Cadrul Conceptual al Indatorarii Publice Si Factorii de Impact

Capitolul. I

Cadrul conceptual al îndatorării publice și factorii de impact

Delimitarea conceptului de datorie publică și formele de manifestare ale acesteia

Totalitatea obligațiilor financiare ale statului sub forma împrumuturilor contractate direct sau a garanțiilor emise, atât la nivelul administrației centrale, cât și locale, reprezintă datoria sectorului public. Există definiții alternative ale datoriei din sectorul public. Literatura de specialitate, precum și o serie de instituții financiare internaționale prezintă diverse definiții ale datoriei publice. Împrumuturile sectorului public al unei țări necesită un cadru legal transparent și eficient de reglementare, precum și un cadru instituțional adecvat. Directivele pentru Managementul Datoriei Publice , stabilite de Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială, confirmă faptul că o structură de guvernare eficientă pentru managementul datoriei publice necesită un cadru legislativ și instituțional clar și bine definit. Operațiunile de management al datoriei ar trebui susținute de un sistem exact de management al informației, care ar permite ca activitatea de analiză să fie realizată eficient în timp ce portofoliul de împrumuturi devine mai complex, iar guvernele doresc să își însușească analize privind riscurile asociate datoriei publice. Buna gestionare a datoriei impune efectuarea de audituri anuale pentru a asigura o raportare cuprinzătoare privind datoria publică. Personalul care lucrează în birourile de datorie ar trebui să fie obligat să lucreze într-un mediu de lucru modern cu directive clare în ceea ce privește conflictul de interese.

Realizarea unui management adecvat al datoriei publice orientat pe asigurarea sustenabilității fiscale pe termen lung implică și existența unui cadru legal și instituțional adecvat. Un cadru juridic clar este necesar pentru a face aranjamente instituționale adecvate pentru sectorul public. Acest lucru ar trebui să acopere legislația pentru împrumuturi guvernamentale, ale instituțiilor de stat și ale băncii centrale, și inclusiv partea de reglementare și/sau monitorizare a împrumuturilor externe ale sectorului privat. Legislația trebuie să fie sprijinită de reglementări și proceduri care stabilesc expres rolurile diferitelor agenții implicate în toate etapele liniei de creditare, pentru fiecare categorie de debitor în parte. De asemenea, legislația trebuie să vizeze și problema acordării garanțiilor împrumuturilor guvernamentale (de obicei de către Ministerul Finanțelor), fiind necesare criteriile de acordare, procedurile de aprobare și de monitorizare a acestora. Practica internațională a arătat că din punctul de vedere al unui management eficient al datoriei publice este mai bine ca gestionarea împrumuturilor contractate și garantate de stat să se realizeze de către entități publice sau private distincte axate pe minimizarea costurilor și riscurilor asociate datoriei publice. Aceste agenții guvernamentale sau chiar private au responsabilitatea pentru o parte sau pentru întreaga linie de creditare cu privire la împrumuturile interne și externe, precum și pentru funcțiile de gestionare a datoriilor. Ministerul Finanțelor, Banca Centrală și Trezoreria ar fi principalele agenții publice implicate în operațiunile ce țin de managementul datoriei publice. În unele cazuri, un Birou de Management al Datoriei Publice autonom se poate înființa prin ordin administrativ sau legislativ. Există în plus, agenții care implementează proiecte și programe pentru care fondurile au fost împrumutate. Reglementările organizaționale bine definite și mecanismele transparente de coordonare între diferitele agenții sunt necesare pentru un management al datoriei publice eficient.

Cadrul instituțional adoptat de o țară ar trebui să faciliteze procesul de creditare și utilizarea eficientă a fondurilor împrumutate.

O structură organizațională pentru managementul datoriei publice ar trebui să asigure condiții pentru realizarea unui audit pentru a se asigura că toate obligațiile clare ale sectorului public sunt luate în considerare. Acest lucru va facilita plata la timp a serviciului datoriei publice și va asigura că toate datoriile publice au fost contractate conform prevederilor legale și a procedurilor administrative referitoare la împrumuturile din sectorul public. Aceasta va permite, de asemenea, raportarea datoriei publice într-o manieră cuprinzătoare către Parlament, către agențiile internaționale și către public prin încurajarea sectorului public să îmbunătățească prezentarea cetățenilor a situației privind împrumuturile publice.

Anticiparea și gestionarea necesarului de numerar al guvernului este un obiectiv pe termen scurt al managementului datoriei publice, care ar trebui să fie o funcție a unui Birou de Management al Datoriei Publice. Cu toate acestea, emiterea de titluri de stat ar trebui să fie atent coordonată cu operațiunile de piață ale Băncii Centrale. Acest lucru va garanta faptul că situația lichidităților de pe piață vor fi luate în considerare atunci când titlurile de credit sunt emise. În cazul în care emisiunea de titluri de stat a fost delegată Băncii Centrale, această funcție și aceea de a efectua operațiuni pe piața monetară ar trebui să fie clarificate și clar delimitate.

În multe țări cu piețe emergente, obiectivele pentru managementul datoriei publice nu sunt clar definite. Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică a identificat patru obiective generale pentru managementul datoriei pe baza unui sondaj axat pe structurile managementului datoriei. Acest sondaj realizat în anul 2000 s-a bazat pe un chestionar anual distribuit în rândul țărilor membre OECD. Aceste obiective ale managementului datoriei publice sunt: asigurarea nevoilor de finanțare ale guvernului; minimizarea costurilor aferente creditului; păstrarea riscurilor la un nivel acceptabil; sprijinirea dezvoltării piețelor interne.

În timp ce aceste obiective sunt adecvate pentru orice țară care accesează piețele de capital internaționale și care au o piață de capital internă bine dezvoltată, multe țări în curs de dezvoltare vor acorda, inițial, prioritate acoperirii necesarului de finanțare din sectorul public la un cost scăzut. În stadiile inițiale de dezvoltare, țările dispun de oferte limitate în ceea ce privește sursele și valutele finanțării, în timp ce împrumuturile vin din surse oficiale, în general. În timp ce accesul pe piețele de capital internaționale crește, obiectivele ar trebui să ia în considerare, de asemenea, și preferințele și toleranța guvernului la risc.

Datoria publică constituie ansamblul obligațiilor finaniciare externe și interne ale statului, la un anumit moment, care provin din împrumuturi contractate direct ori care sunt garantate de Guvern, prin Ministerul de Finanțe Publice, ori de autoritățile administrației publice locale de la creditori diverși, persoane fizice și/sau persoane juridice rezidente/nerezidente în țara noastră.

Datoria publică este stabilită și gestionată în mod diferit pe cele 2 tipuri ale sale, și anume : datoria publică guvernamentală și datoria publică locală.

Datoria publică guvernamentală constituie totalitatea obligațiilor statului la un anumite moment, obligații ce provin din finanțările rambursarbile angajate în baze garantate ori contractate de Ministerul Economiei și finanțelor ori de Guvern, potrivit prevederilor legale în vigoare.

