Caracterele Statului Roman
CARACTERELE STATULUI ROMÂN
C U P R I N S
I N T R O D U C E R E
CAPITOLUL I: STATUL – FENOMEN ISTORIC, SOCIAL ȘI POLITIC
1.1. Noțiunea de stat
1.2. Scurt istoric
CAPITOLUL II: ROMÂNIA – STAT SUVERAN ȘI INDEPENDENT
2.1. Noțiunea și originea conceptului de suveranitate
2.2. Formele suveranității democratice
2.3. Caracterele suveranității
2.4. Conținutul și limitele suveranității
2.5. România – stat suveran și independent
Capitolul III: România – stat național
3.1. Națiunea – formă superioară de comunitate umană
3.2. Problema minorităților naționale
3.3. Caracterul național
CAPITOLUL IV: ROMÂNIA – STAT UNITAR ȘI INDEPENDENT
4.1. Structura de stat românească
4.2. Caracteristicile statului unitar român
4.3. Indivizibilitatea statului român
CAPITOLUL V: ROMÂNIA – STAT DE DREPT, DEMOCRATIC ȘI SOCIAL
5.1. Stat de drept
5.1.1. Noțiunea statului de drept
5.1.2. Statul de drept românesc
5.2. România – stat social
5.2.1. Sisteme doctrinare cu privire la rolul statului în
5.3. România – stat democratic
5.3.1. Dimensiunea conceptului de democrație
CAPITOLUL VI: ROMÂNIA – STAT PLURALIST
6.1. Conceptul pluralismului în sistemul doctrinar politic
6.2. Pluralism – dimensiune fundamentală a statului
CONCLUZII ȘI PROPUNERI
I N T R O D U C E R E
Statul reprezintă principala instituție a sistemului politic, deoarece, prin intermediul său, se realizează elementele esențiale ale organizării și conducerii societății. Datorita acestui fapt, problematica statului ocupa o importanta pondere in aria de investigatie a fenomenului politic.
Lucrarea de față este structurată în șase capitole și tratează caracterele statului român. Primul capitol al acestei lucrări reprezintă abordarea teoretica a noțiunii de stat si un scurt istoric al acestei noțiuni.
Trăsăturile statului român rezultă din dispozițiile constituționale în vigoare. Astfel, în articolul (l) al Constitutiei României adoptata prin referendum la 8 decembrie 1991, statul român este caracterizat ca fiind un stat national, suveran si independent, unitar si indivizibil, stat de drept, democratic si social.
Capitolul II Tratează statul român din punct de vedere al suveranității și independenței. Suveranitatea prezinta doua aspecte bine cunoscute în dreptul public clasic: independenta si suprematia. Suprematia consta în aceea ca statul suveran este, în drept, cea mai puternica dintre toate colectivitatile publice pe care le include si dintre toate subiectele de drept existente în interiorul sau. Suprematia desemneaza deci aspectul pozitiv al suveranitatii, faptul ca ea este apreciata prin comparatie cu tot ce este interior si inferior sferei statale.
Capitolul III este prezintă carcaterul național , dar și problema minorității naționale ale României. Caracterul national al statului român exprima o trasatura a acestuia ce vizeaza unul din elementele sale constitutive, anume populatia. Natiunea reprezinta unul din elementele constitutive ale statului, ea putând fi definita ca populatia de ieri, de azi si de mâine. Natiunea exprima istoria, continuitatea si mai ales comunitatea spirituala si materiala, în cadrul populatiei unui stat, de regula, distingem trei categorii de persoane si anume cetatenii, strainii si apatrizii; aceste doua categorii de la urma nu sunt incluse în categoria natiune.
Caracterul unitar al statului roman exprima o trasatura a acestuia ce vizeaza unul din elementele sale constitutive, anume teritoriul. Sub aspectul structurii de stat, Romania se prezinta ca un stat unitar. Astfel, pe teritoriul Romaniei este organizata o singura formatiune statala. Pe cale de consecinta, exista un singur rand de autoritati publice centrale, adica un singur Parlament, un singur Guvern si un singur for judecatoresc suprem. Cetatenii au o singura cetatenie, cetatenia romana.Toate acestea sunt dezvoltate in capitolul IV al acestei lucrări.
Capitolul V este un capitol mai amplu și prezintă România ca stat de drept, democratic și social .Statul de drept, ca teorie si realitate s-a impus mult mai tarziu in istoria societatii, in principiu atunci cand s-a considerat ca si autoritatile publice, guvernantii trebuie sa se supuna unor reguli juridice. Este evident ca statul de drept a aparut ca o replica data statului despotic. Spre sfarsitul secolului al XVlII-lea si inceputul secolului al XlX-lea s-a formulat si teoretizat idcca potrivit careia scopul fundamental al statului este de a asigura realizarea dreptului si ca oamenii care detin puterea (guvernantii) sunt supusi dreptului si limitati prin drept.
Statul administrator si statul judecator, trebuie sa retinem ca starul de drept nu se confunda cu principiul legalitatii, el este mai mult decat atat. Statul de drept ramane o simpla teorie daca nu este constituit dintr-un sistem de garantii (inclusiv juridice) care sa asigure reala incadrare a autoritatilor publice in coordonatele dreptului. Statul de drept trebuie efectiv sa se auto-limiteze prin drept.
Romania este un stat democratic, ceea ce exprima realitatea ca regimul politic al Romaniei este unul democratic. Din perspectiva analizei formei de stat, aceasta ultima trasatura intregeste caracterizarea statului roman cu precizarea modului in care se exercita puterea de stat in raport cu elementul statului care este populatia.
Romania este un stat social. Acest caracter rezulta atat din natura (esenta) statului, cat si mai ales din functiile sale. Statul modern poate si trebuie sa imprime tuturor actiunilor economice, politice, culturale, un continut social fundamentat pe valori etice si umane care sa creeze terenul fertil exprimarii reale a personalitatii cetatenilor, a drepturilor si libertatilor lor, a sanselor lor egale. Statul social nu poate fi un simplu partener de afaceri, un simplu observator, ci un participant care trebuie sa intervina, trebuie sa aiba initiativa si mai ales sa ia masuri care sa asigure realizarea binelui comun.
CAPITOLUL I: STATUL – FENOMEN ISTORIC, SOCIAL ȘI POLITIC
Noțiunea de stat
Conceptul de stat este susceptibil de multiple definitii, în functie de epoca istorica luata drept reper si de pozitiile doctrinare de pe care el este analizat. Existenta statului în societatea contemporana este însa o realitate incontestabila. Obiect de studiu pluridisciplinar, statul nu poate fi analizat separat de alte doua concepte de care se leaga intrinsec, cel de putere si cel de drept, doar motivatii de ordin pedagogic justificând tratarea lor aparent distincta, prin concentrarea atentiei mai degraba asupra unuia dintre ele.
Termenul de stat provine de la cuvântul status, din limba latina, care initial însemna stare a unui lucru, iar în sens juridic, situatie a unei persoane care face parte dintr-o comunitate cu care are în comun un set de valori si care îi confera anumite drepturi si obligatii. În special în organizarea sociala si politica a Evului Mediu, „starile” reprezentau paturi ale societatii care aveau un rol specific în exercitarea puterii si care împreuna alcatuiau poporul, considerat ca masa a guvernatilor. Acest cuvânt se folosea pentru a desemna cetatile, republicile de tipul celei romane, despotiile orientale si alte forme de organizatie politica a societatii.
Acesta nu înseamna ca la etapa timpurie de existenta a statului nu au fost încercari de a fundamenta idei clare despre stat. Asemenea încercari de tratare a problemei statului pot fi întâlnite, de exemplu, la gânditorii din antichitate, cum ar fi Aristotel, Platon s.a. Cu sensul actual termenul se pare ca a fost utilizat pentru prima data abia în secolul XVI, de catre Nicolo Machiavelli, care prin acest cuvânt descrie starea unei colectivitati umane guvernate de o putere publica.
Definitiile conceptului de stat pornesc toate de la ideea ca fiintele umane se asociaza sub forma statului în vederea satisfacerii unui scop comun, diferente existând între aceste definitii în ceea ce priveste precizarea acestui scop: libertatea tuturor membrilor grupului sau binele (justitia sau morala) sau coexistenta pasnica a membrilor grupului sau obtinerea puterii. În general, statul este considerat ca o forma de organizare sociala, care garanteaza împotriva pericolelor din exterior si din interior propria sa siguranta si pe cea a indivizilor care îl alcatuiesc. Dreptul pozitiv lasa în seama altor stiinte analiza originilor si a legitimitatii statului, pentru a se limita doar la analiza lui ca entitate juridica. Pentru o cât mai deplina întelegere însa a unui concept atât de complex cum este cel de stat, aceasta contradictie a Europei moderne, consideram utila si o succinta prezentare a principalelor probleme abordate în cadrul unor stiinte limitrofe celor pozitive juridice.
Preocuparile cu privire la analiza statului, a puterii pe care el se bazeaza, a cauzelor pentru care el a aparut si a functiilor pe care le îndeplineste au aparut înca din antichitate. Ele au cunoscut modificari pe masura ce statul însusi s-a transformat, multe din definitiile si explicatiile contemporane nefiind deloc adaptate realitatilor istorice mai îndepartate.
Printre primii gânditori care au analizat gruparile umane si raportul dintre individ si colectivitate, Aristotel porneste de la constatarea ca omul este o fiinta sociala (zoon politikon), care nu poate exista în afara comunitatii. Polis-ul, cetatea în cadrul careia se grupeaza oamenii, se diferentiaza însa de toate celelalte forme de comunitati cunoscute în natura prin particularitatile proprii autoritatii politice. Aristotel arata ca statul reprezinta guvernarea indivizilor care au constiinta apartenentei la colectivitate pentru realizarea binelui comun. El considera ca existenta politica este o finalitate esentiala a naturii umane, obiectiva si necesara; omul nu este ceea ce trebuie sa fie decât daca este guvernat de legi si daca întretine cu semenii sai raporturi de justitie perfecta, pe care doar cetatea le permite. Numai ca polis-urile din antichitatea greaca puteau corespunde unei astfel de analize, însa evolutia ulterioara a structurilor organizatorice umane a introdus noi date. Imperiul si, mai târziu, republica romane au subliniat importanta pe care o are puterea în cadrul organizarii statale, dar si fragilitatea acesteia în fata amenintarilor provenite din afara comunitatii astfel organizate.
Fiind o categorie sociala extrem de complexa, notiunea de stat este folosita în mai multe sensuri.
În sensul cel mai larg al cuvântului, statul e organizatorul principal al activitatii unei comunitati umane care stabileste reguli generale si obligatorii de conduita, organizeaza aplicarea sau executarea acestor reguli, în caz de necesitate, rezolva litigiile care apar în societate.
Indiferent de formularile folosite in definirea statului de diversi autori, elementele esentiale ale definitiei complete a acestuia sunt urmatoarele:
a) forma de organizare politica a unei colectivitati umane constituita istoric;
b) localizarea geografica;
c) existenta unui grup conducator investit cu atributii de guvernare si de exercitare a autoritatii publice in numele si de catre popor, grup controlat si subordonat de popor in limitele legii fundamentale;
d) prerogativa grupului conducator de a stabili si apara ordinea statala si, in cadrul acestuia, a celei juridice.
Din punct de vedere politologic, statul apare ca o colectivitate umana istoriceste constituita si organizata pe un anumit teritoriu, care se structureaza in grupul de guvernanti si restul populatiei.
Din perspectiva sociologica, statul apare ca o grupare de indivizi avand un grad ridicat de organizare si stabilitate, care ocupa un teritoriu determinat geografic si recunoscut politic asupra careia o autoritate publica exercita prerogative de comanda sau de putere, inzestrata, totodata, cu vocatia si capacitatea organizatorica si institutionala de a exprima si impune tuturor vointa grupului ca vointa generala.
Viziunea sociologică asupra statului pornește de la elementele sale constitutive, elemente faptice, ce se relevă primei priviri, chiar dacă a acestuia sunt urmatoarele:
a) forma de organizare politica a unei colectivitati umane constituita istoric;
b) localizarea geografica;
c) existenta unui grup conducator investit cu atributii de guvernare si de exercitare a autoritatii publice in numele si de catre popor, grup controlat si subordonat de popor in limitele legii fundamentale;
d) prerogativa grupului conducator de a stabili si apara ordinea statala si, in cadrul acestuia, a celei juridice.
Din punct de vedere politologic, statul apare ca o colectivitate umana istoriceste constituita si organizata pe un anumit teritoriu, care se structureaza in grupul de guvernanti si restul populatiei.
Din perspectiva sociologica, statul apare ca o grupare de indivizi avand un grad ridicat de organizare si stabilitate, care ocupa un teritoriu determinat geografic si recunoscut politic asupra careia o autoritate publica exercita prerogative de comanda sau de putere, inzestrata, totodata, cu vocatia si capacitatea organizatorica si institutionala de a exprima si impune tuturor vointa grupului ca vointa generala.
Viziunea sociologică asupra statului pornește de la elementele sale constitutive, elemente faptice, ce se relevă primei priviri, chiar dacă înțelegerea lor exactă presupune, apoi, utilizarea unor concepte filozofice și juridice. Aceste elemente sunt:
1. teritoriul,
2. populația,
3. o putere organizată ce dirijează grupul,
4. o ordine socială, economică, politică și juridică pe care puterea și-o propune ca scop. Pornind de la aceste elemente, statul poate fi definit ca „un grup uman, fixat pe un teritoriu determinat și în care ordinea socială, politică și juridică, orientată către un bine comun, este stabilită și menținută de o autoritate dotată cu putere de constrângere" .
Statul există, deci, doar când cele patru elemente menționate sunt reunite. Lipsa unuia dintre ele duce, în principiu, la inexistența statului, deși au fost cazuri când au fost recunoscute state care nu mai aveau teritoriu. Ponderea pe care fiecare element o are în configurarea statului poate diferi de la o epocă la alta sau de la o cultură la alta.
Astfel, ponderea teritoriului, ca element constitutiv, este mai evidentă în epoca feudală sau în faza de formare a statelor naționale decât astăzi, este mai accentuată în Europa orientală actuală decât în cea occidentală sau mai puțin importantă în statele musulmane decât în cele creștine. Ordinea socială este cel mai important dintre aceste elemente constitutive, deși ea pare cea mai lipsită de consistență dintre elementele constitutive ale statului. Importanța ei se arată clar în perioadele de tranziție revoluționară de la un regim la altul, când statul este altul, deși teritoriul, populația și monopolul constrângerii nu suferă schimbări, ceea ce se schimbă fiind doar scopul social, adică tipul de ordine socială, economică, politică și juridică pe care puterea publică și-1 propune ca scop.
Statul nu poate exista în lipsa unui grup uman asupra căruia se exercită puterea sa suverană și care legitimează această putere. Acest grup uman constituie, din punct de vedere juridic, populația statului. Deși pare clară, această noțiune trebuie distinsă de cea de națiune, care este utilizată uneori în locul său în mod abuziv, dat fiind faptul că statele moderne s-au format, ca regulă, ca state naționale, și de cea de cetățenie.
Asupra populației și în limitele teritoriului trebuie, pentru a fi în prezența unui stat, să se exercite o putere politică dotată cu monopolul constrângerii, instituțio-nalizată și legitimată. Este ceea ce numim guvernământ. Statul există deci doar din momentul în care puterea politică se instituționalizează, adică se delimitează de puterea personală, se depersonalizează și astfel se permanentizează, supraviețuiește titularului său, este legitimată de subiecți și are monopolul constrângerii.
Pentru a fi în prezența unui stat și nu doar a unor tâlhari care terorizează o populație în limitele unui teritoriu, capabili fiind să ordone și să constrângă fizic dacă ordinele nu sunt ascultate, trebuie ca regulile să fie edictate și aplicate constrângător cu scopul de a crea o ordine socială, politică, economică și juridică în acord cu interesul general, cu binele comun și nu doar pentru a asigura dominația unui grup asupra altuia. Trebuie deci ca puterea politică să fie subordonată scopului social, să fie un instrument al realizării acestuia.
Din punct de vedere juridic statul poate fi privit ca o persoana juridica sau persoana morala, adica este titular de drepturi si obligatii si deci, este subiect de drept. Dar aceste drepturi si obligatii sa vizeze in principiu interesul general, deci sunt drepturile si obligatiile poporului pentru ca atunci cand nu indeplinesc aceasta conditie, poporul in virtutea suveranitatii sale, ii schimba pe guvernanti si legile nedrepte facute de acestia.
Statul poate fi definit astfel, din punct de vedere juridic, ca „o persoană morală de drept public, teritorială și suverană".
Scurt istoric
Problema definirii statului a constituit o preocupare a politologilor si a altor oameni de stiinta inca din antichitate si care continua si in prezent. Exista o mare diversitate de pareri privind definirea statului, avand fiecare, luate in parte, elemente rationale care contribuie la elaborarea unei definitii cat mai corespunzatoare a conceptului de stat.
