Bursa Intre Evolutie Si Crah
INTRODUCERE
Intensificarea interdependențelor între piețele bursiere internaționale a adus beneficii majore investitorilor din lumea întreagă, care au posibilitatea de a-și diminua riscurile prin diversificarea portofoliilor. Legăturile strânse dintre piețe au condus, de asemenea, la diminuarea costurilor de tranzacționare.
În contextul intensificării relațiilor dintre piețe, trendurile acestora au devenit din ce în ce mai corelate, astfel că, în general, marile piețe bursiere internaționale înregistrează evoluții similare. Astfel, în fazele de creștere ale ciclului economic, piețele bursiere înregistrează evoluții pozitive, însă în momentul apariției unei crize acestea devin puternic corelate pe scădere.
Crahurile bursiere reprezintă probabil cel mai mare risc asumat de către investitori, pentru că în astfel de situații performanțele unei acțiuni pot fi spulberate foarte rapid de tendința generală a pieței, chiar dacă, în mod normal, nu ar fi existat motive ca prețul respectivului titlu să scadă. Riscul sistemic este cel care își spune cuvântul în astfel de cazuri, pentru că investitorii urmează tendința pieței și realizează vânzări masive, în loc să aloce timp pentru a face evaluări privind oportunitatea menținerii portofoliilor. Sentimentul existent pe
piață poate deveni astfel mai important decât fundamentele economice ce ar trebui să stea la baza deciziilor de investiții și, respectiv, a formării prețului.
Crizele financiare sunt caracterizate de materializarea bruscă și simultană a riscurilor care în perioade de normalitate păreau independente. Ca rezultat, oportunitățile de diminuare a riscurilor se reduc considerabil tocmai când nevoia pentru acestea este mai mare, ceea ce poate provoca apariția unei amenințări substanțiale asupra sistemului financiar global.
Lucrarea de față își propune o analiză a celor mai mari crahuri bursiere și un studiu de caz privind criza financiară actuală.
Astfel, Capitolul I își propune un istoric al crizelor crizelor bursiere, respectiv noțiunea, istoricul și evoluția bursei pe plan internațional, noțiunea de criză/crah bursier, principalele crize bursiere, principalele cauzele ale crizelor bursiere, remediul crizelor bursiere propus de specialiști,
Capitolul II constă într-o analiză a crahului bursier din 1929 și consecințele acestuia, respectiv o privire de ansamblu asupra pieței bursiere din SUA, premisele crizei din 1929, cauzele crahului bursier din 1929, sfârșitul crizei din anul 1929.
Capitolul III își propune o analiză a crizei din 1987, premisele acesteia, cauzele crizei din 1987 și efectele produse de aceasta.
Capitolul IV intitulat criza financiară actuală reprezintă studiul de caz al lucrării. În cadrul acestuia va fi analizată criza companiilor IT din anul 2000, debutul crizei financiare în perioada 2007-2008, cu o privire specială asupra țărilor în Europa și asupra crizei datoriilor suverane.
CAPITOLUL I
Istoricul crizelor bursiere
1.1 Noțiunea, istoricul și evoluția bursei pe plan internațional
Cuvântul bursă, din punct de vedere etimologic, provine din limba greacă, unde „bursa” se traduce prin expresia săculeț cu bani.
Termenul bursă desemnează o instituție cu putere de autoreglementare, specifică economiei de piață liberă – bursa – ca formă organizată de schimb pentru mărfuri și valori.
În esență, noțiunea indică locul de întâlnire a negustorilor și oamenilor de afaceri, în sensul unui spațiu de concentrare a cererii și ofertei. Acest conținut rezultă din definițiile date în limbajul de specialitate.
Astfel, în „Legea română asupra burselor" din 1929 – „Legea Madgearu" – se arată că „bursele sunt instituții publice create în scopul de a reuni pe comercianți, industriași, producători, armatori și asigurători în vederea negocierii valorilor publice și private, monedelor, devizelor, mărfurilor, productelor, închirierii vaselor și acoperirii riscurilor de tot felul" .
Prin urmare, bursa este o piață, care se particularizează prin obiectul tranzacțiilor și modul de organizare și funcționare.
În domeniul dreptului, se apreciază că bursele sunt instituții unde se negociază (se vând și se cumpără) valori mobiliare sau mărfuri, după o procedură anumită și numai de către anumiți intermediari, sub supravegherea autorităților.
Formarea și afirmarea bursei exprimă însăși definirea relațiilor de schimb, a pieței ca structură de bază a economiei de piață moderne. Odată cu consacrarea bursei, relațiile de schimb ajung la deplină extindere și maturizare, primind rolul central în reglarea mecanismului de piață.
Bursa, din punct de vedere economic, semnifică o piață unde au loc tranzacții bursiere, după o anumită procedură reglementată.
Schimburile și tranzacțiile au fost cunoscute din cele mai vechi timpuri și se efectuau, la început, sub formă de troc. Ulterior, trocul tradițional a fost înlocuit cu schimbul de mărfuri contra unor piese din argint sau aur.
Sistemul de împrumut cu dobândă a apărut pentru prima dată în Mesopotamia, la el apelând cei care doreau să dezvolte o activitate comercială.
În Roma antică a apărut o categorie de comercianți abilitați de Senat, având exclusivitate în colectarea impozitelor și aprovizionarea armatei. Această categorie se numea publicani și își întemeiau societăți în comandită pe acțiuni, denumite societăți publicanorum, ale căror acțiuni se negociau în bazilici și cei ce se ocupau cu vanzarea acestora se numeau argentari.
Această activitate reapare la genovezi și la comercianții venețieni, care pe durata unei călătorii își constituiau societăți pe acțiuni ce se dizolvau la sfârșitul acesteia, și părțile cu care contribuia fiecare se împărțeau proporțional.
În Franța, în secolul XIV, este dată prima reglementare cu privire la schimbul organizat, într-un loc bine stabilit – Podul Mare – și prin negocieri.
La Brouge, negustorii veniți din India, își negociau mărfurile într-un han care avea drept simbol trei săculeți; de aici provine și denumirea de bursă.
Prima bursă de valori a fost înființată în Philadelphia, în anul 1790.
După anul 1790, un grup de 24 de oameni de afaceri newyorkezi au deschis o bursă de valori pe Wall Street, New York, locație în care se află și în prezent. Wall Street este considerat a fi punctul de referință al înființării bursei de valori.
În anii 1800, bursele de valori au avut parte de un boom dar nu s-au putut menține la acest nivel după trecerea în secolul XX, deși la începutul anilor 1900 erau făcute cantități masive de bani pe Wall Street.
În 1929, bursa a intrat în criză și a dus la pierderea a zeci de milioane de dolari și, în același timp, îndreptarea Statelor Unite spre marea criză.
Prin implicarea Statelor Unite în cel de-al doilea război mondial a condus la revigorarea bursei.
În anul 1987, piața bursieră a suferit ce-a de-a doua criză ca intensitate, fapt ce a dus la impunerea de către guvernul american a unor reguli, pentru a evita apariția unor astfel de crize pe viitor.
Perioada postbelică, îndeosebi ultimele decenii, au fost marcate de mutații, de ordin cantitativ și calitativ, în mecanismele tranzacțiilor bursiere și în raporturile de forțe dintre principalele centre bursiere.
În toate statele moderne au fost create și s-au dezvoltat burse de valori puternice, care au ajuns să domine segmentele esențiale ale piețelor financiare naționale și internaționale.
Revoluția financiară de la începutul anilor 1970 a supus lumea bursieră la o mutație fără precedent. Prăbușirea Sistemului Monetar Internațional conceput și oficializat la Bretton Woods și revoluția telematică au produs o adevărată undă de șoc. Suspendarea convertibilității a dolarului SUA a determinat apariția foarte rapidă a „financiar future” și liberalizarea la regulilor de funcționare a sistemului financiar internațional.
Piața americană se dovedește a fi cea mai receptivă la schimbări; ea asimilează rapid noile soluții și găsește – și în domeniul bursier – cele mai eficiente căi de modernizare, pe baza cărora avansul economiei și pieței SUA față de cele europene sau asiatice crește considerabil.
Piața europeană reacționează ceva mai lent; în Franța, spre exemplu, de-abia în 1983 se produc primele schimbări radicale prin apariția Pieței secundare. În 1984 se procedează la dematerializarea titlurilor, iar în 1986-1987 se creează noile instrumente financiare MATIF și MONEP.
În Anglia reorganizarea din temelii (big-bang-ului) a burselor se produce în 1986, iar alte piețe europene importante cum este cea a Germaniei se află în prezent în plin proces de transformare.
Piața asiatică, îndeosebi cea japoneză, a făcut progrese foarte mari în ultimii 15 ani. Bursa japoneză resimte însă efectele crizei economice cu care s-a confruntat această țară la începutul ultimului deceniu.
Considerate de unii specialiști drept una dintre cele mai mari sfidări la adresa teoriei piețelor eficiente, crahurile bursiere au afectat dintotdeauna echilibrul economic al țărilor și au condus la declanșarea multor falimente industriale și bancare, deoarece au avut ca efect contracția volumului creditelor și îngreunarea circulației capitalurilor.
Mecanismul clasic al crahului bursier este următorul: el se caracterizează la început printr-o creștere susținută a cursurilor și a ratelor dobânzii, generată de o activitate economică febrilă și de suprasaturarea investițiilor. Creșterea costurilor, care nu mai poate fi acoperită prin creșterea prețurilor, conduce la diminuarea rezultatelor financiare ale firmelor și a perspectivelor de profit ale acestora.
În aceste condiții, retragerea de pe piață a operatorilor care presimt crahul și anticipează o corectare a cursurilor determină comprimarea cererii de titluri și generează panică, aceasta din urmă amplificându-se apoi singură, ca urmare a lipsei cumpărătorilor de titluri.
1.2 Noțiunea de criză/crah bursier
Fenomenul de crah bursier implică prăbușirea cursurilor titlurilor pe piețele bursiere.
Considerate de unii specialiști drept "una din cele mai mari sfidări la adresa teoriei pieței eficiente", crahurile bursiere au afectat dintotdeauna echilibrul economic al țărilor și au condus la falimentul multor întreprinderi, deoarece au determinat contracția volumului creditelor și au îngreunat circulația capitalurilor.
Mecanismul crahului bursier este clasic. Acesta se caracterizează la început printr-o creștere susținută a cursurilor și a ratelor dobânzii, creștere generată de o activitate economică febrilă și de suprasaturarea investițiilor. Creșterea costurilor, care nu mai poate fi absorbită printr-o creștere a prețurilor, conduce la diminuarea rezultatelor financiare ale firmelor și a perspectivelor de profit ale acestora.
Se face distincția între două tipuri diferite de crah: cel care a declanșat marea criză economică interbelică și cel care a produs grave perturbări pe piețele financiare în a doua jumătate a anilor 1980.
Data de 24 octombrie 1929 este amintită în literatura de specialitate ca „ziua neagră”, pentru Bursa de Valori din New York.
Începând cu sfârșitul anului 1928 se dezvoltase o piață extrem de atractivă pe loturi de teren pentru ca mai apoi să se extindă și pentru o serie de titluri. Cel mai frecvent se foloseau împrumuturi de fonduri de la bănci pentru a cumpăra acțiuni, sperându-se în creșterea cursului acestora urmând revânzarea lor la un preț mai mare, rezultând astfel un profit considerabil.
Trebuie amintit faptul că la începutul anului 1929, societățile bancare măriseră succesiv rata dobânzilor pentru creditele pe termen scurt până la 20%.
Speranța într-un câștig mai mare a fost întreținută de facilitățile acordate la achiziționarea de acțiuni. Astfel, se dădea posibilitatea de a acoperi cu bani gheață numai o parte din suma necesară, restul banilor fiind împrumutați de către societatea de bursă, cu garanție în acțiunile cumpărate. Brokerii acordau împrumuturile cu rate ale dobânzii superioare celor practicate pe piață de către bănci. Volumul împrumuturilor crescuse semnife, deoarece au avut ca efect contracția volumului creditelor și îngreunarea circulației capitalurilor.
Mecanismul clasic al crahului bursier este următorul: el se caracterizează la început printr-o creștere susținută a cursurilor și a ratelor dobânzii, generată de o activitate economică febrilă și de suprasaturarea investițiilor. Creșterea costurilor, care nu mai poate fi acoperită prin creșterea prețurilor, conduce la diminuarea rezultatelor financiare ale firmelor și a perspectivelor de profit ale acestora.
În aceste condiții, retragerea de pe piață a operatorilor care presimt crahul și anticipează o corectare a cursurilor determină comprimarea cererii de titluri și generează panică, aceasta din urmă amplificându-se apoi singură, ca urmare a lipsei cumpărătorilor de titluri.
1.2 Noțiunea de criză/crah bursier
Fenomenul de crah bursier implică prăbușirea cursurilor titlurilor pe piețele bursiere.
Considerate de unii specialiști drept "una din cele mai mari sfidări la adresa teoriei pieței eficiente", crahurile bursiere au afectat dintotdeauna echilibrul economic al țărilor și au condus la falimentul multor întreprinderi, deoarece au determinat contracția volumului creditelor și au îngreunat circulația capitalurilor.
Mecanismul crahului bursier este clasic. Acesta se caracterizează la început printr-o creștere susținută a cursurilor și a ratelor dobânzii, creștere generată de o activitate economică febrilă și de suprasaturarea investițiilor. Creșterea costurilor, care nu mai poate fi absorbită printr-o creștere a prețurilor, conduce la diminuarea rezultatelor financiare ale firmelor și a perspectivelor de profit ale acestora.
Se face distincția între două tipuri diferite de crah: cel care a declanșat marea criză economică interbelică și cel care a produs grave perturbări pe piețele financiare în a doua jumătate a anilor 1980.
Data de 24 octombrie 1929 este amintită în literatura de specialitate ca „ziua neagră”, pentru Bursa de Valori din New York.
Începând cu sfârșitul anului 1928 se dezvoltase o piață extrem de atractivă pe loturi de teren pentru ca mai apoi să se extindă și pentru o serie de titluri. Cel mai frecvent se foloseau împrumuturi de fonduri de la bănci pentru a cumpăra acțiuni, sperându-se în creșterea cursului acestora urmând revânzarea lor la un preț mai mare, rezultând astfel un profit considerabil.
Trebuie amintit faptul că la începutul anului 1929, societățile bancare măriseră succesiv rata dobânzilor pentru creditele pe termen scurt până la 20%.
Speranța într-un câștig mai mare a fost întreținută de facilitățile acordate la achiziționarea de acțiuni. Astfel, se dădea posibilitatea de a acoperi cu bani gheață numai o parte din suma necesară, restul banilor fiind împrumutați de către societatea de bursă, cu garanție în acțiunile cumpărate. Brokerii acordau împrumuturile cu rate ale dobânzii superioare celor practicate pe piață de către bănci. Volumul împrumuturilor crescuse semnificativ, ceea ce demonstra că operațiunile speculative luaseră o mare amploare. În conjunctura bursieră de atunci existau importante sume de bani disponibile pentru tranzacții, ca rezultat al diminuării investițiilor productive.
Pe fondul majorării continue a cursurilor valutare au crescut și numărul tranzacțiilor bursiere, fiind atrase cercuri largi de persoane fizice și juridice care jucau la bursă.
De fapt, totul a fost o sporire artificială a cursurilor, un „balon de săpun” speculativ care a cedat, se pare, odată cu hotărârea Băncii Angliei de mărire a taxei scontului. Această măsură a provocat retragerea fondurilor europene de pe piața americană, producându-se astfel o primă scădere. Mai apoi, brokerii au cerut bani gheață ca o garanție suplimentară pentru pozițiile deținute de clienții lor. În schimb, aceștia au primit doar ordine de vânzare a titlurilor încredințate spre vânzare. Ordinele respective lansate în același timp, au dus la prăbușirea efectivă a pieței.
În câteva zile cursurile au scăzut dezastros, recuperările fiind insignifiante. Este de amintit ziua de 29 octombrie sau „marțea neagră”, când s-a produs scăderea accentuată, de 48.31 puncte, urmată de o recuperare de 27.64 puncte pentru indicele Dow Jones.
Drept urmare, investitorii au intrat în panică și au avut loc vânzări multe și în cantități mari. Ca rezultat direct, cumpărătorii nu au mai putut să plătească și vânzătorii să fie plătiți.
Declinul a continuat până în iulie 1932.
Ca urmare a acestui enorm declin, s-a declanșat și criza bancară. Băncile și restul de companii, care au împrumutat fonduri pentru jucătorii la bursă nu au mai putut onora cecurile de plată ale clienților lor, care vroiau să-și retragă fondurile. Astfel au dat faliment un număr impresionant de bănci.
Data de 19 octombrie 1987 este recunoscută în literatura de specialitate ca „lunea neagră” pentru că aceasta avea să fie ziua cea mai rea din întreaga existență modernă a Bursei de Valori din New York.
Astfel, indicele Dow Jones semnala un declin de aproximativ patru ori mai mare decât recordul înregistrat în perioada postbelică, depășind și scăderea din 28 octombrie 1929. Repercusiuni s-au înregistrat la Londra, Tokyo, Franckfurt, Paris, Singapore, în Australia, Bursa din Hong Kong fiind chiar închisă temporar.