În procesul de administrare al datoriei publice la nivel guvernamental, Ministerul Economiei și Finanțelor are ca scop asigurare necesităților de finanțare guvernamentală conform condițiilor minimizării costurilor pe termen lung și al limitării riscurilor implicate.

Instrumentele folosite de Ministerul Economiei și Finanțelor cu scopul atingerii obiectivului cu privire la administrarea datoriei publice guvernamentele este stabilit prin prevederi emise în aplicarea OUG nr. 64/2007. La definirea instrumentelor se datorie se au în vedere prevederile în materie ale instituțiilor europene abilitate în domeniu. În situația operațiunilor de administrare a riscurilor aferente obligațiilor de natura datoriei publice guvernamentale, Ministerul Economi4ei și Finanțelor poate încheia acorduri cu instituții financiare, în vederea folosirii de instrumente specifice, ce pot să prevadă compensarea de ambele părții a obligațiilor reieșite între părțile participante, conform legislației în domeniu și pe baza prevederilor emise în OUG nr. 64/2007. Miniserul Economiei și Finanțelor realizează, cu consultarea BNR, strategia pe termen mediu cu privire la administrarea datoriei publice de la nivel guvernamental, pe care o înaintează pentru aprobare Guvernului și pentru informare Parlamentului României, stategia se revizuiește în mod anual sau ori de câte ori condițiile de piață ori nevoile de finanțare o impun. Cheltuielile, respectiv veniturile reieșite în urma efectuării operațiunilor de administrare a datoriei publice de la nivel guvernamental, conform prevedrilor art. 3 alin. (1) OUG nr. 64/2007, constituie cheltuieli, respectiv venituri ale bugetului de stat ori ale bugetului Trezoreriei Statului.

Conform prevederilor legale și literaturii de specialitate, Guvernul este autorizat sî angajeze în numele și contul statului obligații de natura datoriei publice de la nivel guvernamental doar prin intermediul Minsiterului Economiei și Finanțelor, în scopurile următoare: finanțarea deficitului bugetului de stat, finanțarea temporară a deficitelor din anii precedenți, ale bugwtului asigurărilor sociale de stat până la alocarea de sume cu această destinație, finanțarea deficitelor temporare ale bugetului de stat și ale bugetului asigurărilor sociale de stat din exercițiul curent; refinanțarea și rambursarea anticipată a datoriei publice guvernamentale; finanțarea în baza prevederilor legale a unor proiecte ori programe ori a altor nevoi prioritare pentru economia română.

Rambursarea datoriei publice guvernamentale reprezintăo obligație a statului necondiționată și irevocabilă de plată a capitalului, dobânzilor, comisioanelor și a altor costuri aferente finanțărilor rambursabile angajate sau garantate. Sursele de plată pentru serviciul datoriei publice guvernamentale sunt, după caz, următoarele: disponibilitățile contului curent general al Trezoreriei Statului; finanțările rambursabile angajate în numele statului pentru refinanțarea datoriei publice guvernamentale; cheltuielile prevăzute cu această destinație în bugetul de stat; sumele încasate de Ministerul Economiei și Finanțelor de la subimprumutati, în bază acordurilor încheiate cu aceștia, cu respectarea condițiilor acordurilor prin care au fost angajate finanțările rambursabile; fondul de risc constituit la Ministerul Economiei și Finanțelor pentru situațiile în care garantatii/subimprumutatii nu își onorează obligațiile prevăzute în acordurile încheiate cu Ministerul Economiei și Finanțelor; alte surse, în condițiile legii.

Datoria publică locală este parte a datoriei publice, și constituie ansamblul obligațiilor finanicare externe și interne ale autorităților administrației publice locale, la un anumit moment, obligații ce provin din imprumuturi contractate ori garantatate direct de acestea de pe piața financiară.

Datoria publică mai poate fi clasificată și astfel:

În funcție de termen, unde se poate distinge:

Datorie publică pe termen lung, peste 5 ani, care face parte din categoria datoriei consolidate;

Datorie publică pe termen mediu, între 1 – 5 ani, denumită și datorie consolidată;

Datorie publică pe termen scurt, sub 1 an, denumită și datorie flotantă.

În funcție de calitatea creditorilor unde putem distinge între:

Datoria publică brută, care este dată de valoarea totală a împrumuturilor, indiferent de unde se plasează acestea;

Datorie publică netă, unde nu intră valoarea împrumuturilor care sunt plasate la instituțiile statului.

După natura obligaților asumate, situație în care distingem:

Datoria publică efectivă, care evidențiază ansamnblul obligațiilor financiare ce se asumă în mod direct de stat de pe piețele externe și interne de capital;

Datorie publică garantată, care constituie ansamblul obligațiilor financiare ce sunt garantate de stat și ai căror beneficiari sunt instituțiileadministrației ăublice locale și centrale, și agenți economici.

Fig. nr. 1 Formele datoriei publice

Datoria publică totală constituie ansamblul obligațiilor pecuniare ale statului (guvern, instituții publice, financiare, unități administrativ-teritoriale) la un anumit moment dat, care rezultă din împrumuturi interne și externe (în lei și în valută) contractate pe termen scurt, mediu și lung, precum și obligațiile statului către propria trezorerie, pentru sumele avansate temporar cu obiectivul de a acoperii deficitul bugetar.

Împrumuturile pot fi contractate de stat, prin Ministerul Finanțelor, în nume propriu sau garantate de acesta.

Datoria publică se exprimă în monedă națională sau în valută, în funcție de locul unde se contractează și de condițiile împrumutului.

În scopul evaluării datoriei publice a României, obligațiile exprimate în altă monedă decât cea națională se calculează în monedă națională, utilizându-se cursul de schimb comunicat de Banca Națională a României.

De asemenea, datoria publică totală a unei țări se poate exprima în valori absolute (pentru a cunoaște sarcina la care este supusă economia țării respective față de creditori), în valori relative, ca procent din P.I.B. (pentru a permite comparația în timp și între țări) și ca mărime medie pe locuitor (pentru a permite comparații și analize în timp și spațiu).

Datoria publică totală este calculată și gestionată separat pe cele două forme ale sale, respectiv datoria publică internă și datoria publică externă.

Datoria publică internă reprezintă partea din datoria publică totală care reprezintă ansamblul obligațiilor financiare ale statului, ce provin din împrumuturi garantate de stat ori contractate direct, de la persoane fizice sau juridice rezidente în România, în lei sau în valută.

Datoria publică externă este alcătuită din partea din datoria publică totală reprezentând ansamblul obligațiilor financiare ale statului, ce provin din împrumuturi garantate de stat ori contractate direct, de la persoane fizice sau juridice nerezidente în România.

Datoria publică flotantă constituie datoria publică pe termen scurt și cuprinde împrumuturile contractate, pe perioade de până la un an, în scopul acoperirii golurilor de casă generate de neconcordanța, în timp, a veniturilor cu cheltuielile bugetare.

