatăl vostru cel din ceruri deesăvârșit este. (Mt.5,48).

În felul acesta catehizarea are menirea de a supraveghia educația religios-morală a credincioșilor, ca să nu sufere nici o stricăciune. Pervertirea mădularelor Bisericii face ca acestea să intre într-o stare de amorțială, de indiferență atât față de Creator cât și față de semeni. De aceea astăzi, mai mult ca oricând este necesară re-catehizarea, care presupune mai întâi ”dizolvarea prejudecăților anticreștine înrădăcinate puternic în mințile oamenilor și corectarea distorsionărilor adevărurilor creștine deja existente în societate.”.

Dar această misiune a Bisericii în salvarea ființei neamului prin îndepărtarea tuturor efectelor negative cauzate de păcat, este o misiune deosebit de dificilă din cauza opoziției unei părți a intelectualității care, fie că este influiențată de cultura opoziției de tip secular, fie că este tributară ideologiei atee din perioada comunismului, manifestă o detașare de Biserică. Foarte mulți intelectuali se consideră îndreptățiți să judece Biserica pentru că și ei sunt botezați, dar să se și delimiteze de Ea, fiindcă nu sunt practicanți ai credinți Bisericii.

În aceste condiții slujitorii Bisericii însărcinați de Mântuitorul Iisus Hristos cu datoria de a propovădui Evanghelia în lume au de îndeplinit o misiune foarte grea in interiorul Bisericii în vremurile în care trăim. Către aceștia își îndreaptă Sfântul Apostol Pavel cuvântul: ”Propovăduiește cuvântul, stăruiește cu timp și fără timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga-răbdare și învățătură. Căci va veni o vreme cînd oamenii nu vor mai suferii învățătura cea sănătoasă, ci dornici să-și desfăteze auzul, își vor grămădi învățători după poftele lor și își vor întoarce auzul de la adevăr și se vor abate către basme.”(2Tim.4,2-4).

Plecând de la aceste probleme am găsit potrivit să aprofundez această temă despre care am vrut să scriu atît cât am studiat în Seminar cît și la Facultate și despre care ar fi multe de spus. Pentru a vorbi despre CATEHEZĂ în lucrarea de față a fost necesară raportarea la izvoare, resprctiv secolele I-IV, iar cele trei capitole ale lucrării încearcă să ne facă să înțelegem cum ar fi mai potrivit să se realizeze procesul de catehizare în parohie.

În capitolul I am arătat că Mântuitorul Iisus Hristos este catehetul și pedagogul cel mai desăvârșit al tuturor veacurilor și că orice catehet trebuie să se raportze la El pentru a rosti ”cuvânt cu putere multă”. Apoi am făcut o istoriografie a catehezei menționând școlile catehetice și arătând temeiurile scripturistice, patristice și canonice ale catehezei.

Capitolul următor, tratează cateheza ca aplicabilitate la arealul concret al parohiei, cât și modul de desfășurare a educației religioase, ca extensie a catehezei, în învațământul școlar.

Ultimul capitol urmărește creionarea unei structuri concrete a catehezei în societatea contemporană, cât și implicațiile sociale ale ei.

Capitolul I. Mântuitorul Iisus Hristos catehet și pedagog desăvârșit

Mântuitorul nostru Iisus Hristsos este pedagogul și catehetul desăvârșit, Cel care a întemeiat adevărata școală catehetică prin mijlocirea Bisericii creștine. El este adevăratul izvor al învățăturii desăvârșite și tot cel ce bea din izvorul Său nu va înseta niciodată.

„Mântuitorul aduce prin școala Sa adevărul divin cel nedescoperit ființei omenești, adevăr care se îndreaptă nu numai către rațiunea omenescă, ci către întreaga viață sufletescă a omului, instituindu-se astfel adevărata școală a vieții creștine”. De aceea Iisus Hristos este recunoscut singurul neîntrecut educator al omenirii de o potrivă prin adevăr și prin modul de a da viață acestui adevăr : „Unul este Dascălul vostru, Hristos, iar voi frați sunteți.” (Mt. 23, 8).

Când Fiul lui Dumnzeu a venit în lume a spus : „N-am venit ca să mi se slujească, ci ca să slujesc” de aceea lucrarea Lui de mântuire se îndreaptă spre ființa umană, pe care o umple de dumnezeirea Lui și o eliberează de afectele, pătimirile și moartea de pe urma păcatului strămoșesc. Rațiunea dovedită neputincioasă în cunoașterea lui Dumnezeu și a voinței Sale, simțea nevoia unei descoperiri divine, pentru deplina cunoaștere a lui Dumnezeu și a adevăratului drum al acestei vieți.

Venirea lui Hristos în această lume, este coborârea luminii Adevărului care a luminat în mijlocul întunericului omenesc, iar acesta n-a putut-o cuprinde : „Și lumina luminează în întuneric și întunericul nu a cuprins-o” (In 1, 5). Cuvântul lui Iisus Hristos este deplina pătrundere a adevărului dumnezeiesc, căci „nimeni nu s-a suit în ceruri, decât cel ce s-a pogorât din ceruri, adică Fiul Omului, care este în ceruri.” (In 3, 13-14).

Cuvântul întrupat este „Logosul” care aduce deplina cunoaștere a lui Dumnezeu, a drumului ce duce la El și a vieții creștine pe pământ, după cum însuși Iisus mărturisește: „Eu sunt calea, adevărul și viața; nimeni nu vine la Tatăl fără numai prin Mine” (In 14, 6). Noua învățătură pe care o aduce Iisus Hristos, în calitatea Sa de mare Învățător, este de origine divină și pe ea se va dezvolta mai apoi pedagogia creștină, căci El cu adevărat este: „Lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul ce vine în lume” (In. 1, 9).

Iisus Hristos aduce o dată cu adevărul, și harul, „căci harul și adevărul prin Iisus au venit”(In 1, 17). De aceea pedagogia creștină a Bisericii va fi nu numai luminătoare ci și sfințitoare, ducând la mântuire, căci nimeni nu v-a putea merge către Tatăl decât numai prin Fiul. Acesta este punctul central în jurul căruia graviatează înteaga învățătură creștină, pe care vom vedea că s-a sprijinit și practica pedagogică a școlii catehetice din primele veacuri creștine.

În toată lucrarea Sa Hristos manifestă întreita Sa relație cu natura Sa omenească, cu Tatăl și cu oamenii și prin toată lucrarea manifestă întreita Sa slujire de Învățător-Prooroc, de Arhiereu și de Împărat. Slujirea învățătorească a Mântuitorului se referă la adevărul dumnezeiesc pe care l-a învățat Mântuitorul, revelând și confirmând prin fapta cea mai sublimă și mai perfectă învățătura despre Dumnezeu și legea morală. El nu este un Învățător ca oarecare alt om, ci depășește pe orice prooroc dinainte de El, înscriindu-Se pe un alt plan. Întrucât El este unic, învățătura Sa este unică. Este învățătorul prin excelență pentru că El a spus despre Sine : „Eu sunt lumina lumii”(In 8,12), sau „Eu sunt adevărul” (In. 14,16).

„El e Învățătorul în sensul suprem prin Însăși Persoana Sa, pentru că din însăși persoana Sa decurge învățătura Sa, care arată drumul adevărat al omului spre eternitatea desăvârșită a existenței. El e ca atare Învățătorul și învățătura în persoană, dacă este Lumina în persoană. În El se identifică Subiectul învățăturii cu obiectul ei”.

Mântuitorul Iisus Hristos este și Profetul desăvârșit pentru ca în El se desăvârșește profeția, El este supremul învățător al omenirii. Profeții Vechiului Testament primeau cuvântul dumnezeiesc de la Duhul Sfânt, iar minunile le săvârșeau prin puterea dată lor de la Dumnezeu; Iisus Hristos fiind Însuși Cuvântul lui Dumnezeu, are învățătura Sa nemijlocit din izvorul dumnezeiesc, din unitatea ființei Sale cu Tatăl, iar minunile le săvârșește prin puterea dumnezeiască din El. De aceea minunile Lui întrec pe cele ale proorocilor, iar învățătura Lui este pecetluirea și împlinirea Revelațiunii prin Duhul Sfânt. Deci puterea care însoțește cuvântul lui Hristos este Duhul „căci Dumnezeu este lumina, dar din El iradiază Duhul” precum spunea Sfântul Chiril al Alexandriei.

Slujirea învățătorească are funcția de a ni-L descoperi pe Mântuitorul Iisus Hristos ca fiind ca cel mai desăvârșit catehet prin puterea educativă a exemplului: „voi pe Mine Mă chemați Învățător și Domn și bine ziceți că sunt… că pildă v-am dat vouă, ca precum v-am făcut Eu vouă să faceți și voi” (In 13, 13-15).

Viața Mântuitorului a fost desăvârșită și nimeni nicodată nu l-a putut vădi de păcat. El a iubit această lume „și întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit” (In 1, 11) și totuși El este Acela care cu o iubire nebună cuprinde întreaga omenitate cufundată în întuneric. Pentru ca să-i scoată pe oameni la lumină, Mântuitorul îi învață să-și iubească vrășmașii prin pilda samarineanului milostiv și prin rugăciunea de pe cruce. Această iubire nemărginită ascunde taina succeselor Lui nepieritoare. Bunătatea a fost mereu atributul care radia din Ființa Sa, de aceea El ne îndeamnă ca de șaptezeci de ori câte șapte să iertăm celor ce ne-au greșit.

„Pedagogia creștinerea educativă a exemplului: „voi pe Mine Mă chemați Învățător și Domn și bine ziceți că sunt… că pildă v-am dat vouă, ca precum v-am făcut Eu vouă să faceți și voi” (In 13, 13-15).

Viața Mântuitorului a fost desăvârșită și nimeni nicodată nu l-a putut vădi de păcat. El a iubit această lume „și întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit” (In 1, 11) și totuși El este Acela care cu o iubire nebună cuprinde întreaga omenitate cufundată în întuneric. Pentru ca să-i scoată pe oameni la lumină, Mântuitorul îi învață să-și iubească vrășmașii prin pilda samarineanului milostiv și prin rugăciunea de pe cruce. Această iubire nemărginită ascunde taina succeselor Lui nepieritoare. Bunătatea a fost mereu atributul care radia din Ființa Sa, de aceea El ne îndeamnă ca de șaptezeci de ori câte șapte să iertăm celor ce ne-au greșit.

„Pedagogia creștină cere ca pedagogul să se identifice cu doctrina sa, să-și trăiască învățătura sa, să fie exemplu pentru cele ce învață”, precum Mântuitorul Iisus Hristos și-a trăit învățătura, El fiind mai întâi pildă pentru toți, și de aceea putem și noi să ajungem să ne facem fii ai aceluiași Părinte.

O dată cu stabilirea caracterului transcedental al învățăturii creștine, Iisus Hristos ne înfățișează și modelul desăvârșit al catehetului, care ține seama pe lângă toate celelalte principii catehetice și de psihologia auditoriului. Din lucruri ale vieții zilnice, El a știut să facă tablouri ale veșniciei, urcând prin cuvânt la intuirea adevărurilor superioare. Învățătura Sa a fost permanent psihologică, tratând fiecare mădular al Trupului Său potrivit nevoii. Învățăturile Sale se adresau de o potrivă minții, inimii și voinței omenești. Cei săraci, cei apăsați, cei răniți sufletește găseau mângâiere în cuvintele Lui. În Fericiri, inima omului îndurerat găsea alinare și se întărea cu noi nădejdi pentru noua viață ce va veni.

Ca psiholog desăvârșit subordona forma literară a cuvintelor Sale obiceiurilor native ale iudeilor, iar când comenta anumite texte din Sfânta Scriptură, ținea seama de împrejurările locale și sociale, de natură palestiniană și cea galileiană. Mântuitorul întrebuința detalii caracteristice din viața omului, stăpân al viei, a servitorilor mai mult sau mai puțin credincioși, ori a oamenilor plătiți cu dinari pentru a le arăta ce trebuie să facă. Învățăturile Sale începeau nu cu mistere necunoscute lumii, ci cu lucruri văzute și cunoscute pe care le interpretează în sensul cel mai înalt. Prin aceasta se arată că „Învățământul lui Iisus Hristos este : psihologic, natural intuitiv, plăcut și interesant, activ, educativ, practic, temeinic și durabil.”

Starea psihologică religioasă a celor ce veneau să asculte cuvântul Său era pe deplin apreciată. Copiii prin curățenia inimii lor au atras de cele mai multe ori privirile lui Iisus care le spunea : „Lăsați copiii să vină la Mine că a lor este Împărăția lui Dumnezeu…și luându-i în brațe și-a pus mâna peste ei și i-a binecuvântat” (Mc. 10,14-16). Iisus apreciază în chip deosebit curățenia sufletească a copiilor când spune: „Feriți-vă să nu disprețuiți pe vre-unul din acești mici, că îngerii lor în ceruri văd pururea fața Părintelui vostru Celui din ceruri.”(Mt. 18, 10-14). De aceea curăția sufletească o va pretinde și de la oamenii care sunt în vârstă indiferent de condiția socială. În acest sens este bine de amintit ca exemplu pe cărturarul Nicodim (In 3,5).

Blândețea și iubirea Sa cea mare deopotrivă față de copii, ca și față de oamenii păcătoși, cărora le vedea putința îndreptării, o găsim aproape pe fiecare pagină a Sfintei Scripturi : „Cel ce va primi pe unul din acești copii în numele Meu, pe Mine mă primește ”(Mc. 9, 37). Aceeași bucurie o are pentru câștigarea unui suflet pierdut : „Sau care femeie având zece drahme de pierde o drahmă, au nu aprinde făclie și mătură casa și caută cu dinadinsul și o află” (Lc. 15, 8). Parabolele și asemănările sunt formula cea mai perfectă în care Iisus Hristos îmbracă adevărurile dumnezeiești pentru a fi înțelese de toți. Ideile de veșnicie și divinitate sunt date în forme ale timpului prin lucruri văzute și cunoscute.

Învățământul lui Iisus Hristos este natural pentru că duce de la mai ușor la mai greu, învățând pe ucenici mai întâi lucruri ușoare din viața de toate zilele, de la care apoi caută să-i ridice încet cu îndelungă răbdare fără a face salturi spre învățături mai grele ca aceea a desăvârșirii. Acest principiu duce foarte încet spre țintă; cele mai multe fructe se arată abia după moartea Învățătorului pentru că „Unul seamănă, iar altul seceră ” (In 4, 37). Dar El se mulțumește și cu aceste rezultate lente și plin de dragoste le vorbește ucenicilor Săi : „Încă multe am a vă zice vouă dar nu le puteți purta acum” (In. 16, 12). El progresează de la mai mic la mai mare, de la apropiat la îndepărtat, de la cunoscut la necunoscut.

Mântuitorul Iisus Hristos și-a manifestat și latura intuitivă. El știa că mulțimea pricepe mai bine ceea ce îi cade sub simțuri, de aceea Mântuitorul îi dă pe copii ca exemplu promițând răsplată bogată acelora ce primesc un copil în numele Său și amenință cu pierderea pe cei care vor sminti pe unul din aceștia mai mici. Ca individualizare , Mântuitorul în loc să spună : „Rezistați ispitei”, zice : „Dacă ochiul tău te smintește, scoate-l…dacă mâna ta cea dreaptă te face să cazi în păcat, tai-o” (Mt. 5, 29). Pentru combaterea răzbunării zice: „Dacă te lovește cineva peste obrazul drept, întoarce-i și pe cel stâng” (Mt. 5,39). Cu privire la contrast, în parabola vameșului și a fariseului așează față în față contrastele : fățărnicia și smerenia. Fariseul lipsit de dragoste, este pus față-n față cu Maria Magdalena care a „iubit mult” (Lc. 7, 36), iar bogatul nemilostiv, cu săracul Lazăr (Lc. 16, 19). Prezentul și viitorul îl compară cu trecutul, evocând evenimentele istorice, evocă evenimente din vremea lui Noe, când a căzut peste ei pierzarea pe neașteptate (Mt. 24, 37). Intuirea prin tablouri o realizează Iisus prin parabole, care nu sunt altceva decât icoane luate din viață, prezentând adevăruri eterne, zugrăvite cu măiestrie.

Mântuitorul Iisus Hristos se facea prin învățătura Sa plăcut și interesant încât mulțimea care Îl asculta uita pentru un timp de cele lumești. Reprezentativ pentru aceasta este episodul cu înmulțirea pâinilor, conform Mt. 14,15, când : „Gloatele au rămas uimite de învățătura Lui, căci El învăța, ca unul care avea putere, nu cum învățau cărturarii lor” (Mt. 7, 28-29). Când Mântuitorul învăța, fiecare om se regăsea pe sine în spusele Sale, folosindu-se duhovnicește. Astfel pescarilor le mijlocește pescuit bogat, văduvei din Nain îi înviază fiul, orbului îi dă vederea, etc. În felul acesta, învățământul Său devine activ și practic, păstrând totdeauna legătura strânsă cu viața.

Latura educativă se reflectă din îndemnurile Mântuitorului către oameni, de a părăsi pe omul cel vechi și a se îmbrăca în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu. Astfel și cel mai mare păcătos putea pune început nou la viața sa și se putea transforma prin „omul cel nou” într-un mădular activ al trupului mistic al lui Hristos. De altfel, până în zilele noastre această latură educativă trebuie văzută la cei care se numesc creștini, dar și la cei care vor aspira la credința în Iisus Hristos (catehumeni).

Cu toate că învățătura Evangheliei a fost împresurată de multe furtuni, prigoniri, ea fiind și interzisă, totuși pentru că ea vine de la Dumnezeu, a rămas temeinică și durabilă, iar cei care au stăruit în ea au umplut paginile calendarului. Sfinții sunt aceia care au spus : „Cine ne va despărți pe noi de dragostea lui Iisus?” (Rom. 8, 35). Nu trebuie să uităm însă că temeinicia și durabilitatea învățăturii lui Iisus nu reiese numai din mijloacele didactice omenești, ci munca omenească a fost întregită de colaborarea harului divin.

Așadar din tot ceea ce am arătat, reiese că Mântuitorul Iisus Hristos este singurul catehet și pedagog desăvârșit, iar acest lucru presupune ca El este singurul exemplu demn de urmat în viață. Fiind un catehet și pedagog desăvârșit, fiecare preot, teolog sau prefesor de religie, care va propovădui învățătura Sa la oameni, trebuie să-L imite pe Hristos: „Voi sunteți prietenii mei, dacă face-ți ceia ce vă poruncesc” (Ioan 15, 14).

Imitarea lui Hristos este o acțiune liberă a omului care-L caută pe Hristos cel mort și înviat. Această temă își are începutul în chemarea pe care El o adresează ucenicilor : „Urmați-mă!” sau în îndemnul general adresat omenirii prin cuvintele : „să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie!…” (Marcu 8, 34). Deci ce înseamnă imitarea lui Hristos? Imitarea lui Hristos este reactualizarea faptelor Sale în cotidian. El este prezent cu noi până la sfârșitul veacurilor prin cei care împlinesc poruncile Sale… După cuvânt vine fapta, care restaurează atât în perspectiva taumaturgică, cât și în perspectiva resurecțională. Aceste fapte nu sunt niște manifestări harismatice sporadice și singulare, ci însuși izvorul harismaticului eclezial prin care Hristos redevine o prezență reală istorică. Imitarea lui Hristos însemnează așadar, redescoperirea eclesiei ca Vitezda baptismală prin care dobândim mântuire, cunoaștere și viață.

1.1 Istoriografia catehezei

Catehetica este studiul care se ocupă cu catehizarea , cu normele de predare a învățământului religios-educativ. Sub numele acestei discipline, aflăm că în trecut ca și în general, în zilele noastre, prin catehetică se înțelege creșterea celor nevârsnici spre o maturitate spirituală prin învățământ și educație creștinească bisericească. Cel ce este catehizat se numește catehumen, un nevârsnic din punct de vedere bisericesc, fie la orice vârstă, catehetica având să formeze din el un creștin matur, o personalitate crestină conștientă, un convins mărturisitor al lui Hristos.

Din punct de vedere etimologic, cuvântul „catehizare”, derivă din grecescul „χατηxειν” și înseamnă a suna de sus în jos, a spune ceva de la loc înalt. În ceea ce privește folosirea lui în cadrul Vechiului Testament și a Noului Testament, cuvântul „χατηxειν” însemnează „a învăța prin viu grai”, conform Lc. 1, 4; FA 18, 25; Rm. 2, 18; Gl. 6, 6 . Plecând de la acest cuvânt avem și sinonimele lui precum „catehet” care însemnează (în trecut) profesor de religie, iar în prezent însemnează trimisul lui Dumnezeu și al Bisericii, care împărtășește prin viu grai învățătura creștină. Catehumen, este numită persona care primește învățătura, iar „cateheza” însemnează activitatea didactică a Bisericii.

În vechiul grai bisericesc, cuvântul „cateheză” însemna învățământ preoțesc, mărginindu-se la prima instruire dată de preoți candidaților la creștinism. Dar cu vremea înțelesul acestui cuvânt se lărgește și în altă direcție. Catehizarea nu va mai însemna numai împărtășirea de cunoștințe, ci ea se va regăsi la toate mijloacele de îngrijire sufletească a catahumenilor, ca : rugăciunea, postul, exorcismele, examinarea conștiinșei. Astfel cateheza veche însemna pastorația catehumenilor.

Un alt sens pe care îl îmbracă cateheza este acela de îndreptare, povățuire, cale dreaptă și sporire în credință, aspirații ale primilor catehumeni ce erau oameni maturi și care la o vârstă mai mare doreau să se integreze în Trupul mistic al lui Hristos-Biserica, să fie mădulare active, care să aducă rod însutit. Pe unii ca aceștia , cateheza îi ajuta să înțeleagă adevărurile de credință, ca mai apoi să ajungă să-și practice credința.

De aceea una din activitățile principale de pastorație ale preotului este învățământul catehetic, sau învățământul religios misiune la care însuși Mântuitorul îi îndeamnă pe primii săi ucenici: „Și apropiindu-se Iisus le-a grăit lor, zicând: datu-Mi-s-a toată puterea în cer și pe pământ. Drept aceea: mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă”. (Mt. 28, 18-20). Aceste cuvinte ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos lămuresc pe deplin noțiunea și obiectul catehezei. Deci această poruncă pe care o dă Mântuitorul nu este una pur teoretică sau liturgică, ci și una de natură educativă. Cei care erau botezați, apoi catehizați, trebuiau să împlinească prin fapte credința în care ei s-au botezat și „să păzească toate” câte au auzit de la apostoli.

