Calcularea Principalilor Indicatori Ai Sistemului Informational al Preturilor la S.c. Aeria

Economie

Calcularea Principalilor Indicatori Ai Sistemului Informational al Preturilor la S.c. Aeria

Byadmin ianuarie 1, 2024

CUPRINS

INTRODUCERE 1

CAPITOLUL 1 5

ASPECTE TEORETICE PRIVIND SISTEMUL INFORMAȚIONAL AL NIVELULUI ȘI EVOLUȚIEI PREȚURILOR 5

1.1 Necesitatea sistemului informațional al prețurilor 5

1.2 Obiectivele sistemului informațional al prețurilor 17

1.3 Modalități de exprimare și calcul a indicilor sistemului informațional al prețurilor 20

1.4 Tipuri fundamentale de indici ai prețurilor 24

CAPITOLUL 2 29

ABORDĂRI METODOLOGICE PRIVIND PRINCIPALELE METODE DE DETERMINARE A PREȚURILOR 29

2.1 Metoda costului complet (total) 29

Metode clasice de contabilitate de gestiune și calculație a costurilor complete 29

2.2 Metoda costului parțial (direct costing, marginal costing) 38

2.3 Metode de corelare a prețurilor la produsele noi 51

Corelarea prețurilor prin compararea parametrilor valorii de întrebuințare a produselor 52

Corelarea prețurilor prin compararea costurilor: 54

Corelarea prețurilor în cadrul baremurilor 55

Corelarea prețurilor prin metoda agregării 57

CAPITOLUL 3 58

STUDIU DE CAZ PRIVIND CALCULUL PRINCIPALILOR INDICATORI AI SISTEMULUI INFORMAȚIONAL AL PREȚURILOR LA S.C. ASLAN 58

CONCLUZII ȘI PROPUNERI 75

BIBLIOGRAFIE 78

INTRODUCERE

Urmărirea evoluție și previzionarea prețurilor impun existența unui sistem informațional complet, care să furnizeze datele necesare cu privire la evoluția prețurilor în cadrul unor intervale de timp. Sistemul informațional al prețurilor și tarifelor reprezintă un ansamblu de date, de indicatori cu ajutorul cărora se poate prevede și urmării evoluția prețurilor individuale și medii, în cadrul unor perioade reprezentative de timp.

Concepția care stă la baza actualului sistem informațional al prețurilor vizează realizarea unui instrument complex, eficient și sensibil care să permită urmărirea nivelului general al prețurilor.

Prin sistemul informațional al prețurilor se urmărește asigurarea următoarelor cerințe principale:

– cunoașterea nivelului și structurii prețurilor și tarifelor precum și a influențelor apărute datorită modificării lor;

– analiza nivelului și a ritmului de modificare prețurilor medii la principalele grupe de produse;

– obținerea și asigurarea, la nivelul fiecărei structuri organizatorice, a informațiilor privind nivelul, structura și evoluția prețurilor astfel încât să se poată adopta decizii corespunzătoare;

– realizarea unei serii de date privind evoluția schimbării și structura prețurilor în vederea elaborării previziunilor de prețuri optime;

– corelarea datelor și indicatorilor privind structura și dinamica prețurilor cu datele și indicatorii existenți referitori la cost, profit și TVA, cuprinse în prețuri;

– asigurarea unor evidențe unitare la nivelul organizatiilor care să poată permite prelucrarea automată a datelor.

La baza sistemului informațional al prețurilor stă evidența statistică și metodele sale de caracterizare a evoluției prețurilor.

Sistemul prețurilor și tarifelor reprezintă un instrument extrem de subtil și foarte complex al pieței. Analiza superficială a economiei determină subestimarea de fiecare dată a complexității problemei precum și a instrumentelor utilizate pentru rezolvare.

Cei necunoscători ai semnificației profunzimii fenomenului prețului, devin constienți de efectele generate numai pe măsura ce acesta funcționează, ceea ce face să fie prea târziu de acționat pentru îndreptarea stării negative a lucrurilor. Unii specialiști în domeniu consideră că nu se poate vedea complexitatea decât dacă se defectează ceva.

Din perspectiva marketingului abordarea prețului asigură o viziune integratoare care, alături de teoriile din domeniul economiei și al psihologiei, definește o strategie a firmei menită să ofere consumatorilor valoarea așteptată pentru prețul plătit. Prețul dispune de valențe comunicaționale și psihologice, tactice, strategice. Marketingului are rolul de a le valorifica și de a le gestiona în vederea susținerii intereselor atât ale firmei, cât și ale consumatorilor.

Astfel, se poate spune că prețul reprezintă suma de bani ce trebuie plătită de un cumpărător pentru obținerea unei cantități dintr-un bun. În domeniul serviciilor prețul poartă denumirea de tarif.

Valențele strategice ale prețului sunt susținute de mai multe argumente:

este un semnal pentru consumator și folosit de consumator ca o sursă de informare atunci când evaluarea produsului este dificilă;

este un instrument competitiv deoarece permite organizației un atac imediat al concurenței sau dimpotrivă un mijloc de a evita confruntarea cu aceasta;

este un mijloc de realizare a profitului;

este un instrument de poziționare a produsului atât pe piață, cât și în mintea consumatorilor.

Prin urmare, prețul trebuie cunoscut ca un fenomen, ca un mecanism specific formării lui libere în condițiile de concurență în care funcționează piața. Totodată, este vorba de felul cum se manifestă puterea deciziei asupra prețului în micro și macroeconomic, viziunea metodologică asupra stabilirii prețurilor. În sfârșit, o atenție deosebită trebuie acordată factorilor care influențează asupra formării prețurilor de ofertă, supuse apoi jocului liber prin negociere, la piață și fixării lor propriu-zise. Mai trebuie reținut că în domeniul prețurilor și al tarifelor se urmărește și aspectul particular, cum este cel legat de prețurile produselor agricole, prețurile în construcții sau montaj, prețurile bunurilor publice, prețurile în circuitul internațional etc.

Studiul prețurilor este în strânsă concordanță de cunoașterea comportamentului specific al cumpărătorilor prin prisma utilității bunurilor, a serviciilor, a posibilității de a plăti prețurile și de a valorifica mai departe asemenea bunuri pentru a fi în echilibru / în câștig sau pentru a avea satisfacția necesară consumului.

Lucrarea este structurată pe 3 (trei) capitole:

primul prezintă aspecte teoretice privind sistemul informațional al nivelului și evoluției prețurilor

al doilea o serie de abordări metodologice privind principalele metode de determinare a prețurilor;

al treilea prezintă un studiu de caz privind calculul principalilor indicatori ai sistemului informațional al prețurilor.

CAPITOLUL 1

ASPECTE TEORETICE PRIVIND SISTEMUL INFORMAȚIONAL AL NIVELULUI ȘI EVOLUȚIEI PREȚURILOR

1.1 Necesitatea sistemului informațional al prețurilor

Sistemul informațional al prețurilor și tarifelor în țara noastră asigură urmărirea evoluției prețurilor pe anumite intervale de timp, verificarea modului în care acestea corespund cerințelor actuale ale economiei de piață. Cu ajutorul sistemului informațional se justifică obiectivele politicii de prețuri, folosirea prețului ca pârghie valorică în cadrul economiei.

Sistemul informațional al prețurilor și tarifelor trebuie să asigure realizarea următoarelor obiective mai importante:

– cunoașterea nivelului, structurii, evoluției și tendințelor tuturor categoriilor de prețuri;

– asigurarea necesarului de informații privind prețurile pe diferite trepte organizatorice, care să permită efectuarea unor analize aprofundate și fundamentarea științifică a deciziilor de preț;

– în vederea elaborării prognozelor și programelor de prețuri sistemul informațional realizează serii de date privind dinamica și structura prețurilor. Aceste serii de date sunt folosite și pentru recalcularea în prețuri comparabile a unor indicatori sintetici exprimați valoric (produs intern brut, venit național);

– organizarea unei evidențe unitare a evoluției prețurilor, care să permită prelucrarea automată a datelor.

În statistica economică indicii prețurilor, împreună cu indicii volumului fizic și ai volumului valoric ai producției alcătuiesc un sistem de indici care permit analiza dinamicii producției și circulației mărfurilor în funcție de modificarea prețurilor.

Dinamica prețurilor este urmărită și cu ajutorul prețurilor medii. Spre deosebire de indici, prețurile medii exprimă o evoluție dată atât de modificarea unor prețuri nominale, cât și de modificările în structura sortimentală a producției sau desfacerii mărfurilor. Urmărirea prețurilor medii asigură elementele necesare pentru fundamentarea și elaborarea indicatorilor economici și financiari din bugetele agenților economici și din bugetele publice, pentru analiza și corelarea veniturilor populației cu nivelul prețurilor, precum și pentru analiza modului în care sunt valorificate materiile prime superioare, în care se asigură introducerea progresului tehnic, reducerea costurilor etc.

Pentru asigurarea comparabilității în timp a indicatorilor privind producția este necesară exprimarea lor atât în prețuri curente cât și în prețuri constante, respectiv comparabile.

Cele mai importante elementele ale sistemului informațional al prețurilor sunt:

– indici de prețuri sau tarife;

– prețuri sau tarife medii;

– prețuri sau tarife curente, constante și comparabile;

– influențele din modificarea prețurilor; prețurile de catalog.

(a) O metodă eficientă de cercetare a evoluției prețurilor o constituie cea a indicilor de preț. În statistica economică, indicii prețurilor împreună cu indicii valorii și ai volumului fizic alcătuiesc un sistem, care permite analiza dinamicii valorii producției și circulației mărfurilor, în funcție de modificarea volumului fizic al producției și de modificarea prețurilor.

(b) Prețurile medii, analizate comparativ pe mai mulți ani caracterizează și ele dinamica prețurilor dar, spre deosebire de indici, prețurile medii vor exprima o evoluție determinată, atât de modificarea unor prețuri nominale, cât și de modificările în structura producției sau desfacerii mărfurilor. Prețurile medii furnizează elementele necesare pentru fundamentarea și elaborarea indicatorilor economici și financiari din bugetul de stat, precum și aprecierea modului în care se realizează valorificarea superioară a materiilor prime de producție, introducerea progresului tehnic, reducerea costurilor etc.

(c) În practica statistică produsul intern brut și produsul intern net, precum și alți indicatori economici, se calculează în: prețuri curente ale fiecărui an pentru exprimarea volumului valoric;

Prețuri constante – pentru exprimarea volumului fizic, înțeles ca masă de valori de întrebuințare.

Exprimarea în prețuri constante, prin recalcularea prețurilor curente în prețuri constante, este necesară în vederea asigurării comparabilității acestor indicatori. Prin prețuri constante se înțeleg prețurile stabilite cu ocazia unor actualizări de prețuri sau prețurile unui anumit an, cu ajutorul cărora se recalculează indicatorii valorici dintr-o anumită perioadă, pentru a se putea compara în timp. Prețul constant este o unitate convențională de măsură, cu ajutorul căreia se exprimă valoric volumul cantitativ al unei activități eterogene, care poate fi astfel comparat în timp și spațiu. Pentru ca prețurile constante să aibă o putere mare de caracterizare, intr-o anumită perioadă în care sunt utilizate, este necesar ca acest interval de timp să fie cât mai scurt. În caz contrar, acestea iși pierd puterea de caracterizare reală a fenomenelor și proceselor economice.

Prețurile comparabile reprezintă prețuri practicate la stabilirea indicatorilor valorici pe o perioadă mai mare și în care s-au practicat mai multe prețuri constante. Exprimarea dinamicii se poate realiza prin trecerea dintr-un preț constant în altul, creându-se, astfel, o legătură de comparabilitate pe o perioadă mai îndelungată, respectiv intre indicatorii din perioada trecută, care s-au calculat cu vechiul preț constant și din perioada curentă în care s-a folosit noul preț constant. În aceste condiții nu mai există un anumit preț constant pentru întreaga perioadă, ci se poate spune că dinamica este calculată în prețuri comparabile.

(d) Stabilirea prețurilor la noile produse, modificarea prețurilor produselor existente și caracterizarea evoluției prețurilor într-o anumită perioadă, necesită organizarea unui flux corespunzător de informații.

(e) Unele prețuri și tarife stabilite în general de agenții economici cu capital de stasar ca acest interval de timp să fie cât mai scurt. În caz contrar, acestea iși pierd puterea de caracterizare reală a fenomenelor și proceselor economice.

Prețurile comparabile reprezintă prețuri practicate la stabilirea indicatorilor valorici pe o perioadă mai mare și în care s-au practicat mai multe prețuri constante. Exprimarea dinamicii se poate realiza prin trecerea dintr-un preț constant în altul, creându-se, astfel, o legătură de comparabilitate pe o perioadă mai îndelungată, respectiv intre indicatorii din perioada trecută, care s-au calculat cu vechiul preț constant și din perioada curentă în care s-a folosit noul preț constant. În aceste condiții nu mai există un anumit preț constant pentru întreaga perioadă, ci se poate spune că dinamica este calculată în prețuri comparabile.

(d) Stabilirea prețurilor la noile produse, modificarea prețurilor produselor existente și caracterizarea evoluției prețurilor într-o anumită perioadă, necesită organizarea unui flux corespunzător de informații.

(e) Unele prețuri și tarife stabilite în general de agenții economici cu capital de stat se cuprind în cataloagele de prețuri. Acestea sunt documente oficiale prin care se publică prețurile stabilite pentru diferite grupe de mărfuri sau servicii. Cataloagele prețurilor joacă un rol important în economia națională. Pe baza lor se fac decontările cu bugetul statului, se asigură vânzarea mărfurilor pentru populație și controlul prețurilor stabilite în toate stadiile de mișcare a mărfurilor de la producător la beneficiar. Cataloagele de prețuri sunt atât documente de evidență a prețurilor stabilite, cât și documentație de bază pentru corelarea prețurilor produselor noi cu prețurile produselor existente. În general, cataloagele de prețuri cuprind următoarele date:

– numărul de ordine al produsului;

– codul (conform clasificării generale a produselor și serviciilor);

– denumirea produsului (grupe și denumirea produselor) și, după caz, numărul stasului sau al normei interne; caracteristicile tehnice prezentate succint;

– unitatea de măsură; după caz, temeiul legal al prețurilor și prețul respectiv.

În unele cataloage se mai cuprind și anumite normative sau metode pentru determinarea prețurilor, de exemplu în cataloagele pentru produsele industriei constructoare de mașini.

În acest context, se diferențiază o serie de obiective și sarcini ce aparțin sistemului informațional al prețurilor și tarifelor, care în orice economie modernă este definit prin conexiunea următoarelor subsisteme principale:

– subsistemul informațional al prețurilor cu ridicata;

– subsistemul informațional al prețurilor de comercializare și al tarifelor pentru populație;

– subsistemul informațional al prețurilor produselor agricole.

Sistemul informațional al prețurilor se realizează cu ajutorul dărilor de seamă statistice pe linie de prețuri, cu ajutorul bugetelor de familie, a balanței de venituri și cheltuieli bănești ale populației, precum și folosind diverse acte normative și documente primare, pe baza cărora și prin care s-au stabilit și modificat diverse prețuri și tarife.