Pe data de 25 august 1987, indicele Dow Jones a atins cel mai înalt nivel din istorie, adică 2722.42 puncte. Atunci s-a manifestat punctul de maxim al unei piețe aflată sub semnul taurului de aproape cinci ani, pentru ca înainte de 19 octombrie, cu o săptămână, să se înregistreze importante scăderi pe principalele piețe de valori.
În mare, scenariul din 24 octombrie 1929 se repeta, pentru că tendința ascendentă a cursurilor se plafona, urmată mai apoi de un crach care afecta întreg mapamondul.
Raportul solicitat de guvernul american imediat după crach, considera că acesta a fost provocat de programme trading-ul și slăbiciunea piețelor futures, care au trebuit să fie suspendate în perioada crizei.
Toate propunerile pentru revenirea bursei după crah au inclus necesitatea unei mai bune reglementări a tranzacțiilor, mai ales a celor cu instrumente, a unor garanți mai mari din partea investitorilor și brokerilor, cât și impunerea unui control mai strict al operațiunilor speculative.
Legătura dintre bula speculativă și criza bursieră
Bulele speculative8 sunt considerate stări temporare ale pieței rezultate în urma unor cereri excesive pe piață concomitent cu o creștere nefondată a nivelului prețurilor din piață.
Intuind un trend crescător al prețurilor, investitorii creează o presiune masivă de cumpărare cu scopul de a participa la profitabilitatea pieței. De regulă, aceste bule sunt urmate de vânzări și mai rapide în momentul în care prețurile încep să decadă.
În general, o bulă speculativă se dezvoltă încet, îndreptându-se gradual către punctul culminant de-a lungul unei perioade de câțiva ani. După ce bula speculativă a atins punctul culminant prețurile încep să scadă iar investitorii cuprinși de panică exercită presiuni masive de vânzare ceea ce duce la o cădere și mai accelerată a prețurilor din piață.
În ceea ce privește bursele de valori, analiștii financiari consideră că bursa se află într-o bulă în momentul în care cursurile bursiere afectează economia mai mult decât economia afectează cursurile bursiere. Aceasta poate fi considerată o caracteristică comună a tuturor bulelor din istorie.
Bulele speculative reprezintă un tip de fenomen investițional care demonstrează fragilitatea psihologiei investitorilor. Investitorii își pun speranțe așa de mari în cursurile bursiere încât acestea depășesc orice reflecție rațională a valorii reale a valorilor mobiliare respective.
Deoarece bulele nu au nici un fel de substanță, la un moment dat acestea se „sparg” iar banii investiți în aceste acțiuni dispar.
Un crah bursier reprezintă o cădere semnificativă a valorii totale a pieței bursiere atribuită „spargerii” unei bule speculative. Se creează astfel situația în care investitorii încearcă să părăsească piața, suportând în același timp pierderi masive. În încercarea de a evita pierderi și mai mari investitorii incearcă să transmită valorile mobiliare către ceilalți investitori.
Această panică ce cuprinde investitorii contribuie la decăderea bursei care în final se prăbușește și îi afectează pe toți. De regulă, crahurile bursiere au fost urmate de depresiune economică. Legătura dintre o bulă speculativă și crahul bursier poate fi sintetizată astfel: bulele sunt considerate a fi cauza iar crahurile bursiere efectul bulelor.
Este important să se facă distincția dintre un crah și o corecție bursieră. Corecția bursieră poate fi considerată calea prin care piața domolește investitorii prea entuziaști. Ca o regulă generală, o corecție bursieră nu ar trebui să depășească o pierdere mai mare de 20% din valoarea pieței. Surprinzător însă, unele crahuri au fost etichetate ca fiind corecții incluzând aici crahul american din anul 1987. O corecție nu ar trebui să fie considerată ca atare până în momentul în care căderea abruptă a cursurilor se oprește într-o perioadă de timp rezonabilă.
Crahurile bursiere pot fi anticipate de către cei care știu ce indicatori să urmărească. Pentru a se produce un crah, trebuie să existe o anumită condiție în piață, care se dezvoltă pe parcursul a mai mulți ani.
În primul rând, în piață trebuie să existe speculatori, care de cele mai multe ori exagereaza în ridicarea prețurilor, iar activele devin supraevaluate, cu mult peste valoarea lor "normală". Aceste creșteri exagerate de prețuri poarta denumirea de ‘bubble’ sau baloane de săpun.
O a doua premiză care conduce la un crah este legată de ciclurile bursiere. Teoria ciclicității pieței susține că există o alternanță între perioadele de creștere și perioadele de scădere ale prețurilor, ceea ce este oarecum “natural”. Însă, un aspect important al acestei teorii susține că, cu cât creșterile sunt mai abrupte și mai rapide, cu atât scăderile vor fi mai substanțiale.
Aceste aspecte sunt logice dacă ne gândim la substratul lor: un trend ascendent cu creșteri masive pe o perioadă scurtă de timp conduce la euforie în piață, și la o încredere exagerată a investitorilor în activele în care aceștia își plasează banii. Euforia ține de gândirea emoțională, de centrul plăcerii din creier, care este alimentat mult mai mult decât raționalul. Acest fapt conduce la investirea în active deja supraevaluate, fără a ține seama de pericolele care depășesc cu mult potențialul câștig, din punct de vedere rațional. Se cumpără deci tot mai mult, cu tot mai puține fundamente logice, știrile sunt pozitive, iar analiștii foarte optimiști.
La un moment dat, majoritatea are activele respective în portofoliile lor și banii plasați. Cine mai cumpără pentru a duce prețurile mai sus? Nu mai sunt bani pentru un nou val de cumpărare; s-a ajuns la saturație. Aici intervin investitorii informați (smart money) care încep lichidarea pozițiilor, de multe ori agresiv.
O vânzare de o asemenea amploare duce la o scădere a prețurilor destul de bruscă. Investitorii sunt încă în euforie, iar primul val de scăderi nu are un efect foarte mare asupra gândirii lor.
Însă, urmează și un al doilea val, iar investitorii încep deja să își pună întrebări. Mediul foarte optimist însă îi determină să mențină pozițiile, iar cei care nu deschiseseră încă poziții cumpără ceea ce vând investitorii mari, gândind că au cumpărat la un preț mai bun.
După câteva astfel de lichidări masive, pe piață intervine neliniștea, ca apoi să se ajungă la panică, ceea ce dezlănțuie un val masiv de vânzări. După declanșarea panicii, nimeni nu mai vrea să cumpere, deci investitorii rămân cu banii blocați în active care se depreciază tot mai mult, iar panica prinde amploare. Este de remarcat faptul că gândirea logică este încă suprimată de emotivitatea negativă. Acest val de panică generează scăderile mari care definesc importanța crahului.
Crahul reprezintă deci, din punct de vedere al teoriei ciclurilor, valul descendent al unui ciclu, și, în special, partea de început a acestuia.
Pentru a considera o scădere a prețurilor drept un crah, aceasta trebuie să depășeacă 20% din cea mai mare valoare pe care a avut-o activul. În practică, însă, crahul continuă de multe ori până la niveluri exorbitante, de 50 sau chiar 80%.
Bursa este strâns legată de economie, iar efectele negative se propagă și la nivel economic.
În primul rând, investitorii care și-au plasat sume importante pe piața de capital și care acum sunt în pierdere își diminuează consumul. Ca urmare, micile firme dezvoltate în perioada de creștere încep să intre în insolvență și dispar de pe piață. Acest fapt are efecte și la nivelul celorlalte firme, pozitiv sau negativ. De exemplu, firmele de contabilitate își pierd clienții, în timp ce firmele care activează în același domeniu își extind cota de piață, prin diminuarea concurenței.
Debitorii încep să aibe probleme cu plata la timp a datoriilor, din lipsa de lichidități, ceea ce are efecte importante și asupra creditorilor, care nu ăși pot onora la rândul lor obligațiile.
Dispariția unor firme precum și situatia înrăutățită asupra altora duc la pierderea de locuri de muncă, ceea ce va genera un alt val de scădere a consumului, iar procesul continuă în spirală.
Există însă statul, care intervine pentru protecția socială prin micșorarea dobânzilor și ajutorarea companiilor cu norme care să le favorizeze dezvoltarea. Procesul de revenire este însă de lungă durată, iar efectele se resimt la nivelul economiei prin contracția produsului intern brut, falimente, șomaj și inflație.
Pe scurt, efectele crahului se reduc la:
scăderea masivă a prețurilor;
instalarea panicii ca sentiment general în piață;
instabilitatea economică sau recesiunea.
1.3 Principalele crize bursiere
Istoria economică a consemnat, de-a lungul timpului, cazuri celebre de crahuri bursiere, care au avut, în linii mari, aceeași schemă de evoluție.
Primul dintre acestea a fost cunoscut pe piața Londrei la 10 mai 1866, an în care falimentul casei Overend Gurney a provocat o adevarată „vinere neagră”, caracterizată de falimente în lanț, generate de panica produsă. Rarefierea ofertei de capitaluri și contractarea cererii de titluri au contribuit la scăderea cursurilor bursiere, iar încercarea disperată a deținătorilor de titluri de a se debarasa cât mai repede de acestea, în vederea limitării pierderilor sau plății datoriilor a provocat o scădere și mai brutală a acestora.
În ianuarie 1882 și Franța a cunoscut un crah bursier răsunător, al cărui semnal a fost dat de falimentul unei bănci din Lyon. Panica creată în rândul clienților a generat ulterior o cascăda de falimente.
Cel mai lung și mai puternic crah bursier al secolului l-a reprezentat crahul de pe Wall Street, care s-a derulat de-a lungul a 22 de zile (23 octombrie-13 noiembrie) și a constituit un adevărat infern pentru investitorii pe piața americană.
Mecanismul de funcționare a tranzacțiilor cu titluri era următorul: acțiunile erau cumpărate de speculatori de la curtieri pe credit, iar plata acestora se efectua ulterior din câștigul obținut în urma speculării „a la hausse” (la creștere) a titlurilor. Curtierii, la rândul lor, funcționau ca intermediari, deoarece acordau speculatorilor împrumuturi pentru cumpărarea de titluri și se refinanțau de la bănci, care percepeau dobânzi din ce în ce mai mari la creditele acordate acestora.
Euforia bursieră a determinat în perioada 1920-1928 o creștere a volumului împrumuturilor de la 1,5 miliarde la 2,5 miliarde dolari. Creșterea continuă a valorii titlurilor, fenomen comparat de John Kenneth Galbraith cu „tulipomania” înregistrată pe piața olandeză în secolul al XVII-lea (datorită speculațiilor înregistrate pe piața lalelelor, un bulb de lalea ajunsese să coste cât o casă) permitea obținerea unor venituri considerabile în urma vânzării acestora, venituri care erau împărțite de speculatori cu curtierii și cu băncile finanțatoare.
Atâta vreme cât valoarea câștigurilor obținute de speculatori era mai mare decât costul creditelor și al comisioanelor plătite curtierilor, sistemul a funcționat perfect: creșterea întreținea creșterea și piața cerea în continuare noi titluri, a căror valoare creștea de la o zi la alta.
Punctul sensibil l-a reprezentat însă schimbarea anticipărilor pieței, care a determinat, în final, prăbușirea întregului edificiu: diminuarea continuă a câștigurilor obținute de speculatori a determinat creșterea continuă a cantității de titluri vândute de aceștia, în vederea acoperirii cheltuielilor cu plata creditului.
Înfrangerea speculatorilor s-a repercutat asupra curtierilor, deoarece, creanțele acestora din urmă, erau fondate pe activele speculatorilor (titlurile deținute de speculatori reprezentau garanția împrumuturilor lor de la curtieri). Deoarece scăderea valorii titlurilor echivala cu o volatilizare continuă a garanțiilor, speculatorii erau obligați să se împrumute din ce în ce mai mult de la un „robinet cu bani” care își reducea în permanență debitul. Intervenția disperată a băncilor la fiecare scădere a cursurilor nu a ajutat la nimic, neîncrederea s-a generalizat, iar falimentele deținătorilor de titluri au provocat falimente în lanț în rândul băncilor, care erau asaltate de deponenți.
1.4 Principalele cauzele ale crizelor bursiere
Opiniile specialiștilor cu privire la cauzele crizei din 1929, care a zdruncinat din temelii sistemele financiare naționale și economiile multor țări, nu sunt unanime.
Unii dintre aceștia consideră că la originea acestei catastrofe s-a aflat hotărârea Băncii Angliei de a majora taxa oficială a scontului, fapt ce a provocat o retragere masivă a fondurilor europene de pe piața americană.
Potrivit altor opinii, această criză s-a datorat politicilor monetare restrictive din acea perioadă, cauzate de aplicarea etalonului aur-lingouri, etalon care limita volumul emisiunii monetare, care nu au permis soluționarea problemei pe seama realizării unor injecții de lichidități în economia americană.
După cel de-al doilea război mondial, evoluția piețelor bursiere naționale a cunoscut, în general, o creștere continuă, presarată însă cu o altă serie de "zile negre", cum a fost cea din 19 octombrie 1987, când indicele Dow Jones a înregistrat într-o singură zi o scădere record de 508,32 puncte (22,8%).
Opiniile specialiștilor cu privire la cauzele declanșării acestei crize au reliefat existența a mai multe cauze posibile, cum ar fi deficitul bugetului federal și al balanței comerciale a SUA, criza din Orientul Mijlociu, creșterea de către Bundesbank (Banca Centrală a Germaniei) a ratei dobânzii, modificarea brutală a politicii monetare americane, care a devenit foarte restrictivă în comparație cu politica expansionistă promovată începând cu anul 1986, creșterea ponderii operațiunilor bursiere declanșate de ordinatoare ("program trading", care declanșează automat ordine de vânzare sau cumpărare de titluri), operațiunile derulate pe piețele la termen.
Toate anchetele declanșate în vederea stabilirii cauzelor crizei din 1987 nu au condus la obținerea unor concluzii certe. Potrivit unor studii realizate de Banca Reglementelor Internaționale de la Basel, la originea acestei crize s-au aflat trei cauze majore, și anume:
– nivelul ridicat al incertitudinii investitorilor cu privire la criza datoriei externe a țărilor în curs de dezvoltare,
– existența unei „bule speculative” (supraevaluarea titlurilor) care s-a format în perioada premergătoare crizei,
– slăbiciunea de moment a unor mecanisme ale pieței (slăbiciunea piețelor futures, care au fost suspendate în perioada crizei).
Alți autori consideră că la originea crahului bursier din 1987 au stat mai mulți factori de natură economică, monetară, financiară și tehnică.
Factorii de natură economică au fost cei legați de deficitul bugetar și comercial ridicat al SUA, a cărui reducere brutală a avut un efect negativ asupra economiei mondiale.
Factorii de natură monetară i-au reprezentat mișcările eratice ale monedei americane și hotărârea luată de primele 7 țări europene dezvoltate (Grupul G-7), care au semnat la Paris în luna februarie 1987 un acord prin care se angajau să nu mai susțină moneda americană și să crească ratele dobânzii pentru a stopa creșterea volumului masei monetare în aceste țări.
Factorii de natură financiară au fost reprezentați de efectul negativ al creșterii ratelor dobânzii pe termen lung asupra cursului acțiunilor, care a scăzut ca urmare a deciziilor investitorilor de a-și restructura portofoliile și de a vinde masiv din acțiunile deținute.
Factorii de natură tehnică au fost determinați de utilizarea pe scară largă pe aceste piețe a calculatoarelor, a programelor informatice și a sistemelor de comunicații, în paralel cu creșterea volumului tranzacțiilor și mai ales a celor speculative pe aceste piețe.
„Raportul Deguen” asupra acestei crize, întocmit de o câțiva specialiști din Franța, a concluzionat că „iluzia unei lichidități infinite a piețelor la termen este cauza blocării sistemului, deoarece vine un moment când devine imposibil să te acoperi, să te protejezi”, cu alte cuvinte, nu mai poți să transferi riscul altora, deoarece nu mai sunt voluntari, actorii bursei nemaifiind interesați de investițiile în acțiuni.
La rândul său, Maurice Allais, laureat al Premiului Nobel pentru economie în anul 1988, considera că la baza acestui crah (al cărui moment de declanșare l-a prevăzut cu exactitate) au stat finanțarea excesivă a operațiunilor speculative cu mijloace de plată create „ex nihilo” prin mecanismul creditării, insuficiența marjelor de garanție pentru speculațiile la termen, cotarea continuă a cursurilor (pe care o considera din punct de vedere economic o aberație care generează instabilitate și posibilitatea manipulării piețelor), programele informatice folosite de gestionarii de portofolii și amploarea operațiunilor speculative cu contractele pe indici bursieri.
Criza de pe piața americană s-a repercutat și asupra celorlalte piețe financiare ale lumii, de cele mai multe ori fără nicio legatură cu evoluția financiară a emitenților sau a economiilor din țările respective.
