Calculul Primelor In Asigurarile Generale

CUPRINS

Introducere

Capitolul I. Actuariat și statistici actuariale în asigurări

1.1 Considerente generale despre risc și asigurare

1.2 Caracteristici ale pieței asigurărilor în România

1.3 Actuariatul și statistica actuarială – necesități ale timpului nostru

Capitolul II. Asigurări generale. Estimarea primei de risc

2.1 Considerente despre asigurările generale

2.2 Evaluarea riscului în asigurările generale

2.3 Prima de asigurare și modalitatea de estimare a tarifelor de primă

Capitolul III. Studiu de caz: Analiza și calculul primelor pentru un portofoliu de CASCO

3.1 Metoda de calcul a primei

3.2 Adecvarea tarifelor de primă pentru un portofoliu de CASCO pornind de la prima de risc

3.3 Adecvarea tarifelor de primă pentru un portofoliu de CASCO prin metoda daunei

3.4 Corecția primei de asigurare de bază

Concluzii

Bibliografie

Anexe

Introducere

Oamenii au fost preocupați dintotdeauna de prevenirea și evitarea unor evenimente nedorite care pot fi generatoare de pagube și care pot lăsa traume psihice sau pot genera pierderi financiare semnificative.

Evoluția societații omenești, progresele înregistrate de știință și tehnică nu au condus la dispariția pericolelor la care sunt supuși oamenii și bunurile acestora. Ele au determinat înlăturarea unora dintre pericole, scăderea frecvenței apariției altora, micșorarea pagubelor, îmbunătățirea formelor de protejare, dar totodată au condus și la apariția unor noi pericole.

Oamenii trebuie să cunoască pericolele pentru a se feri de efectele acestora și pentru a putea acționa împotriva lor. Acesta este momentul în care apare necesitatea asigurării și, implicit, a stiinței actuariatului.

Asigurarea are rolul de a oferi oamenilor protecție, printr-un ajutor financiar dat acelora care suferă o pagubă cuantificabilă în bani.

Asigurarea poate fi considerată drept o operațiune financiară între două părți, prin care una din acestea, denumită asigurator, despăgubește, în cazul producerii unui sinistru, cealaltă parte, denumită asigurat, în schimbul unei prime sau cotizații.

Actuariatul, ca stiință, s-a impus datorită necesității estimării tarifelor de asigurare și a rezervelor pe baza unor criterii științifice sofisticate, având în vedere caracterul aleatoriu, static sau dinamic al daunelor, distribuțiile statistice specifice fiecărui risc asigurat, studiate separat pentru variabile continue și discrete, adică pentru suma daunei și numărul de daune.

Datorită faptului că, la majoritatea companiilor de asigurari, primele nu sunt calculate după criterii stiințifice, acest lucru a determinat apariția unor mari discrepanțe între tarifele de primă ale diferitelor societăți de asigurare pentru riscuri asigurate identice.

De asemenea, calculul rezervelor tehnice, în principal al celor de daune, se realizează pe baza unor metode elementare iar acest lucru le face să fie insuficiente pentru a putea acoperi obligațiile curente.

Toate acestea duc companiile la imposibilitatea achitării despăgubirilor, sau la o achitare limitată a acestora, căci nu se ține cont de estimările și controlul preventiv al riscurilor.

Lucrarea de față prezintă metodologia de calculare a primelor de asigurare în asigurările generale, pe baza analizei și estimării cotelor de primă, cu particularizare pe asigurarea auto CASCO.

Aceasta este structurată în trei capitole, după cum urmează.

Primul capitol intitulat "Actuariat și statistici actuariale în asigurări" prezintă: informații generale despre noțiunile de risc și asigurare, o analiză a pieței asigurărilor din România precum și o descriere a stiinței actuariale și a rolului acesteia.

Al doilea capitol "Asigurări generale. Estimarea primei de risc" reprezintă o analiză a riscului și a primei de asigurare în asigurările generale, precum și metoda de estimare a tarifelor de primă.

Ultimul capitol "Studiu de caz: Analiza și calculul primelor pentru un portofoliu de CASCO" particularizează metodologia prezentată în capitolul al doilea, utilizând date dintr-un portofoliu de asigurare auto CASCO.

Concluziile vin să întregească ceea ce am dorit să analizăm în lucrarea de față, oferind câteva propuneri și direcții viitoare de studiu.

Capitolul I. Actuariat și statistici actuariale în asigurări

1.1 Considerente generale despre risc și asigurare

Producerea unor fenomene sau evenimente poate să genereze pierderi materiale, să stânjenească activitatea economică, să amenințe viața sau integritatea corporală a oamenilor.

Cunoscut este faptul că asigurările s-au născut din nevoia imperioasă de protecție a omului și a avutului său agonisit cu trudă, împotriva forțelor distructive ale naturii, accidentelor și bolilor, din nevoia constituirii unor mijloace de existență în condițiile pierderii sau reducerii capacității de muncă în urma accidentelor, bolilor sau atingerii unei anumite vârste.

Asigurarea are rolul de a oferi oamenilor securitate, printr-un ajutor financiar oferit celor care suferă o pagubă cuantificabila in bani.

Pentru a combate fenomenelor aleatorii, care generează pagube (numite în asigurări riscuri), omul are mai multe posibilități precum: evitarea sau prevenirea riscului, limitarea pagubelor create de riscurile produse, crearea de rezerve în scopul acoperirii, pe seama resurselor proprii, a eventualelor pagube sau trecerea riscului asupra altei persoane.

Evitarea sau prevenirea riscului reprezintă luarea de măsuri capabile să facă imposibilă producerea unui anumit risc.

Pentru ca pagubele să fie limitate, trebuie ca, după ce evenimentul s-a produs, dar înainte ca el să se fi sfârșit, persoanele interesate să ia măsuri capabile să minimizeze efectele dezastruoase ale acestuia.

Crearea de rezerve cu scopul acoperirii, pe seama resurselor proprii, a eventualelor pagube presupune constituirea unui fond de rezervă de către unitatea economică, care urmează sa fie folosit pentru acoperirea pagubelor provocate de calamități sau de accidente.

Trecerea riscului asupra altei persoane presupune ca persoana fizica sau juridică amenințată de un risc oarecare să consimtă a plăti o sumă de bani unei alte persoane (de obicei o organizație specializată), iar aceasta din urmă să se angajeze să suporte paguba provocată de respectivul risc.

Originea geografică și etimologia cuvântului risc sunt controversate. Risque în limba franceză și risiko în limba germană apar la începutul secolului al XVI-lea. Se risquer (l. fr.) este atestat în jurul anului 1580, iar riskieren (l.germ.) în secolul al XVII-lea. În limba castiliană, riesgo a fost utilizat în jurul anului 1570. În limba engleză, risque este folosit în 1661 și cu grafia risk în anul1741. Se admite că toți acești termeni au fost preluați, direct sau indirect, din italianul risco (mai târziu, rischio). Vechile atestări italiene nu sunt anterioare secolului al XIII-lea, provenind din formele latinizate superficial rischium, risigus, riscus. Ele se regăsesc în expresii ca rischium et fortuna, risigum et periculum, utilizate în diferite contracte. Etimologia cuvântului latin este, la rândul ei, obscură: poate fi vorba de resecare sau rixare, care au un sens asemănător. Sensul actual, diferit de acela de pericol, hazard, noroc s-a conturat în secolul al XVIII-lea, odată cu cercetarea științifică asupra riscului.