Subsistemul informațional al prețurilor cu ridicata

În cadrul acestui subsistem sunt urmăriți și calculați următorii indicatori:

Indicii prețurilor cu ridicata, care caracterizează în detaliu evoluția în timp a acestei categorii de prețuri, pe următoarele structuri:

pe structuri organizatorice: indici pe ansamblul economiei (de stat – națională și locală; pe forme de proprietate), pe ministere și departamente; pe unități economice (regii autonome și societăți comerciale); pe principalele grupe de produse;

pe destinații ale produselor: indici ai prețurilor destinate fondului pieței; indici ai prețurilor produselor destinate exportului; indici ai prețurilor produselor pentru alte destinații.

Volumul valoric al modificărilor de prețuri, care se calculează pe aceleași structuri ca și indicii de preț. Acest indicator reliefează influențele la producător rezultate din dinamica prețurilor. De fapt, el măsoară modificarea mărimii veniturilor obținute din vânzarea producției, exprimate în prețurile liberalizate.

Prețurile medii ale principalelor grupe de produse. La produsele care se fabrică într-o structură sortimentală, formând grupe de produse care au o importanță economică și socială deosebită, pe lângă prețurile nominale, ca prețuri unitare ale fiecărui sortiment în parte, se stabilesc și se urmăresc prețuri medii pentru fiecare grupă de produse nominalizate în acest sens. Determinarea acestora servește la identificarea cauzelor de creștere a prețurilor, evidențiind complet grupele, subgrupele de produse care înregistrează creșteri substanțiale. În acest fel se pot analiza fenomenele pozitive sau negative prin prisma efectelor pe care le produce dinamica prețurilor în interiorul grupelor de produse.

Subsistemul informațional în domeniul prețurilor cu amănuntul și al tarifelor serviciilor destinate populației

Acest subsistem cuprinde un ansamblu de indici, prin care se urmărește caracterizarea complexă a dinamicii prețurilor și tarifelor de consum, pentru total și pentru diferite categorii de populație. Indicii prețurilor cu amănuntul și ai tarifelor pentru populație îndeplinesc funcții complexe în sistemul de indicatori ce caracterizează dezvoltarea economico-socială a țării,, cele mai importante sunt:

aceștia reflectă în mod sintetic dinamica prețurilor de consum și a tarifelor plătite de populație;

constituie un element de bază în determinarea veniturilor reale ale populației, indicele general având el însuși, un loc specific în sistemul de indicatori ai nivelului de viață, al costului vieții;

servește ca un indice al deprecierii banilor ajutând la recalcularea desfacerilor de mărfuri și prestările de servicii în prețuri comparabile sau constante;

face obiectul comparării cu alte țări în vederea lărgirii sistemului informațional al prețurilor.

Indicii prețurilor cu amănuntul și ai tarifelor cuprind:

indicele general al prețurilor cu amănuntul și al tarifelor, care se calculează la nivelul întregii țări pentru toate bunurile de consum și serviciile, pentru întreaga populație;

indicii prețurilor calculați pe categorii de mărfuri și pe sectoare ale desfacerii mărfurilor, prestărilor de servicii și ale efectuării plăților de către populație, și anume:

indicele prețurilor produselor ce se desfac prin unitățile comerțului de stat, unitățile cooperatiste și particulare (pe total și pe feluri de produse – alimentare și nealimentare);

indicele tarifelor serviciilor prestate către populație prin unități de stat, cooperatiste și particulare;

indicele prețurilor locuințelor proprietate personală: cladiri noi și cumpărări din fondul statului;

indicele prețurilor produselor ce se desfac pe piața rurală;

indicele prețurilor locuințelor și altor construcții care se vând de către populație;

indicele construcțiilor de locuințe și alte construcții cumpărate de la unități specializate particulare;

indicele prețurilor costului zilnic de produse alimentare și nealimentare;

indicele prețurilor și tarifelor bunurilor de consum și serviciilor cu frecvență mare în consumul populației, conform listelor nominalizate la guvern.

Indicii g) și f) servesc la efectuarea calculului indexării salariilor precum și pentru acordarea diferitelor compensații pentru anumite categorii ale populației.

Indicele general al prețurilor și tarifelor din sectorul de stat, cooperatist sau particular exprimă dinamica prețurilor și tarifelor la majoritatea mărfurilor și serviciilor plătite de populație. Acesta înglobează toate modificările nominale ale prețurilor cu amănuntul și ale tarifelor efectuate prin decizii ale organelor componente în cadrul mișcării libere a prețurilor și tarifelor din cursul perioadei în care se efectuează calculele.

Indicele prețurilor și tarifelor practicate liber de populație exprimă evoluția prețurilor la produse și servicii vândute și prestate de unități particulare direct către populație.

Indicii prețurilor calculați pe categorii ale populației:

pentru cheltuielile bănești efectuate pentru achiziția de produse și servicii, de către personalul din întreprinderi și instituții;

pentru cheltuielile bănești efectuate pentru achiziția de produse și servicii de către țărani;

pentru aceleași cheltuieli efectuate de către pensionari.

Indicii prețurilor calculați pe ramuri ale economiei;

Indicii prețurilor pe categorii de consumatori: personal angajat și pensionari;

Indicii prețurilor pe grupe de familii după nivelul veniturilor;

Indicii prețurilor pe județe.

Indicele general se calculează cu următoarea periodicitatea: lunară, trimestrială, semestrială, anuală și pe perioade mai mari.

Indicele general al prețurilor cu amănuntul și al tarifelor serviciilor pentru populație este utilizat atât în aprecierea nivelului general de viață al populației în diferite momente de timp, cât și în realizarea uiioi calcule previzionale, fiind invocat ca principal argument în negocierea salariilor, indexarea pensiilor, fixarea unor bareme de impozitare ele Din acest motiv, acest indice trebuie să îndeplinească cumulativ mai multe condiții:

să fie, prin modalitatea de calcul, imparțial față de cumpărător și vânzător;

să reflecte fidel realitatea;

să nu influențeze fenomenul cuantificat;

să fie utilizabil în orice segment al domeniului cercetat și în orice etapă;

să nu trezească suspiciuni privind rezultatele obținute.

Acest indice măsoară variația medie a prețurilor, exprimată în valon relative. Cunoașterea consumului populației presupune luarea în considerare a unor aspecte complexe: infinitatea bunurilor și serviciilor din consumul populației, multitudinea locurilor și a modurilor de vânzare, variația în timp și în cadrul diferitelor puncte de vânzare a prețurilor bunurilor și serviciilor etc. într-un spațiu de calcul atât de complex și vast, o primă soluție a părut a fi determinarea indicelui cheltuielilor globale pentru consum ale populației. Dar valoarea acestuia reflectă, pe lângă variația prețurilor, și unele modificări cantitative: creșterea populației, creșterea cantității globale a consumului, modificarea consumului mediu pe eonsu mator, modificarea structurală a consumului în diferite perioade ca urmare a consumului tradițional sau a modificării veniturilor. Pe de altă parte, indicele cheltuielilor globale nu pune în evidență schimbarea repartiției cantitative a consumului între diferite categorii sociale sau deplasarea consumului de la un produs la altul.

Indicele cheltuielilor globale pentru consum ale populației (IChG) se calculează ca produs între indicele de volum al consumului populației (Iv) și indicele prețurilor bunurilor consumate (Ip): IChG=Iv x Ip. (1.1)

Din această relație, se observă că modificarea prețurilor este exprimată prin indicele cheltuielilor globale ale consumului populației doar în cazul în care indicele volumului consumului populației este unitar.

Pentru determinarea variației prețurilor și tarifelor consumului populației este necesară stabilirea unor răspunsuri adecvate la întrebările:

Se poate determina nivelul prețurilor și tarifelor unei infinități de bunuri și servicii aflate la un moment dat pe piață?

La ce categorie de consumatori se referă calculul indicelui?

c) Care sunt bunurile și serviciile care se vor lua în considerare?

d) Pe ce segment al pieței și în ce moment se fac observațiile pentru culegerea datelor?

Imposibilitatea de a avea în observație directă totalitatea bunurilor și serviciilor care fac obiectul consumului populației a determinat opțiunea pentru folosirea tehnicii sondajului – această tehnică presupune:

selectarea unui eșantion reprezentativ de bunuri și servicii privind consumul populației;

mărimea eșantionului să asigure corectitudinea rezultatelor;

determinarea unui număr finit de observații care să exprime fidel tendința de mișcare reală a prețurilor.

Eșantionul delimitat pentru calculul indicelui – denumit „coșul consumului” – reprezintă o listă de bunuri și servicii care prezintă în consumul normal al populației o pondere importantă și o cvasi-constanță de-a lungul perioadei considerate.

În practică, structurarea coșului de bunuri se face pe trei mari grupe:

grupa I – bunuri alimentare;

grupa II – produse industriale;

grupa III – servicii,

iar dimensionarea se poate face prin mai multe metode:

metoda observațiilor directe – presupune ca într-o perioadă determinată să se efectueze observații directe și riguroase privind natura și cantitatea bunurilor și serviciilor efectiv cumpărate, ca primă categorie de informații, și prețurile corespunzătoare, ca a doua categorie de informații. Caracteristic este faptul că prima categorie de informații se constituie ca un vector constant de volum. Are dezavantajul că presupune un volum mare de muncă, însă are avantajul obiectivității.

metoda normativă – presupune definirea de către un grup de experți sau reprezentanți ai diferitelor categorii sociale a unui consum minim sau decent. Această metodă are dezavantajul

metoda extrapolărilor obiective – este o combinație a primelor două metode; fundamentarea selecției elementelor din coș se face pe baza observației empirice extinse; elementele cantitative cu caracter constant se extrapolează în etapele următoare, extrapolare în care se va ține cont de eventualele corecții sau actualizări.

Calculele se efectuează la nivelul bugetelor de familie pentru mai multe categorii sociale reprezentative – această metodă este utilizată în fundamentarea calculelor privind protecția socială și trebuie să răspundă unor probleme sociale privind volumul veniturilor ce trebuie alocate suplimentar pentru asigurarea aceluiași volum minim al consumului condițiile creșterii prețurilor.

În cadrul precizării metodei de calcul al indicelui prețurilor și tarifelor consumului populației trebuie definită noțiunea de consumator – de regulă, unitatea de măsură este familia, în accepțiunea largă, în acest fel fiind surprinsă dimensiunea socială a consumului individual.

Deosebit de important, în cadrul precizării metodei de calcul al indicelui prețurilor și tarifelor consumului populației, este conținutul noțiunii de consumator, utilizată în definirea indicatorului. Astfel, indicele general se calculează prin unitatea de măsură – familie, în accepțiunea largă.

În acest fel este surprinsă și dimensiunea socială a consumului individual (consumul unei familii determinat ca o sumă a consumului calculat pe persoană este diferit de cel calculat pe familie luată ca un întreg). În unele țări, există, de asemenea, precizări referitoare la categoria socială medie luată ca bază de referință în calculul indicelui general mediu. De exemplu, familie urbană al cărei cap de familie (susținător de bază) este funcționar sau muncitor.

Definirea a ceea ce cuprinde în mod concret consumul familial presupune, în cadrul sistemului de evidență al Conturilor Naționale, multă rigurozitate, unele precizări fiind însă valabile și pentru celelalte sisteme de evidență.

Există cheltuieli efectuate de familie în practica curentă care nu sunt luate în calculul indicelui general, nefiind considerate cheltuieli propriu-zise sau cheltuieli ce privesc consumul. Astfel de cheltuieli sunt: cheltuieli de funcționare a micilor întreprinderi familiale (sunt făcute de familie ca agent economic și nu în poziție de consumator); investiții ale familiilor, concretizate în achiziționări de imobile sau valori mobiliare de tipul acțiunilor sau obligațiunilor; economiile familiilor; autoconsumul (produse vegetale, animale, produse și consumate în cadrul gospodăriilor proprii, mici reparații efectuate de membrii familiilor însăși); impozitele directe, contribuțiile sociale, dobânzile la creditele pentru consum.

De asemenea, exclusă din calculul indicelui este și gruparea de cheltuieli considerată a avea un mare grad de incertitudine în evaluarea nivelului ei. Ea se referă la: cheltuieli cu sănătatea făcute de familie (nu pot fi cunoscute ca nivel real în contextul vizitelor particulare la domiciliu sau al cabinetelor particulare); serviciile de îngrijire și supraveghere a copiilor mici la domiciliu (se evaluează pe bază declarații ale persoanelor și au deci, un mare grad de aproximare); cheltuieli notariale, pentru consultanță financiară, juridică etc. (sunt aleatorii de la caz la caz, atât ca mărime absolută, cât și ca nive de evaluare); alte cheltuieli aleatorii din viața familiei (transportul cu trenul avionul, maritim, servicii veterinare, servicii funerare etc.).

În calculul indicelui sunt cuprinse doar bunurile în stare noua; bunurile de ocazie (automobile, aparate electrocasnice, bunuri folosință îndelungată) se consideră că antrenează o mișcare valorică intermenaje de sens opus ce, în ansamblu, nu va influența valoarea indicelui (cheltuielile unei familii cumpărătoare sunt egale cu veniturile familiei vânzătoare).

Se apreciază că în calculul corect al indicelui prețurile și tarifelor consumului populației este important de precizat modul de selecție a punctelor de vânzare și momentul de culegere datelor privind prețurile.

Criteriul reprezentativității și obiectivității datelor a impus orientarea spre locuri de vânzare aparținând aglomerărilor urbane cele mai reprezentative (mărimea acestora diferă de la țară la țară) iar în cadrul acestora cuprinderea tuturor formelor de comerț practicat (mari magazine ,magazine specializate, magazin tip „boutique” etc.).

Indicele prețurilor și tarifelor consumului populației fiind un indicator ce se calculează lunar se bazează pe o periodicitate și regularitate în culegerea datelor privind nivelul prețului. Astfel, pentru cele mai multe bunuri datele sunt culese uniform, de-a lungul lunii ;pentru produsele sezoniere culegerea datelor se face la 15 zile, iar pentru cele cu prețuri ușor variabile în timp (îmbrăcăminte, mobilier ) observațiile se fac trimestrial.

Pentru unele tarife cu reprezentare uniformă în teritoriu și timp (tarif electricitate, tarif transport urban etc.) culegerea datelor se face în momentul adaptării nivelului acestor tarife de către autoritățile publice.

Menținerea reprezentativității indicatorului

Pentru a se asigura utilizarea indicelui prețurilor si tarifelor consumului populației ca un instrument real operațional,de necontestat,specialiștii ce au in sarcină calculul acestui indice trebuie să fie în permanență preocupați de menținerea reprezentativității lui. Acesta are în vedere nu numai stabilirea judicioasă a limitelor de selecție precizate anterior, dar și o permanentă grijă pentru actualizarea, conform modificărilor din realitatea economică, a elementelor eșantionate.

„Dușmanii” reprezentativității pot fi nu numai factorii neprevăzuți sau obiectivi (dinamica economiei, progresul științific, modificări ale practicilor comercianților) care erodează progresiv reprezentativitatea eșantionului presupunând actualizarea sa periodică ci, uneori, și cei subiectivi care intervin deliberat asupra nivelului prețurilor sau în selecția bunurilor din coș.

De aceea, în multe țări, pentru menținerea acurateței și realității rezultatului, unele elemente ale calculului indicelui sunt menținute secrete. Astfel, lista elementelor din coșul de consum, a aglomerărilor și a punctelor de culegere a datelor nu sunt date publicității.