Diversitatea de pareri privind conceptul de stat se explica prin nivelul de cunoastere propriu momentului istoric dat, imprejurarilor istorice in care s-a gandit, diversitatea de criterii de la care s-a plecat etc. Astfel, in antichitate, statul era considerat o forta de origine divina, conceptie care se va regasi si in urmatoarele formatiuni sociale. In optica lui Platon, statul reprezenta o organizare de tip aristocratic bazata pe caste, in care era inclusa intreaga populatie, cu exceptia sclavilor. Conducatorii erau filosofii, inteleptii, gardienii erau cei care indeplineau rolul de paznici, iar mestesugarii si agricultorii asigurau baza sociala.
In perioada Renasterii s-a remarcat in aceasta privinta N. Machiavelli, care considera statul o organizatie politica nationala,sub egida monarhiei absolutiste, inscrisa in limitele unui anumit teritoriu.
In epoca luminilor, Montesquieu prezinta statul ca o institutie centrala bazata pe legi si structurata pe trei elemente ale puterii: legislativa, executiva si judecatoreasca. J.J. Rousseau defineste statul ca o putere contractuala, legitimata printr-un contract social, adica o orgganizatie politica separata de societate, careia i se cedeaza o parte din drepturile comunitatii, pentru a sluji comunitatea. Immanuel Kant intelege statul ca o grupare a oamenilor supusi regulilor de drept, ceea ce este adevarat dar nu complet, pentru ca nu se explica scopul gruparii respective de oameni. El avea in vedere, prin urmare, numai latura juridica, dar nu si cea politica a statului. Interesanta apare definitia data de Oppenheimer care, intr-o lucrare intitulata 'Statul, orginile sale si aparitia sa', in 1913, concepe statul ca un organism politic impus de catre un grup de invingatori, pentru a se apara de revoltele interioare si atacurile din afara, urmarind exploatarea economica a invinsului de catre invingatori.
In conceptia marxista, statul reprezenta un instrument de dominare a unei clase sociale asupra alteia.
Dintre teoriile care s-au formulat in legatura cu geneza si continutul statului, si care au o larga circulatie, mentionam urmatoarele: teocratica, in lumina careia statul apare ca o creatie divina, respectul su supunerea fata de aceasta fiind apreciate ca o indatorire religioasa. Astfel de teorii intalnim in perioada antica, in feudalism si chiar in conditiile de astazi cand, in unele constitutii, se formuleaza ideea ca monarhul domneste din mila lui Dumnezeu; patriarhala, care sustine ca statul ar fi luat nastere direct din familie, iar puterea monarhului, din puterea parinteasca.
Ca reprezentanti ai acestei teorii pot fi considerati Eugen Dühring, Oppenheimer etc. In cadrul acestei conceptii poate fi inclusa si teoria marxista, care sustine ca statul este rezultatul luptei de clasa; organicista, care transpune mecanic situatia din natura in societate, in care statul ar reprezenta anumite celule specializate pentru a asigura functionalitatea organismului social; rasista, ca varianta a teoriei violentei, in care o rasa trebuie sa domine o alta rasa; psihologica, care explica existenta statului prin factori de ordin psihologic si care se poate rezuma la faptul ca in societate exista doua categorii de oameni care, din punct de vedere psihic, unii sunt destinati sa conduca, si altii sa fie condusi; juridica, potrivit careia raporturile dintre oameni nu pot exista decat pe baza unor reglementari juridice.
Majoritatea acestor teorii contin un anumit adevar, dar sufera prin unilateralitate, data atat de contextul istoric al elaborarii, cat si de mobilurile ideologice.
Fara a opera o analiza minutioasa a tuturor acestor teorii, vom preciza ca, din punct de vedere stiintific, statul este considerat de catre mai multi analisti ca forma de organizare politica a societatii aflate pe diferite trepte de dezvoltare, elementele cadru ce conditioneaza existenta statului fiind: teritoriul, populatia si caracterul de organizare politica. In viziunea francezului Armand Cuvillier ”Statul este un ansamblu de organisme politice, administrative si judecatoresti, care se concretizeaza in societatea ajunsa la un anumit nivel de diferentiere, conducere si putere de constrangere a societatii”.
Statul poate fi definit ca principala institutie prin care se exercita puterea politica in societate, in limitele unui anume teritoriu, de catre un grup organizat de oameni care isi impun vointa membrilor societatii privind modul de organizare si conducere a acesteia.
Statul, ca principala institutie politica, a aparut pe o anumita treapta a evolutiei istorice, raspunzand nevoilor de dezvoltare si progres ale societatii. In general, aparitia statului este situata in perioada de trecere de la organizarea gentilica a societatii spre oranduirea sclavagista. Necesitatea aparitiei statului este legata de nevoia comunitatii umane evoluate de a-si asigura functionalitatea printr-o organizare politica.
Printre factorii care au determinat aparitia statului se pot include:
atingerea unui inalt grad de evolutie a triburilor si uniunilor tribale, prin cresterea lor numerica dar si calitativa, prin tendinta de a se transforma in popoare si de a deveni sedentare, in care functionalitatea comunitatii nu se mai putea realiza doar pe baza legaturilor de sange, prin supunerea copiilor fata de parinti, ci prin altfel de relatii – superioare – oferite de organizarea statala, in care apare o noua relatie conducatori – condusi;
diviziunea sociala a muncii, legata indeosebi de aparitia agriculturii (viata comunitatii incepand sa capete un caracter sedentar) a generat necesitatea de a organiza comunitatea pe un anumit teritoriu, pe baza unor structuri politice;
diferentierea sociala, ca rezultat al aparitiei plusprodusului, care reclama o armonizare a intereselor privind productia, circulatia si, mai ales, distribuirea si redistribuirea produselor, ceea ce ducea, totodata, la necesitatea existentei unei autoritati politice cu mijloace de impunere a vointei proprii.
Statul a aparut si s-a dezvoltat in stransa legatura cu specializarea unei anumite parti din societate, careia i s-au incredintat anumite functii de conducere, organizare, aparare etc., pentru asigurarea functionalitatii sociale in conditiile complexe in care au inceput sa se dezvolte anumite comunitati umane: tribul, uniuni tribale, popoare, natiuni.
A devenit o axioma, de pilda, ca, in zilele noastre, natiunea nu poate exista si, mai ales, nu se poate dezvolta fara o organizare politica asigurata de stat.
Dupa cum se observa, statul a aparut legat de evolutia unor comunitati umane care, pentru a functiona, aveau nevoie de o organizare politica data de stat. La inceput, statul era o organizare politica a triburilor si uniunilor tribale, iar apoi, o data cu formarea popoarelor, statul a devenit principalul mod de organizare politica a acestora, situatie ce o intalnim atat in perioada sclavagista cat si in cea feudala.
Fiecare dintre popoarele existente in sclavagism si feudalism a reclamat, pentru dezvoltarea sa, o organizare statala proprie, desi aceasta organizare era grefata pe modurile de productie respective. De pilda, in sclavagism, n-a existat stat sclavagist, in general, ci stat al unei comunitati umane din sclavagism precum: statul egiptean, statul chinez, statul indian, persan, grec, roman, celt, dac etc.
In feudalism, au existat, de asemenea, statele legate de popoarele acestei formatiuni sociale ca: statele germane, statul francez, englez, arab, spaniol, italian, rus, roman, grec, bulgar etc.
Odata cu trecerea la capitalism, in epoca moderna se desfasoara procesul de transformare a popoarelor in natiuni, care va conduce la constituirea statelor nationale unitare. De remarcat ca in zona occidentala europeana, acest proces a avut loc mai devreme.
Putem afirma, cu deplin temei, ca statul devine pentru natiune nu o simpla trasatura, cum sustin marxistii, ci insusi modul de organizare politica.
Procesul de constituire a statelor nationale a fost si ramane un proces foarte complex si dificil, dar inexorabil. Natiunile dezvoltate din punct de vedere economic, politic, cultural s-au realizat, ca atare, in cadrul statelor nationale unitare. Cu cat acest proces s-a produs mai devreme, cu atat viata natiunilor respective a inflorit si a prosperat mai repede. In timp ce acolo unde acest proces a intarziat, din diferite motive, s-a constatat o ramanere in urma pe calea dezvoltarii natiunilor respective.
Aparitia si existenta in unele cazuri, adevarat putine, a statelor multinationale vine sa confirme aceasta regula, si nicidecum sa o infirme. Statele multinationale au aparut ca urmare a faptului ca procesul de formare a natiunilor in viata unor popoare a avut loc in conditiile in care acestea se aflau sub stapanirea unor imperii din evul mediu. Din aceste considerente, popoarele respective nu au putut sa se organizeze de la inceput in state nationale de sine statatoare, ceea ce a constituit o serioasa frana in calea dezvoltarii lor.
Pe masura evolutiei istorice, adancirii procesului de formare a constiintei nationale, tendinta natiunilor de a se constitui intr-o viata politica de sine statatoare a devenit atat de puternica incat a actionat ca principalul factor de destramare a imperiilor, pe ruinele carora s-au format state nationale. Astfel, s-au dezagregat imperiile: otoman, habsburgic, german si altele.
Printre marile imperii s-a numarat si cel tarist, care, in timpul primului razboi mondial, a primit o puternica lovitura, ducand la eliberarea unor natiuni. Dupa revolutia socialista din octombrie 1917, imperiul rusesc a reusit in mare parte sa se salveze, devenind stat sovietic multinational. In prezent, se desfasoara insa un accentuat proces de transformari infrastructurale, republicile unionale constituindu-se in state nationale independente si suverane. Fenomene asemanatoare se constata si in cadrul fostei Cehoslovacii si fostei Iugoslavii, desi in situatiile respective procesul imbraca aspecte deosebite.
In epoca actuala asistam la tendinta de manifestare a unei vieti nationale de sine statatoare prin constituirea de state nationale, iar uniunile de state – daca se vor mentine si vor exista pe perioade mai lungi sau mai scurte – se vor fundamenta, potrivit sensului evolutiei situatiei prezente, pe baza de independenta, egalitate si suveranitate, in care statul sa constituie modul principal de organizare politica a fiecarei natiuni.
CAPITOLUL II: ROMÂNIA – STAT SUVERAN ȘI INDEPENDENT
2.1. Noțiunea și originea conceptului de suveranitate
Suveranitatea este o caracteristica a statului, care ii confera o pozitie superioara oricarei entitati interne. Suveranitatea consta in faptul ca statul poate sa decida cu privire la populatia si teritoriul sau, precum si solutionarea propriilor probleme interne si internationale, fara amestecul altei puteri. in literatura de specialitate se considera ca suveranitatea are doua dimensiuni: suprematia puterii de stat si independenta sau neatarnarea in exterior. Aceste subdiviziuni au aparut de fapt in practica, intrucat in unele state ele au fost disociate, pentru o anumita perioada de timp. De exemplu, au fost state care au dispus de suprematie, dar au fost lipsite de independenta.
Cand ne referim la suveranitatea statului, avem in vedere de fapt un atribut al
puterii de stat care a aparut din punct de vedere istoric odata cu acesta. Elaborarea
conceptului si consideratiile teoretice cu privire la suveranitate au inceput insa in
evul mediu.
Suveranitatea este privită ca un concept care înlesnește relațiile internaționale, fiindcă stateleexercită nu numai autoritatea în cadrul unei entități teritoriale distincte, ci își exercită și calitateade membru al comunității internaționale. Doctrina suveranității dispune de o dublă reclamare;autonomie în politica externă și competență sigură în afacerile interne.Istoria noțiunii „suveranitate” e strîns legată de istoria contemporană a Europei și reflectăetapele formării componentelor statului. Pacea de la Westphalia din 1648 a epuizat procesulexecutării discuției despre mandatele comunității și autorităților puterii în corespundere cu posibilitățile lor. Astfel, toate 145 de subiecte suverane, ce au semnat Tratatul de la Westphalia,reprezentau civilizația creștină europeană. Pe parcursul primilor 150 de ani de existență a lui,sistemul statelor suverane a rămas a fi eurocentrist, iar ocuparea și valorificarea periferiilor pămînturilor gigantice se considera ca acțiunea reciprocă cu acele popoare și generații, carereprezentau un sistem secundar al statelor semisuverane.
Cuvântul suveranitate provine din latinescul "superanus. ", care în traducere liberă înseamnă cel mai de sus; puterea suprema.
Procesul de dezvoltare, sau clarificare a suveranității a cunoscut numeroase transformări, deoarece de-a lungul timpului fiecare națiune sau categorie socială avea propria viziune in ceea ce privește suveranitatea și subiectul suveranității.
In decursul timpului au existat doua doctrine in ceea ce privește suveranitatea:
doctrina teoretica, cu precădere din Antichitate pana in Evul Mediu, in care suveranitatea era considerata având origine divină, fiind deținută de marii suverani ai pământului( Faraonii egiptului, împărații romani, papalitate.
doctrina raționalistă, ce concepe suveranitatea ca fiind un atribut al puterii pământești, reprezentată de stat, națiune sau popor.
Un important gânditor ce elaborează principiile suveranității statului, a fost Jean Bodin, ce va caracteriza suveranitatea ca fiind "indivizibilă si incomunicabilă" pricipiu ce va fi continuat si dezvoltat de către Thomas Hobbes care in lucrarea sa, Leviathan, despre stat si societate enunța unele dintre atribuțiile puterii suverane: enunța legi, declara război, incheie pace, judeca procese etc. Acesta încadrează suveranitatea ca fiind unul dintre principiile cela mai importante ale statului, "in virtutea căruia el (statul) poate face in chip legitim ceea ce un cetățean sau mai multi la un loc nu ar putea interprinde."
În viziunea lui Hobbes, forma cea mai buna de guvernamânt a statului suveran este monarhia, iar monarhul trebuie sa fie subiectul suveranității, fapt ce va duce la dezvoltarea teoriei suveranității coroanei, teorie ce pune bazele dezvoltării suveranității, prezentând suveranitatea ca fiind: indivizibilă, imprescriptibilă si inalienabilă, aceste principii oferindu-i monarhului un anumit ghid de principii morale.
Un secol mai târziu, ca urmare a structurii dinamice in relatiile dintre state si in sfera activității umane, iluminiștii francezi au pus ideea de suveranitate pe bazele democratice, ideea fiind centrată de J.J. Rousseau. După părerea sa, statul sa născut, din dorința de proprietate privată, împărțind societatea in clase sociale distincte, bogați si săraci, fapt ce nu poate asigura ordinea publica, securitatea si pace, prin urmare, nu poate exista un suveran legitim, "singurul suveran legitim posibil, este poporul, națiunea intreaga"
Astfel, ideea a fost adoptată de către ideologii revoluției franceze, iar in Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului 1789, "apare enunțat principiul suveranității poporului, a întregii națiuni ca atribut inalienabil al statului," născându-se astfel ideea suveranității naționale, dar înțeleasă si interpretata diferit de gânditori, și asociată de obicei unei singure categorii sociale. Kent considera ca doar cetățenii statului sunt purtători ai suveranității.
Karl Marx si Friederich Engels vor susține ca "suveranitatea are un pregnant conținut de clasa" suveranitatea poporului, fără a sublinia clasa socială, devine abstractă. "interesul acestei clase trebuie sa reprezinte la un moment dat interesul național, si această clasă însăși să devină la un moment dat reprezentanta națiunii"
Deoarece poporul, sau națiunea sunt entității nestructurate, împărțite in categorii sociale, paturi sau grupuri, "atributul suveranității este deținut de clasa dominantă," in aceste împrejurări se creează statul, iar națiune își transferă suveranitatea statului, instrument prin care națiunea își exercită suveranitatea.
2.2. Formele suveranității democratice
În timpul monarhiilor absolutiste nu s-a pus problema titularului suveranitatii. Regele se confunda cu statul, era suveran, in calitate de autoritate care comanda la toti in interior. El dispunea de totalitatea puterii de stat si nu erareprezentantul nimanui, pentru ca se considera ca detine puterea de la Dumnezeu.
Ulterior, cand puterea monarhului a inceput sa fie limitata si s-a largit accesul la exercitiul puterii a unor categorii sociale, titularul suveranitatii a devenit simai greu de determinat. Astfel, si-au facut loc expresiile de 'suveranitatea natiunii' si 'suveranitatea poporului'.
Din punct de vedere teoretic, s-au conturat doua mari doctrine.
Prima sustine ca suveranitatea apartine natiunii, privita ca entitate abstracta, distincta de indivizii care o compun. Ea nu se confunda cu suma cetatenilor care traiesc la un moment dat pe un anumit teritoriu, pentru ca exprima trecutul, prezentul si viitorul, adica se defineste luand in considerare continuitatea generatiilor sau interesul general, care transced intereselor particulare.
Din aceasta teorie sunt extrase o serie de consecinte. in primul rand, inalienabilitatea si indivizibilitatea natiunii. Fiind o entitate abstracta, o persoana juridica are o singura vointa care nu poate fi impartita, eventual, in elemente contradictorii. in al doilea rand, din aceleasi considerente, ea nu poate sa exercite democratia direct; vointa ei se exprima numai prin reprezentanti, pe care nu ii poate controla nimeni, odata ce au fost stabiliti. in al treilea rand, votul nu este un drept, ci o functie, incredintata de natiune numai celor capabili sa o exercite (cei care poseda bunuri, au o profesie, platesc impozite etc). in al patrulea rand, mandatul imperativ este interzis, adica reprezentantii nu pot fi revocati de cetateni.