Datoria publică consolidată cuprinde ansamblul datoriilor care reies din împrumuturile de stat contractate pe termen mediu și lung, precum și a celor ce reies din prelungirea termenelor de rambursare a împrumuturilor pe termen scurt, pe perioade de timp mediu și lung.

În prezent, în afara celor două forme ale datoriei publice (flotantă și consolidată), se vorbește și despre datoria publică la vedere, care include atât depozitele constituite la Trezoreria publică, de către diverși subiecți autonomi, cât și alte sume bănești colectate de aceasta prin circuitul sau propriu.

Distincția dintre datoria publică flotantă și cea consolidată este importantă și pentru aprecierea efortului financiar pe care statul este nevoit să-l facă, în mod curent, pentru rambursarea datoriei scadente și pentru plată dobânzilor aferente în cursul unui an.

Indicatori de analiză a datoriei publice și semnificațiile acestora

Indicatorii de apreciere a datoriei externe

În legătură cu datoria externă a unei țări se utilizează, în practică internațională, indicatori care evidențiază, atât gradul de îndatorare față de străinătate, cât și efortul valutar pe care aceasta îl reclamă, precum și capacitatea de onorare a datoriei.

Mărimea datoriei externe este calculată atât în expresie absolută, cât și relativă.
Mărimea absolută a datoriei externe reflectă suma totală datorată, de stat și de rezidenții unei țări, creditorilor externi, la un moment dat această mărime se exprima fie într-o valută străină (forte), fie în moneda națională, prin transformarea valutelor în care a fost angajată datoria în moneda țării debitoare, prin folosirea cursului de schimb valutar comunicat de Banca Centrală. Semnificația acestui indicator este scăzută, pentru că nu are nici o legătură cu potențialul financiar-valutar al țării debitoare și cu eșalonarea, în timp, a rambursării datoriei.
Expresiile relative ale datoriei externe au o semnificație informațională relevantă, întrucât datoria externă se raportează la alți indicatori. În acest sens, se calculează:

mărimea medie a datoriei externe pe locuitor (se determină prin raportarea datoriei externe totale, exprimate într-o valută forte, la numărul populației; se utilizează în comparații pe plan național și internațional);

ponderea datoriei externe în produsul intern brut;

ponderea datoriei externe în exportul de bunuri și servicii – arată în cât timp s-ar putea rambursa datoria unei țări față de străinătate, pe seama valutei încasate din vânzările de bunuri și prestările de servicii peste graniță; acest indicator are numai o valoare teoretică, întrucât nici un stat nu folosește întreaga valută pentru restituirea datoriei externe.

Capacitatea de îndatorare externă exprimă posibilitățile unei țări de a angaja credite din străinătate pentru care plata dobânzilor și a comisioanelor aferente, precum și rambursarea la scadență nu crează greutăți economico-financiare dificil de depășit.

La un moment dat, capacitatea de îndatorare externă se determină atât retrospectiv, cât și prospectiv, avându-se în vedere:

volumul exporturilor de bunuri și servicii, realizat în perioada anterioară considerată, previzionând pentru anul curent și perspectivele evoluției acestuia;

rata maximă între serviciul datoriei externe și volumul exporturilor menționate;

volumul serviciului datoriei externe contractate (angajate).

Capacitatea de îndatorare creste odată cu sporirea exporturilor și se diminuează în condițiile în care împrumuturile angajate majorează ponderea serviciului datoriei în totalul exporturilor.

Efortul valutar generat de datoria externă se evidențiază de serviciul datoriei externe, care include atât rambursarea ratelor împrumuturilor externe, exigibile în anul considerat, cât și plata dobânzilor, comisioanelor și a altor cheltuieli aferente datoriei externe, exigibile în același an.

Capacitatea de onorare a datoriei externe este bazată pe ansamblul tuturor fluxurilor determinate de schimburile economice internaționale ale țării debitoare, fiind cuantificabilă prin relația:

unde:
Code–capacitate de onorare a datoriei externe;

Dven–disponibilități valutare externe nete, în timpul perioadei analizate;

Sdbpe–soldul balanței de plăți externe;

Crs–credite scadente;

R–rezervele în aur și în devize;

Sde – serviciul datoriei externe.

Indicatori privind gradul de îndatorare publică

Plafonul de îndatorare publică. Deoarece datoria publică este o resursă care generează de multe ori costuri semnificative, în special pentru generațiile viitoare este necesar să se plafoneze accesul la acesta, pentru a tempera impulsul de a face rost de această resursă pornind de la ideea că cei din viitor trebuie să se îngrijoreze pentru plata costurilor aferente acesteia. De aceea s-a impus noțiunea de plafon de îndatorare publică, reprezentând un reper dincolo de care statul nu se mai poate îndatora.

Plafonul de îndatorare publică se stabilește anual pe cele două componente:

Plafonul de îndatorare publică internă

Plafonul de îndatorare publică externă

Plafonul de îndatorare publică internă, pentru anul n, se determină astfel:

PÎPIn = Sn – Sn-1

Unde:

PÎPIn = Plafonul de îndatorare publică pentru anul n

Sn=stocul de datorie publică la sfârșitul anului n

Sn-1=stocul de datorie publică la sfârșitul anului n-1

Plafonul de îndatorare publică externă se stabilește ca sumă maximă a împrumuturilor externe pe care le poate contracta și/sau garanta statul pe o perioadă de un an.

Este important de știut că suma neutilizată în cadrul unuia dintre cele două plafoane poate fi utilizată pentru majorarea celuilalt.

Indicatori de analiză a datoriei publice

Analiza datorii publice se face cu ajutorul unei serii de indicatori, clasificați în:

Indicatori de nivel

Indicatori de structură

Indicatori de dinamică

Indicatorii de nivel cuprind:

Volumul datoriei publice (totale/interne/externe) ce indică totalitatea obligațiilor statului angajate și nerambursate;

Nivelul datoriei publice externe obținut prin însumarea datoriei publice externe directe a statului și datoria externă garantat de stat;

Serviciul datoriei publice (totale/interne/externe), respectiv plățile exigibile în contul datoriei publice (totale/interne/externe) într-un an (rate de rambursat, dobânzi și alte costuri aferente);

Datoria publică/PIB: exprimă nivelul datoriei publice la o unitate de PIB; acest indicator este util în efectuarea de comparații între țări (indicator al îndatorării);

Datorie publică internă/PIB: indică nivelul îndatorării statului de pe piața internă (indicator al îndatorării);

Datorie publică externă/PIB: compară datoria cu resursele, reflectând posibilitățile de orientare a producției către exporturi pentru întărirea capacității de plată a țării(indicator al îndatorare);

Datorie publică externă/Exporturi: este un indicator util pentru aprecierea evoluției pe o perioadă lungă a datoriei, în corelație cu capacitatea de rambursare a datoriei, respectiv capacitatea de a obține valuta din operațiuni de export (indicator al îndatorării);

Dobânda medie (aferentă împrumuturilor totale/interne/externe)/Datoria publică (totala/interna/externa): indică rata medie a dobânzii pentru împrumuturile contractate de stat pe piața internă și/sau externă.