Este de reținut că secretul asupra elementelor de mai sus este strict respectat și nu este impus numai în raport cu publicul, ci și în raport cu patronatul și sindicatele, precum și cu guvernul și organele administrative cu sarcini în aplicare a politicii de preț.

Subsistemul informațional al prețurilor produselor agricole

Pentru caracterizarea nivelului și evoluției acestor prețuri, sistemul de indicatori este format din:

indicele prețurilor produselor agricole preluat la fondul de stat (indicele prețurilor de realizare a producției marfă agricolă), ca indice agregat al indicilor: indicele prețurilor produselor agricole preluate de la societățile comerciale agricole; indicele prețurilor de contractare și cumpărare ale produselor preluate de la producătorii individuali și asociații ale producătorilor agricoli individuali.

Calculul indicilor de preț se efectuează și pe grupe de produse și anume: produse de origine vegetală și animală și pe tipuri de producători (de stat, asociații, gospodării agricole particulare).

volumul influențelor valorice rezultate la nivelul intrărilor în fondul de stat din modificările de prețuri. Acestea se calculează pe categorii de producători și pe produse. În sfera acestui indicator se includ schimbările nominale ale prețurilor de bază ale fiecărui produs, stabilite pe categorii de producători, pe calități, pe zone de producție, grupe de greutate, perioade de prelucrare, precum și schimbările sporurilor de preț ce se acordă sub formă de prime în bani.

Indicii prețurilor produselor agricole intrate la fondul de stat și mărimea influențelor valorice la producători arată modificarea prețurilor nominale de contractare și cumpărare, precum și a sporurilor și primelor de preț plătite în bani producătorilor agricoli care livrează produse la fondul de stat în perioada curentă, față de perioada de bază.

foarfecele prețurilor. Acesta se compune din doi indici: indicele prețurilor produselor agricole ce au fost vândute de producători agricoli și indicele prețurilor produselor industriale care au fost cumpărate de aceștia, și al cărui raport exprimă dinamica puterii de cumpărare a produselor agricole. Pornind de la aceeași bază (100%), curbele descrise de cei doi indici se aseamănă optic cu brațele unei foarfeci. Acest raport se calculează pe baza indicilor cu bază fixă în cadrul unui interval de timp.

1.2 Obiectivele sistemului informațional al prețurilor

Sistemul informațional al prețurilor și tarifelor reprezintă un ansamblu de date (informații), de indicatori, cu ajutorul cărora se prevede și se urmărește evoluția (mișcarea) prețurilor nominale, a prețurilor medii ale grupelor de produse, a nivelului general al prețurilor, în cadrul unor intervale de timp reprezentative.

Concepția care sta la baza actualului sistem informațional al prețurilor este realizarea unui instrument complex, sensibil și eficient care să permită urmărirea nivelului general al prețurilor și efectele aplicării măsurilor guvernului pentru restabilirea echilibrului economic, financiar și social. În acest sens, prin sistemul informațional se urmărește asigurarea următoarelor cerințe principale:

– cunoașterea nivelului, structurii, evoluției prețurilor nominale en gros, de contractare și de achiziție, a prețurilor en detail și a tarifelor, precum și a influențelor provenite din modificarea lor;

– analiza nivelului și dinamicii prețurilor medii la principalele grupe de produse și subgrupe de produse;

– obținerea și asigurarea, la nivelul fiecărei verigi organizatorice (întreprindere, departament, minister, organ de sinteză), a unui volum de informații privind nivelul, structura și evoluția prețurilor, necesare pentru adoptarea deciziilor corespunzătoare și pentru informarea sistematică a conducerii statului asupra mișcării prețurilor în economie;

– realizarea unei serii de date privind dinamica și structura prețurilor în vederea elaborării previziunilor imediate și prognozelor de prețuri, precum și pentru recalcularea în prețuri comparabile a unor indicatori sintetici, exprimați valoric, care arată nivelul de dezvoltare economico-socială a țării;

– corelarea datelor și indicatorilor privind structura și evoluția prețurilor cu datele și indicatorii existenți, referitori la cost, profit, taxă pe valoarea adăugată, cuprinse în prețuri;

– asigurarea unor evidențe unitare, de urmărire a evoluției prețurilor, astfel încât sa răspundă obiectivelor stabilite prin sistemul informațional și sa permită prelucrarea automată a datelor.

La baza sistemului informațional al prețurilor stă evidența statistică, cu instrumentul ei sintetic – dările de seama – și cu metodele sale de caracterizare a dinamicii prețurilor. Un rol important în cadrul acestui sistem informațional au, de asemenea, cataloagele și listele de prețuri, actele normative, în care sunt publicate prețurile sau limitele de prețuri și pe baza cărora au loc operațiunile de vânzare-cumpărare a mărfurilor, precum și documentele specifice din unități, prin care se stabilesc prețurile produselor și, respectiv, se urmăresc costurile produselor în fabricație, documentelor de negociere a prețurilor libere etc.

Elementele cele mai importante ale sistemului informațional al prețurilor sunt: indicii de prețuri sau tarife, prețurile sau tarifele medii, prețurile sau tarifele curente, constante sau comparabile și influențele rezultate din modificările prețurilor.

a) Indicatorii cu cea mai mare eficientă și cu un rol recunoscut în cercetarea evoluției prețurilor sunt indicii de preț. În statistica economică indicii prețurilor, împreună cu indicii valorii și ai volumului fizic al producției alcătuiesc un sistem de indici care permit analiza dinamicii producției și circulației mărfurilor în funcție de modificarea prețurilor. Acest sistem de indici poate fi analizat în mod independent sau în interdependență cu alte sisteme de indici ce caracterizează alte laturi ale activității economice la nivelul unei întreprinderi, al unei ramuri sau la nivelul întregii economii naționale.

b) Prețurile medii privite comparativ pe mai mulți ani caracterizează și ele dinamica prețurilor dar, spre deosebire de indici, prețurile medii exprima o evoluție data atât de modificarea unor prețuri nominale, cât și de modificările în structura sortimentală a producției sau desfacerii mărfurilor determinate. Prețurile medii ale principalelor grupe de produse, servesc la analiza corelării nivelului prețurilor cu veniturile populației.

c) Pentru asigurarea comparabilității în timp a indicatorilor privind producția, este necesară exprimarea lor atât în prețuri curente, cât și pe baza unor operațiuni de recalculare a elementelor componente din prețuri curente în prețuri constante, utilizându-se metode sau procedee tehnice specifice. Prin prețuri constante se înțeleg prețurile unui anumit an, ales ca bază în cadrul unui interval de timp cu ajutorul cărora se recalculează indicatorii valorici dintr-o anumită perioadă pentru a se putea compara în timp. Pentru ca prețurile constante să aibă putere de caracterizare în perioada în care sunt utilizate, este necesar ca această perioadă să fie cât mai scurtă (cinci sau maxim zece ani). Utilizarea unui preț constant pe o perioadă mai mare face ca acesta să-și piardă puterea de caracterizare reală a fenomenelor și proceselor economice. Prețul constant este deci o unitate convențională de măsură, cu ajutorul căreia exprimam valoric volumul cantitativ al unei activități ce poate fi astfel comparat în timp și spațiu.

d) Prețurile comparabile sunt prețurile folosite la stabilirea dinamicii indicatorilor valorici pe o perioada mai mare și în care s-au stabilit mai multe niveluri de preturi constante. Exprimarea dinamicii se poate realiza prin racordarea indicilor, adică prin trecerea dintr-un preț constant în altul, creându-se astfel o legătură de comparabilitate pe-o perioada mai îndelungată, respectiv, între indicatorii din perioada trecută, când s-au calculat cu vechiul preț constant și din perioada curentă, în care s-a folosit noul preț constant. În aceste condiții nu mai exista un anumit preț constant pentru întreaga perioada, ci se poate spune ca dinamica este calculata în preturi comparabile.

1.3 Modalități de exprimare și calcul a indicilor sistemului informațional al prețurilor

Indicii de prețuri sunt mărimi relative, ce caracterizează evoluția (dinamica) medie a prețurilor în timp și raportul dintre prețuri în spațiu (teritorial). Ei se exprimă sub formă procentuală sau sub formă de coeficienți. Indicii măsoară variația în timp, în spațiu și calitativă a fenomenelor economice și sociale și se obțin prin raportarea a două nivele absolute ale aceluiași fenomen în două unități diferite de timp sau de spațiu. Apariția a numeroase categorii de indici a determinat necesitatea clasificării lor, principalele criterii utilizate fiind:

– după aria de cuprindere : indici individuali (măsoară variația relativă a unor fenomene simple, singulare, în timp și spațiu) și indici de grup (măsoară variația medie relativă a unor fenomene colective în raport cu o anumită bază de comparație);

– după natura elementelor analizate: indicii dinamicii (exprimă variația în timp a fenomenului), indicii teritoriali (măsoară variația în spațiu) și indici calitativi (măsoară raportul dintre grupe calitative ale aceleiași arii);

– după baza de calcul folosită: indici cu bază fixă (raportarea diferitelor niveluri ale indicatorului se face la nivelul de bază ales) și indici cu bază mobilă (aceștia se obțin prin raportarea fiecărui nivel al indicatorului analizat la nivelul precedent). Pe baza indicilor se analizează atât evoluția relativă cât și modificarea în mărimi absolute a indicatorilor analizați.

Indicii, care caracterizează dinamica prețurilor, apar ca un raport intre prețurile perioadei curente și prețurile perioadei de bază, iar în cazul indicilor teritoriali rolul perioadei de bază îl are localitatea, județul sau țara cu care se face comparația.

Există un sistem de indici exprimați intr-o diversitate de forme cu ajutorul cărora se caracterizează cât mai complex evoluția prețurilor în diferite perioade.

Indicii individuali ai prețurilor

Se calculează ca un raport între prețul perioadei curente și prețul perioadei de bază, pentru fiecare produs luat în calcul, pe baza relației:

(1.2)

p1- prețul perioadei curente

p0- prețul perioadei de bază

Acești indici se pot exprima în coeficienți, când arată de câte ori crește prețul sau procentual.

Evoluția prețurilor în mărimi absolute se determină ca diferență între prețul perioadei curente (p1) și prețul perioadei de bază (p0):

(1.3)

Indici grupați după baza de raportare sunt:

• indici cu bază fixă;

• indici cu baza în lanț.

Indicii cu bază fixă se obțin prin raportarea nivelului prețurilor dintr-o serie cu mai multe perioade, la una și aceeași perioadă:

(1.4)

unde:

p1, p2,……………pn = prețurile din perioadele l,2,…n;

q1, q2,……………qn = cantitățile din perioadele l,2,…n;

po = prețurile din perioada de bază.

Indici cu baza în lanț se calculează prin raportarea nivelului prețurilor din fiecare perioadă la perioada precedentă. Ei se folosesc pentru a caracteriza dinamica prețurilor de la o perioadă la alta, de la un an la altul sau și pentru perioade mai scurte.

Acești indici se calculează astfel:

(1.5)

După sistemul de ponderare, indicii prețurilor pot fi:

• indici cu ponderi constante;

• indici cu ponderi variabile.

Indicii cu ponderi constante se calculează pentru fiecare perioadă, dintr-un anumit interval de timp. Ponderile sunt reprezentate de cantitățile unei singure perioade (de bază sau curentă).

Astfel, indicii cu ponderi constante, luate din perioada de bază se calculează astfel:

(1.6)

Indicii de prețuri cu ponderi constante, luate din perioada de bază sau din cea curentă, se pot calcula, atât cu bază fixă, cât și cu bază în lanț.

Indicii cu ponderi variabile se calculează pentru diferite perioade, pe baza ponderilor care se schimbă de la o perioadă la alta.

Amintim următoarele sistemele de ponderare:

a) sistemul de ponderare propuse de Laspeyres, la care ponderile folosite sunt cele din perioada de bază. Indicele Laspeyres utilizează ca ponderi ale prețurilor cantitățile de produse vândute sau consumate în perioada de bază.

Începând cu 1990 acest indice se utilizează în România pentru determinarea evoluției prețurilor și tarifelor de consum ale populației. Deși nu ține cont de ritmul actual al modificării rapide a structurii producției și consumului, menținerea neschimbată a ponderilor face ca acest indice să poată reflecta real nivelul general al prețurilor, creșterea acestora, pentru produse cu consumuri relativ constante, adică pentru acele produse cu cerere inelastică, indispensabile. Pe baza acestui indice se poate realiza indexarea veniturilor populației.

b) sistemul de ponderare propus de Paasche, la care ponderile utilizate sunt cele din perioada curentă. Utilizarea ponderilor din perioada curentă îi asigură o structură de consum la zi și dă posibilitatea calculării economiilor totale efective sau a plăților totale suplimentare pe care le realizează populația a urmare a reducerii sau majorării prețurilor. Cu ajutorul indicilor de preț tip Laspeyres și Paasche se procedează la transformarea dinamicii veniturilor nominale ale populației în dinamica veniturilor reale ale acesteia, adică a puterii de cumpărare, exprimată în indicele volumului fizic al consumului de bunuri și servicii.

c) sistemul de ponderare propus de Edgeworth, care se bazează pe cumularea cantităților din perioada curentă cu cele din perioada de bază.

d) indicele ideal al prețurilor propus de Fisher, care este un indice de grup calculat ca o medie geometrică a indicilor Laspeyres și Paasche.

Acest indice este cel mai elastic instrument de comparație, deoarece media geometrică prezintă mai multă stabilitate reflectând fidel evoluția reală a fenomenului economic pe intervale mai mari. În tara noastră acest indice are o aplicabilitate restrânsă.

După structură, indicii de prețuri pot fi:

• indici cu structură fixă;

• indici cu structură variabilă.

Indicii cu structură fixă se determină menținând neschimbate ponderile, atât în perioada curentă, cât și în perioada de bază. Formula de calcul este:

(1.7)

în cazul folosirii ponderilor din perioada de bază și

(1.8)

în cazul folosirii ponderilor din perioada curentă.

Indicele cu structuri variabile se calculează ca raport între prețul mediu din perioada curentă și prețul mediu din perioada de bază. El reflectă, atât modificările de prețuri, cât și cele destructură.

Formula este:

(1.9)

În practică se folosește atât indicele cu structură fixă, cât și indicele cu structură variabilă. De exemplu, indicele cu structură fixă evidențiază modul cum se realizează măsurile de stat privind modificarea unor prețuri și tarife a căror stabilire intră în competența Guvernului. Indicele cu structură variabilă măsoară influența tuturor factorilor ce determină o anumită evoluție a prețurilor, evoluție cu influențe pozitive sau negative asupra puterii de cumpărare a populației.

1.4 Tipuri fundamentale de indici ai prețurilor

În teoria și practica economică, în funcție de ponderile folosite (din perioada de bază sau curentă), precum și în funcție de expresia matematică a indicilor, pană în prezent sunt cunoscute și aplicate trei tipuri fundamentale de indici purtând numele personalităților care le-au creat și anume:

Laspeyres, Paasche și Fisher.

A. Indicele Laspeyres (IL) – este un indice agregat de prețuri, care utilizează ca ponderi ale prețurilor, cantitățile de produse vândute sau consumate în perioada de bază. Esențial în această concepție este păstrarea bazei de comparație (q) neschimbată. Formula de calcul este:

(1.10)

în care:

= valoarea produselor vândute în anul de bază, în prețurile anului de bază;

= valoarea cantităților de produse vandute în anul de bază în prețurile anului curent;

= indicii individuali ai prețurilor nominale ale produselor cuprinse în calcul

(1.11)

= valoarea recalculată a cantităților de produse vândute în perioada de bază în prețurile anului curent.