În Dicționarul Explicativ al Limbii Române găsim următoarea definiție: "posibilitate de a ajunge într-o primejdie, de a avea de înfruntat un necaz sau de suportat o pagubă; pericol posibil".

Le petit Larousse oferă următoarele definiții: “pericol, inconvenient mai mult sau mai puțin probabil, la care suntem expuși” sau “expunere la un pericol, o pierdere sau un eșec”.

Webster`s Dictionary dă definițiile: “șansa de a suferi vătămare (ceva rău) sau pierdere”, “pericol, expunere la ceva primejdios”, dar și “a încerca șansele”.

Ca activitate economico-socială „asigurarea este o garantare, o punere în siguranță, o încredințare, o promisiune fermă, o măsură de prevedere ce se ia de către cei interesați pentru conservarea bunurilor pe care le posedă, pentru ocrotirea persoanelor fizice în cazul diminuării sau al pierderii capacității de muncă datorită unor boli, accidente sau atingerii unei anumite limite de vârstă. De asemenea, asigurările cuprind un sistem de relații economico– sociale și financiare, un proces obiectiv necesar al dezvoltarii economice și sociale, izvorât din acțiunea legilor economice obiective, care constă în crearea în comun, de către persoanele fizice și cele juridice amenințate de anumite riscuri, a unui fond din care se compensează daunele, se plătesc sumele asigurate pentru și se satisfac alte cerințe economico-financiare probabile, imprevizibile.”

În DEX, găsim următoarea definiție pentru asigurare: "Operație financiară, decurgând dintr-un contract sau dintr-o obligație prevăzută de lege, prin care asigurătorul se obligă ca în schimbul unei sume primite periodic să despăgubească pe asigurat pentru pierderile pe care acesta le-ar suferi în urma unor întâmplări independente de voința lui."

Le Petit Larrousse: "Asigurarea este o garanție acordată de un asigurător asiguratului său, de a indemniza eventualele pagube, în schimbul unei prime sau cotizații."

În Legea nr. 32/2000, se dă următoarea definiție a asigurării: "operațiunea prin care un asigurător constituie, pe principiul mutualității, un fond de asigurare, prin contribuția unui număr de asigurați, expuși la producerea anumitor riscuri, și îi indemnizează pe cei care suferă un prejudiciu pe seama fondului alcătuit din primele încasate, precum și pe seama celorlalte venituri rezultate ca urmare a activității desfășurate."

Deci, se poate afirma că „ Asigurarea este un mijloc de a acoperi o parte a riscurilor cu care se confruntă persoanele sau firmele în activitatea lor de zi cu zi sau în cea de afaceri, acoperind consecințele financiare ale unor evenimente nedorite.”

Prin intermediul asigurării, sunt compensate financiar  efectele  unui eveniment nefavorabil, fondurile pentru această compensare fiind create de asigurator din primele pe care organizațiile sau persoanele le plătesc. Astfel, prin modul cum acționează, asigurarea reprezintă o modalitate de transfer al riscului, asigurătorii fiind aceia care își asumă riscul.

În literatura de specialitate găsim păreri diferite privind funcțiile asigurărilor. Acestea constau în manifestarea conținutului precum și a destinației lor în activitatea economico-socială. Astfel, putem spune că asigurările au următoarele funcții:

funcția de compensare a pagubelor pricinuite de calamități ale naturii și de accidente și plata sumelor asigurate. Realizarea acestei funcții este posibilă datorită existenței fondului de asigurare care se formează din contribuțiile, respectiv primele de asigurare plătite de asigurați. Prin intermediul acestei funcții, asigurarea contribuie la refacerea bunurilor distruse sau avariate, la plata unor sume de bani în cazul producerii unor evenimente ce afectează viața sau integritatea corporală a persoanelor, precum și la repararea unor prejudicii de care asigurații răspund potrivit legii;

funcția de prevenire a riscurilor și a daunelor. Este posibilă tot datorită existenței fondului de asigurare din care pot fi finanțate activități de prevenire a producerii riscurilor. De asemenea, practicarea franșizei (care reprezintă partea din pagubă ce cade în sarcina asiguratului) are un dublu scop: pe de o parte îl determină pe asigurat să manifeste o grijă sporită pentru întreținerea bunurilor în vederea prevenirea pagubelor (aceasta întrucât o parte dintre ele le va suporta singur); pe de altă parte pentru pagubele mici, cheltuielile de administrare a daunei pot fi superioare nivelului despăgubirii și atunci nu se justifică;

funcția de repartiție (financiară). Este determinată de faptul că nu toate polițele de asigurare au ca rezultat producerea riscului, pe de o parte, iar pe de alta există decalaj între momentul încasării primelor de asigurare și momentul plății despăgubirilor -daunelor. Este posibilă tot datorită existenței fondului de asigurare din care pot fi finanțate activități de prevenire a producerii riscurilor. De asemenea, practicarea franșizei (care reprezintă partea din pagubă ce cade în sarcina asiguratului) are un dublu scop: pe de o parte îl determină pe asigurat să manifeste o grijă sporită pentru întreținerea bunurilor în vederea prevenirea pagubelor (aceasta întrucât o parte dintre ele le va suporta singur); pe de altă parte pentru pagubele mici, cheltuielile de administrare a daunei pot fi superioare nivelului despăgubirii și atunci nu se justifică;

funcția de repartiție (financiară). Este determinată de faptul că nu toate polițele de asigurare au ca rezultat producerea riscului, pe de o parte, iar pe de alta există decalaj între momentul încasării primelor de asigurare și momentul plății despăgubirilor – ceea ce face posibilă investirea de către societățile de asigurare a sumelor încasate sub forma primelor, sporind disponibilitățile existente;

funcția de control. Aceasta permite supravegherea modului în care se încasează primele de asigurare, se efectuează plata indemnizațiilor, se administrează cheltuielile de prevenire a riscurilor și se determină corect drepturile cuvenite asiguraților;

funcția de economisire. Este reprezentativă mai ales pentru asigurările de viață, întrucât există posibilitatea ca prin polițele de asigurare de viață, asigurații, la expirarea contractului de asigurare să beneficieze, pe lângă protecție, și de suma asigurată și participarea la profitul obținut din sumele investite.

Asigurările sunt extrem de utile societății, acest lucru rezultând și din incidența lor asupra vieții economico sociale care se manifestă și se propagă în următoarele direcții principale:

sunt o ramură creatoare de valoare adăugată;

creează locuri de muncă;

oferă capital de împrumut pe piața financiară;

reduc incertitudinile economice;

fac posibilă reluarea și continuarea normală a activității economico-sociale.

1.2 Caracteristici ale pieței asigurărilor în România

Operațiile de asigurare, realizate pe baze contractuale, se desfășoră într-un cadrul reglementat pe care îl numim piață a asigurărilor. Pe această piață întâlnim cererea de asigurare (din partea persoanelor fizice și juridice asigurabile) și oferta de asigurare (susținută de organizații specializate, autorizate să funcționeze în acest domeniu).