Această prăbușire simultană a piețelor financiare a scos în evidență automatismele și paralelismele evoluțiilor bursiere în condițiile globalizării și interdependența crescândă dintre piețele financiare naționale.
Stabilizarea cursurilor nu a putut fi realizată decât în urma intervenției băncilor centrale, care au injectat lichidități în economie în vederea evitării panicii și a asigurării stabilității instituțiilor financiare naționale.
Edificiul financiar mondial și-a mai dovedit de câteva ori fragilitatea. Astfel, în anul 1990, odată cu invazia Irakului asupra Kuweitului, în 1991, ca urmare a destabilizării situației din Rusia, în anul 1998, odată cu căderea piețelor asiatice, și în anul 2008, odată cu declanșarea crizei pieței ipotecare în SUA.
Criza de pe piețele asiatice din anul 1998, care a afectat puternic economia unor țări precum Coreea, Indonezia, Malaysia și Thailanda, a avut numeroase cauze fundamentale dintre care pot fi menționate următoarele:
afluxul masiv de capitaluri externe, disponibile la rate ale dobânzii foarte atractive;
valorizarea puternică a activelor financiare, care a atras noi valuri de capitaluri externe;
alocarea ineficientă a capitalurilor, fragilitatea sistemului bancar, managementul slab al firmelor, lipsa de transparență a sectorului financiar;
aplicarea unui regim de cursuri fixe, care a creat un climat de încredere pentru investitorii străini;
nivelul redus al exporturilor realizate de aceste țări.
1.5 Remediul crizelor bursiere
În literatura de specialitate, se conturează ideea, conform căreia, remediul crahurilor bursiere trebuie să pornească de la o realitate evidentă: piețele financiare sunt instabile, reechilibrarea acestora nu se realizează de la sine, iar atâta vreme cât vor exista piețe financiare, vor exista și cicluri de expansiune și de recesiune a acestora.
Evitarea, sau cel puțin diminuarea socurilor provocate de crizele de pe piețele financiare este condiționată de respectarea unor condiții esențiale. Dintre acestea pot fi menționate următoarele:
ameliorarea calității informațiilor de pe piețele financiare, astfel încât operatorii să poată urmări, în permanență, evoluția performanțelor acesteia și să acționeze în timp optim;
diminuarea riscurilor la care se expun instituțiile financiare și de credit prin instituirea unor reglementări prudențiale și de control;
aplicarea de către țările care atrag capitaluri externe a unui regim valutar capabil să reacționeze în fața unor fluxuri masive de capitaluri străine;
realizarea etapizată a procesului de liberalizare financiară, pe măsura întăririi sectorului financiar, astfel încât acesta să fie capabil să dirijeze afluxurile de capital extern spre investiții productive;
creșterea importanței băncilor centrale în asigurarea condițiilor optime de funcționare a piețelor financiare;
asigurarea unei colaborări mai bune dintre organismele naționale de supraveghere a piețelor financiare, precum și dintre acestea și instituțiile financiare internaționale;
instituirea unor reguli de suspendare a cotațiilor în cazul în care variația zilnică a cursurilor depășește anumite limite, reguli care sunt aplicate în prezent pe toate piețele bursiere (de exemplu, la bursa din Chicago, contractele futures pe indici bursieri sunt suspendate timp de o oră dacă indicele Standard & Poor's – 500 scade cu 12 puncte);
instituirea unor măsuri de supraveghere a piețelor financiare la nivel internațional.
Aceste măsuri sunt cu atât mai necesare de luat în prezent cu cât se înregistrează o conexiune din ce în ce mai puternică dintre piețele financiare naționale și cele internaționale, care conduce la amplificarea instabilității piețelor de capital și la sporirea fragilității acestora.
CAPITOLUL II
Crahul bursier din 1929 și consecințele acestuia
2.1 Privire de ansamblu asupra pieței bursiere din SUA
Piața americană este o piață foarte bogată, ceea ce creează unele dificultăți pentru operatorii de pe celelalte piețe, sau pentru publicul larg.
Există trei mari piețe naționale de valori (acțiuni și obligațiuni în principal):
NYSE (New York Stock Exchange) cea mai veche (s-a înființat în 1972) și cea mai mare bursă de valori din SUA, cunoscută și sub numele de Big Board sau The Board. Este organizată ca o asociație, având 1366 membri – persoane fizice – de regulă parteneri sau membri în conducerea unor societăți financiare. Pe această piață acționează un număr de circa 5000 de investitori (din toată lumea), fiecare trebuind să dețină minimum 100 de acțiuni la una din cele 1500 de societăți cotate. Numărul total al titlurilor deținute de public este de 25 milioane, iar valoarea acestora de circa 100 de milioane.
AMEX (American Stock Exchange) – este a doua bursă de valori tradițională din SUA, având un număr de circa 2000 de investitori și negociind tranzacții pentru circa 1 milion de acțiuni.
NASDAQ (Național Association of Securities Dealers Automatic Quotations) – este o piață în întregime electronică, rezervată tranzacțiilor de foarte mare volum. Ea integrează atât valori deținute de populație, cât și cele mai mari valori mondiale. Funcționează în regim de piață OTC (OVER The Counter) și, în funcție de volumul tranzacțiilor, ocupă locul trei din lume (după NYSE și Kabuto-Cho). Este considerată, în principal din relțiile ce se stabilesc între comercianții de titluri, precum și din relațiile dintre aceștia și clienții lor, legăturile realizate prin mijloace computerizate de prelucrare și transmitere a informațiilor. Comercianții de titluri nu negociază direct cu clienții, față în față; aceste negocieri se face telefonic, în baza informațiilor vizualizate pe ecranele computerelor.
În SUA funcționează, tot în regim OTC, și piața „pink sheet securites” (a titlurilor roz), o piață mult mai puțin activă decât NAASDAQ, mai ales ca urmare a faptului că informațiile nu se obțin prin mijloace electronice, ci sunt publicate (pe coli roz) de către Național Daily Quotation Services (Serviciile Naționale de Cotații Zilnice) și transmise firmelor de brokeraj, de consultanță sau băncilor. Piața OTC americană, monopolizată îndeosebi de NASDAQ, negociază titluri ale guvernului american, fonduri mutuale și circa 30-40000 de acțiuni.
Există și două mari piețe bursiere pentru mărfuri care funcționează la Chicago: „Chicago Mercantile Exchange” (CME) și „Chicago Board of Trade” (CBT), ambele înființate în secolul trecut; sunt cele mai vechi și în același timp mai mari piețe la termen pentru mărfuri (realizează peste 50% din tranzacții mondiale bursiere de mărfuri). În SU mai funcționează și alte piețe bursiere (de mărfuri) de importanță secundară la Philadelphia și Boston.
Legea din 1993 (Securities Act) atribuie funcțiile de supraveghere profesională a piețelor și a societăților ce sunt cotate la pentru Securites Exchange Comission (SEC) supranumită „jandarmul bursier cu puteri depline”. SEC are sediul la Washington și îndeplinește 4 atribuții principale:
Comunică în mod public și verifică informațiile financiare;
Înscrie societățile care urmează a fi cotate la bursă;
Supraveghează respectarea regulamentelor operațiunilor de bursă;
Interzice orice încercare de manipulare a pieței.
Spre deosebire de autoritățile bursiere europene, SEC are o putere juridică ce-i dă posibilitatea să aplice chiar și sancțiuni privative de libertate pentru contravenienți.
Ca intermediari de bursă există 1375 de „Brokers” înregistrați într-un registru special la SEC. între aceștia se disting 4 categorii de intermediari:
Comissinos Houses – care sunt specializați în tranzacțiile cu publicul (realizează 50% din tranzacții);
Intermediarii – care lucrează cu mai multe valori pe aceeași piață (care dețin 25% din tranzacții);
The old Stock Dealers – care negociază cantități mai mici de 100 de titluri;
The Two Dollars Brokers – care realizează tranzacții de mari dimensiuni;
Cei mai mari curtieri americani se numesc: Merrip Lynch, Goldman Sachs, Solomon Brothers și Shearson.
Cotarea valorilor se efectuează între orele 10 și 17, fiecare ordin face obiectul unei tranzacții separate între agenți. Dacă nici unul dintre ei nu găsește cumpărător sau vânzător, specialistul (bursei) se manifestă atunci ca și contrapartidă (cealaltă parte) în sal de cotare (Trading Post).
Toate operațiunile se realizează în mod obligatoriu la vedere. Predarea titlurilor este garantată de National Securities Clearing Corporation. Sistemul este în întregime informatizat. Negocierile pentru obligațiunile de stat sau produsele bursiere derivate trebuie să fie finalizate în sistemul T0 + 3, adică în maximum trei zile de la momentul încheierii tranzacției (T0).
În cazul acțiunilor sau obligațiunilor străine (ne americane), American Depositary Receipts (ADR) eliberează mai întâi un certificat nominativ, după care valorile respective pot fi negociate aidoma oricărei valori americane (pe piața OTC, sau, în anumite condiții, chiar la bursă). Prețul lor se stabilește în dolari SUA, iar negocierea se face după normele americane.
Piața la termen are denumirea NYFFE (New York Futures Financial Exchange) și a fost creată în anul 1980; intermediari (intervenienții) sunt „Dealers” sau „Trades”, profesioniști specializați, membri ai casei de compensații, sau „Locals”, membri individuali (pe cont propriu) sau profesioniști membri ai Casei de compensații. Obiectul negocierilor îl constituie contractele la termen pentru indici bursieri. Există o competiție foarte puternică între NYFFE și Bursa la termen din Chicago.
Principali indici bursieri sunt:
a) Dow Jones – este denumirea curentă pentru „Dow Jones Industrial Average – DJIA”, principal indicator pentru tendințele de la Bursa NYSE. Se calculează pe baza unui coș de 30 de valori (acțiuni) de bază ale pieței americane, reprezentând 20-25% din capitalizarea bursieră a principalelor piețe mondiale de valori. Fiecare din cele 30 de titluri intră, potrivit unei „chei ” (sistemul cifric ce le face comparabile), în coșul de calcul al indicelui valoarea (exprimată în puncte) a indicelui fiind influențată de evoluția cotațiilor tuturor acțiunilor respective.
b) Standard and Poors 100 – (se calculează ca un coș ponderat al cursului a 100 de acțiuni), este mai puțin folosit ca un indice real și mai mult ca suport al unor contracte de opțiuni la termen.
c) Standard and Poors 500 – (calculat ca medie ponderă a cursului a 500 de acțiuni) este încă puțin luat în calcule de operatori. El este ponderat în funcție de capitalizarea bursieră a societăților care-l compun (cele 500) și este urmărit din anul 1941.
d) NYSE Composite Index – se calculează ca medie pentru toate cele 1500 de acțiuni cotate la bursa NYSE și este, în prezent cel mai cuprinzător indice al pieței americane.
Cele mai importante valori americane (Blue Chips) la ora actuală sunt: ADD, Du Point, Eastman Kodak, General Electric, General Motors, IBM, McDonalds, Philip Morris, Texaco și United Technologie.
2.2 Premisele crizei din 1929
America tocmai își revenea după primul război mondial, iar economia intra într-o nouă eră. Dezvoltarea fără precedent a inovațiilor tehnice și științifice din timpul războiului și imediat după, a creat o prăpastie între capacitatea industriei de a genera produse competitive și capacitatea salariaților de a le cumpăra, în timp ce rata de economisire a populației cu venituri peste medie era mai mare decât creșterea oportunităților de investiții, ceea ce a dus la o creștere fără precedent a prețurilor unor active, acțiuni și imobiliare în principal.
Activitatea economică a explodat în perioada 1920-1929, indicele producției industriale calculat de FED crescând de la 81 de puncte în 1920 la 114 în 1929 (deci o creștere de 41%), în timp ce rata medie anuală de creștere a PIB-ului SUA în aceeași perioadă a fost de 4.6%.
Ben Bernanke menționează, într-o lucrare publicată în 1983, că între 1925-1929, industria SUA a produs aproximativ jumătate din totalul producției industriale a lumii.
În ceea ce privește bursa, aceasta a crescut spectaculos timp de 8 ani înainte de 1929, indicele Dow Jones crescând peste 600% ( de la 63.9 puncte în 24 august 1921 la 381.17 puncte în 4 septembrie 1929 ) iar motivele au fost conform „American History” creșterea numărului investițiilor, creșterea ratei de economisire, politica banilor ieftini, investițiile companiilor (creând astfel supraproducție), lipsa reglementărilor privind activitatea bursieră și nu în ultimul rând hipnoza consumului.
În luna octombrie a anului 1929, istoria a considerat că a venit momentul ca America să plătească pentru toate excesele făcute în ultimii 10 ani. Bursa s-a prăbușit cu 40% și două au fost zilele care au rămas în memoria investitorilor: 24 octombrie – black Thursday – joia neagră, ziua în care trendul bursier s-a transformat din bullish (crescător) în bearish (de scădere) și, în special, 29 octombrie – black Tuesday – marțea neagră, cea mai devastatoare zi din toată istoria bursieră a SUA, zi în care s-a anulat toată creșterea bursei din ultimul an.
Nicio altă criză economică nu a avut consecințe atât de grave ca aceasta și nici o alta nu a durat atât de mult. Doar în perioada 29 octombrie-13 noiembrie, de pe bursă s-au evaporat 30 de miliarde de dolari, sumă comparabilă cu totalul cheltuielilor SUA în primul război mondial. În trei ani, indicele Dow Jones a pierdut 89% din valoare, scăzând de la 381.17 puncte în 03.09.1929 la 41 de puncte în 05.07.1932 și îi vor trebui 26 de ani pentru a-și depăși din nou maximul atins înaintea crizei. Oficial, criza economică a durat din august 1929 până în martie 1933, iar evoluția PIB-ului SUA a fost următoarea: 1929 – $87 miliarde; 1930 – $75 (-13%); 1931 – $59 (-21%); 1932 – $42 (-29%); 1933 – $40 (-5%).
Pentru a vedea și influența acestei crize asupra celorlalte economii dezvoltate, vă prezint tabelul de mai jos în care se vede evoluția indicelui producției industriale aferent fiecărei țări în perioada crizei, anul 1929 fiind luat drept reper (Tabelul nr. 1).
Tabelul nr. 1 – Evoluția PIB în perioada 1927-1935
Ca urmare a scăderii activității industriale, în 1933 aproximativ 25% (15 milioane) dintre americanii apți de muncă erau șomeri, iar venitul mediu al celor care aveau totuși de lucru a scăzut cu 43%.
În ceea ce privește sectorul bancar, dacă în anii premergători crizei apăreau bănci noi într-un ritm de 4-5 pe zi, în timpul crizei au falimentat in medie două pe zi. Criza din sectorul bancar a avut trei faze:
1. Octombrie-Decembrie 1930, moment în care pentru prima dată, unele bănci au început să dea semne de slăbiciune iar lipsa oricărei garantări a depozitelor a făcut ca panica să se raspândească rapid. Dacă înainte de crearea FED în 1913, băncile private aveau posibilitatea de a lupta împotriva unei recesiuni economice prin împrumuturi acordate prin intermediul unor case de clearing și/sau suspendarea temporară a dreptului de a lichida un depozit, după crearea FED, luarea unor astfel de măsuri a devenit responsabilitatea acesteia dar in 1930, Rezervele Federale fie nu au dorit, fie nu au putut să oprească răspândirea acestei crize in sistemul bancar. Implozia valorii creanțelor au determinat, succesiv, 9.000 de falimente bancare pe parcursul anului 1930, din totalul de 24.000 bănci americane.
2. Iunie-Decembrie 1931. Această fază a fost prefațată de falimentul celei mai mari bănci austriece, Kredit-anstalt (mai 1931), moment care a adus panică si în sistemul bancar european. În anul respectiv în SUA, indicele prețurilor a scăzut cu 9.4% (deci deflație), indicele producției industriale s-a prăbușit cu 15%, masa monetară M1 s-a redus cu 5.7% iar rata dobânzii a rămas stabilă la 11.3%.
3. Decembrie 1932-Martie 1933. Această a treia fază a reprezentat apogeul Marii Crize. Comparativ cu 1929, datele macroeconomice arătau astfel: rata somajului a crescut de la 3% la 25%, bursa a pierdut 80% din capitalizare, indicele producției industriale a scăzut cu 52%, masa monetară s-a contractat cu 33%, indicele prețurilor a scăzut cu 33% iar o treime dintre bănci ori au dat faliment, ori au fost preluate.
În 1933, un sfert din populația americană adultă se afla în șomaj. PIB-ul din 1929 al SUA nu a mai fost atins decât în 1941.
Criza s-a propagat rapid în Europa (întrucât relațiile economice dintre cele două continente erau strânse) și a contribuit la ascensiunea curentului naționalist și fascist, cu rezultatul cunoscut: al doilea Război Mondial.
Bursele și economia americane nu și-au revenit decât după introducerea unui vast program de cheltuieli federale (New Deal) propus de președintele Roosevelt în 1933.
Crahul bursier din 1929 și perioada de criză care i-a urmat au testat rezistența companiilor cotate pe majoritatea burselor de valori din întreaga lume. În urma acestei încercări, au supraviețuit doar acele companii care derulau activități comerciale ce răspundeau nevoilor clienților lor și care s-au dovedit capabile să își continue activitatea și în condiții de criză.