În această misiune la care apostolii au fost trimiși, Mântuitorul Iisus Hristos le dăruiește puterea Sa și atotprezența Sa : „Iată Eu sunt cu voi până la sfârșitul veacurilor”, într-adevăr El lucrând cu ei și prin ei. Chiar dacă ucenicii sau apostolii vor muri, El trăiește și lucrează în veci în Biserica Sa. Iisus Hristos era numit în mod obișnuit Învățătorul (Rabbi), apelativ pe care Însuși l-a confirmat : „Voi Mă numiți pe Mine învățătorul și Domnul și bine zice-ți, ca sunt” (Mt. 23, 8-10). La începutul misiunii Sale audiența era restrânsă (12 apostoli), dar în scurtă vreme „mulțimea îl îmbulzea ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu” (Lc. 5, 1).

Calitatea de învățător era cerută în mod firesc de caracterul doctrinar, dogmatic, al creștinismului. Spre deosebire de păgânism, creștinismul este o religie-învățătură și trebuia, în consecință să aibă neapărat un învățător religios. Politeismul grec și roman era o religie fără dogme, nepropunând adevăruri de credință, fiind de fapt un cult a cărui justificare se pierdea, teoretic în legendă, mit, superstiție. În contrast, creștinismul nu s-a mărginit la dimensiunea cultică, liturgică, cu toate că a fost și ea prezentă dintru început, ci și-a conturat o doctrină, o teologie, pe baza învățăturilor doctrinare propovăduite de cel mai mare Învățător. Fericiți vor fi fost ascultătorii săi contemporani! Uimiți adversarii Săi! Chiar și cei mai înverșunați dintre aceștia au recunoscut cu sinceritate : „Niciodată n-a vorbit vreun om, ca Omul acesta” (In. 7, 46). Care era, de fapt, secretul acestei supremații retorice incontestabile? Răspunsul ni-l dă Evanghelistul Matei atunci când spune : „Căci îi învăța ca unul care are puterea, iar nu cum îi învățau cărturarii lor”(Mt. 7, 29). Iar puterea izvora din Persoana Sa dumnezeiască, căci Omul-Hristos, este în același timp întărit, împuternicit, de Dumnezeu. El este Pedagogul prin excelență, paradigma a oricărei pedagogii autentice.

Părintele bisericesc Clement Alexandrinul a fost pe bună dreptate inspirat atunci când și-a consacrat una dintre cele mai însemnate scrieri patristice, „Pedagogul”, în care spune la un moment dat: „Pedagogul nostru este Sfântul Dumnezeu Iisus, Cuvântul, care conduce întreaga omenire. Însuși iubitorul de oameni Dumnezeu ne este Pedagog”.

Conținutul învățăturilor Sale vizează realitățile verșnice : Dumnezeu, suflet, nemurire, viață viitoare etc. În principal trei mari teme sunt concentrate în slujirea Sa didactică: Dumnezeu, lume, om, ultimele două fiind abordate permanent în perspectiva veșniciei. De aceea în esență, marea temă a catehezei Sale o constituie vestirea Împărăției lui Dumnezeu : „Plinitu-s-a vremea și Împărăția lui Dumnezeu s-a apropiat. Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie!”(Mc. 1, 15) .

Locul activității catehetice era peste tot unde ascultătorii dovedeau receptivitate. El nu s-a mărginit la un anume loc, ci străbătând Iudea, Galileia și Samaria, învăța în case, sub cerul liber, în piețele publice, în adunări sociale, pe mare și pe uscat, pe munte și la șes, în pustie etc, așadar în orice loc unde era ascultat : „Eu am vorbit lumii pe față; Eu am învațat întotdeauna în sinagogă și în templu, unde se adună toți iudeii și nimic nu am vorbit în ascuns” (In. 18, 20). Astfel suprema dorință testamentară le-a exprimat-o celor doisprezece apostoli, spunându-le : „Mergeți dar și învațați toate popoarele botezându-le în numele Tatălui și al Fiului Și al Sfântului Duh, povățuindu-le să păzească toate câte v-am poruncit. Și iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacurilor”. (Mt. 28, 18-20). Apoi Sfântul Evanghelist Marcu precizează cu termeni în completare aceeași poruncă a Domnului : „Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura! Cel ce v-a crede și se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede, se va osândi.” (Mc. 16, 15-16).

În acest context și în aceste condiții privită fiind cateheza cu origine și exemplificare de la Domnul Iisus Hristos, în școala divină a celor trei ani, găsim justificat pe Sfântul Evanghelist Luca, unicul din cei patru evangheliști, care își începe Evanghelia prin următoarele cuvinte: „Deoarece mulți s-au apucat să alcătuiască istorisiri despre fapte bine cunoscute la noi, după cum ni le-au împărtășit cei de la început, am fost văzători și slujitori ai Cuvântului, am găsit și eu cu cale ca cercetând cu amănuntul toate de la început „să ți le scriu o Teofile, ca să cunoașteți temeinicia învățăturilor pe care le-ai primit prin viu grai” (Lc. 1, 1-4). Adică ceea ce Sfinții Apostoli care au împărtășit toate acestea la ucenici mai mici, le-a cunoscut și Sfântul Evanghelist Luca și le-a scris alesului său Teofil. Ce cuprind toate acestea? Întregul cuprins al Evangheliei pe care ne-a lăsat-o scrisă. Deci întreaga Evanghelie a Domnului Hristos- Logosul divin, a avut ecou în sufletele celor ce L-au cunoscut și L-au ascultatat, ca vestea cea bună a cerului, care a fost primită de sus în jos, adică de la Dumnezeu spre oameni. De aceea teologia apreciază Evanghelia, ca prima și cea mai puternică și mai binefăcătoare cateheză, asupra sufletului omenesc.

Prima cateheză apostolică a fost scurta și profunda cuvântare a Sfântului Apostol Petru, după pogorârea Sfântului Duh , în ziua sărbătorii Cincizecimii, având efectul descris de autorul cărții Faptele Apostolilor : „Și auzind de acestea au fost pătrunși la inimă și au zis către Petru și către ceilalți Apostoli : „Bărbați frați, ce să facem?”, iar Petru a zis către dânșii: „Să vă pocăiți și fiecare din voi să se boteze în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor și veți primi darul Sfântului Duh”. Deci cei ce au primit cu smerenie Cuvântul lui Iisus s-au botezat. Și s-au adăugat în ziua aceea ca la trei mii de suflete. Și erau neobosiți în ascultarea învățăturii Apostolilor, în împărtășire, în frângerea pâinii și în rugăciuni. (FA 2, 37-42). Astfel, cateheza se distinge dintru începutul întemeierii Bisericii creștine, după cum o găsim la începutul și sfârșitul Evangheliei.

De la acest conținut larg al noțiunii catehezei trecem mai departe la specificul sensului său dat de Sfinții Apostoli, începând cu Sfântul Apostol Pavel, în preocuparea de a face înțelese oricărui suflet învățăturile creștine, pe care le dă așa precum scrie în Epistola către Corinteni : „Dar în Biserică voiesc mai bine să spun cinci cuvinte înțelese ca să învăț și pe alții decât să spun zece mii de cuvinte în alte limbi”. (1 Cor. 14, 19). Cunoaștem din istoria Bisericii creștine universale și Istoria Bisericii Ortodoxe Române, cum Ortodoxia a căutat să respecte acest principiu fundamental, ca fiecare popor să se poată ruga în graiul său și să-și primească învățătura în limba sa etnică. Precum și principiul ca însăți învățătura ortodoxă să fie pe înțelesul poporului, după cum Cazania Mitropolitului Varlaam a reușit să fie cea mai iubită carte românească de învățătură pentru poporul român, din toate ținuturile locuite de români. Această carte începe cu un cuvânt adresat de Vasile Lupu „la toată semenția românească întâiu de laudă lui Dumnezeu, după aceea de învățătură și de folos sufletelor pravoslavnici”. Urma apoi un „Cuvânt către cititoriu” al mitropolitului. Din aceste două prefețe se desprinde ideea uniității de neam și limbă a românilor din Moldova, Transilvania și Transilvania și arată importanță rostirii omiliei sau catehezei în limba română.

Și tot Sfântul Apostol Pavel remarcă legătura de comunitate dintre catehet și catehumen, cel dintâi cu învățătura și celălalt cu ajutorarea, când era cazul: „Cel ce primește învățătura să facă și el parte din toate bunurile și celui ce le-a învățat.” (Gal. 6, 6). Râvna apostolică continua în lucrarea catehezei, precum se poate vedea din toate epistolele apostolice. Astfel, și Sfântul Apostol Pavel îndeamnă neîncetat pe credincioși la lucrarea creștină duhovnicească : „Cuvântul lui Hristos să se sălășluiască din belșug în voi cu toată înțelepciunea; învățați-vă și vă întăriți unul pe altul prin psalmi și prin laude și prin cântări duhovnicești, cântând cu bucurie în inimile voastre Domnului”(Coloseni 3, 16). Se poate spune chiar că acesta este spiritul în care se înfiripează cateheză, precum se arată ulterior și alte opere teologice începând cu „Învățătura celor doisprezece Apostoli” și „Constituțiile apostolice”. Apoi avem pe Sfântul Apostol Petru, care îndeamnă pe creștini să fie trăite virtuțile teologice și virtuțile morale creștine, prin integrala cunoaștere a Domnului Hristos : „După cum dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce este de trebuință pentru viață și evlavie, pentru cunoașterea celui ce m-a chemat cu slava și bunătatea Sa, prin care El ne-a hărăzit mari și prețioase făgăduințe, ca prin ele să vă faceți părtașă dumnezeieștii firi, scăpând de stricăciunea poftei celui din lume. Pentru aceasta, puneți și din partea voastră toată sârguința și adăugați la credința voastră : fapta bună; iar la fapta bună : cunoștința, la cunoștință : înfrânarea, la înfrânare : răbdarea, la răbdare : evlavia; la evlavie : iubirea frățească ; iar la iubirea frățească : dragostea. Căci dacă aceste lucruri sunt în voi și tot sporesc, ele nu vă vor lăsa nici trândavi, nici fără roade în cunoașterea Domnului nostru Iisus Hristos. Iar cel ce nu are acestea este slab văzător și orb și a uitat de curățirea păcatelor lui de demult. Pentru aceea fraților, siliți-vă cu atât mai vârtos să faceți temeinică chemarea și alegerea voastră, căci făcând acestea, nu veți greși niciodată” (2 Petru 1, 3- 10). „Căci după cuvintele Domnului Hristos : mulți chemați, dar puțin aleși” (Mt. 22, 14), iar la nunta fiului de împărat, fiecare trebuie să aibă haină pregătită de nuntă (Mt. 22, 12). Dar Sfântul Apostol Petru pune marea problemă a cunoașterii Domnului Iisus Hristos, care depășește simpla instruire de noțiuni, pentru a fi înțelese și memorate, trecând mai departe la trăirea virtuților teologice, la trăirea virtuților morale creștine, precum și la trăirea evlaviei religioase creștine. Acest spirit apostolic s-a impregnat, precum vom vedea în cateheza ortodoxă.

Cercetând cu atenție scrierile Sfinților Apostoli, vom observa că ei înșiși au ținut să pună în scris unele învățături și că aceste alcătuiesc primele cateheze apostolice (1 Cor. 11, 23). Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Galateni, îi identifică pe ascultători sub numirea de catehumeni, iar pe dascăli în aceea de cateheți: „Cel care primește cuvântul învățăturii să facă parte învățătorului său din toate bunurile” (Gal. 6,6). Suntem deci în situația să reținem constatatrea următoare : „Catehumenatul își are existența sub forma unui început de organizare încă în vremea Sfinților Apostoli”.

Sfinții Apostoli au urmărit prin scrierile lor catehetice să-i depărteze pe catehumeni de la păcate, să-i determine să practice virtuțile creștine care îi luminează, să le arate în paralel viața păcătoasă și cea duhovnicească și să le facă deosebirea dintre omul vechi și omul nou; toate acestea reies din Didahia celor doisprezece Apostoli.

În veacul apostolic catehumenatul își are numai rădăcinile și începuturile sale de modestă organizare, dar el nu există ca instituție special și temeinic organizat. Există doar exemplul de trăire creștină care era factorul esențial al convertirii mulțimii la Hristos. Mai apoi însă, în veacul al doilea se făcea simțită o catehizare mult mai amănunțită și foarte bine organizată în cadrul Bisericii. Această catehizare îi privea pe toți cei care după ascultarea Evangheliei aderau la Botez. Tot acum se întensifică și persecuțiile împotriva creștinilor, iar necesitatea cunoașterii învățăturii de credință precum și sporirea curajului era necesară pentru catehumeni. Mulți au căzut de la credință în timpul persecuțiilor chiar dacă au fost catehizați și apoi botezați. De altfel, tocmai obiectul ultim al catehumenatului, pregătirea în vederea primirii Sfântului Botez, îl fac pe acesta să se deosebească de școlile catehetice. Catehumenatul rămâne ca o instituție oarecare populară, cu obiectivul arătat mai sus, pe câtă vreme școlile catehetice își asumă și un caracter academic.

Organizarea catehumenatului corespunde cu sfârșitul primei jumătăți a secolului al doilea creștin. Mărturii despre aceasta ne dă Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, care afirmă chiar și existența a două categorii de catehumeni : catehumeni instruiți elementar în învățătura de credință și de morală creștină și catehumenii mai înaintați care nu se mulțumeau numai cu cunoașterea învățăturilor de credință, ci participau și la cultul divin. Educația și instruirea catehumenilor era făcută de Biserică prin cateheți. În secolul trei cele două clase de catehumeni sunt confirmate și prin mărturiile lui Clement Alexandrinul. Din aceleași izvoare aflăm că-n veacul al treilea catehumenatul era deplin dezvoltat.

În ceea ce privește durata catehumenatului, în veacul al doilea acesta era de trei luni, o pregătire specială de trei- zece zile înainte de Botez. Dovedindu-se insuficient acest timp de pregătire, durata catehumenatului a fost prelungită la doi ani, afară de cazul când o boală gravă ar fi cerut, deci în împrejurări speciale, scurtarea lui. Din Constituțiile apostolice aflăm că durata catehumenatului a fost ridicată la trei ani , cu trei clase de catehumeni, corespunzând celor trei ani de propovăduire a Mântuitorului nostru Iisus Hristos în mijlocul ucenicilor, situația aceasta se va menține în toată existența catehumenatului, fapt confirmat de Origen în scrierea sa „Contra lui Cels” , ca și de Tertulian.

Clasele prin care trebuiau să treacă, în acea vreme catehumenii erau următoarele : ascultătorii, îngenunchitorii și luminații. Numai după ce treceau prin aceste trepte erau primiți la Botez.

În categoria ascultătorilor intrau cei ce își manifestau dorința de încreștinare. Ei erau prezentați episcopului sau preotului fiind însoțiți de doi garanți de încredere și își mărturiseau această dorință. Aceștia trebuiau să părăsească viața imorală și să petreacă într-o viață curată. Prima cateheză viza deșertăciunea vieții lor păcătoase și apoi măreția vieții creștine la care vor să vina. Episcopul îi însemna cu semnul Sfintei Cruci și le se punea mâna peste cap, citindu-li-se rugăciunea de cerere pentru primire. La Sfânta Liturghie catehumenii din clasa ascultătorilor erau îngăduiți numai cât dura partea didactică a ei, adică partea întâia, audiind psalmi, pericope din Epistolele Sfinților Apostoli, Evanghelia cu predica imediat următoare acesteia, cântări și rugăciuni. Când această parte din Sfânta Liturghie se încheia , un diacon se adresa ascultătorilor, invitându-i să iasă din Biserică : „Câți sunteți chemați ieșiți, cei chemați ieșiți, ca nimeni din cei chemați să nu rămână. Câți suntem credincioși iară și iară cu pace Domnului să ne rugăm.” De astfel chair în timpul când ascultau Sfânta Liturghie, începătorii ocupau loc numai în pridvorul Bisericii, fiind considerați ca simpli audienți. Audierea părții didactice din Sfânta Liturghie, era necesară pentru instruirea lor, iar educația lor moral-religioasă se făcea prin rugăciuni, posturi și deprinderea cu virtuți. Toate aceste inițieri îl va forma pe catehumen după chipul și starea morală a Mântuitorului Iisus Hristos , și continuă să fie obiectivul principal pentru catehizarea creștină din toate vremurile.

Îngenunchetorii, categoria de mijloc a catehumenilor, nu se deosebește prea mult de ascultători. Ei erau totuși mai înaintați în cunoașterea învățăturii creștine și prezentau o mai mare garanție din punct dee vedere religios- moral. În cadrul Sfintei Liturghii ei puteau să rămână și după plecarea ascultătorilor, dar numai până se rostea rugăciunea destinată lor. Imediat diaconul rostea ectenia catehumenilor : „Rugați-vă cei chemați Domnului. Cei credincioși pentru cei chemați să ne rugăm, ca Domnul să-i miluiască pe dânșii. Să-i învețe pe dânșii uvântul adevărului. Să le descopere lor Evanghelia dreptății. Să-i unească pe dânșii cu Sfânta Sa sobornicească și apostolească Biserică. Mântuiește, miluiește, apără și-i păzește pe dânșii, Dumnezeule cu harul Tău. Cei chemați, capetele voastre Domnului să le plecați.

Strana: Ție Doamne.

Preotul citește în taină Rugăciunea pentru cei chemați : “Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce întru cele de sus locuiești și spre cei smeriți privești, care ai trimis mântuire neamului omenesc pe Unul-Născut Fiul Tău și Dumnezeu, pe Domnul nostru Iisus Hristos, caută spre robii Tăi cei chemați, care și-au plecat genunchii înaintea Ta și-i învrednicește pe dânșii la vremea potrivită, de baia nașterii celei de a doua, de iertarea păcatelor și de veșmântul nestricăciunii; unește-i pe dânșii cu sfânta Ta sobornicească și apostolească Biserică și-i numărăr pe dânșii cu turma Ta cea aleasă”. Acum catehumenii cădeau în genunchi, se rugau cu toată puterea inimii, iar credincioșii făceau asemenea. După aceea îngenunchetorii primeau binecuvântare și părăseau biserica.

Cei mai înaintați pentru primirea Sfântului Botez erau luminații sau competenții. Cu patruzeci de zile înaintea Sfintelor Paști, aceștia erau invitați să se înscrie la Sfântul Botez. Cei înscriși deveneau competenți. Postul mare era timpul cel mai prielnic de pregătire al catehumenilor pentru ca ei, prin post și rugăciune să se poată încorpora în Trupul mistic al lui Hristos, care este Biserica, prin Botez. Bucuria învierii era cel mai nimerit prilej de bucurie duhovnicească pentru nașterea catehumenilor la o nouă viață prin Sfântul Botez. În această perioadă luminații erau povățuiți de episcop, preot sau diacon. Pentru instruire se foloseau catehezele Sfântului Chiril al Ierusalimului, ale Sfântului Ioan Gură de Aur, Ambrozie al Mediolanului etc.

În ceea ce privește Taina Botezului, pentru competenți se săvârșea în Sâmbăta Sfintelor Paști și erau îmbrăcați într-o cămașă albă cu care umblau toată săptămâna luminată, drept simbol al curăției dobândite de ei în baia Sfântului Botez. Ceva mai târziu, Taina Sfântului Botez se săvârșea nu numai în preajma Sfintelor Paști, ci și în ajunul celor mai mari praznice creștine : Nașterea Domnului, Botezul Domnului, Pogorârea Sfântului Duh, Duminica Floriilor, etc, sărbători la care se cânta faimosul imn : „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și-mbrăcat. Aliluia.” Este extrem de important să precizăm că administrarea Tainei Sfântului Botez se făcea pe baza cunoașterii și aprofundării Simbolului de credință. Trebuia nu numai cunoscut, dar și să-l aibă scris pe „tablele inimii”. După Sfântul Botez, luminaților li se țineau cateheze mistagogice, așa cum se arată în lucrarea Sfântului Chiril al Ierusalimului.

La sfârșitul veacului al cincilea creștin, instituția catehumenatului în forma prezentă aici a început să se piardă datorită faptului că Botezul era acum împărtășit copiilor încă de mici, sub grija Bisericii, a părinților și a nașilor.

1.2 Școlile catehetice

Școlile catehetice au luat ființă mai mult în chip spontan, răspunzând unor exigențe de ordin bisericesc; prin activitatea lor, acestea au sprijinit lupta Bisericii creștine față de atacurile venite din exterior. Era tot mai necesară prezentarea adevărurilor de credință și de morală creștină într-o formă științifică, în fața filosofiei păgâne sprijinite prin cugetători de mare prestigiu (Ex. Cels, Lucian de Samosata, mai târziu de Porfiriu).

Deci spre deosebire de catehumenat, care îmbrățișa masele având un caracter popular și general, pregătindu-i pe cei ce intenționau să intre în creștinism, școlile catehetice își însușesc o ținută științifică, o metodă de activitate sistematică, ele intenționau pregătirea unor generații de creștini, care să răspundă cu arme potrivite atacurilor împotriva creștinismului. Ele răspundeau și dorinței multor tineri creștini care nu se mulțumeau numai cu simpla învățătură, pregătirea pentru botez, ci simțeau nevoia unei complete formări sufletești.

Astfel au luat ființă școlile catehetice la începutul veacului al II-lea creștin (100- 106) în vremea Sfântului Iustin Martirul și Filosoful și a sporit mai mult în veacul al III lea, datorită marilor cateheți ai Alexandriei și ai Cezareei-Palestinei și și-au atins apogeul în veacul al IV-lea datorită distinșilor pedagogi creștini ai Capadociei, Antiohiei și Ierusalimului.