Scadența medie: este un indicator util în cazul categoriilor omogene ca datoria sectorului public contractată fără concesionari pentru a urmări o scurtare a scadentelor sau efortul de limitare a vulnerabilității viitoare (indicator al îndatorării).

Indicatorii de structură cuprind:

Structura datoriei publice:

Datoria publică internă/Datoria publică exprimă cât din datoria publică este rezultatul împrumutării statului de pe piața internă

Datoria publică externă/Datoria publică evidențiază partea din datoria publică care provine de pe piața externă.

Structura datoriei publice interne în funcție de :

Destinații;

Instrumente;

Tipuri de scadente;

Tipuri de deținători.

Structura datoriei publice externe:

Surse de finanțare: multilaterale; bilaterale; bănci private; obligațiuni și stat

Scadențe: între 1-5 ani; între 5-10 ani; peste 10 ani;

Valute:USD; EURO; YEN;

Indicatorii de dinamică exprimă variația absolută sau relativă a datoriei publice (totale/interne/externe). De asemenea se poate calcula modificarea (absolută și/sau relativă) a indicatorilor prezentați mai sus în cadrul celor de nivel și structură.

Indicatori de comensurare a gradului de îndatorare a statului

Datoria publică include totalitatea sumelor împrumutate de administrația de stat centrală, locală și de alte instituții publice, de la persoane fizice sau juridice, de pe piața internă sau externă, rămase de rambursat, la un moment dat.

Gradul de îndatorare a țării, la un moment dat, se calculează ca raport între volumul datoriei publice și produsul intern brut, astfel:

În care: Gî – gradul de îndatorare a țării;

Dpt – datoria publică totală;

PIB – produsul intem brut.

Acest indicator arată în ce măsură valoarea nou creată într-un an este grevată de datoria publică. Sau, altfel spus, indicatorul arată cât din PIB ar trebui alocat pentru rambursarea integrală a datoriei în anul respectiv, ceea ce denotă că indicatorul are o valoare pur teoretică.

Pentru a permite comparații la nivel internațional, datoria publică trebuie exprimată în USD, EURO, etc.

La aceeași valoare a gradului de îndatorare, o țară cu o economie dezvoltată suportă mai ușor povara datoriei publice de o anumită valoare, comparativ cu o țară având o economie cu un grad mai redus de dezvoltare economică.

Un alt indicator de analiză în acest domeniu este datoria publică ce revine în medie pe locuitor, care se calculează prin raportarea volumului datoriei publice la numărul de locuitori, pe o anumită perioadă de timp. Astfel:

În care: p d – datoria publică medie pe locuitor;

Dpt – datoria publică totală a țării;

N – numărul locuitorilor.

Pentru măsurarea efortului financiar anual reclamat de datoria publică, se cuantifică serviciul datoriei publice, care cuprinde: cheltuielile cu rambursarea împrumutului, dobânda, comisioanele și spezele aferente acestuia, etectuate în decurs de un an.

Alți indicatori care reliefează povara datoriei publice sunt: serviciul datoriei publice care revine, în medie, pe locuitor; raportul dintre serviciul datoriei publice și PIB; raportul dintre serviciul datoriei publice și volumul cheltuielilor publice; raportul dintre dobânzile aferente datoriei publice și PIB; ponderea dobânzilor la datoria publică în volumul cheltuielilor publice.

Prin Tratatul de la Maastricht, printre alte reglementări, s-a stabilit nivelul maxim al ponderii deficitului bugetar în PIB – de 3%. Încadrarea în această limită reprezintă una dintre condițiile pentru aderarea la Uniunea Europeană.

Caracterizare generală a factorilor determinați ai acumulării datoriei publice

Datoria publică este exprimată în valută ori în moneda națională, în funcție de locul unde aceasta este contractată și de condițile împrumutului. În scopul evaluării datoriei publice a țării noastre, obligațiile exprimată în altă monedă decât moneda națională este calculată în monedă națională, folosindu-se cursul de schimb comunicat de către BNR pentru ultima zi a perioadei pentru care se realizează raportarea.

Datoria publică toatală a unui stat poate fi exprimată în valori absolute – pentru a cunoaște sarcina la care se supne economia statului respectiv față de creditori -, în valori relative, ca procent din produsul intern brut – pentru a se permite comparația în timp și între state – , și ca mărime medie pe cap de locuitor – pentru a se permite în acest mod analize și comparații în spațiu și timp.

Drept urmare este dificil de crezut că aceste cheltuieli pot și se vor diminua în mod semnificativ având în vedere situația economică și costul politic al celor ce guvernează. Atât timp cît deficitul bugetar ca și procent din produsul intern brut depășește rata de majorare a produsului intern brut, raportul dintre produsul intern brut și deficit va avea un trend descendent. Întrun studiu este estimat faptul că datoria publică a țării noastre ca pondere în produsul intern brut va depăși 50 procente până în anul 2020, în condițile în care ultimii 10 ani aceasta, și pe fondul majorării economice, s-a majorat nu doar cu 1,2 procente procentuale. Plata de dobînzii pentru această datorie va presupune diminuări de cheltuieli la care niciun guvern ales nu ar putea să supraviețuiască. Întotdeauna există și soluții, chiar dacă de multe ori soluția poate fi una rea, pentru fiecare problemă. Soluția, cel putin pentru datoriile în lei sunt la îndemâna statului. Din greșeală ori cu voință proprie, a și început să o pună în practică prin majorarea taxei pe valoarea adăugată cea ce a condus la o majorare a inflației anuale – potrivit BNR în primăvara anului 2011 rata inflației ajungea la 8,34% . Așadar, dacă întro societate democratică problema datoriei generează un cerc vicios ce nu poate fi rezolvat sub stabilitatea prețurilor, atunci stabilitatea prețurilor se poate sacrifica. Astfel de exemple se pot da, ca de pildă – după al doilea război mondial, întrun mediu cu o inflație în creștere, datoria națională în Marea Britanie ajungea la circa 150%. Prin anii 70, datorită șocului petrolier, inflația s-a accelerat ajungînd înainte de alegerile din anul 1979 la aproape 25%. Însă cercul vicios s-a rupt printr-o diminuare brutală a datoriei în termeni reali. De la un nivel mai scăzut, diminuarea a continuat în perioada Thatcer, urmând a fi una realizabilă. Înainte ca noul Guvern să înceapă să cheltuiască pe servicii publice, în perioada anilor 2000, ponderea datoriei la 30% din produsul intern brut părea a fi la un nivel sigur.