Deși este ușor de calculat, prin simplitatea și constanța bazei, acest tip de indice poate avea o aplicabilitate largă însă în realitate acesta are o aplicabilitate limitată, deoarece folosește pentru ponderarea prețurilor aceleași cantități de produse, volumul și structura producției din perioada de bază rămânând neschimbate. Dar, în condițiile introducerii rapide a progresului tehnic, structura indicelui se învechește destul de repede, necesitând astfel revizuirea sistemului de ponderare la perioade foarte scurte de timp. Acest procedeu nu corespunde ritmului actual al modificării rapide a structurii producției și consumului. Punerea în practică a acestui tip de indice ar face ca o mare parte din produse să rămână în afara calculelor, iar rezultatele obținute cu privire la dinamica prețurilor nu ar fi reale și nu ar putea servi scopului pentru care s-au realizat și anume determinarea nivelului general al prețurilor. Din alt punct de vedere, însăși menținerea acelorași ponderi față de acest indice poate reflecta real nivelul general al prețurilor, mărirea acestora, pentru acele produse cu consumuri relativ constante, adică pentru acelea care au o cerere neelastică, fără de care oamenii nu pot trăi. Pentru determinarea dinamicii prețurilor la aceste tipuri de bunuri de consum și servicii trebuie să se folosească acest tip de indice. Cu ajutorul acestuia se poate realiza indexarea veniturilor populației.

Începând cu anul 1990, în țara noastră, acest tip de indice a fost aplicat pentru determinarea dinamicii prețurilor și tarifelor de consum ale populației. Acest tip de indice este aplicat, în special, pentru determinarea evoluției volumului fizic al producției, existând însă și tendința utilizării lui prin calcularea indicilor prețurilor produselor ce fac obiectul producției marfă agricole.

B. Indicele Paasche (Ip). Acest tip de indice utilizează pentru ponderare, întotdeauna,cantitățile produselor din perioada curentă. Fiind conceput a se determina cu ajutorul structurii noi a producției și a consumului, el are o aplicabilitate mai mare fiind utilizat pe larg în țara noastră.

Formula de calcul este:

(1.12)

în care:

= valoarea cantităților produse din anul curent, exprimată în prețurile anului curent;

= valoarea cantităților produse din anul curent, exprimată în prețurile anului de bază;

(1.13)
= modificarea prețurilor nominale ale produselor în perioada curentă p0 (1) față de cea de bază (0).

Principalele avantaje ale acestui indice sunt: este simplu și ușor de înțeles; posedă proprietatea de agregare, adică indicii individuali (Ip) pot fi însumați; prin folosirea ponderilor din perioada curentă asigură actualizarea structurii producției, precum și a consumului intermediar al populației și, totodată, dă posibilitatea calculării economiilor efective sau plăților suplimentare, pe care le realizează populația ca urmare a reducerii sau majorării prețurilor.

Însă aplicarea acestui indice presupune schimbarea continuă a ponderii de calcul, ceea ce complică acest calcul și-i restrânge aplicabilitatea. Este necesară reînnoirea sa în fiecare an (fiind de fapt un indice agregat cu ponderi variabile), ceea ce conduce la un sistem informațional complicat și la dificultăți în calcularea lui. Principalul neajuns ține de conținut. Ponderile perioadei curente care se folosesc în structura sa reflectă structura actuală a consumului. În această structură, importanța și greutatea specifică a diverselor mărfuri poate diferi substanțial de cea existentă în structura consumului din anul de bază. Ponderând prețurile perioadei de bază cu produsele în volumul și structura actuală, numitorul fracției apare, în general, supraevaluat și, în consecință, indicele va reflecta o mișcare de prețuri mai mică decât cea reală.

Atât indicele Laspéyres, cât și indicele Paasche au ca dezavantaj faptul că nu îndeplinesc condițiile de reversibilitate și transferabilitate.

Cu ajutorul indicilor de preț de tip Laspeyres și Paasche se procedează la transformarea dinamicii veniturilor nominale ale populației în dinamica veniturilor reale ale acesteia, adică a puterii de cumpărare, exprimată în indicele volumului fizic al consumului de bunuri și servicii:

(1.14)

în care:

= indicele veniturilor reale în perioada curentă față de perioada de bază;

VN1 = veniturile nominale ale perioadei ale perioadei (1) care se cheltuiesc integral pentru bunuri și servicii exprimând cumpărările Q1 la prețurile p1;

VN0 = veniturile nominale ale perioadei ale perioadei (0) care se cheltuiesc integral pentru bunuri și servicii exprimând cumpărările Q0 la prețurile p0;

(1.15)

indicele de preț Laspeyres, notat cu IPL.

Prescurtat, se poate scrie, ceea ce se interpretează astfel: dacă prețurile cantităților bunurilor și serviciilor consumate în perioada curentă cresc mai repede decât cresc veniturile nominale în același interval de timp, puterea de cumpărare scade, și invers.

Raportul dintre indicele veniturilor nominale și indicele prețurilor de tip Paasche reprezintă indicele volumului fizic al consumurilor de tip Laspeyres:

(1.16)

C. Indicele Fisher (IF). Are cea mai mare aplicabilitate pe plan mondial. Formula sa decalcul reprezintă media geometrică a indicilor Laspeyres și Paasche, adică:

(1.17)

Fiind media geometrică a celor doi indici prezentați, acest indice înlătură, în bună măsură, neajunsurile celorlalți. De asemenea, acest procedeu este cel mai elastic instrument de comparație, deoarece media geometrică prezintă mai multă stabilitate, reflectând mai fidel evoluția reală a fenomenului economic.

Acesta a fost denumit indicele ideal al prețurilor, având largă utilizare pe plan mondial. Datorită procesului de determinare, el este cel mai elastic instrument de comparare, deoarece media geometrica prezintă mai multă stabilitate reflectând fidel evoluția reală a fenomenului economic pe intervale mai mari. Totodată, acest indice asigura condițiile reversibilității și ale transferabilității. În țara noastră acest tip de indice are o aplicabilitate restrânsă.

CAPITOLUL 2

ABORDĂRI METODOLOGICE PRIVIND PRINCIPALELE METODE DE DETERMINARE A PREȚURILOR

2.1 Metoda costului complet (total)

Metode clasice de contabilitate de gestiune și calculație a costurilor complete

Metoda globală

Condiții de aplicare a metodei, caracterizare și modelul de calcul

Aceasta metoda de contabilitate de gestiune și de calculație a costurilor se aplica de către entitățile care fabrică un singur produs la care, de regulă, la sfârșitul perioadei nu există semifabricate sau producție neterminată sau care dacă există, este constantă. De exemplu: extracția de cărbune, țiței, gaze, producția de energie electrică și termică, prestarea serviciilor de transporturi etc.

Metoda globală se poate aplica și în producția sorto-dimensională și în cea cuplată, unde, din aceeași materie prima și cu aceleași utilaje și tehnologie se obțin mai multe feluri, tipuri sau dimensiuni de produse.

De menționat însă că, în aceste cazuri metoda globala se combina cu alte metode de contabilitate și de calculație a costurilor, în special cu metoda pe faze (exemplu, în industrializarea zaharului).

Caracteristica esențială a metodei globale este dată de faptul că toate cheltuielile de producție se identifică nemijlocit pe procesul care le-a ocazionat; ele au deci caracter direct.

Cu toate acestea, cheltuielile indirecte ale secțiilor și cele generale de administrație sunt asimilate cheltuielilor de regie și se înregistrează, de regula, în contabilitatea de gestiune în conturile de colectare și repartizare sintetice și analitice deschise după structura de cheltuieli practicată de fiecare entitate, respectiv pe elemente primare de cheltuieli sau pe articole de calculație.

La sfârșitul lunii, soldurile conturilor de cheltuieli indirecte se virează global asupra conturilor de costuri în care s-au colectat cheltuielile directe și care au fost deschise pe produsul singular sau pe produsele cuplate obținute din aceeași materie prima.

Costul unitar se determină prin diviziune simplă conform următorului model matematic:

(2.1)

unde:

ct – costul unitar;

j – produsul;

Ch – suma cheltuielilor de producție dintr-un articol de calculație;

i – articolele de calculație;

Q – cantitatea producției pentru care se calculează costul.

La entitățile care obțin din aceeași materie primă produse cuplate, cheltuielile de producție colectate global se repartizează pe feluri de produse cu ajutorul unor indici (coeficienți) de echivalență sau prin procedeul valorii rămase.

Principalul neajuns al metodei globale de contabilitate de gestiune și calculație a costurilor îl reprezintă câmpul său restrâns de aplicabilitate, redus, după cum am arătat, numai la entitățile care fabrică un singur produs, fără să apără semifabricate sau producție neterminată la sfârșitul perioadei.

Reflectarea operațiunilor privind contabilitatea de gestiune a costurilor globale

În cadrul metodei globale de contabilitate de gestiune și calculație a costurilor urmărirea cheltuielilor de producție se poate realiza pe elemente primare de cheltuieli sau articole de calculație pentru întreaga producție a societății, pe întreaga perioadă de gestiune.

Esențialul în organizarea contabilității de gestiune îl reprezintă alegerea modului de preluare a cheltuielilor de exploatare din contabilitatea financiară, respectiv:

– înregistrarea concomitentă a cheltuielilor, atât în contabilitatea financiară (în conturile din clasa 6 “Conturi de cheltuieli”), cât și în contabilitatea de gestiune (în conturile din grupa 92 “Conturi de calculație”);

– înregistrarea separată a cheltuielilor, în contabilitatea financiară, pe măsură ce apar, iar în contabilitatea de gestiune o singura dată, de regulă, la sfârșitul perioadei de gestiune pe baza unui “tablou de conversie”.

Metoda pe faze

Condiții de aplicare a metodei, caracterizare și modelele de calcul

Această metodă de contabilitate și de calculație a costurilor se aplică de către entitățile cu producție de masă sau de serie mare, unde procesul tehnologic are un caracter relativ omogen, iar produsul finit se obține din prelucrarea în faze succesive a materiei prime. Așa este, de exemplu, cazul entităților din industria siderurgică, alimentară etc.

În cazul metodei pe faze, cheltuielile de producție ale secțiilor de fabricație sunt programate și evidențiate după structura de cheltuieli practicată de fiecare entitate, pe feluri de produse și pe fazele procesului tehnologic.

Bazându-se pe conceptul costului complet, metoda de calculație pe faze implică desfășurarea lucrărilor privind determinarea acestuia potrivit schemei de principiu specifice metodelor de calculație de tip absorbant.

Deși în principiu parcurgerea etapelor în cauza comporta folosirea procedeelor având valabilitate generala în calculație, totuși aplicarea metodei pe faze la condițiile concrete existente în entitățile care utilizează aceasta metoda presupune găsirea unor soluții de rezolvare pentru o serie de probleme importante, intre care:

– stabilirea fazelor de calculație a costurilor;

– reflectarea costurilor de producție pe faze de fabricație;

– repartizarea cheltuielilor de producție intre produsele obținute în aceeași faza.

Fazele procesului tehnologic se realizează în cadrul secțiilor de bază, delimitate din punct de vedere organizatoric, în care se executa mai multe operații care contribuie la obținerea produselor finite.

Fazele de calculație constituie expresia tehnico-economică a fazelor de fabricație caracterizate printr-un anumit specific al nivelului și structurii cheltuielilor de producție și a costurilor de producție. Ele se constituie în locuri de cheltuieli, ajutând din punct de vedere contabil la determinarea și delimitarea cheltuielilor de producție.

Fazele de calculație se determina prin decuparea procesului tehnologic, iar semifabricatele sau produsele finite obținute în cadrul acestora constituie purtătorul de cheltuiala. În consecință, fazele de fabricație stau la baza determinării fazelor de calculație, în raport cu care se stabilesc și se delimitează cheltuielile de producție ocazionate.

Odată stabilite fazele de calculație, acestea sunt simbolizate. Simbolurile se înscriu în mod obligatoriu pe toate documentele privind consumurile ocazionate și producția obținută în cadrul acestora.

Modul de organizare al fluxului de colectare a cheltuielilor de producție în structura pe articole de calculație este redat în figura nr. 1.

Analizând schema prezentata, cheltuielile directe de producție se determina și delimitează pe faze de calculație, respectiv pe feluri de semifabricate sau produse finite obținute în cadrul acestora.

Din ultima faza a procesului tehnologic rezulta produsele finite.

Cheltuielile indirecte de producție, în structura pe articole de cheltuieli se colectează pe faze de calculație.

Teoretic, cât și practic, metoda de calculație a costurilor pe faze are doua variante: cu semifabricate și fără semifabricate.

Caracteristic primei variante este faptul ca are loc mutarea cheltuielilor de la o faza la alta. Semifabricatele obținute în fazele de fabricație, constituite în faze de calculație, se depozitează pentru o anumită perioadă, după care sunt consumate în procesul de prelucrare al fazelor următoare.

Figura nr.1 Organizarea contabilității cheltuielilor de producție și calculației costurilor potrivit metodei pe faze

Urmare a depozitarii semifabricatelor intre fazele de calculație se impune calculul costului acestora pentru fiecare semifabricat. Calculul costului semifabricatelor se face ținând cont de costul materiilor prime sau al semifabricatelor primite din fazele anterioare, cât și de cheltuielile directe și indirecte din faza respectiva.

Calculul costului semifabricatelor după fiecare faza de calculație asigura concordanta circuitului material al diferitelor semifabricate cu cel al cheltuielilor de producție.

Costul semifabricatului obținut într-o anumită fază de calculație se transferă în faza următoare. În acest mod, costul calculat pentru producția ultimei faze reprezintă costul produsului finit.

Costul unitar efectiv al semifabricatului obținut în fiecare fază de fabricație se determină pe baza următorului model de calcul:

(2.2)

unde:

– costul unitar efectiv al semifabricatelor obținute în fiecare fază de fabricație;

– consumul efectiv de semifabricate în faza “n” provenite din faza “n-1”;

– costul efectiv al semifabricatelor obtinute în faza “n-1”;

– articole de cheltuieli directe, ocazionate în faza ”n”;

– articole de cheltuieli indirecte, ocazionate în faza ”n”;

– cantitatea de semifabricate obtinute în faza de fabricație “n”.

Dacă cerințele nu impun folosirea variantei cu semifabricate, este preferabila utilizarea metodei pe faze în varianta fără semifabricate (fără mutarea cheltuielilor de producție de la o faza la alta). În aceasta situație, în conturile de cheltuieli se deschid analitice corespunzătoare fazelor, iar costul efectiv al produsului finit presupune însumarea cheltuielilor de la toate aceste analitice (faze) și raportarea totalului obținut la cantitatea producției obținute, astfel:

(2.3)

unde:

– costul unitar pe produs;

f – fazele de fabricație;

– elemente sau categorii de cheltuieli directe;

– elemente sau categorii de cheltuieli indirecte;

– cantitatea de produse obținute.

Metoda pe comenzi

Condiții de aplicare a metodei, caracterizare și modelele de calcul

Metoda se aplică în entitățile cu producție individuală și în cele cu producție de serie mica (ex: entitățile din industria constructoare de mașini, mobilă, confecții, etc.).