1.2.1. Școala Catehetică din Alexandria

Școala catehetică din Alexandria intră în lumina istoriei la sfârșitul veacului al II-lea, dar originea sa urcă în timp, până la Sfântul Evanghelist Marcu, când întemeindu-se Biserica din Alexandria, se întemeiază și o academie creștină de filosofie și teologie. Încă din acea vreme Alexandria era un imens centru cultural, având biblioteci, muzee, mulți savanți și literați ceea ce a oferit cele mai favorabile condiții pentru întemeierea unei școli catehetice.

Primul conducător atestat în această școală a fost Panten (180) un dascăl creștin, cu o înaltă personalitate. El a format în timpul vieții sale pe ucenicul său Clement Alexandrinul (150-217) care a luat conducerea școlii după moartea lui Panten.

Clement Alexandrinul a căutat să întemeieze o știință creștină, care să se opună filosofiei păgâne. Metoda alegorică de interpretare a Sfintei Scripturi a fost mult întrebuințată de Clememt. Scrierile lui : Protrepticul, Pedagogul, Stromatele, ne prezintă principiile sale pedagogice creștine de care a fost călăuzit în prectica sa catehetică. Pretrepticul ne face cunoscut învățământul lui Clement, prin care el se adresa către păgâni. El ai fi convertitorul care invită pe creștin la mântuire. Combate păgânismul, dar reține totuși că filosofii păgâni sunt pedagogi spre Hristos prin logos.

Cu privire la cateheză, marele catehet Clement Alexandrinul afirma scris în Stromoatele sale, că în adevăr Hristos este și temelia și clădirea, începutul și sfârșitul acțiunii catehezei. Iar începutul nu se învață, ci se primește pe calea credinței și a dragostei. După fuga lui Clement , la conducere vine Origen, un bun cunoscător al gramaticii, exegezei și filosofiei. Odată cu el, pe la începutul veacului al III-lea creștin, școala din Alexandria a luat un mare avânt. Își caută discipoli dintre cei ce doreau o convertire sinceră la creștinism. Învățământul său catehetic se realiza din explicarea Sfintei Scripturi. Renumele său de catehet impune admirația episcopului Demetrius, care l-a întărit în chip oficial cu conducerea mai departe a școlii. Cu timpul, Origen începe a completa studiul Sfintei Scripturi cu educația creștină. Lui Origen i-au urmat pe rând în fruntea școlii Heracles, Dionisie cel Mare, Pierin, Teognost, Petru Martirul și mai târziu Didim cel Orb. Cu veacul al IV-lea și al V-lea mai târziu școala începe să decadă. Sfântul Chiril al Alexandriei este numele reprezentativ cu care se mai continuă renumele acestei școli în veacul al V-lea creștin.

1.2.2. Școala catehetică din Cezareea Palestinei

Această școală este în strânsă legătură cu școala din Alexandria, iar numele de care se leagă este Origen. Datorită neînțelegerilor survenite între Origen și episcopul Denmetrius, acesta din urmă îl silește pe Origen să părăsească Alexandria, Origen trece în Palestina unde reușește și aici să atragă tinerime creștină. Dar pentru că Cezareea nu era un centru cultural, Origen nu avea aici mijloacele favorabile pentru înfințarea unei școli catehetice, precum cea din Alexandria.

Printre adepții lui Origen, se numără aici Firmilian, cei doi frați Grigorie și Atenodor , precum și Pamfiliu care făcuse studiile la școala catehetică din Alexandria. După ce vine în Cezareea prin strădania preotului Pamfiliu care strânge în ea multă literatură creștină scrisă de sfinții părinți. Meritul lui Origen este că reușește și aici să formeze o elită de creștini autentici, care prin scrierile lor au combătut învățăturile greșite.

1.2.3. Școala catehetică din Antiohia

Această școală a luat ființă către sfârșitul veacului al III-lea când mai mulți preoți învățați, printre care și Doroteus se hotărăsc să întemeieze o școală catehetică. Doroteus aduce o deosebire în ceea ce privește interpretarea Sfintei Scripturi. Dacă școala catehetică din Alexandria interpreta Scriptura alegoric, școala catehetică din Antiohia interpreta Scriptura cu măsură.

Între conducătorii de seamă amintim pe preotul Lucian martirul, care avea o râvnă mare pentru înțelegerea Sfintei Scripturi și pentru întoarcerea multor elini la Dumnezeul cel adevărat.

Lui i-a urmat Diodor, episcop de Tars. El a învățăt carte la Atena unde și-a însușit o cultură înaltă. El s-a luptat mult cu arienii și apolinarștii care se îndepărtau de la dreapta credință. Tot acum el își face ucenici pe Sfântul Ioan Hrisostom și pe Teodor de Mopsuestia. Diodor în interpretarea Sfintei Scripturi se îndeletnicea numai de partea literară, neglijând complet sensul spiritual.

Sfântul Ioan Gură de Aur devine cel mai strălucit reprezentant al acestei școli prin calitățile sale de predicator, exeget și dogmatist iscusit. Omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur au fost adevărate comori pentru catehumeni, dar și pentru cei care ajungeau să fie botezați; ele vorbeau despre stăruința în viața morală și cunoașterea corectă a învățăturilor de credință. Puneau accentul pe educația religioasă a copiilor. De la Sfântul Ioan Gură de Aur ne-a rămas Liturghia sa, care este un însemnat document pentru pedagogia catehetică.

1.2.4. Școala catehetică din Ierusalim

Nu este cunoscut timpul înfințării acestei școli, ci doar prin secolulal IV-lea avem informații mai clare cu privire la activitatea ei datorită progresului Bisericii din acea vreme. Documentele îl menționează în mare parte pe Sfântul Chiril, episcopul Ierusalimului că ar fi activat la această școală prin faimoasele lui cateheze, dar și prin alte activități.

În cadrul Liturghiei catehumenilor se rosteau cateheze pe care le ascultau atât catehumenii cât și credincioșii. Catehezele Sfântului Chiril al Ierusalimului, ne dau informații legate cu privire la pedagogia acestei școli. Numărul catehezelor sale este de 23 plus o procateheză, toate rostite în anii 347-348 pe când Sfântul Chiril era preot. Toate aceste cateheze aveau menirea de a reda învățătura de credință a Bisericii, tratând teme precum : pocăința, Simbolul de credință, Sfintele Taine, dar și despre rugăciunea Tatăl nostru.

1.2.5. Școala celor trei mari Capadocieni

Sub standardul virtuții ia naștere și această școală avându-i reprezentanți pe cei mai mari atleți ai lui Hristos, și anume : Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Grigorie de Nyssa. Realizarea acestei școli a fost posibilă datorită unității în care aceștia trei părinți au trăit, ei având în viață două căi : a Bisericii și a școlii.

Sfântul Vasile cel Mare se împrietenește cu Sfântul Grigorie de Nazianz în Atena la studii. De la el ne-au rămas o sumedenie de scrieri precum Omilii despre Botez, anumite epistole, precum și o liturghie. El ocupă un loc de frunte în rândul marilor pedagogi creștini ai Bisericii de Răsărit, fiind un bun orator, dogmatist exeget și învățător al moralei creștine.

Sfântul Grigorie de Nazianz (Teologul) s-a născut pe la anul 329 în Arianz, lângă Nazianz. A studiat în Cezareea Capadociei și a Palestinei, în Alexandria și Atena. El va ajunge episcop de Nazianz, ocupă pentru un an scaunul arhiepiscopal din Constantinopol, dar va murii în anul 390. Ceea ce ne-a rămas mai de preț de la el sunt „Cele cinci cuvântări teologice” rostite în Constantinopol în anul 380 în care expune doctrina despre Sfânta Treime, combătând arianismul.

Sfântul Grigorie de Nyssa a fost frate cu Sfântul Vasile cel Mare și s-a născut în 335. Fratele său, Sfântul Vasile cel Mare i-a fost dascăl și părinte. În anul 371 va ajunge episcop de Nyssa și va muri în anul 394. Dintre scrierile sale care ne interesează direct menționăm : Cateheza cea mare sau Marele cuvânt catehetic, unde tratează despre Dumnezeu, om, întrupare, mântuire și Sfintele Taine.

1.2.6. Școala catehetică din Edesa

Această școală a fost înfințată pe la sfârșitul veacului al doilea de Protogene. Dintre cateheții de seamă de aici, amintim pe Sfântul Efrem Sirul, orator și imnolog bisericesc. Datorită lui, școala a luat un avânt în cercetarea Sfintei Scripturi. În interpretarea ei, Sfântul Efrem Sirul a ținut calea de medie între alegorismul școlii catehetice din Alexandria și cealaltă extremă, istorico-gramaticală, din Antiohia.

1.2.7. Școala apusean-africană

Această școală, putem spune că a avut mai multe centre precum : Roma, unde Sfântul Iustin Martirul și Filosoful deschisese o școală creștină. Cartagina, centrul de acțiune al lui Tertulian și reședința episcopală a Sfântului Ciprian, Hippo, reședința episcopală a Fericitului Augustin, Milanul, reședința bătrânului Ambrozie, toate acestea sunt centre în care și-au desfășurat activitatea marii pedagogi creștini ai Apusului.

Spre deosebire de Răsărit, care avea centre fixe, în Apus predomină mai mult scrieile pedagogice decât școlile catehetice ca instituție în sine. De exemplu în acest sens este Sfântul Iustin Martirul care mergea din oraș în oraș și propovăduia Evanghelia. Avem scriei precum: „De baptismo” și „De anima” ale lui Tertulian, „De poemitentia”, „De dominica oratione”, „Epistolele Sfântului Ciprian”.

1.3. Temeiurile scripturistice, patristice și canonice ale catehezei

Credința a fost totdeauna apărată de cei ce o mărturisesc prin cuvânt și faptă. Apărarea credinței s-a făcut la început prin predici și apoi prin discuții publice între creștini și necreștini. Astfel de discuții s-au purtat și între Sfinții Apostoli și păgâni și apoi între apologeții creștini și filosofii păgâni. Prin cuvânt, fie el rostit de la amvoane, sau în fața celor necredincioși, prin discuții, fie așternut în scris, credința creștină a fost apărată de apologeții de totdeauna și de pretutindeni care prin apologiile lor, s-au opus atacurilor necreștinilor sau ereticilor, aducând argumente convingătoare despre adevărul pe care-l propovăduiau și-l apărau.

Cateheza își găsește izvorul în Vechiul Testament, Noul Testament, Sfânta Tradiție, în Istoria bisericească, în Dogmatică și Morală precum și în Liturgică. În ceea ce privește Vechiul Testament ca izvor al catehezei este adevărată comoară pentru realizarea scopului catehizării, pentru educarea caracterului religios-moral. Catehumenul poate avea o sumedenie de exemple sau de personalități puternice ale vieții religioase, precum Avraam, Moise, David, Solomon, care au avut o credință puternică în Dumnezeu. Aceste personalități vechi-testamentare sunt ca un far de lumină, sunt călăuze demne de urmat pentru un catehumen.

Pe parcursul Postului Mare, perioada de pregătire prin excelență a catehumenilor care aderau la Botez, ei puteau auzi în special la Denia Canonului cel Mare al Sfântului Andrei Cretanul, despre personalități ale Vechiului Testament, chiar și din cele amintite mai sus și despre virtuțile sau îndreptarea lor, în imnografia specifică a Triodului. Astfel putem auzi despre păcatul lui Cain și Lameh, sau despre virtuțile lui Enoh, ale lui Set, precum și de cele ale lui Noe : „Cui te-ai asemănat mult păcătoase suflete? Vai mie! Lui Cain celui dintâi și lui Lameh aceluia. Ucigându-ți cu pietre trupul, cu fapte rele și omorându-ți mintea cu pornirile cele dobitocești.”

„Pre toți cei mai-nainte de lege întrecându-i o suflete! Lui Set te-ai asemănat. Nici lui Enos ai urmat, nici lui Enoh cu mutarea, nici lui Noe; ci te-ai arătat sărac de viața drepților.” Tot ca o atenționare, pentru păcatul desfrânării, această denie le aduce aminte catehumenilor că trebuie să lepede pe omul cel vechi și să se îmbrace în cel nou, amintindu-le de istoria nefericită a Sodomei și Gomorei care au fost șterse de pe fața pământului: „Foc de la Domnul plouând oarecând, a ars Domnul de demult pământul Sodomei.” Ca exemplu este evocat Lot care a scăpat de această pedeapsă : „În munte scapă suflete, ca Lot care a scăpat și fugi în Sigor”. În perioada catehumenatului, penitentul se va identifica aici cu păcătoșii de pe vremea lui Noe, dar trăiesc și ei cu speranța că vor fi prin botez mântuiți din pototp precum acela : „Păcătoșilor din vremea lui Noe am urmat, moștenind osândirea acelora întru cufundarea potopului”.

Tot acum se face pomenire de Ham, care a păcătuit (față de tatăl său), de Avraam, care l-a iubit pe Dumnezeu atât de mult încât a fost în stare să-și jertfească pe singurul său fiu Isac: „Lui Ham aceluia, batjocoritorul de tată, urmând suflete, n-ai acoperit rușinea celui de aproape, cu fața înapoi întorcându-te.”

„De Avraam ai auzit suflete al meu, carele și-a lăsat oarecând pământul părinților și s-a făcut nemernic. Urmează și tu voirii aceluia.” „Înțelegând de la Isac, ticăloase sufleteal meu, că s-a jertfit cu taină jertfă nouă Domnului, urmează voinței lui.”

Tot acum este amintit aici și de dreptul Iov, care a răbdat ispita de la diavol și nu L-a blestemat pe Dumnezeu, precum și de Iosif care a preferat să se păstreze curat, că l-a iubit mai mult pe Dumnezeu decât desfătările. Imnografia îi evocă astfel ca modele demne de urmat : „De Iov cel din gunoi auzind o suflete al meu că s-a îndreptat, n-ai râvnit bărbăției aceluia, n-ai avut întărirea gândului lui întru toate care ai cunoscut, în cel ce ai știut și în cel ce te-ai ispitit, ci te-ai arătat nerăbdător. ”

„Lui Iosif cel drept și minții lui celei curate urmează ticăloase și neiscusite suflete și nu te spurca cu pornirile cele fără pricepere pururea făcând fărădelege.”

Tot la acest canon, catehumenilor li se amintește de Datan și Aviron, care prin nepărăsirea de păcate s-au înstrăinat de Dumnezeu și astfel i-a înghițit pământul : „Înstrăinatu-te-ai suflete de Domnul tău, ca Datan și ca Aviron; ci din toată inima strigă : Iartă-mă! Ca să nu te împresoare pe tine prăpastia pământului.”

Chiar dacă știm că păcatul se întinde ca o luptă pe sufletul omului, acest canon le redă catehumenilor nădejdea că se vor putea curăți prin baia nașterii de a doua, prin apă și prin duh, amintindu-le de sora lui Moise, Mariam, care s-a curățit de lepră : „Mâna lui Moise ne va face să credem , suflete cum că Dumnezeu poate să albească și să curețe viața cea leproasă; nu te deznădăjdui dar, măcar că ești lepros.”

Ca un exemplu demn de urmat, canonul ne amintește de Proorocul David care s-a căit lui Dumnezeu pentru două păcate : desfrânare și ucidere. Cu toate acestea el este dat ca exemplu demn de urmat prin pocăință : Împreunat-a David oarecând nelegiuirea cu nelegiure că a amestecat preacurvia cu uciderea, dară îndată îndoită pocăință a arătat. Iar tu suflete mai viclene lucruri ai făcut, necăindu-te către Dumnezeu. Tot David este cel care va compune Psalmul 50, model de rugăciune atât pentru catehumeni, cât și pentru credincioșii deja botezați : „David oarecând a însemnat cântarea, scriind-o într-o icoană, prin care își mustră fața care a lucrat strigând : Miluiește-mă! Că ție unuia am greșit Dumnezeului tuturor; Însuți mă curățește.”

Tot Vechiul Testament, ca o atenționare pentru catehumeni, vine prin acest canon și amintește de înțeleptul Solomon, care a căzut din cinstea lui de împărat și închinător la adevăratul Dumnezeu, în idolatrie, un greu păcat pentru cei care ar fi în stare după ce s-au botezat să-l săvârșească : „Solomon cel minunat, cel plin de darul înțelepciunii, acesta făcând vicleșug înaintea lui Dumnezeu oarecând, s-a depărtat de la Dânsul, căruia și tu ți-ai asemănat blestemata ta viață, suflete. De desfătările poftelor sale silindu-se, s-a întinat, vai mie! Iubitorul înțelepciunii, iubitor de femei desfrânate făcându-se și înstreinat de la Dumnezeu, căruia tu, o suflete, ai urmat cu gândul, prin dezmierdări spurcate.”

Catehumenilor li se recomandă sfințenia, curăția, căci aceste virtuți le-au avut Ilie, Elisei, Ieremia, Daniel care l-au slujit pe Dumnezeu cu adevărat și pentru aceasta au luat în ceruri plata ostenelilor: „Ilie cel ce s-a purtat în car, suindu-te în căruța bunătăților s-a înalțat spre cer oarecând, mai presus de cele pământești; deci la suirea acestuia cugetă suflete al meu. Elisei luând oarecând cojocul lui Ilie, a luat de la Dumnezeu, dar îndoit, iar tu, o suflete al meu, acestui dar nu te-ai împărtășit pentru neînfrânare. De Ieremia cel din groapa cu gunoi ai auzit suflete, carele a plâns cu tânguire cetatea Sionului și lacrimi a vărsat. Urmează vieții lui celei plângătoare și te vei mântui. De Daniil ai auzit o suflete cum a astupat gurile leilor în groapă; ai înțeles cum tinerii cei ce au fost cu Azaria, au stins prin credință văpaia cuptorului cea arzătoare.”

În final, ca o personificare, acest canon oarecum parcă plin de durere, de jale, spre sfârșitul său (la cântarea a 9-a), se justifică în fața catehumenilor, dar și a credincioșilor, de ce i-a trecut prin întreaga istorie a Vechiului Testament și le-a amintit de virtuțile și de păcatele celor de atunci. Concluzia : pentru a lua aminte : „Pildele Scripturii îți aduce ție, ca să te ducă pe tine suflete spre umilință, râvnește dar drepților, iară de păcătoși te leapădă și îmblânzește pe Hristos cu rugăciunile, cu postul, cu smerenia și cu curăția.”

Este de o mare importanță introducerea catehumenilor în Vechiul Testament, pentru că în Vechiul Testament avem elementele pregătitoare spre primirea și înțelegerea lumii Noului Testament. Aproape întreg cuprinsul Vechiului Testament luminează Noul Testament și conduce pedagogic- religios spre Hristos. Când pronunțăm numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, noi mărturisim în același timp, într-un sens precis și Vechiul Legământ. Și aceasta din motivul că Hristos înseamnă Unsul, Împăratul așteptat atât de mult de poporul ales și pe care cei vechi L-au dorit L-au chemat și au nădăjduit în venirea Lui. Toate făgăduințele s-au realizat întocmai în Noul Testament. Pregătirea au făcut-o profeții, care au anunțat cele mai importante dogme în legătură cu persoana Mântuitorului ca : dumnezeirea, realitatea naturii Sale omenești, nașterea pe cale supranaturală, lipsa de păcat, Vechiul Testament anticipă cum va mijloci Hristos mântuirea.

Atunci când catehetul se folosește de Vechiul Testament în catehezele sale, el trebuie să respecte proporțiile Bibliei, să țină cont nu numai de ceea ce textul relatează, ci și de contextul în care acel text a fost scris. În Sfânta Scriptură este vorba de istoria mântuirii neamului omenesc și de aceea distanța temporală și spațială, cât și diferențele culturale nu trebuie să fie negate. Această distanță să nu fie nici neglijată, dar nici exagerată.

Deci fără Vechiul Testament nu este posibilă înțelegerea Noului Testament pentru că Mântuitorul Iisus Hristos spune : „Scripturile sunt cele care mărturisesc despre Mine.” (In. 5, 39). Pe de o parte Vechiul Testament și Noul Testament sunt într-o relație strânsă, iar pe de altă parte ele se completează reciproc. De exemplu cele zece porunci, care ne sunt de trebuință și nouă chiar dacă a trecut ceva timp de cînd ele au fost date. Unii moraliști ai secolului al XIX-lea, reprezentau ideea că Decalogul este cu totul primat și că filosofii au datoria să întocmească unul nou, care să corespundă concepțiilor omului acestui veac. Dar pe care poruncă s-o desfințăm? Pe prima poate? Dar atunci am ajunge la situația că fiecare am avea dumnezeul nostru, dumnezeul conceput după gustul nostru, sau ne-am întoarce la cei 30000 de zei care populau Panteonul Romei, ori ne-am cufundat în păcate mai jos decât dobitoacele. Sau pe a doua și a patra? Acest lucru ar însemna surparea autorității dumnezeiești. Și acolo unde nu este teamă de Dumnezeu, nu mai este nici autoritate omenească. Sau pe treia? Oamenii au încrezut acest lucru și au ajuns la adevărate dezastre. Medicii și economiștii deopotrivă mărturisesc binecuvântarea repausului duminical și sublinitatea învățăturii creștine că și cei bogați sunt obligați să lucreze și cel sărac are drept la odihnă. Ștergerea acestor porunci ar avea ca urmare dezlanțuirea unui război de exterminare printre oameni și popoar, ca între fiarele sălbatice. De aceea dacă voim prin educația religioasă să realizăm în sufletele credincioșilor desăvârșirea creștină și să-i facem moștenitori ai Împărăției lui Dumnezeu, trebuie să ne întoarcem prin catehezele noastre la poruncile dumnezeiești.

Dacă în inima învățământului religios trebuie să stea Hristos, este ușor de înțeles de ce Vechiul Testament slujește în catehizare principiul hristocentric și că este primul izvor al catehezei. Atâta timp cât va exista o educația creștină, ea trebuie să se fundamenteze pe Sfânta Scriptură, atât pe Vechiul Testament cât și pe Noul Testament, fiindcă aici ni se descoperă Dumnezeu Însuși.