Managementul datoriei publice este procesul de stabilire și aplicare a unei strategii pentru gestionarea datoriei guvernamentale, de colectare de fonduri necesare, de reglare a costului/obiectivelor de risc, de îndeplinire a oricăror altor obiective de gestionare a datoriei publice stabilite de guvern, cum ar fi dezvoltarea și menținerea unei piețe eficiente și lichide a titlurilor de stat. Într-un context mai larg în ceea ce privește politica publică, guvernele ar trebui să caute să se asigure că atât nivelul, cât și rata de creștere a datoriei publice sunt, în mod fundamental durabile în timp și pot fi întreținute în conformitate cu o gamă largă de situații în contextul în care costul și obiectivele de risc sunt atinse. Managerii datoriei guvernamentale împărtășesc aceeași preocupare ca și consilierii politicilor monetare și fiscal bugetare în ceea ce privește îndatorarea sectorului public la un nivel sustenabil pe termen lung prin aplicarea unei strategii credibile de reducere a nivelurilor excesive ale datoriei publice. Managerii datoriei publice ar trebui să se asigure că autoritățile fiscale sunt conștiente de impactul pe care îl au condițiile finanțării guvernamentale și nivelul datoriei publice asupra costurilor asociate datoriei publice. Exemple de indicatori care să abordeze problema sustenabilității datoriei publice, pot fi rata serviciului datoriei sectorului public și ponderi ale datoriei publice în PIB, venituri fiscale, exporturi, etc.. Fiecare guvern se confruntă cu alegeri de politică în ceea ce privește obiectivele managementului datoriei publice, toleranța preferată la risc, care parte a guvernului ar trebui să fie responsabilă de gestionarea datoriei publice, cum să gestioneze pasivele condiționate (care pot deveni obligații financiare și care se pot materializa în cazul garanțiilor la împrumuturile în valută) și cum să asigure o guvernanță stabilă pentru managementul datoriei publice. În acest context, observăm o creștere a convergenței în managementul datoriei publice globale asupra a ceea ce sunt considerate a fi practici prudente de gestionare a datoriei publice suverane care, de asemenea, reduce vulnerabilitatea la o serie de șocuri financiare. Acestea includ:

recunoașterea beneficiilor obiectivelor clare pentru managementul datoriei publice;

analiza riscurilor în contrast cu considerațiile referitoare la costurile asociate acestora;

separarea și coordonarea obiectivelor și a responsabilităților managementului monetar;

limitarea expansiunii datoriei publice;

nevoia de a gestiona cu atenție refinanțarea și riscurile piețelor, precum și cheltuielile cu dobânda la datoria publică;

necesitatea dezvoltării unei structuri instituționale și a unor politici pentru reducerea costului operațional, inclusiv delegarea clară a responsabilităților asociate printre agențiile guvernamentale implicate în managementul datoriei; și

nevoia de a identifica și gestiona cu atenție riscurile asociate pasivelor condiționate.

Problemele managementului datoriei publice pornesc adesea de la lipsa de atenție a decidenților cu privire la beneficiile unei strategii prudente de gestionare a datoriei și asupra costurilor unui management macroeconomic slab și a nivelurilor excesive ale datoriei publice. În primul caz, autoritățile ar trebui să acorde atenție beneficiilor ce rezultă din folosirea unei strategii prudente de management al datoriei publice și a politicilor care sunt coordonate cu un cadru macroeconomic complet. În cel de-al doilea caz, politicile fiscal – bugetare, monetare sau de schimb valutar neadecvate situației economice generează incertitudine pe piețele financiare în ceea ce privește randamentul viitor al investițiilor exprimate în moneda locală, fapt ce va induce solicitarea de către investitori a unor prime de risc mai ridicate. În special pe piețele emergente sau dezvoltate, debitorii și creditorii, deopotrivă, apelând la angajamente pe termen lung pot sufoca dezvoltarea piețelor financiare și pot împiedica sever eforturile managerilor datoriei publice de a proteja guvernul de riscurile de refinanțare și de schimb valutar.

În plus, datoria slab structurată în termeni de maturitate, monedă sau compoziția ratei dobânzii plus pasivele condiționate mari și nefinanțate au reprezentat factori importanți în inducerea și propagarea crizelor datoriei în multe țări de-a lungul timpului. Crizele din anii ’90 au demonstrat că există o importantă legătură între apariția lor și structura datoriei contractate. Volumul datoriei raportat la PIB, la nivelul fiecărei țări, reprezintă indicatorul cel mai frecvent utilizat pentru a demonstra capacitatea unei țări de a-și respecta obligațiile sale de plată. În țările emergente, care se confruntă de regulă cu crize ale datoriei, raportul ”datorie/PIB” ar trebui să aibă valori foarte ridicate comparativ cu cel al economiilor avansate. Totuși, în medie, nivelul datoriilor din țările emergente nu-l depășește pe cel al țărilor dezvoltate. Criza datoriei în țările emergente se poate manifesta și la un nivel de 30% din PIB. Principala cauză o reprezintă de fapt structura datoriei în funcție de maturitate și de moneda în care a fost contractată. Există o serie de cercetări empirice care demonstrează că datoria publică externă și compoziția pe valute a datoriei publice externe pot influența reducerea sustenabilității datoriei publice . În mod similar, se evidențiază că, în funcție de structura datoriei după maturitate, un volum foarte ridicat al datoriei pe termen scurt poate induce apariția unor crize în țările emergente care au permanent nevoie de lichidități.

De exemplu, indiferent de regimul cursului de schimb sau dacă este implicată datoria publică internă sau externă, crizele au pornit adesea datorită concentrării guvernelor asupra posibilelor economii de costuri asociate cu un volum mare al datoriei publice pe termen scurt sau cu o rată variabilă. Această orientare a expus bugetele guvernelor la șocuri provocate de schimbarea condițiilor piețelor financiare, inclusiv în schimbarea bonității țării atunci când această datorie publică trebuie să fie refinanțată. Mărimea și complexitatea portofoliului datoriei guvernamentale generează adesea un risc substanțial în ceea ce privește patrimoniul statului și stabilitatea financiară a țării. Așa cum a fost subliniat, experiența a impus necesitatea ca guvernele să își limiteze expunerea la riscul de lichiditate și alte riscuri care fac economiile lor vulnerabile la șocurile externe. Prin urmare, buna gestionare a riscurilor de către sectorul public este, de asemenea, esențială și pentru managementul riscurilor altor sectoare din economie„deoarece entitățile individuale din cadrul sectorului privat, de obicei se confruntă cu probleme enorme atunci când gestionarea inadecvată a riscului suveran generează vulnerabilitatea la o criză de lichidități”.

De asemenea, nu trebuie omis faptul că datoria publică este o sursă alternativă de finanțare a cheltuielilor bugetare. Ca urmare, de-a lungul timpului, s-a remarcat această preocupare vis-à-vis de alegerea între contractarea de împrumuturi sau instituirea unui nou impozit pentru finanțarea unor cheltuieli bugetare în creștere.