Având la bază conceptul costurilor complete, metoda pe comenzi presupune desfășurarea lucrărilor de calculație potrivit etapelor specifice metodelor absorbante, inclusiv etapa determinării cantitative și valorice a producției în curs de execuție în etapa de postcalcul.

Purtătorul de cheltuieli folosit obligatoriu în programare este produsul, iar cel utilizat pentru urmărirea costurilor de producție este comanda.

Obiectul comenzii este diferit, după cum este vorba în producția individuală care se organizează, de regulă, în varianta fără semifabricate sau de producția de serie care poate fi organizată și condusă atât în varianta fără semifabricate, cât și în varianta cu semifabricate.

Astfel, în cazul producției fără semifabricate, comanda are ca obiect un produs sau un lot de produse, calculația nefăcând nici un fel de separare a cheltuielilor pe seama părților sau reperelor componente. Ea, relevă cel mult partea cu care participă în fabricație și respectiv la formarea costurilor fiecare secție de producție. În cazul produselor deosebit de complicate și cu ciclu lung de fabricație, comenzile pot avea ca obiect nu produsul în întregime, ci o anumită parte asamblabilă a acestuia, urmărirea și înregistrarea cheltuielilor efectuându-se în aceleași condiții.

Modelul sintetic privind calculul costului unei comenzi ia forma:

(2.4)

unde:

Ct – reprezintă costul efectiv al comenzii;

s – secțiile care contribuie la executarea comenzii;

Chd – cheltuielile directe dintr-o secție pentru un articol de calculație;

d – articolele de calculație care reprezintă cheltuielile directe;

Chi – cheltuielile indirecte dintr-o secție la nivelul unui articol de cheltuieli;

i – articolele cu cheltuieli indirecte.

În ipoteza ca obiectul comenzii este format din mai multe unități de produs, acest model este de forma:

(2.5)

unde:

Cue – costul mediu unitar al unei unități fizice de produs;

Q – cantitatea de produse fabricate în cadrul comenzii date.

Pentru producția de serie organizată în varianta cu semifabricate ce pot fi obținute în cadrul societății ori achiziționate, urmând a se asambla în produsul finit, comenzile, ar putea avea ca și purtător de cheltuială: lotul de piese turnate, confecționate, lotul de repere prelucrate sau finisate, lotul de subansamble, agregate ce formează produsul finit.

În aceste condiții, pentru stabilirea costului unitar al produsului finit este necesara realizarea calculațiilor pentru determinarea costului semifabricatelor, operațiilor de prelucrare și de asamblare a părților componente ale produsului.

Modelul de calcul al costului unitar este de forma:

(2.6)

unde:

Cue –costul unitar al produsului finit;

Cr – consumul specific din reperul “r” component al produsului “p”;

Cur – costul unitar al unui reper, component al unui produs;

Chd – cheltuielile directe pentru asamblare;

Chi – cheltuielile indirecte pentru asamblare;

Qp – cantitatea de produse finite lansate în fabricație pentru fiecare comanda.

Astfel se poate concluziona că, pentru acele produse complexe care au un ciclu lung de fabricație, comanda, poate avea ca obiect părți, piese, semifabricate sau subansamble ce compun produsul finit.

Calcularea costului efectiv al produsului sau produselor lansate cu o comandă se va face numai la sfârșitul perioadei de gestiune în care s-a terminat comanda respectivă.

Dacă comanda respectivă cuprinde mai multe unități de produs se împart cheltuielile de producție la cantitatea de produse obținute, rezultând un cost mediu pe produs.

În situația în care, produsele care fac parte din aceeași comandă se predau parțial la magazia de produse finite sau chiar clientului, înainte de a fi terminată întreaga comandă, acestea se evaluează la un cost calculat înainte sau la un cost efectiv cu cel al unor produse similare, din perioadele de gestiune precedente.

Se poate deduce ca în cazul existentei producției în curs de execuție apar o serie de inconveniente în stabilirea costului producției terminate. Ele provin din faptul ca pregătirile pentru producție și condițiile în care se desfășoară aceasta se referă la întreaga cantitate de producție lansata cu o comanda de fabricație.

Prin decontarea părții din producția obținută la un cost antecalculat sau la un cost efectiv al unui produs asemănător, întreaga diferență de preț se suporta de ultimul lot de produse care se finalizează.

2.2 Metoda costului parțial (direct costing, marginal costing)

Probleme generale privind metoda direct costing

Metoda direct-costing este denumită în practică și metoda costurilor variabile sau metoda costurilor marginale. În unele manuale capitolul care conține metoda direct costing este centrat pe analiza cost-volum activitate-profit.

Din punct de vedere al gradului de cuprindere, metoda direct costing face parte din categoria metodelor de calculație a costurilor de tip parțial. Din punct de vedere al momentului apariției în doctrina contabilă metoda direct costing este o metodă modernă de calculație a costurilor. Este caracterizată prin aceea că limitează calculația costului numai la consumurile care depind direct de volumul de activitate ( producție, desfacere, etc.). Metoda direct costing este preferată în managementul de tip anglo saxon al întreprinderilor.

Avantaje ale metodei direct costing:

– determinarea operativă a costului ( mult mai repede decât în alte metode)

– permite stabilirea unor indicatori cu putere mare informațională;

– ajută în mare măsură luarea deciziilor în întreprinderilor moderne

– permite analiza dintre costuri, volum de activitate și profit, corelație fundamentală în decizia managerială a oricărui tip de organizație.

Esența acestei metode constă în separarea consumurilor în funcție de comportamentul lor față de variația volumului de activitate și luarea în considerare la calculul costului unitar numai a celor variabile; costurile fixe se scad pe total din

marja brută (rezultatul financiar brut al întreprinderii). Conform acestei metode, costurile variabile se identifică și se colectează direct pe purtători. Se consideră că numai ele cresc sau descresc în raport cu mărirea sau micșorarea volumului de activitate.

Costurile fixe sunt considerate consumuri unei structuri date. Se mai numesc costuri ale perioadei și se efectuează indiferent de volumul de activitate. Costurile fixe privesc în ansamblu capacitatea organizației de a produce, de a presta, de a efectua și de a vinde, fiind relativ constante într-o perioadă de timp. Stocurile de producție în curs de execuție și produsele finite existente la sfârșitul perioadei de gestiune sunt evaluate numai la nivelul costurilor variabile fără să fie afectate de costurile fixe.

Relații de calcul folosite în metoda direct costing

Costurile totale

CT = CVT + CFT (2.7)

în care

CT = costuri totale

CVT = costuri variabile totale

CFT= costuri fixe totale.

Costurile variabile totale

CVT = CVU * Q (2.8)

în care:

CVU= costuri variabile unitare

Q= cantitatea fizică totală realizată ( produsă, prestată, etc.) .

Marja brută unitară

MBU = PU- CVU (2.9)

în care:

PU= preț unitar

MBU = marjă brută unitară.

Marja brută totală

MBT = MBU*Q (2.10)

în care:

MBT= marjă brută totală.

Corelație profit – marjă brută

PT = MBT- CFT (2.11)

în care:

PT= profit total.

Cantitatea la nivelul pragului de rentabilitate ( de echilibru, critică)

Cantitatea la nivelul pragului de rentabilitate ( de echilibru, critică) este acea cantitate pentru care MBT= CFT, respectiv pentru care profitul total este zero. Se mai numește și punct de echilibru. Este cantitatea peste care firma obține profit și sub care înregistrează pierdere.

Cifra de afaceri la nivelul pragului de rentabilitate este acea valoare a vânzărilor (producției, etc.) pentru care MBT= CFT, respectiv pentru care profitul total este zero. Se mai numește și cifră de afaceri de echilibru sau cifră de afaceri critică.

Factorul de acoperire

Factorul de acoperire (FA) reprezintă raportul dintre maja brută și cifra de afaceri. Se poate calcula pentru un anumit articol sau pentru întreaga activitate.

Relația de calcul este:

(2.12)

în care

CAT = cifra de afaceri totală.

Coeficientul de siguranță dinamic

Coeficientul de siguranță dinamic ( CSD) este un indicator care arată procentual cu cât poate scădea cifra de afaceri realizată astfel încât aceasta să nu ajungă sub pragul de rentabilitate (echilibru). Coeficientul de siguranță dinamic poate fi exprimat prin oricare dintre următoarele relații de calcul:

CAT- CAE

CSD= –––––- = 1- FA (2.13)

CAT

în care

CAE= cifra de afaceri de echilibru ( critică).

Intervalul de siguranță

Intervalul de siguranță (IS) reprezintă diferența dintre cifra de afaceri totală și cifra de afaceri de echilibru (critică) sau, altfel spus, coeficientul de siguranță dinamic în valoare absolută.

Formula de calcul este:

IS = CAT- CAE (2.14)

Limitele metodei direct costing

La orice teorie sau metodă ipoteze utilizate au rolul de simplificare dar și delimitare a aplicabilității acesteia. În cazul în care ipotezele utilizate sunt suficient de apropiate de realitate atunci teoria sau metoda respectivă are capacitate ridicată de aplicare, așa cum este cazul și la metoda direct costing. În Tabelul următor sunt analizate ipotezele metodei direct costing.

Concepută concomitent și independent de către doi autori, Jonathan Hariss și Charter Harrison, metoda Direct-Costing este aplicată pentru prima dată în SUA, după care, începând cu anii 1950, odată cu introducerea calculatorului electronic, se răspândește rapid în țările de dincolo de Atlantic, oferind managerilor un instrument util de modelare a costurilor pentru analiza și luarea a numeroase decizii de gestiune.

Principala caracteristică a metodei este dată de faptul că ia în considerare la determinarea costului fiecărui produs sau grupe de produse numai cheltuielile variabile. Cunoașterea acestui cost permite determinarea unei marje pe costurile variabile, iar ansamblul marjelor dă posibilitatea determinării unui prag de rentabilitate și a indicilor de gestiune.

Noțiunea de “direct” trebuie legată de particularitatea metodei de a calcula costul numai pe baza cheltuielilor care depind în mod direct de variația volumului producției și nu de modul de identificare în momentul înregistrării cheltuielilor respective.

În esență, metoda Direct-Costing oferă următoarele avantaje:

– aprecierea profitabilității diferitelor produse pornind de la marjele pe costurile variabile;

– creșterea producției aferente produselor cu marje ridicate;

– abandonarea produselor ale căror marje pe costurile variabile vor fi negative ;

– indicarea unui preț minim, costul variabil, pentru negocierea unei comenzi suplimentare;

– luarea deciziilor cu privire la modul de derulare a afacerilor din momentul în care costurile variabile sunt inferioare prețurilor;

– judecarea performanțelor responsabililor în funcție de marja degajată pe sectoare;

– stabilirea previziunilor în funcție de nivelul activității vizate.

În consecință, optimizarea rentabilității unui produs constă în creșterea către un maxim posibila marjei pe costurile variabile, fie printr-o politică mai judicioasă de prețuri, fie prin dezvoltarea unei acțiuni comerciale de ameliorare a produsului, a calității sale, a modului de prezentare, prin acțiune publicitară dar și printr-o combinare optimă între produse vizavi de posibilitatea reducerii cheltuielilor fixe.

Acest aspect este foarte important, deoarece teoria economică, limitându-și preocupările la problema fixării prețurilor de vânzare și raționând pe baza întreprinderilor cu produs unic, nu a prezentat nici odată faptul că în întreprinderi cu produse multiple calculul rentabilității unui produs trebuie să fie stabilit în termen de marjă. Pentru aceasta trebuie să existe o comparație la diferite niveluri ale volumului încasărilor provenite din vânzarea produsului și cheltuielile variabile de producție și de vânzare ale produsului în cauză și, eventual,cheltuielile fixe proprii produsului, exceptând orice cotă de cheltuieli fixe comune. În același timp trebuie să fim conștienți de limitele pe care le are raționamentul oferit de metoda Direct-Costing, și anume:

– nu este valabil decât pe termen scurt, deoarece pe termen lung majoritatea cheltuielilor de structură vor putea fi diminuate sau suprimate;

– nu ia în considerare faptul că anumite produse, aparent profitabile (marje pe costuri variabile pozitive), pot să descopere mari consumatori de funcțiuni de suport și care stau la originea cheltuielilor fixe ridicate. Altfel spus, o decizie de abandonare are caracter strategic și trebuie făcută în funcție de criterii pe termen lung, permițând aprecierea rentabilității pe ansamblul ciclului de viață și incluzând în cvasitotalitate costurile care sunt variabile pe acest orizont;

– problema efortului comercial poate fi abordată cu ajutorul noțiunii de levier operațional sau de o manieră foarte pragmatică: pentru o creștere sensibilă a cifrei de afaceri, produsul a cărei rată a marjei pe costurile variabile este mai ridicată va permite o creștere mai mare a rezultatului global. Dar acest aspect presupune că toate produsele consumă în același fel cheltuielile fixe. Or, se ajunge frecvent în situația ca, produsele care au o marjă ridicată, adesea mai sofisticate, să fie cele care generează cele mai mari cheltuieli fixe;

– când aprecierea performanțelor responsabililor se face pornind de la marjă, trebuie efectuată cu foarte mare prudență, deoarece o astfel de apreciere riscă să conducă la logici pe termen scurt și la neglijarea cheltuielilor destructură.

Limitele evocate vizează metoda Direct-Costing bazându-ne, înainte de toate, pe analiza cheltuielilor fixe. De altfel, pornind de la aceste limite, s-au manifestat preocupări pe linia perfecționării acestei metode.

Indicatorii specifici metodei costurilor variabile sau Direct-Costing

Având în vedere principiile metodei, de la bun început se poate sesiza faptul că, pornind de la modelul de calcul al profitului (beneficiului), apar doi indicatori de caracterizare a gestiunii, și anume: pe de o parte, “marjele pe costurile variabile”, a căror sumă dă beneficiul brutal întreprinderii, iar pe de altă parte, “beneficiul net” sau rezultatul final al întreprinderii realizat din activitatea de exploatare.

Pornind de la exprimarea schematizată a rezultatului întreprinderii, prezentată anterior, se poate da și o expresie contabilă a acestuia, și anume:

(2.15)

În care:

qd – cantitatea dintr-un anumit produs destinată vânzării sau vândută ca atare

Cvu – costul variabil unitar pe produse

p – prețul de vânzare unitar

i – felul produsului

CF – cheltuielile fixe totale

De aici rezultă că se pot determina cifra de afaceri pe fiecare produs, precum și cheltuielile variabile totale pe fiecare produs, de următoarea manieră:

(2.16)

(2.17)

Ceea ce nu modifică cu nimic relația de calcul prezentată anterior, în schimb dă posibilitatea calculării unui alt indicator, și anume “pragul de rentabilitate”, indicator ce se poate determina fie sub forma cifrei de afaceri critice, fie sub forma cantității de producție critice.

Pragul de rentabilitate calculat sub forma cifrei de afaceri critice, determinat la nivelul întreprinderii, are la bază următoarea relație:

(2.18)

În care:

CA – cifra de afaceri la nivelul întreprinderii

Mi– marja pe produs.