Ansamblul pieței asigurărilor reprezintă o multitudine de piețe naționale, regionale, piețe ale unor ramuri de asigurare, fiecare dintre ele cu caracteristici proprii, determinate de: participarea în diferite proporții, a actorilor de pe piață; preponderența unor ramuri sau tipuri de contracte; reglementări proprii; ponderea activităților de asigurare și reasigurare în total etc.

O piață de asigurare poate fi caracterizată și prin dimensiunea ei, elementul hotărâtor pentru aceasta fiind cererea, determinată de factori obiectivi (puterea economică și capacitatea financiară de a achiziționa asigurări) și de factori subiectivi (cultura organizațională, înțelegerea utilității și necesității practicării asigurării). Dimensiunea pieței de asigurare se poate exprima prin mai mulți indicatori, ca: numărul de contracte încheiate în perioada de referință, numărul contractelor active în această perioadă, cuantumul primelor subscrise și încasate, valoarea totală a angajamentelor asumate de asigurători la un moment dat.

Piața asigurărilor poate fi de două feluri: piața cu concurență perfectă sau piața cu concurență imperfectă, diferența dintre cele două fiind concurența.

Astfel, piața cu concurență perfectă se caracterizează prin transparența pieței, atomizarea pieței (piața reunește mulți solicitanți și ofertanți), omogenitatea produsului de asigurare, libertatea de intrare/ieșire a participanților de pe piață, descentralizarea deciziilor (firmele de asigurare iau decizii în limitele capacității lor financiare, ținând cont și de prevederile legale).

Transparența pieței. Dacă pe piața mărfurilor, alegerea unui produs este relativ ușoară (deoarece fiecare poate fi apreciat pe baza caracteristicilor tehnice prezente în instrucțiunile de utilizare, are o etichetă cu prețul de vânzare, poate fi văzut, probat, este prezentat, cu avantajele sale, în mass-media etc.), pe piața asigurărilor, un simplu pliant de prezentare nu oferă informații suficiente unui cumpărător neavizat, care nu realizează concret oportunitatea alegerii unui anumit contract, nu poate sesiza singur avantajele contractului față de altele similare, raportul între prime și indemnizația obtenabilă, ori efectele sistemului de acoperire practicat. Pentru a putea alege, este necesară consilierea de către personalul specializat al asigurătorului, sau cea a unui broker specializat. De aceea, se consideră că piața asigurărilor este aproape opacă pentru clienții neavizați.

Atomizarea pieței. Piața este atomizată când actorii prezenți pe piață sunt atât de numeroși, încât nici unul nu poate influența, în mod decisiv, funcționarea pieței. Gradul de atomizare a pieței poate fi ilustrat prin numărul organizațiilor de asigurare de pe piețele naționale de asigurare. Acest număr variază, de la o țară la alta, de la câteva zeci, la câteva mii. Aparent, piețele de asigurare sunt atomizate, mai ales în țările cu un număr mare de ofertanți de asigurări. Totuși, pe toate piețele de asigurare, asigurătorii prezenți sunt diferiți ca mărime și importanță, de la mari societăți pe acțiuni, până la mici societăți cu răspundere limitată ori organizații mutuale cu grupuri restrânse de asociați. În consecință, câteva companii de asigurare mari dețin cea mai mare parte din încasările din prime ale piețelor de asigurare

Omogenitatea produsului. Pe piața mărfurilor este prezentă o mare diversitate de produse, dar marea majoritate are unul sau mai mulți înlocuitori. De asemenea, pe piața asigurărilor nu se oferă un singur produs, ci o gamă largă de produse – asigurările ale căror obiecte sunt asigurate contra unor riscuri foarte variate. Totuși, pe piața asigurărilor un produs nu poate fi înlocuit cu altul. Un contract de asigurare de bunuri nu poate fi substituit cu altul, de persoane sau de răspundere civilă. Chiar și în cazul contractelor de un anumit tip (de ex.: asigurările auto casco), caracteristicile lor diferite de la o societate de asigurare la alta, fac înlocuirea lor dificilă. De aceea, pe piața asigurărilor nu se concurează asigurătorii în general, ci societățile de asigurare profilate pe același tip de produs. Deci, produsele de pe piața asigurărilor nu sunt omogene. Cu caracter de excepție parțială, apar unele asigurări obligatorii, cum ar fi cea privind răspunderea civilă auto sau unele asigurări practicate în parteneriat public-privat, care sunt reglementate după reguli comune.

Libertatea de intrare-ieșire a participanților pe și de pe piață. Pe o piață concurențială perfectă, solicitanții și ofertanții de asigurări pot intra și ieși oricând doresc. Aceasta se petrece și pe piața asigurărilor, unde creșterea sau scăderea numărului organizațiilor de asigurare poate avea loc prin apariția unora noi, respectiv prin dispariția altora (prin fuzionare sau lichidare). Acest lucru evidențiază că și piața asigurărilor este o piață deschisă, în plină mișcare. Dar există anumite limite pentru această libertate, căci autorizarea noilor asigurători și menținerea celor existenți pe piață sunt supuse cerințelor și reglementărilor specifice ale organului de supraveghere a asigurărilor din fiecare țară.

Descentralizarea deciziilor. Orice organizație de asigurare poate lua, în principiu, decizii proprii, în limitele capacității sale financiare. Deși deciziile asigurătorilor sunt descentralizate, există o serie de limitări, în virtutea supravegherii publice mai puternice exercitate asupra sectorului asigurărilor decât asupra altor activități economice. Astfel, societățile de asigurare trebuie să respecte norme specifice privind: limitele minime ale capitalului subscris și vărsat; gestiunea separată a portofoliilor de asigurări de viață, respectiv, de asigurări generale; respectarea reglementărilor privind investițiile financiare etc. În esență, limitarea unor decizii ale asigurătorilor vizează menținerea solvabilității asigurătorilor și protejează interesele asiguraților. Deci, deciziile asigurătorilor sunt descentralizate, dar trebuie să respecte legislația specifică și avizele organului de supraveghere a asigurărilor.

Piața cu concurență imperfectă presupune lipsa a cel puțin uneia dintre trăsăturile pieței cu concurență perfectă.

În primele nouă luni ale anului 2012, piața asigurărilor generale și de viață a crescut cu 1,43%, la 6,17 miliarde de lei, susținută de majorarea subscrierilor din asigurări generale cu 1,74%, la 4,87 miliarde de lei, potrivit datelor centralizate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.

Pe segmentul asigurărilor de viață, subscrierile au totalizat 1,3 miliarde de lei, în urcare cu 0,3% față de primele trei trimestre ale anului trecut.

În categoria asigurărilor generale, cele mai mari subscrieri au fost generate de polițele obligatorii RCA – 1,6 miliarde de lei, urmate de asigurările facultative CASCO – 1,4 miliarde de lei și polițele de incendiu și alte calamităși naturale-859,5milioanedelei. Cumulat, cele trei tipuri de polițe dețin peste 80% totalul primelor subscrise din contracte de asigurări generale.