Alături de Vechiul Testament, Noul Testament este izvor principal pentru cateheză. Dacă în Vechiul Testament este cuprinsă învățătura religios- morală a creștinismului în faza lui de pregătire, în Noul Testament întâlnim realizarea și desăvârșirea ei. Cum este firesc, Biserica pune acceptul pe cele două trepte în descoperirea dumnezeiască, înfățișate prin cele două Testamente, Sfântul Grigorie Teologul, vorbind despre cele două testamente, le socotește ca fiind două cutremure de pământ : „Două schimbări vădite s-au făcut în cursul veacului, care s-au arătat ca și două Testamente și cutremure ale pământului.”(Mt. 27, 51), pentru a se face bine cunoscut, una a fost mutarea de la idoli la Lege (Ieș. 20, 3-5), iar alta, de la lege la Evanghelie. Și ni se vestește un al treilea cutremur, sau mutarea de la cele de aici la cele de acolo, care nu se mișcă, nici nu se mai clatină”.

Treapta de la Vechiul Testament la Noul Testament e arătată de nenumărate ori de Mântuitorul ori de Apostoli și de Sfinții Părinți. Vechiul Testament își păstrează valoarea lui, pentru că Mântuitorul zice : „Să nu socotiți că am venit să stric Legea sau proorocii, n-am venit să stric, ci să-mplinesc. Că adevăr vă grăiesc : înainte de a trece cerul și pământul nici o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece, până ce toate se vor împlini.”(Mt. 5, 17- 18).

Noul Testament conturează personalitatea Mântuitorului Iisus Hristos în plinătatea divino-umană ca și nașterea comunității Bisericii creștine. Sfintele Evanghelii relatează învățătură Mântuitorului care trebuie însușită de către catehumeni nu numai formal, ci că trebuie să rodească în sufletele lor. Nu se va propovădui Evanghelia de către catehet doar ca o biografie, căci „sunt unele lucruri cu anevoie de înțeles, pe care cei neștiutori și neîntăriți le răstălmăcesc ca și pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare.”(2 Petru 3,16), ci precum știm de la Sfinții Părinții (Sfântul Ioan Damaschin), dacă citim o dată, de două ori și nu înțelegem ce citim, să nu ne trândăvim, ci să stăruim să medităm, să întrebăm. Căci spune Scriptura: „Întreabă-l pe tatăl tău și-ți va povesti, întreabă-i pe bătrâni și-ți vor spune” (Dt. 32, 7). Cunoștința nu este a tuturor.

Sfânta Scriptură cuprinde trei înțelesuri : înțelesul după literă obștesc sau istoric, înțelesul sufletesc, înțelesul duhovnicesc. Așadar, credincioșii trebuie neapărat introduși prin cateheză, în cunoașterea celor patru Evanghelii, care fac mădulare active pe catehumenii care se vor încorpora în Trupul Mistic al lui Hristos care este Biserica. Epistolele din Noul Testament cuprind material religios- moral pentru viața tuturor catehumenilor Bisericii și în diferite momente ale vieții lor, cum ar fi alte ierurgii, moment doesebit de prielnic pentru a se îmbogății cu mărgăritarele cunoașterii Sfintei Scripturi.

Din toate cele relatate mai sus putem crede și spune că istoria biblică în întregul ei (Vechiul Testament și Noul Testament) sunt primele și cele mai importante izvoare ale catehezei. Duhul din noi recunoaște Duhul din Sfânta Scriptură cum observă Mântuitorul Însuși : „De voiește cineva să-l facă voia (lui Dumnezeu), va cunoaște despre învățătura aceasta dacă ea este de la Dumnezeu, sau dacă Eu Însumi de la Mine grăiesc.”

Pe temeiul Revelației și al Tradiției, Sfinții Părinți au continuat lucrarea învățătorească a Apostolilor propovăduind Evanghelia și îndeplinind în felul acesta mandatul divin primit prin succesiune apostolică de la Mântuitorul care a trimis Apostolii să răspândească vestea cea bună a mântuirii până la capătul lumii (Mt.28 ,26). Aceasta i-a determinat pe bărbații apostolici, pe apologeții primelor secole și pe dascălii Bisericii să-ți consacre toata viața propovăduirii dreptei credințe. De timpuriu, s-a simțit nevoia nu doar a predicării, ci și a păstrării adevărului de credință așa cum l-au primit de la Mântuitorul, fapt ce i-a determinat pe Sfinții Apostoli și Părinții Apostolici să formuleze dispoziții și rânduieli prin care să se reglementeze dreptul de a învăța și formele prin care se exercită acest drept.

În acest sens, Sfântul Apostol Pavel îl îndemna pe ucenicul său Timotei să propovăduiască cuvântul cu timp și fără timp, să îndemne, să certe cu toată îndelunga răbdare și învățătură (II Tim. 7, 1-2), să se păzească pe sine și învățătura și să-și facă slujba de evanghelist deplin (II Tim. 4 ,5), căci făcând aceasta se va mântui (I Tim. 4,16), asigurându-l că dacă va păstra învățătura neschimbată și se va face ,,pildă credincioșilor prin cuvânt cu puterea, cu dragostea, cu duhul, cu credința, cu curăția”(I Tim. 4, 12) va caștiga autoritate în fața tuturor.

Conștient de importanța misiunii învățătorești a clericilor, dar în mod special a episcopilor, Apostolul neamurilor îndemna pe episcopii Bisericii (Fap. 20, 17) la Milet să supravegheze turma peste care Duhul Sfânt i-a pus : „Drept aceea, luați aminte de voi înșivă și de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstrați Biserica lui Dumnezeu, pe care a câștigat-o cu Însuși sângele Său (Fap. 20, 28). Aceasta atrage după sine responsabilitatea de a învăța calea adevărului, impunând credincioșilor să asculte de cel care învață dreapta credință spre sporirea dreptății și a cunoașterii , dar, totodată și sancționarea celor care s-au abătut de la dreapta credință și predică o învățătură diferită și vătămătoare. Aceste recomandări, sfaturi și porunci au fost avute în vedere la stabilirea normelor canonice care obligă clericii la răspândirea învățăturii creștine.

Primele norme de natură canonico-liturgică care reglementează obligația slujitorilor Bisericii de a învață dreapta credință sunt Constituțiile Apostolice. În această lucrare se consemnează calitatea de învățător a episcopului care trebuie „să fie învățat, îndemânatic la cuvânt. Aceste dispoziții canonice, după cum menționa profesorul Nicolae V. Dura, ”arată că predicarea Evangheliei se instituționalizase. Se impuneau noi norme și trepte ale învățământului religios. Biserica creștină, dându-i dreptului de a învața un caracter obligatoriu, sancționat de canoane”.

Astfel, dispozițiile și recomandările Apostolilor de a învăța îmbracă haină juridică, impunând clericilor obligația de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu. Aceste principii au stat la baza organizării Bisericii creștine. Și a constituirii sistemului său juridic care reglementează atât aspecte ce țin de activitatea învățătorească, cât și cele care țin de latura sfințitoare și conducătoare a clerului.

Actul de propovăduire a dreptei credințe face parte din activitatea misionară a Bisericii, atât prin membrii clerului, cât și prin ceilalți membrii care au datoria de a predica cuvântul Evangheliei în funcție de pregătire și de locul în care își desfășoară activitatea, în cadrul familiei, în instituțiile de învățământ, etc. Necesitatea actului de propovăduire se impune în vederea cunoașterii adevărurilor de credinta și se referă la toate categoriile de membrii ai Bisericii apți pentru a propovădui (vezi can. 64, 70 Trulan, 15, 26 Laod., etc.), iar obligativitatea este prevăzută ca o îndatorire a clerului atât în legislația canonică (can. 39, 58 A post., 19, Trulan, 19 Laod., etc.), cât și în întreaga tradiție bisericească.

Canonul 19 Trulan prevede necesitatea și obligativitatea clericului de a propovădui în fiecare duminică și ori de câte ori are loc un act liturgic: “Se cuvine ca înaintestătătorii Bisericilor să învețe în fiecare zi, și cu deosebire în duminici, întregul cler și popor, cuvintele dreptei credințe,… ca luând aminte la învățătură se feresc pe ei ca să nu pățească ceva rău și de frica pedepselor care au să vie, își lucrează loruși mântuirea" (can. 19 Trulan).

De fapt, Părinții Sinodului Trulan au reluat în acest canon prevederile canonului 58 Apostolic, în care clericilor le este atrasă atenția asupra faptului că în cazul în care își vor neglija îndatorirea învățătorească, sunt pasibili de afurisire și caterisire: ..Episcopul sau presbiterul arătând nepăsare (neglijând) clerului sau poporului și neînvățându-i pe aceștia dreapta credință, să se afurisească, iar stăruind în nepăsare și în lenevie să se caterisească” (can. 58 Apostolic). Aceasta îndatorire a fost primită mai întâi de către Sfinții Apostoli prin porunca propovăduirii primită de la Mântuitorui Hristos, și prin succesiune apostolică de către urmașii lor, episcopii și preoții, toți membrii ierarhiei bisericești devenind, în mod obligatoriu, responsabili față de propovăduirea și învățarea dreptei credințe la ,,toate neamurile" (Mt. 28, 19). Îndeplinirea acestei datorii este necesară în primul rând pentru faptul că, deși ne aflăm la două milenii distanță de primele valuri de propovăduire a dreptei credințe, catehizarea continuă este o necesitate, cu atât mai mult cu cât trăim o epocă marcată înca de efectele negative ale educației atee, generația tânără fiind captată de iluzia atotputerniciei prin tehnică, știință, revoltată la tot ce este considerat anacronic, depășit ca valoare morală, generația a doua este formată în spiritul celei de a doua jumătăți a veacului trecut, fiind aproape ruptă de realitatea religios- morală care ar trebui să caracterizeze o societate cu baze solide, iar generația în vârstă este singura care a mai păstrat în suflet credința primită în anii premergători celor două mari conflagrații mondiale, care au culminat cu nefericita instalare a regimului comunist ateu, cu condiția să nu fi fost implicați în numeroasele procese și anchete ale organelor de securitate care au zdruncinat credința multora dintre creștini, care au reușit să creeze iluzia ca atâta timp cât aceste atrocități se pot întampla, într-adevar Dumnezeu există.

De aceea, remarca din finalul canonului 19 Trulan este mai actuală decât oricând, întrucât atrage atenția asupra faptului că enoriașii trebuie feriți de învățăturile greșite, trebuie orientați în demersul lor de desăvârșire, cu atât mai mult cu cât din mâinile clericilor va cere Dumnezeu sufletele credincioșilor (can. 39 Apostolic), ei fiind datori să se îngrijească cu timp și fără timp de luminarea poporului, atât în cadrul Sfintei Liturghii, cât și al celorlalte Taine și ierurgii, precum și ori de câte ori se ivește un bun prilej de catehizare.

După cum vedem din prevederile canoanelor, propovăduirea se realizează și se actualizează prin Biserică în lume, căci ea este în lume și pentru lume, ca trup al lui Hristos în care comunitățile de credincioși adunate împlinesc această lucrare sfințitoare.

Principiul canonicității se explică prin caracterul veșnic al canoanelor, după cum au întărit părinții sinodului Trulan: „primim dumnezeieștile canoane și întărim așezământul lor întreg și neschimbat” (canonul 2 Trulan). Adevărul dogmatic mărturisit și propovăduit prin predică, este veșnic și de netăgăduit. De aici reiese necesitatea și obligativitatea propovăduirii permanente, a vestirii neîncetate la toate neamurile care vor să fie moștenitoare ale vieții veșnice. Conștiința canonică cere noi forme de propovăduire, de actualizare a conținutului pentru societatea în care trăim, însă păstrând adevărul dogmatic.

Obiectivul propovăduirii este participarea credincioșilor la viața Bisericii, integrarea în ea ca membru activ și mlădiță vie în Hristos, astfel încât mesajul evanghelic să devină lucrător, pentru că propovăduirea nu mai este restricționată, trăim vremuri în care mesajul evanghelic se bucură de libertate. Tocmai de aceea, dacă privim formalismul multora dintre cei care sunt prezenți la sfintele slujbe constatăm că este nevoie de o intensă activitate de catehizare pentru a-l trezi pe omul contemporan din amorțeala spirituală în care se află. Nu întâmplător părinții sinoadelor au stabilit pedepse pentru ierarhii și preotii care nu-și preluau îndatoririle, această neglijență conducând la scăderea suflului Bisericii. Canonul 36 apostolic prevede afurisirea clericului care, “..fiind hirotonit…, nu ar primi slujba aceasta și purtarea de grijă a poporului care i s-a dat în grijă (încredințat), întrucât de la el se va cere socoteală de sufletele lor” (can.39 Apost). De aceea, ori de câte ori se face referire la îndatoririle episcopilor și ale preoților, în primul rând este precizată datoria de a predica, de a-i feri pe credincioși de erezii și de a-i întări în credință (can. 123). Neglijența față de predică în ultima jumătate de secol a condus la desacralizarea lumii moderne, însă, în mod paradoxal, nu a condus la formarea unei societăți atee, ci doar la crearea unui „paralelism religios” în cadrul societăților tradițional religioase. Această situație este rezultatul dezinstituționalizării creștinismului, văzut ca frânturi culturale actualizate în acțiuni filantropice sau activități pedagogice, situație în care societatea actuală este preocupată de religie mai mult sub aspect cultural, lipsind experiența religioasă, care presupune participarea activă la actele de cult ale Bisericii. În urma participării la cult, se naște expresia comuniunii care creează și întreține relațiile sociale, refuzând orice formă de individualism social și creându-se totodata o unitate. Această unitate a comuniunii păstrează elemente din atmosfera comuniunii liturgice care reface în permanență prezența lui Hristos în lume.

De aceea după fiecare act liturgic este necesar ca slujitorul să țină cuvânt de învățătură, mai ales acele cateheze mistagogice atât de uitate astăzi când este mai mare nevoie de ele. De multe ori ne confruntăm cu situații în care credincioșii cunosc tradițiile și superstițiile legate de participarea la cultul Bisericii, dar nu știu ce se întamplă acolo, care sunt efectele participării reale la viața Bisericii. Pe de altă parte, cuvintele care încheie Liturghia catehumenilor, sunt un îndemn de folos pentru cei ce vin la biserică spre a nu rămâne mereu la starea de chemați, ci să treacă la starea de adevărați credinciosi.

În vechea liturghie a Bisericii primare predica făcea parte integrantă din rânduiala acesteia: „se cuvine, ca după predica episcopilor, mai întâi să se săvârșească și rugăciunea catehumenilor.” (can.19 Laod.). Acest canon nu este unul cu valabilitate limitată la perioada catehumenatului, deoarece astăzi avem creștini care, deși botezați, o viață întreaga sunt catehumeni, au prea puține cunoștințe referitoare la tainele credinței creștine și au nevoie de o intensă catehizare din partea clerului Bisericii.

Referindu-se la acest aspect al unei permanente catehizări, părintele Dumitru Stăniloae preciza că și membrii obișnuiți și râvnitori ai Bisericii pot fi continuu chemați la o tot mai mare înaintare în cunoașterea învățăturii creștine și prin aceasta, la o viață tot mai conformă cu ei. Sfântul Apostol Pavel socotea ca încă n-a ajuns la țintă, ci se afla într-o alergare continuă și îndeamnă pe credincioșii din Corint să alerge ca într-un stadion (I Cor. 9, 24). Iar alergarea aceasta o consideră ca un răspuns ce-l dau „Celui ce-i cheamă” (Gal. 5, 8). Alergarea continuă raspunde unei chemări continue.

De aceea, considerăm relevante și actuale canoanele care prevăd îndatorirea acestora de a-i instrui pe catehumeni și a-i verifica o dată pe săptămână: „se cuvine ca cei ce vor să se lumineze sa învețe credința și în a cincea zi din fiecare săptămână să dea seamă episcopului sau presbiterului (can. 46 Laod., vezi si can. 78 Trulan).

Pe de alta parte, realizarea misiunii primite de la Mântuitorul nu se realizează doar în spațiul strict al bisericii, deoarece „Biserica privește întreaga realitate a omului ca pe un loc al evanghelizarii”. În acest sens, predica vizează întreaga societate, cu toate aspectele care o caracterizează. De aceea, propovăduirea „cu timp și fără timp" oferă omului posibilitatea reală de a da sens vieții, de a-și vedea finalitatea, „unirea cu Dumnezeu în comuniunea iubirii desăvârșite”. Actul de propovăduire pleacă „de la un principiu comun al umanității: natura umană este una și se oglindește permanent prin aspirațiile sale în fiecare persoana de pe pământ, și este capabilă de a se deschide mesajului creștin universal.

Cuvântul predicii trebuie să ofere o perspectivă reală întregii societăți, de integrare în comuniunea eclezială și de instruire în virtutea mântuirii. Propovăduirea este mijlocul real care prin cuvânt divin hrănește duhovnicește întreaga societate. Textul biblic vorbește în nenumărate locuri de hrana duhovnicească, cuvântul Sfintei Scripturi. Sfântul loan Gură de Aur spunea că hrana duhovnicească îl face tare pe suflet, și mai statornic și mai înțelept, nelăsându-l pe el să se prindă de patimile păcatelor, ci ușor și întraripat făcându-l pe el, la cer îl mută.

În același sens și scriitorul bisericesc Tertulian în secolul al ll-lea, conștient de necesitatea propovăduirii cuvântului spune: „noi ne hrănim credința cu aceste vorbe sfinte, prin ele ne întărim speranța, prin ele ne întărim încrederea și, întipărindu-ne în minte învățăturile ne întărim toată credința”, iar Fericitul Augustin vorbește despre schimbarea care se produce în cel care primește cuvântul ca hrană sfântă. Prin predică omul cunoaște toate compartimentele credinței și conținutul acesteia, „este condus la altar și apoi acolo este după primirea sfintelor taine mai departe hrănit tot prin cuvântul dumnezeiesc. Predica în viața credincioșilor este necesară continuu pentru ca ea nu-l inițiază doar în cunoașterea celor sfinte după care să-l părăsească, ci este mereu un sprijin în care află răspuns la tot ce urmează să facă în viața duhovnicească. Dar, ea acționează în viața omului în mod dependent de voința și libertatea acestuia. Acceptarea conținutului predicii înseamnă și producerea metanoii, care în urma pocăinței și a făgăduinței de îndreptare se manifestă prin întoarcerea noastră ființială spre Dumnezeu.

Comportamentul moral al creștinului care nu poate să nu îmbrățișeze toate sferele vieții, fie publice sau private, este rodul convertirii, care nu se produce niciodată o dată pentru totdeauna, ci trebuie să fie reînnoită în fiecare zi. Aceasta se datorează faptului că predica este pătrunsă de o lucrare harică, ea deschide sufletul spre primirea cuvântului și-l face din starea de rob, liber față de păcat, stinge fierbințeala și lucrarea patimilor, dăruiește putere de viață pentru o existență fericită.

Puterea cuvântului este ca o seva care nutrește. De aceea, conținutul predicii devine sinonim cu întreaga noastră existență de creștini și dă naștere comuniunii dintre oameni care culminează în trupul Său tainic al lui Hristos – Biserica. Unirea în chip tainic se produce întâi prin cunoașterea Celui înviat, este unirea cu Dumnezeu, este conținutul vieții veșnice. Împărăția lui Dumnezeu se instaurează și se întarește prin Cuvântul lui Dumnezeu și prin Sfintele Taine ca semn al dragostei Sale. Cuvântul divin rămâne mijlocul de întărire al credincioșilor și de luminare al cunoașterii celor dumnezeiești prin actul de propovăduire – slujirea cuvântului în cadrul celor două instituții care vizează instruirea omului: Biserica si școala, ambele contribuind la întărirea credinței prin propovăduire, prin vestirea Evangheliei, deoarece „Credinta vine prin auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Dumnezeu” (Rom. 10, 17), ceea ce face ca de eficiența propovăduirii să depindă nașterea credinței în ascultător.

La realizarea acestui ideal o deosebită importanță o are cunoașterea Sfintei Scripturi și a scrierilor Sfinților Părinți (can. 33 Trulan, 2,10 VII Ec, 12 Laod.), ca izvoare ale predicii (can. 58 Apost, 19 Trulan, etc.) și nu în ultimul rând, conștientizarea necesității și obligativității predicii (can. 36 Apost., 19 Trulan, 19 Laod., 123 Cart., ) în contextul secularizării societății, dar, mai ales în contextul unei intense activități misionare a celorlalte culte crestine, în mod special a celor de origine protestantă și neoprotestantă.

Capitolul II. Porahia-arealul catehezei

Mediul social devine un rol foarte important în formarea omului, cât și în modul lui corect de a viețui. Structurile sociale specializate, sunt menite să însoțească încă de la început rolul formator al familiei, preluând o parte din datoriile ei.

Pe lângă familie, sistemul școlar este cel care poate oferi mult mai multe informații omului, informându-l și introducându-l în adevărul realităților înconjurătoare, făcându-i cunoscută lumea din jur, dar și cea mai îndepărtată. Menirea școlii este de a forma mintea, intelectul ființei umane.

Alături de familie și școală, un rol foarte important în formarea omului îl are Biserica. Pregătirea intelectuală stă în strânsă legătură cu trăirea vieții religioase, cu asumarea unui rol în viața socială, cu atitudinea responsabilă față de creație. Dacă familia îl pregătește pe om să fie capabil de comuniune,sistemul școlar pentru a fi un promotor al comunicării, Biserica este cea care vine și-l învăță pe om realitatea transcedentală a comuniunii comunității.

Omul se naște cu tendința spre transcendent. El nu poate fi înțeles în integritatea sa existențială fără această dimensiune a transcenderii. Doar experiența fericită a omului în cadrul dependenței sociale proxime, remote, materiale și transcedentale, îi oferă șansa de a deveni o ființă împlinită, izvor de bucurie și speranță, o binecuvânatre pentru societate. Atât Biserica, cât și structurile lumești trebuie să respecte cu sfințenie imaginea omului ca persoană umană înțeleasă atât ca individ cât și ca membru. Biserica al cărei cap este Hristos își asumă rolul de a propovădui Evanghelia lui Hristos în vederea mântuirii și sfințiriii omului, precum și a schimbării societății. Aceste două roluri nu se contrazic, ci cooperează reciproc în vederea integrării în împărăția cerurilor. Astfel credincioșii fiind în Biserică sau în Hristos, ei nu rămân prin moarte definitiv pe pământ, ci Biserica îi conduce la viața de veci. Murind, ei rămân în Hristos căci moartea lor nu e deplină și nici definitivă, ci ei rămân cu sufletul pentru viața viitoare și vor învia cu trupul în Hristos, având în vedere că sufletele lor în viața viitoare se află în Hristos cel înviat cu trupul. De aceea membrii Bisericii nu trăiesc ca cei ce n-au nădejde (1 Tes. 4, 13), căci Hristos ca Ipostasul dumnezeiesc al Bisericii, întrupat și înviat, nu o poartă în sine ca să-i ducă mai întâi cu sufletul, apoi și cu trupul în viața cea veșnică, la comuniunea iubirii treimice nesfârșite în care se află Hristos Însuși ca om.