Pragul de rentabilitate calculat sub forma cantității de producție critice se poate determina cu ușurință atunci când producția este omogenă. În cazul în care producția este variată, se pune problema stabilirii unei unități de producție omogene, conform principiilor coeficienților de echivalență. Matematic, pragul de rentabilitate exprimat în cantități de producție se determină conform relației :

(2.19)

unde,

(2.20)

în care:

– marja medie pe costurile variabile

q – cantitatea fizică de produs

i – felul produsului

Și într-un caz și în celălalt, pragul de rentabilitate are anumite limite în condițiile în care unitatea realizează o gamă largă de produse (așa după cum s-a mai menționat), deoarece procesul de producție este determinat de un anumit program care se încadrează în capacitatea existentă, dar prin determinarea pragului de rentabilitate se pot stabili combinațiile optime, fie având în vedere aspectul vânzărilor, fie pe cel al producției, în scopul maximizării marjei pe costurile variabile.

Comparația la nivelul întreprinderii permite studierea rentabilității fiecărui produs și luarea deciziilor în ceea ce privește dezvoltarea sau suprimarea unuia sau altuia dintre produse. Deciziile trebuie luate cu prudență, deoarece fie că produsele pot fi complementare (în planul vânzărilor sau al producției), fie că o marjă pe costurile variabile, oricât de scăzută ar fi, acoperă totuși o parte din cheltuielile fixe și care ar fi transferată asupra celorlalte produse în condițiile renunțării la produsul cu marja cea mai scăzută.

În același timp, înainte de luarea unei decizii, trebuie să se țină seama de restricțiile de fabricație (manoperă, materiale, mod de utilizare a mașinilor etc.) pentru a se constata limitele în ceea ce privește unul sau altul dintre produse, posibilitatea de substituire între articole ș.a.m.d.

Teoretic și practic așa stau lucrurile dacă produsele fabricate se vând în totalitate, fără existența de stocuri. În cazul în care o parte din cantitățile fabricate rămân în stoc, atunci se va observa că stocurile sunt evaluate la nivelul costului variabil, iar cheltuielile fixe sunt suportate în totalitate de produsele vândute.

În realitate, în contabilitatea generală sau financiară, stocurile sunt evaluate la o valoare constantă care conține atât cheltuieli variabile, cât și cheltuieli fixe. Pentru a regăsi rezultatul înregistrat în contabilitatea generală sau financiară, se impune determinarea așa-zisei “diferențe de încorporat” cu ajutorul căreia să se reajusteze rezultatul obținut prin aplicarea metodei Direct-Costing și care se poate reflecta din punct de vedere contabil ca o diferență de preț.

Diferența de încorporat se determină pornind de la compararea rezultatelor obținute, astfel :

Fie V1 costul variabil al stocului inițial și V2 costul variabil al stocului final. În același mod să considerăm F1 costul fix al stocului inițial și F2 costul fix al stocului final, de unde :

– în cost variabil vom avea :

R = CA – Ch + V2 – V1

– în cost complet :

R = CA – Ch + (V2 + F2) – (V1 + F1)

Diferența F2 – F1 poartă denumirea de cost fix al variației de stoc sau diferență de încorporat.

Alături de indicatorii prezentați, în literatura de specialitate se enunță și alți indicatori de analiză, cum ar fi :

– factorul de acoperire ;

– coeficientul de siguranță dinamic ;

– intervalul de siguranță.

Factorul de acoperire este unul și același lucru cu coeficientul marjei pe costurile variabile și semnifică cât la sută din volumul desfacerii (cifra de afaceri) este necesar pentru acoperirea cheltuielilor fixe și obținerea unui beneficiu, conform relației :

(2.21)

Factorul de acoperire exprimă rentabilitatea potențială și stă la baza deciziilor privind desfacerea producției.

Cunoscând factorul de acoperire (Fa), se poate determina, pe cale inversă, cifra de afaceri la nivelul pragului de rentabilitate, conform relației :

(2.22)

În altă ordine de idei, având în vedere modul de determinare a prețului de vânzare cu ridicata al întreprinderii, în structura cheltuielilor dependente de volumul producției, rezultă că factorul de acoperire reprezintă și un instrument de previzionare al prețului, astfel :

(2.23)

și

(2.24)

de unde rezultă că

(2.25)

în care :

Prvi – prețul cu ridicata de întreprindere pe produs

d – cantitatea de produs destinată vânzării

Coeficientul de siguranță dinamic semnifică scăderea relativă a vânzărilor totale pentru ca întreprinderea să ajungă la nivelul pragului de rentabilitate, conform următoarei relații :

(2.26)

Acest indicator se poate determina și ca raport între beneficiul net și marja pe costurile variabile globală la nivel de întreprindere, rezultatul fiind același.

Intervalul de siguranță dinamic are aceeași semnificație ca și coeficientul de siguranță dinamic și se calculează ca diferență între volumul total al desfacerilor și volumul desfacerilor la nivelul pragului de rentabilitate. Altfel spus, reprezintă, în expresie matematică, numărătorul raportului de mai sus.

Calculele și analizele efectuate pe baza metodei Direct-Costing reprezintă un instrument prețios pentru conducerea întreprinderii în vederea optimizării rezultatului activității. Ceea ce este important pentru conducerea întreprinderii este determinarea și cunoașterea modului de acțiune al fiecăruia dintre factorii de optimizare și în special a influențelor reciproce ale factorilor respectivi, întrucât în felul acesta ea poate adopta decizii raționale și, ceea ce este esențial, poate să prevadă urmările unor astfel de decizii.

Metoda Direct-Costing evoluată (DCE)

Metoda costurilor variabile, așa cum a fost prezentată, nu este semnificativă decât dacă cheltuielile variabile sunt majoritare; ce sens ar avea dacă s-ar lua în considerare și s-ar analiza30 sau 40% din cheltuieli și s-ar lăsa în umbră o masă nediferențiată de 60-70% ? Or, cheltuielile fixe nu încetează să crească.

Particularitatea metodei Direct-Costing evoluată constă tocmai în faptul că procedează la determinarea unui cost direct mixt care cuprinde atât cheltuielile variabile, cât și cheltuielile fixe specifice produsului, de unde gruparea în cheltuieli fixe imputabile și cheltuieli fixe neimputabile. Acest aspect oferă, în același timp, posibilitatea stabilirii unor responsabilități, pe centre și pe feluri de activități, pentru un număr cât mai mare de cheltuieli.

Prin cheltuieli imputabile se înțeleg acele cheltuieli care ar putea fi suprimate în cazul în care produsul nu s-ar mai fabrica, sau toate cheltuielile fixe corespunzătoare unei activități normale.

În felul acesta, cheltuielile neimputabile se vor trece asupra rezultatelor finale, iar modelul de calcul al beneficiului devine :

(2.27)

Cf – cheltuieli fixe imputabile pe produs

Decontarea cheltuielilor fixe se face în trepte, iar analiza și determinarea acestora se realizează pe produse, grupe de produse, centre de analiză sau activitate. Dată fiind posibilitatea realizării unor bugete de cheltuieli indirecte, există și posibilitatea standardizării cheltuielilor variabile.

Sub aspectul analizei, metoda Direct-Costing evoluată oferă o putere mai mare de informare, deoarece dă posibilitatea calculării marjei semi-brute la beneficiu. Altfel spus, se obțin două niveluri de marje succesive: o marjă pe costurile variabile și o marjă pe costurile specifice, denumită și marjă semi-brută, care contribuie la acoperirea cheltuielilor fixe comune și care va constitui baza deciziilor de gestiune.

2.3 Metode de corelare a prețurilor la produsele noi

Corelarea prețurilor presupune efectuarea comparațiilor pe baza cărora sa se stabilească raportul corespunzător intre produsele noi și cele similare existente atât sub aspectul valorii de întrebuințare, cât și sub aspectul eficientei economice la produse și consumatori.

Prin corelare se stabilesc preturi în apropierea prețurilor existente al căror nivel și structura au fost confirmate pe piață.

Comparațiile se efectuează:

– pentru valoarea de întrebuințare necesara pentru a delimita modificarea performantelor tehnico – funcționale;

– pentru elementele structurale ale prețului noului produs, separat pentru costuri ( pe elemente primare sau articole de calculație) și separat pentru venitul net.

Corelarea prețurilor înlătură arbitrariul în stabilirea prețurilor; permite luarea în considerare a noilor condiții economice și sociale în care se vor produce și se vor consuma produsele și presupune în același timp și o analiza a prețurilor rezultate din corelare, analiza ce se efectuează pe baza unor obiective economice și financiare în cadrul politicii economice.

Corelarea prețurilor prin compararea parametrilor valorii de întrebuințare a produselor

Constituie principala metoda de corelare a prețurilor și se folosește când se compara prețurile a căror valoare de întrebuințare este determinata de aceleași caracteristici tehnico–constructive și la care raportul dintre parametrii trebuie sa stea la baza raportului dintre prețurile produselor în cauza. Aceasta metoda presupune alegerea unui număr minim de parametrii care se compara pentru fiecare produs, număr sau subgrupe de produse în parte.

Prețul noului produs, ca preț al noii valori de întrebuințare, se determina după relația:

Pn = Pe x Kc , unde : Pn = prețul noului produs;

Pe = prețul produsului etalon:

Kc = coeficientul mediu de corelare.

Coeficientul mediu de corelare se calculează diferit funcție de parametrii luați în calcul:

a. când se folosesc mai mulți parametrii:

Kc = An /Ae x Bn / Be x Mn / Me, unde:

An, Bn,–-Mn = parametrii valorii de întrebuințare ai noului produs;

Ae, Be,–-Me= parametrii valorii de întrebuințare ai produsului etalon.

b. când se folosește un singur parametru relația de calcul este:

– Kc = An / Ae

c. când se folosesc mai mulți parametrii, iar calculul se face prin metoda aritmetică a modificărilor, relația de calcul este:

Kc = (An /Ae x Bn / Be x Mn / Me) / m (2.28)

unde m = numărul parametrilor luați în calcul

d. când se folosesc mai mulți parametrii, iar calculul se face prin ponderarea modificărilor, relația de calcul este:

Kc = (An / Ae) x gsA + (Bn / Be) x gsB + (Mn / Me) x gsM (2.29)

gsA, gsB,–––gsM = ponderile parametrilor A–M în totalul valorii de întrebuințare, iar suma acestora trebuie sa fie egala cu 100 sau cu 1.

Dacă produsul nou prezintă dotări suplimentare, deci elemente constructive noi, relația de calcul va fi:

Pn= Pe x Kc + Cds sau

Pn = Pe x Kc + Ids, unde: (2.30)

Cds= cheltuieli corespunzătoare dotărilor suplimentare;

Ids= indicele de întrebuințare a valorii de întrebuințare prin dotări suplimentare.

Prin procedeul de mai sus se determină prețul maxim al noului produs. Pentru delimitarea sporului de efect util stabilit și cuprins în prețul maxim se determină prețul negociabil al noului produs, astfel:

Pneg. = Pe + Pe( Kc – 1) x 1/a , sau:

P neg. = Pn -( Pn – Pe ) x ( 1 – 1/a) , unde: (2.31)

1/a = raportul de împărțire a sporului de efect cuprins în preț, între producător și beneficiar ca parte ce revine producătorului.

În cadrul acestei metode se calculează și profitul minim ce va trebui asigurat în prețul noului produs, astfel:

Profit n = P neg. x re / 100 , re = ( Pea -Cea ) / Pea x 100, unde:

Profit n = profitul în noul produs;

re = rentabilitatea profitului produsului etalon;

Pea = prețul actual al produsului etalon;

Cea = costul actual al produsului etalon.

Cn maxim = P neg. – P neg. x re / 100 ,unde :

Cn maxim = costul produsului nou maxim.

Determinarea costului maxim al noului produs (Cn) impune o analiza critica a cheltuielilor ce se vor efectua pentru noul produs în vederea minimizării costurilor. Dacă din aceasta analiza rezulta ca nivelul costului poate fi sub nivelul costului maxim, diferența se va reflecta în sporul de profit:

Cn = Cn maxim + / – Δπ n

Cn< Cn maxim + Δπ n

Cn> Cn maxim – Δπ n

O variantă a comparării parametrilor o constituie metoda punctajelor care:

– se folosește pentru compararea produselor de calități diferite atunci când nu exista posibilitatea aprecierii lor economice comparative în consum;

– se utilizează pentru stabilirea prețurilor în cazul produselor cu aceeași parametri tehnici de baza;

Parametrii ce influențează costul și prețul se vor evalua printr-un număr corespunzător de puncte; fiecare parametru va fi notat cu un număr de puncte, iar suma punctelor obținute redă aprecierea integrală a nivelului tehnico – economic al produsului. Prețul produsului nou se poate determina astfel:

a. fie pornind de la prețul mediu pe punct:

Pn = Prețul mediu pe punct x Nr. puncte;

b. fie pornind de la prețul etalon:

Pn = Pe x Nr. puncte n / Nr. puncte e;

c) prețul mediu se determina:

P mediu / punct = Pe / Nr. puncte e sau

P mediu / punct = Prețul mediu al produselor din grupa / Nr. punctelor pe produs

Corelarea prețurilor prin compararea costurilor:

– este cea mai frecventă metodă utilizată în fundamentarea prețurilor;

– are ca scop determinarea eficientei noului produs pe baza diferențelor de cheltuieli de producție antecalculate față de produsul etalon:

a. condiția corelării este ca cele două niveluri ale costurilor care se compară să fie determinate corect;

b. compararea costurilor complete ale celor două produse (etalon și nou) se bazează pe antecalculația produsului nou și calculația actualizată a costului produsului etalon. Dacă cele două costuri sunt apropiate înseamnă că prețul nou se încadrează în nivelul general al prețului din grupa sau subgrupa din care face parte; dacă prezintă diferențe importante înseamnă că produsul etalon nu a fost ales corespunzător și corelarea este inutilă.

Astfel, prețul produsului nou este:

Pn= Cn + Cn x rn /100

Cn = costul noului produs

rn = rata rentabilității noului produs

Mărimea ratei rentabilității se analizează funcție de ponderea noului produs și de condițiile în care se obțin produsele.

Dacă determinarea prețului se face numai pe baza costurilor individuale antecalculate (nu există produs etalon), dimensionarea venitului (profitului) net se face în funcție de rentabilitatea medie planificată pe întreprindere. Această metodă presupune comparații și analize ale costului noului produs cu cel al produsului etalon actualizat pentru justificarea cheltuielilor.

Corelarea prețurilor în cadrul baremurilor

Baremurile de preturi sunt tabele în care prețurile se găsesc gata corelate pentru toată gama de sortimente ale aceluiași produs. Prețurile sunt exprimate în funcție de un număr restrâns de parametrii de bază care exprimă valoarea de întrebuințare și reflectă raporturile dintre costurile acestor sortimente:

– necesită cel puțin doi parametrii esențiali de care să se țină seama la construirea unor serii de prețuri în care să se calculeze primul și ultimul termen al seriei, rămânând de determinat rația de creștere;

– din acești parametrii unul este fix, iar celălalt variabil, diferențierea efectuându-se cu ajutorul unei rații ce poate fi constantă sau progresivă.

Când rația este constantă:

r = (Pn – P1= / (n -1) ;

r = rația de creștere;

Pn= prețul ultimului termen al seriei;

P1= prețul ultimului termen al seriei;

n = numărul de termeni ai seriei.