Fiecare stat își stabilește nivelul cheltuielilor publice și totodată și modalitatea de finanțare a acestora prin impozite sau împrumuturi. Specialiștii în domeniu au păreri diferite și controversate. Aceste opinii ale specialiștilor se referă la opoziția dintre impozit și împrumut, la o asimilare chiar a împrumutului cu impozitul.

Teoria keynesistă se opune teoriei neoclasice asupra rolului pe care statul îl poate juca pe piață și în activitățile economice. Astfel, în economie, raportul dintre cerere și ofertă nu se echilibrează automat, ci cu ajutorul statului, care trebuie să intervină pentru a atenua disfuncționalitățile ce apar pe piață, a reduce fluctuațiile cerere-ofertă în favoarea cererii, promovând o politică de creștere economică.

Prin intermediul politicii sale fiscal-bugetare, statul poate revigora creșterea economică prin măsurile de ajustare fiscală bazate pe relaxarea fiscalității și/sau majorarea cheltuielilor publice cu caracter productiv. Astfel de măsuri sunt necesare mai ales în perioadele de recesiune economică precum cea pe care o parcurgem în prezent. Aceste măsuri vor conduce la creșterea deficitului bugetar și la acumularea de datorie publică. De aceea, în perioadele următoare aplicării acestor măsuri, guvernele vor proceda la ajustări fiscale menite să reducă deficitul bugetar și datoria publică. Astfel de măsuri constau, de obicei, într-un mix între creșterea veniturilor bugetare și/sau reducerea cheltuielilor bugetare.

Argumentele în favoarea creșterii datoriei publice sunt combătute de cele împotriva creșterii îndatorării. Ca urmare, în continuare sunt prezentate principalele motive pentru care statul preferă impozitele în defavoarea împrumuturilor, în ceea ce privește finanțarea cheltuielilor publice:

împrumutul induce un fenomen de iluzie fiscală;

împrumutul reduce investițiile private. Împrumuturile publice determină o scădere a fondurilor disponibile pentru sectorul privat, iar ratele dobânzii vor fi mai ridicate datorită creșterii cererii de credite. Acest fenomen poate conduce și la o scădere a PIB-ului;

datoria publică este o povară pentru generațiile viitoare. Datoria din trecut „încarcă” generațiile actuale și datoria din prezent pe cele viitoare cu plata serviciului datoriei. Dacă datoria a fost creată pentru finanțarea de investiții productive, atunci costul îndatorării va fi împărțit între generațiile care vor beneficia de investiția respectivă;

împrumutul public este o povară asupra guvernelor viitoare întrucât le reduce marja de manevră. În prezent, finanțarea cheltuielilor publice pe bază de împrumut va absorbi o parte din veniturile fiscale din viitor. Plata serviciului datoriei va mobiliza resurse foarte mari, care nu vor putea fi utilizate pentru cheltuielile curente sau de investiții;

datoria văzută ca un instrument de reajustare macroeconomică (politica de relansare Keynesistă). Acest argument se confruntă cu multe probleme înainte de a fi pus în aplicare. Ideea Keynesistă de utilizare a politicii fiscal – bugetare și în mod special a datoriei ca instrument de reajustare economică, generează foarte multe probleme, ceea ce-i reduce încrederea și eficacitatea;

împrumutul este un instrument al statului folosit în scopul de a reduce fluctuațiile economice. Statul poate să reducă fluctuațiile economice de manieră anticiclică și discreționară, acționând asupra cererii efective. Astfel, poate reduce cheltuielile și/sau crește impozitele în perioade de creștere, creând un excedent bugetar sau invers, să crească cheltuielile și/sau să diminueze impozitele în perioada de recesiune, provocând un deficit. Dacă se recurge la împrumuturi pentru relansarea cererii efective, nu se mai ține cont de principiul echilibrului bugetar;

efectul de evicțiune. Acest efect reprezintă un impact negativ al intervenției statului pe piețele monetare și financiare. Acesta se manifestă atunci când există o creștere a cheltuielilor publice cu bunurile și serviciile, care antrenează imediat o reducere a investițiilor. Colectivitățile publice sunt obligate să atragă de pe piață resursele necesare finanțării deficitului lor, chiar dacă devin concurente cu ceilalți debitori de capital de pe piață. Deficitul creat poate conduce la creșterea ratei dobânzii și reducerea investițiilor, respectiv a stocului de capital disponibil pentru generațiile viitoare, care vor suporta și costul ajustărilor fiscale implicit printr-un nivel de trai mai scăzut atâta timp cât statul este îndatorat peste măsură.

Reducerea volumului împrumuturilor se poate realiza prin diminuarea deficitelor publice sau chiar eliminarea lor prin reducerea cheltuielilor și/sau creșterea veniturilor fiscale.

În prezent, guvernele au posibilitatea să apeleze și la alte surse alternative de finanțare precum încasările aferente:

cazurilor depistate de evaziune fiscală;

sumelor din privatizarea unităților economice cu capital de stat;

fondurilor externe nerambursabile.

Reguli și limite privind îndatorarea publică în Uniunea Europeana și necesitatea acestora

Obiectivul principal al Sistemului European al Centrale este menținerea stabilității prețurilor. Fără a aduce atingere acestui obiectiv, Sistemul European al Băncilor Centrale susține politicile economice generale din UE pentru a contribui la realizarea obiectivelor acesteia, astfel cum sunt definite. Sistemul European al Băncilor Centrale acționează confomr principiului unei economii de piață deschise, în care concurența este liberă, favorizând alocarea eficientă a resurselor și respectând principiile stabilite la nivel comunitar.

Astfel că printre regulile și misiunine Sistemului European al Băncilor Centrale regăsim:

Definirea și punerea ăn aplicare a politicii monetare a UE;

Efectuarea operațiunilor de schimb potrivit legislației comunitare;

Administrarea și deținerea rezervelor valutare oficiale al statelor membre;

Promovarea unei bune funcționări a sistemelor de plăți.

În ceea ce privește măsurile referitoare la deficitele bugetare, Consiliul Europei, la propunerea Comisiei, luînd în seamă observațiile statului membru în cauză, și după p evaluare globală, decide dacă exist deficit excesiv. În această situație, acesta adoptă, fără întârziere nejustificată, la recomandarea Comisiei, recomandările pe care le adresa statului membru în cauză, pentru ca acesta să pună capăt acestei situații întru-un termen dat.

Capitolul. II

Analiza comparativă a datoriei publice în țările Uniunii Europene în perioada premergătoare crizei economice globale (2000-2007)

2.2. Analiza mărimii, dinamicii datoriei publice și a factorilor de impact în statele membre ale Uniunii Europene în perioada 2000-2007

Experiența crizei financiare a relevat numeroase situații problematice pentru țările din zona euro. Creșterea accelerată a ponderii deficitului bugetar și a datoriei publice în PIB, alături de aplatizarea procesului de creștere au condus în timp la dezechilibre macroeconomice majore.