Biserica parohială are datoria de a reflecta asupra locului pe care ea îl ocupă în societatea de astăzi și în funcție de definirea acestui loc să devină conștientă de misiunea ce-i revine în cadrul dialogului cu societatea civilă (credincioșii). În această lume secularizată, Bisericii îi revine dreptul de a vedea, a judeca, a acționa spre pnevmatizare. A privi situația socială așa cum este, adunând date și informații care să reflecte starea reală a lucrurilor. Urmează apoi o judecată, o apreciere critică, menită să stabilească natura fenomenelor constatate în comparație cu exegențele Evangheliei și cu valorile fundamentale umane și creștine, specifice vieții sociale, demarând prin judecată care sunt lucrurile bune ce trebuie împlinite, care sunt cele rele ce trebuiesc evitate sau îndepărtate, trecându-se la stabilirea unui plan concret de acțiune corespunzător misiunii sociale a Bisericii.

Având în vedere dificultățile mari cu care se confruntă societatea românească de astăzi, rolul Bisericii apare și mai semnificativ. Îndeplinirea misiunii sociale a Bisericii față de lume trebuie să implice viața întregii comunități ecleziale, ca trup mistic al lui Hristos. În implicarea ei în problemele sociale, dialogul cu societatea civilă și cu problemele ei sociale, dialogul cu societatea civilă și cu celelalte Biserici este direct dependentă de calitatea formării conștiințelor credincioșilor, având în vedere misiunea specifică față de lume și realitățile ei.

Mediul social este prin excelență un spațiu al catehizării. Biserica, prin misiunea ei s-a folosit și se folosește de cateheză pentru că prin ea aducă credincioșii, îi pregătește și îi conduce spre o viață desăvârșită, după cuvintele Mântuitorului : „Fiți desăvârșiți, precum și Tatăl vostru cel din ceruri desăvârșit este” (Mt. 5, 48). În desăvârșire culminează interesele pământești și cerești ale creștinilor, trecătoare și eterne deopotrivă. Un creștin desăvârșit, în înțelesul doctrinei lui Iisus, poate fi o podoabă și a stăpânirii pământești.

Deși catehizarea este un meșteșug greu, fiindcă e meșteșugul zidirii sufletului creștinesc, Biserica în calitate de „stâlp și temelie a adevărului” a căutat să propovăduiască creștinilor adevărul folosindu-se de cateheză, atât în Biserică cât și în școli. În cele ce urmează voi arăta cum se practică cateheza în Biserică, precum și în școală.

2.1 Cateheza în Biserică

Parohia, putem spune, este prima formă de existență a Bisericii. Încă de la început, viața Bisericii, cât și forma ei organizată- parohia, o forma Mântuitorul cu cei care s-au alipit de El, ca de un Dumnezeu adevărat și izbăvitor al întregii lumi. După Mântuitorul, viața Bisericii și forma ei de organizare- parohia, o conduceau apostolii, iar mai apoi ierarhia Bisericii : episcopi, preoți și diaconi, prin succesiunea apostolică.

Biserica și deci parohia, sunt lanțul viu al continuității neîntrerupte a operei de mântuire, de către ierarhia canonică, în mijlocul credincioșilor care se grupează în jurul acestei autorități, ca în jurul lui Hristos cu care se unesc și trăiesc. Acest lucru ni-l relatează Sfântul Apostol Pavel prin trimiterea de salutări Bisericii din casa lui Acvia și Prișcila (1 Cor. 15, 14), ori către cea din casa lui Nimfas din Colose (Col. 4, 15-16), sau scria Bisericii din Corint, sau celei din Galatia. El se adresă unor comunități creștine reduse ca număr de membrii, ca toate cele pe care le menționează și în alte locuri ale Noului Testament. Ele aveau însă unitatea și viața lor proprie, iar în cadrul lor credincioșii găseau harul lui Dumnezeu și adevărul revelat.

În sensul de azi, prin parohie se înțelege continuitatea bisericească de sine stătătoare, din care se compune o eparhie și în care preotul a primit de la episcopul locului împuternicia de a păstorii pe credincioși în mod permanent. Preotul este acela care călăuzește sufletele păstoriților spre Dumnezeu și tot el este responsabil de instruirea lor spre calea cea dreaptă. Misiunea preotului este de a propovădui Evanghelia lui Hristos păstoriților săi. Această lucrare misionară sau răspândire a învățăturii creștine, este o lucrare care se continuă , existând obligația ca să fie săvârșită până la marginile pământului, pentru a chema la credința în Hristos toate popoarele și pentru a le cuprinde în lucrarea mântuitoare a Bisericii. Pentru săvârșirea acestei lucrări se desfășoară două feluri de misiune: misiune externă care îi vizează pe necreștini, fie că ei trăiesc împreună cu creștinii, fie că trăiesc izolat, și misiune internă printre credincioșii Bisericii, pentru înviorarea credinței și pentru întărirea atașamentului lor față de Biserică.

În răspândirea Evangheliei lui Hristos, misiune pe care Biserica și-o asumă dintotdeauna ca poruncă, cateheza și omilia au fost formele de exprimare ale Bisericii. Fără această funcție catehetică, fără acest catehumenat, creștinismul primar n-ar fi putut să dea sufletele jertfite pe care le-a dat, n-ar fi putut să curgă atâta sânge de martiri. Știm cu toții că primul catehet n-a fost altul decât Însuși Mântuitorul Iisus Hristos. El a predicat, a învățat și a educat întâi pe Apostoli și apoi întreaga omenire. El a instituit Biserica, făcând din ea instituție învățătorească și pentru alții. Care este deci misiunea Bisericii ca instituție învățătorească? Răspunsul este: catehumenatul sau pregătirea credincioșilor spre un stil de viață moral. Acestă pregătire sau educație o are în vedere Biserica respectiv fiecare preot în parohia lui, începând cu copiii și culminând cu cei mari, ca subiecți ai recatehizării.

Din păcate în zilele noastre, Biserica se confruntă cu mari probleme. Decadența religioasă a infestat întraga lume, care a apucat pe căi piezișe, îndepărtându-se de la calea cea adevărată a credinței. Numărul celor care se înstrăinează crește continuu în fiecare zi. Bacilii indiferentismului și ai egoismului au pătruns adânc în toate părțile, atât la orașe, cât și la sate.

Spiritul modern al timpului manifestat prin necredință, fiind propovăduit cu ajutorul celor mai considerabile mijloace ale culturii și civilizației, presă, literatură, artă și mai nou reclamă, își au ca scop numai egoismul, uitând cu desăvârșire de scopurile supreme ale vieții și de mijloacele mântuirii sale sufletești. Atât în pătura de sus cât și în cea de jos, necredința a prins rădăcini. Dovada în acestă privință este că duminica și în sărbători, bisericile sunt goale, sau cu credincioși de tip „prezenți absenți”, nepăsarea de a-și îndeplini obligațiile de creștini, indiferența în cele spirituale și goana după cele materiale. Credincioșii nu mai ascultă și nu mai răspund prezent cu inima la glasul de chemare al clopotelor bisericii.

Oricine vede că societatea de azi nu e creștină cum ar trebui, pentru că principiile vieții creștine nu sunt la temelia familiei și în relațiile interumane, oamenii trăindu-și viața lor lăuntrică după ceea ce le spun simțurile, iar nu după normele obiective ale credinței. Un spirit antireligios îi călăuzește pe cei mai mulți dintre fii veacului nostru, încât nu se mai gândesc la suflet, la veșnicie și la Dumnezeu, ci orbiți de înțelepciunea lumii și progresul științei se arată a fi pseudo-Toma, deși rostesc asemenea lui : „Până nu voi vedea cu ochii mei, nu voi crede”(In. 20, 25).

Convingerea creștină și mai ales manifestarea creștină ca mărturie și misiune a multora e numai la suprafață, de aceea o grea sarcină revine Bisericii pentru a forma în sufletele tuturor convingeri, trăiri și mărturii religioase, spre a face ca lumea să părăsească terenul indiferentismului și al superficialității. Numai când se va restaura simțul răspunderii, creștinii își vor da seama că nu poți sluji și lui Dumnezeu și lui Satana.

În general, lumea mileniului III se afundă tot mai mult în mocirla păcatelor și fărădelegilor,. Aceasta pentru că legea morală e socotită ca o povară greu de suportat, a cărei eliberare îți aduce fericirea mult dorită. Omul de azi, din epoca senzației, ar dori să aibă o cât mai multă libertate pe seama simțurilor, o libertate animalică, libertină. Din pricina imoralității ce stăpânește în socoietatea noastră, sectarii găsesc mereu motiv de acuză căci în toată vremea sectele și-au justificat atacul lor împotriva Bisericii, prin insuficiența morală a societății, a cărei conducere spiritual –morală o are Biserica. Imputându-le creștinilor atitudini care nu sunt conform cu doctrina Evangheliei lui Hristos, ei pretind o pietate mai mare, o moralitate mai riguroasă. Acestă acuză de cele mai multe ori pare a fi adevărată, căci societatea suferă de cele mai multe patimi și vicii. În toate straturile și condițiile sociale, corupția stăpânește de sus și până jos, iar familia trece prin odiosul monstru-divorțul.

Această decadență socială e prilejuită mai ales de călcarea poruncii a șaptea din Decalog : „Să nu fi desfrânat”(Ieș. 20,14). Din păcatul curviei și al preacurviei, din imoralitate și dezmăț, vin cele mai multe din relele sociale. Patimile care curpind societatea întunecă mintea și-i fac pe oameni să aibă ochii orbi.

Astfel misiunea Bisericii în salvarea ființei neamului prin îndepărtarea tuturor efectelor negative, cauzate de păcatele și viciile amintite este și va fi o misiune deosebit de dificilă. Deci prima sarcină a Bisericii este re-catehizarea, care presupune mai întâi dislocarea prejudecăților anticreștine puternic înrădăcinate în mințile oamenilor și prin corectarea distorsionărilor adevărurilor creștine deja existente în societate.

Din cauza necunoașterii propriei învățături de credință, mulți oameni confundă ocultismul cu cultul, magia cu tainele, consideră credința în reîncarnare compatibilă cu credința creștină, practica yoga ca pe un exercițiu spiritual creștin și mai ales este ciudat că unii intelectuali apelează la practici și teorii religioase asiatice inferioare credinței creștine în vreme ce aceasta le rămâne străină.

Re-catehizarea înseamnă implicit scoaterea creștinismului din pasivitate și indeferentism religios și transformarea lui în apostol al Bisericii. Savantul, gânditorul, artistul, geniul creator, dacă se hrănesc din bunătățile spirituale ale Liturghiei, își pot descoperi harismele slujirii împărătești. Fiecare laic poate să-și transforme cercetarea într-o lucrare sacerdotală, într-un sacrament care preface orice formă de cultură într-un loc teofanic : a cânta numele lui Dumnezeu cu ajutorul științei, al gândirii, al acțiunii sociale sau al artei. În felul ei cultura întâlnește Liturghia, face să răsune „Liturghia cosmică” și devine imn de slavă.

Omul de cultură autentic este cel ce prin creația sa slăvește pe Dumnezeu și transmite mesaje morale și constructive. El desenează, sculptează, compune, cânta numele lui Dumnezeu, preamărește binele, puritatea, cinstea, fecioria, smerenia, dragostea, buan- cuviință, înțelepciunea etc, munca sa într-o artă sacerdotală și atelierul într-un altar.

Esența misiunii Bisericii prin cateheză, constă în unirea lucrării lui Dumnezeu și a oamenilor pentru mântuirea acestuia și a comunității. Astfel nimeni nu se poate mântui rămânând pasiv, ci dimpotrivă toți membrii Bisericii se mântuiesc în virtutea conlucrării cu Dumnezeu prin harul său. Cu atât mai mult nimeni nu se poate mântui singur. Apărarea ființei neamului este solidară cu mântuirea lui. Apartenența la etnie este naturală, căci „naționalul face parte din ontologia omului” și fiecare membru al unei etnii își valorifică specificul național rămânând în comuniune cu nația sa. Tot așa omul boatezat se mântuiește în comuniune cu Biserica. Fiind deopotrivă universalistă și personalistă, învățătura lui Hristos este singura care poate cataliza prin Biserică, pe de o parte dezvoltarea specifică și armonioasă a fiecărei persoane umane în cadrul organismului său etnic și pe de altă parte a fiecărei organism etnic în cadrul general al umanității.

Pentru a contribui la apărarea ființei neamului, cultura română trebuie să rămână înrădăcinată în cultul Bisericii. Aceasta înseamnă că omul de cultură va trebui să divină participant la cultul divin și să descopere că Duhul Sfânt transformă darurile de pâine și vin și pe oameni în cadrul Sfintei Liturghii și tot El se manifestă și dând la iveală opere prin intermendiul cărora transformă lumea. De-a lungul veacurilor, neamul românesc și-a păstrat unitatea spirituală participând la Sfânta Liturghie. Astăzi și în viitor, pentru a-și împlini misiunea de apărătoare a ființei neamului, Biserica trebuie să-și conștientizeze credincioșii și sa-i atragă spre o participare reală și responsabilă la Sfânta Liturghie precum și la cele șapte laude. La Liturghie, căci Liturghia ne constituie în Biserică, ea îi adună pe credincioși laolaltă, îi unește cu Hristos și întreolaltă.

În Liturghie se manifestă cu cea mai mare putere și în modul cel mai evident cele trei slujiri ale Bisericii : învățătorească, conducătoare și sfințitoare. De aceea funcția Bisericii se concentrează în actul liturgic și fără el Biserica nu poate merge mai departe, nu are bază pentru a-și prelungi misiunea în lume. Deci implicarea Bisericii Ortodoxe în destinul viitor al poporului român începe cu Liturghia.

Biserica, prin parohii și prin intermediul clericilor, trebuie să-și împlinească misiunea încredințată de Mântuitorul : să înmulțească binele, să promoveze morala responsabilă, să contribuie cu mijloacele pământești de care dispune la o cât mai profundă și eficientă educație religioasă, în așa fel încât oamenii să știe de unde vin și unde merg, de ce trăiesc și de ce mor, care e sensul vieții și al morți, ce responsabilități au oamenii – ei între ei și înaintea lui Dumnezeu.

Omul de știință Konrad Lorenz ne atenționează cu privire la cele scrise mai sus : în Biserică, dacă ai învățat să gândești biologic, cunoscând la fel de bine puterea pornirilor instinctive și relativa insuficiență a oricărei morale responsabile și a tuturor principiilor bune și dacă pe deasupra știi să privești perturbațiile comportamentului social dintr-o perspectivă psihiatrică a psihologiilor abisale, ajungi să nu mai condamni deligvențiii. Cel afectat de o perturbare funcțională va fi atunci privit mai degrabă ca un bolnav vrednic de compasiune și nu ca un om rău posedat de Satana. Deci Biserica are misiunea de a asigura o relație vie a omului cu Dumnezeu și a neamului românesc cu Dumnezeu pentru ca omul să-și cunoască direcția și sensul, iar neamul să nu cadă în neființă.

Datoria Bisericii față de neam constă în a întări în conștiința poporului credincios, prin cateheză realitatea prezenței lui Dumnezeu în lume și în viața oamenilor, în a promova ideile fundamentale revelate de Mântuitorul, care fac obiectul misiunii ei și în a-și aduna fiii în jurul altarului pentru a le comunica și împărtăși viața. În această se concentrează misiunea Bisericii în viitor, iar un viitor fără Biserică e un viitor fără viitor, mai ales pentru neamul românesc, care nu a avut niciodată și nici un moment în istorie experiența absenței Bisericii din viața sa.

Sfântul Clement Alexandrinul spunea: Cateheza este primul aliment al sufletului în materie religioasă. Catehizarea credincioșilor este prima plantare a învățăturii creștine în sufletele lor. De aceea astăzi mai mult ca oricând se cere atât catehizarea, cât și re-catehizarea, misiune cu care preotul este dator față de păstoriții săi. Efectul unei bune catehizări/re-catehizări este acțiunea de interiorizare sufletească în legătură cu acțiunea didactică, pedagogică și harică a Bisericii. Elementele de bază ale Liturghiei catehumenilor au fost pe lângă învățăturile de credința din Simbol și Sfânta Scriptură a Vechiului Testament și a Noul Testament, cu lectura, cântarea și explicarea pericopelor biblice. Aceste elemente au format de fapt materialul obișnuit al catehezelor ortodoxe. Psalmii, paremiile, pericopele apostolice, evangheliile, predica, ecteniile cu rugăciunile și cântările Liturghiei catehumenilor de azi, ne confirmă acestea. Aceste elemente de bază au fost întrebuințate de Biserică pentru a ne da cateheza ortodoxă de astăzi.

Cateheza în parohie constă deci din instruirea religioasă și trăire religioasă. După cum vom vedea în subcapitolul următor, cateheza se face atât în Biserică cât și în școală, potrivit normelor canonice a Sfintelor Sinoade.

Potrivit normelor canonice, îndatorirea de a catehiza revine mai întâi clerului, care face parte din preoția de instituția divină. Cele mai multe rânduieli în această privință s-au născut practic pe baza trebuințelor ce s-au ivit în Biserică, în legătură cu catehumenii, adică cu cei care trebuiau pregătiți, spre a primi Sfântul Botez și a deveni astfel membrii, ai Bisericii, mădulare vii ale Trupului mistic al lui Hristos. Astfel, preotul potrivit canoanelor are obligația de a catehiza pe credincioșii de toate vârstele, tineri și vârsnici, de ambele sexe (canonul 10, Sinodul VII Ecumenic), precum și pe cele privitoare la îndatorirea de a-i catehiza pe ereticii care urmează a fi primiți în Biserică (Canonul 7, Sinodul II ecumenic; Canonul 95, de la Sinodul VI Ecumenic), pentru aceștia din urmă existând în Molitfelnic slujbe speciale.

În Canonul 10 al Sinodului VII Ecumenic, Sfinții Părinți, pornind de la constatarea că unii clerici-nesocotind rânduiala canonică își părăsesc parohiile, îndrumă spunând ca mai bine va fi ca unii ca aceștia să învețe pe copii și pe casnici, citindu-le lor dumnezeieștile Scripturi că pentru aceasta au primit preoția. În Canonul VII al Sinodului II Ecumenic și 95 de la Sinodul VI Ecumenic se arată că pe cei ce vin la Biserică, să-i catehizăm și să-i punem să petreacă timp îndelungat în Biserică, modul în care se face catehizarea este stabilit după trebuințe și posibilități, de către Sinodul Plenar al Bisericii respective și el poate fi schimbat și adoptat mereu.

Sfântul Sinod a hotărât timpul, locul și modul în care trebuie să se facă catehizarea, precum și îndatorirea clerului de a catehiza cu regularitate și după un plan anumit și anume : în biserică, la sfârșitul sfintelor slujbe, în zilele de duminică și în alte zile de sărbătoare, ca și în alte zile de peste săptămână (exemplu vinerea) pentru toate categoriile de credincioși. Hotărârea a fost adoptată în 1983, stabilindu-se și programa de învățământ religios catehetic. Catehismele mai mari și mai mici, precum și cărțile de învățătură, cărțile de religie, Mica Biblie și catehezele model, publicate în periodicele bisericești, servesc ca manuale sau ca materiale îndrumătoare pentru lucrarea catehetică sau de învățământ religios.

În zilele noastre, cateheza este de trebuință mai mult ca oricând în parohii, datorită pericolului sectar. Ereziile și sectele au fost realități dureroase în întreaga istorie a Bisericii, dar în vremea noastră, sectarismul pare să devină o modă, un fenomen normal, un mod obișnuit de a viețui, a fi și a gândi. Sectarismul a devenit o realitate comună fiecărei comunități, este un fenomen care produce neliniște și tulburări. Sectarismul produce tulburare , fiindcă el rupe, distruge comuniunea, introduce dezordinea și neascultarea în comunitate, respinge autoritatea bisericească tradițională și moștenirea sacră, câutând să impună noutatea ca dogmă și regulă de viață.

În numărul 2 al ziarului „Renașterea” pe anul 2008, Înalt Prea Sfințitul Arhiepiscop și Mitropolit Bartolomeu a atras atenția preoților că pericolul pentru Biserica Ortodoxă îl reprezintă sectele în special cele neoprotestante, proliferate pe fondul sărăciei și al lipsurilor, cu ajutorul unor foloase materiale. Mitropolitul Clujului i-a îndemnat pe preoți să își apere turma și să-i învețe și pe credincioși să se apere singuri în fața acestei amenințări : sectele vin din străinătate și cu speranțele și așteptările lor. Au libertatea pe care le-o respectăm , dar mai trebuie să ne apărăm. Sectele nu sunt la suprafață, lucrează pe dedesupt, cum sunt cârțile, cumpărându-i pe credincioși cu bani, iar acest lucru se numește corupție spirituală.

Deci sectele care au fost și sunt acceptate de români, nu s-au născut în România, fiindcă Biserica strămoșească a răspuns atât nevoilor de afirmare personală cât și comunitară- universală ale credincioșilor.

Jean Vernette enumeră între cauzele proliferării noilor mișcări religioase căutarea stării de comuniune, ca reacția față de o societate dură și depersonalizată, revendicarea unor realități culturale prin promovarea cultelor autohtone, o căutare nepotolită a transcendenței și a experienței religioase personale directe, într-o civilizație profund tehnicizată, care pare să-și fi pierdut sufletul precum și căutarea unei direcții spirituale și a unui conducător harismatic care să „stea la cârmă”.