2.3 Cauzele crahului bursier din 1929
Anul 1920 a reprezentat o perioadă de pace și prosperitate fiind caracterizat de industrializare și tehnologizare masivă. Economia americană a inregistrat beneficii semnificative ca urmare a acestor modificări. Intrucat indicele Dow Jones Industrial Average a luat avânt mulți investitori au inceput să cumpere masiv acțiuni la bursa new-yorkeză.
Acțiunile erau considerate foarte sigure de către majoritatea economiștilor datorită boom-ului economic pe care îl traversa economia americană. Din 1921 până în anul 1929 Dow Jones a explodat de la 60 puncte la 400 puncte. În curând tranzacțiile bursiere deveneau ocupația preferată a americanilor. Mulți investitori au gajat toate bunurile pentru a putea investi apoi totul la bursă.
Pentru investitorul de rând acțiunile erau considerate un lucru sigur. Investitorii nici nu considerau că prăbușirea acțiunilor ar fi posibilă. Existand un număr mare de investitori fără cunoștințe financiare piața bursieră a devenit ținta manipulării prețurilor de către grupuri de investitori sofisticați care realizau tranzacții de tip cross pentru creșterea prețurilor și implicit a profiturilor obținute.
Ulterior, aceștia lichidau pozițiile deținute obținand beneficii insemnate. Pe parcursul perioadei numeroși academicieni au atras atenția asupra posibilității unui crah bursier însă investitorii continuau să creadă în creșterea eternă a pieței bursiere. Pe 24 octombrie 1929, zi care avea sa fie numită "Joia Neagra" investitorii cuprinși de panică au început să își lichideze deținerile. 12 milioane de acțiuni au fost date spre vânzare iar acesta era doar inceputul.
Lucrurile au început să se schimbe, lumea grăbindu-se să vândă acțiuni, micșorându-le prețurile, pentru a putea vinde mai mult. La sfarșitul lunii noiembrie 1929 Dow Jones atinsese punctul critic de 145 puncte iar la sfarșitul anului se putea constata o scădere a capitalizării bursiere de 16 miliarde de dolari. Cumpărătorii "on the margin" nu au putut să-și acopere pierderile și au dat faliment.
Pană la sfarșitul anului, „Prabușirea” a ruinat mulți indivizi și multe instituții, șubrezind încrederea națiunii. Acesta nu a fost sfărșitul, deși panica vânzării acțiunilor încetase, prețurile au continuat să scadă timp de încă aproape 3 ani.
Minele, fabricile și magazinele erau afectate direct și indirect de către Criză, deoarece companiile au dat faliment iar băncile și întreprinderile solicitau înapoierea împrumuturilor acordate. Prăbușirea încrederii publice a afectat în special băncile, ale căror depunători se grăbeau să-și retragă economiile; prin urmare, în jur de 5000 de bănci americane au fost închise.
Apoi s-a făcut simțit un alt efect zguduitor. Închiderea unor fabrici și întreprinderi a dus la creșterea numărului de șomeri. Pe lângă aceasta, reducerea puterii de cumpărare a oamenilor rămași fără locuri de muncă a atras după sine închiderea altor intreprinderi și așa mai departe.
Numărul șomerilor în SUA se ridică la 13 milioane sau mai mult, iar lipsa adăposturilor și sărăcia erau obișnuite. Scăderea a continuat până in iulie 1932 când indicele Dow Jones scăzuse cu 90% față de maximul istoric înregistrat în anul 1929 în luna septembrie, astfel cum rezultă din figura de mai jos (Figura nr. 1).
Figura nr. 1 – Evoluția indicelui Down Jones Average în perioada 1929-1933
Bursa a crescut spectaculos timp de 8 ani înainte de 1929, indicele Dow Jones crescând cu peste 600% (de la 63.9 puncte în 24 august 1921 la 381.17 puncte în 4 septembrie 1929) iar motivele au fost următoarele:
Creșterea numărului investitorilor:
Investițiile la bursă au fost văzute drept o cale ușoara de îmbogățire (easy money) și se estimează că în orice moment al perioadei 1925-1929, cel puțin 4 milioane de americani dețineau acțiuni la bursă. Intrarea permanentă a unor noi investitori concomitent cu ieșirea altora, a asigurat un flux continuu de „bani noi” în piață, ceea ce a dus la o creștere fără precedent a prețului acțiunilor.
Creșterea ratei de economisire:
Datorită creșterii economice, tot mai mulți americani își permiteau să facă economii, iar o parte din aceste economii erau investite la bursă.
Politica banilor ieftini:
În această perioadă, băncile ofereau americanilor posibilitatea contractării de împrumuturi mult mai ușor decât înainte și este foarte probabil ca pe lângă mașini și case, mulți dintre cei care au luat credite au investit o parte din bani și la bursă.
Investițiile companiilor au creat supraproducție:
În 1925, în industrie au devenit vizibile primele semne ale supraproducției (creșterea stocurilor). Însă, anticipând creșterea cererii, managementul companiilor a decis reinvestirea profitului în noi capacități de producție, accentuând o problemă deja existentă. Au fost angajati noi muncitori, care, la rândul lor, au început să cumpere pe datorie produse și servicii, generând astfel o creștere a producției și implicit o creștere a prețului acțiunilor.
Lipsa reglementărilor privitoare la activitatea bursieră:
La momentul respectiv, cadrul legal era unul extrem de permisiv și, drept urmare, companiile își creșteau după voie capitalul social prin emiterea de noi acțiuni care erau vândute investitorilor. Tranzacționarea „în marjă” a explodat, investitorii, convinși de continuitatea trendului ascendent, cumpărau acțiuni în marjă (plătind doar o fracțiune din valoare) urmând să le vândă peste câteva luni la un preț mai mare și să câștige diferența, ceea ce a dus la crearea unui uriaș joc piramidal având în vedere că majoritatea banilor care erau investiți la bursă de fapt nu existau.
Psihoza consumului:
Anii `20 au reprezentat pentru americani o perioadă de consum feroce iar drept exemplu, pot fi date câteva cifre: producția de mașini a crescut de la 2 milioane în 1920 la 5.5 milioane în 1929 iar numărul biletelor de cinema vandute a crescut de la 40 la 100 de milioane pe săptămână, cinematografia devenind a zecea industrie ca importanță. Americanii cumpărau orice, de la mașini, aparate de radio și aspiratoare, la bilete de cinema și excursii în Europa, deci nu este de mirare că acțiunile companiilor de orice fel au crescut la bursa într-un mod complet necontrolat.
Optimismul în ceea ce privește evoluția economiei era atât de mare încât, la alegerea sa în 1928, președintele Hoover a declarat ca „America se află astăzi mai aproape de triumful bogăției asupra saraciei decât a fost în toată istoria sa” iar la începutul anului 1929, John Jacob Raskob, CEO General Motors, a scris un articol numit „Toată lumea trebuie să se îmbogățească” în care a sugerat că orice american poate deveni bogat dacă va investi săptămânal la bursa $15, deși la momentul respectiv venitul unui muncitor nu depășea $17-$22/săptămână.
Crah-ului bursier din 1929 și perioada de recesiune ce a urmat (1929-1933) au fost momentele în care noțiunile de „incertitudine”, „risc” și-au făcut loc în limbajul economic, iar primii economiști care au definit aceste noțiuni au fost Frank Knight și John Maynard Keynes. În cartea sa, „Risc, incertitudine și profit”, Frank Knight a demonstrat că elementul surpriză apare în mod comun într-un sistem unde deciziile depind de previziunile asupra viitorului.
Ideile sale erau în special relevante pentru piețele financiare, unde toate deciziile se bazau pe previziuni și unde elementul surpriză survenea deseori. John Maynard Keynes, considerat unul din cei mari economiști ai sec. al XX-lea, în cartea sa „Tratat asupra probabilităților”, a atacat punctul de vedere tradițional asupra teoriei probabilităților, confom căruia, evenimentele repetate observate în trecut se vor produce probabil și în viitor. În anii care au urmat, s-au făcut pași importanți în studiul noțiunii de risc și incertitudine prin apariția unei teorii noi, teoria jocurilor. Creatorul acestei teorii, John von Neumann, în cartea sa „Teorie asupra jocurilor și comportamentului economic”, scrisă împreună cu Oskar Morgenstern, încearcă să demonstreze că „sursa incertitudinilor se găsește în intențiile celorlalți”, spre deosebire de predecesorii săi care au considerat incertudinea o realitate a vieții.
La temelia teoriei financiare în domeniul analizei portofoliului de titluri se află H. Markowitz și W. Sharpe. Operele științifice ale celor doi cercetători formează teoria modernă a portofoliului, nucleul dur al teoriei financiare.
De-a lungul istoriei piețelor bursiere, nimănui nu i-a venit ideea de a cuantifica riscul, de a încerca să-l definească printr-un număr. Toate acestea s-au schimbat când, în martie 1952, a apărut în The Journal of Finance un articol intitulat “Selecția portofoliului” de Harry Markowitz, un absolvent al Universității din Chicago. Acest articol nu era amplu – numai paisprezece pagini – și după standardele publicațiilor academice nu era remarcabil, doar patru pagini de text ( graficele și ecuațiile matematice ocupau restul) și doar trei citate. Totuși acelui scurt articol îi este atribuită astăzi lansarea finanțelor moderne. El a pornit de la o idee foarte simplă: venitul și riscul sunt inseparabile. Ca economist credea că este posibil să determini relația dintre cele două până la un grad statistic real și astfel să se determine gradul de risc care ar fi necesar pentru diferite niveluri de venit. În articolul său el a prezentat calculele care susțineau concluzia sa: nici un investitor nu poate avea beneficii peste medie fără să-și asume un risc corespunzător.
2.4 Sfârșitul crizei din anul 1929
Sfârșitul crizei din anul 1929 a coincis cu instalarea la putere a președintelui F.D. Roosevelt, care a venit la Casa Alba cu un plan ce a rămas in istorie: The New Deal. Acesta prevedea măsuri pentru reorganizarea sectorului bancar, agricol și industrial (reforma sistemului bancar, devalorizarea dolarului, autolimitarea producției agricole, proiecte economice, etc.).
Printre măsurile luate de noul guvern se regăsesc:
înființarea Reconstruction Finance Corporation, o entitate prin intermediul căreia au fost furnizate lichidități sistemului financiar;
adoptarea Securities Exchange Act prin care s-au reglementat tranzacțiile in marjă și s-a stabilit cadrul legal în ceea ce priveste împrumuturile pe care băncile le pot acorda pentru astfel de tranzacții;
băncile de investiții s-au separat de cele comerciale prin Glass-Steagal Act.
Ca expresie a dirijismului liberal, New Deal-ul, menit sa refacă prestigiul economiei americane, după ce criza a zguduit profund impresia favorabilă în soliditatea ei, a fost o construcție care a plecat de la constatarea că în sistemul economic existau câteva elemente viciate în chip fundamental. Roosevelt a pus accentul pe măsurile monetare și de credit pentru combaterea crizei.
La începutul anului 1933 s-a ajuns la concluzia ca fenomenele de criză nu puteau fi înlaturate decât prin stoparea scaderii prețurilor și creșterea profiturilor.
O primă măsură a fost luată la 19 aprilie 1933, când etalonul aur a fost abandonat, convertibilitatea în aur a dolarului suspendată, exportul de aur interzis. La 12 mai 1933, președintele a fost autorizat să devalorizeze dolarul cu până la 50%.
Alte măsuri cuprinse în New Deal se referă la controlul prețurilor, al creditului, al puterii de cumpărare. Totodată, statul a concentrat uriașe fonduri pe calea împrumuturilor bancare în vederea subvenționării industriașilor și finanțării de lucrări publice pentru redresarea șomajului.
Planul lui Roosevelt, impregnat de dorința de a da o „nouă ordine lucrurilor”, comporta fuziunea într-o singura mare administratie a tuturor organismelor și de susținere a unui vast program de lucrări publice federale (electrificare rurală, reîmpădurirea bazinelor fluviale, construirea de noi căi ferate etc.), care din diferite motive, nu puteau fi întreprinse de capitalul particular.
Incluzând și suspendarea unor clauze ale legilor contra trusturilor, pentru a permite diverselor grupe de industrii să se unească în vederea elaborării de programe de producție, încheierii de acorduri relative la prețurile de vânzare, ocupării unui număr cât mai mare de lucrători și garantării unor salarii minimale, programul lui Roosevelt a putut fi apreciat drept „unul din proiectele cele mai revolutionare și cele mai importante în vederea controlului industriei ce a fost vreodata elaborat în Statele Unite”.
Pentru combaterea șomajului, noul guvern a înființat „Civilian Conservation Corps”, o organizație care angaja tineri între 18 și 25 de ani pentru muncă in folosul comunității (plantare de copaci, ecologie, etc), tineri care erau plătiți cu $30 pe lună. Se estimează că aproximativ două milioane de americani au fost înrolați în acest program.
În ceea ce privește agricultura, Congresul a aprobat legea numită Agricultural Adjustment Act, prin care statul acorda fermierilor o compensație bănească pentru ca aceștia să renunțe la cultivarea unei părți a pământului (având în vedere scăderea prețurilor din perioada anterioară, scădere care a dus la falimentul agriculturii, acum statul încerca să crească prețul alimentelor prin reducerea producției). Între 1932-35, venitul fermierilor americani a urcat cu 50% iar până in 1940, se estimeaza că aproximativ 6 milioane de fermieri au primit un astfel de ajutor.
Industria a beneficiat de apariția în 1933 a „the National Industrial Recovery Act (NIRA)” prin care guvernul a stabilit noi reguli de business și a încurajat crearea a noi locuri de muncă însă, NIRA a fost declarat neconstituțional în 1935 datorită faptului că încuraja formarea cartelurilor și favoriza companiile mari.
Toate aceste măsuri (și multe altele), au dus la o creștere foarte rapidă a economiei în anii care au urmat însă, în 1935, producția industrială încă era cu 25% mai mică decât în 1929, în timp ce șomajul scăzuse de la 25% la 17%. Doar în 1940 se poate spune că economia SUA și-a revenit complet după aceasta criză.
CAPITOLUL III
Criza din 1987
3.1 Premisele crizei din 1987
În a doua jumătate a secolului trecut, America s-a confruntat cu mai multe crize economice, fiecare fiind însoțită de o importantă degringoladă a burselor. Au existat crize în 1966, 1969, 1974, 1980 și 1982. Cea mai des invocată este cea din 1987.
În acel an, la 19 octombrie, a avut loc faimoasa Lune Neagră, în care indicele Dow Jones a căzut cu 508,32 puncte (22,6%), aceasta însemna un declin de aproape de 4 ori mai mare decât recordul postbelic (5,7 la începutul anilo 60) și depășea scăderea din 28 octombrie 1929.
Dimensiunea internațională a crahului a fost deosebit de pregnantă, înregistrându-se scăderi semnificative ale indicelui FT- SE100 la Londra, ale indicelui Nikkei la Tokio, precum și scăderi fără precedent la bursele de la Frankfurt, Paris, Singapore, iar bursa de la Singapore a fost închisă temporar.
Principalele economii ale planetei păreau prospere în 1987, caracterizate prin preluări forțate, cumpărări pe credit și formarea de conglomerate. Efectul scontat al acestor operațiuni era considerat ca fiind o creștere exponentială a companiilor prin simpla cumpărare a altor companii. Adesea companiile procedau la emiterea de obligațiuni murdare pentru a obține sume importante în vederea preluării companiilor dorite.
O altă metodă de finanțare devine comună în acea perioadă și anume ofertele publice inițiale. De asemenea industria computerelor personale își începea trendul ascendent. Pe măsură ce timpul trecea, printre principalele țări membre ale Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, apăreau dezechilibre comerciale enorme.
În Statele Unite deficitele comerciale se accentuau, iar excedentele Japoniei și Germaniei creșteau cu rate asemănătoare. În ceea ce privește Canada, aceasta înregistra deficite bugetare.
Foarte rapid, evenimentele marcante survenite la scară internațională au făcut să se încline balanța.
În februarie, Brazilia a anunțat că încetează plata dobânzilor asupra datoriei sale externe, ceea ce a provocat o cădere a valorii dolarului american și sporirea incertitudinii în ceea ce privește ratele sale de schimb.
În mai, Congresul S.U.A. a adoptat o lege a comerțului care a declanșat un nou val de conflicte comerciale iar declarațiile administrației americane au lăsat să se înteleagă că dolarul american trebuie să piardă mai mult din valoare, într-un ritm accentuat, pentru a corect deficitul comercial din ce în ce mai ridicat.
La 19 octombrie 1987, ziarele au publicat posibilitatea unei intervenții militare în Golful Persic.
În acest moment, economiștii s-au temut de o slăbiciune a economiei americane care ar putea provoca prabușirea economiei mondiale. Mulți observatori cred și astăzi că panica din „lunea neagră” a reflectat pur și simplu teama în creștere vizând pierderea controlului în privința situației mondiale.