Potrivit CSA, asigurătorii au plătit despăgubiri de aproape 3,8 miliarde de lei, nivel în creștere cu 3,9% față de septembrie 2011. În baza contractelor de asigurări generale, companiile au plătit daune de peste 3,2 miliarde de lei, cu 3,4% mai mult față de perioada similară a anului trecut. Pe segmentul asigurărilor de viață, sumele plătite pentru indemnizații brute, maturități și răscumpărări s-au ridicat la 538,7 milioane de lei, înregistrând un avans de 7,3% față de septembrie 2011. În perioada analizată, primele intermediate de brokerii în asigurări au totalizat 2,5 miliarde de lei, în urcare cu 5,3% față de intervalul similar din 2011.
Raportat la totalul primelor subscrise de asigurători, gradul de intermediere s-a situat la 40,95%.
Veniturile brokerilor din activitatea de intermediere au avansat cu 2,98%, la 504,8 milioane de lei. 

Subscrierile asiguratorilor români în alte state membre ale Uniunii Europene au crescut cu 27,1% în primele nouă luni ale anului 2012, la 232 milioane de lei, cifra reprezentând 4,78% din totalul veniturilor industriei, de 6,17 miliarde de lei, potrivit datelor Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.

  În ceea ce privește modul în care activitatea companiilor din domeniul asigurărilor este apreciată de clienții lor, la finalul anului trecut s-au „acumulat” peste 15.000 de reclamații referitoare la modul în care s-au gestionat dosarele privitoare la daune și despăgubiri. Este vorba despre o dublare a numărului de reclamații, ceea ce reprezintă un semnal pentru companiile respective (pe primele locuri se află Euroins, Asirom și Carpatica), în vederea îmbunătățirii relațiilor cu clienții. Comisia de Supraveghere a Asigurărilor (CSA) are datoria de a informa mai operativ și mai concludent în legătură cu măsurile pe care le adoptă în vederea soluționării cerințelor unui număr tot mai mare de români care recurg la serviciile companiilor din domeniu.

Se estimează că anul 2013 va fi unul “amorțit” pentru piața asigurărilor generale și de viață, cu o creștere de 3-5%, susținută de majorarea tarifelor la polițele RCA și aportul din ce în ce mai semnificativ al asigurărilor de locuințe și sănătate. Se anticipează o creștere a subscrierilor de 3-5% în acest an la nivelul pieței și o mai mare presiune pe obținerea de profit în detrimentul creșterii cotei de piață.

1.3 Actuariatul și statistica actuarială – necesități ale timpului nostru

Etimologia termenului de actuariat nu este cunoscută, dar se presupune că ar proveni de la termenul latinesc actuarius – persoană responsabilă de întocmirea proceselor verbale la adunările generale, precum și de păstrarea registrelor contabile ale unei societăți.

Potrivit definiției Asociației Internaționale de Supraveghere a Asigurărilor (IAIS), actuarul este o persoană calificată în evaluarea consecințelor financiare ale unor evenimente incerte viitoare.

În DEX, găsim următoarea definiție pentru actuariat: totalitatea operațiilor și normelor pe baza cărora, folosind teoria probabilităților și statistica matematică, se efectuează calcule financiare (privitoare mai ales la asigurări).

Profesia de actuar a apărut și s-a dezvoltat mai întâi în domeniul asigurărilor de viață (Marea Britanie, sec. XVIII), mai apoi modelele actuariale au fost aplicate cu succes și în alte domenii ale asigurărilor, cum ar fi asigurările de bunuri, de sănătate etc., adică asigurările generale (Marea Britanie, 1980). De-a lungul timpului atribuțiile, precum și domeniile de activitate ale actuarilor s-au diversificat.

Știința actuarială se bazează pe teoria dobânzii compuse care permite compararea unor valori financiare în momente diferite de timp. Cum teoria matematicii presupune dezvoltarea riguroasă a unor concepte abstracte sau axiome, care pot sau nu pot avea vreo legătură cu realitatea, preocuparea esențială a actuarului este găsirea unor soluții practice, cu un grad precizat de acuratețe și folosind datele numerice aflate la îndemână, în probleme legate de afaceri privind evenimente incerte viitoare. Prin urmare, matematica este mai degrabă „slugă” și nu „stăpân” în dezvoltarea științei actuariale.

Funcțiile unui actuar sunt următoarele:

calcularea primelor și a tarifelor de asigurare și elaborarea metodologiilor de calcul ale lor (inferența statistică);

evaluarea marjei minime de solvabilitate și stabilirea alternativelor pentru valorile curente și viitoare ale solvabilității;

evalua și estimarea rezerveor tehnice aferente contractelor de asigurări generale, viață și pensii;

calculul profitabilității tipurilor de asigurări;

participarea la stabilirea strategiilor investiționale;

prognozarea rezultatelor financiare;

prezentarea anuală asigurătorului și organului de supraveghere a raportului privind evaluarea rezervelor tehnice și a altor rapoarte;

înștiințarea instituției de supraveghere despre abaterile de la normele licite ale societății de asigurări;

oferirea de consultanță.

Potrivit specialiștilor, un actuar calificat trebuie să dispună de cunoștințe ample în mai multe domenii precum legislație practică profesională, matematici actuariale și financiare, statistică, probabilitate, econometrie, economie, finanțe, contabilitate, investiții.

Munca de actuar este dificilă și implică o foarte mare răspundere. În ansamblu ea presupune analiza tuturor datelor care pot fi în legătură cu posivile riscuri financiare, fie că este vorba despre preluarea de riscuri de la polulație de către companiile de asigurări, fie că este vorba despre stabilirea unor planuri de pensii sau de formularea unor strategii de investiții. Literatura de specialitate estimează că aproximativ 70% dintre actuari activează în industria asigurărilor, dar metodele și tehnicile actuariale pot fi utilizate cu succes pentru acordarea de consultanță afacerilor de diferite dimensiuni, unor organisme din sectorul public, băncilor și exemplele pot continua. Tot actuarii pot fi solicitați de către marile companii în cazul în care acestea doresc să facă achiziții importante, să fuzioneze cu ale structuri, sau să realizeze planuri de investiție. Desigur că și o persoană fizică poate cere sfatul unui actuar atunci când dorește să gestioneze un anumit buget sau atunci când este interesată să stabilească cea mai bună variantă de investiție în perspectiva pensionării.

Există două categorii de actuari: actuarii specializați în asigurări de viață, pe care îi putem întâlni ori de câte ori este nevoie de planificare de pensii, de planificare financiară sau de determinarea fondurilor de rezervă pentru compania care solicită studiul. De cealaltă parte sunt actuarii obișnuiți, care au în grijă toate celelalte produse de asigurare altele decât asigurările de persoane. Întâlnim aici, de fapt, toate asigurările care au legătură cu proprietățile unui individ sau ale unei instituții. Indiferent de zona efectivă în care își desfășoară activitatea, un actuar va trebui să fie capabil să opereze cu date statistice pe baza cărora să construiască distribuțiile de probabilitate ale fenomenelor aleatoare pe care le studiază.

În asigurări, statistica actuarială se ocupă cu studierea activității de asigurări prin evaluarea riscurilor și a metodelor de management ale acestora. Totodată, ea stabilește cadrul pentru analiza unor soluții alternative ce pot fi utilizate în managementul riscurilor.