Fără îndoială aceste aspirații sunt legitime și pe deplin justificate, dar nici un creștin ortodox nu poate pretinde că trebuie să le caute în afara Bisericii Sale. Doar prin unirea cu Hristos poți găsi transcendentul. Una este a vorbi despre Hristos și alte este a intra în comuniune cu El prin Tainele Bisericii. Iar direcția spirituală este tocmai Hristos, „Calea, Adevărul și Viața”, care se oferă pe Sine viu în Biserică. Nici o sectă nu poate oferi omului Adevărul întreg, ci în cel mai fericit caz, observă o mică parte a Lui. De aceea, cel ce alege secta este atras de această părticică, amăgindu-se că a ales întregul. De fapt, ieșind din Biserică, a părăsit întregul pentru o părticică.

Deși se crede că secta împlinește nevoia omului de comuniune, ea distruge adevărata comuniune, fiindcă reduce comuniunea la dimensiunea orizontală. Ea nu poate oferi decât o comuniune interumană, închisă în lumea naturalului, comuniune pe care o poate asigura orice organizație umanitară fără a se pretinde Biserică. Biserica realizează comuniunea mântuitoare numai întrucât își păstrează structura de Trup tainic al Domnului, în care fiecare mădular își împlinește slujirea potrivit darului primit de la Duhul Sfânt, al cărui templu este Biserica prin Sfintele Sale Taine.

Iar comuniunea aceasta, tocmai pentru că are la bază lucrarea supafirească a Duhului Sfânt nu se realizează în afara lumii în general, a creației și a cosmosului, pentru că se mântuiește în realitatea concretă a creației. În schimb secta vrea să se salveze singură, ea nu vrea să se salveze odată cu lumea. În psihologia sectarilor există o cufundare în sine, o mulțime de sine, o satisfacție de sine. Psihologia sectară prețuiește lumea și este oricând gata să condamne cea mai mare parte a lumii la pieire ca pe ceva inferior. Psihologia sectară este în esența ei necreștină, în ea nu există universalitate creștină și iubire creștină universală. Ea nu vrea să știe că Hristos nu este doar Mântuitorul meu și a corabiei mele, ci și Mântuitorul lumii.

Cel mai grav este că omul poate trăi în această pseudo-comuniune cu iluzia că a găsit comuninea adevărată : spiritul de sectă este mai rău și mai primejdios decât individualismul, căci el creează iluzia universalismului. Secta este o falsă biserică, un fals duh sobornicesc. Psihologia sectei conține o magie suprapersonală de care e dificil să te separi. Vinul sectei îmbată, el produce iluzia înălțării estetice a existenței. În sectă are loc o falsă uniune, o uniune în afara ierarhiei cosmice universale. În esența ei mistică, Biserica este tocmai un organism universal, cosmic, o ierarhie universală, cosmică cu Hristos în inima existenței. De aceea pentru creștin e o mare primejdie să fie ispitit să depășească singurătatea prin așa-zisa comuniune sectară și nu prin comuniune universală.

În consecință, lupta Bisericii pentru păstrearea ființei neamului românesc include și lupta împotriva sectarismului, fiindcă fărâmițarea religioasă înseamnă fărâmițarea etnică, părăsirea cultului propriu înseamnă ruperea de izvorul din care se hrănește cultura națională, care la rândul ei constituie fundamentul identității noastre naționale. Luptând împotriva sectarismului, Biserica luptă împotriva dezintegrării naționale, a dezunirii și pentru păstrarea identității naționale a fiecărui român.

În mod greșit se crede astăzi, că lupta aceasta cade exclusiv în sarcina preoților. Biserica nu este alcătuită numai din preoți. Pentru a face față răspunderii uriașe față de neam, Biserica trebuie sprijinită de toți membrii ei. Mai întâi se conștientizează credincioșii cu privire la răspunderea pe care o au în societate în calitate de creștini. Paul Evdokimov observă că dacă episcopul participă la Preoția lui Hristos prin funcția lui sacră, orice laic face acest lucru prin însăși ființa lui, el participă la Preoția unică a lui Hristos, prin ființa lui sfințită, prin natura lui sacerdotală.

Astfel misiunea creștină în lume stă sau cade după cum clericii și laicii își asumă responsabilitatea față de Biserică. Însăși secularizarea la care este astăzi martoră omenirea , are la bază abdicarea preoților și credincioșilor, deopotrivă, de la rolul lor de colaboratori ai lui Dumnezeu în istorie.

Prezența mirenilor în apărarea credinței este impusă de unele realități ale vieții parohiale de astăzi, mai ales la orașe, dar nu numai parohiile sunt atât de întinse și în unele locuri credincioșii sunt atât de răspândiți, încât este imposibil ca preotul să ajungă la fiecare pentru a-L sluji pe Hristos. Pe lângă aceasta în unele comunități fluctuația este atât de mare, încât preotul, nesprijinit de creștini misionari, nu-i poate nici cunoaște pe noii veniți. Aceste realități duc la concluzia că Biserica nu poate lupta împotrivă fenomenului sectar fără mirenii ei. Misionarismul clericilor nu este eficient fără cel al laicilor, fiindcă sunt foarte multe sectoare de activitate din care preoții lipsesc.

Doar așa cum credința dreaptă este nedespărțită de Sfânta Liturghie și de Taine, de viața bisericească în ansamblul ei nici cei ce învăță sau vestesc cuvântul lui Dumnezeu nu pot apăra credința decât dacă participă la cultul divin public. Altfel, cad în sectarism. Căci numai în cult îl descoperim viu pe Hristos pe care Îl predicăm. Numai un asemenea cuvânt, nedespărțit de lucrarea harică poate să-l transforme pe om și să umanizeze societatea să fie cuvântul care eliberează, umanizează, înalță, dă sens și deschide spre dimensiunea universalului, iar acestea toate prin Duhul Sfânt și cu aparatul persoanei purtător de Duh și de Cuvânt, a persoanei care trăiește cuvântul.

Așadar, Biserica, poate lupta înmpotriva sectarismului dacă preoții și credincioșii desfășoară împreună slujirea sfințitoare și pe cea învățătorească, precum și dacă aceste două slujiri nu sunt separate. Sectarismul se distinge tocmai prin faptul că separă materia de har, învățătura de taine, cultura de cult, etnia de Biserică, preoția harică de cea obștească a mirenilor iar a lupta împotriva sectarismului, înseamnă a promova unirea acestora.

Pentru că are misiunea de a continua și actualiza permanent în lume jertfa și Învierea lui Hristos, Biserica are marea răspundere de a conduce națiunea română spre Împărăția lui Dumnzeu, de a apăra cu sfințenie valorile spiritualității românești , care constituie baza coeziunii și comuniunii acestui popor, născut creștin și având un destin autentic creștin.

2.2 Învățământul religios în scoală

O altă latură a Bisericii este aceea de a catehiza și în școli pe tineri. Acest lucru se realizează la orele de religie, prin educația religioasă. Pentru această misiune învățătorească, Mântuitorul a pregătit pe Sfinții Apostoli, ca și ei la rândul lor să pregătească pe urmașii lor, misiune împlinită până în zilele noastre, atât prin preoți, cât și prin profesorii de religie.

Pe lângă credința în puterea divină, religia reprezintă și o concepție despre lume și viața, aprind omului norme adecvate de conduită în acord cu perceptele religioase. Era creștină a adus lumii o nouă normă morală. Aceasta are la bază un sistem de principii de formare a profilului moral al omului de la cea mai fragedă vârstă.

Dumnezeu l-a creat pe om cu voință liberă. Astfel, faptele libere și conștiente ale omului sunt apreciate pe criteriile moralității. Atunci când o faptă morală este în concordanță cu legea morală, o numim faptă bună.

Prin educația religioasă desfășurată în școală se urmărește explicarea obiectului, a scopului și a împrejurărilor unui fapt pentru ca elevii să poată distinge fapta morală de fapta imorală. Educația religioasă creștină este o acțiune specific umană, care se desfășoară conștient de către un educator, conform unui plan și unei metode bine precizate. Ea este susținută de iubire, de încredere, de libertate și de harul lui Dumnezeu, și are drept scop realizarea caracterului religios-moral, care să-l conducă la desăvârșirea morală.

Educația religioasă este singura oră din cirriculumul opțional ce pune în mod serios problemele esențiale- problema vieții și problema omului. Însă nici societatea și nici cultura nu se mai definesc în raport cu elemetul religios. De asemenea știința, tehnica, artele, învățământul, viața canonică , statul se situează în afara sferei reeligioase. Mai mult decât atât, structura mentală și afectivă a vremii noastre e specific laică. Presiunea mediului socio-cultural e uriașă, încât omul e indiferent față de religie (dacă Dumnezeu nu se ocupă de mine, nici eu nu mă ocup de El).

În această lume desacralizată și secularizată în care nihilismul, acest oaspete neliștitor a invadat conștiința omului, Dumnezeu nu este prezent în viața lui, credința religioasă apărând ca un stadiu infantil al conștiinței umane, fiind înlocuită prin tehnică, psihanaliza solidarității socială. Civilizația actuală nu e împotriva lui Dumnezeu, ci una fără Dumnezeu. Ateismul s-a masificat, deoarece ființele trăiesc la suprfața lor acolo unde, prin definiție Dumnezeu este absent. A deveni ateu nu înseamnă a alege sau a nega, ci a te lăsa condus pentru a trăi în rând cu lumea.

Deși sunt voci care resping funcționarea orei de educație religioasă în școala publică, în numele laicității statului și libertății de gândire, ni se pare normal ca, într-o societate pluralistă, să se audă vorbindu-se de Biblie în școli, altfel moștenirea culturală devine de neînțeles, să se audă vorbindu-se despre Părinții Bisericii în studiul gândirii.

Pentru a spune care e rolul orei de educație religioasă, trebuie să vedem ce poate oferi ea tineretului din ziua de astăzi.

Pentru a vedea necesitatea și posibilitatea unei educații religioase, vom porni de la niște întrebări inerente: Constituie credința religioasă o nevoie imperioasă a omului ce trebuie satisfăcută? Este necesară realizarea unei tivele educației religioase? Pentru a răspunde la aceste întrebări, vom prezenta, mai întâi, câteva argumente în favoarea educației religioase, urmate de o încercare de a prezenta câteva dintre legăturile religiei cu educația și cultura în general, așa cum le găsim, de regulă, în ghidurile metodice.

În acestea vom găsi justificări ale prezenței educației religioase în sistemul educațional instituționalizat de genul: formarea tinerilor prin sistemul de învățământ se cere a fi multidirecțională și polivalentă, școala pregătind individul în perspectivă intelectuală, morală, civică, estetică, igienică, de aceea componenta religioasă se adaugă în mod firesc, organic, urmărindu-sc complementaritatea și continuitatea de ordin instructiv și formativ. De aceea e necesar ca aceste laturi ale educației să fie vizate ca un demers global, integrator. Sau în felul următor: ca disciplină de învățământ, religia are rol de liant între disciplinele ce L-au pierdut sau nu L-au avut pe Dumnezeu, învățând religia, elevii vor înțelege mai bine rostul omului în lume, religia îl formează pe om pentru sine și pentru societate, ea e o necesitate a firii umane. În plus, religia aduce spor de încredere în mila și ajutorul divin, nădejdea dobândirii vieții veșnice, oferă răspunsul la întrebările fundamentale ale vieții; or, trăirea și viața religioasă autentică nu sunt posibile fără cunoașterea temeinică a adevărului revelat, de aici și din importanța pe care o are religia în viața omului, necesitatea studierii sistematice și organizate și reintroducerea religiei ca obiect și disciplină de învățământ în școli. Deci, educația religioasă ca una din laturile educației, deoarece idealul suprem al oricărui om este desăvârșirea, educația religioasă e determinantă pentru dobândirea acesteia; apoi, educația religioasă e importantă deoarece conduce pe om la scopul ultim al existenței – trăirea în comuniune cu Dumnezeu; ea e importantă și din punct de vedere moral, are și un rol cultural, e importantă și din punct de vedere social, scopul acestei educații fiind realizarea caracterului religios-moral, profesorul având datoria de a sădi în sufletele elevilor acel minunat chip pe care Dumnezeu 1-a gândit pentru fiecare dintre ei. Cât privește argumentele în favoarea unei educații religioase, vom aminti:

1. Argumentul cultural: religia reprezintă și o formă de spiritualitate ce trebuie cunoscută de elevi, neputându-se considera cineva o persoană cultă fără a cunoaște propriile referințe religioase, a celor cu care coexiști sau fără a cunoaște ceva despre istoria religiilor sau fără a înțelege fenomenologia actului religios. în plus, multe producții culturale, clasice și contemporane se bazează pe Biblie sau Tradiție, tematizează motive cu substrat religios. În fine, instrucția de tip religios mobilizează mintea și sufletul, deschid spiritul spre experiențe culturale diverse. Lipsa formării din perspectivă religioasă înseamnă infirmitate spirituală, o formă de analfabetism.

2. Argumentul psihologic: educația religioasă invită la reflecție, la autocunoaștere; nu e doar transmiterea de cunoștințe specifice, ci și conturarea sau formarea personalității; e un prilej de fortificare interioară, de descoperire a idealurilor, de reconvertire spre lumea valorilor absolute. Recursul la religie e vindecător, salvator.

3. Argumentul etic: educația religioasă poate aduce un suflu nou în ce privește aspectele relaționale, comportamentale la nivel individual sau social. Morala de tip religios poate umple un gol sau poate ajuta la depășirea unor sincope de orientare existențială.

4. Argumentul sociologic: valorile religioase au virtutea de a aduce oamenii laolaltă, de a crea legături durabile; religia funcționează ca un flux spiritual integrator, ca o formulă de congregare a acțiunilor la nivel social.

5. Argumentul istoric: religia e un factor de coagulare și de perpetuare a neamului; multe secole cultura s-a consumat în biserici și în mănăstiri.

6. Argumentul ecumenic: instrucția și formarea religioasă pregătește omul pentru acceptarea și înțelegerea aproapelui, devenind mai generoși și mai puțin suspicioși cu ceilalți.

7. Argumentul teologic: fiecare persoană trebuie îndreptată spre Dumnezeu, să ajungă la un sens profund al vieții și existenței.

8. Argumentul pedagogic: educația religioasă deschide apetitul către perfecționarea de sine, reprezintă o modalitate de responsabilizare a eului în legătură cu opțiunile ulterioare.

Continuând cele spuse mai sus, e necesară găsirea relației dintre religie și educație, adăugând din capul locului că nu gradul de "laicitate" sau de "religiozitate" imprimă valoare învățământului, ci interesează măsura spiritualizării omului ce trebuie asigurată prin instruire, și că, deci, un învățământ autentic trebuie să aibă în complementaritate cele două categorii de valori în perspectiva culturalizării, spiritualizării și desăvârșirii persoanei.

Vom pleca de la constatarea că e greu de crezut că omul se poate împlini în afara unor repere transcendente, deoarece transcendentul conferă valoare și semnificație imanentului, transcendența nefiind un corp străin transplantat în trupul lumii înseși; atitudinea religioasă permite omului să atingă plenitudinea umanității, mai mult, religia nu numai că vorbește despre o lume, dar instituie o lume. Trebuința religioasă constituie o căutare ce se împlinește la fiecare etapă de vârstă. Credința e o treaptă necesară pe drumul cunoașterii și autocunoașterii. Prin religie se creează o predispoziție de inserție a eului într-o regiune de valori profunde, unde viața se concentrează, devine mai ardentă, mai personală, mai autentică. Credința religioasă tonifică motivațiile, îmbie la acțiune temeinică și facilitează rezolvarea unor sarcini dificile. Viața fără religie echivalează cu viața inautentică și cu existența descentrată axiologic. Religia e actul ce trans-cende oricărui relativ. Religia imprimă sens și direcție existenței. Prin intermediul sacrului, realul se dezvăluie, lumea capătă un sens. Sacrul e o trambulină spre înțelegerea și mișcarea noastră satisfăcătoare în această lume, fiind o modalitate optimă de cunoaștere a spațiului profan. Religiozitatea e structura ultimă a conștiinței, fiind chiar independentă de numeroasele și efemerele opoziții dintre sacru și profan, căci ea e o trăsătură umană definitorie. Percepția religioasă a lumii poziționează omul și umanitatea pe traiectul corectitudinii morale. Instrucția, ca proces de spiritualizare a omului, ar fi sărăcită de nu s-ar avea în vedere integralitatea dintre spirit și materie. Dincolo de valențele morale ale religiei stau capacitățile ei de formare a unei capacități globale, holistc asupra existenței.

Valorile religioase sunt valori prin excelență. Valorile religioase nu sunt integrabile, ci sunt integrative – prin valorile religioase se înalță arcul de boltă care unește valorile cele mai îndepărtate. In procesul de apropiere de divinitate sunt două atitudini – de înălțare și de adâncire.

O primă constatare pe care trebuie să o facem e că educația religioasă are în vedere și eul vieții, al existenței care, de fapt, e întrebarea întrebărilor dintotdeauna. O altă vocație educativă a religiei se manifestă în faptul că ideaticul ei corpus trezește și menține sentimentul participării. Suntem acum, oarecum, în măsură să precizăm care sunt serviciile pe care le poate aduce studiul religiei în școli și care e contribuția sa la formarea personalității omului. Primul serviciu pe care religia îl poate face școlii e ca școala să poată restaura în elevi integritatea rațiunii. Educația religioasă presupune introducerea subiectului în marile mistere. Religia e un sistem de norme morale, dar creștinismul nu e doar un codice moral, ci un răspuns structrural al vieții noastre atunci când ne confruntăm cu o alteritate. Educația religioasă are drept obiectiv cultivarea și dezvoltarea religiozității. Esența religiei constă în fenomenul de credință, sfințenia fiind corolarul vieții religioase. Educația religioasă creștină are ca proiect formarea și desăvârșirea profilului moral creștin. Educația religioasă contribuie la formarea individului și asigură o cultură generală completă. Ea are o funcție informativă, dar și un pronunțat caracter formativ, religia oferind omului un ansamblu de valori spirituale și morale, ce-1 vor ghida în toate întreprinderile sale. Prin educația religioasă se asigură un sens vieții, o direcție și un mod de a exista, o perspectivă ce depășește imediatul faptic. Idealul educației religioase e unul integralist.

După cele prezentate mai sus, se poate concluziona că educația și formarea personalității sunt preocupări de mare și aleasă prețuire pentru orice școală. Educația e activitatea de trasmitere a unui cumul de spiritualitate, dar e și îmbogățire, resemnificare, înzestrare cu sens, reajustare și retraducere a stimulilor culturali din perspectiva unor fundamente axiologice pertinente și a unor repere valorice mai stabile și mai puțin erodabile. Deci, educația religiosă constituie o latură aparte a educației, ce presupune o mare responsabilitate, deoarece se lucrează cu sufletele copiilor.

Unul din factorii importanți care contribuie la promovarea educației religioase este profesorul de religie. Prin el se realizează funcția catehetică a Bisericii. Astfel profesorul de religie este chemat la o mare misiune și anume aceea de a fi el lumină și de a-i lumina pe alții : „Voi sunteți lumina luminii. Cetatea care este așezată pe vârf de munte nu poate să se ascundă; și lumânarea aprinzându-se nu se pune sub vas, ci în sfeșnic și luminează tuturor oamenilor, ca ei vazând faptele voastre cele bune să-L slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri.” (Mt. 5, 14-15).

Un asemenea suflet iubitor de om și de binele vieții spirituale poate să treacă prin multe greutăți, precum spunea Sfântul Apostol Pavel : „Dragostea rabdă mult și se milostivește, dragostea nu pizmuiește, dragostea nu se trufește, nu se mândrește, nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale foloase, nu se mânie, nu se gândește la rău, nu se bucură de nedreptate, se bucură de adevăr; ea toate le acoperă, toate le nădăjduiește, toate le rabdă.” (1 Cor. 13, 4-7). Copilul, tânărul, adultul, sunt etape de înțelegere a îndrumări sufletești, cum spunea Fericitul Augustin în scrisoarea sa : „Despre catehizarea celor neinstruiți.” Profesorul fiind iubitor al copiilor, cât și a părinților, îi educă pe aceștia în toate cele ale vieții lor religioase, morale creștine, neputându-i lăsa în bigotism și analfabetism religios.

Obiectivul oricărui profesor de religie este de a-i ajuta pe tineri să se orienteze în lumea valorilor materiale și spirituale, să lupte împotriva dezumanizării oamenilor și totodată să facă din valorile spirituale și culturale priorități ale vieții lor. În rezolvarea nevoilor spirituale ale copiilor trebuie implicați atât profesorii de religie, dar și părinții. Se știe că în procesul de învățământ sunt prezenți trei factori : profesorul, subiectul de educat (elevul) și materia de învățământ. Pentru ca procesul de învățământ să-și atingă obiectivele, este necesară existența unei concordanțe între acești factori. Orice profesor, cu toată știința și experiența pe care și-a acumulat-o în decursul activității sale didactice, este obligat să-și pregătească temeinic lecțiile, pentru a putea crea un caracter bun.

Este bine de știut că un factor foarte important care contribuie la formarea individului îl constituie educația religioasă. Dar în curriculum-ul școlar, educației religioase i se rezervă doar o oră pe săptămână, ceea ce pune în pericol formarea caracterului moral al elevilor printr-o insuficientă educație. Cu toate acestea, Biserica prin preoții și profesorii de religie se străduiește ca în aceea oră să răspundă nevoilor spirituale ale elevilor prin programe speciale la nivelul învățământului primar, gimnazial, precum și liceal.

Vârsta preșcolară reprezintă o etapă foarte importantă pentru deschiderea anumitor posibilități de edificare în Biserică și în societate. Copilul, fiu al lui Dumnzeu prin Botez și membru privilegiat al Împărăției lui Dumnezeu (Mc. 10, 14), are nevoie acum de ajutor în creșterea sa umană și spirituală. Acum mai mult ca oricând, educația religioasă nu poate lipsi nici unui copil creștin.

Primul val important în viața copilului îl au părinții, cei care i-au dat viață, i-au îmbogățit-o cu darul Botezului și care au datoria de a o hrăni în continuare. Acum în copilărie,când are loc prima socializare și educație umană – în familie, la școală și la Biserică, va constitui un moment decisiv pentru viitorul credinței. Copilăria este perioada în care se împlinește inițierea creștină începută la botez. În jurul vârstei de trei ani apar și se conturează primele trăiri religioase. De timpuriu întâlnim la copii, credință și viață religioasă.