Acesta reprezintă cel mai mare crah înregistrat de o bursă într-o singură zi. Dow Jones a pierdut 22.6% sau 500 miliarde dolari capitalizare bursieră într-o singură zi (Figura nr. 2).
Figura nr. 2 – Evoluția indicelui Dow Jones Industrial Average in perioada 1986-1989
Pe piața obligațiunilor din SUA, nivelurile ratei dobânzii se învioraseră în săptămânile de dinaintea crahului. Ratele pentru obligațiunile guvernamentale de 30 de ani, adesea utilizate de presa financiară ca un barometru al nivelurilor ratei dobânzii, trecuseră de nivelul de 10,40% pentru prima oară din 1985.
Privind la piața de acțiuni a SUA, o asemenea dispoziție era incertă pe piețele financiare mondiale. Investitorii începeau să aibă sentimentul că beneficiile crescute oferite pe piața obligațiunilor deveneau din zi în zi mai atractive decât cele oferite de piața de acțiuni, care se afla în al șaselea an consecutiv de activitate tip "bull". Raportul prețuri/câștiguri ale acțiunilor, care arată relația dintre prețul de piață ale acțiunilor unei societăți și beneficiul per acțiune, reprezintă un instrument util pentru a măsura valoarea acțiunilor unei societăți. Națiunile lumii au cunoscut atunci cel mai ridicat raport preț/câștig din istoria ultimilor ani.
Cu rate ale dobânzii atât de înalte pentru obligațiuni și cu semnale anunțând o întărire a economiei SUA, dar fără a se întrevedea soluții pentru deficitele comercial și bugetar, venise vremea vânzărilor integrale de acțiuni. De fapt, magnitudinea prăbușirii a luat prin surprindere aproape toți investitorii și a provocat multă neliniște și pierderi substanțiale. Ceea ce era diferit de crahurile precedente din Wall Street din 1945 și până în prezent, era viteza fantastică cu care a avut loc prăbușirea.
Evenimentele de pe piața americană reprezentau din nou elementul aflat în spatele evenimentelor din lumea largă, în consecință, în căutarea răspunsului la întrebarea care au fost factorii care au oprit scăderea prețurilor acțiunilor trebuie să utilizăm o abordare "de sus în jos".
Urmărind evenimentele din Wall Street din ziua de luni, 19 octombrie 1987, Rezerva Federală (Banca Centrală a SUA) a acționat cu rapiditate prin intermediul unor operații de piață deschisă pentru a asigura pomparea unor fonduri suficiente în sistemul bancar, care să satisfacă nevoile de lichidități. Sprijinul substanțial asigurat de aceste fonduri, a evitat creșterile abrupte ale ratelor dobânzii determinate de piață.
Deținătorii de fonduri pentru investiții, indivizi sau corporații (inclusiv cei care au vândut acțiuni), au plasat o parte substanțială a acestor fonduri în obligațiuni guvernamentale. Raționamentul care a stat la baza acestei decizii a fost beneficiul mare pe care ele îl ofereau în acel moment, plus ideea de "căutare a calității" din vremurile nesigure. Drept rezultat, a crescut foarte mult cererea de obligațiuni, iar rata dobânzii pe această piață a scăzut considerabil – în cazul Statelor Unite -pentru obligațiunile pe 30 de ani, de la 10,40% la 9,60%.
Acest declin a încurajat investițiile pe piața de acțiuni în zilele următoare. Valorile acțiunilor au redevenit rezonabile, ca urmare și a previziunilor privitoare la profiturile corporațiilor și a altor indicatori economici.
Considerentele de ordin politic au jucat, de asemenea, un anumit rol în oprirea căderii prețului acțiunilor. Au avut loc convorbiri între SUA și Germania care, împreună cu celelalte țări membre ale grupului G-7, și-au reafirmat angajamentul de a respecta așa numitul Acord de Ia Luvru, care cere țărilor din grupul G-7 să coopereze în stabilirea ratelor de schimb. Astfel, guvernele celor mai importante țări occidentale au optat pentru întărirea angajamentelor luate în vederea stabilizării politicilor lor externe.
Intervenția Rezervei Federale a constituit începutul unui efort coordonat la nivel internațional pentru a face ca ratele dobânzilor să nu crească și mai mult (ceea ce s-a întâmplat cu ocazia crahului din 1992). Dacă ar fi crescut, beneficiile corespunzătoare deținerii de acțiuni ar fi devenit și mai puțin atractive vis-a-vis de acelea oferite de investițiile în obligațiuni sau în proprietăți imobiliare.
Oricum, autoritățile americane erau mai îngrijorate de impactul pe care, manifestarea simultană a ratelor înalte ale dobânzii și a prețurilor scăzute ale acțiunilor, l-ar fi putut avea asupra economiei. Companiile urmau să-si reducă sever planurile de investiții și să se împotrivească lărgirii producției curente. Cele două metode majore aflate la îndemâna companiilor pentru a obține fonduri urmau să fie mai scumpe și, din această cauză, cereau beneficii mai mari pentru a asigura viabilitatea întreprinderii.
Între 1982 și 1987 piața bursieră a înregistrat o creștere susținută, caracterizată prin preluări forțate, cumpărări pe credit și formarea de conglomerate. Efectul scontat al acestor operațiuni era considerat ca fiind o creștere exponentială a companiilor prin simpla cumpărare a altor companii. Adesea companiile procedau la emiterea de obligatiuni murdare pentru a obține sume importante în vederea preluării companiilor dorite. O altă metodă de finanțare devine comună în acea perioadă și anume ofertele publice inițiale. De asemenea industria computerelor personale își începea trendul ascendent.În aceste condiții publicul investitor a fost cuprins de o „euforie contagioasă” similară cu cea a oricărei bule speculative sau prabușiri bursiere din istorie. Această euforie a făcut investitorii să creadă încă o dată că piața va crește continuu și la infinit.
La începutul anului 1987 Securities and Exchange Comission a condus numeroase investigații asupra investițiilor ilegale făcute de așa numiții insideri. Aceasta a aruncat o umbră de incertitudine asupra bursei, investitorii devenind circumspecți. Datorită creșterii economice susținute, inflația începea să devină o preocupare. Banca Centrală a procedat la creșterea ratei dobânzii pe termen scurt, aceasta având însă efecte negative asupra prețurilor bursiere.
Mulți investitori instituționali au început să apeleze la contractele futures pentru a se proteja, piața futures absorbind miliarde de dolari într-o perioadă foarte scurtă, creând instabilitate pe piața bursieră. Adițional, majoritatea investitorilor obisnuiți doreau să lichideze pozițiile deținute, numărul mare de ordine de vânzare ajungând să blocheze sistemele informatice ale bursei new-yorkeze. Majoritatea investitorilor chestionați ulterior doreau să vândă doar pentru că toți ceilalti o făceau.Această mentalitate irațională a condus însă la prabușirea bursei new-yorkeze. Într-o singură zi piața a pierdut 500 miliarde de dolari capitalizare bursieră. Spre deosebire de crahul bursier din 1929 piața și-a revenit repede transformându-se încă o dată într-o piață de tip bullish.
Statele Unite au promis să întreprindă modificări în cadrul politicii lor fiscale în vederea reducerii deficitului bugetului federal, în ceea ce le privește, Japonia și Germania s-au angajat că vor căuta să-și stimuleze propriile economii, în loc să înăsprească politica de credit prin intermediul împrumuturilor bancare scăzute, așa cum era situația înaintea crahului.
Un ultim factor care a oprit declinul prețurilor acțiunilor trebuie de asemenea scos în evidență. Zecile de declarații emanând din Wall Street, după scăderea din "Lunea neagră", anunțau inițierea de către firme a unor planuri de reachiziționare a acțiunilor (adică de cumpărare a propriilor acțiuni).
3.2 Cauzele crizei din 1987
Pe 19 octombrie 1987 indicele Dow Jones a pierdut 508 puncte, adică 22,6 la sută din valoare. Scăderile au continuat, cu 20 până la 45 la sută, până la sfârsitul lunii, inclusiv pe piețele din Hong Kong, Australia, Spania, Marea Britanie. Explicațiile privind cea mai neagră zi din istoria bursei americane sunt multiple, dar încă nu a fost identificată cauza exactă care a generat panica investitorilor.
Cea mai populară dintre ele dă vina pe tehnologia folosită în acea vreme. Calculatoarele brokerilor erau setate să vândă acțiunile deținute în portofoliu automat dacă piața scădea, ceea ce a dus la un efect de vânzare în lanț cu deprecieri masive la nivelul indicilor importanți.
O altă explicație este că prăbușirea indicelui Dow Jones a fost determinată de o dispută între țările G7, în care americanii urmăreau să își aprecieze dolarul pentru a combate inflația. Disputele au dus la colapsul bursei din Hong Kong, care se raporta la moneda americană, fapt ce a creat un efect de domino și a dărâmat și celelalte burse.
În fine, o altă explicație dă vina pe vreme. Vinerea dinaintea crahului avusese loc o furtună puternică în Londra, care a deteriorat rutele de acces în oras. Brokerii nu au putut să
ajungă luni la muncã pentru a-și închide pozițiile săptămânale, s-a creat panică în rândul investitorilor și de-aici colapsul burselor americane.
Oricare ar fi motivul, lunea neagră a rămas întipărită în memoriile brokerilor din toată lumea. Și pentru a evita o nouă zi neagră în istoria bursei americane, autoritățile au luat două măsuri de siguranță.
Prima este o închidere automată a pieței dacă indicele Dow Jones scade mai mult de 20% într-o singură zi. Dacă scăderea ar avea loc înainte de ora 1, piața se închide o oră, dacă are loc între 1 și 2, se închide două ore , iar dacă are loc după ora două, bursa din New York se închide pentru restul zilei.
Celălalt gardian al bursei este FED-ul, care după criza din 1987 și-a asumat rolul de observator al piețelor de capital și este gata să intervină oricând este nevoie pentru calmarea piețelor.
După scăderile din 19 octombrie 1987, piața din Statele Unite a crescut de aproape 8 ori, până la închiderea ședinței din 18 octombrie 2007.
Deși există voci care cred într-o corecție importantă a titlurilor americane în perioada urmatoare, fundamentele pieței în 2007 par să contrazică o astfel de ipoteză.
Indicatorii principali nu arată o supraevaluare a companiilor, tehnologia de tranzacționare este mult mai avansată, iar lichiditatea zilnică este aproape de valori record.
În Statele Unite ale Americii, sistemul de reglementare, care nu s-a schimbat în mod esențial din 1934, se caracterizează prin specializare și fragmentare.
Piețele de capital sunt reglementate de SEC (Securities and Exchange Commission). Celelalte componente ale sectorului serviciilor financiare sunt însă sub autoritatea mai multor foruri de reglementare și supraveghere. Asupra băncilor veghează așa-numitul Office of the Comptroller of the Currency, dar și the Federal Deposit Insurance Corporation, the Federal Reserve Board (banca centrală) și comisiile pentru bănci ale diferitelor state. Cât despre societățile de asigurări, ele sunt reglementate și supravegheate de comisiile de asigurări ale statelor.
După fiecare dezastru financiar – criza bursieră din 1987, prăbușirea suferită de Bank of Credit and Commerce International sau de Long-Term Capital Management din 1998 – se relansează discuția despre necesitatea reformei sistemului de reglementare și despre oportunitatea trecerii la sistemul autorității unice.
Luni, 19 octombrie 1987, indicele Dow Jones a scăzut cu 508 puncte sau cu 23%, ceea ce a depășit de departe marele crah din 1929. Marți, 20 octombrie 1987, indicele tuturor acțiunilor ordinare australiene a scăzut cu 515 puncte, adică cu 25%.
Pentru istoria burselor de valori este interesant să se examineze ce s-a întâmplat de fapt în octombrie 1987 pe piețele financiare mondiale și de ce.
Presiunile de vânzare au ieșit de sub control mai întâi pe Wall Street, sediul pieței de acțiuni a Statelor Unite. Mulți comentatori estimează că accidentele din economia acestei țări explică de ce a scăzut interesul pentru deținerea de acțiuni.
Desigur, publicarea statisticilor economice cheie, chiar înaintea crahului, pot sprijini aceste presupuneri. Deficitul comercial și bugetar al SUA indicau faptul că SUA era unul din statele ce efectuau cele mai mari împrumuturi bazate pe fonduri externe. Consumatorii americani continuau să trăiască peste mijloacele lor și păreau a avea o poftă nestăvilită pentru importuri. Un dolar având o valoare mai scăzută, în conformitate cu Acordurile de la Luvru, a făcut ca prețurile bunurilor importate de americani să crească din ce în ce, dat fiind că importatorii trebuiau să suporte costuri tot mai mari. Cu toate acestea, nivelul importurilor americane era foarte puțin verificat, în conformitate cu Acordurile de la Luvru, țările puternic industrializate au convenit asupra unei coordonări ale politicilor lor economice, având ca scop promovarea unei creșteri economice stabile la nivel mondial.
În același timp, volumul exporturilor, deși înregistra o oarecare ameliorare, nu era destul de ridicat pentru a îmbunătăți situația și Statele Unite au trebuit să facă față unui șir de deficite comerciale lunare. Așadar, SUA cheltuiau mai mult decât produceau și investeau mai mult decât putea fi finanțat prin economiile publicului. Drept rezultat, importurile americane reprezentau aproape dublul exporturilor, iar împrumuturile masive din străinătate au transformat SUA, din cel mai mare creditor, în cel mai mare debitor mondial.
În aceste condiții, au crescut temerile că dolarul american va trebui devalorizat în continuare pentru a avea un oarecare impact asupra deficitelor comerciale. Aceste temeri au atins cota maximă in momentul în care au apărut indicii că ritmul de creștere economică a SUA, care fusese lent, urma să sufere un recul. O creștere economică mai înaltă, urma să se traducă printr-o cerere crescută de bunuri de import, accentuând și mai mult presiunile asupra deficitului comercial.
Din nefericire, se părea că următoarea devalorizare – chiar și redusă – a dolarului putea, prin creșterea inflației în SUA și prin amenințarea cu recesiunea pe alte meridiane, să conducă la o criză financiară și la o puternică recesiune mondială.
Unii economiști au adoptat un punct de vedere pesimist, conform căruia deprecierea dolarului american nu va fi suficientă pentru a produce un comerț mai sănătos și valori rezonabile ale deficitului bugetar. Mesajul lor era că singura modalitate de a aranja lucrurile în mod corect era împingerea Statelor Unite în recesiune – o cale extrem de severă de a reduce cheltuielile consumatorilor și importurile.
Germania și Japonia aveau excedente bugetare. Ele se bazau pe o creștere economică provenind din exporturi și investeau în străinătate economiile care, adesea, ar fi putut fi utilizate mai cu folos acasă. Temându-se de o revenire a inflației mondiale, Germania și Japonia au început să-și înăsprească politicile monetare interne. Secretarul Trezoreriei americane a avertizat că dacă alte state puternic dezvoltate, în particular Germania și Japonia, nu vor stopa înăsprirea politicilor interne, Statele Unite vor permite devalorizare dolarului.
Evident, acest scenariu era periculos. Rate înalte ale dobânzii la nivel mondial ar fi încetinit creșterea economică internațională și, în același timp, ar fi readus în actualitate problema datoriilor Lumii a Treia. Ambele evenimente ar fi putut avea un efect deprimant pe piețele de acțiuni.
Atenția întregii lumi concentrată asupra programelor asistate de calculator pentru tranzacționarea acțiunilor a cunoscut o oprire abruptă, cel puțin în Statele Unite, la data de 20 octombrie 1987, a doua zi după crah.
Tranzacționarea programată este, de fapt, tranzacționarea acțiunilor prin intermediul computerului. Este un fenomen recent pe piețele de valori, posibil datorită puternicelor programe software care pot analiza prețurile titlurilor de valoare instantaneu, în evaluarea condițiilor pieței, computerul activează ordinele de vânzare și cumpărare atunci când valorile selectate ating anumite prețuri de prag.
Drept rezultat, orice tentativă de orientare poate fi mărită de mai multe ori de mii de computere care vând în același moment. Traderii utilizează computerele pentru a tranzacționa asupra micii diferențe care există între costul acțiunilor și opțiuni.
Computerele fac ceea ce sunt programate să facă: vând, când prețurile încep să scadă și cumpără, atunci când prețurile încep să urce, fără amestecul discrețional al omului. Unii comentatori spun că tranzacționarea programată a reacționat exagerat la prăbușirea din Wall Street, accelerând crahul.
Cauze similare de cădere a burselor de valori le regăsim la sfârșitul anului 1996, pe piețele financiare din Asia, îndeosebi din Coreei de Sud, Japonia, Hong Kong etc., iar în iulie 1998 în Rusia.