Cea de-a doua teorie sustine ca suveranitatea apartine poporului, universalitatea cetatenilor, ca un ansamblu de oameni care traiesc pe un teritoriu dat. in aceasta conceptie, poporul are o existenta reala si, ca atare poate sa-si exercite el insusi suveranitatea, fie direct, fie sa o delege. intrucat poporul are o existenta reala, el se distinge de suveranitatea, fie direct, fie sa o delege. intrucat poporul are o existenta reala, el se distinge de guvernantii sai, pe care poate sa-i aleaga, sa-i controleze sau sa-i revoce. Ideile doctrinei suveranitatii populare atrag urmatoarele consecinte: sufragiul universal, principiul potrivit caruia posibilitatea de a alege este un drept, elemente ale democratiei directe, cum ar fi referendumul si mandatul imperativ, adica posibilitatea de a-i revoca direct pe cei alesi.
Aceste teorii au reflectat viziunea unor categorii sociale din perioada iluminismului. Burghezia dobandise accesul la putere, dar nu dorea sa o mai imparta cu nimeni, conform teoriei suveranitatii natiunii. Pe de alta parte, alte categorii sociale tindeau sa largeasca posibilitatea participarii la conducerea statului si sustineau suveranitatea poporului.
Teoriile au sugerat notiuni valabile si astazi, dar consecintele deduse din aceste doctrine nu s-au tradus exact nici in constitutii, nici in practica. Realitatea mult mai complexa a adaptat la necesitatile ei ceea ce ii era adecvat.
Autorii francezi G. Burdeau, F. Hamon, M. Troper aratau: 'nu trebuie sa intelegem Constitutia pornind de la principii, ci principiile pornind de la Constitutie', care surprind o anumita secventa a istoriei.
Cele doua notiuni 'natiune' si 'popor' nu au avut aceleasi sensuri in perioade istorice diferite sau in tari diferite. Uneori au fost considerate sinonime. Cateodata, s-a intamplat ca autorii constituantelor sa le acorde o anumita semnificatie, iar interpretii sa le acorde alte intelesuri, in cursul procesului de aplicare a constitutiilor. Sistemele constitutionale democratice au pastrat expresiile de 'suveranitate nationala' si/sau de 'suveranitate a poporului', dar in practica au impletit consecintele pe care teoriile le-au sustinut la inceput. Asa s-a intamplat cu unele constitutii ale Frantei, precum si cu Constitutia ei actuala, din 1958, care afirma ca: 'suveranitatea nationala apartine poporului, care o exercita prin reprezentantii sai sau pe calea referendumului'. Poporul este deci titularul puterii suverane; el o poate exercita fie prin reprezentantii sai, fie direct. Desi votul este universal si poporul se poate manifesta si direct, nu se admite mandatul imperativ, ci numai cel reprezentativ.
2.3. Caracterele suveranității
"Dacă suveranitatea națională reprezintă puterea națiunii de a controla evoluția tarii și a-și hotărî singura destinul, suveranitatea de stat definește caracterul puterii de stat de a fi supremă, unică si indivizibilă, in limitele frontierelor teritoriale și independentă in raport cu orice altă putere."
Prin faptul că suveranitatea de stat este suprema unică si indivizibilă, fiecare stat are in interiorul propriilor granițe puterea absolută, nu va accepta și nu poate exista pe același teritoriu suveranitatea unui alt stat, este interzis amestecul in treburile interne sau externe ale uni stat.
Pentru apărarea suveranității sunt reglementate o serie de principii in dreptul internațional: principiul integrității teritoriale, principiu ce oferă statului dreptul de a exercita pe teritoriul sau supremația deplină, exploatarea libera a resurselor si bogățiilor naturale, organizarea politico-administrativă, obligația de a avea sau a se abține in a avea relații cu alte state, suveranitatea de stat fiind independentă in raport cu orice alta putere; "suveranitatea de stat exprimă suveranitatea națională."
Suveranitatea este acea trăsătură a puterii de stat care oferă dreptul de a se organiza,a-si manifesta puterea si de a rezolva singur problemele interne si externe fara a fi influențat din exterior ,dar in acelasi timp trebuie sa respecte suveranitatea altor state.
Dreptul internațional definește suveranitatea ca fiind capacitatea și totodata dreptul unui stat de a iși manifesta propriile interese si de a putea să duca o politică atat internă cât și externă conform intereselor lor.
Se numeră cinci atribute sau mărci ale suveranitații:
– capacitatea de anumii magistrați inalți și definirea fiecarora
– promulgarea si abrogarea legilor
– declarari de război și încheieri de pace
– dreptul la viață, moarte si grațiere
Pe plan intern există supremația puterii iar pe plan extern independență. Imprescriptibilitatea suveranitatii inseamna ca nu se poate delega definitiv exercițiul suveranității. Inalienabilitatea suveranității inseamnă ca suveranitatea nu se poate ceda,instraina sau abandona,chiar si transfera altui stat.
Prin definitie statul este suveran,in interiorul acestuia exista acest principiu,poporul insuși este suveran.
Dupa Pacea de ,tema suveranității a declanșat dispute neințelegeri chiar si războaie,dar a fost si pusa in discuții in cadrul convențiilor,tratatelor si medierilor internaționale.Este una din valorile de baza a construcției statului modern pe batranul continent.
Cu privire la caracterele suveranității au existat suficiente preocupări în plan teoretic pentru identificarea și conturarea lor cât mai exactă. George Alexianu în lucrarea sa "Dreptconstituțional", apărută în anul 1930, reușește o expunere sintetică, dar, în același timp completă,reținând următoarele caractere ale suveranității:
a) suveranitatea este comună – adică " nu aparține numai unora, ci este egal răspândită întot corpul social". Ceea ce înseamnă că toți cetățenii participă la exercițiul vieții publice.
b) suveranitatea este națională – "adică să fie alcătuită din națiunea întreagă".
c) suveranitatea este supremă – în sensul că se situează " deasupra voințelor individuale,care trebuie să i se supună ".
d)suveranitatea se raportează la interesele sociale.
e)suveranitatea este limitată și mărginită, spune autorul "prin drepturile naturale șiimprescriptibile ale omului".
f)suveranitatea este una indivizibilă – deoarece "nu sunt mai multe suveranități într-un stat".
g) suveranitatea este inalienabilă și imprescriptibilă – "aparținând tuturor membrilor uneisocietăți, ea nu poate fi înstrăinată de titularul ei".
Suveranitatea este de asemenea imprescriptibilă, în sensul că exercitarea acesteia de cătrealtcineva decât titularul ei nu conduce la dobândire așa cum în domeniul dreptului privat se poateîntâmpla pe calea prescripției achizitive.
Suveranitatea nu poate fi pierdută, în astfel de condiții,de către titularul ei -națiunea. In același sens cităm: "Indiferent de durata și modul în care adeținut-o, ca expresie a voinței divine sau ca rezultat al contractului social, el nu putea să orevendice definitiv, pe calea unei prescripții achizitive, iar titularul ei legitim – națiunea – n-a putut-o pierde vreodată pe calea prescripției extinctive".
2.4. Conținutul și limitele suveranității
Suveranitatea este atributul exclusiv al puterii de stat;constituie deci acea trăsătură ce se materializează în dreptul statului respectiv de a decide în treburile sale interne și externe. Deși unică și indivizibilă – fără a se putea face o despărțire în părți distincte, de sine stătătoare , în literatura de specialitate, atunci când se analizează conținutul suveranității se subliniază existența a două fațete fundamentale sub care aceasta se prezintă. Este vorba de supremație și independență.
Independența cunoscută și sub denumirea de suveranitate externă sau cea de suveranitatea statului reprezintă acea aptitudine a puterii de rezolva toate problemele vieții politice și social-economice pe plan extern fără îngrădire sau amestec din partea altor organizații statale sausuprastatale.
Cele două ipostaze fundamentale care definesc conținutul suveranității se află într-oconexiune dialectică; a lua în considerație numai unul sau altul din cele două elemente ar fi șiinsuficient și ineficient în același timp, pentru conturarea exactă a conținutului suveranității, datăfiind plenitudinea prerogativelor puterii, atât în plan intern cât și în plan extern.
Cele arătate mai sus ne-ar putea conduce la concluzia că suveranitatea puterii esteabsolută și incontrolabilă. Cu toate acestea, realitatea a demonstrat contrariul, în sensul că ea estelimitată și relativă.
Într-adevăr, în plan intern, puterea de stat își autolimitează suveranitatea prin însășirânduiala juridică pe care o impune; potrivit acesteia, autoritățile publice chemate să exercite puterea au prerogativele expres și limitativ stabilite. în plus, în orice regim politic democratic, puterea de stat nu poate să nu țină seama de aspirațiile și doleanțele altor puteri din societate, desistemul de valori prefigurat și pus în evidență prin diverse forme de manifestare aleguvernaților.în plan extern, de asemenea, asistăm la o autolimitare a exercițiului suveranității.
Cel puțin din punct de vedere teoretic, deoarece statul trebuie să respecte suveranitatea altor state precum și normele și principiile de drept internațional. Ori, în condițiile actuale, când un statnațional constituie un element al sistemului statal internațional, funcționând în plan extern dupătoate regulile sistemice care stabilesc raporturile dintre parte și întreg, este mai mult decâtfirească respectarea suveranității altor state, date fiind relațiile de intercondiționare ce sestatornicesc între elementele sistemului, relații care induc în mod evident ideea de reciprocitate.
Integrarea statelor într-un sistem internațional se impune cu necesitate din rațiunieconomice și politice; o analiză simplă duce la concluzia unor câștiguri evidente: circulație mailesnicioasă a forței de muncă, a resurselor și produselor, lărgirea pieței de desfacere etc.Integrarea nu afectează însă dreptul fiecărui popor de a-și alege singur sistemul economic, socialși politic dorit și nici dreptul de a dispune de resursele materiale existente pe teritoriul său.
În realitate ceea ce un stat nu își limitează suveranitatea ci exercitarea acesteia, pentru că,în fond însuși actul de limitare a exercițiului puterii nu este altceva decât exprimarea voinței salesuverane, manifestarea într-o formă concretă a însăși suveranității sale. în mod concret s-a remarcat că "pe plan intern, puterea de stat se autolimitează prin principiile de drept proclamate, prin legile cărora li se supune"
Subordonându-se propriei sale ordini juridice statul își definește în mod suveran conduita; mai mult, în virtutea supremației sale, puterea de stat poate oricând să modifice ordinea juridică stabilită, începând chiar cu Legea fundamentală a statului.Tot astfel se întâmplă și în plan extern, unde "normele și principiile de drept internaționalnu sunt impuse din afară de o forță suprastatală, ci ele sunt unanim admise, adică sunt produsulconsensului statelor și rezultatul manifestării lor suverane de voință"",iar respectareasuveranității altor state nu înseamnă anularea propriei suveranități, ci dimpotrivă, o garanție aacesteia, deoarece numai în acest fel se pune "în mișcare reciprocitatea și avantajul reciproc" șise elimină condițiile "de natură să genereze arbitrariul și stările anarhice în comunitatea internațională"
2.5. România – stat suveran și independent
Intelegerea suveranitatii de stat a Romaniei impune o succinta prezentare a notiunii de suveranitate. Suveranitatea ca atribut al statului a aparut o data cu aparitia acestuia, dar ideile si conceptiile despre suveranitate apar mult mai tarziu, ele fiind situate spre sfarsitul evului mediu.
In decursul istoriei s-au emis numeroase conceptii, opinii diferite asupra suveranitatii, mergandu-se de la afirmarea si justificarea suveranitatii, ca realitate si principiu, la negarea suveranitatii, la considerarea suveranitatii ca ceva invechit, demodat, si mai mult chiar pana la considerarea suveranitatii ca sursa a conflictelor dintre state.
Asa cum se subliniaza in literatura juridica, continutul suveranitatii, adica domeniile in care se exercita, s-au extins de la politic la economic cu precizarea ca insusi politicul si-a schimbat in timp semnificatia.
Precum observam in stabilirea conceptului de suveranitate trebuie explicate si alte doua notiuni, des intalnite atat in literatura juridica si mai ales in cea politica si anume suveranitatea poporului si suveranitatea nationala.
Prin suveranitatea poporului se intelege dreptul poporului de a decide asupra sortii sale, de a stabili linia politica a statului si alcatuirea organelor lui precum si de a controla activitatea acestora.
Prin suveranitatea nationala se intelege dreptul la autodeterminare si la dezvoltarea independenta a fiecarei natiuni care ii apartine fie ca poseda sau nu o organizatie proprie de stat.
In doctrina juridica pot fi identificate doua moduri in definirea suveranitatii de stat. in aceste doua moduri se regasesc cu mici exceptii aproape toate definitiile date suveranitatii de doctrina juridica, definitii a caror analiza detaliata excede cursului nostru. Caracteristica definitiilor date este definirea suveranitatii ca dreptul statului de a decide liber in treburile sale interne si externe.
Mentionarea insa in definitia suveranitatii de stat a obligatiei de a respecta drepturile altor state, precum si normele dreptului international poate fi interpretata in sensul de conditii pentru existenta suveranitatii ceea ce este bineinteles criticabil.
Definirea suveranitatii numai prin suprematie sau numai prin independenta este insuficienta, caci in timp ce suprematia evoca acea insusire a puterii de stat de a fi superioara oricarei alte puteri in raporturile cu populatia, cuprinsa in limitele frontierelor statului, independenta evoca acea trasatura a puterii de stat de a nu fi ingradita, limitata, in realizarea scopurilor si sarcinilor sale, de nici o alta putere de stat straina.
Constitutiile romane au consacrat in formulari din ce in ce mai clare suveranitatea si independenta. Suveranitatea si independenta Romaniei isi gasesc si trebuie sa-si gaseasca garantiile in economia romaneasca, in existenta fortelor armate, in capacitatea de aparare a tarii. Totodata se constituie ca garantii eficiente pentru suveranitatea si independenta statelor si deci si pentru Romania, climatul international de destindere, cooperare, incredere si securitate, organismele internationale (ONU, organismele sale specializate, Consiliul Europei, alte organisme internationale) la care tara noastra participa.
Capitolul III: România – stat național
3.1. Națiunea – formă superioară de comunitate umană
În textul art. 1 alin. 1 din Constituție se precizează că România este stat național."Caracterul național al statului unitar român exprimă unul din elementele constitutive ale acestuia, știut fiind că, în accepțiunea sa largă, statul este constituit din trei elemente și anume:teritoriul, populația(națiunea) și suveranitatea(puterea organizată statal).Se preferă însă în contextul explicării caracteristicilor statului, termenul de național, pentru că din punct de vedere riguros științific, națiunea este elementul constituțional al statului, ca fiind definită ca populația de ieri, de azi și de mâine".
In mod corect s-a făcut observația de mai sus, întrucât termenul de "populație" dacă ar fi folosit în analiza atributelor (dimensiunilor) fundamentale ale statului, ar da naștere la ambiguități; este cunoscut faptul că din populația aflată pe teritoriul statului, pe lângă cetățenii acestuia, mai fac parte și cetățenii străini și apatrizi. Populația întotdeauna va avea un caracter eterogen și fluctuant prin modificările intervenite în permanență, ca urmare a imigrărilor și emigrărilor care au loc. Transformările ce se realizează la nivelul populației nu prezintă nici un "pericol" pentru continuitatea și identitatea statului respectiv.
Dacă am defini statul român ca"stat populațional" nu am spune nimic semnificativ din punct de vedere al dimensiunilor statului, pentru că orice stat are o populație, altfel nu poate constitui un stat. Este, ca atare cuvenit să constatăm că națiunea unui stat înseamnă mai mult decât populația. Ea este rezultatul unui proces istoric îndelungat în care factori materiali dar și spirituali au jucat un rol decisiv. Astfel, comunitatea de origine, de limbă, de rasă, de obiceiuri,de religie, de cultură, precum și faptul de a locui împreună pe același teritoriu constituie tot atâția factori materiali care au contribuit în timp la formarea a ceea ce numim națiune, după cum, deloc de neglijat, sunt și factori spirituali, ca de pildă: comunitatea de aspirații, de idealuri, de amintiri,de suferințe, de tradiții, de factură psihică, dar mai ales voința membrilor comunității respective de a trăi împreună, în interiorul acelorași granițe. Iată deci numai câteva temeiuri pentru care putem considera că națiunea constituie o categorie juridică superioară; într-adevăr, nu este o colectivitate umană oarecare atât timp cât membrii națiunii sunt uniți între ei printr-un trecut istoric comun, există o legătură genetică puternică între generațiile care s-au succedat, există, la fel de puternică, acea dorință de a trăi împreună."Ea – națiunea – este cartea de identitate a poporului și statului român. Această colectivitate este omogenă, perenă și distinctă de alte activități, prin legăturile indestructibile și specifice existente între membrii care o alcătuiesc, precum și prin fizionomie", iar "sentimentul național constituie astfel cel mai puternic ferment al coeziunii statului și al permanenței lui".