În statistica actuarială sunt importante două dintre caracteristicile asigurărilor, și anume: existența unui numar mare de persoane supuse unuia și aceluiași risc, estimarea cuantumului riscului cazului asigurat și a rezervelor de asigurare.

Rolul actuariatului este unul extrem de important, deoarece estimarea riscului si a obligațiilor asigurătorului pe baza unor date incorecte reprezintă o situație foarte periculoasă.

Având la bază un sistem de evidență adecvat, corespunzător, care să furnizeze date veridice și care să fie fundamentat pe o metodologie științifică, se poate caracteriza starea activității de asigurări și aprecia performanțele economice.

Asadar, este deosebit de important ca o societate de asigurări sa dispună de profesioniști în expertiza riscurilor.

Capitolul II. Asigurări generale. Estimarea primei de risc

2.1 Considerente despre asigurările generale

Conform Legii nr. 32 din 2000 privind societățile de asigurare și supravegherea asigurărilor, activitatea de asigurare se grupează în:

1. Asigurări de viață

2. Asigurări generale

General vorbind, în categoria asigurărilor generale (non-viață) intră orice tip de asigurare care nu este o asigurare de viață.

Principalele caracteristici ale asigurărilor generale sunt:

asigurarea, (prin asigurarea principală), a altor riscuri cu excepția riscului de deces. Riscul de decesul poate fi asigurat suplimentar;

producerea riscului asigurat, ca un eveniment, este incert, probabil și posibil;

în ceea ce privește asigurările generale, scopul este de a compensa material sau financiar pierderile care sunt generate de producerea evenimentului asigurat și de a păstra astfel situația patrimonială și financiară a asiguratului.

Asigurările generale pot fi clasificate după mai multe criterii, dar una dintre clasificări, la nivel general, este: asigurări de bunuri; asigurarea de răspundere civilă; asigurări împotriva pierderilor financiare; asigurări de sănătate (accidente și boli).

Rolul jucat de actuar în asigurări generale este:

Prelucrarea și analiza informațiilor statistice;

Informarea conducerii;

Calcularea tarifelor de prime;

Calcularea rezervelor pentru compensații și prime.

O anumită parte a asigurărilor generale o reprezintă statistica asigurărilor în corelație cu teoria probabilistică.

2.2 Evaluarea riscului în asigurările generale

În asigurări, riscul reprezintă elementul esențial al contractului de asigurare și are diferite semnificații. Astfel, el poate reflecta gradul de probabilitate în ivirea unui pericol pentru care se încheie asigurarea, iar alteori proporțiile răspunderii asigurătorului. Riscul mai poate însemna obiectul asigurării, evenimentul (calamități naturale sau accidente) care produce pagube și împotriva ivirii căruia se acordă acoperire prin asigurare. Deci, putem considera riscuri asigurabile incendiul, grindina, decesul, etc.

Riscul asigurabil este cel care îndeplinește condițiile pentru a fi preluat de o societate de asigurări, care se poate asigura și la producerea căruia se plătește despăgubirea sau suma asigurată cuvenită.

Riscul asigurat (preluat în asigurări) este posibilitatea de a suferi o pagubă, eventualitatea distrugerii bunului asigurat sau a survenirii evenimentelor asigurate ce pot afecta viața oamenilor sau integritatea lor corporală, care devenind reală, obligă pe asigurător să plătească asiguratului (beneficiarului) despăgubirea sau suma asigurată.

Riscurile reprezintă elemente ale unei asigurări doar dacă îndeplinesc anumite condiții juridice, tehnice, economice:

Să fie calculabile, să se poată determina probabilistic și să se poată produce cu o probabilitate cuprinsa între (0,1)

Să nu poată fi evitate

Să fie suportabile ca mărime și ca frecvență, adică să poată fi suportate din punct de vedere a lor

Să fie contractuale, adică să reprezinte protecția prevazută în contractul de asigurare

Altă clasificare presupune ca riscurile să respecte cel puțin patru condiții

Să fie măsurabil în termeni banești. Nu se poate cumpara o asigurare care să acopere pierderi care nu sunt măsurabile în bani.

Se asigură numai riscurile pure. În mod obișnuit, asigurătorii nu permit asigurarea riscurilor speculative. Dacă lucrurile nu ar fi așa, atunci un asigurat ar putea întotdeauna avea garanția succesului unei aventuri în afaceri, cum ar fi de pilda trimiterea unei expediții care să caute aur – oricât de mici ar fi șansele de succes ale acestei afaceri

Să existe un număr mare de expuneri independente. Asigurătorul trebuie să fie capabil să adune un grup suficient de mare de unități de expunere separate și independente care sunt supuse, în mare, la riscuri asemănătoare.

Pierderile trebuie să fie fortuite. Din punct de vedere al asigurătorului, pierderile trebuie să fie accidentale sau neintenționate.

Se impune distincția între risc asigurat și caz asigurat.

Riscul asigurat reprezintă un eveniment viitor și nesigur, dar probabil, ce poate genera prejudicii la bunuri și persoane și care se justifică a fi luat în seamă în activitatea de asigurare. În schimb, cazul asigurat reprezintă evenimentul prezentat anterior care se și produce. Astfel, asigurătorul are obligația de a plăti drepturile asiguratului doar atunci cand cazul asigurat s-a produs.

De asemenea, trebuie avută în vedere selecția, respectiv antiselecția riscurilor.

Selecția riscurilor constituie o măsură aplicată de asigurător conform căreia riscurile deosebit de nefavorabile, grele sau care afectează doar o parte din masa asigurabilă, fie nu se cuprind în asigurare, fie că se cuprind în condiții deosebite, față de cele obișnuite. Selecția poate avea loc la introducerea formei de asigurare în portofoliul societății de asigurare sau pe parcurs, prin eliminarea din asigurare a riscurilor pe care practica le-a evidențiat ca fiind nefavorabile. Aceasta măsură arată că asigurarea are în vedere numai riscurile normale( asigurabile).

Consecințele ignorării principiului selecției riscurilor sunt negative pentru practica asigurărilor deoarece:

s-ar declanșa o intensă antiselecție a riscurilor constând într-o cerere mai mare de preluare în asigurare tocmai pentru riscurile nefavorabile, dezechilibrând astfel situația financiară a asigurătorului, care și-a evaluat veniturile pe baza unor prime ce țin cont de riscul mediu.

s-ar elimina spiritul de prevedere, în rândul asiguraților, prin încurajarea asigurării în situații grele, de excepție.

ar necesita practicarea unor cote de prime mult mai ridicate neatrăgătoare sau inaccesibile, un cost ridicat al asigurări și deci o restrângere a activității de asigurare.

Selectarea riscurilor este o măsură importantă ce se cere a fi luată de fiecare asigurător. Ea este limitată de necesitatea atragerii asiguraților în procesul de asigurare și nu de îndepărtarea lor. Totodată, este influențată de concurența care se poate întreține de către celelalte societăți de asigurare din piață. Selectarea nu se impune doar din punct de vedere al asigurătorului care ar putea face față și unor riscuri mai grele, prin stabilirea unor cote de primă mai ridicate. În interesul asiguraților însă se impune practicarea unor prime de asigurare reduse, iar acest fapt impune, evident, selectarea riscurilor.