Efectele crizei din 1987
Crahul din 1987 nu a avut nici pe departe efectele catastofale ale celui din 1929. Factorii care să conducă la scăderea prețurilor acțiunilor cotate existau deja și nu se aștepta decât conjunctura favorabilă de a se manifesta:
titlurile de valoare puse în circulație prin ofertele publice inițiale erau supraevaluate din cauza încăpățânării cu care unii investitori prelungeau ideea unei piețe în creștere;
investitorii încercau un anumit pesimism în legătură cu deficitul comercial al S.U.A., scăderea valorii dolarului, creșterea ratelor dobânziilor și amenințarea inflației;
activitatea de preluări de firme nu mai prezenta interes, odată cu modificarea legii privind impozitele, în 1986, care elimina multe din profiturile ce puteau să rezulte în urma scutirilor de impozit de care se putea bucura beneficiarul atunci când firmele luam bani cu împrumut pentru a finanța operațiile de preluare
După lunea neagră, frica de o recensiune mondială s-a estompat rapid, deoarece băncile centrale au acționat propt pentru a susține condițiile de credit. De altfel piață a readus încrederea în economia mondială.
Acest crah a avut un reflex atât de mare, încât a influențat atât practicile bursiere, cât și mentalitățile. El a pus capăt ideii conform căreia bursa era un azino, cu particularitatea că poți câștiga la fiecare încercare.
Lunea neagră a mai arătat un lucru, faptul că, din nou, tehnologia s-a transformat din binefăcător, în demon. În condiții normale, rețelele globale permite traderilor să execute uriașe apăsând doar câteva taste la un terminal și privind executarea lor pe monitorul computerului. Demonul apare în timpul piețelor în declin. În astfel de cazuri, o piață în scădere poate circula în jurul lumii, de la o bursă la alta, fără întrerupere.
Data de 19 octombrie 1987 este recunoscută în literatura de specialitate ca „lunea neagră” pentru că aceasta avea să fie ziua cea mai rea din întreaga existență modernă a Bursei de Valori din New York. Astfel indicele Dow Jones semnala un declin de aproximativ patru ori mai mare decât recordul înregistrat în perioada postbelică, depășind și scăderea din 28 octombrie 1929. Repercusiuni s-au înregistrat la Londra, Tokyo, Franckfurt, Paris, Singapore, în Australia, Bursa din Hong Kong fiind chiar închisă temporar.
Pe data de 25 august 1987, indicele Dow Jones a atins cel mai înalt nivel din istorie, adică 2722.42 puncte. Atunci s-a manifestat punctul de maxim al unei piețe aflată sub semnul taurului de aproape cinci ani, pentru ca înainte de 19 octombrie, cu o săptămână, să se înregistreze importante scăderi pe principalele piețe de valori.
În mare, scenariul din 24 octombrie 1929 se repeta, pentru că tendința ascendentă a cursurilor se plafona, urmată mai apoi de un crach care afecta întreg mapamondul.
Raportul solicitat de guvernul american imediat după crach, considera că acesta a fost provocat de programme trading-ul și slăbiciunea piețelor futures, care au trebuit să fie suspendate în perioada crizei.
Toate propunerile pentru revenirea bursei după crach au inclus necesitatea unei mai bune reglementări a tranzacțiilor, mai ales a celor cu instrumente, a unor garanți mai mari din partea investitorilor și brokerilor, cât și impunerea unui control mai strict al operațiunilor speculative.
19 octombrie 1987. Cea mai neagră zi din istoria burselor americane. Indicii DOW JONES și S&P FiveHundred au pierdut peste 20% din valoare într-o singură zi. Nici astăzi nu se știe exact ce anume a provocat panica investitorilor.
Amintirea acelei zile, intrată în istorie ca „lunea neagră”, este încă vie în mediile financiare. După 20 de ani, astăzi, 19 octombrie 2007, piața americană este însă cu doar 2% sub un nou maxim istoric.
Trebuie totuși subliniat faptul că, în pofida sentimentelor de neputință și amărăciune legate de temerile inflaționiste, cifrele reale publicate în acel moment indicau, în cel mai rău caz, numai o înviorare moderată a creșterii prețurilor.
Capitolul IV
Criza financiară actuală
4.1 Criza companiilor IT din anul 2000
Prăbușirea oarecum bruscă dar mai ales accelerată care a început în al doilea trimestru al anului 2000 a tuturor companiilor din domeniul informaticii, în acestea fiind incluse giganți precum IBM, care a ajuns de la 134,93 dolari/acțiune la data de 1 septembrie 2000 la 54,81 dolari/acțiune la data de 2 octombrie 2002, Microsoft, care a ajuns de la 56,43 dolari/acțiune la data de 23 martie 2000 la 20, 68 dolari/acțiune la data de 20 decembrie 2000, Oracle, Intel, Nortel Networks nu a fost considerată un crah bursier, deoarece nu a cuprins toate sectoarele economice, ci numai cel de IT.
În Figura nr. 3 evidențiem evoluția acțiunilor IBM în perioada septembrie 2000 – martie 2001, din care se observă că cel mai scăzut nivel l-a atins în ianuarie 2001.
Figura nr. 3 – Evoluția acțiunilor IBM în perioada septembrie 2000 – martie 2001
În Figura nr. 4 este evidențiată evoluția acțiunilor Microsoft în perioada septembrie 2000 – ianuarie 2003. În noiembrie 2001 s-a înregistrat cel mai scazut curs al acestora.
Figura nr. 4 – Evoluția acțiunilor Microsoft în perioada septembrie 2000 – ianuarie 2003
Totuși, domeniul a fost foarte afectat, a adus pagube mari multor particulari care aveau banii investiți în astfel de firme, fie în conturi proprii, fie în fonduri mutuale, evenimentul fiind resimțit de mulți ca un crah personal.
În literatura de specialitate, acesta a fost caracterizat drept unul din cele mai lungi declinuri bursiere ale unui singur sector, companiile informatice neîncepând să-și revină decăt după aproximativ 3 ani, prin anul 2003.
Ca și în cazul crahurilor precedente, analizate în cadrul capitolelor anterioare, titlurile companiilor IT erau umflate. Inflația scăzută, boomu-ul economiei americane, cu o rată a șomajului aproape inexistentă, dar mai ales amenințarea bug-ului ultimului an al secolului XX au făcut din companiile informatice, din programatorii, analiștii și inginerii lor de sistem actori necontestați ai sfârșitului de secol trecut.
Paginile ziarelor sau site-urile de internet cu oferte de muncă erau pline de anunțuri pentru ocuparea posturilor de orice nivel în acest domeniu.
La începutul anului 2000, câțiva analiști au avertizat apropierea iminentă a unei corecții majore pe piața informaticii, recomandând investitorilor să scape cât mai repede de acțiunile IT. Unii au făcut acest lucru, încasând maximul de câștig rezultat din creșterea lor de până atunci, alții, ghidându-se după opinii de genul „domeniul informatic în bursă nu poate merge decât în sus”, „domeniul IT este mai puternic decât oricând”, și-au păstrat aceste titluri, chiar și atunci când au dat semne de depreciere incipientă, gândind greșit că acest sector de piață se va redresa curând, sau, mai rău, în momentul în care pierderile lor deveneau din ce în ce mai mari spunându-și că mai jos de atât nu se poate ajunge și deci nu are rost să aisă tocmai acum și să piardă cursa care stă să înceapă.
Acestea, sunt considerate de către specialiști greșeli capitale, succesul în bursă sprijinindu-se pe tehnicile utilizate în minimizarea pierderilor.
Criza dotcom – așa cum a mai fost numită criza companiilor IT – s-a format, ca de altfel și alte bule speculative, de la speranța investitorilor că se pot îmbogăți rapid. Investitorii s-au grăbit să cumpere orice acțiune fără să analizeze situația financiară a respectivei companii și fără să încerce să vadă perspectivele acesteia
Semnalul celor expuse mai sus a fost dat pe data de 4 martie 2000, prin scăderea indicelui Dow Jones Industrial Average – DJIA, care a scăzut brusc cu aproape 700 de puncte până la ora 13.00, revenindu-și către sfârșit și încheind ziua la valoarea de 11 200, având în jur de 200 de puncte pierdere.
În anul 2001, are loc un nou crah bursier, ca urmare a atacului terorist de la 11 septembrie de la World Trade Center ce a generat, pe lângă pierderi materiale și financiare imense, și o adâncire a crizei economice care era deja în curs – o serie de probleme complicate care nu și-au găsit încă rezolvare.
Atacul terorist a reușit să pună economia americană în stare de șoc pentru cel puțin o săptămână. Bursele din New York au fost blocate pentru patru zile, cum nu s-a mai întâmplat de la primul război mondial, transporturie aeriene fiind sistate timp de trei zile. Din cauza atacului terorist, piețele bursiere americane NYSE și Nasdaq nu s-au deschis, iar dolarul și acțiunile la companiile americane de pe piețele europene s-au prăbușit.
Această criză a fost cea mai longevivă, fiindu-i necesară bursei pentru a-și reveni un total de 999 de zile. Indicele Dow Jones a ajuns de la 11792,98 la 7286, scăzând practic cu 37,8%.
Din decembrie 2001, scandalurile bursiere izbucnesc în rafale.
Seria neagră debutează prin falimentul spectaculos al gigantului grup energetic Enron. De asemenea, sunt atinse WorldCom (cel mai semnificativ faliment din istoria Statelor Unite), Tyco, Qwest, Xerox, din suita americană, Vivendi Universal, Ahold și Parmalat, în Europa.
Pierderile suportate de acționari, în special acționarii salariați ai acestor întreprinderi, sunt colosale. Astfel de afaceri au trebuit să recunoască, prin semnalul bursier, ziua marii fraude, iar managerii s-au găsit descoperiți, fiind obligați să dezvăluie trucajul conturilor. Kenneth Lay, primul director general al firmei Enron, a recunoscut că a ascuns datorii în valoare de 2 miliarde de dolari; managerii de la WorldCom omiseseră să contabilizeze 3,85 miliarde de dolari, reprezentând costuri; cei de la Xerox crescuseră artificial vânzările pentru 6 miliarde de dolari. Unii economiști ajunseseră să califice aceste practici opuse principiului transparenței drept „economia minciunii”.
Andersen, cabinet de audit, a consiliat conducătorii de la Enron, în operațiile lor frauduloase, ceea ce a antrenat falimentul său.
Analiștilor financiari și jurnaliștilor bursieri le-au lipsit luciditatea și au avut ezitări, în fața exceselor conducătorilor corupți. În sfârșit, autoritățile de reglare, în special Comisia De Valori Mobiliare Americană (SEC), nu au știut să denunțe abaterile contabile și financiare ale
întreprinderilor pe care le tutelau.
Sistemul productiv a devenit în mod evident fragil prin criza bursieră. Scandalurile prezentate anterior au condus la o criză de încredere profundă, din partea acționarilor. În timp ce turbulențele financiare din perioada crahului din 1987 nu avuseseră un efect semnificativ asupra actorilor nefinanciari, căderea cursurilor bursiere, la cumpăna dintre milenii, atinge din plin diversele întreprinderi.
Criza piețelor financiare între anii 2000-2002 a pus în evidență numeroase disfuncționalități în modelele de guvernanță ale marilor întreprinderi și a arătat că managerii, ținând cont de poziția centrală pe care o ocupă, pot uneori să adopte strategii personale, neconforme cu interesele acționarilor.
4.2 Criza financiară 2007-2008. Debut
Nu exista niciun indiciu sau semn care să fi prevestit – pentru data de 27 februarie 2007 – că o altă „marți neagră” ar putea să se abată, de această dată asupra piețelor mobiliare de pe întreaga planetă.
Atât în Asia, cât și în America de Nord economia avea o tendință pozitivă, inflația era sub control, ratele dobânzilor nu crescuseră, nimic major nu se întâmplase pe plan geopolitic.
Mai mult, dar nu în ultimul rând, anul 2007 era un an pre-electoral în Statele Unite. Așa cum invariabil au demonstrat statisticile, în anii electorali și pre-electorali americani bursele nord-americane sunt fără excepție în creștere/bullish.
Pe data de 27 februarie 2007 bursele din Orientul îndepărtat s-au deschis și s-au închis primele, foarte prost; la sfârșitul acestei zile indexul major al bursei din Shanghai înregistra o pierdere de aproape 9%, mai exact 8,8%, cea mai mare pierdere într-o singură zi, după cea din 18 februarie 1997 când s-a atins scăderea record de 9,4%.
De atunci, în cei zece ani care au urmat, trendul său a fost puternic pozitiv, atingând un nivel record în ianuarie 2007, după ce în ultimul an avusese o creștere de 127%.
Declinului bursei din Shanghai i-au urmat pe rând, inexplicabil, căderea tuturor burselor din regiune, apoi de pe toate celelalte continente. De exemplu, în Asia, indicele Hang Seng al bursei din Hong Kong a pierdut 1,76%, indexul Nikkei al bursei din Japonia a scăzut cu 0,52%.
A urmat rândul Europei ale cărei piețe mobiliare au purtat aceeași culoare roșie pe parcursul întregii zile de 27 februarie 2007. Sectorul minier a fost cel mai afectat, indexul german DAX a pierdut 1,6% (a se vedea în acest sens Figura nr. 6), CAC 40 – cel francez – a scăzut 1,69%, iar la Londra, FTSE 100 a scăzut cu 1,68%.
Figura nr. 6 – Evoluția indexului german DAX în perioada ianuarie 2007 – iunie 2007
În America de Nord, la ora 15,00 Dow Jones Industrial – DJIA scăzuse cu peste 4% închizând sesiunea cu o oră mai târziu cu o pierdere de 3,3% față de ziua precedentă, acesta fiind cel mai mare declin într-o zi, de la 17 septembrie 2001. Același trend l-a urmat și Nasdaq, cu o scădere de 97 de puncte, S&P 500, în scădere cu 50 de puncte.
Practic, orice investiție din oricare sector – respectiv bunuri de consum, metale, tehnologii, bănci, biotehnologii -, companii mici, mari, mijlocii, s-au prăbușit. În acea zi, o imagine de reținut a fost banda de simboluri de pe posturile de televiziune care au ca specific domeniul mobiliar și care era complet roșie.
În medie, marile piețe bursiere de pe planetă au pierdut în total într-o singură zi 3,5%.
Referitor la cauzele acestei crize, nu se știe încă cu precizie care au fost, analiștii financiari încercând mia degrabă să prevadă viitorul trend decât să analizeze ce a dus la prăbușirea burselor mondiale, în special a celor americane.
Cu toate acestea, s-au emis unele opinii în legătură cu ce ar fi putut produce declinul din 27 februarie 2007.
Prăbușirea bursei din Shanghai a fost vehiculată drept cauză de către unii specialiști. Cu toate acestea, o parte importantă a analiștilor nu susțin această opinie, din mai multe motive, respectiv:
– după o creștere continuă timp de zece ani și mai ales după un boom de 127% în ultimul an, bursa din Shanghai trebuia să se corecteze imediat. Nu se știa când, dar era un eveniment așteptat, singura legătură ce pare să existe între căderea bursei din Shanghai și de pe celelalte burse constând în căutarea unei scuze pentru această corecție majoră;
– capitalizarea acestei bursechineze este de 900 miliarde de dolari, față de cele 20 000 de miliarde cât capitalizează NYSE și 50 000 de miliarde pe bursele majore de pe tot globul. Ca urmare a prăbușirii bursei din Shanghai, aceasta s-a depreciat cu 80 de miliarde de dolari într-o singură zi, în timp ce cele 3,5 procente prierdute pe 27 februarie pe toate bursele majore din întraga lume au totalizat o pierdere de 1 750 de miliarde.
Așadar, un gigant financiar ca bursa din New York împreună cu celelalte piețe bursiere mari nu ar fi putut să fie influențate de scăderea uneia minore. Ca atare, nu ar fi fost posibil ca investitorii din toată lumea să piardă de două ori mai mult, respectiv 1 750 de miliarde, față de valoarea globală a bursei chineze, respectiv 900 de miliarde.
– nu se poate atribui bursei chineze responsabilitatea declinului acestei zile de februarie de pe restul piețelor mari, știindu-se bine că aproape toți investitorii americani, europeni și japonezi nu au nici măcar un cent investitîn companii cotate pe piața de la Shanghai.
Concluzia a fost că, bursa din Shanghai este prea puțin importantă pentru a fi influențat mersul celorlalte burse majore din alte părți ale lumii.
Atacul terorist sinucigaș de la baza americană din Bagram, cu toate că a survenit în dimineața zilei de 27 februarie 2007, având ca țintă pe vicepreședintele american Dick Chenney, a fost un eveniment ca orice alt atac kamikaze din Irak sau Afganistan. Ca urmare, doar notorietatea țintei vizate nu este un argument în favoarea prăbușirii burselor.
Starea de încordare din Orientul apropiat a fost altă opinie în conformitate cu care acesta a fost motivul prăbușirii burselor, dar situația era aceeași ți cu trei ani mai devreme, și cu șase luni mai devreme, și totuși piețele mobiliare nu fuseseră influențate major.
Ordinele de protecție ale traderilor independenți și micilor deținători de acțiuni, care au fost lansate automat și în cascadă atunci când limitele sau stopurile de protecție au fost atinse, au contribuit și ele la accentuarea căderii pieței.
Zeci de milioane de ordine de acest fel au fost lansate în execuție, ceea ce a produs o supra-încărcare a sistemului informatic de la NYSE timp de o oră. Asta se întâmpla la ora 15,00, când s-a înregistrat cel mai mare declin din acea zi, de 300 de puncte în câteva minute.