Acestea sunt motivele pentru care Adunarea Constituantă a cuprins în textul articolului 1 alin. l din Așezământul fundamental dimensiunea fundamentală la care ne referim: statul român-stat național; și tot din aceleași raționamente Constituantul a respins amendamentul propus la proiectul Constituției referitor la renunțarea precizării exprese a acestui atribut pe motivul aberant că în zilele de astăzi ideea de națiune ar fi perimată, anacronică și de suetă. Se cuvine făcută o precizare: Statul – Națiune, așa cum este definit statul român prin Legea sa fundamentală, nu are nimic în comun cu Națiunea-Stat, acesta din urmă îmbrăcând toate caracterele unui stat rasial (caracterizat prin ură rasială, exclusivism și fanatism național și religios).
3.2. Problema minorităților naționale
Faptul că prin Constituție, România a fost proclamată drept stat național nu înseamnă că se deschide astfel calea spre șovinism, ci dimpotrivă, știut fiind că sentimentul național presupune, printre altele, tocmai și ocrotirea minorităților, inclusiv cele pe criterii etnice, după cum mai presupune garantarea drepturilor tuturor cetățenilor români, indiferent de naționalitatea acestora. S-au făcut, de-a lungul timpului, numeroase încercări de definire a minorității. Reținem una dintre acestea pe care o apreciem a fi mai aproape de adevăr: "Termenul de minoritate desemnează un grup numeric inferior restului populației unui stat, ai cărui membrii, purtând cetățenia acelui stat, au caracteristici etnice, religioase sau lingvistice diferite de cele ale restului populației și sunt animați de voința de a-și păstra cultura, tradițiile, religia sau limba".
Constituția României a avut grijă sa consacre ideea de unitate a poporului român; în art.4 se precizează că: "Statul are ca fundament unitatea poporului român. România este patria comună și indivizibilă a tuturor cetățenilor săi, fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie…" și, în același timp s-a stipulat expres dreptul persoanelor aparținând minorităților naționale, la identitate. în acest sens, reținem prevederile art.6 alin. l care statuează că aceste persoane au "dreptul la păstrarea, la dezvoltarea și la exprimarea identității lor etnice, culturale, lingvistice".
Pentru ca dreptul la identitate consacrat pe cale constituțională să poată fi materializat, pe aceeași cale au fost reglementate și o serie de garanții. Enumerăm în continuare câteva din acestea: recunoașterea dreptului la cultivarea limbii materne și folosirea ei în fața organelor de urmărire penală și a justiției, precum și a dreptului de instruire în limba maternă, libertatea învățământului religios în școlile de stat, dreptul de asociere, inclusiv în partide politice fără niciun fel de restricții de factură etnică; consacrarea constituțională a principiului autonomiei locale și a scrutinului reprezentării proporționale, instituționalizarea inițiativei legislative populare etc.
Din punct de vedere istoric, fără îndoială că unirea Moldovei cu Țara Românească a constituit o etapă importantă în formarea statului național român; desăvârșirea acestuia s-a înfăptuit în anul 1918, când a avut loc unirea Transilvaniei, Bucovinei și Basarabiei cu România. Este motivul pentru care atât Constituția din 1923, cât și Constituția din 1938 vin și subliniază acest atribut al statului român și, în mod firesc acest lucru este preluat și de actuala Constituție a României.
Însă "ideea de stat național nu exclude existența pe teritoriul lui a unor minorități etnice,adică a unor populații de altă naționalitate decât cea care s-a constituit într-un stat propriu…întrucât reprezintă un procent redus față de majoritatea populației alcătuitoare de stat,minoritățile nu se pot prevala, potrivit normelor ce guvernează raporturile internaționale, de un drept de autodeterminare". Dar, așa cum am văzut, persoanele care aparțin acestor minorități li se recunoaște și li se respectă dreptul la identitate.
3.3. Caracterul național
Constituția este legea fundamentală scrisă a statului în care sunt prevăzute principiile de bază ale organizării lui, drepturile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor, modalitățile de a stabili legile țării, modul de funcționare a autorităților statului în condiții normale și în caz de agresiune armată.
Caracterul national al statului roman oglindeste unul din elementele constitutive ale sale, respectiv populatia, adica totalitatea locuitorilor unei tari. La baza statului se afla poporul român, care reprezintă comunitatea de oameni care locuiesc pe teritoriul României, vorbesc aceeași limbă și au aceleași tradiții culturale. În completarea acestei definiții sărace, pot spune ca poporul nostru cuprinde toți oamenii care simt românește, legați statornic de aceste meleaguri unde au viețuit continuu multă vreme, având o identitate comună culturală, spirituală, materială proprie, originală, confirmată de izvoarele istorice. Românii ca neam se individualizează prin credință, blândețe, ospitalitate, respect față de tradiții și iubire față de patrie și față de semenii lor.
Referitor la influenta factorului uman asupra comunitatii, Platon aprecia ca o sursa a raului in stat, din cele mai daunatoare, este impartirea cetatenilor lui in partide. Membrii partidelor se incadreaza in lupta politica doar pentru a acapara puterea si de a o transforma in sursa de dobindire a averii. Prin aceasta ei se aseamana cu tilharii si merita a fi pedepsiti. (in dialogul Republica). “Cind in societate nu se atrage atentia la formarea barbatilor superiori, conducatorilor bine pregatiti, ea intra in faza sa de declin.” – spune Platon.
Aristotel atrage atentia ca “O cetate nu reprezinta numai o multime de oameni, ci si diferentele lor specifice.” (“Politica”). Pornind de la aceasta afirmatie, pentru o buna intelegere intre oameni, se distinge necesitatea aparitiei unor reguli de convietuire acceptate de majoritatea locuitorilor de acelasi neam, care sa stabileasca scriptic caracterul national al statului care acopera teritoriul ocupat de acestia.
Caracterul national al statului roman poate fi supus unor atacuri din partea altor state sau natii care au scopul sa acapareze teritorii rupte din pamantul patriei noastre. Daca in momentele de atac nu se manifesta unitatea poporului roman, statul este in pericol de dezmembrare si slabire din punct de vedere economic si politic.
Un exemplu de atac la caracterul national al statului nostru este ocuparea Basarabiei de catre Uniunea Sovietica in 1940, fapt care a schimbat profund viata tinutului romanesc dintre Prut si Nistru. Atacul asupra natiei s-a manifestat prin arestari, maltratari si asasinate si prin deportarea romanilor basarabeni (cei mai capabili, fruntasii satelor) la mii de kilometri distanta de locul lor de bastina, in strafundurile Siberiei si in Kazahstan. Istoria graieste clar ca, desi Basarabia a fost ocupata si populata cu rusi, pentru rusi istoria acestui tinut incepe in momentul in care l-au ocupat prin forta. In schimb stramosii romanilor basarabeni au trait pe aceste meleaguri de mult timp. Romanii basarabeni – din Basarabia sunt, nu sunt veniti aici.
De despartit au reusit sa-i desparta de patria mama Romania, dar de asimilat n-au putut. S-a dus si se duce o lupta teribila acolo impotriva a tot ce inseamna identitate romaneasca: alfabetul latin, limba romana, istoria nationala. Adevarul insa nu poate fi schimbat: Basarabia e pamant romanesc.
Iar simtirea romaneasca va dainui aici pentru totdeauna in ciuda opresiunii, desi acest fapt nu poate fi cuprins de intelegerea cotropitorilor.
In anul 2013, in calitate de cetatean interesat de soarta statului roman, am participat la forumul constitutional care a adus in centrul discutiilor proiectul de revizuire a Constitutiei. Am sesizat in cadrul proiectului cateva amenintari asupra caracterului national al statului. Astfel:
a) crearea regiunilor (regionalizarea) va accentua inevitabil tendintele centrifuge si cresterea influentei la nivel regional a grupurilor ce promoveaza segregarea pe criterii etnice, chiar daca trasarea geografica a regiunilor nu va urma criteriul etnic.
Punctul de vedere al initiatorilor proiectului de revizuire privind necesitatea crearii de regiuni pentru absorbtia fondurilor europene nu este temeinic fundamentat pe nimic, intrucat prin prisma cunostintelor economice de care dispun pot afirma ca in realitate deja exista regiuni de dezvoltare create special pentru fondurile europene.
Avand in vedere considerentele prezentate, se pune intrebarea care este intentia reala a legiuitorilor si daca ar trebui semnalata aceasta amenintare Consiliului de securitate a tarii.
b) am constatat ca proiectul de revizuire a Constitutiei prevede ca in locurile unde o minoritate nationala are o pondere semnificativa, limba acelei minoritati se va considera limba regionala, iar conditiile utilizarii unei limbi regionale vor fi reglementate prin lege organica.
Inlocuirea limbii romane cu o limba regionala constituie un pas important catre separarea sociala, ulterior separarea teritoriului. Daca in teritoriul in care o minoritate este semnificativa (iar proiectul are lacune, ce inseamna semnificativa? Poate fi semnificativa cu 60%?) se introduce ca oficiala limba acelei minoritati, populatia romana se va retrage treptat de acolo, lasand locul unei alte natii.
Limba română este inca limba oficială pe întreg cuprinsul României și trebuie aparata intrucat reprezinta un liant care sustine unitatea poporului si un garant al caracterului national al statului. Limba romana trebuie să fie cunoscută de toți locuitorii astfel încât participarea la viața politică, economică și socială a tuturor să fie posibilă. Mai mult statul are obligația să creeze condițiile necesare învățării și cunoașterii limbii române de către toți locuitorii României indiferent de originea etnică.
Principiul de bază trebuie să fie integrarea socială nu segregarea. Aceasta modificare a Constitutiei ar deschide calea către segregare etnică și accetuarea excluziunii sociale a cetățenilor aparținând unei minorități naționale. Atunci când ies din limitele geografice ale spațiului unde se poate folosi acea limbă vor fi în imposibilitatea de a comunica.
c) S-a vehiculat teza recunoasterii minoritatilor nationale ca factori constitutivi ai statului.
O asemenea propunere este chiar ridicola in contextul in care istoria duce catre o concluzie cu totul diferita, iar in mod particular unele minoritati nationale au luptat tocmai impotriva crearii statului roman.
d) Cu surprindere am gasit in proiectul la care fac referire introducerea obligației autorităților de a consulta organizațiile cetățenilor aparținând minorităților naționale înainte de luarea unor decizii care le privesc.
Atunci când se iau decizii ce au un caracter social, auroritățile trebuie să consulte în egală măsură partenerii sociali indiferent de originea etnică a organizațiilor cetățenești. Acceptarea acestui punct desparte pe criterii etnice societatea civilă. O parte a ei formată din organizații aparținând minorităților naționale va trebui consultată obligatoriu pe când cealaltă parte formată din organizații aparținând majorității românești sau organizații mixte nu va trebui consultată în mod obligatoriu.
Acceptarea acestui punct legiferează în mod clar principiul privilegiului minorității și discriminării majorității.Dacă toți cetățenii sunt egali în fața legii atunci acest punct nu are ce să caute in Constituția României.
Exista momente cand istoria cheama popoarele la fapte, iar acesta este unul dintre ele,intrucat este pusa în pericol însăși existența statului național român prin demersuri care au ca scop crearea cadrului favorabil pentru ca modificarea Constituției României sa aduca limitarea libertatii natiunii. Insa oamenii trebuie sa stie ca libertatea nu este dreptul de a face doar ce îngăduie legea. Libertatea este dreptul de a face ceea ce ne dictează logica și sufletul, bunul simț și dreptul de neam. Numai oamenii liberi găsesc soluții. Societatea civila trebuie sa se mobilizeze pentru a-si crea si propulsa la conducerea tarii organizatii politice care sa apere caracterul national al statului.
In virtutea dreptului de neam, un popor statornic are dreptul asupra unui teritoriu. Daca statul pierde caracterul national, generatiile viitoare de romani isi vor demonstra cu greutate originea si continuitatea pe aceste meleaguri frumoase si bogate in resurse.
CAPITOLUL IV: ROMÂNIA – STAT UNITAR ȘI INDEPENDENT
4.1. Structura de stat românească
Alături de forma de guvernământ și regimul politic, structura de stat reprezintă un element component al formei de stat. Structura de stat înseamnă organizarea puterii în raport cu teritoriul; de asemenea, privește relațiile specifice care iau naștere între elementele componente ale sistemului puterii de stat, precum și cele ce se statornicesc între ansamblul statal privit ca întreg și elementele sale(părți ale întregului).Din acest punct de vedere – al modului de organizare al puterii de stat în anumite limite spațiale, distingem două tipuri esențiale de structuri: statul unitar ( simplu ) când "puterea de stat este organizată unitar, simplu, pe întreg teritoriul statului și înfăptuită de organe centrale unice" și statul federativ cu o organizare mai complexă în forma unui "conglomerat de mai multe state în cadrul căruia statele alcătuitoare, chiar dacă își pierd suveranitatea externă, își păstrează însă cel puțin o parte a suveranității interne".
În aceeași ordine de idei, dar cu referire la statul simplu, George Alexianu spunea : Statul unitar se bucură de suveranitate externă completă și de o suveranitate internă omogenă și mai afirmă același autor că : "Legislația și administrația e comună pe tot întinsul țării". În spiritul realității istorice, referitor la structura de stat a României Constituția din 1991 prin art. 1 a precizat clar că statul român este stat unitar. De altfel, era de neconceput o altă reglementare și numai dacă avem în vedere că, o astfel de structură de stat (unitară ) a României a fost determinată, de-a lungul istoriei, de condițiile concrete de dezvoltare a poporului român,de formare a națiunii române, de constituire și consolidate a statului național român.
Într-adevăr, statul unitar român este produsul unui proces istoric îndelungat: o primă etapă a constituit-o unirea celor două principate: Țara Românească și Moldova din anul 1859,luând astfel naștere o uniune reală de state pentru ca în anul 1862 prin crearea primului parlament (24 ianuarie) și a primului guvern unic (26 ianuarie) uniunea reală de state să se transforme în stat unitar. Actul de desăvârșire a unității statale s-a încheiat, după cum bine se știe, în anul 1918, prin alipirea la România a celorlalte provincii românești.
Noua structură de stat unitară și națională a fost consfințită de Constituția din 1923 care statua că: România "este un stat național, unitar și indivizibil".Iată pentru ce Constituția actuală păstrează întocmai aceste prevederi, întrucât "Structura statului român este nu doar o problemă de tradiție istorică. Această structură este singura adecvată Statului – Națiune, în condițiile existenței unei populații omogene și covârșitor majoritare, istoricește și afectiv constituită în Națiune".
4.2. Caracteristicile statului unitar român
Caracterul unitar al statului român exprima o trasatura a acestuia ce vizeaza unul din elementele sale constitutive, anume teritoriul. Sub aspectul structurii de stat, România se prezinta ca un stat unitar. Astfel, pe teritoriul României este organizata o singura formatiune statala. Pe cale de consecinta, exista un singur rând de autoritati publice centrale, adica un singur Parlament, un singur Guvern si un singur for judecatoresc suprem. Cetatenii au o singura cetatenie, cetatenia româna.
Sub aspectul organizarii administrativ-teritoriale, asa cum am vazut, România este organizata în judete, orase si comune, iar autoritatile publice administrative din aceste unitati functioneaza pe baza principiilor descentralizarii, autonomiei locale si al desconcentrarii serviciilor publice locale ( articolul 120 din Constitutie).
Ca orice stat unitar, statul român este organizat pe principiul unicității "are un singur centru de impulsuri, un ansamblu unic de instituții cu putere de decizie politică și juridică". Profesorul Tudor Drăganu remarca la rândul său că : "Un stat este unitar atunci când asupra tuturor indivizilor care-i populează teritoriul își exercită autoritatea un singur sistem de organe înzestrate cu suveranitate internă și externă".
Se cuvine arătat care sunt de fapt elementele ce dau consistență acestui atribut al statului român. Acestea sunt următoarele :
a) statul român constituie o formațiune statală unică;
b) are constituit un singur rând de organe centrale, adică un singur for legiuitor – Parlamentul, chiar dacă este bicameral, un singur organ executiv – chiar dacă îmbracă un caracter bicefal: guvern și șeful statului și o singură autoritate judecătorească. Toate acestea își exercită suveranitatea pe întregul teritoriu și cu privire la întreaga populație, dispunând de totalitatea și exclusivitatea competențelor fără a mai exista alte autorități concurente, de aceeași natură cu care să-și împartă prerogativele în interesul acelorași frontiere;
c) statul român are o singură rânduială juridică și un regim constituțional unic concretizat prin existența unui singur așezământ fundamental;
d) statul român este el însuși și în mod exclusiv subiect de drept internațional;
e) populația statului român are o singură cetățenie: cetățenia română, chiar dacă pe teritoriul său trăiesc de veacuri mai multe minorități naționale ;
f) autoritățile publice locale care sunt organizate și funcționează la nivelul unităților administrativ – teritoriale sunt supuse controlului administrativ de tutelă exercitat de organul executiv central al statului român.