Corelarea prețurilor cu ajutorul coeficienților de calcul (K)

Coeficienții de calcul nu conțin preturi gata calculate. Acesta se calculează pe baza unor coeficienți funcție de anumite elemente caracteristice:

Pi = Ci x K , unde K = Pe / Ce, iar Pi = prețul produsului „i”

Metoda coeficienților este folosită și la stabilirea tarifelor pentru diferite servicii prestate funcție de manopera prestata:

T = m + m x K , unde K = (cheltuieli indirecte + profit) / manopera

T = tarife;

m = manopera;

K = coeficient de calcul.

Corelarea în cadrul seriilor de prețuri – se face prin încadrarea prețului noului produs în seria de preturi existenta potrivit parametrilor luați ca baza pentru stabilirea prețurilor respective

În situația încadrării prețurilor în interiorul seriei, operațiunea se numește INTERPOLARE;

În cazul prelungirii seriei, operațiunea se numește EXTRAPOLARE.

Metoda corelării prețurilor în cadrul seriilor de preț se aplica în cazul unor produse fabricate în număr mare de sortimente (dimensiuni, varietăți clase) și pentru care dependența dintre parametrii și preturi poate fi bine determinată.

Eficiența metodei depinde de alegerea în mod just a parametrilor.

Relația de calcul:

a. pentru interpolare:

Pn = Po+ ( P1 – P0) / (x1- x0) x ( xn- xo) (2.32)

b. pentru extrapolare:

Pn = P1 + (P1 – P0) / (x1 – x0) x ( xn – x1) (2.33)

Po,P1= prețurile sortimentelor vecine cu sortimentul nou;

xn = parametrii sortimentului nou;

x1 , xo = parametrii sortimentelor vecine cu cel nou.

Această metodă prezintă următoarele avantaje:

a. permite corelarea prețului noului produs nu numai cu prețul unui singur produs, ci cu două sau mai multe prețuri reale sau cu toate prețurile ajustate din grupa respectivă;

b. se iau în considerare în mai mare măsură interesele beneficiarului punându-se accent pe valoarea de întrebuințare a produsului;

c. se asigură o mai mare operativitate în obținerea prețurilor.

Aplicarea metodei este condiționată de:

– existența unor sisteme de produse cu însușiri de întrebuințare asemănătoare pentru a se așeza într-o serie statistică;

– existența unei anumite legături de dependență între valoarea de întrebuințare și cheltuielile de producție.

Corelarea prețurilor prin metoda agregării

– se aplică produselor noi care sunt compuse din subansamble și repere care au deja stabilite preturi;

– prețul (Pn) se determină prin adăugarea sau scăderea la și din prețul produsului etalon a costurilor / profitului, a impozitelor indirecte și adaosului comercial aferente pieselor componente ale noului produs pe care acesta le are în plus sau minus față de produsul etalon.

Relația de agregare:

(2.34)

= prețul subansamblelor componente comparabile cu cele ale produsului etalon;

= prețul produselor ( subansamblelor) originale;

= cheltuielile privind montajul.

CAPITOLUL 3

STUDIU DE CAZ PRIVIND CALCULUL PRINCIPALILOR INDICATORI AI SISTEMULUI INFORMAȚIONAL AL PREȚURILOR LA S.C. ASLAN

Pentru a analiza relația dintre costuri și prețuri, în capitolul acesta am studiat datele furnizate de situațiile financiare anuale ale SC ASLAN S.A., al cărui obiect principal de activitate îl constituie producția de pâine și alte produse de panificație și patiserie.

3.1. Prezentarea firmei

Societatea Aslan S.A., este prezentă pe piața românească din anul 1991, având forma juridică de societate pe acțiuni. Durata acestei societăți este nelimitată începând de la data înregistrării acesteia la Registrul Comerțului. Societatea are sediul central de activitate în județul Gorj, Bălești, nr. 70. Înregistrarea la Registrul Comerțului s-a făcut sub numărul J/32/138 din data de 1991, având Codul Unic de Înregistrare RO 785078.

3.2. Obiectivul de activitate al firmei

Societatea comercială SC ASLAN S.A. și-a demarat activitatea în domeniul producției de pâine și alte produse de panificație și patiserie anul 1991. Diversitatea și calitatea excepțională a produselor și fabricarea în cel mai pur stil românesc, reușind să păstreze tradiția alături de metodele de fabricație actuale, au făcut ca în scurt timp firma să ajungă lider de piață.

Pentru a se menține în top au apelat la virtuozitatea maeștrilor bucătari și patiseri, ce veghează și se implică în sistemul de producție. Un alt atuu este folosirea de materii prime de cea mai buna calitate, ambalaje adaptate cerințelor de igienă și păstrării prospețimii produselor o perioadă mai îndelungată, specialiști calificați la standarde europene, dar și controlul strict al calității producției.

În ce privește producția, răspândirea pe piața din Gorj s-a făcut cu repeziciune, fabrica ajungând în prezent să dețină 10 magazine în diferite cartiere ale Târgu-Jiului, dar și în împrejurimi, având magazine de desfacere în Rovinari, Motru si Mătăsari. Volumele lunare de produse, ce se comercializează în rețele de supermarket de renume (Kaufland), dar și la parteneri bine definiți, au ajutat la dezvoltarea fabricii, iar în curând se vor deschide și alte magazine cu produse specific firmei ASLAN.

Linia de panificație cuprinde o mare varietate de produse, ce corespunde celor mai diverse gusturi și nevoi nutriționale. Conținutul bogat în fibre vegetale, metoda fermentării naturale a aluatului ce conferă acesteia un gust și o aromă specifică pâinii preparate în casă, sunt avantajele care recomandă această pâine pentru consumul zilnic.

Produsele fabricate de societate sunt: pâine albă, pâine integrală, pâine graham, pâine cu semințe, pâine fără sare și multe alte asemenea sortimente.

Societatea ASLAN și-a dezvoltat o gamă proprie de produse de patiserie și cofetărie, în urma analizei preferințelor consumatorilor locali. În prezent se poate lăuda cu o variată gamă de prăjituri, fursecuri, torturi aniversare personalizate pentru orice eveniment.

Cucerirea a noi piețe de desfacere și în alte localități prin reclamă, marketing direct, participarea la târguri și expoziții, creșterea calității produselor, retehnologizarea vor da garanția continuării reușitei afacerii.

Societățile întocmesc situații financiare anuale, în conformitate cu Reglementările contabile conforme cu Directiva a IV-a a Comunităților Economice Europene, din a căror componentă fac parte și notele explicative.

La pct. 280 din reglementările menționate sunt prezentate formatele notelor explicative.

Importanța calculării indicatorilor economico-financiari constă în cunoașterea evoluției acestora și în compararea cu exercițiile financiare precedente, astfel se oferă posibilitatea conducerii societății, de a efectua analize economico-financiare care au un impact puternic în procesul decizional.

Totodată cunoașterea nivelului indicatorilor economico-financiari permite societății să efectueze comparații cu alte entități din sectoare de activitate similare, autohtone sau internaționale.

Grupele principalele de indicatori economici sunt:

– indicatori de lichiditate;

– indicatori de risc;

– indicatori de activitate (de gestiune);

– indicatori de profitabilitate și solvabilitate.

Pentru o mai buna înțelegere a calculului indicatorilor economico-financiari, în continuare prezentam exemplificat un bilanț și un cont de profit și pierdere la societatea ASLAN.

Pentru a afla dacă firma SC ASLAN S.A., are profit trebuie să analizăm situația veniturilor și a cheltuielilor. Din situația prezentată în tabelul nr.1. se pot afla următoarele:

Situația principalilor indicatori economico-financiari la SC ASLAN S.A. pe perioada 2011 – 2013

Tabel nr. 1

Din datele prezentate în tabelul nr.1., rezultă că veniturile totale și cifra de afaceri au crescut în perioada 2011-2013, în mod permanent, astfel că în anul 2012 cifra de afaceri este de 1,72 ori mai mare decât în anul 2011. Rata profitului brut atinge cota maximă în anul 2013, acesta fiind de 976.347 lei. În aceste condiții, creșterea cheltuielilor totale din anul 2013 este de 1,83 ori față de cheltuielilor totale din 2011. În studiul de caz prezentat, totalul veniturilor este mai mare față de cifra de afaceri, deoarece firma are contracte încheiate cu unele societăți pentru livrarea de produse finite, firme care au făcut plata în avans.

Grafic nr.1

3.3. Analiza cheltuielilor totale aferent veniturilor totale

Analiza cheltuielilor totale aferent veniturilor are rolul de a evidența evoluția acestora, factorii care influențează nivelul lor precum și identificarea rezervelor ce pot fi puse în valoare.

Așa cum se poate observa în graficul nr 3.1., SC ASLAN S.A. din județul GORJ, a realizat în ultimii 3 ani venituri care se încadrează într-un trend ascendent și se constantă că în 2013 sunt cu 85,30% mai mari fața de anul 2011, dar și cheltuielile au crescut cu 83,53% având o influență indirectă asupra rezultatului final, care în anul 2013 era de 976.347 lei, iar în 2006 de 432.205 lei, (scăderea fiind de 544.142 lei). Acest rezultat final reprezintă de fapt profitul brut al societății în perioada analizată 2011-2013.

Reducerea costurilor de producție constituie un obiectiv prioritar la SC ANAIRO S.A., ceea ce impune analiza detaliată a cheltuielilor care concură la formarea costurilor și studiul eficienței acestora. Costul de producție depinde de cantitatea de factori achiziționați de pe piețele unde se negociază munca, capitalul, materiile prime și de prețul acestor factori.

Costul fiecărui producător poate fi mai mic, egal sau mai mare decât prețul, astfel:

C < p, când prețul acoperă integral costul și asigură profit;

C = p, când prețul este egal cu costul, deci acoperă integral cheltuielile, dar nu asigură profit;

C > p, când prețul este mai mic decât costul, nu acoperă în întregime cheltuielile și generează pierderi.

3.4. Analiza elementelor costului de producție

Cheltuielile materiale directe, cheltuielile salariale directe și cheltuielile indirecte sunt acele componente ale costului de producție a căror evoluție pe parcursul perioadei analizate 2011-2013 s-au prezentat astfel:

3.4.1. Analiza cheltuielilor materiale directe

Elementele cheltuielilor directe

Tabelul nr.2

Urmărind ponderile elementelor de cheltuieli materiale directe din tabelul nr.2 putem reprezenta următoarele diagrame:

Structura cheltuielilor directe în anul 2011

Diagrama nr. 1

Structura cheltuielilor directe în anul 2012

Diagrama nr. 2

Structura cheltuielilor directe în anul 2013

Diagrama nr. 3

Potrivit datelor din tabelul nr. 2., cheltuielile cu materia primă au deținut ponderea cea mai mare din totalul cheltuielilor materiale directe respectiv 55,41% în anul 2011, 60,43% în anul 2012 și 60,84% în 2013. Cheltuielile cu energia și apa au avut un trend descendent acestea înregistrând valori de: în anul 2011 de 14,75%, în anul următor de 10,36%, iar în 2013 valori de 9,46%.

3.4.2. Analiza cheltuielilor indirecte

Elementele cheltuielilor indirecte

Tabelul nr. 3

Ponderiile categoriilor de cheltuieli indirecte în totalul cheltuielilor indirecte pot fi reprezentate astfel:

Structura cheltuielilor indirecte în anul 2011

Diagrama nr. 4

Structura cheltuielilor indirecte în anul 2012

Diagrama nr. 5

Structura cheltuielilor indirecte în anul 2013

Diagrama nr. 6

Așa cum se poate observa din graficele anterioare, în cei trei ani analizați ponderea cea mai mare o deține cheltuielile salariale indirecte (51,91%, 48,42% respectiv 44,12% în anul 2013). De asemenea se poate remarca, evoluția cheltuielilor cu amortizarea imobilizărilor care cunoaște o pondere relativ scăzută în anii 2011 respectiv 2012 având valori de 16,60% și 15,40%, ajungând în anul 2013 la valoarea de 22,15%, acest lucru datorându-se înnoirii utilajelor.

3.4.3. Analiza costurilor de producție în raport cu cifra de afaceri

Ratele elementelor de cheltuieli calculate la cifra de afaceri

Tabelul nr. 4

Rata cheltuielilor materiale și al altor cheltuieli directe a atins valoarea medie de 27.97%. Mărimea ratelor au fost cuprinse între 22,67% în anul 2011, în anul 2012 de 30,45%, iar în ultimul an analizat 30,77%. Modificările intervenite în ponderile elementelor de cost în cifra de afaceri au avut drept rezultat menținerea ratei costului de producție aferent cifrei de afaceri la o valoare relativ contantă. Așa cum se arată în tabelul nr.4 valoarea medie a ratei cheltuielilor salariale directe aferente cifrei de afaceri pe perioada analizată este de 9,83%.

Rata cheltuielilor indirecte aferent cifrei de afaceri are o valoare 19,91% reprezentând perioada celor trei ani. Rata a oscilat între 19,52%în anul 2011, 21,69% în anul al doilea de analiză și cu 18,51% în anul 2013. Cea mai mare rată se datorează creșterii costului de producție, acesta înregistrând valori de 50,86% în 2011, de 61,60% în 2012, respectiv 60,67% în 2013. Cheltuielile indirecte pe unitate de produs au fost în anul 2011 de 1.660.200 lei și cantitatea de unități produse a fost de 18.106.237, în anul 2012 cheltuielile indirecte au fost de 2.256.395 lei, iar cantitatea de unități produse a fost de 22.584.587, în ultimul an analizat 2013, cheltuielile indirecte au fost în suma de 2.707.450 lei, respectiv 29.512.840 cantități de unități produse.

Aceste valori au condus la obținerea unei rate de 9,17 lei/ produs în anul 2011 și 2013, iar

în anul 2012 rata a fost de 10 lei/produs. Rata cheltuielilor salariale directe pe unitate de produs a atins media de 4,69 lei/ produs pentru perioada analizată. Cea mai mare rata a fost de 5,64 lei / produs, obținut în anul 2013, această rata a fost cu 0,95% peste valoarea medie. Analizând cheltuielile salariale directe pe produs ale anul 2011 comparativ cu anul 2012, observăm o creșterea acestora cu 0,29%. Dacă rata cheltuielilor directe e bazată pe cheltuieli efective pentru perioada determinată, aceasta se obține prin împărțirea cheltuielilor indirecte la producția efectivă exprimată valoric sau fizic. Cheltuielile indirecte pot fi repartizate pe produse fie înainte, fie după ce s-au determinat cu certitudine cheltuielile totale.

În final analizând costul de producție pe unitate de produs observăm valori în creștere, astfel în anul 2011 ponderea cheltuielilor indirecte unitare în costul de producție mediu este de 24,77%, sub medie cu 3,82%, în anul 2012 este de 29,73%, iar în anul 2013 este de 31,38% cu 2,76% peste medie. Determinarea elementelor de cost pe unitate de produs ne ajută să stabilim cu rapiditate costul pe produs și să depistăm abaterile neobișnuite în evoluția acestuia. Ratele elementelor de cost pe unitate de produs ne ajută să estimăm costurile, să stabilim prețul produselor, să măsurăm performanța costurilor pe baza experienței istorice, să analizăm elementele de cost în detaliu, să întocmim bugetul și să urmărim realizarea acestuia.

Pe baza informațiilor din situațiile financiare, societatea determină o serie de indicatori grupați astfel:

I. Indicatori de lichiditate

Indicatorii din aceasta grupa arata capacitatea activelor din cadrul societății de a se transforma în bani, fără riscuri.