Nici acest fenomen nu ar fi dus la mini-crahul din data de 27 februarie 2007, dar a avut o importanță semnificativă pentru criza care a urmat, respectiv în perioada 2007-2008.
Concluzia este că nimeni nu poate prevedea un crah iminent, oricât de bun specialist ar fi. De aceea, protecția capitalului investit este cu atât mai necesară în minimizarea pierderilor cauzate de astfel de situații, diversificarea portofoliilor și respectarea disciplinei ordinelor de protecție fiind principalele metode de apărare.
4.3 Criza financiară în Europa
În Europa, prima victimă a crizei financiare a fost banca germană IKB, ministrul german de finanțe anunțând un plan de salvare de 3,5 miliarde euro, pentru a evita falimentul acestei bănci.
Casa de ipoteci britanică Northern Rock a fost salvată în ultima clipă de la faliment. Din lipsa de lichidități, Casa nu mai putea face față angajamentelor. Știrea referitoare la problemele Northern Rock a indus panică în rândul deponenților care au retras, în numai o zi, 1 miliard lire sterline din conturile băncii. Aceștia au continuat să-și retragă banii până când guvernul a intervenit pentru a garanta toate depozitele Northern Rock.
Analizând mecanismul de declanșare a crizei, Michel Aglietta și Sandra Rigot dezvăluie procesul lung prin care s-a ajuns la o autentică „mașină de generat pierderi, având ca multiplicator levierul de îndatorare”, înțelegând prin acest lucru că orice levier de îndatorare este un amplificator de profit, sau de pierderi pentru acela care l-a contractat, în vederea achiziționării de poziții (titluri, acțiuni, părți) riscante. În produsele derivate de credit, respectiv Credit Default Swaps – C.D.S., Collateralized Debt Obligation – C.D.O., Asset Based Security – A.B.S., levierul este încorporat în structura produsului, întrucât cumpăratorii nu angajează decât foarte puțin capital.
Aceste „leviere” au amplificat randamentele capitalurilor proprii ale băncilor și ale celorlalți participanți la titrizare, atât timp cât prețurile imobiliare creșteau și invers, aceleași leviere generează pierderi uriașe și distrug capitalurile proprii ale băncilor, când prețurile imobiliare sunt în scădere. Acesta este modul în care BEAR STEARNS (falimentari în martie 2008), care avea în 2005 un levier de 26 a ajuns în 2007 la unul de 33, adică valoarea totală a activelor sale era de 33 de ori valoarea capitalizării sale bursiere.
Levierul financiar se înșurubează în cascadă, între instituțiile financiare, pentru că fondurile Hedge sunt finanțate de bănci de investiții care practică, de la început, leviere înalte. Se adaugă levierul din „Hedge Funds”, care provine, în mare măsură, din creditul consimțit de băncile de investiții ca „prime brokers”. Băncile de investiții își asumă un „risc de contrapartidă” față de fondurile „Hedge”, deținătoare de tranșe riscante și nelichide de credite titrizate; în egală măsură, băncile de investiții au „riscul de contrapartidă” și față de entitățile care dețin produsele de titrizare, pentru a le vinde fondurilor „Hedge”. Băncile de investiții își finanțează acest „risc de contrapartidă”, prin „levier”.
S-a creat astfel o osmoză între băncile de investiții, entitățile speciale și fondurile „Hedge”, astfel încât cele mai importante fonduri „Hedge” sunt creații ale băncilor de investiții. Prăbușirea băncii Bear STEARNS a determinat și căderea fondului CARLYLE CAPITAL care refinanța pozitiile de risc ale băncii.
Cu toate acestea economia germană, prima în Europa, a continuat să crească și în 2007, cu 2,5%, în ciuda turbulențelor ce se făceau deja simțite în economia mondială; cele două motoare ale creșterii au fost exporturile și investitive.
„Made in Germany” a făcut din exporturile germane un lider mondial, după anul 2003, în aprigă concurență cu China. În anul 2007, industria germană de automobile a exportat aproximativ 4,3 milioane vehicule, în frunte cu marile BMW, Daimler, Volkswagen precum și Ford; apoi mașinile – unelte, cu export de 138 miliarde euro au contribuit și ele la excedentul balanței comerciale.
Statul german investește, de asemenea, mult în cercetare și dezvoltare, în raport cu media europeană, cheltuielile reprezentând 2,8% din P.I.B. în 2008 și fiind planificate la 3% din P.I.B. în anul 2010.
Cu toate acestea, nici această industrie „nemțească” nu a fost scutită de criză și efectele ei, îndeosebi în economia reală. Comenzile au scăzut în toate ramurile de activitate, șomajul continuând însă să scadă și să ajungă pentru prima data după 16 ani, sub bară de 3 milioane, cu un procent de 7,2%, tendința ce se frânge în 2009. În materie salarială, protestele din 2007-2008 au vizat și retribuțiile exorbitante ale unor cadre de conducere din marile companii.
Un proiect de lege, adoptat în aprilie 2008, permite sporirea participării salariaților la capitalul societăților, cu speranța că numărul participărilor va spori de la 2 la 3 milioane salariați – acționari.
O altă lege din august 2008, se referea la întreprinderile „strategice”, guvernul atribuindu-și dreptul de veto față de achiziționarea de către un investitor străin a mai mult de 25% din capitalul unui grup german.
Angela Merkel a reușit să impună un program de inspirație „OBAMA” dar spectrul legislativelor din septembrie 2009 și fricțiunile dintre cele două partide ale coaliției, CDU și SPD, afectează ritmul de aplicare; totuși un acord major a fost obținut, în aprilie 2009, cu privire la privatizarea parțială a companiei feroviare Deutche Bahn.
Germania participă la construcția europeană și la dezbaterile mondiale de pe pozițiile unui stat special, moștenit în bună parte, ca rezultat al celui de-al doilea război mondial: un postcomunism încă resimțit în teritoriul fostei Germanii de Est; o atitudine „echidistantă” față de Moscova și Washington, promovată îndeosebi de aripă social-democrată a guvernării care își găsește rezonanță într-un antiamericanism al unei părți a opiniei publice (elită politică, intelectuali, oameni de afaceri) pentru care ocupația americană este încă prezentă în memorie; și, nu în ultimul rând, un spirit de mare putere străbate politica germană, esențialmente europeană și atlantică dar și cu accente specifice, naționale, printre care și o relație privilegiată cu Rusia. Germania este un membru activ în interioral Uniunii Europene, dar este și eel mai important stat european, eel mai mare exportator mondial și, din toate punctele de vedere, o mare putere.
Reacția guvernului german reflectă, pe de o parte, adeziunea la filozofia europeană privind comportamentul guvernamental anticriză, așa cum a rezultat din Summit-ul de la Paris, din octombrie 2008 și, pe de altă parte, o asemănare izbitoare cu programul american.
La data de 12 ianuarie 2009, guvernul german și-a anunțat liniile directoare ale planului său de relansare economică, în valoare de 50 miliare euro, care se întinde, ca și în cazul S.U.A., pe doi ani și tot în continuarea unui alt program anterior, de 31 miliarde euro, adoptat la sfârșitul anului 2008.
Programul presupune investiții în infrastructură – șosele, căi ferate, poduri, școli – în valoare de 18 miliarde euro; o scădere de la 15% la 14% a impozitului pe salariu; o scădere absolută de 9 miliarde euro a contribuțiilor la asigurările sociale și împărțirea sumei între angajator și angajați;o variantă germanizată a programului „Rabla”, fiecare cumpărător primind sumă de 2.500 euro pentru cumpărarea unui autoturism nou și casarea concomitentă a altuia mai vechi de 9 ani; fiecare copil va primi sumă de 100 euro plătibilă o singură dată.
Așadar, guvernul german combate criză cu un program în valoare totală de 81 miliarde euro, ceea ce reprezintă 3.2% din estimările P.I.B. pentru 2009-2010. Economia germană cea mai bine plasată în Europa, a beneficiat de patru valuri de intervenții guvernamentale, de urgență, Între sfârșitul lui 2008 și primele săptămâni ale lui 2009.
Se preconizează o depășire a limitei de 3% a deficitului bugetar, dar am menționat deja că Bruxelles-ul a consimțit această „incalcare", în contextul situației economice Europa, existând prezumția că majoritatea țărilor vor fi confruntate cu aceeași problemă.
O altă bancă europeană care a suportat efectul crizei a fost BNP Paribas, în august 2007, când trei fonduri aparent fără risc pe care le deținea au rămas fără lichidități. A fost primul semnal că băncile refuză să se mai împrumute între ele sau, dacă o fac, o fac la dobânzi foarte mari.
În fața crizei de lichidități, în august 2007, Banca Centrală Europeană a injectat în sistemul financiar din Europa 94 de miliarde de euro, iar Rezervele Federale au pompat 24 de miliarde de dolari în cel american.
În aceeași vară, valoarea băncilor în întreaga lume s-a diminuat cu 500 de miliarde de dolari.
În primăvara anului 2008, guvernul britanic a recunoscut că banca Northern Rock are probleme de solvabilitate și a naționalizat-o.
În toamna anului 2008, guvernul american a naționalizat băncile Freddie Mac și Fannie Mae (principalele vinovate de dezastru, întrucât au acordat cele mai multe credite subprime) și apoi asigurătorul numărul unu în lume, AIG.
În Europa continentală, Fortis a fost prima mare bancă naționalizată.
După ce Rezerva Federală a Statelor Unite a intervenit cu aproximativ 50 de miliarde de dolari pentru a cumpăra acele bunuri greu vandabile care blocau dezmembrarea băncii Lehman, piețele financiare s-au calmat brusc. Multe publicații de specialitate au salutat măsura asumată de secretarul Hank Paulson și au declarat că în acest fel criza a luat sfârșit.
Mult mai informați, oficialii de la Bruxelles se plâng însă, în continuare, de efectele pe care criza le va genera în anii care vor veni. Ei spun că, dacă se va pune în practică modelul de reformă al instituțiilor de investiții, programul de reducere a sărăciei cu 50% până în 2015 este în pericol, deoarece se vor scumpi alimentele și se va încetini ritmul de creștere a economiilor.
Un studiu efectuat de specialiștii Comisiei Europene a ajuns la concluzia că statele membre trebuie să facă eforturi mai mari pentru a putea susține investițiile în infrastructură. Vor fi necesari mulți bani pentru ajutorarea populației, în scopul evitării îndatorării excesive a acesteia. Prin urmare, în ciuda unor declarații optimiste, europenii mai au încă de suferit și românii nu vor face excepție la acest capitol.
În ultimii patru ani, statele și-au luat măsuri de diminuare a efectelor crizei.
În anul 2008, FMI a acordat un împrumut de 16,5 miliarde de dolari Ucrainei, Uniunea Europeană acordă Ungariei un împrumut de 6,5 miliarde euro, Statele din Nordul Europei vor acorda Islandei un împrumut în valoare de 2,5 miliarde de dolari pentru a ajuta țara să-și revină din criza financiară cu care se confruntă, România a primit un împrumut de 19,95 miliarde, oferit în 4 tranșe până la sfârșitul anului 2010.
Bulgaria a implementat anumite măsuri cum ar fi scutirea de impozit pe o perioadă de 5 ani pentru investiții în regiuni defavorizate; scutiri/reduceri de impozite pe venit pentru familii tinere care plătesc dobânzi la credite imobiliare.
În Cehia, rata de impozit pe profit a fost redusă de la 21% la 20%, rata contribuțiilor sociale de sănătate pentru angajați și angajatori a fost redusă, iar rambursările de TVA se soluționează mai repede pentru contribuabilii care depun electronic declarațiile fiscale.
În Ungaria, o serie de măsuri fiscale au fost propuse în vederea impozitării consumului și nu a venitului; impozitul pe venit și contribuțiile sociale aferente vor fi reduse.
Marea Britanie a redus cota de TVA pentru o perioadă de un an de la 17,5% la 15% și a permis amânarea plății impozitelor pentru societățile care au fost afectate de perioada de criză dar care, desigur, pot demonstra necesitatea unor astfel de amânări.
Atât Olanda, cât și Spania au introdus măsuri stimulative referitoare la metode de amortizare accelerată pentru investițiile efectuate în 2009.
În sfera TVA, Belgia a redus cota de TVA pentru construcțiile de locuințe noi de la 21% la 6 %.
Deloitte Tax furnizează asistență companiilor locale și internaționale în diverse aspecte – consultanță strategică în domeniul fiscal, planificare fiscală internațională, impozite directe, revizii fiscale, fuziuni și achiziții, stabilirea prețurilor de transfer, impozite indirecte, servicii de detașare internațională, alerte fiscale, servicii de contabilitate și salarizare.
Având în vedere faptul că economiile statelor care fac parte din Uniunea Europeană sunt interconectate iar schimburile comerciale dintre ele sunt extrem de puternice efectele crizei s-au propagat extrem de rapid la nivelul tuturor acestor economii.
Criza financiară a lovit diferitele state membre cu un grad diferențiat. Irlanda, Țările Baltice, Ungaria și Germania sunt susceptibile de a prezenta anul acesta contracții care depășesc clar media UE de – 4%. În contrast, Bulgaria, Polonia, Grecia, Cipru și Malta au fost mai puțin afectate decât majoritatea.
Nivelul la care criza financiară a afectat statele membre individuale ale Uniunii Europene depinde în mare măsură de starea lor inițială și de vulnerabilitățile asociate. În cadrul crizei actuale, creșterea PIB-ului și a componentelor de cerere internă privată (consumul din gospodării, investiții rezidențiale și investițiile fixe în afaceri) au decăzut mult mai repede decât în crizele anterioare
Un prim vector ce a determinat apariția fenomenului de criză îl constituie nivelul la care piața imobiliară a fost supraevaluată și industria construcțiilor supradimensionată. Creșteri puternice ale prețului real al locuințelor au fost observate în ultimii zece ani, în Regatul Unit, Franța, Irlanda, Spania și Țările Baltice, și în unele cazuri acesta a fost asociat cu activitatea de construcție flotabilă – cu excepția izbitoare a Regatului Unit unde prevalează legile de zonare. Ceea ce s-a proiectat în contracția PIB-ului – în jur de –4,5%, ceea ce este cu mult sub media crizelor din istorie.
Dependența de export a economiei și starea actuală constituie unul din primii pași care a dus la declanșarea acestui dezastru economic mondial. Țările în care cererea de export a fost mare și/sau care au înregistrat surplusuri în conturi sunt mult mai expuse la micșorarea comerțului mondial (de exemplu, Germania, Olanda și Austria). Țările care au avut surplusuri mari pot fi și ele expuse la efectele adverse și de corecție, ale balanței, în ceea ce privește activele financiare ale piețelor. În schimb, țările care au avut deficite mari s-ar putea confrunta cu riscul inversării fluxurilor de capital.
Unele state membre din Europa Centrală și de Est sunt în această categorie. În unele din aceste cazuri, oprirea bruscă a finanțărilor străine a forțat guvernele să apeleze la asistența UE, FMI și a Băncii Mondiale pentru echilibrarea plăților. Marile nereușite în sectorul financiar au fost determinate de mărimea acestui sector și expunerea sa la active riscante. Țările care dețin centre financiare mari, cum sunt Marea Britanie, Irlanda și Luxemburg, sunt evident expuse la turbulențe financiare. În schimb, țările care sunt baza activităților bancare peste graniță în economii apărute în Europa Centrală și de Est se poate să fie afectate mai puternic. Expunerea băncilor europene la riscul piețelor apărute este mai mare în câteva țări (în special Austria, Belgia și Suedia – ultima fiind cea mai expusă economiilor baltice).
Costurile fiscale ale crizei financiare sunt foarte mari, având loc o degradare a finanțelor publice. Declinul în potențiala creștere datorită crizei poate adăuga presiuni viitoare asupra finanțelor publice. În general, țările care au avut poziții fiscale solide la instalarea crizei pot rămâne cu 3% din PIB sau chiar și mai puțin în anul 2011 și în anul 2012.
Cea mai mare creștere a deficitului, crescând două nivele din nivelul PIB-ului, va apărea în Letonia, Marea Britanie, Irlanda și Spania. Marea Britanie și Irlanda sunt centre financiare importante.
Problema de importanță majoră este reprezentată de îndatorarea publică ce crește rapid. Creșterea îndatoririi publice, aproape 20% din PIB de la sfârșitul anului 2007 până la sfârșitul anului 2010, este tipic pentru un episod de criză financiară. Ca și alte sectoare și piața muncii în Uniunea Europeană a început să se deterioreze considerabil în a doua jumătate a anului 2008, continuând în cursul anilor 2009, 2010 și 2011.
Ca și alte sectoare și piața muncii în Uniunea Europeană a început să se deterioreze considerabil în a doua jumătate a anului 2008, continuând în cursul anilor 2009, 2010 și 2011. Flexibilitatea internă mărită (aranjamentele flexibilității orale, lichidări temporale) s-au suprapus cu concesii de salarii nominale pentru stabilitatea angajărilor în unele firme și ramuri industriale.