Fiind pregătit pentru primirea Sfintelor Taine, copilul trece printr-o primă etapă, etapă a formării organice la credință și este introdus în viața Bisericii. Procesul catehetic va fi eminamente educativ, dezvoltând resursele umane ce constituie fundamentul credinței : simțul încrederii, al generozității, al dăruirii de sine, al împărtășirii. Formarea propriu-zisă creștină va avea în vedere inițierea la rugăciune și la Sfânta Scriptură.

De ce este absolut necesară educația la credință încă de la vîrsta preșcolară? De ce trebuie ea să-l însoțească permanent pe copil? De ce este util ca factorii implicați în această acțiune să lucreze împreună? Deoarece contextul socio-cultural actual influențează cel mai adesea negativ creșterea copiilor; totul de la mediul ambiant la mentalități și comportamente, impune astăzi doar stiluri de viață de tip consumist, o perspectivă comercială asupra oricărui lucru sau asupra oricărei persoane; cum nu se mai crede în nimic, nici viața nu mai are valoare, totul fiind permis, de aici născându-se violența, individualismul și nihilismul, impunse drept stiluri naturale de viață. Mijloacele de informare în masă sunt oglinda acestei realități.

Educația religioasă pentru copiii din școala primară se va realiza alături de persoanalul didactic calificat (profesorii de religie), dar alături de aceștia este obligatorie implicarea preotului paroh precum, și a familiei. Ar fi de dorit ca preotul și profesorul de religie să acționeze în comun pe linia catehizării copilului. Motivarea elevilor în vederea participării la viața Bisericii precum și împlinirea lor ca mădulare vii ale trupului mistic al lui Hristos este una din condițiile cele mai importante pe care un profesor de religie poate să le realizeze.

În gimnaziu, educația religioasă se realizează prin extinderea și amplificarea religiozității. Acum copiii sunt capabili de performanță, de aprofundarea unor noțiuni de catehism. Acum copilul începe să se integreze în societate, să se solidarizeze cu ceilalți, să realizeze prietenii și simpatii. Acum copilul începe mai mult ca oricând, să se raporteze la Dumnezeu, la relțiile dintre el și alții. Acum copiii văd la majoritatea adulților cum sunt puternic marcați de criza societății, faptul că trăiesc sentimentul de frică, neîncredere, resemnare, de individualism. Acum ei pot rămâne marcați de toate aceste probleme. Ei sunt foarte vulnerabili la aceste asalturi și nu pot doar prin propriile forțe duce lupta cu cei de vârstă cu ei. Faptul de a nu se conforma modelelor impuse de grup, faptul de a refuza idolii grupului, valorile sale, va face din copil un marginalizat.

Soluția se impune de la sine, copilul are nevoie de o educație autentică a întregii persoane la care să contribuie cât mai mulți factori avizați. De aceea un rol important îl are acum în spiritualizarea lor parohia (ca topos) și școala. Fără renunțarea la instruirea religioasă făcută de familie și preotul paroh, subliniem că profesorul de religie și noul cadru de instruire religioasă (realizat în școală prin orele de religie) vor avea un impact mai puternic asupra personalității și formării religioase a copilului.

Parohia este coordonatoarea pregătirii copiilor la primirea Sfintelor Taine. Ea poate să-i motiveze pe părinți să colaboreze la cateheza copiilor, conștientizând faptul că, pe drumul lor abia început, copiii au mereu nevoie de sprijinul credinței celor din jur, precum și de exemple morale. Părinții și copiii sunt cu toții invitați să răspundă chemării lui Hristos și să primească Sfintele Taine în comunitate, ca pecete a credinței lor, în deplină libertate atunci când se consideră pregătiți dincolo de prejudecăți (un părinte poate să aleagă momentul în care copilul său să primească împărtășirea solemnă indiferent de un anume obicei de pildă o anumită vârstă).

Asumându-și rolul de educatori la credință, părinții își vor împlini responsabilitatea asumată la Botez, își vor reconsidera propria viață de credință, aprofundând sensul tainelor atât în familie cât și la școală. Catehumenii afirmă că este de o importanță capitală implicarea părinților la primirea Sfintelor Taine, dar și de a-i însoți în întreaga lor educație la credință. A nu-i determina să-și ia în serios această responsabilitate, înseamnă să-i excluzi de la experiența eclesială și euharistică, realități „sacre” fără de care nu există mântuire. Poate este reprezentativă cugetarea lui Nicolae Iorga care îi atenționează pe cei maturi : „Din neamul tău să te îngrijești mai mult de cei pe care-i lași după tine.”

CAPITOLUL III

Cateheza și implicațiile ei în conteporaneitate

Slujirea omului, a societății și a lumii este unul dintre obietivele principale ale misiunii Bisericii în conteporaneitate. Propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu precum și comuniunea și sfințirea credincioșilor, sunt cele necesare în vederea mântuirii.

Lumea este creația întreagă pe care Dumnezeu a iubit-o atât de mult, încât pentru slujirea ei spre mântuire, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său (In. 3, 16-17), care la rândul Său, trimite pe Apostoli și prin ei, Hristos trimite însăși Biserica în lume (Mt. 28, 19- 20); Mc. 16, 15-16. Între Biserică și lume, Biserica societate, cum afirmă Paul Evdokimov, nu există un dualism ontologic, după cum nu există nici între sacru și profan. Dualismul între acestea este numai etic. Căci după învățătura ortodoxă, Biserica și lumea se interferează reciproc.

Biserica însăși întemeiată de Hristos, nu poate fi înțeleasă indepent de lume pentru că ea își desfășoară activitatea în lume și se află în slujba ei, pentru a ține lumea în comuniunea de viață și iubire. De aceea se spune că misiunea Bisericii își are temeiul său adânc și punctul de plecare în însăși comuniunea veșnică a Sfintei Treimi, în mișcarea iubirii Tatălui către Fiul în Duhul Sfânt și prin Acesta către întreaga lume. Astfel misiunea este participare la trimiterea Fiului (In. 20, 21-23) și a Duhului Sfânt (In 14, 26) în lume care revelează viață de comuniunea a lui Dumnezeu pentru a face face părtăși la ea.

Biserica în raport cu lumea implică o permanentă relație a acestora cu Hristos, Creator și Mântuitor al lumii și Întemeietor al Bisericii pentru mântuirea oamenilor, dar și pentru sfințirea lumii și a creației întregi, dacă avem în vedere ceea ce spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, că totul se cere după Jertfa și Învierea lui Hristos.

Prezența Bisericii în lume este o dovadă explicită a responsabilității acesteia pentru mântuirea membrilor ei. Ține de activitatea misionară în general atitudinea realistă pe care Biserica trebuie s-o aibă în fiecare moment istoric al evoluției complexe a societății, față de lume, față de societatea concretă și față de oameni. Tuturor acestora Biserica le slujește cu slujirea ei nediferențiată și manifestată în fapte concrete.

3.1 Implicațiile eclesiale

Prin implicațiile eclesiale se înțelege modul cum Biserica se implică sau slujește omului, societății și lumii întregi, din iubire jertfelnică, „făcându-se tuturor toate”, în rezolvarea problemelor concrete ale lumii contemporane. Aceasta este cu adevărat dimensiunea cea mai proprie a Bisericii, este un fel de definiție generală a rostului ei. Așa cum îngerul are ca rost „vestirea”, așa Biserica are ca rost servirea, sfânta servire, ierurgia. Nu numai servirea Tainelor, ci servirea omului, a omenirii în sens toatl, atotcuprinzător, în sensul în care a slujit Domnul- Slujitor, Întemeietorul ei.

Cateheza prin însuși scopul pe care îl urmărește, nu rămâne la partea didactică religioasă, ci își completează misiunea prin educația religioasă. Educația religioasă morală face parte din cateheză. Cei care au primit botezul nu trebuie numai să asculte de Biserică și să primească ceea ce trebuie să creadă, ci trebuie să-și formeze o a doua natură, obișnuindu-se și cum trebuie să trăiască. În educația religioasă de care au nevoie atât tinerii, cât și cei maturi și chiar cei mai în vârstă este obligatoriu crearea caracterului moral. Omul cu caracter moral are nevoie nu numai de știință, ci și de curățenia inimii. Adevărata înțelepciune și educație creștină nu se poate primi însă decât în teamă de Dumnezeu. Curățenia inimii copiilor trebuie păstrată cu grijă așa precum este curățenia jocului și a luminii.

De aceea rugăciunea, postul și cântarea religioasă, participarea la cultul divin, spovedania deasă, precum și împărtășania, lecturarea cărților ziditoare de suflet, precum și educația voinței prin propria săvârșire de acțiuni creștine, îl fortifică pe creștin, îi întăresc credința și îl fac un mădular activ al trupului mistic al lui Hristos.

Rugăciunea

Este un mijloc esențial pe care Biserica îl recomandă în educația religioasă și în crearea caracterului moral al creștinului. Rugăciunea ocupă un rol esențial în sporirea vieții duhovnicești. Ea este puterea ce îndrumă și modulează viața creștinului, iar Biserica este factorul care dă fiilor ei posibilități de mulțumire duhovnicească, de trăire în rugăciune, obișnuindu-i, cu prilejul Sfintelor slujbe să practice rugăciunea în mod statornic.

Întrarmați cu rugăciunea, mintea creștinilor se îndreaptă spre Dumnezeu, simțira lor se îndepărtează de păcat și se îmbracă în simț de pietate, iar voința lor se face ascultătoare îndemnurilor divine. Nu se poate concepe un creștin fără de rugăciune, ci viața creștinului trebuie să fie o viață de rugăciune. Fericitul Siluan Athonitul spunea : „Dacă ești teolog, rugăciunea ta e curată, daca rugăciunea ta e curată ești teolog.”

Sfântul Ioan Iacob Hozevitul spunea : „Pomenind neîncetat pe Dumnezeu (prin rugăciune), uităm cele înguste care produc întristare și ne lărgim ca să cuprindem infinitatea lui Dumnezeu în iubirea noastră… ca om al desăvârșitei rugăciuni, sfântul era conștient că numai prin convorbirea cu Dumnezeu, se întărește și se luminează rațiunea încât nu mai aderă ușor la săvârșirea păcatului. De aceea ne și avertizează :

Când lăsăm de bună voie

Rânduiala rugăciunii

Prinde mare îndrăzneală

Viermele deșertăciunii.”

„Trăind, adică în rugăciune, sufletul creștin se cutremură de sfințenia clipei și îmbracă veșmântul neprihănirii…se purifică, se îndumnezeiește”. Dar rugăciunea nu trebuie să cuprindă doar individualitatea, ci să fie îndreptată la Dumnezeu și pentru aproapele. Această atitudine o avem de la Mântuitorul și de la Apostoli, de la Sfinții Părinți. Ca urmare, rugăciunea pentru aproapele cimentează relații de bunăvoință, de înțelegere și de iubire creștină între cel ce o face și cei ce sunt cuprinși în sfera ei. Ea cultivă dragostea de Dumnezeu și de aproapele, contribind astfel la formarea unei atutudini nobile și la întărirea caracterului creștin.

Rugăciunea trebuie urmată de plâns, de lacrimi, de căință, de întristare după Dumnezeu. Ea se definește ca fiind drept doliul simțit de suflet la pierderea mântuirii sale, la izgonirea lui din starea de fericire. Creștinul care s-a angajat pe calea restaurării naturii sale trebuie să amestece această sfântă mâhnire în toate etapele sale duhovnicești.

L-a întrebat un frate pe Avva Pimen, zicând : Ce voi face păcatelor mele? I-a zis lui bătrânul : Cel ce voiește să se izbăvească de păcate, prin plâns se izbăvește, și cel ce voiește să agonisească fapte bune, prin plâns le agonisește. Căci plânsul este calea pe care ne-a dat-o nouă Scriptura și părinții noștri, zicând : plângeți, că altă cale decât aceasta nu este decât aceaasta!„

Postul

Biserica pe baza mărturiei Sfinților Părinți și a Sfintei Scripturi îndeamnă pe creștin că pentru a se purifica de patimi trebuie să unești rugăciunea cu postul. De aceea creștinii sunt îndemnați să țină cele patru posturi mari (Postul Mare, Postul Crăciunului, Postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel și Postul Adormirii Maicii Domnului) , precum și miercurile și vinerile de peste an. Nu ești creștin dacă nu postești, dacă nu te înfrânezi, dacă nu te biruiești tu pe tine însuți.

Postul e o nimicire a morții, care a fost consecința păcatului. Omul care postește scapă, desigur într-un mod încă relativ, legilor lumii căzute. Postul ortodox e profund marcat de această atmosferă eshatologică. El rămâne un mijloc pentru a dobândi virtutea. Regulile care interzic mâncarea de carne în timpul postului, vizează desigur slăbirea trupului, dar păzindu-le credinciosul adoptă un nou mod de existență, el restaurează în sine însuși, aici și acum, slava lui Adam, care înainte de cădere, era vegetarian și anticipează modul vieții viitoare.

Meditația religioasă

Sufletul creștinesc este doritor după clipe de liniște și de reculegere, după desfătări duhovnicești, pe care le poate găsi tocmai, în meditația pioasă.

Meditația vieții religioase,(căci și ea, ca și rugăciunea ridică mintea și inima credinciosului către Dumnezeu) e fixată asupra câtorva întrebări existențiale asupra vieții : În ce stă raportul sufletesc al credinciosului cu Dumnezeu? Cum mă înfățișez eu înaintea lui Dumnezeu? Ce am făcut eu astăzi pentru progresul meu moral? Ce bine am făcut aproapelui meu, sau ce rău? Hristos mă vrea ca om al păcii, cine este Hristos pentru mine? Ce semnificație are jertfa Lui pentru mine? Deci meditația înfățișează momentul confruntării credinciosului prin constiința proprie, cu sine însuși și cu Dumnezeu.

Cultul divin

O altă modalitate prin care creștinul ajunge la formarea caracterului religios-moral este cultul divin, privit ca dorință a creștinului de a se uni cu Dumnezeu prin rugăciune. Totodată cultul divin public și participarea la el îl inițiază pe creștin în viața Bisericii. Prin cultul divin public se înțelege Liturghia și cele șapte laude, precum tainele și ierugiile. Cea mai importantă formă de manifestare a cultului divin public este Sfânta Liturghie, care influențează sufletul credincioșilor prin caracterul său dramatic. Drama răstignirii, provoacă în acest suflet o adevărată zguduire, care îl ridică din preocupările imediate, îl cucerește pentru dragostea lui Hristos Mântuitorul și pentru o viață creștină plină de iubire către Dumnezeu și către aproapele. Apoi în cadrul Sfintei Liturghii se realizează Euharistia, taină prin care creștinul se împărtășește cu Trupul și Sângele lui Hristos. Nimeni nu-L poate cunoaște pe Mântuitorul Iisus Hristos, decât numai prin Euharistie căci : „Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu, rămâne în Mine și eu în El” (In. 6, 56).

Cântarea bisericească este asociată cultului divin ortodox, contribuind și la formarea lăuntrică a credinciosului. Cântarea bisericească îi aduce pe credincioși într-o relație de comuniune cu ei înșiși și cu Dumnezeu : „Împărații pământului și toate popoarele, căpeteniile și toți judecătorii pământului. Tinerii și fecioarele, bătrânii cu tinerii, să laude numele Domnului, că numai numele Lui s-a înălțat” (Ps. 148, 11-13). Psalmul cântat în cadrul sfintelor slujbe influențează sufletul credincios mai pilduitor decât viața unei stălucite personalități religioase. Psalmul cuprinde în sine tot ceea ce este mai folositor. El protejează cele viitoare, însemnează fapte istorice, dă legi pentru viață, arată ce trebuie să facem… el vindecă rănile cele vechi ale sufletului și aduce cât de grabnic însănătoșirea. Pentru creștinul care ascultă paslmul și se roagă prin el, psalmul aduce liniște sufletească, el este răsplătitorul păcii, potolitorul gălăgiei și al valului gândurilor. El face să slăbească mânia sufletului și înfrânează pornirea către patimi. Este tovarășul prieteniei, apropierea celor care stau departe, ca unul care împacă pe cei ce stau în vrășmășie.

Sfintele Taine

Sfintele Taine sunt elementele capitale pentru viața religioasă a credinciosului, pentru dezvoltarea vieții duhovnicești. Prin Sfintele Taine, Hristos comunică harul mântuitor credinciosului prin mâna preotului. Taina este mijloc de relație personală între Hristos și Biserică, preotul fiind garantul văzut al acestei relații. Prin fiecare Taină Hristos retrăiește și iradiază în credincios trăirea și puterea altei stări prin care a ridicat umanitatea Sa până la înălțimea și îndumnezeirea ei deplină.

În mod special mă voi opri asupra a două Taine : cea a Mărturisirii și a Euharistiei.

Taina Mărturisirii îi ajută pe credincioși să-și limpezească viața lor spirituală, ea contribuie la desăvârșirea religioasă a credinciosului. Prima condiție a educării caracterului religios-moral este recunoașterea propriilor sale păcate, sau a stării de păcătoșenie, mărturisirea lor, manifestarea părerii de rău și eviatarea păcatului. Prin mărturisire, penitentul face primul act de ridicare deasupra păcatelor, fiind ajutat de rugăciunile introductive și de îndemnurile preotului sau de întrebările lui. În Taina Mărturisirii, convorbirea duhovnicului cu penitentul trebuie să urmărească restabilirea comuniunii acestuia cu Hristos și Biserica.

Sfânta Euharistie, este taina așezată de Mântuitorul Iisus Hristos în scopul mântuirii credincioșilor, prin împărtășirea lor, în chip vrednic cu Trupul și Sângele Lui. Ea este și inima, centrul cultului divin ortodox, centrul Sfintei Liturghii. În Sfânta Liturghie creștinul Îl primește în sine pe Hristos Însuși, cu toate darurile Sale, cu toată puterea Sa în toată plinătatea Sa jertfelnică și mântuitoare. De aici credinciosul își ia adevărata mâncare și băutură (In. 6, 55), fiind viu în veac (In 6, 58).

Sfânta Euharistie privită ca rugăciunea cea mai curată, are și cea mai mare putere și cel mai însemnat rol în educarea credinciosului. Primii creștini participau des la Sfânta Liturghie și se împărtășeau tot atât de des. Iar caracterele creștine din primele veacuri, rămase ca modele pentru noi până astăzi, se datorează tocmai dispoziției lăuntrice cu care primii creștini primeau cu regularitate Sfânta Împărtășanie.

3.2 Implicațiile sociale

Deschiderea Bisericii față de lume și solidaritatea ei cu lumea, cu societatea fiecărei epoci istorice, s-au concretizat în anumite principii și forme de pastorație și de angajare socială.

Ortodoxia în general, și Biserica Ortodoxă Română în special, a adoptat o atitudine realistă naturală și teologică, în același timp : aceea a apostolatului social. Termenul acesta definește slujirea practică, socială a Bisericii, bazată pe mandatul ei divin, de trimitere în lume (Mt. 28, 18-20; Mc. 16, 15-16). În concret, prin apostolat social se înțelege preocuparea Bisericii de viața socială a membrilor ei, slujirea aspirațiilor de progres general a societății umane în sânul căreia ea își săvârșește lucrarea. Deși misiunea esențială a Bisericii este mântuirea membrilor ei, Biserica a fost preocupată întotdeauna și de problemle vieții pământești a credincioșilor ei, întrucât creștinul înaintează spre mântuire și crește în desăvârșire prin faptele sale concrete față de oameni. Într-un cuvânt, apostolatul social este o actualizare pe planul pastorației și al vieții morale a mesajului Evangheliei.

Preocuparea de lume, de om, de societatea în care acesta se realizează ca om deplin, ca persoană și personalitate cu rosturi și responsabilități în comunitatea semenilor și în care dobândește mântuirea, n-a fost niciodată absentă din lucrarea de catehizare a Bisericii noastre.

Luând în considerare toate acestea, patriarhul Iustinian a definit apostolatul social ca o lucrare de integrare a Bisericii în realitățile și aspirațiile sociale ale credincioșilor ei și ale poporului. Apostolatul social semnifică o Biserică vie și deschisă spre societate, o Biserică socială , vie și activă.

Slujirea creștină se prezintă sub două forme concrete principale, care se întrepătrund : individuală și colectivă. Slujirea individuală are în centrul ei mai întâi fapta caritativă a creștinului față de semenii săi și apoi aportul creator personal la sporirea bunurilor spirituale și materiale destinate comunității. Orice contribuție personală la binele comuneste o filantropie. Biserica trebuie să organizeze și să susțină acțiunile colective ale comunității. Prin formele colective ale slujirii, Biserica se face prezentă acolo unde ajutorul ei este reclamat în societate. Această slujire colectivă este cea mai indicată astăzi, când problemele lumii contemporane ca : deviațiile morale contemporane și terapia lor, violența și crima organizată care cunosc astăzi cote îngrijorătoare, sărăcia și subnutriția, ș.a., devin probleme ale tuturor.

Slujirea creștină în îndoitul ei aspect, individual și colectiv, este în fond o teologie a aproapelui, cerută astăzi mai mult ca oricând de edificarea încrederii între oameni și popoare în slujba vieții și a lumii întregi. Dumnezeu care a creat pe toți, are grijă de tot. El ne cheamă însă și pe noi să avem grijă de copiii Săi, să avem grijă unii de alții. Ne cheamă să-I fim colaboratori în această grijă a Lui de dezvoltarea noastră. Toată osteneala în slujirea reciprocă e colaborare a noatră cu Dumnezeu (1 Cor. 3, 8-9). Dumnezeu vrea în definitiv să creștem în iubirea noastră întreolaltă. Prin aceasta răspundem solicitării Lui sau împlinimvoia Lui. Dar fără efortul nostru, fără strădania noastră într-o slujire reciprocă, fără trăirea într-o efectivă răspundere reciprocă, nu ne achităm de răspunderea noastră față de Dumnezeu.

Slujirea creștină a Bisericii noatre constituie substanța apostolatului social și este cerută astăzi mai mult ca oricând, căci lucrarea Duhului Sfânt în Biserică și în lume rodește deopotrivă slujirea creștină și spiritualitatea, adică viața lui Hristos, în comunitatea Bisericii și în ființa și viața credincioșilor.