Antiselecția riscurilor este specifică asigurărilor facultative și ea poate fi combătută prin unele măsuri cum ar fi :

stabilirea unor cote de prime mai mari față de cele medii, ieșite din calculele efectuate pe baza observațiilor statistice. Această măsură nu anulează antiselecția în sine, dar compensează, în parte, efectul ei asupra echilibrului financiar al asiguratului.

creșterea calificării personalului de contractare și încheiere de asigurări pentru a proceda la selecția atentă a riscurilor preluate în contractul de asigurare, concomitent cu atragerea în asigurare a unui număr mare de asigurați

obligativitatea efectuării inspecției de risc, de către persoane bine instruite din societăți de asigurare, atât la încheierea asigurării cât și pe parcursul acesteia, pentru a preîntâmpina sau exclude din asigurare acele riscuri care nu corespund condițiilor de selecție impuse de conducerea societății.

Nu putem vorbi despre selecția riscurilor în asigurările obligatorii, aceasta avînd loc mai mult în actele normative care reglementează încheierea asigurării de răspundere civilă auto, unde se apreciază faptul că acel asigurător care refuză încheierea unei asigurări de răspundere civilă unei persoane sau unui grup de persoane va fi sancționat cu amendă, acțiunea putând ajunge până la ridicarea dreptului de a practica asigurarea de răspundere civilă.

Întrucât riscurile sunt numeroase și variate, sub incidența asigurării intră doar o parte dintre acestea. Sub acest aspect riscul exprimă probabilitatea producerii fenomenelor care motivează asigurarea, dar și proporțiile răspunderii societății de asigurare sau obiectul asigurat.

Structura riscurilor și împărțirea lor este una foarte vastă, multitudinea și complexitatea lor fiind reflectate în condițiile de asigurare ale fiecărei societăți de asigurare. Acestea depind atât de forța și stabilitatea fiecărei societăți de asigurare în parte, cât și de gradul de organizare și de stabilirea relațiilor de colaborare cu alte societăți de asigurare.

2.3 Prima de asigurare și modalitatea de estimare a tarifelor de primă

Prima de asigurare reprezintă suma pe care asiguratul o plătește asigurătorului în schimbul garantării de către acesta a acoperirii pagubei sau a plății sumei asigurate, dacă se produce riscul asigurat. Prima apare deci ca preț al protecției oferite de asigurător.

Ca venit tehnic (din activitatea propriu-zisă de asigurare), prima de asigurare are mai multe destinații:

a. constituirea fondului de asigurare din care se plătesc despăgubirile și sumele asigurate;

b. formarea fondurilor de rezervă ale asigurătorului, constituite în scopuri specifice;

c. acoperirea cheltuielilor societății de asigurare și obținerea profitului tehnic, din activitatea de asigurare desfășurată;

d. alimentarea unor fonduri de protecție a asiguraților, constituite în mod centralizat.

Cota tarifară de primă reprezintă baza de calcul a primei datorate de fiecare asigurat și este stabilită în unități monetare:

pe o unitate de calcul, adică:

● pentru o fracțiune de sumă asigurată (în lei la 100 sau la 1000 lei sumă asigurată);

● pe o unitate de bun asigurat (lei pe hectar; lei pe cap de animal asigurat).

pe o anumită perioadă de timp, de obicei, un an.

Sistemul de cote tarifare formează tariful de asigurare, stabilit de fiecare asigurător (la asigurările facultative) sau aprobat de organul de supraveghere a asigurărilor (pentru asigurările obligatorii).

Prima de asigurare cu care se operează în practica de asigurări este prima brută sau comercială.

Cota de primă tarifară are două componente, corespunzătoare destinațiilor primei expuse mai sus:

● prima netă (prima tehnică) care alimentează fondul de asigurare pentru plata despăgubirilor sau sumelor asigurate; reprezintă principalul element al primei de asigurare brute și se calculează pe baza tabelelor de mortalitate (cu ajutorul calculelor actuariale la asigurările de viață) și pe baza datelor statistice (la asigurările de bunuri și asigurările de răspundere față de terți).

Mărimea ei depinde de: valoarea riscului ( ca probabilitate și intensitate), durata asigurării ( anuală, subanuală sau multianuală ), suma asigurată

● adaosul de primă, destinat acoperirii celorlalte destinații menționate ale primei de asigurare.

Prima netă împreună cu adaosul de primă poartă denumirea de primă brută. Ea este cea cu care se lucrează în piața de asigurări.

Cotele tarifare de primă practicate de un asigurător sunt, de regulă, constante (egale) pe întreaga perioadă de asigurare și unice pe întregul teritoriu al țării sau țărilor în care operează asigurătorul. Fac excepție unele tipuri de asigurări (de culturi agricole, de animale), unde cotele pot fi diferite în plan teritorial, în funcție de manifestarea diferită a riscurilor.

Existența răspunderii asigurătorului este legată de plata primelor. Dacă primele nu sunt plătite în cuantumul și la datele stabilite, asigurătorul nu mai are nici o răspundere.

Prima de asigurare aferentă unui contract de asigurare poartă se numește primă brută subscrisă și este datorată integral asigurătorului la încheierea contractului (dacă este plătită integral se mai numește primă brută încasată). Aceasta poate fi plătită și în rate subanuale (la cererea asiguratului) când prima brută încasată este egală cu o rată de primă.

Primele brute subscrise reprezintă primele încasate si de încasat, inclusiv primele de reasigurare încasate si de încasat, aferente tuturor contractelor de asigurare si contractelor de reasigurare, care intră în vigoare în exercițiul financiar, înainte de deducerea oricăror sume din acestea.

Primele nete subscrise sunt primele brute subscrise din care se deduc sumele plătite și de plătit drept prime de reasigurare.

Primele brute încasate – totalul primelor încasate, inclusiv primele de reasigurare încasate în perioada de referință, înainte de deducerea oricăror sume din acestea.

Primele nete încasate – primele brute încasate din care se deduc sumele plătite drept prime de reasigurare.

Modalitatea de estimare a tarifelor de primă

Prin practicarea unor cote de primă tarifară, determinate pe baze științifice, se încasează un volum de venituri tehnice ce permite asigurătorilor acoperirea tuturor cheltuielilor și realizarea echilibrului financiar din activitatea de subscriere a asigurărilor.

Fundamentarea științifică a nivelului primelor a devenit posibilă odată cu apariția calculelor actuariale (bazate pe teoria probabilităților și statistica matematică.). Fundamentarea mărimii primelor, prin calcule actuariale, are loc atunci când se lansează un nou produs (contract) de asigurare sau, la produsele deja existente, atunci când apare nevoia revizuirii tarifelor de primă, ca urmare a unor modificări semnificative în manifestarea riscurilor acoperite sau a altor factori ce pot influența mărimea primelor. Modul de fundamentare a primelor de către asigurători este verificat de organele de supraveghere a asigurărilor.

Vom prezenta în continuare modalitatea de calcul a primelor de asigurarea auto Casco, cu exemplificare pe câteva autoturisme.

Prima anuală (PA) de plată pentru un Casco se calculează ca procent (cotă de primă) din suma asigurată (SA).