Indivizibilitatea statului român
Același text constituțional – art.l, alin.l – adaugă statului român și atributul de"indivizibil" pe lângă acela de "unitar". Pornind de la sensul în sine al termenului prin prevederea constituțională menționată mai sus, înțelegem că statul român nu poate fi segmentat, adică nu poate fi supus unei divizări, fie totale, fie parțiale, așa cum se poate întâmpla cu orice altă persoană juridică (inclusiv o persoană morală de drept public). Ca orice stat din lume și statul român este organizat din punct de vedere administrativ,dar, pe bună dreptate s-a remarcat că "Subdiviziunile teritoriale, cu caracter administrativ nu constituie state, chiar dacă autonomia acestora se află la limita regionalismului".
Când vorbim de indivizibilitatea unui stat, avem în vedere evident, în mod deosebit unul din elementele sale constitutive: teritoriul. De aceea, George Alexianu afirma: "Teritoriul pe care este fixat un stat este proprietatea indiviză a tuturor celor care formează statul" și observă în continuare că vechiul text al Constituției făcea precizarea următoare: "Regatul României cu județele sale din dreapta Dunării constituie un stat indivizibil" ceea ce venea să sublinieze că"Unirea Munteniei cu Moldova este indivizibilă".
În concluzie putem spune că dat fiind caracterul național al statului român, arhitectura structurii sale nici nu putea fi proiectată altfel decât așa cum este: unitară (simplă).De principiu, caracterul unitar al statului presupune implicit ideea de centralizare care se materializează într-o administrație centrală cu ramificații puternice în teritoriu, omnipotență, dar și cu responsabilități pe măsură cu privire la bunul mers al treburilor publice de pe întreg teritoriul statului respectiv.0 asemenea administrație tentaculară, absolută, nu ar fi posibilă și nici de dorit pentru că și-ar demonstra totala ineficientă, fiind ruptă de realitate. în același timp s-ar dovedi tot atât de periculoasă, deoarece ar conduce în mod indubitabil la "asfixia executivului", la "apoplexia centrului și paralizia extremităților", așa cum, de altfel, corect s-a remarcat.
De aceea se impune necesitatea găsirii și folosirii unor corective menite să atenueze caracterul centralist al administrației dintr-un stat unitar. In teoria constituțională se cunosc două asemenea "remedii" ce pot fi aplicate concomitent: descentralizarea și desconcentrarea, fără a fi afectat în vreun fel caracterul unitar al statului respectiv.
CAPITOLUL V: ROMÂNIA – STAT DE DREPT, DEMOCRATIC ȘI SOCIAL
5.1. Stat de drept
5.1.1. Noțiunea statului de drept
Statul de drept reflectă interdependența dintre cele două fenomene sociale, fiecare având tendințe opuse: statul (puterea) și supunere, dreptul de ordonare și frânare.
Statul de drept presupune armonizarea, echilibrarea raporturilor celor două componente, în sensul domniei legii, adică a supremației ei absolute în scopul prezervării drepturilor și libertăților individuale. El a apărut în secolele XVII-XVIII, în cadrul revoluțiilor din țările occidentale îndreptate împotriva arbitrariului feudal. În epoca modernă conceptul a fost reactualizat, în urma experiențelor totalitare din mai multe țări europene. Prin trăsăturile sale, se observa că, de fapt, statul de drept se identifică cu statul liberal-democratic. Oricum, reprezintă stadiul cel mai avansat de organizare social-politică, validat de experiența istorică, ceea ce nu înseamnă că nu este perfectibil.
În ceea ce privește categoria „stat de drept”, în literatura de specialitate au fost elaborate câteva zeci de definiții ale ei, ceea ce este firesc dacă avem în vedere faptul că cel mai adesea este tratată în interdependență cu categoria de „democrație” căreia îi găsim alte câteva zeci de definiții. Jaques Chevallier definește „statul de drept” ca fiind „tipul de regim politic în care puterea statului se afla încadrată și limitată de către drept”. Conceptul statului de drept a fost elaborat în Europa continentală la sfîrșitul secolului al XX-lea de către doctrina juridică germană, însăși expresia „stat de drept” – „Rechtsstaat”- apare pentru prima dată în terminologia juridică germană în secolul al XIX-lea , apoi doctrinafranceză – „Etait et droit”-, pentru ca treptat să se generalizeze pe continent sub diferite terminologii proprii fiecărei limbi: „Estado de derecho” în spaniolă, „Stato di dirito” în italiană, etc. Specialiștii apreciază că izvorul de la care a plecat teoria juridică în elaborarea categoriei „Rechtsstaat” este filosofia kantiană referitoare la societatea civilă, în care individului îi sunt garantate drepturile naturale; pentru Kant constrângerea transformă starea precară a libertăților subiective în stat de drept. Principiile „statului de drept” sunt repere metodologice de construire a lui.
În opinia profesorului Tudor Drăganu principiile statului de drept sunt următoarele:
Principiul drepturilor și libertăților naturale ființei umane. Este bine cunoscut faptul că în antichitate statul era considerat valoarea supremă. Aceasta îi conferea prerogative nelimitate, pe care și le-a exercitat pînă în secolul al XX-lea d. Hr. Constituția italiană zisă "a lui Mussolini" stabilea „Statul este totul, individul – nimic”. Chiar la acest început de mileniu III, există regimurile totalitare care proclamă supremația absolută a statului, lipsind de conținut libertățile cetățeanului. Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului (1789) a preluat ideile de filosofie socială ale lui John Locke – adevărata „biblie a liberalismului și individualismului” – și a statuat în art. 2 că „scopul oricărei asociațiuni politice este păstrarea drepturilor naturale și imprescriptibile ale omului”, iar în art. 16 a rezumat concepția despre statul de drept: „ orice societate în care granița drepturilor nu este asigurată și nici separația puterilor determinată, nu are constituție”.
Principiul filosofic al drepturilor și libertăților naturale ale ființei umane înseamnă nu numai că ființa umană, în individualitatea ei, se naște purtându-le, ci și faptul că, de când există ființa umană, există drepturile și libertățile ei. Drepturile și libertățile inerente naturii umane sunt imprescriptibile de către stat, pe de o parte, iar pe de alta sunt inalienabile de către cel care este titularul lor. Aceasta înseamnă că statul este limitat tocmai de ceea ce e natural în drept, de individul uman, subiectul unui sistem de drept fiind expresia sistemului dreptului, aceasta având și temeiul în condiția umană, pe coordonatele ei „omni et soli” aceleași.
5.1.2. Statul de drept românesc
Statul de drept este un nou model de concepere a raportului si relatiilor dintre institutii, dintre acestea si cetatean, dintre societatea civila si politica.El constituie o garantie suplimentara pentru drepturile si libertatile cetatenesti. Si in Romania, dupa 1989, se poate aprecia ca se infaptuieste un stat de drept, fundamentat pe suprematia legii, a Constitutiei. Constitutia din 1991 se bazeaza pe principii si valori care garanteaza existenta statului de drept in Romania, pe care, de altfel, o si mentioneaza expres.
Îndepărtarea regimului comunist în urma revoluției din decembrie 1989 a presupus ulterior elaborarea unui program de reconstrucție institutională, care s-a bazat pe refacerea statului de drept (domnia legii), revenirea la pluralismul politic, alegeri libere și reinstituirea principiului separării puterilor în stat. Aceste idei au constituit principalele puncte ale Constituției din 1991.
După revoluția din 1989, principala forță politică din Romania a fost Frontul Salvarii Naționale (FSN) condus de Ion Iliescu, care a fost președinte între ani 1990-1996. Alegerile din 1996 au fost câștigate de o coaliție de partide numită Convenția Democratică din România (CDR), condusă de catre Partidul Național Țărănesc Creștin-Democrat, în timp ce președinte a fost ales Emil Constantinescu (1996-2000).
Programul CDR a fost bazat pe reconstituirea proprietății private, anti-comunism și impunerea moralității în politică, însă promisiunile electorale nu au putut fi respectate din cauza corupției și a lipsei de reforme în justiție. Aceste fapte au condus la alegerile din 2000 câștigate de catre Partidul Social Democrat (PSD), președinte devenind din nou Ion Iliescu (2000-2004), iar prim-ministru Adrian Năstase. Guvernarea social-democrată, deși stabilă, a fost erodată de scandalurile de corupție în care un rol important l-au avut așa numiții Baroni locali. În această perioadă, pe plan extern, s-au obtinut succese remarcabile: finalizarea negocierilor de aderare la UE și integrarea în NATO.
În anul 2004 a urmat o nouă alternanță la putere, alegerile fiind câștigate de catre Traian Basescu și alianța Dreptate și Adevăr (D.A.) alcatuita din Partidul Democrat și Partidul Național Liberal, în timp ce prim-ministru a devenit Calin Popescu Tăriceanu. În timpul acestei guvernării, la 1 ianuarie 2007, Romania a devenit membru UE.
5.2. România – stat social
Statul social reprezintă în esență un sistem complex de măsuri ce se referă la politicile fiscale și la formele de asigurări sociale, sau la acele prevederi sociale de natură economică având consecințe pozitive asupra statutului social al cetățenilor (în sensul redistribuirii veniturilor generale ale societății). În literatura de specialitate există și denumirea alternativă de „stat al bunăstării” (welfare state). Acest concept a fost lansat după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial în Europa Occidentală. După apariția și dezvoltarea Uniunii Europene, statul bunăstării a primit o nouă denumire și a fost extins sub egida „Modelului social european”.
Modelul social european, despre care se spune că ar fi în derivă, cuprinde patru variante. În partea de nord a continentului, el se caracterizează prin impozitarea ridicată a veniturilor și un număr mare al locurilor de muncă în sectorul public (de o calitate foarte bună și paritar, din punct de vedere cantitativ, cu sectorul privat). În zona germanică, avem un model corporatist, bazat pe impozitarea veniturilor și contribuții speciale la fondul de asigurări sociale. Există și un model anglo-saxon, bazat pe o impozitare redusă și politici sociale direcționate către grupuri țintă, cu excepția sistemului sanitar, susținut prin impozite generale, care este ieftin dar mai greu accesibil. De asemenea, există o formulă specifică statelor ex-comuniste din Europa central-răsăriteană, caracterizat printr-o polarizare ridicată a veniturilor, o puternică impozitare a muncii și o privilegiere a capitalului, precum și servicii publice puțin performante prin comparație cu cele occidentale.
În contextul crizei economice actuale, la nivelul UE, au apărut o serie de nuanțări ale Modelului Social European, ca element esențial pentru existența și dezvoltarea în continuare a construcției europene. Astfel, datorită unui complex de factori, cum ar fi îmbătrânirea populației, reducerea producției industriale (și transferarea acesteia în state mai puțin dezvoltate), extinderea UE, creșterea gradului de integrare politică, apariția unor noi forme de individualism și de putere a consumatorului și creșterea migrației extra-europene, statul bunăstării original se transformă într-un stat al bunăstării „modernizat” sau „flexibilizat”.
Accentul este pus mai ales pe sistemele publice de sănătate, educație, cercetare și cultură, corelate cu flexibilitatea pieței muncii. Se încearcă o îmbinare cât mai fericită între principiile fundamentale ale coeziunii sociale și competitivității, astfel că protecția socială este condiționată de eficiența economică, fiscalitatea este menținută la un nivel ridicat dar este corelată cu un nivel ridicat al investițiilor, iar noile tehnologii încep să ocupe un rol din ce în ce mai important.
România este un stat social. Acest caracter rezulta atât din natura (esenta) statului, cât si mai ales din functiile sale. Statul modern poate si trebuie sa imprime tuturor actiunilor economice, politice, culturale, un continut social fundamentat pe valori etice si umane care sa creeze terenul fertil exprimarii reale a personalitatii cetatenilor, a drepturilor si libertatilor lor, a sanselor lor egale. Statul social nu poate fi un simplu partener de afaceri, un simplu observator, ci un participant care trebuie sa intervina, trebuie sa aiba initiativa si mai ales sa ia masuri care sa asigure realizarea binelui comun.
El trebuie sa protejeze pe cel slab, dezavantajat de destin si de sansa, trebuie sa sprijine sectoare economice aflate în criza dar care sunt indispensabile promovarii unui trai civilizat, trebuie sa asigure functionarea unor servicii publice de protectie si interventie sociala, întelegerea caracterului social al statului ne permite explicarea sensului si dimensiunilor unor prevederi constitutionale, precum cele din:
art. 32 privind garantarea dreptului la învatatura;
art. 34 privind obligatia statului de a lua masuri pentru asigurarea igienei si sanatatii publice;
art. 41 privind protectia sociala a muncii;
art. 47 privind obligatia statului de a lua masurile necesare asigurarii unul nivel de trai decent cetatenilor;
art. 49 privind protectia copiilor si tinerilor;
art. 50 privind protectia persoanelor cu handicap.
5.2.1. Sisteme doctrinare cu privire la rolul statului în ……….
Doctrina, luată în ansamblul său, este o concepție închegată, coerentă care, pe baza anumitor principii, interpretează realitatea înconjurătoare, reflectă interesele si poziția unor grupuri si categorii sociale sau comunități umane, pe care le exprimă prin prisma unor principii călăuzitoare.
Problema organizarii si conducerii societatii i-a preocupat pe oamenii politici si pe teoreticienii domeniului politic din cele mai vechi timpuri. Inca din antichitate si in continuare in perioada feudala, a revolutiilor burgheze, precum si in cea postrevolutionara, se infruntau, in societate, diferite curente de gandire social-politica preocupate, fiecare, de gasirea celor mai bune cai de organizare si dezvoltare a tarilor respective. Fiecare considera ca proiectul sau exprima adevarata cale pe care trebuie sa se inscrie intreaga viata economica, social-politica si culturala a tarii.
Doctrina politica reprezinta o forma specifica a doctrinelor generale privind lumea si societatea in care exista si se dezvolta personalitatea umana.
Doctrina, luata in ansamblul sau, reprezinta o conceptie inchegata, coerenta care, pe baza anumitor principii, interpreteaza realitatea inconjuratoare, reflecta interesele si pozitia unor grupuri si categorii sociale sau comunitati umane, pe care le exprima prin prisma unor principii calauzitoare. In felul acesta se disting d 929h74j octrine filosofice (materialiste, exprimate prin principiul materialitatii lumii, idealiste, exprimate prin principiul spiritualitatii lumii), religioase (crestine, musulmane, daoiste, budiste etc.), economice (economia de piata libera, economia centralizata etc.), militare (de aparare nationala, de expansiune, de hegemonie etc.) si doctrine politice, care privesc organizarea si conducerea societatii.
Doctrina politica se poate defini ca un sistem coerent de idei, ca o conceptie politica inchegata privind organizarea si conducerea societatii pe baza unui sau a unor principii calauzitoare.
Doctrinele politice constituie, prin urmare, sisteme de idei, teze, principii, conceptii, mai mult sau mai putin elaborate, argumentate si prezentate in modalitati diverse, cu privire la organizarea si functionarea societatii, la esenta puterii politice, la continutul, formele si mecanismele de exercitare a acesteia, la rolul institutiilor si al clasei politice, la raporturile dintre guvernanti si guvernati. Ele reflecta interesele si aspiratiile unor grupuri sociale si promoveaza, in functie de acestea, anumite valori si norme social-politice si umane, ce trebuie conservate sau realizate, modele de actiune sociala si politica si/sau proiecte asupra viitorului dezirabil al societatii.
Doctrinele politice au rolul de a explica, justifica si argumenta pozitiile si atitudinile grupurilor sociale si ale conducatorilor lor, de a prospecta directiile dezvoltarii statelor in care acestea actioneaza, in special, si ale societatii umane, in general, de a propune idealuri si programe de actiune. Elaborarea lor este influentata de conditiile specifice social-istorice, de nivelul cultural atins de anumite societati sau epoci, precum si de cerintele progresului istoric. In mod deosebit, perioadele de rascruce din istoria umanitatii sau din devenirea unor comunitati umane, caracterizate prin framantari si transformari profunde la nivelul sistemului social global, au ridicat probleme inedite si au necesitat investigarea sensurilor dezvoltarii si definirii unor proiecte de societate vizand reformarea celor deja existente sau inlocuirea acestora, mai mult sau mai putin convingatoare, realiste sau cu un pronuntat caracter utopic.
Datorita impactului considerabil pe care il au doctrinele politice asupra membrilor comunitatii nationale sau a diferitelor grupuri sociale, in mobilizarea si antrenarea lor in realizarea unor scopuri sau obiective, ideile, tezele, conceptiile care le compun se regasesc in planul actiunii politice, indeosebi, in constitutiile si legislatia statelor, in programele si statutele partidelor si organizatiilor politice.
Pornind de la principiile care stau la baza doctrinelor politice, ele se pot imparti in doua mari categorii: doctrine politice privind organizarea si conducerea democratica a societatii si doctrine politice privind organizarea si conducerea in mod dictatorial a societatii, primele iau in considerare indeosebi vointa cetatenilor si au la baza principiile statului de drept, si cele din a doua categorie, care ignora vointa si interesele cetatenilor, si au la baza principiul statului totalitar.