Slujirea creștină își primește puterea dăruirii omului față de semeni și societate din dăruirea față de Dumnezeu, pe care o implică spiritualitatea.Rod al purificării continue de păcate și al lucrării Duhului Sfânt în cel ce rămâne în comuniune cu Hristos, spiritualitatea este transparența lui Hristos pentru om și transparența omului pentru Hristos. În afara comuniunii cu Hristos și în Hristos cu semenii, nu se poate vorbi de spiritualitate.

Spiritualitatea implica o totală libertate a creștinului pentru Hristos în Biserica Sa, într-o largă deschidere a omului spre comuniunea cu Dumnezeu. Ea înseamnă mult mai mult decât împlinirea poruncilor. Spiritualitatea este un proces dinamic în care credincioșii devin treptat întrupari ale lui Hristos. Și anume, procesul în care Hristos Se întrupeaza în cei care Îi urmeaza, atrăgându-i la Sine, dar fără să-i anuleze ca persoane și ca subiecte de comuniune, deci fără să le anuleze identitatea, ci sporind-o în ei prin dăruiri și îmbogățiri reciproce.

Prima directie și dimensiune a spiritualității creștine ortodoxe, este cea verticală, manifestată în tensiunea credinciosului după comuniunea cu Dumnezeu și în realizarea acestei comuniuni cu ajutorul harului dumnezeiesc, care face posibilă și realizează, în fapt, această comuniune. Căci „Nimeni nu poate să vină la Mine dacă nu-l va atrage Tatăl Care M-a trimis, și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (ln 6, 44).

De dimensiunea verticală a spiritualității ține, de asemenea, cunoașterea despre Dumnezeu și lucrarea Lui în lume pentru mântuirea noastră și susținerea în existență a întregii creații. Dar spiritualitatea implică și o dimensiune orizontală și aceasta este participarea omului duhovnicesc la viața semenilor. Cel mai mic gest al nostru pune lumea în vibrație și îi modifică starea. Totodată, existența fiecărei persoane ca și a fiecărui lucru este mereu în funcție de convergența factorilor produși de desfășurarea întregului. „Acțiunea fiecăruia, cât de infimă ar fi ea, provoacă rezistențe sau reacții, suferă presiunea universală pentru a se insera în univers, refulează în oarecare măsură și domină această greutate a universului. Deci, niciodată acțiunea noastră nu se înfăptuiește într-un cerc absolut închis. Ceea ce caracterizează persoana este tocmai tensiunea după un altul și după mai mulți alții. Ba, mai mult, omul duhovnicesc nu rămâne și nici nu poate rămâne închis.

Împlinirea poruncilor „nu constă numai într-o activitate îndreptată asupra naturii proprii, asupra lumii în general, ci într-una care are în vedere și pe semenul nostru și pe noi înșine. Noi nu avem misiunea de a desfășura numai latențele situate în natura fizică, ci și pe acelea cu mult mai valoroase și mai spirituale aflătoare în fiecare din noi. Prin atenția, prin sfatul, prin învățătura, prin pilda ce o dăm altuia, prin cooperarea cu el, ajutăm să se actualizeze potențele spirituale așezate în el și în noi. Iar asupra noastra lucrăm prin disciplinarea purtărilor noastre, printr-o atenție necontenită la tot ce facem și cugetăm, prin binele pe care-1 facem altora. Căci nu numai în noi întâlnim pe Hristos, ci și în ființa semenilor.

Iar slujirea creștină de ajutorare a semenilor, de modelare a lor spirituală și socială, dar și a noastră, se cristalizează în virtuți morale și virtuți moral-sociale care culminează, toate, în iubire. Și acestea constituie propriu-zis etapa necesară prin care trebuie să treacă ființa noatră înainte de a ajunge la iluminare și apoi la unirea tainică cu Dumnezeu.

De aceea, creștinul are datoria de a sluji pe oameni din iubire și smerenie. Aproapele nostru este orice semen și spre acesta se îndreaptă slujirea noastră. „Chiar în răbdarea necazurilor, care este unul din cele mai importante mijloace ale nevoințelor creștine, avem nu o fugă de viața lumii, ci o persistare în ea. Iar grija de formarea proprie și a semenilor, prin împodobirea cu virtuți, nu înseamna o neparticipare la viața lumii, ci cea mai deplină colaborare, dacă omul este o parte din omenire, iar formarea lui e ultima țintă a creației

Literatura filocalică învederează la tot pasul, că „insul ajuns pe culmile trăirii duhovnicești, când lucrul principial pentru el nu mai este activitatea externă, ci contemplația, exercită o influență asupra dezvoltării lumii, prin atracția și puterea ce o exercită asupra semenilor, ca și aceștia să devină prin aceeași implinire a poruncilor, prin aceeași lucrare virtuoasă ca el. El imită pe Dumnezeu care, deși neschimbabil, nu oprește prin această neschimbabilitate dinamismul creației, ci, prin impulsul și atracția necurmată, exercitate asupra ei, îl susține, dându-i ca țintă ideală perfecțiunea Sa supremă, care tocmai de aceea este neschimbabilă. Omul duhovnicesc, ajuns la culmea desăvârșirii exercită asupra semenilor, asupra societăți, un impuls și o atracție spre mai multă spiritualitate, frățietate și omenie de care are multă lipsă omul zilelor noastre.

Spiritualitatea este dimensiunea duhovnicească a slujirii sociale, dar și corectivul necesar al adevăratei slujiri creștine. Spiritualitatea justifică însăși misiunea creștină a Bisericii, al cărei obiectiv principal este preamărirea lui Dumnezeu și mântuirea omului. Slujirea socială este legată de viețuirea omului în lume, în care fiecare își dobândește sau își pierde mântuirea.

Ortodoxia păstrează echilibrul între cele două componente ale apostolatului creștin: slujirea și spiritualitatea, iar acestea două corespund celor două componente esențiale ale firii sau ființei și vieții umane. „Misiunea socială a Bisericii trebuie să pună accentul pe relațiile interpersonale dintre membrii societății, ca să promoveze astfel respectul fără de om sau solicitudinea fără de semen, ca expresie a omeniei. Și prin aceasta Biserica va depăși dilema dintre individualism și colectivism care domina mentalitatea omului nostru contemporan, înaintând și promovând în societatea timpului spiritul de comuniune și de largă comuniune, de dăruire și de înaintare în dăruire a membrilor societății. Comuniunea, la rândul ei, înseamnă progres în spiritualitate.

Slujirea socială a omului, a societății și a lumii este, așa cum s-a arătat, unul dintre obiectivele principale ale misiunii Bisericii. Realizarea acestui obiectiv duce la renașterea spirituală și morală a omului și a societății, însă acest lucru nu se poate realiza decât în Hristos și în Biserică.

Așadar, slujirea socială, în raport cu semenii, și adâncirea relațiilor interpersonale și, prin aceasta, renașterea spirituală și morală, pornesc de la Hristos și duce la Hristos plenar, în Biserică, prin lucrarea Duhului Sfant, pentru câștigarea Împărăției cerurilor. Slujirea omului, a societății și a lumii de către Biserică își are izvorul în slujirea jertfelnică a Mântuitorului Hristos.

CONCLUZII

Idealul catehezei în parohie, este de a-l înălța pe creștin până la sfințire, pregătindu-l în toată ființa sa în vederea renașterii divine a Sfântului Botez, ori dacă l-a primit, de a-l pregăti pentru a da roadele pe care le poate da un suflet încreștinat. Caracterele creștine, în experiență cu Hristos prin credință și prin fapte bune, formează idealul de realizat al școlii catehetice. Adevărul revelat și conlucrarea cu harul divin în experiența euharistică și eclesială sunt mijloacele, care stau la dispoziția catehezei prin mijlocirea Bisericii creștine.

Creștinismul, după cuvântul Mântuitorului este veșnic și credincioșii care trăiesc, cresc și se formează mereu în duhul lui aparțin tuturor veacurilor. Ei aparțin deci și veacului nostru, fiind influențați de evenimentele acestui veac și influențând la rândul lor pe semenii lor.

Ca și în trecut, Biserica lui Hristos este vie; ea naște în continuare prin Sfântul Botez alți și alți fii duhovnicești, îi crește prin harul lui Dumnezeu, caută să-i realizeze după statura spirituală a Mântuitorului. Ea continuă prin mijloacele sale, educarea credincioșilor cu scopul realizării în ei a caracterului creștin.

Dacă fiii Bisericii au contribuit, încă din primele veacuri creștine, apoi și în a veacurilor următoare, la progresul social și moral (mai mult însă la așezarea dreptății sociale între oameni), este cazul să se afirme că ei, trebuie să stea și astăzi în slujba binelui social și să lucreze alături și împreună cu semenii lor la realizarea unei vieți din ce în ce mai pline de fericire.

Prin caracterul lor educat în duhul lui Hristos, creștinii veacului nostru pot și sunt datori să contribuie la zidirea lumii noi, a lumii de dreptate, egalitate, frățietate, libertate și pace.

Creștinul ortodox are asemenea posibilități în virtutea trăsăturilor sale de caracter, trăsături care se formează în dependența de trăirea lui în Biserică și de concepția sa despre lume și viață. Dacă toți oamenii sunt frați, prin faptul că au un singur Părinte pe Dumnezeu, atunci trebuie să realizeze între ei spiritul de frățietate, de dreptate și de egalitate. Cum ar îndrăzni să-1 nedreptățească și să-1 exploateze ? Cum s-ar încumeta să-i îngrădească libertatea atât de scumpă fiecărui fiu al lui Dumnezeu ? Bunăstarea unuia trebuie să țină seama de bunăstarea altuia, că toți frații să se bucure, pe măsura muncii lor, de bunurile morale și materiale ale acestei vieți. Iar toate acestea pot fi realizate numai în climatul păcii și al bunei înțelegeri dintre oameni.„Propovăduiește cuvântul, stăruiește cu timp și fără de timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga-răbdare și învățătură. Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învățătura sănătoasă, ci ,dornici să-și desfăteze auzul, își vor grămădi învățători după poftele lor, și își vor întoarce auzul de la adevăr și se vor abate către basme.” (2 Tim. 4, 2-4). Prin caracterul său, creștinul ortodox luptă pentru asigurarea bunurilor arătate mai sus, contribuind astfel la făurirea vieții noi, viață de pace, progres și prosperitate morală și materială.

Reamintim în aceste pagini de încheiere că fiecare dintre noi am fost sau suntem educatori ai cuiva; căci funcțiunea aceasta este generală între oameni. Există însă o mare deosebire între modul cum o împlinesc oamenii și, mai ales în cuprinsul ce-i dau și în direcția spre care îndreaptă brazda ei de realizare între oameni. Și tocmai în aceasta stă și gradul de responsabilitate a fiecăruia dintre noi către Dumnezeu, care ne-a dat putere să creștem semeni întru frica Sa, responsabilitate către Sfânta Biserică, în care ne-am născut duhovnicește, spre a-i face și pe alții părtași de renaștere în duh, către poporul nostru ale cărui virtuți trebuie înveșnicite și prin contribuția noastră pozitivă , către propria noastră conștiință, al cărei glas poruncește scăparea, creșterea și luminarea fiecărui suflet creștinesc.

Răspunderea preotului e mare și cuprinzătoare față de numărul celor dați lui de Dumnezeu spre învățare și spre mântuire. Dacă suntem dascăli, răspunderea nu ne e mai puțin adâncă, iar de suntem părinți credincioși, cade-se a pleca urechea la cuvintele Sfântului Apostol Pavel de la Efeseni: ”Să vă dezbrăcați de omul cel vechi al fostului vostru fel de viață, care se strică prin poftele înșelăciunii, să vă înoiți în duhul minții voastre și să vă îmbrăcați în omul cel nou,cel zidit după Dumnezeu în dreptatea și sfințenia adevărului. Pentru aceasta, lepădând minciuna, grăiți adevărul fiecare cu aproapele său, căci unul altuia ne suntem mădulare. Mâniați-vă, dar nu păcătuiți; peste mânia voastră să nu apună soarele,nici să-i dați diavolului prilej. Cine a furat să nu mai fure, ci mai degrabă să se ostenească lucrând cinstit cu mâinile sale, ca să aibe să dea celui în nevoie. Nici un cuvânt rău să nu iasă din gura voastră, ci numai cel care este bun spre zidirea cea de trebuință, pentru ca el să dea har celor ce-l aud.”( Ef.4,22-29)

Să ne cucerim de adevărul că de fiecare din noi atârnă mai mult binele nostru și al semenilor noștri și mai ales, că miezul acțiunilor noastre educative stă în îndrumarea credincioșilor spre duhul lui Hristos, spre duhul Evangheliei Sale. Cu El este posibilă realizarea lor în deplinătatea forțelor morale și prin El generațiile de creștini vor găsi prilej să trăiască o viață vrednică de cele arătate de El. În El stă climatul propriu pentru înflorirea virtuților și pentru educarea caracterelor și personalitătilor creștine, care rezumă scopul educației religioase. Metode pentru acțiunea noastra educativ-religioasa avem, de asemenea, în activitatea Mântuitorului Hristos chip de jertfă, pentru ridicarea și izbăvirea semenilor noștri.

Bibliografie

Izvoare

a) biblice

Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediție jubiliară a Sfântului Sinod, versiune diortosită după Septuaginta, redactată și adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania Arhiepiscopul Clujului, Ed. IBMBOR, București, 2001

Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, Tradusă sub binecuvântarea Pf. Patriarh Teoctist, 1988

b) patristice

Clement Alexandrinul, Pedagogul, în colecția P.S.B vol. 4, Scrieri Partea Întâi, Traducere, Introducere și indici de Dumitru Fecior, Editura Institutului Biblic și de Misiune al BOR, București, 1982

Idem, Stromatele, , în colecția P.S.B vol. 5, Stomata I cap. 9, Scrieri Partea a Doua, Traducere, Introducere și indici de Dumitru Fecior, Editura Institutului Biblic și de Misiune al BOR, București, 1982

Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin, în colecția P.S.B vol. 14, Traducere, Introducere și indici de pr.prof. Emilian Popescu, Ed. IBMBOR, București, 1991

Origen, Contra lui Celsus, în colecția P.S.B vol. 9, Traducere, Introducere și indici de Teodor Bodogae, Ed. IBMBOR, București, 1984

Patericul, Ed. Reântregirea, Alba-Iulia, 2003

Scrierile Părinților Apostolici, vol. I, trad. Pr. Ioan Mihălcescu și Matei Pâslaru, Râmnicu- Vâlcea, 1935

Sf. Andrei Cretanul Canonul cel Mare , în Triod, Ed. a IV-a, Ed. Tipografia Cărților bisericești, București, 1930

Sf. Grigorie Teologul, Cele cinci cuvântări teologice, Ed. Anastasia, București, 1993

Sf. Ioan Damaschin, Dogamtica, Ed. Scripta, București, 1993, traducere Pr. D. Fecioru, ediția a –III-a,

Sf. loan Gura de Aur, Cuvantarea 29 la Facere, Diac. Gheorghe Babut, lisus Hristos – Stăpânul lumii, Ed. Pelerinul român, , 1992

SF.Iustin Martirul și Filosoful Apologia I, în colecția P.S.B vol. 2, Traducere, Introducere și indici de Teodor Bodogae, Olimpiu Căciula, Dumitru Fecior, Ed. IBMBOR, București, 1980

SF. Maxim Mărturisitorul, 200 de capete despre dragoste, în Filocalia, vol. I, Ed. Universalia, New-York, 2001

Idem, Cele 200 de capete despre cunoștința lui Dumnezeu și iconomia Întrupării, I, 67; Filocalia românească, vol. II, , 1947

SF. Siluan Athonitul, Viața și învățătura Siluan Athonitul, Ed. Deisis, , 1999

Tertulian, Apologeticum, 31-11, trad, de Prof. Nicolae Chitescu, în PSB.-III, Ed. IBMBOR., Bucuresti, 1981

c) cărți de cult

CATAVASIER, Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Roamâne, București, 2002

LITURGHIER, Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Roamâne, București 1995

MOLITFELNIC, Taine Sfântului Botez, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Roamâne, București, 1992,

Dicționare

BRELEAN, Vasile, Dicționar al limbii române contemporane, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1980

Comentarii , ediții critice, lucrări

AFANASIEF, H. Nicolai, Canoane și conștiință canonică, Ed. Egumenița, Galați, 2005

BARTOLOMEU Î.P.S. Anania, Programă analitică ajutătoare penrtu orele de religie creștin-ortodoxă, clasele I-XII, Arhidiecezana , Cluj, 1996

BEL, Pr. Prof. Univ. Dr. Valer, Curs de Misiologie, , 2004, p. 5

BERDIAEV, Nikolai, Sensul creației, Trad.de Anca Oroveanu, Ed. Humanitas, București, 1992

BURLACU, Pr. Mihail, Studiu introductiv în Catehetica Ortodoxă, Ed. Tipografia Diecezană, Oradea, 1928

CĂLUGĂR, Pr. Prof. Dumitru, Catehetica, Ed. IBMBOR, editia II, București, 1984

CLEMENT, Oliver, Viața din inima morții,Ed. Pandora, Târgoviște, 2001,

CHIRILĂ, Pr. Prof. Ioan, Cuvânt înainte la Imitarea lui Hristos, de Thomas de Kempis, Ed. Cartimpex, Cluj, 1990

CITIRIGĂ, Pr. Prof. Dr. Vasile, Misiunea Bisericii în apărarea ființei poporului român și în lupta antisectară, astăzi și în viitor, în Mitropolia Ardealului, nr. 1/ 2006, Ed. Arhidiecezană, Sibiu,

CODRESCU, Răzvan, Recurs la Ortodoxie, Ed. Cristiana, București, 2002

CUCOȘ, Constantin, Educația religioasă. Repere teoretice și metodice, Ed. Polirom, Iași, 1999,

DAVID Diac. Prof. P. S., Călăuză creștină, Arad, 1987

EVDOCHIMOV, Paul, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, Ed. Anastasia , București

FLOCA, N. Arh. Prof. Dr. Ioan, Drept canonic ortodox, vol. II, Ed. IBMBOR, București, 1990

Gândirea socială a Bisericii, Ed. Deisis, Sibiu, 2002

GEORGIU, Gurie, TIA, Cristian, Despre mântuirea sufletului în era (post)-industrială,

HIMCINSCHI, Mihai, Biserica în societate, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2006

IORGA, Nicolae, Cugetări, Ed. Tineretului, Ediție îngrijită de Borleu Theodorescu,

IRINEU P.S. Bistrițeanul, Sfântul Ioan Iacob sihastrul roman de la Hozeva, Ed. , , 2000

IUSTINIAN Patriarhul, Apostolat social, vol. I, Ed. IBMBOR, București, 1948

Învățătura de credință ortodoxă, Ediția a III-a, Ed. Renașterea, Cluj- Napoca, 2003

KONRAD Lorenz, Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate, trad. de Vasile V. Poienaru,Ed.Humanitas,București,1996
– MOLDOVAN, Ioan, Introducere în psihologia vieții religioase, Ed. Logos, Cluj-Napoca, 2001

MACARIE Simonopetritul Triodul Explicat, Ediția a II-a, Ed. Deisis, Sibiu, 2003

PLĂMĂDEALĂ Episcop, Dr. Antonie, În Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție și în Teologia contemporană, Ed. IBMBOR, București, 1972

Idem, Biserica în mers, vol. 1, Sibiu, 1999

POPA, Valeriu, Rugăciunea în metodica religiei, Suceava, 1943

POPESCU, Pr. Prof. Dr. D., Hristos, Biserică, Societate, Ed. IBMBOR, București, 1998

PREDA, Constantin, Propovaduirea apostolică

RADU D. Pr. Pro. Dr., Biserica și lumea, în vol. Îndrumări misionare, Ed. IBMBOR, București, 1986

SCHMEMANN, Alexander, Euharistia – Taina Împărăției, trad, de Pr. Boris Răduleanu, Ed. Anastasia București, 1993

Idem Biserica, lume, misiune, trad. de Maria Vinjeler, Ed. Reîntregirea, Alba lulia, 2006

SOIMA, Gheorghe, Funcțiunile muzicii liturgice

STĂNILOAIE, Pr. Prof. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Ed. IBMBOR, București, 2003

Idem, Servire și preexistență, în Glasul Bisericii, nr. 11-12/ 1963, p. 1026

Idem, Teologia Morală Ortodoxă, vol. III, Spiritualitatea ortodoxă, Ed. IBMBOR, București, 1981

TIMIȘ, Vasile, Misiunea Bisericii și educația, Cluj-Napoca, 2004, p. 15

VERNETTE, Jean, Sectele, trad. De Cleopatra Sava, Ed. Miridiane, București, 1996

VINTILESCU, Petru, Parohia ca teren de dezvoltare a spiritualității creștine, București 1986

WACH, Ioachim, Sociologia religiei, Ed. Polirom, Iași, 1997

Studii și Articole

ALBU, Mrd. Remus-Dragoș, Lecția orei de religie sau despre oferta sa educațională, Ortodoxia, nr. 1-2, 2006

BALCA, Prof. Diac. Nicolae, Vechiul Testament și catehizația religioasă creștină, Glasul Bisericii, nr. 3, 1957,

BARTOLOMEU Î.P.S. Mitropolit Anania, Pericolul sectar, în Renașterea, nr. 2/2008

BURLACU, Pr. Mihail, Principiile catehezei și personalitatea catehetului, în S.T. nr. 7-8, 1949

CITIRIGĂ, Vasile, Bazele doctrinare ale cooperării- Biserica și școala, în Ort, 40 (2004), nr. 1-2

CĂLUGĂR, Pr. Prof. Dumitru, Din izvoarele catehezei, Mitropolia Banatului, nr. 7-9, 1975

DUMITRU, Pr. Drd. Radu, Slujirea socială a omului, a societății și a lumii – obiectiv al misiunii Bisericii, în Ortodoxia, nr. 1-2/ 2006

DURĂ,V. Nicolae, Învățarea dreptei credințe după canoanele Bisericii Ortodoxe, BOR, nr. 5-6, 1980

FRUNZĂ, Anton, Îndatorirea preotului de predica, MMS, nr.1-2, 1986, p. 115

JOANTĂ Î.P.S. Serafim, Ortodoxia misionară, în vol. Ortodoxia sub presiunea istoriei, Ed. Bizantină, București, 1995