1. Lichiditate curentă

Indicatorul arată suma cu care activele circulante depășesc datoriile pe termen scut și oferă garanția acoperirii datoriilor curente din activele curente. Valoarea recomandată și acceptabilă este în jur de 2. Deci, cu cât valoarea acestuia este mai mare, cu atât situația societății este mai bună.

2. Lichiditate imediată =

Acest indicator elimină stocurile, deoarece nu se pot transforma imediat în disponibilități, exprimând capacitatea societății de a plăti datoriile. Valoarea recomandata este în jur de 1. Cu cât acest indice este mai mare decât 1, cu atât situația societății este mai bună.

II. Indicatori de risc

1. Gradul de îndatorare =

sau

Capital împrumutat = credite peste 1 an

Capital angajat = capital social + rezerve + credite peste 1 an

Indicatorul arată cât la sută din capitalurile proprii reprezintă creditele peste 1 an și posibilitatea acoperirii acestora din rezerve și capitalul social.

Riscul nu trebuie să se ridice la mai mult de 30%.

2. Indicatorul privind acoperirea dobânzilor =

Acest indicator determină de câte ori societatea achită cheltuielile cu dobândă. Cu cât valoarea acestuia este mai mică, cu atât poziția societății este mai riscantă.

III. Indicatori de activitate (de gestiune)

Indicatorii de activitate sau de gestiune furnizează informații cu privire la:

– viteza de intrare sau de ieșire a fluxurilor de trezorerie ale societății;

– capacitatea societății de a controla capitalul circulant și activităților comerciale de bază ale societății.

1. Viteza de rotație a stocurilor =

Indicatorul arată de câte ori stocul a fost rulat de-a lungul exercițiului financiar.

2. Numărul de zile de stocare (durata medie de vânzare) =

zile.

Indicatorul ne arată numărul de zile în care bunurile sunt stocate în unitate. Cu cât numărul de zile este mai mic, cu atât situația este mai bună, în sensul că stocurile sunt utilizate în procesul de producție, aprovizionările cu stocuri sunt ritmice și nu există riscul de a înregistra stocuri cu mișcare lentă sau greu vandabile.

3. Viteza de rotație a debitelor-clienți=

Când valoarea indicatorului este mare, rezultă că în unitate sunt probleme legate de controlul creditului acordat clienților și în consecință creanțele sunt mai greu de încasat (clienți răi platnici). Entitatea trebuie sa ia masurile care se impun pentru urgentarea încasării acestora.

4. Viteza de rotație a creditelor-furnizori =

Indicatorul exprimă numărul de zile de creditare pe care entitatea îl obține de la furnizorii săi.

5. Viteza de rotație a activelor imobilizate =

Indicatorul exprimă numărul de rotații efectuate de activele imobilizate pentru realizarea cifrei de afaceri. De asemenea, prin examinarea valorii cifrei de afaceri generate prin exploatarea acestora, se evaluează eficiența managementului activelor imobilizate.

6. Viteza de rotație a activelor totale =

Indicatorul evaluează eficiența managementului activelor totale prin examinarea valorii cifrei de afaceri generate de activele societății.

IV. Indicatori de profitabilitate

Indicatorii din această grupă exprimă eficiența societății în realizarea de profit din resursele disponibile.

1. Rentabilitatea capitalului angajat =

Indicatorul reprezintă profitul pe care îl obține entitatea din banii investiți în afacere.

2. Marja brută din vânzări =

O scădere a procentului poate scoate în evidență faptul că entitatea nu este capabilă să își controleze costurile de producție sau să obțină un preț optim de vânzare.

3. Profitabilitate =

Atunci când profitabilitatea este mai mica decât rata dobânzii de baza pe termen lung, conducerea societății ar trebui să analizeze situația în sensul orientării activelor într-o altă direcție de utilizare sau chiar sa procedeze la lichidarea unității sau altă procedură de reorganizare, în cazul în care profitabilitatea nu poate fi îmbunătățită.

V. Solvabilitatea pe termen lung

Pe baza indicatorilor din această grupă, se stabilește capacitatea societății de a face față datoriilor pe termen lung.

1. Raportul datorii la capitalul propriu =

Dacă acest indicator este prea ridicat, acest lucru ar putea semnaliza că entitatea și-a consumat întreaga capacitate de îndatorare și nu dispune de o marjă de manevră în cazul unor evenimente viitoare nefavorabile.

Dacă tendința de evoluție a indicatorului este ascendentă, aceasta ar putea însemna că profiturile sunt prea scăzute pentru a putea acoperi nevoile societății.

Dacă evoluția este descendentă, atunci s-ar putea ca entitatea să se afle într-o situație favorabilă și să fie în măsură să pregătească terenul pentru o viitoare expansiune.

2. Raportul imobilizări corporale nete la capitalul propriu =

Acest indicator dă informații cu privire la calitatea curentă a capitalului propriu, deoarece sunt eliminate active necorporale, precum fondul comercial, a cărui materializare depinde în totalitate de activitățile viitoare.

3.Gradul de acoperire a dobânzilor =

Indicatorul exprimă capacitatea societății de a face față obligațiilor de plată a dobânzilor, care este mai curând o funcție a capacitații acesteia de a genera un flux de trezorerie pozitiv din activitatea de exploatare, atât pe termen scurt, cât și în perspectiva. Astfel, gradul de acoperire a dobânzilor arata cât de stabila este capacitatea societății de a-și onora obligațiile de plata privind dobânzile.

Aceștia sunt principalii indicatori pe care o societate ar trebui să-i calculeze în momentul în care se face analiza patrimonială pe baza situațiilor financiare. Interpretarea acestor indicatori scoate în evidență riscul de insolvabilitate a societății. Aceasta constă în incapacitatea societății de a-și onora angajamentele asumate față de terți.

Analiza elementelor de activ și de pasiv, prin prisma criteriilor de lichiditate presupune și realizarea unei abordări juridice a capitalurilor proprii. Din punct de vedere contabil, capitalurile proprii sunt la nivelul activului net și reprezintă interesul rezidual al acționarilor/asociaților.

Astfel, potrivit prevederilor art. 153 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în situația în care consiliul de administrație, respectiv directoratul constată, în urma unor pierderi, stabilite prin situațiile financiare anuale aprobate conform legii activul net, determinat ca diferența între totalul activelor și totalul datoriilor acesteia, reprezintă mai puțin de jumătate din valoarea capitalului social, vor convoca adunarea generală extraordinară, pentru a hotărî reîntregirea capitalului, reducerea lui la valoarea rămasă sau dizolvarea societății.

Se constată că acele entități care dispun de lichidități insuficiente, fie pentru acoperirea datoriilor contractate, fie pentru finanțarea creșterii economice, sunt de fapt niște societăți cărora le lipsește flexibilitatea financiară, situație pe care utilizatorii de situații financiare și în special acționarii trebuie să o cunoască.

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Lucrarea de față își propune să scoată în evidență rolul și importanța deosebită a sistemului informațional al prețului.

De multe ori, managerii constată că, după o anumită perioadă performanțele noului sistem încep să scadă. Acest fapt se datorează dinamicii sistemului și a mediului său a modificărilor survenite în condițiile de utilizare a modelului.

Din punct de vedere practic este necesar ca analistul să urmărească în mod riguros comportarea modelului pentru a constata din timp abaterile în raport cu modificările survenite în sistem și în mediul său în scopul stabilirii corecțiilor necesare.

O condiție esențială pentru obținerea unor rezultate bune pe o perioadă cât mai lungă după implementarea proiectului noului sistem o constituie actualizarea modelului conceptual la intervale de timp stabilite, pe baza intuiției analistului, în funcție de schimbările care intervin în

caracteristicile sistemului și a mediului acestuia.

Metodologia Checkland, ca de altfel și celelalte metodologii conceptuale, se poate utiliza

atât la nivel microeconomic, cât și la nivel macroeconomic în vederea realizării și implementării

unor proiecte conceptuale de conducere a sistemelor economice.

Departe de a epuiza problematica vastă a metodologiilor de analiză și proiectare a sistemelor economice, cele câteva direcții de abordare propuse și dezvoltate, constituie repere teoretice și aplicative, care vin să completeze unele aspecte ale proiectării și conducerii eficiente a sistemelor economice la diferite niveluri.

Analiza sistemelor, ca știință multidisciplinară, reprezintă un complex de metodologii bazate pe concepte și idei preluate din disciplinele managementului științific cu ajutorul cărora se

analizează sisteme reale și se construiesc proiecte pentru îmbunătățirea performanțelor acestora. Selectarea metodologiei adecvate trebuie să se facă în funcție de caracteristicile și obiectivele sistemului investigat, de scopul analizei și de profilul analistului de sistem. Rezultatele analizei de sistem depind de nivelul de pregătire profesională și de calitățile psihosociologice ale analistului de sistem, de modul în care stăpânește metodologia selectată și de însăși performanțele acesteia.

Implicarea mai puternică a analizei de sistem, alături de celelalte discipline ale

managementului științific, în activitatea practică la nivel micro sau macroeconomic în noul context economic, politic și social, va contribui cu siguranță la o mai profundă cunoaștere a mecanismelor economiei de piață, evidențiindu-se și mai clar rolul analistului de sistem în acest tip de economie.

Analiza costurilor reprezintă un domeniu important în funcționarea eficientă a societății în condițiile limitării resurselor, sarcina acesteia constând în furnizarea informațiilor necesare managerilor în vederea elaborării deciziilor strategice.

Având în vedere toate aceste aspecte, lucrarea de față s-a vrut a fi o sinteză foarte utilă asupra teoriei și practicii analizei relațiilor dintre cost și preț. În acest context, putem spune că se poate desprinde următoarele idei.

Existența cheltuielilor în circuitul economic este inevitabilă și indispensabilă, așadar bunurile produse de către o firmă nu se pot obține fără cheltuieli, iar costul reprezintă expresia tuturor acestor consumuri de resurse (cheltuieli) ocazionate de realizarea unui bun sau a unui serviciu.

Modul de analiză a costului de producție prin prisma cheltuielilor directe și a cheltuielilor indirecte este sursă pentru estimarea, determinarea prețurilor și a altor statistici necesare pentru analiză și rapoarte. Pentru analiza elementelor de cost și a costului de producție am luat în studiu datele furnizate de situațiile financiare anuale ale SC ANAIRO S.A.,GORJ al cărei obiect principal de activitate îl constituie producția de pâine și alte produse de panificație și patiserie.

Analiza a vizat elementele costului de producție respectiv cheltuielile materiale și alte cheltuieli materiale directe, cheltuieli salariale directe și cheltuielile indirecte. De asemenea, au fost efectuate calcule pentru determinarea diverselor rate între diferitele elemente de cheltuieli, în scopul măsurării performanței activității firmei. Cea mai mare pondere în structura costului de producție o dețin cheltuielile materiale și alte cheltuieli materiale directe pe toată perioada luată în evidență, înregistrând următoarele valori:

în exercițiul financiar al anului 2011 nivelul a fost de 44,59%;

în anul 2012 s-a înregistrat valoarea de 49,44%;

în anul 2013 valoarea a ajuns la 50,73%.

Am constatat că firma SC ASLAN S.A. a majorat cheltuielile materiale datorită extinderii și mărirea producției pe parcursul celor trei ani.

Informațiile obținute din analiza costurilor sunt utilizate în elaborarea strategiei firmei. Strategia de dominație prin costuri este cea mai răspândită dintre toate strategiile. Scopul acestei strategii este determinarea unui preț cât mai mic, pentru a asigura o rentabilitate maximă în confruntarea cu veniturile.

În concluzie pot spune că mediul de afaceri se află într-o continuă schimbare. Astăzi, companiile trebuie să facă față unor noi provocări. Succesul lor depinde de abilitatea de a opera la nivel global. Acest aspect constă din amplificarea în volum și structură a schimburilor comerciale. Sistemele informaționale furnizează potențialul analitic și cel de comunicare de care au nevoie firmele pentru a-și administra afacerile și la scară globală. Desfășurarea și controlul operațiunilor în formă multinațională necesită comunicarea cu furnizorii și distribuitorii 24 de ore din 24, între diferite localități de pe glob.

BIBLIOGRAFIE

1. Budugan D. și colectiv-Contabilitate de gestiune, Ed. CECCAR, București, 2007

2. Vaduva Cecilia Elena," Prețuri și Concurență", Editura Academica Brâncuși, Târgu-Jiu, 2008

3. Călin O. – Contabilitate managerială, Ed. Didactică și Pedagogică RA, București, 2008

4. Iacob C. Ionescu I. Goagără D. Contabilitate de gestiune conformă cu practica internațională, Ed. Universitaria, Craiova, 2007

5. Beju V., Prețuri, Editura Economică, București, 2000

6. Băbăiță I., Duță A., Piețe și prețuri, Editura de Vest, Timișoara, 1995

7.Băbăiță I., Duță A., Imbrescu I., Microeconomie, Editura de Vest, Timișoara, 1995

8.Ciurlău C., Dura C., Slusariuc G., Prețuri și concurență, Editura Focus, Petroșani, 2002

9.Dura C., Magda D., Economie politică I, Editura Focus, Petroșani, 2003

10.Enea – Smarandache I., Tomiță I., Bușe L., Cirlău C., Murărița I., Băndoi A., Microeconomie, Editura Universitaria, Craiova, 1999

11.Moșteanu T., Floricel C., Dumitrescu D., Alexandru F., Prețuri și concurență, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., București, 1997

12.Moșteanu T., Floricel C., Dumitrescu D., Alexandru F., Culegere de lucrări aplicative și studii de caz la disciplina prețuri și concurență, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., București, 1997

13.Moșteanu T., Concurența. Abordări teoretice și practice, Editura Economică, București, 2000

14.Moșteanu T., Prețuri, echilibru concurențial și bunăstare socială, Editura Economică, București, 2008

15.Moșteanu T., Dumitrescu D., Alexandru F., Vuță M., Obreja L., Șerbănescu C., Stoian A., Prețuri și concurență, Editura Universitară, București, 2009

16.Postole. M. Prețuri și concurență, Editura Titua Maiorescu, București, 2005

17.Tomiță I., Ciurlău C., Prețuri și tarife, Editura Universitaria, Craiova, 1995

18.Tomiță I., Ciurlău C., Prețuri și concurență, Editura Universitaria, Craiova, 2001

19.Tomiță I., Ciurlău C., Băndoi A., Marcu N., Prețuri. Manual universitar, Editura Universitaria, Craiova, 2008

20.Vrânceanu D., Politici de prețuri, Editura Uranus, București, 2006

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Calcularea Principalilor Indicatori Ai Sistemului Informational al Preturilor la S.c. Aeria (ID: 137171)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Calcularea Principalilor Indicatori Ai Sistemului Informational al Preturilor la S.c. Aeria

Copyright Notice

Contul de Profit Si Pierdere Modele Analiza Financiara Si Interpretare

Sistemul Bancar AL Republicii Moldova LA Etapa Actuala

. Analiza Economico – Financiara LA Sc Pet Srl

Criza Economica Interna

Analiza Functiunii de Marketing Prin Responsabilitate Sociala In Cadrul Companiei Societatea Nationala de Gaze Naturale Romgaz S.a

. Resursele Materiale In Cadrul Intreprinderii (s.c. Xyz S.a.)

Copyright Notice

Similar Posts