La randul lor, cele doua mari categorii cuprind diferite doctrine politice, deosebite prin anumite principii cu nuante care duc la un spectru larg de gandire politica, ce fac uneori dificila incadrarea stricta a anumitor doctrine politice intr-o categorie sau alta.
In categoria doctrinelor care, cum s-a subliniat, privesc organizarea si conducerea societatii prin respectarea intereselor si vointei cetatenilor si au la baza principiile statului de drept, se includ:
doctrine politice liberale si neoliberale, care pleaca de la respectarea vointei cetatenilor in organizarea si conducerea societatii si a statului de drept, avand la baza principiile unor schimbari in viata social-politica in raport cu situatiile noi, ce apar, in care cetatenii sa se bucure de largi drepturi si libertati fata de stat, care nu trebuie sa intervina prea mult in viata sociala;
doctrinele politice conservatoare si neconservatoare care merg pe linia pastrarii unor structuri existente sau efectuarea unor schimbari cu multa prudenta de catre cei care detin puterea politica, iar statul sa aiba un caracter autoritar, cu rol de interventie in viata sociala;
doctrina politica democrat-crestina, care, in organizarea si conducerea societatii, imbina valorile si normele religiei crestine cu principiile si valorile democratice;
doctrinele politice social-democratice, care si ele, la randul lor, concep organizarea si conducerea societatii ca o expresie a vointei cetatenilor, pe baza pluralismului politic si a statului de drept, avand insa la baza principiul promovarii intereselor oamenilor muncii in raport cu cei bogati in care statul sa duca o larga politica de protectie sociala, recurgandu-se chiar la limitarea puterii celor bogati.
In categoria doctrinelor care concep organizarea si conducerea societatii in mod dictatorial, nesocotind vointa cetatenilor, se includ: doctrina politica fascista, doctrina politica comunista de tip marxist-leninist, precum si doctrinele politice rasiste, social-darwiniste, elitiste, militariste etc. Comuna pentru aceste doctrine, indeosebi pentru cele fasciste si comuniste, este ignorarea pluralismului politic, a drepturilor si libertatilor democratice, promovarea fatisa a dictaturii, opresiunii si discriminarii sociale si rasiale, nesocotirea totala a principiilor statului de drept.
Vorbind despre diferitele categorii de doctrine, trebuie sa tinem cont de faptul ca nici una dintre aceste doctrine nu poate fi considerata ca sistem inchis, cu delimitari precise. In multe cazuri, doctrinele au elemente comune, in evolutia lor nu pastreaza o anumita puritate de idei. In anumite situatii, unele doctrine promoveaza idei abandonate de altele etc. De asemenea, ele capata denumiri diferite, in functie de tari, precum: doctrina crestin-democrata, social-crestina etc.
Un loc aparte il ocupa doctrinele politice tehnocratice, care pot fi apreciate ca doctrine de granita intre cele doua mari categorii, deoarece acestea se bazeaza pe principiul ca in organele puterii sa fie promovati cu precadere specialisti, tehnocrati car sa ia decizii nu in raport cu interesele de grup social, ci numai potrivit cu elementele evidentiate de stiinta, facand abstractie de pozitiile politice ale diferitelor grupari.
O asemenea doctrina poate sa duca la o organizare si conducere democratica a societatii in situatia cand specialistii din cadrul puterii sunt expresie a vointei cetatenilor, cand se imbina deci stiinta cu politica. Dimpotriva, in situatia cand se face abstractie de factorul politic, in speta, de vointa cetatenilor, aceste doctrine deschid calea unor regimuri politice dictatoriale.
Un fapt important care trebuie mentionat este acela ca orice doctrina politica este dublata de o doctrina economica. Doctrinele politice privind organizarea si conducerea democratica a societatii se bazeaza pe doctrine economice privind economia de piata libera, pe cata vreme doctrinele politice privind organizarea si conducerea dictatoriala a societatii au la baza doctrine economice bazate pe economia centralizata, pe amestecul fatis al statului in economie etc.
Aparitia doctrinelor politice este legata nemijlocit de problemele privind organizarea si conducerea societatii. In consecinta, in forme incipiente, ele au aparut din cele mai vechi timpuri o data cu aparitia sistemului politic.
Deoarece, in formatiunile sociale sclavagista si feudala a predominat forma de organizare politica a societatii de tip absolutist si neexistand bine conturate partide politice, care sa ofere variante clare de organizare si conducere a societatii, in principal au dominat doctrinele politice bazate pe ideea monarhiilor absolutiste. Aparitia unei diversitati de doctrine politice bine definite se leaga de procesul de trecere de la feudalism la capitalism, de perioada revolutiilor burgheze, de aparitia partidelor politice moderne, care incep sa aiba la baza activitati politice proprii, pe care isi fundamenteaza programele si actiunile politice de guvernare. Fiecare partid politic pleaca de la premisa ca proiectul sau de organizare si conducere politica a societatii, bazat pe o anumita doctrina politica, reprezinta cea mai buna cale de urmat in activitatea social-politica a tarii respective.
5.3. România – stat democratic
România este un stat democratic, ceea ce exprima realitatea ca regimul politic al României este unul democratic. Din perspectiva analizei formei de stat, aceasta ultima trasatura întregeste caracterizarea statului român cu precizarea modului în care se exercita puterea de stat în raport cu elementul statului care este populatia.
Caracterul democratic al statului înseamna ca autoritatile publice se întemeiaza pe vointa poporului, exprimata prin alegeri libere si corecte. De asemenea implica proclamarea si garantarea libertatilor publice. Totodata democratia implica: un sistem pluralist, responsabilitatea guvernantilor, obligatia lor de a se conforma legilor, exercitarea impartiala a justitiei de catre judecatori independenti si inamovibili.
Democratia are ca fundament respectarea fiintei umane si a statului de drept. Caracterul democratic al statului si statul de drept se implica si se presupun reciproc. Aceste trasaturi se pot regasi acolo unde echilibrul puterilor este realizat, unde suprematia constitutiei este asigurata. Pentru ca, în fond democratia poate fi definita si ca domnia dreptului.
În România, prin constituție, sunt garantate tuturor cetățenilor statului următoarele drepturi și libertăți politice: dreptul la asociere, la întrunire, dreptul de a alege și de a fi ales, dreptul de a participa la viața politică a țării.
În România, drepturile și libertățile individului sunt recunoscute prin Constituția României. În cuprinsul art.23 se arată că „Libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile“, „Percheziționarea, reținerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile și cu procedura prevăzute de lege“ iar „Reținerea nu poate depăși 24 de ore“.
Prin Constituția României, este interzis anumitor categorii de persoane să candideze la funcțiile politice. Astfel, „funcțiile și demnitățile publice…pot fi ocupate de persoanele care au numai cetățenie română și domiciliul în țară“. De asemenea, este necesar ca cei care candidează „să fi împlinit până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de cel puțin 23 de ani pentru a fi aleși în Camera Deputaților sau în organele locale și vârsta de cel puțin 35 de ani pentru a fi aleși în Senat sau în funcția de Președinte al României.“ În ceea ce îi privește pe judecători, aceștia “ nu pot face parte din partide politice…“
Potrivit Constituției României, „puterea legislativă este exercitată de către Parlament.Parlamentul este organul reprezentativ suprem și unica autoritate legiuitoare a țării.“ Așadar, puterea legislativă are rolul de a adopta legile într-un stat democratic.
Puterea judecatorească este acea instituție care asigură respectarea drepturilor și libertăților omului, respectarea legilor statului.“Justiția se înfăptuiește în numele legii“ și se exercită de către instanțele judecătorești.
5.3.1. Dimensiunea conceptului de democrație
Putere a poporului, conducerea poporului de către popor, cuvântul democrație provine din limba greacă. Din punt de vedere etimologic, această noțiune este formată din două cuvinte: demos care înseamnă popor și kratos care înseamnă putere.
Ca și regim politic, democrația se bazează pe participarea directă sau prin reprezentanți, a poporului la viața politică. Orice stat democratic promoveză și garantează libertățile personale ale cetățenilor, în limitele stabilite de legea fiecărui stat.
Pentru a exista un regim democratic este necesară existența unor valori de bază: libertatea, dreptatea și egalitatea în fața legii, transparență, toleranță, competiția dreaptă, egalitatea șanselor, egalitatea în drepturi. (principii scrise pe frontispiciul revoluției franceze din 1789).
Aceste valori ale societății democratice reprezintă ideile de bază ale unei anumite comunități. Pentru membrii comunității, acestea devin practici, tocmai prin comportamentul cetățenilor și al autorităților publice.
Astfel, cetățenii trebuie să aibă dreptul la conduită și opinie proprie, să se bucure de securitatea domiciliului, a bunurilor pe care le posedă. Este necesar ca indivizii unui stat democratic să-și poată exprima liber punctul de vedere, să aibă libertatea de a-și alege conducătorii și de a decide în probleme de interes public.
Cu siguranță, aceste valori democratice nu se pot realiza cu ușurință în viața de zi cu zi. Aceasta, deoarece, ideile politice ale unor cetățeni pot intra în conflict cu ideile politice ale altora, anumiți indivizi ai societății democratice consideră că toate ideile ar trebui exprimate, iar cele valoroase dezbătute și puse în practică. Nu trebuie uitați acei cetățeni care consideră că există idei democratice ce incită la ura și violență, iar acestea nu ar trebui exprimate.
Caracteristicele unui regim democratic sunt următoarele:
— Statul trebuie să funcționeze pe baza unui ansamblu de reguli și proceduri. Acestea stabilesc cu exactitate care sunt persoanele care iau decizii de interes public și cum sunt adoptate aceste decizii;
— Este necesar garantarea participării unui număr cât mai mare de persoane, de organizații și instituții la luarea deciziilor în stat;
— Trebuie ca drepturile și libertățile oamenilor să fie protejate:libertatea conștiinței, libertatea de exprimare, dreptul la informație, dreptul de asociere, libertatea întrunirilor, drepturile electorale.
De-a lungul timpului oamenii au luptat pentru libertate, dreptate și egalitatea în drepturi, aceste idealuri formând, în prezent, normele care reglementează viața într-o societate democratică.
Pentru ca libertatea să aibă un sens practic și să nu se transforme în dominația celui mai puternic asupra celui mai slab, este nevoie de legi care să oprească voința arbitrară. De aceea este necesară existența unui stat de drept, în care să domnească legea, pentru ca cetățenii să nu se afle la bunul plac al conducătorilor, iar libertatea să fie, astfel, protejată.
În mod cert, existența libertății nu presupune absența autorității, ci protejarea valorii de libertate trebuie să se bazeze pe autoritatea statului. Astfel, într-un stat democratic, oamenilor le sunt recunoscute și respectate drepturile. Cetățenii sunt egali în drepturi și în fața legii. Singura deosebire dintre oameni este aceea legată de capacități, educație, preferințe sau priceperi. O societate democrată, dreaptă trebuie să asigure tuturor cetățenilor ei șanse egale de reușită în viața, fără nici un fel de discriminare.
În măsura în care membrii unei societăți dețin o cultură politică, în sensul că, cunosc probleme politice, sunt liberi și înteleg să-și exprime protestul, au deprinderi în negociere și înțeleg ideea de compromis, democrația ca și regim politic va supraviețui.
Ca regim politic, democrația se caracterizeză prin următoarele principii :
a) Pluralismul politic. Acest principu se referă la existența mai multor centre efective de putere. Astfel, oamenii sunt diferiți, au nevoi, interese, opinii, valori și aspirații diferite. Pentru ca aspirațiile și interesele lor să fie luate în considerare, la momentul adoptării deciziilor, cetățenii se grupează în sindicate, partide politice precum și alte organizații nonguvernamentale.
Formele pluralismului în societățile democratice sunt:
— pluralismul politic=existența mai multor partide politice cu ideologii diferite (pluripartidism) (în România s-a realizat după 1990). Constituția României (art. 8-al. 1 Pluralismul în societatea romînească este o condiție și o garanție a democrației constituționale).
Existența mai multor partide politice reprezintă o condiție importantă a democrației, însă, nu este suficientă pentru ca un aceasta să poată fi garantată. De aceea este nevoie de alegeri libere. Prin alegerile libere care se desfășoară periodic, cetățenii își aleg reprezentanții, ce urmează să ia în numele lor decizii politice.
— pluralismul religios=existența mai mltor culte, biserici.
b) Reprezentativitatea, se referă la faptul că deciziile politice sunt luate în numele cetățenilor, de către reprezentanții aleși ai acestora, investiți prin vot cu încrederea lor. În situații excepționale, cum este cazul referendumului, cetățenii pot decide în mod direct.
Deci o guvernare democratică se realizează prin intermediul reprezentanților. Conducătorii statului obțin și exercită puterea doar cu acordul celor conduși, acord care este asigurat prin intermediul alegerilor.
c) Domnia legii. Într-o societate democratică, toți cetățenii se supun legilor, indiferent de apartenență etnică, religioasă, politică situație materială, vârstă și sex. Astfel, nimeni nu este mai presus de lege. De aceea, toți cetățenii unui stat democratic trebuie să cunoască legea.
Pentru a se putea respecta acest principiu de drept, statul trebuie să asigure funcționarea justiției. Cei care consideră că le-au fost încălcate drepturile sau lezate interesele, se pot adresa justiției, solicitând rezolvarea problemelor și sancționarea celor vinovați.
d) Separarea puterilor în stat. Un guvern democrat presupune separarea celor trei puteri: executivă, legislativă și judecatorească, fiecare dintre acestea având organizare și atribuții proprii. Deși sunt separate, cele trei puteri se întrepătrund și se controlează reciproc.
e) Voința majorității și protecția minorităților. Luarea deciziilor într-o colectivitate umană se face pe baza regulii majorității, în sensul că decizia se ia funcție de voința generală.
În multe dintre statele democratice, inclusiv în România, sunt folosite diferite proceduri de vot, în vederea obținerii majorității. Este vorba de majoritatea simplă, adică jumătate plus unu și majoritate calficată, adică două treimi dintre numărul celor prezenți.
Este foarte important ca voința majorității să nu încalce drepturile și libertățile minorităților. Astfel anumite persoane pot avea idei diferite, care nu primesc aprobarea majorității. Dar, într-un guvern democratic, și aceste persoane trebuie să-și exprime liber opiniile, statul fiind cel care trebuie să apere și să promoveze, în același timp, minoritățile, indiferent de felul acestora: politic, etnic, religios.
f) Autoritatea înseamnă puterea de a impune o voință proprie unui grup de persoane care o acceptă.
Acest principiu democratic își găsește aplicare în viața de zi cu zi a noastră, în școală, în familie, la locul de muncă. Se poate observa că anumite persoane cu autoritate se supun altor persoane ce dețin o autoritate mult mai mare. Această subordonare a autorităților într-un stat democratic se numește ierarhie, între autoritate și ierarhie existând o strânsă legătură.
Autoritatea, ca și principiu al unui stat democratic, se bazează pe legi, calități personale și, în primul rând pe tradiție. Când vorbim de tradițe avem în vedere acele datini, obiceiuri, care s-au derulat în decursul timpul, impunându-se astfel ca și tradiție.
În fiecare stat democratic, există un sistem de legi și norme prin care se reglementează exercitarea puterii. În ceea ce privește calitățile personale, există persoane care prin felul lor de a fi inspiră încredere, ascultare, autoritate și care pot fi conducătorii unui stat democratic.
g) Libertatea și responsabilitatea. O persoană este liberă atunci când acționează după propria voință, nefiind constrânsă de alte persoane, dar se supune unor legi și norme identice pentru toate celelalte persoane din stat. Cetățeanul liber își poate exprima liber propria voință într-un cadru social determinat de legi.
Această problemă a libertății umane a fost ridicată încă din timpul anticilor atenieni: cetățeanul liber era cel care putea participa la adoptarea hotărârilor, la condamnarea vinovaților, la discutarea problemelor legate de adoptarea anumitor legi. Ulterior, în anul 1215, baronii englezi au impus regelui Ioan, primul document al libertății: Magna Charta. Acest inscris politic conținea o serie de drepturi și libertăți, pe care regele Ioan a promis că nu le va încălca. De-a lungul timpului, noțiunea de libertate și egalitate au fost pe lar dezbătute atât din punct de vedere teoretic cât și practic.
Organizația Națiunilor Unite, a adoptat în anul 1948, cel mai important document, „Declarația Universală a Drepturilor Omului“, în care sunt înscrise toate drepturile și libertățile cetățenilor.
Având posibilitatea să-și exprime liber punctul de vedere, să acționeze în baza propriei voințe, cetățeanul unui stat democratic trebuie să fie responsabil, adică să suporte consecințele faptelor sale.
În asamblul său, libertatea poate fi politică, economică și personală. Libertatea personală se referă la dreptul unei persoane de a acționa din proprie inițiativă neputând fi constrânsă să facă sau să nu facă ceva; orice persoană poate dispune de propriul său corp, se poate mișca liber fără ca nimeni să o poată reține; într-un stat democrat, orice persoană are libertate de gândire și credință, având dreptul să judece ea însăși, să formuleze opinii și aprecieri proprii. Nu în ultimul rând, oamenii au dreptul la o viată privată și la intimitate.