Cotația de bază pentru autovehicul se alege din tabelele 1-6 ale Tarifarului, ținând cont de tipul și marca acestuia precum și de franșizele (la daune totale și parțiale) acceptate de client;

Coeficienții de majorare respectiv de reducere a cotației de bază se stabilesc, din tabelele 7,8 ale Tarifarului.

În cazul parcurilor mai mari de 10 autovehicule precum și în cazul ofertelor pentru licitații/selecții de ofertă tariful de primă se poate negocia, conform competențelor în vigoare, în funcție de solicitările potențialilor clienți;

Prima de asigurare pentru autovehicul se stabilește conform formulelor precizate mai jos;

Prima finală este rezultatul însumării primei aferente autovehiculului cu prima aferentă asigurării persoanelor din autovehicul, primă la care se poate face o reducere conform grilei de competențe stabilite.

Exemplul 1.

Exemplul 2.

Capitolul III. Studiu de caz: Analiza si calculul primelor pentru un portofoliu de CASCO

Vom prezenta în acest capitol un studiu de caz în care sunt descrise metodele statistice de estimare a tarifelor de primă în asigurări generale. Pentru calculul tarifelor de primă se va utiliza un portofoliu de asigurare obligatorie de răspundere civila pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, CASCO.

3.1. Metoda de calcul a primei

Am utilizat metoda primei de risc pentru evaluarea tarifelor de primă iar pentru stabilirea primei de risc am ținut cont de elementele următoare:

numărul de unități de expunere la risc;

primele câștigate;

numărul daunelor întâmplate;

despăgubirile plătite;

rezerva de daună avizată și neavizată.

Am analizat primele și daunele aferente polițelor de răspundere civilă auto subscrise în intervalul 1 Ianuarie 2008– 31 Decembrie 2012.

Am prognozat valorile daunei medii și a frecvenței daunei pentru anul 2013 (pe baza valorilor obținute din istoricul de date al societății) și am estimat cu ajutorul acestora prima de risc. Primei de risc astfel obținute i-au fost adăugați ca factori de încărcare pentru cheltuieli comisioane intermediare, restul cheltuielilor (taxe și fonduri, cheltuieli administrative, marja de profit, cheltuieli neprevăzute) fiind deja incluse în rezerva de daune.

Calculul primei de risc

Prima de risc a fost calculată ca produsul dintre frecvența estimată a daunelor și dauna medie estimată:

Pp = q • D

unde,

Pp – prima de risc;

q – frecvența daunelor;

D – dauna medie estimată.

Frecvența daunelor a fost calculată conform formulei:

q =

unde,

n – numărul de daune aferente polițelor expuse la risc;

N – numărul de polițe / an expuse la risc.

Numărul de polițe / an expuse la risc a fost determinat conform algoritmului:

N =

unde,

Dn-1 – dată început interval evaluare (ex. 01/01/2010);

Dn – dată sfârșit interval evaluare (ex. 31/12/2010);

Din – dată început acoperire poliță;

Dout – dată sfârșit acoperire poliță.

Dauna medie estimată se calculează utilizând următoarea formulă:

=

unde,

D – valoarea totală a daunelor aferente polițelor expuse la risc.

Valoarea totală a daunelor cuprinde daunele achitate, rezerva de daune avizate și rezerva de daune neavizate, aferente polițelor expuse la risc.

Numărul de daune aferente polițelor expuse la risc se calculează prin însumarea numărului daunelor achitate, a numărului daunelor avizate și a numărului daunelor neavizate, astfel:

n = np + na + nn

unde,

np – numărul daunelor plătite;

na – numărul daunelor avizate;

nn – numărul daunelor neavizate.

Prima de bază

Prima de asigurare de bază (de tarif) a fost determinată, ținând cont de:

prima de risc estimată;

factorul de încărcare compus din comisioane intermediare;

marja de profit a companiei;

inflația daunelor.

a) Prima de asigurare de bază s-a calculat utilizând relația:

Pt =

unde,

Pt – prima de asigurare de bază;

f – cota factorului de încărcare în prima de bază;

– coeficientul de inflație stabilit pe baza prognozei ratei inflației.

b) Coeficientul de inflație s-a determinat după formula:

= 1 +

unde,

Ri – rata inflației prognozată (%).

Pentru o evaluare prudentă a tarifelor de primă, am majorat prima de asigurare caclulată conform criteriului descris mai sus cu 5%, astfel:

Pt′ = Pt • (1+k)

unde,

Pt′ – prima de asigurare de bază ajustată;

k – procent majorare primă de asigurare de bază.

3.2 Adecvarea tarifelor de prima pentru un portofoliu de CASCO pornind de la prima de risc

Pentru evaluarea tarifelor de primă am utilizat metoda primei de risc descrisă mai sus, ținând cont de numărul de unități de expunere la risc, primele câștigate, numarul daunelor întâmplate, despăgubirile plătite și rezerva de daună avizată și neavizată.

Am analizat primele și daunele aferente polițelor de răspundere civilă auto subscrise în intervalul 1 Ianuarie 2008 – 31 Decembrie 2012.

În evaluarea tarifelor de primă am ținut cont de necesitatea creării resurselor necesare societății pentru a-și putea onora obligațiilor asumate, pentru a-și permite constituirea și mentinerea rezervelor tehnice și plata contribuțiilor către fondurile reglementate de legislația în vigoare, precum și acoperirea cheltuielilor de achiziție și a celor de administrare.

Totodată, am ținut cont și de nivelul limitelor de despăgubire prevăzute în Ordinul Nr. 14/2011 emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, de rata inflației, de majorarea costurilor de întreținere și reparație percepute de service-urile auto etc.

Pe baza valorilor obținute din istoricul de date al Societății, au fost prognozate valorile daunei medii și a frecvenței daunei pentru anul 2013, valori ce au stat la baza estimării primei de risc. Primei de risc astfel obținute i-au fost adăugați următorii factorii de încărcare pentru cheltuieli: comisioane intermediari, taxe și fonduri, cheltuieli administrative, reasigurare, marja de profit, cheltuieli neprevăzute.

Rezultatele obținute sunt prezente în Anexa 1. Analizându-le, se observă ca aceste au fost peste nivelul tarifelor de bază practicate de societate în prezent.

3.3 Adecvarea tarifelor de prima pentru un portofoliu de CASCO prin metoda daunei

Rata daunei tehnice reprezintă unul dintre cei mai importanți indicatori utilizați în aprecierea rezultatelor economico – financiare obținute de asigurator.

Acest indicator arată în ce raport se află despăgubirile sau sumele asigurate plătite de asigurător față de primele de asigurare încasate și se poate determina pe fiecare fel de asigurare, precum și pe principalele categorii de asigurări.

Rata daunei se exprimă în procente, ca raport între daune plătite plus variația rezervelor de daună si primele subscrise diminuate cu variația rezervei de prime. Formula de calcul este următoarea:

RD = •100

unde,

RD – rata daunei; 
DP – daune plătite; 
– variația rezervei nete de daune; 
PNS – prime nete subscrise (prime brute subscrise diminuate cu valoare primelor anulate); 
– variația rezervei de prime.