În acest context, oportunitatea menținerii criteriilor de convergență nominală a devenit obiectul a diverse reflecții și analize. Numeroase critici au fost generate de faptul că, în esență, criza financiară a relevat incapacitatea criteriilor de convergență de a reflecta abilitatea statelor membre de a atinge un nivel de devoltare economică care să le permită integrarea în zona euro și, implicit, respectarea cerințelor stricte de politică monetar-financiară și fiscală care guvernează funcționarea acesteia.

Colapsul actual al Greciei este pus în lumina acumulării graduale a unor deficite semnificative de natură fiscal-bugetară care au determinat un grad excesiv de îndatorare pe fondul căruia s-a creat o situație de dezechilibru masiv. În esență, sustenabilitatea unui fenomen este puternic corelată cu dinamica acestuia. Astfel, latura sustenabilă a criteriilor este relevată dintr-o perspectivă complexă. Mai întâi este reliefată dinamica indicatorilor de convergență pe parcursul ultimilor zece ani, urmărind o perspectivă diferențiată în funcție de nivelul de dezvoltare economică, apartenența la zona euro, precum și de momentul integrării în cadrul UE. Ulterior, sunt relevate aspectele deficitare ale criteriilor de convergență nominală în lumina evoluțiilor macroeconomice recente, precum și a diferențelor în raport cu domeniul convergenței reale, pentru ca în ultima parte a cercetării să fie inclusă o analiză a corelației dintre ciclurile economice în cadrul țărilor din UE. În vederea creãrii unei uniuni economice și monetare,

Tratatul de la Maastricht a introdus ca și repere fundamentale criteriile de convergențã nominalã pe baza cãrora se apreciazã capacitatea țãrilor din cadrul UE de a se integra în zona euro.

Criteriile de convergențã nominalã se raporteazã la un ansamblu de politici – financiarã, monetarã, valutarã, fiscalã- care fundamenteazã arhitectura macro-financiarã a țãrilor care urmeazã sã devinã membre ale zonei euro. În esențã, criteriile de convergențã constau într-o serie de indicatori macroeconomici care au fost calibrați la anumite nivele de referințã, considerate ca fiind sustenabile pentru un mediu macroeconomic stabil. Valorile de referințã pentru indicatorii analizați sunt:

1.5% peste media celor mai performante trei state înregistratã pe parcursul ultimilor doi ani în cazul ratei inflației;

2% peste media celor mai performante trei state înregistratã pe parcursul ultimilor doi ani în cazul ratei dobânzii;

3% pondere în PIB în cazul deficitului bugetar;

60% pondere în PIB în cazul datoriei publice.

Analiza la nivelul indicatorilor de convergențã nominalã este realizatã pe parcursul perioadei 2000-2010, având în prim-plan țãrile din cadrul UE. Analiza se va derula pe baza unei perspective comparative a valorilor efective înregistrate de indicatorii macroeconomici în țãrile din UE în raport cu valorile de referințã ale indicatorilor.

În cazul ratei inflației, se remarcã faptul cã valorile de referințã implicã o dinamicã divizatã pe douã sub-perioade: 2000-2006, în care valoarea de referințã este fluctuantã, atingând un nivel maxim de 3.1% în anul 2001 și un nivel minim de 2.2% în anul 2004. Pe parcursul acestei perioade, valoarea de referințã a înregistrat variații de la un an la altul.

Începând cu anul 2006, valoarea de referințã a ratei inflației a înregistrat o scãdere permanentã. Anterior anului 2006, valoarea de referințã a ratei inflației a fost marcatã de o creștere de la 2.5% în anul 2005 la o valoare de 2.9% în anul 2006.

Aceastã dinamicã a ratei inflației reflectã traiectoria pozitivã a evoluțiilor macroeconomice din UE anterior anului 2006, în timp ce apariția crizei financiare a generat începutul unui proces de deflație.

Odatã remarcatã scãderea gradualã a valorilor de referințã corespunzãtoare ratei inflației, capacitatea statelor membre de a se înscrie în limitele prestabilite ale acestui indicator se reduce. Astfel, dacã pe parcursul perioadei 2000-2006, Austria, Finlanda, Luxemburg, Danemarca, Suedia înregistreazã valori ale ratei inflației inferioare nivelurilor de referințã, începând cu anul 2007, valorile efective înregistrate de acest indicator se situeazã peste pragul de referințã.

Totuși, la nivel regional, în cadrul zonei euro se remarcã o convergențã mai puternicã în cazul ratei inflației, respectiv media ratei inflației în zona euro se situeazã sub valoarea de referințã, ceea ce reflectã capacitatea statelor performante în aceastã privințã de a atenua la nivel regional disparitãțile determinate de celelalte state, cu o ratã a inflației peste nivelul de referințã. Acest aspect se remarcã și la nivelul UE27, subliniind capacitatea de absorbție a efectelor negative determinate de valori divergente importante înregistrate de acest indicator în cazul unor țãri prin puterea de convergențã importantã a altor țãri.

Un grad de convergențã mai ridicat este reflectat în cazul ratei dobânzii. Valorile de referințã au înregistrat o scãdere aproape permanentã din anul 2000 pânã în anul 2010.

Indicatorii care prezintã gradul de divergențã cel mai ridicat derivã din domeniul fiscal.

Ponderea efectivã a deficitului bugetar și a datoriei publice în PIB se îndepãrteazã de valoarea de referințã pe mãsurã ce momentul declanșãrii crizei financiare se apropie, respectiv perioada 2006-2007. Dintre cei doi indicatori specifici convergenței fiscale –deficitul bugetar și datoria fiscalã, cel mai divergent este deficitul bugetar.

În privința presiunilor inflaționiste, Belgia și Danemarca au încălcat nivelul de referință în ultimii ani (4.5%, 3.6%, respectiv 2.4% și 2% în raport cu 2.% și 1%) (a se vedea tabelul 1).

Tabelul nr. 1 Dinamica ratei infrației în cadrul UE în perioada 2000 – 2007

Germania se remarcă printr-un grad ridicat de disciplină în materie de convergență a ratei inflației; pe parcursul perioadei analizate, doar în anul 2008, respectiv 2010, a depășit cu o valoare extrem de scăzută valoarea de referință (2.8% și, respectiv, 1.1% în raport cu 2.5% și 1.1%).

O altă țară cu un grad ridicat de aliniere la valorile de referință ale ratei inflației este Franța. În perioada 2000-2007, valorile efective ale ratei inflației s-au situat în permanență sub cele de referință, pentru ca odată cu apariția dezechilibrelor generate de criza financiară, valorile acestui indicator să se situeze peste nivelul de referință (3.1% și 1.7% în raport cu 2.5% și 1%). În privința Irlandei, pe parcursul perioadei 2000-2003, rata inflației a depășit permanent valoarea de referință, pentru ca în decursul intervalului de timp 2004-2007, să se constate o tendință de înscriere sub valoarea de referință.