Libertatea politică reprezintă dreptul cetățenilor de avea și de a exercita drepturi politice. În Grecia Antică, erau liberi cei care aveau dreptul să participe la conducerea cetății.
Libertatea economică presupune dreptul cetățenilor de a consuma acele bunuri și servicii, care le satisfac cel mai bine trebuințele personale. Consumatorii sunt cei care pot decide cât și ce vor să cumpere, funcție de veniturile lor și de educația lor.
În vederea apărării drepturilor consumatorilor și a protejării acestora, a fost reglementat prin lege Oficiul pentru Protectia Consumatorului. Consumatorii care se considera a fi lezați, se pot adresa cu reclamații, Oficiului pentru Protectia Consumatorului. În urma reclamațiilor primite, această instituție verifica dacă a fost încălcată libertatea de consum a cetățeanului.
h) Dreptate și egalitate. Dacă, dreptate înseamnă modul în care o persoană acționează, se comportă în raport cu alte persoane, și în limitele normelor morale și juridice, noțiunea de egalitate se referă la dreptul tuturor oamenilor de a li se respecta drepturile și libertățile. Egalitatea nu are în vedere diferențele de sex, vârstă, religie, cetățenie.
Dreptatea și egalitatea se află într-o strânsă interdependență. În cuprinsul declarației Universale a Drepturilor Omului se stipulează că “ Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și drepturi.“
În vederea apărării și înfăptuirii dreptății, apare instituția Justiției. În România, justiția este reprezentată de către o femeie legată la ochi, ținând într-o mână o spadă cu două tăișuri iar în cealaltă mână o balanță. Filozofând pe marginea acestui simbol, justiția ne apare puternică, egală și fără de concesii pentru toți cetățenii statului.
Principalele caracteristici ale justiției într-un stat democratic, sunt: liberul acces la justiției, independența justiției și imparțialitatea acesteia. Toate aceste caracteristici presupune dreptul fiecărui om de a se adresa instanțelor de judecată, pentru ași apăra drepturile și interesele personale. Pentru a se face dreptate tuturor oamenilor, pentru ca aceștia să poată fi liberi în exercitarea drepturilor și libertăților personale, este necesar ca justiția să fie independentă. Ceea ce înseamnă ca toate faptele deduse judecății să fie apreciate funcție de interpretatea legii și nu de vreun amestec de ordin politic. De asemeneea, este necesar ca cei care judecă, judecătorii, sa fie imparțiali, în sensul de a pune mai presus de propriile lor interese și pasiuni, cauzele ce urmează să le judece.
i) Proprietatea. În codul civil român, în cuprinsul art. 480, se arată că „proprietatea este dreptul pe care îl are cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege.“
Dacă într-un stat democratic, proprietatea, ca principiu fundamental al democrației este recunoscut și garantat de către stat, în cadrul regimurilor totalitare, acest drept nu era nici măcar recunoscut indivizilor.
Proprietatea poate fi privată atunci când ne referim la bunurile pe care le posedăm ca și persoane fizice sau juridice. Pe de altă parte există și proprietatea publică. Aceasta din urmă, nu are un caracter personal, ci presupune folosirea bunurilor în comun. În România, proprietatea publică s-a dezvoltat sub forma proprietății statului. Exemple ale proprietăților statului sunt zăcămintele naturale, terenurile și clădirile fără proprietari, pădurile și apele ce curg la suprafața sau în interiorul terenulul românesc.
Formele de proprietate au existat încă din timpul societăților primitive, atunci când oamenii foloseau pământul, uneltele și animalele în comun; iar bunurile obținute erau folosite tot în comun, de cei care le foloseau. În antichitate, grecii și romanii aveau drept de proprietate atât asupra bunurilor cât și asupra oamenilor. În perioada Evului Mediu, proprietarii pamântului, seniorii, primeau de la supușii lor diferite produse pentru a fi protejați. Această noțiune a proprietății a avut o evoluție spectaculoasă în decursul timpului.
CAPITOLUL VI: ROMÂNIA – STAT PLURALIST
6.1. Conceptul pluralismului în sistemul doctrinar politic
Pluralismul este, în sens general, recunoașterea diversității. Conceptul este utilizat, de multe ori în moduri diferite, într-o gamă largă de aspecte. În politică, pluralismul este adesea considerat de către adepții democrației moderne, care urmează să fie în interesul cetățenilor săi, astfel încât și pluralismul politic este unul dintre cele mai importante caracteristici.
Pluralismul este de asemenea, un termen folosit pentru a desemna un punct de vedere teoretic de stat și a puterii – care în grade diferite sugerează faptul că pluralismul este un model adecvat de modul în care puterea este distribuită în societate. Pentru informații cu privire la teoria politică a pluralismului a se vedea Pluralismul (teorie politică).
În politica democratică, pluralismul este un principiu director care permite coexistența pașnică de interese diferite, convingeri și moduri de viață. În acest context, are conotații normativ absente din utilizarea sa pentru a desemna un punct de vedere teoretic. Spre deosebire de totalitarism sau particularism, pluralismul recunoaște diversitatea de interese și consideră că este imperativ ca membrii să se acomodeze diferențelor prin implicarea în negociere de bună-credință.
Unul din primele argumente pentru a pluralismului a venit de la James Madison, în Federalist Papers 10. Madison se temeau că fracționism ar duce la in-lupta în The New Republic americane și dedică această hârtie la interogatoriu cel mai bine cum să se evite o astfel de eveniment. El postulează că, pentru a evita fracționism, cel mai bine este de a permite mai multe facțiuni concurente pentru a preveni orice o domină sistemul politic. Acest lucru se bazează, într-un grad, pe o serie de tulburări schimbarea influențele grupurilor, astfel încât să se evite dominanță instituționale și de a asigura o concurență.
Teoria politica ar reprezenta o constructie intelectuala care se bazeaza pe sistematizarea obiectiva a observatiilor referitoare la faptul politic, pe interpretarea, explicarea si generalizarea acestora. Diferenta fata de doctrina politica este reprezentata de accentul pe care teoria il pune pe aspectele explicative, in detrimentul orientarii spre actiune, caracteristica doctrine.
Doctrinele politice, caracterizand un sistem inchegat de conceptii si principii prin care se exprima o anumita orientare, un anumit curent de gandire politica, au un caracter istoric si exprima, apara si promoveaza interesele si aspiratiile anumitor categorii si grupuri sociale. Doctrina politica ar putea fi definita ca un sistem de gandire care judeca faptele politice si realizeaza proiecte de reforma, putand avea, in consecinta, caracter apologetic sau profetic. Conceptul de doctrina politica este organic legat de conceptul de ideologie. Doctrina politica se afla in raport de subordonare fata de ideologia politica. Pe de alta parte, doctrina politica este atat element constitutiv al ideologiei cat si instrument prin care o anumita ideologie poate fi raspandita.
Aceste regularitati si tendinte ale universului doctrinelor politice sunt importante, dar mai mai importanta este optiunea ideologica a individului si a colectivitatilor, caci de ea „atarna existenta si calitatea viitorului ales din multitudinea viitorilor posibili”.
Ideologia politica reprezinta ansamblul relativ sistematizat si relativ structurat al ideilor, care prin originea si functia lor, exprima intr-o forma sau alta, direct sau indirect, interesele, aspiratiile si telurile politice ale unui anumit grup social. De regula, ideologia politica se raporteaza la o anumita realitate social-economica, spiritual-culturala, fiind oglinda modului in care un grup social sau altul percepe realitatea pe baza propriei experiente social-istorice. De aceea nu exista o ideologie politica in general, ci ideologii politice diferentiate in functie de diversitatea fortelor sociale ce actioneaza in societate.
In concluzie, teoria politica poate fundamenta doctrine, conceptii politice, acestea pot deveni ideologii politice prin difuzarea colectiva a continutului lor. Astfel, doctrina este totalitate de principii, de idei fundamentale ale unui sistem filozofic, politic, stiintific etc.; totalitatea principiilor, a tezelor fundamentale ale unui anumit domeniu. Iar ideologia reprezinta totalitatea ideilor si conceptiilor filozofice, morale, religioase etc. care reflecta, intr-o forma teoretica, interesele si aspiratiile unor categorii intr-o anumita epoca. Totalitatea ideilor si conceptiilor care constituie partea teoretica a unui curent, a unui sistem etc.
Ideologia politica se manifesta la nivel teoretic-conceptual – formarea atitudinilor fundamentale care reprezinta valorile si idealurile unui anumit grup (natiune, stat) sau a adeptilor unui interes. Alt nivel este cel programatic, politic, de transformare a principiilor sociale si idealurilor social-filosofice in programe, lozinci si cerinte ale elitei politice.
Din punctul de vedere al atitudinii fata de schimbare, ideologiile politice, pot fi grupate in patru mari categorii:
1. ideologiile politice conservatoare (sau ale statu quo – ului) care apara si rationalizeaza ordinea politica, sociala si economica existenta in orice epoca si in orice societate;
2. ideologiile politice revolutionare, care sustin schimbari de perspectiva in ordinea sociala, economica si politica existenta;
3. ideologii politice reformiste, care sustin schimbari treptate si graduale in ordinea politica si economica, menite sa perfectioneze sistemul si sa nu-l schimbe;
4. ideologii politice extremiste, care militeaza pentru o schimbare totala a ordinii politice si / sau economice, prin mijloace ilicite (teroare si violenta fizica).
Aceasta clasificare este doar formala, din acestea pot rezulta o serie de combinatii atat pe orizontala cat si pe verticala. Stalinismul, maoismul, castrismul, ghevarismul, pot fi considerate variante regionale al ideologiilor politice radicale, ca si extrema stanga si anarhismul, neocorporatismul, socialismul, euro – comunismul, titoismul – variante ale ideologiilor politice revolutionare.
Dimensiunea sociala se explica prin faptul ca desi vizeaza in mod direct politicul, ideologia se origineaza in sfera socialului, in societate, in baza unor clivaje, in grupuri si paturi sociale. In ultima instanta, ideologia unei persoane este determinata de pozitia sociala. Astfel ideologia are implicatii complex in sfera socialului asigurand coeziunea si integrarea grupului social. Prin ideologie are loc identificarea individului cu un anumit grup social., pe de alta parte, ideologiile mobilizeaza masele la actiune. Rolul ideologiilor in mobilizare, „nu este de a determina individul sa actioneze, ci de a-i oferi motivatiile pentru actiune”.
Ideologiile apar si se cristalizeaza in societate ca o expresie a unei anumite realitati sociale, iar reflectarea realitatii si schimbarea ei in conformitate cu interesele si aspiratiile grupului social este principalul rationament al existentei ideologiilor.
Conform dimensiunii politice ideologia vizeaza doar un singur obiect in sfera politicului – puterea. Prin intermediul puterii politice ideologia isi poate realiza scopul sau principal – transformarea realitatii social – politice de pe pozitiile intereselor. Realizarea intereselor se poate efectua doar prin intermediul puterii de stat. Ideologia disimuleaza interesele, le mascheaza printr-un discurs ideologic pus in serviciul bunastarii generale, prin intermediul unor idealuri si valori proprii majoritatii cetatenilor.
Dimensiunea institutionala a ideologiei afirma ca doar institutii organizate pot oferi importanta si viabilitate ideologiei – in caz opus ar avea loc doar niste miscari spontane neorganizate. Una dintre aceste institutii este partidul politic. Functiile lui de baza (agregarea si exprimarea intereselor) se suprapun functiilor ideologiei (partizana, de stimulare, justificativa, propagandistica, de rationalizare, de identificare).
Ideologiile si partidele sunt indispensabile in principiu, deoarece ideologiile asigura partidele politice cu idei, credinte, simboluri, idealuri, cunostinte, adica constituie baza teoretica a lor. Partidele, la randul lor, confera ideologiei functionalitate si realizarea principiilor acestora. Statul reprezinta un alt nivel al dimensiunii institutionalizate. In regimurile democratice un partid sau altul venind la putere va conduce statul conform ideologiei pe care o promoveaza. In acest fel, ideologia partidului de guvernamant va determina politica interna si externa a statului. De aici si apar politici liberale, conservatoare, etc. Dar ideologia care se afla la putere prin exponentii sai nu devine dominanta in societate, nu se contopeste cu ideologia national – statala.
Dimensiunea psihica afirma ca ideologia este si un produs al psihicului uman. Ca fenomen psihologic, ideologia este polarizata spre doua centre: individual si colectiv. Omul in fata perturbatiilor mediului are nevoie de ceva ce i-ar oferi siguranta; anume acel ceva este ideologia; deoarece indiferent de felul ei, ideologia confera sens actiunilor umane, le justifica si le fortifica, ferind constiinta de obsesia greselilor.
Mitul social – politic are o mare putere de patrundere in constiinta maselor, fiind o puternica forta emotionala ce le instiga la actiune. Printre cele mai cunoscute mituri ale secolului nostru pot fi enumerate mitul „arian” privind existenta unor rase pure; mitul comunismului – al unei „societati ideale”; mitul „conducatorului” capabil de a face o natiune sa indeplineasca o misiune istorica
Componenta utopica al ideologiilor are rolul de a anticipa o stare de fapt reala pentru a genera forta de propulsie catre viitor. In cadrul regimurilor totalitare, utopia serveste la legitimarea puterii existente. Spre deosebire de mit, utopia poate fi adesea rationala, obiectiva. Ea apare la confluenta a doua procese: necesitatea schimbarii spre bine si directionarea acestui proces in concordanta cu interesele unui grup social sau a intregii societati. Utopia este o imagine a unei realitati imposibil de a fi realizate. Si daca mitul indica spre actiune, atunci utopia spre scopul final.
Ideologiile politice continua sa ne ofere suportul motivator si mobilizator al actiunilor, prezenta lor deducand-o din evenimentele politice care au loc. Ideologiile politice sunt acelea care au reusit sa schimbe mersul istoriei. Conceptul de ideologie a capatat o conotatie peiorativa odata cu colapsul ideologiei comuniste in spatiul postsovietic. In pofida acestui fapt, rolul ideologiilor politice ramane a fi esential intr-o societate aflata in tranzitie. Neglijarea rolului ideologiilor politice la aceasta etapa presupune ignorarea din start a paradigmei transformationale. Universul ideologiilor politice este extrem de complex, finalitatile acestora fiind destul de variate. Prin urmare pentru a nu repeta greselile trecutului este necesara o rationalizare maxima a ofertelor ideologice si prudenta pe masura in adoptarea lor.
6.2. Pluralism – dimensiune fundamentală a statului …….
Dintre toate formele de pluralism, cel mai important este pluralismul politic care, de astfel, este definitoriu pentru regimul politic democratic . Celelalte forme de pluralism au o importantă mai redusăn pentru actul de guvernare, de exercitare a puteri democratice . În plan social general, fiecare formă de pluralitate are importanta sa specifică .
Potrivit principiului pluralismului, într-o societate cu adevărat democrată fiecare formă de organizare socială reprezentand interesele legitime ale cetătenilor, se bucură de o egalitate de tratament din partea statului. Ca atare, nu există grupuri privilegiate, organisme dominante unele fată de altele . Singura conditie pusă tuturor acestora, este a se comforma prescriptiilor legale .
În concordantă cu principiul pluralismului, Constitutia statorniceste libertatea de constituire si functionare a partidelor politice, precum si a sindicatelor . În conceptia Constituantului, partidele politice sunt mediatoare ale vointei politice a cetătenilor fată de guvernant . Astfel, partidele forjeză interesele diverse ale unor pături sociale, categorii profesional, grupuri religioase, grupuri nationale si minoritare etc. Într-o vaita politică unitară si coerentă si tind să transpună această vointă politică în norme de drept, măsuri si acte administrative, în decizie politică .
Partidele politice sunt, însă , tinute să respecte suvernaitatea teritorială, ordinea de drept si principiile democratiei . Potrivit art. 40 alin (2) din Constitutie, partidele sau organizatiile care, prin scopuri sau prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranitătii a integritătii sau a independentei Romaniei sunt neconstitumtionale. Organismul investit cu cu atoritatea de a hotar si asupra contesattiilor care au ca obiect constitutionaliatea unui partid politic este Curtea Constitutională.
Sindicatele, ca si partide politice, sunt corpuri intermdeiare care definesc exprimă si reprezintă anumite segmente ale populatiei în raporturile acestora cu factorii de guvernare: Parlement, Guvern, Presedintele Romaniei chiar si instantele judecătoresti .
Potrivit Constitutiei, sindicatele contribuie la apărarea drepturilor si la promovarea intereselor profesionale, economice si sociale ale salariatilor . Acceptarea ideii de diversitate a factorilor de configurare a existentei umane-materială si spirituală nu înseamnă nicidecum că diversitatrea este un fetis, o mistică a existentei sociale care nu poate fi controlată sau influientată în sensul dorit de colectivitate . Este adevărat că, diversitatea, în sesnul ei cel mai general, diferă de subiectivitatea fiecărui individ si are o pozitie subordonată fată de aceasta . Dacă nu ar fi asa, civilizatia umană nu ar fi progresat nici un pas la stagiul primitiv, cel mai rudimentar, cand libertatea si interesele individuale era contradictorii, antagoniste, cand libertatea liberului arbitru genera conflicte sociale ireconciliabile.