Cu cât acest indicator înregistrează valori mai mici decât 100%, cu atât situația financiară este mai favorabilă pentru asigurător. Dacă rata daunei este de 0%, adecvarea primelor de asigurare se poate conluziona în situația în care vor apărea daune.

RD = •100 = 145,5%

Rata daunei combinată se calculează ca raport între daune plătite plus variația rezervelor de daună si primele subscrise diminuate cu variația rezervei de prime și cu comisioanele plătite.
Practic, rata combinată este unul dintre cei mai importanți indicatori din industria asigurărilor. Un nivel al acestui indicator de sub 100% arată profitabilitatea activității de asigurare. Dacă însă se depășește acest prag, înseamnă că asigurătorul pierde bani din activitatea de bază, respectiv din vânzarea produselor de asigurare. 

RDC = •100

unde,

RD – rata daunei; 
DP – daune plătite; 
– variația rezervei nete de daune; 
PNS – prime nete subscrise (prime brute subscrise diminuate cu valoare primelor anulate); 
– variația rezervei de prime

C – comisioanele plătite

RDC = •100 = 301,3%

Observăm că atât rata daunei, cât și rata daunei combinată au înregistrat valori mai mari de 100%, ceea ce sugerează faptul că situația financiară este nefavorabilă pentru asigurător, acesta pierzând bani din vânzarea produselor de asigurare.

Se poate concluziona faptul că este extrem de importantă utilizarea unor date statistice adecvate și corecte în stabilirea tarifelor de primă, deoarece, în caz contrar societatea poate trage concluzii eronate și poate calcula tarife de primă incorecte. Consecințele aplicării unor tarife de primă neadecvate pot fi:

tarife de primă prea mari – în acest fel societatea va pierde clienții, înregistrând o rată mare de nereînnoire a contractelor și se vor subscrie foarte puține contracte noi; o altă urmare va fi aceea că societatea va înregistra pierderi dacă nu a vândut suficiente polițe pentru a-si recupera cheltuielile fixe;

tarife de primă prea mici – consecința va fi că societatea va înregistra pierderi importante dacă tarifele de primă nu sunt profitabile;

structura incorectă a tarifului de primă – acest fapt va duce la o selecție împotriva societății, conducând în final tot la pierderi;

oportunități de afaceri pierdute – utilizând date inadecvate, societatea poate pierde oportunități de a face profit datorită unor particularități ale pieței.

Deci, este necesar ca datele statistice pe care le utilizează societatea să fie suficiente și de bună calitate pentru a se putea desfășura o activitate corectă de tarifare a riscurilor. Din acest motiv, societatea va efectua o analiză trimestrială a experienței și va revizui aceste tarife dacă va fi cazul în urma rezultatelor înregisrate.

Tarifele de primă pentru anul de asigurare 2014 au fost stabilite având ca referință tarifele propuse pentru anul 2013, care au fost majorate cu 15%, procent considerat suficient la momentul de față luând în calcul o creștere a primei de risc și menținerea chetuielilor administrative.

3.4 Corectia primei de asigurare de bază

Tarifele de bază se pot corecta conform criteriilor următoare:

În cazul persoanelor fizice, dacă proprietarul autovehiculului asigurat sau soțul/soția este bugetar, se acordă o reducere de 25%.

În cazul polițelor care sunt încheiate pentru autovehicule înmatriculate în zona rurală (exclusiv București, Ilfov și reședințele de județ) se acordă reduceri de până la 20%.

Pensionarii beneficiază de o reducere de maximum 25%.

Persoanele cu handicap locomotor, proprietari de autovehicule înmatriculate în România, vor beneficia de o reducere de 50%.

În cazul persoanelor fizice, dacă proprietarul autovehiculului asigurat are vârsta mai mare de 35 de ani, se acordă o reducere de 5%.

Pentru încheierea de polițele cu valabilitate de 12 (doisprezece) luni, se acordă o reducere de 5%.

Societatea își rezervă dreptul de a corecta tarifele de primă cu maximum 100% pentru autotvehiculele utilizate de companiile de distribuție, curierat, taximetre, pază și protecție sau intervenție, școali de șoferi sau închirieri auto, iar pentru polițele cu valabilitate stabilită în conformitate cu Art. 19 lit. b, din Ordinul 14/2011, poate realiza corecții cu un procent cuprins între -25% și +75%.

Prima de asigurare de bază se poate ajusta și în funcție de criteriile proprii societății ținând cont de: vârstă, deficiențe locomotorii sau alte infirmități, numărul de vehicule asigurate, istoricul daunelor, domeniul de activitate, mediu urban/rural, modalități de plată a primei, oferte pachet. Reducerile de orice fel nu pot însă depăși cumulat sau succesiv un nivel de maximum 25% din tariful de primă, excepție făcând reducerile acordate pensionarilor și persoanelor cu deficiențe locomotorii precum și a celor stabilite prin sistemul bonus-malus, conform Ordinului Nr. 14/2011 emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.

CONCLUZII

Sperăm ca această lucrare să-și fi atins scopul urmărit, acela de a întări ideea necesității estimării tarifelor de asigurare și a rezervelor pe baza unor criterii științifice, în acest mod evitându-se situația imposibilității firmelor de asigurări de a-și achita despăgubirile sau de a le achita într-un mod limitat, datorită faptului că nu se ține cont de estimările și de controlul preventiv al riscurilor.

Astfel, prin prezentarea în lucrarea de față a metodologiei de calcul a primelor de asigurare în asigurările generale, pe baza analizei și estimării cotelor de primă (cu particularizare pe asigurarea auto CASCO), am observat că valorile rezultate în urma aplicării metodei primei de risc asupra istoricului deținut de firma de asigurări la data efectuării au fost peste nivelul tarifelor de bază practicate de societate în prezent. Atât rata daunei, cât și rata daunei combinată au înregistrat valori mai mari de 100%, ceea ce sugerează faptul că situația financiară este nefavorabilă pentru asigurător, acesta pierzând bani din vânzarea produselor de asigurare.

Concluzionând, putem afirma faptul că este extrem de importantă utilizarea unor date statistice adecvate și corecte în stabilirea tarifelor de primă, pentru a se realiza o activitate corectă de tarifare a riscurilor deoarece, în caz contrar, societatea va trage concluzii eronate și va calcula tarife de primă incorecte.

Din acest motiv, este necesar ca societatea să efectueze trimestrial o analiză a experienței și să revizuiască aceste tarife, atunci când va fi cazul, în urma rezultatelor înregisrate.

ANEXE

Anexa 1

Calculul primei de risc

N (numărul de polițe / an expuse la risc) = 816

n (numărul de daune aferente polițelor expuse la risc) = np + na + nn = 89+263+0=352

q (frecvența daunelor) = = = 2,3181

D (valoarea totală a daunelor aferente polițelor expuse la risc) = 1.273.663

(Dauna medie estimată) = = = 3618,360

Pp (Prima de risc estimata) = q • D = 2,3181 * 3618,360 = 8388,0166

f (cota factorului de încărcare în prima de bază) = 0,0154

((coeficientul de inflație) = 1 + = 1 + 5% =1,05

Pt (Prima de asigurare de bază) = = = 8945,1731

Pt′ (prima de asigurare de bază ajustată) = Pt • (1+k) = 8945,1731 • (1+5%) = 9392,4318