Valorile negative reflectă un proces deflaționist, cu reale efecte negative la nivel macroeconomic. Aceeași traiectorie a ratei inflației se remarcă și în Italia, Austria, Luxemburg, Marea Britanie și Suedia, respectiv un proces de convergență ridicată până în anul 2006, pentru ca ulterior să se producă un derapaj semnificativ reflectat într- o îndepărtare de nivelul de referință.

Grecia și Spania se remarcă prin gradul cel mai ridicat de indisciplină în privința ratei inflației; în decursul celor șapte ani (2000-2007), țările nu au fost capabile să controleze procesul inflaționist astfel încât să înregistreze valori sub nivelul de referință; pe parcursul ultimilor doi ani, pe fondul deflației, indicatorii s-au apropiat de nivelul de referință.

Portugalia se remarcă printr-o traiectorie diferită a ratei inflației; dacă pe parcursul perioadei 2000-2004, valoarea efectivă a indicatorului s-a situat sub nivelul de referință, anul 2005 a marcat începutul unui dezechilibru în privința capacității statului membru de a îndeplini criteriul de convergență al ratei inflației.

În privința disciplinei bugetare, se remarcă faptul că Germania prezintă o evoluție a soldului bugetar care se înscrie în limita impusă de criteriul de convergență; cu excepția anilor 2002, 2003 și 2010 când ponderea deficitului bugetar în PIB a atins valorile de 3.7%, 4% și 3.3%, pe parcursul celorlalți ani deficitul bugetar a respectat nivelul de 3% din PIB (a se vedea tabelele 2 și 3).

Tabelul nr. 2 Dinamica ponderii deficitului bugetar în PIBîn cadrul UE în perioada 2000 – 2007

Tabelul nr. 3 Dinamica ponderii datoriei publice în PIB în cadrul UE în perioada 2000 – 2007

Totuși, în privința rigurozității fiscale, Danemarca se plasează pe primul loc întrucât în cursul perioadei analizate, soldul bugetar a fost predominant pozitiv. Totuși, din perspectiva gradului de îndatorare, Spania a reușit să asigure un control corespunzător al acestuia până în anul 2007, neînregistrând nici o depășire a nivelului de referință. Luxemburg-ul prezintă gradul de îndatorare cel mai redus pe parcursul perioadei analizate, având o medie de aproximativ 6% până în anul 2007. Alte țări cu un management riguros al ponderii datoriei publice în PIB sunt Olanda, Finlanda și Suedia, unde apariția turbulențelor financiare nu a determinat creșterea gradului de îndatorare peste nivelul impus de criteriul de convergență, ci doar o variație de +10% care a continuat să mențină ponderea datoriei publice în PIB în limita de 60%. Grecia apare în ipostaza statului cu deficitul bugetar cel mai ridicat înregistrat de-a lungul perioadei analizate; nici înainte de declanșarea crizei financiare, ponderea deficitului bugetar în PIB nu a fost gestionată în mod eficient, atingând aproape în mod permanent valori peste pragul de referință (4.5% în 2001, 5.2% în 2005, 6.4% în 2007). Aceeași situație se constată și la nivelul ponderii datoriei publice în PIB, Grecia înregistrând o medie a acesteia de peste 100% de-a lungul perioadei analizate.

O altă țară cu un grad ridicat de indisciplină fiscală este Italia, care chiar și în perioada anterioară declanșării turbulențelor financiare a înregistrat ponderi ale datoriei publice în PIB de peste 100%. Această situație este în opoziție cu deficitul bugetar care, cu anumite excepții, a fost menținut în limita prestabilită de criteriul de convergență, neînregistrând derapaje accentuate nici sub impactul crizei financiare.

La polul opus se situează Irlanda care până în momentul declanșării dezechilibrelor financiare a reușit să manifeste un control adecvat al finanțelor publice, înregistrând aproximativ pe întreaga perioadă analizată un sold bugetar pozitiv; odată izbucnită criza financiară, începând cu anul 2007, soldul bugetar a devenit brusc negativ, atingând valori alarmante.

De altfel, aceleași aprecieri pot fi făcute și la nivelul ponderii datoriei în PIB; până în anul 2008, Irlanda îndeplinea acest criteriu de convergență, înregistrând grade de îndatorare la aproximativ jumătate din valoarea de referință. Franța și Marea Britanie au aplicat un management mai relaxat al finanțelor publice, menținând o pondere a datoriei publice în PIB aproape de nivelul de referință pe parcursul întregii perioade analizate.

Se remarcă faptul că inclusiv la nivelul zonei euro ponderea deficitului bugetar în PIB nu este cu mult inferioară celei la nivelul UE27, ceea ce evidențiază un management defectuos al finanțelor publice inclusiv în țări din zona euro. Un aspect deosebit de interesant constă în faptul în cazul ponderii datoriei publice în PIB, media la nivelul zonei euro este superioară mediei la nivelul UE27, reflectând nivele de îndatorare semnificative pentru țările din această zonă.

În privința datoriei publice, poziția financiarã a unei țãri poate fi consideratã sustenabilã chiar și în contextul depãșirii limitei de 60% în cazul în care existã rezerve valutare suficiente. În acest sens, este deosebit de oportunã determinarea unui indicator care sã ia în considerare deducerea rezervelor valutare din nivelul datoriei publice întrucât, în acest caz, se obține o imagine realistã asupra gradului de îndatorare a unei țãri.

Un alt indicator oportun din acest punct de vedere reprezintã gradul de acoperire a datoriei publice prin rezervele de aur, considerate a fi cele mai protectoare, luând în considerare rezistența aurului la șocurile puternice manifestate.

Un aspect important în aceastã privințã este ilustrat în tabelele 17 și 18, în care sunt prezentate gradele de acoperire a datoriei publice prin rezervele internaționale și prin aur.

Tabelul nr. 4 Evoluția ponderii excedentului datoriei publice în raport cu rezervele de acoperire în PIB în cadrul UE de-a lungul perioadei 2001 – 2007

Tabelul nr. 5 Evoluția gradului de acoperire a datoriei publice prin rezervele de aur în cadrul UE în perioada 2001 – 2007

În analiza destinatã indicatorilor de convergențã nominalã a fost evidențiatã politica laxã practicatã de Franța și UK în planul finanțelor publice, acestea depãșind cu 10%-15% valorile de referințã ale deficitului bugetar și datoriei publice.

Pe de altã parte, Italia, Irlanda și Portugalia se evidențiazã printr-un grad de îndatorare excesiv, cu mult peste cel al țãrilor menționate; totuși, gradul de acoperire al datoriei publice în aur este mai ridicat în cazul țãrilor supraîndatorate în raport cu cele care sunt mai prudente din acest punct de vedere. Astfel, Franța și UK prezintã un grad de acoperire a datoriei publice în aur de 8% și, respectiv, 14%, în timp ce Grecia și Spania au o valoare a acestui indicator de peste 30%. Irlanda și Germania au o valoare scãzutã a acestui indicator, de 5% și respectiv 0.88%.