Nu este mai putin adevărat că diversitatea în sine sau aspectul extrem de larg sub care se manifestă aceasta în plan social-uman diveră din subiectivitatea indivizilor, din interesele si convingerile acestora, chiar în starea lor divergentă, evident, fără ca diversitatea să fie suma artimetică a subiectivităti exprimate diferit si specific de către fiecare individ luat în parte . Distinctia între subiectivitate si diversitate constă în caracterul legitim al diversitătii, generat de caractrul obiectiv al existentei sociale, al vieti în comun,în timp ce subiectivitatea tine mai mult de liberu arbitru si de antagonismele existente în mod natural între orice individ si semeni săi, generate de lipsa unor interese ce ar uni indivizi între ei .
Se poate afirma că în această fază a civilizatiei umane nu se poate vorbi de o divirsitate în sine, ca o categorie aparte . Nimeni în măsura în care subiectivitătile individuale ajung la consens asupra unei conceptii indiferent ce natură ar avea aceasta, a unui anumit interes care să corespundă asteptărilor unui grup, aparte mai clar conturată însăsi ideea de diversitate care contine ca componenta originară deschiderea spre conflict în vederea suprematiei „diveristătii cu ponderea sau influienta cea mai mare într-un anumit grup social” .
Conflictul între indivizii purtători ai unor diverasităti de interese în primul rand economia, este un aspect inevitabil al comunitătii umane, indiferent care ar fi gradul de dezvoltare al institutiilor publice ale căror rol ar consta în solutionarea pasnică a conflictelor pe care le generează conventuirea în comunitate .
Diversitatea este si trebuie să rămană ca ostare a societătii umane, lipsa diversitatii acceptată si valorificată de Guvern echivaland cu reintoarcerea comunitătii umane la starea sa socială primitivă .În societatea modernă, diversitatea este exprimată într-un spectru foarte larg care cuprinde clase si grupuri sociale, cateorii socio-profesionale, concepte politice si ideologii, tipuri comportamentale, modele de culturi, culte etc.
În societatea modernă diversitatea exclude însă conflictul grav între comportamentele acestuia, dar nu si componenta acestuia, dar nu si componenta acestora manifestată însă prin metode si instrumente pasnice, democratice prin pacea socială .
Însăsi cerintele traiului comun, prezenta libertătii si interesele tuturor, fără a leza libertatea si interesele individuale ale altora, au impus pe cale ratională si în trepte succesive ale dezvoltari umanitătii armonizarea diversitătii si aparitia idei de consens în ceea ce priveste toleranta unui spectru larg de interese, conceptii si valori existente la un moment dat în societate, în măsura în care antagonismul dintre acestea nu antrena conflicte grave deschise pentru anihilarea conceptiilor si valorilr precum si factorilor institutionali ce le exprimau.
Consensul social, diferit ca ansamblu de interese, convingeri,credinte asupra cărora îsi exprimă acordul segmentelor importante si predominante din societate si acceptarea diversitătii ca stare naturală a comunitătii au pornit în primul rand cu acceptarea ideii de diversitătii ca stare naturală si abandonarea trepatată a ideii că specificul individului, subiectivitatea sa ar căpăta o pozitie subordonată subiectivitătii semenului său . Prin acest mecanism a cărui întelegere si acceptare generală a durat extrem de mult în istoria civilizatiei umane sa ajuns la ideea de pluralism, care din punct de vedere conceptul desemnează tocmai diversitatea privită în unitatea sa .
În conceptia sustinătorilor pluralismul, statul nu poate fi unicul agent al deciziei politice, un rol esential cel putin în influienta procesului de adaptare a acestuia avandu-l partidele, asocialtiile, litigiile, biserica. Pluralismul nu se opune diveristătii, ci dimpotrivă o presupune si se bazează pe aceasta, lipsa diveritătii de interese, valori, programe politice, valori filozofice, etice, eligiose însemnand si lipsa pluralismului .Pluralitatea face din diversitate un concept si a practică a existentei sociale organizate si echilibrate, orientate spre ceea ce denumeste „Binele comun”
Pluralismul,în special pluralismul politic, presupune o comunitate umană avand o organizare bazată pe interese stratificate, bine conturate si, totdeauna, o anumită organizare statală . Aceste două cerinte sunt esentiale îndeosebi pentru existenta pluralismului politic . Societatea umană însumează interese si valori automatizate la diferite niveluri ale acesteia .
Societatea democrată este fondată pe ideea garantării drepturilor si libertătilor individului si, totodată, pe încredera sa deplină în individ care, la randul său, este responsabil pentru apărarea si progresul societătii democratice, statului de drept, si în mod deosebit pentru realizarea Binelui Comun.
În această conceptie se porneste de la teza sustinută de John Locke în care defineste conditia naturală a oamenilor ca o stare în care acestia sunt perfect liberi si-si ordonează actiunile, să dispună de bunurile si de persoana lor, după cum crede el de cuvintă . Într-o astfel de stare de la fiecare individ se asteaptă nu numai să conserve pe sine si să nu abandoneze de bunăvoie mediul în care vetuieste, ci, de asemenea, în măsura în care este posibil si de fiecare dată cand propria sa conservare nu este în joc, să vegheze la cea a restului umanitătii .
Fundamentul liberal a pluralismului releva un dublu aspect autonimia societătii civile este cu atat mai bine asigurată cu cat sunt mai functionale parghiile imposibilitătii asimilării ei de către stat, cu interdictia ca statul să transpună poloitica sa într-un fenomen de putere înderpărtat împotriva societătii. Pluralismul trebuie, prin urmare, extins în sfera politici, în sensul coexistentei mai mutor factori politici aflati în raporturi de interactiune, care să împidice tendinta totalitară a statului controlată de o singură persoană sau de un unic centru de putere separat de societate, pluralismul în conceptia liberala trebuie să se aseze sub supravegherea societmătii . Dacă democratia se întemeiază pe invidualism, care este vulnerabil datorită multitudini de interese pe care le generează acesta, democartia presupune în aceiasi măsură lipsa caracterului discretionar al statului si deschiderea acestuia spre cerintle diverse ale societătii civile
Acceptiunea liberală a pluralismului releva că este dificil să stabilesti o distinctie completă între socialul compus din diversitătii contradictorii, aflate în starea conflictuală sau de tolerantă reciprocă si politică . În conceptia liberală cetăteanul are dreptul să pretindă autoritătilor investite cu putere sa fie preocupate de asigurarea drepturilor si intereselor sale legitime, iar daca drepturile sale egitime sunt încălcae arbitrar de admionistratia publică, să aiba garant un drept de regres prin justitie împotriva autoritătii publice care i-au nesocotit sau i-au încălcat drepturile respective, precum si drepturile la repararea pagubei ce i s-a produs .
CONCLUZII ȘI PROPUNERI
Trasaturile statului roman rezulta din dispozitiile constitutionale in vigoare. Astfel, in articolul l al Constitutiei Romaniei adoptata prin referendum la 8 decembrie 1991 asa cum a fost reformulat acest text in urma revizuirii din cursul anului 2003, statul roman este caracterizat ca fiind un stat national, suveran si independent, unitar si indivizibil, stat de drept, democratic si social.
Caracterul national al statului roman exprima o trasatura a acestuia ce vizeaza unul din elementele sale constitutive, anume populatia. Asa cum am aratat deja, natiunea reprezinta unul din elementele constitutive ale statului, ea putand fi definita ca populatia de ieri, de azi si de maine. Natiunea exprima istoria, continuitatea si mai ales comunitatea spirituala si materiala, in cadrul populatiei unui stat, de regula, distingem trei categorii de persoane si anume cetatenii, strainii si apatrizii; aceste doua categorii de la urma nu sunt incluse in categoria natiune.
Formarea statului roman ca stat national unitar este rodul unui proces istoric indelungat, proces dominat de lupta poporului roman pentru unitate si independenta, pentru eliberarea nationala si sociala. Formarea statului national roman a fost mult timp intarziata deoarece in aceasta parte a Europei capitalismul s-a dezvoltat mult mai tarziu si mai lent decat in apus. La aceasta s-a adaugat jugul strain, indeosebi cel otoman. Un moment important in formarea statului national unitar roman 1-a constituit unirea Moldovei cu Tara Romaneasca, in 1859. Desavarsirea statului national unitar roman s-a realizat in 1918 prin unirea Basarabiei, Bucovinei si Transilvaniei cu Romania. Formarea statului national unitar roman a fost opera intregii natiuni romane.
Redactarea articolului l din Constitutie poate ridica unele semne de intrebare daca se are in vedere faptul ca, dupa cum am aratat, suveranitatea prezinta doua aspecte bine cunoscute in dreptul public clasic: independenta si suprematia. Suprematia consta in aceea ca statul suveran este, in drept, cea mai puternica dintre toate colectivitatile publice pe care le include si dintre toate subiectele de drept existente in interiorul sau. Suprematia desemneaza deci aspectul pozitiv al suveranitatii, faptul ca ea este apreciata prin comparatie cu tot ce este interior si inferior sferei statale.
Astfel, in zbuciumata sa istorie, poporul roman a fost lipsit de dreptul de a decide liber de destinele tarii, caci dominatia straina s-a manifestat secole in sir, iar cucerirea independentei de stat in urma razboiului romano-ruso-turc din 1877, desi a permis afirmarea tot mai viguroasa a poporului nostru ca natiune de sine statatoare, a insemnat numai un pas spre cucerirea suveranitatii. Romania a continuat sa fie aservita economic si politic puterilor straine. Evenimentele istorice, printre care cele doua razboaie mondiale nu pot sa nu fie mentionate, au afectat, prin desfasurarea si urmarile lor, suveranitatea Romaniei.
Incepand cu secolul al XlX-lea, constitutiile romane au consacrat in formulari din ce in ce mai clare suveranitatea si independenta statului. Astfel, Statutul desvoltator al Conventiei de la Paris din 7/9 august 1858, primul text cu valoare de lege fundamentala din istoria moderna a Romanei, a suferit in 1862 unele „modificari indeplinitorii' printre care, subliniata in chiar textul vremii, este mentionarea faptului ca „Principatele Unite pot in viitor a modifica si a schimba legile care privesc adminis-tratiunea lor din launtru, cu concursul legal al tuturor puterilor stabilite, si fara nici o interventiune'. Acest veritabil sambure de independenta a fost ulterior reluat in toate textele constitutionale referitoare la caracterizarea statului roman.
Suveranitatea si independenta Romaniei isi gasesc si trebuie sa isi gaseasca garantiile in economia romaneasca, in existenta fortelor armate, in capacitatea de aparare a tarii. Totodata se constituie in puternice garantii eficiente pentru suveranitatea si independenta statelor in general si, prin urmare, si pentru Romania, climatul international de destindere, cooperare, incredere si securitate, organismele internationale (O.N.U.) organismele sale specializate, Consiliul Europei, alte organisme internationale) la care participa si tara noastra.
Articolul 2 din Constitutia Romaniei arata ca suveranitatea nationala apartine poporului roman, care o exercita prin organele sale reprezentative si prin referendum.
Puterea de stat nu se poate exercita direct de catre popor, ci numai prin organele reprezentative. Iata insa ca legea noastra fundamentala a inteles sa combine regimul juridic al suveranitatii nationale exprimata in forma statala cu unele avantaje ale conceptului de suveranitate populara, mai precis cu exercitarea directa a puterii de stat de catre popor prin modalitatea referendumului.
Caracterul unitar al statului roman exprima o trasatura a acestuia ce vizeaza unul din elementele sale constitutive, anume teritoriul. Sub aspectul structurii de stat, Romania se prezinta ca un stat unitar. Astfel, pe teritoriul Romaniei este organizata o singura formatiune statala. Pe cale de consecinta, exista un singur rand de autoritati publice centrale, adica un singur Parlament, un singur Guvern si un singur for judecatoresc suprem. Cetatenii au o singura cetatenie, cetatenia romana.
Sub aspectul organizarii administrativ-teritoriale, asa cum am vazut, Romania este organizata in judete, orase si comune, iar autoritatile publice administrative din aceste unitati functioneaza pe baza principiilor descentralizarii, autonomiei locale si al desconcentrarii serviciilor publice locale (vezi articolul 120 din Constitutie).
Cat priveste caracterul indivizibil al statului roman, caracter exprimat inca de Constitutia din anul 1866, acesta priveste toate cele trei elemente constitutive ale statului in ansamblu, precum si pe fiecare dintre ele in parte. Nici unul din cele trei elemente – teritoriu, populatie si suveranitate – nu poate fi impartit, in sensul de a fi sub stapanirea altor state.
Statul administrator si statul judecator, trebuie sa retinem ca starul de drept nu se confunda cu principiul legalitatii, el este mai mult decat atat. Statul de drept ramane o simpla teorie daca nu este constituit dintr-un sistem de garantii (inclusiv juridice) care sa asigure reala incadrare a autoritatilor publice in coordonatele dreptului. Statul de drept trebuie efectiv sa se auto-limiteze prin drept.
Ca atare statul de drept are un continut complex si in acest sens se considera ca suntem in prezenta unui stat de drept acolo unde: domnia dreptului este evidenta; continutul acestui drept valorifica la dimensiunile lor reale drepturile si libertatile cetatenesti; se realizeaza echilibrul, colaborarea si controlul reciproc al puterilor publice (autoritatilor publice); se realizeaza accesul liber la justitie.
Romania este un stat democratic, ceea ce exprima realitatea ca regimul politic al Romaniei este unul democratic. Din perspectiva analizei formei de stat, aceasta ultima trasatura intregeste caracterizarea statului roman cu precizarea modului in care se exercita puterea de stat in raport cu elementul statului care este populatia.
Pluralismul politic este o premiză a functionării sistemului reprezentativ. Aceasta asociaza cu afirmarea suveranitătii poporului, în dauna puteri absolute a monarhului, au ca rezutat multiplicarea puterii în functie de numărul si ponderea partidelor parlamentare. Reprezentativitatea rămane si pentru viitor singura alternativă de schimbare a clasei politice pe cale pasnica, fară viloentă, cu respectarea unor proceduri care permit exprimarea vointei suverane a natiunii.
BIBLIOGRAFIE
Tratat de drept constitutional contemporan . Autor:Cristian Ionescu, Editura C.H. Beck, Bucuresti 2008
Principii fundamentale ale democratiei contitutionale . Autor: Cristian Ionescu Editura Lumina Lex, Bucuresti 1997
Regimul politic în Romania .Autor :Cristian Ionescu, Editura All Beck, Bucuresti,2001
Sisteme constitutionale contemporane . Autor : Cristian Ionescu . Editura: Casa de Editură si Presă „Sansa” SRLL,Bucuresti, 1994
Dezvoltarea constitutională a Romaniei . Autor Cristian Ionescu, Editura Lumina Lex, Bucuresti 1998 .
George Alexianu – Drept constituțional – București, 1930
Angela Banciu – Istoria vieții constituționale în România (1866 – 1991), Editura" SRL, București, 1996
Ichil Benditer, Jean Muraru – Drept constituțional, Editura Didactică și Pedagogică,iairești, 1982
Ioan Ceterchi, Ion Craiovan – Introducere în teoria generală a dreptului – Editura ALL,sorești, 1996
Ion Deleanu – Drept constituțional și instituții politice – Tratat elementar – vol.I și II,Iura Lumina Lex, București, 1997
Tudor Drăganu – Introducere în teoria și practica statului de drept , Editura Dacia, Cluj>3poca, 1992
Tudor Drăganu – Drept constituțional și instituții politice – vol.I, Universitateaicologică "Dimitrie Cantemir", Tg-Mureș, 1993
Tudor Drăganu – Drept constituțional și instituții politice – Tratat elementar, voi I,îditura Lumina Lex, București, 1998
Victor Duculescu – Constituția României – comentată și adnotată, Editura Lumina Lex,Icurești, 1997
Adrian Paul Iliescu, Mihail Rdu Solcan – Limitele puterii – Editura ALL, București, 1 9 9 3
Cristian Ionescu – Drept constituțional și instituții politice – voiI și II, Editura LuminaLex, București, 1997
Cristian Ionescu – Sisteme constituționale – Editura "Șansa"SRL, București, 1994
Antonie Iorgovan – Drept constituțional și instituții politice – Teoria generală, EdituraGaleriile J.L.Calderon, București, 1994
Jean – William Lapierre – Viață fără stat? – Institutul European, București, 1997
Ionescu Cristian – Drept constituțional și instituții politice – voi.I și II, Editura LuminaLex București 2002
Ionescu Cristian – Drept constituțional și instituții politice – voi.I și II, Ediția 2, Editura.1LLBECK, București 2004
Muraru Ion, Tănăsescu Simina – Drept constituțional și instituții politice – Ediția aXI-2.Editura Lumina Lex, București 2004.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Caracterele Statului Roman (ID: 137294)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.