Aparent s-a reușit prevenirea deși probabil doar amânând mai marile pierderi ale muncii. Chiar și așa, rată neocupării forței de muncă în Uniunea Europeană s-a majorat mai mult de două puncte procentuale și încă o mărire procentuală este posibilă în următorul trimestru. Potrivit unui sondaj al Comisiei Europene, până la sfârșitul anului 2012 rata șomajului va crește cu 12% (cu 12,5% în zona euro).
Până când s-a declanșat criza financiară în vara anului 2007 piața muncii din Uniunea Europeană s-a comportat relativ bine. Rata angajării de aproape 68% din forță de muncă se apropie de obiectivul de 70% stabilit la Lisabona datorându-se semnificativ ratei angajării femeilor și al persoanelor mai în vârstă. Declinul important în rata neangajărilor nu a condus la o accelerare a inflației. Aceste îmbunătățiri au fost impulsionate de reformele pentru a mări flexibilitatea pe piața muncii și pentru a mări potențialul de muncă suplimentar. Important este faptul că, în multe țări, creșterea flexibilității pieței muncii a fost atinsă ușurând accesul la forme de muncă nonstandard.
Piețele muncii în Uniunea Europeană au început să se deterioreze în a două jumătate a anului 2008, continuând acest proces în cursul anului 2009. În al doilea sfert al anului 2009 rata neangajării s-a majorat cu 2,2 puncte procentuale de la 6,7% cu un an înainte. Cele mai mari probleme ale șomajului au fost înregistrate în țările baltice, Irlanda și Spania.
Tot progresul din 2005 a fost zadarnic când s-a obținut scăderea ratei neangajării de la 9%, iar într-un an toată muncă din 2005 s-a irosit. Potrivit raportului Comisiei Europene este așteptată să crească rata neangajării la 11,5% în „zona euro” în 2010.
După ce au fost create 9,5 milioane de locuri de muncă în Uniunea Europeană în perioada 2006-2008, potrivit Comisiei Europene angajările au scăzut între anii 2009-2010 la 8,5 milioane. Potrivit Comisiei Uniunii Europene femeile sunt mai puțin afectate decât bărbații, criza lovind mai întâi sectoarele unde erau angajați în majoritate bărbați, industria auto și construcțiile.
Creșterile în sectorul neangajării au fost afectate de o contracție a forței de muncă ce a scăzut cu 0,3% în ultimul trimestru al anului 2008 și cu 0,5% în primul trimestru al anului 2009. Aceasta se poate datora efectului descurajării angajaților.
Totodată, efectele crizei financiare asupra României nu au încetat să apară. Astfel, prin sistemul de creditare practicat în ultimii ani, mulți români și-au luat case, mașini sau terenuri, îndatorându-se la bănci pentru câteva decenii. Chiar dacă pentru mulți ziua de salariu s-a transformat într-un coșmar, pentru că e ziua când își achită ratele, aceste credite au ridicat nivelul de trai al multora dintre noi.
Scumpirea creditelor în valută a dus la o scădere treptată a leului care, după unii specialiști, ar putea crește valoarea monedei euro chiar până la 5 lei. Astfel, la data de 24 mai 2012, un euro era cotat la Banca Națională a României la 4,46 lei.
Sunt afectați și cei implicați în afaceri imobiliare. Reducerea creditelor riscante impune o scădere a construcțiilor de case.
Anul 2008 a adus o creștere importantă a numărului de dosare privind proceduri de insolvență. La data de 31 octombrie 2008 erau înregistrate 11.525 de dosare de insolvență față de 6.054 dosare în aceeași perioada a anului 2007, ceea ce reprezintă o dublare a numărului de dosare în anul acesta față de anul trecut. Cea mai puternică creștere, de 2,5 ori, s-a înregistrat la firmele de construcții, 1.114 dosare în anul 2008 față de 463 în anul precedent.
Printre sectoarele economiei românești afectate de actuala criză se numără:
– în industria componentelor auto, fabricile Michelin – Zalău s-au închis în decembrie 2008;
– în industria chimică, combinatul Oltchim Râmnicu-Vâlcea a redus producția cu 20% în noiembrie 2008;
– în sectorul imobiliar, tranzacțiile anul 2008 s-au situat sub valorile înregistrate în ultimii 5 ani;
– în domeniul siderurgic și metalurgic – Laminorul S.A. Brăila și-a oprit activitatea până în martie 2009, iar Alro Slatina a scăzut producția cu 25%;
– în sectorul IT, furnizorii Nokia au trimis 600 de angajați în șomaj tehnic.
Piața locurilor de muncă a suportat schimbări majore în anul 2009, efectuându-se disponibilizări masive în timp ce companiile au acuzat un grav deficit de personal calificat. România a fost lovită de concedieri masive și de scumpiri la toate produsele de uz curent și la energie. Turismul a simțit din plin criza, din cauza cererii foarte scăzute.
Bilanțul economic al anului 2009 este unul dezastruos. Recesiunea economică mondială a afectat toate companiile românești, pornind de la cea mai mare și până la chioșcul din colțul blocului. Mai mult decât atât, accesul la finanțările pe care băncile se lăudă că le pun la dispoziția mediului de afaceri este blocat de stat.
Practic, prin intermediul Ministerului de Finanțe care împrumută de la băncile private aproape întreaga masă monetară de pe piață pentru a putea plăti salariile și pensiile bugetarilor, Guvernul blochează, indirect, economia națională. Potrivit unor surse din mediul financiar, mii de firme din toată țara așteaptă exagerat de mult rambursările de TVA la care sunt îndreptățite și pe care Fiscul întârzie să le efectueze, termenele fiind depășite luni în șir.
Procesul de recuperare a economiei pe parcursul următorilor câțiva ani va fi anevoios. Cu toate că, după cum apreciază analiștii economici, vârful crizei a fost în anul 2009, efectele au fost resimțite mai pregnant în anul 2010, atât de către companii, cât și de către sectorul public. Prin urmare, șomajul a ajuns să atingă vârful ultimilor șapte ani în anul 2010. În principal, șomajul ar urma să se amplifice odată cu concedierea de angajați din sistemul public.
Este previzibilă, de asemenea, diminuarea, în continuare, a consumului, față de anii de boom economic, dar într-un ritm mai puțin accelerat decât în anul 2009.
Numărul mai mare de disponibilizări va însemna, pe lângă cheltuieli suplimentare pentru fondul de șomaj, și venituri mai mici la bugetul statului provenind din impozitele pe salarii, contribuții sociale, dar și, pe măsura reducerii consumului, din TVA.
Astfel cum rezultă din cele expuse mai sus, începută în anul 2007, criza financiară internațională și-a făcut simțită prezența în țările Uniunii Europene în mai puțin de un an, următorii doi ani, 2008 și 2009, afectând deosebit de puternic economiile și finanțele statelor în cauză, mulți economiști neezitând să compare acest fenomen cu marea depresiune din anii 1929-1933 sau chiar să îl considere, prin prisma efectelor mai gravă decât aceasta.
După o timidă revenire în anul 2010, temerile economiștilor că recesiunea va reveni, în a doua jumătate a anului 2010, dar în special și cu deosebit efect de-a lungul anului 2011, s-au adeverit, criza făcându-și din nou simțită prezența în anul 2011, acțiunea ei părând să continue și în perioada următoare.
De această dată, criza financiară nu se mai manifestă la nivelul băncilor și celorlalte companii financiare, așa cum se întâmpla în perioada 2007-2009, ci la nivelul statelor, luând forma crizei datoriilor suverane.
Astfel cum au afirmat specialiștii, motivele noului puseu al crizei trebuie căutate în:
– apetitul sporit pentru îndatorare al statelor, multe sporindu-și datoriile publice în condițiile unui exces de lichiditate, al dobânzilor reduse și al condițiilor relaxate de creditare;
– sporirea deficitelor bugetare în perioada 2007-2009, aspect care s-a datorat numeroaselor programe de stimulare a economiei puse în practică de multe țări în această perioadă, pentru a reduce efectele crizei și pentru stoparea scăderii consumului, imposibilității guvernelor de a-și reduce cheltuielile pe măsura reducerii veniturilor și, nu în ultimul rând, datorită preluării la datoria publică a unei părți din pierderile aferente sistemului bancar;
– supraîndatorarea unui număr relativ de mare de guverne, datorită recesiunii sau, pentru unele state, preexistentă.
Sunt opinii din care rezultă că nu există decât o singură criză, și anume cea declanșată în anul 2007, respectiv criza financiară atribuită piețelor, care ar continua și în prezent. În același timp sunt economiști care vorbesc de două crize, criza financiară din anul 2007, a piețelor financiare și o a doua criză, ce din 2010-2011 a datoriilor suverane.
Prima categorie de economiști o consideră pe cea de-a doua cea a datoriilor financiare, ca o consecință a primei, rezultată în urma intervențiilor statului pentru a contracara recesiunea asociată cu criza financiară. În opinia acestora, cea care a condus omenirea în criză, inclusiv la criza datoriilor suverane, sunt evoluțiile de pe piețele financiare, astfel, consideră ei, efortul de corectare trebuie concentrat pe reglementarea piețelor financiare, care tinde să devină excesiv.
A doua categorie de economiști consideră că este mai corect să se vorbească despre criza financiară și despre criza datoriilor suverane, ca despre două crize distincte. Ei consideră că ambele tipuri de criză sunt rezultatele independente ale evoluțiilor paralele începute în anii ′80 atât în sectorul privat cât și în cel public. Astfel, în sectorul financiar, securitizarea apărută după anul 2002 a fost un factor cheie al acumulării crizei financiare, alături de lichiditatea abundentă, volatilitatea scăzută, conflictele de interese ale agențiilor de rating, reglementările inadecvate sau lipsa acestora.
În timp ce apariția unei crize pe piețele financiare era de așteptat datorită naturii inerent ciclice a afacerilor, o criză paralelă a datoriilor suverane ar fi fost un eșec al politicilor publice.
Una dintre caracteristicile importante ale crizei datoriilor suverane este amplul fenomen de contagiune financiară, care a devenit o problemă discutată pe larg în cercurile politice, de cercetare, de piață și academice. Fenomenul de contagiune ar putea fi definit ca o situație în care instabilitatea de pe o piață financiară, a unei instituții sau a unei țări este transmisă de la una sau mai multe piețe, instituții sau țări.
O primă caracteristică a fenomenului de contagiune este faptul că răspândirea de instabilitate este generată de un eveniment inițial. O a doua caracteristică este faptul că transmiterea de instabilitate este într-un mod diferită, din punctul de vedere al vitezei, puterii fenomenului sau domeniului de aplicare. Deși răspândirea fenomenelor economice este de așteptat într-un sistem financiar interconectat, contagiunea este diferită, pentru că de multe ori ea reflectă un eșec, faliment, cădere de piață și o transmitere amplificată de instabilitate.
4.4 Criza datoriilor suverane
Începând cu sfârșitul anului 2009, temerile investitorilor cu privire la criza datoriilor suverane și creșterea datoriei publice guvernamentale la nivel mondial, împreună cu un val de deteriorare a ratingului datoriilor suverane a câtorva state europene s-au făcut din ce în ce mai cunoscute.
Preocupările în acest sens sau intensificat la începutul anului 2010 și ulterior, a devenit din ce în ce mai dificil sau chiar imposibil, ca datoria unor state precum Grecia, Irlanda și Portugalia să fie refinanțate (Figura nr. 7).
Figura nr. 7 – Ratele de dobândă ale datoriilor suverane
La data de 9 mai 2010, miniștrii de finanțe din Uniunea Europeană au aprobat un pachet de salvare în valoare de 750 miliarde de euro care urmărea asigurarea stabilității financiare în Europa prin crearea Fondului European de Stabilitate Financiară (FESF).
În octombrie 2011, liderii zonei euro au convenit asupra unui alt pachet de măsuri menite să prevină prăbușirea economiilor statelor membre. Aceasta a inclus un acord cu sistemul bancar care a acceptat o reducere cu 50% a datoriei grecești datorată creditorilor privați, creșterea Fondului European de Stabilitate Financiară la aproximativ 1000 de miliarde de euro și solicitarea ca băncile europene să își crească capitalul cu 9%.
Pentru a restaura încrederea în economia europeană, liderii Uniunii Europene au inițiat demersurile pentru crearea unei uniuni fiscale comune în zona euro, cu reguli stricte și executorii încorporate în tratatele Uniunii.
În timp ce creșterile datoriei suverane au fost mai pronunțate doar în câteva țări din zona euro, acestea au fost percepute ca un întreg la nivelul Uniunii Europene. Cu toate acestea, moneda europeană a rămas stabilă cu tendință de scădere. La jumătatea lunii noiembrie 2011, tranzacțiile internaționale cu cei mai importanți parteneri comerciali ai blocului euro a fost chiar mai mare decât la începutul crizei economice. Astfel, cele trei țări cele mai afectate, Grecia, Irlanda și Portugalia, colectiv reprezintă doar 6% din produsul intern brut (PIB) al zonei euro.
La sfârșitul anului 2011 și începutul anului 2012, Banca Centrală Europeană a luat o serie de măsuri pentru a ajuta la reducerea volatilității financiare pe piețe și pentru a îmbunătății lichiditățile băncilor. Astfel, la data de 30 noiembrie 2011, Banca Centrală Europeană, Rezerva Federală a Statelor Unite, Băncile Centrale ale Canadei, Japoniei, Marii Britanii și Elveției au acordat piețelor financiare internaționale lichidități pentru a putea acoperi economia reală. Băncile centrale au fost de acord să scadă costul dolarului (valută de swap) cu 50 de puncte de bază și care a intrat în vigoare la 5 decembrie 2011. Ele și-au acordat de asemenea, una alteia lichidități din abundență pentru a asigura lichiditate băncilor comerciale în alte monede.
În 21 decembrie 2011, Banca Centrală Europeană a început cea mai mare infuzie de credit în sistemul bancar european din istoria monedei euro de 13 ani. Banca Centrală Europeană a împrumutat la 523 de bănci suma de 489 miliarde euro pe o perioadă excepțional de lungă de 3 ani la o rată a dobânzii de doar un procent.
În acest fel, Banca Centrală Europeană s-a asigurat că băncile au destule lichidități pentru a plăti debite în valoare de 200 de miliarde de euro ajunse la maturitate în primele 3 luni din 2012, precum și a asigura împrumuturi pentru firme astfel încât limitarea creditării să nu afecteze creșterea economică. Se speră de asemenea ca băncile să cumpere titluri de stat guvernamentale, astfel încât să ușureze criza datoriilor suverane.
La data de 2 martie 2012, 25 de state membre a Uniunii Europene (cu excepția Marii Britanii și Republicii Cehe) au semnat Tratatul de Stabilitate Fiscală, un tratat interguvernamental prin care statele semnatare se obligă să îndeplinească și să respecte anumite criterii economice și financiare. În cazul în care un stat semnatar nu va respecta prevederile tratatului vă fi sancționat cu 0,1% din PIB de către Curtea Europeană de Justiție. Tratatul va intra în vigoare la 1 ianuarie 2013 dacă până la acea dată va fi ratificat de minim 12 state ale zonei euro.
CONCLUZII
Bursa de valori este o instituție importantă a pieței de capital, exclusiv specifică economiei de piață, care concentrează în același spațiu geografic și economic cererea și oferta de titluri mobiliare, negociate deschis, liber și permanent, pe baza unor regulamente clar stabilite.
New York`s Wall Street este considerată a fi punctul de referință a înființării bursei de valori, însă adevărata fundație o reprezintă prima bursă de valori ce a fost înființată în 1790 în Philadephia.
Wall Street este locul de unde totul a început, de asemenea locul unde a fost creată cea mai mare piață financiară din lume. Odată cu Wall Street s-a creat o noua industrie cu un limbaj și terminologii proprii, bursa de valori devenind o parte integrantă a economiei mondiale.
În Europa, activitatea bursieră este dezvoltată, cu precadere în țările puternic industrializate, unde piețele de titluri de valoare sunt atractive și oferă garanții suplimentare de câștig.
Există burse de valori în aproape toate statele cu economie de piață, cu un grad mai mare sau mai mic de dezvoltare, dupa numărul titlurilor negociate și importanța operatorilor economici pe care îi reprezintă.
Bursele de valori reprezintă întotdeauna un barometru extrem de sensibil și exact al stării de fapt în domeniul economic, social, geo- politic și valutar.
Prețul la care se negociază un titlu de valoare reflectă fidel starea economico- financiară a societății.
De cele mai multe ori, datorită interdependențelor într-o economie națională, dar și la nivel mondial, modificarea cursului unui anumit titlu de valoare atrage după sine modificări în lanț, cu repercursiuni asupra altor titluri. Este adevărat că, uneori, bursa poate înregistra semnale false, fortuite sau dirijate, perturbând situația reală.
Crahul bursier reprezintă o scădere bruscă și rapidă a acțiunilor care afectează o piață financiară sau mai multe.
Mecanismul clasic al crahului bursier, astfel cum rezultă și din prezenta lucrare, este următorul: el se caracterizează la început printr-o creștere susținută a cursurilor și a ratelor dobânzii, generată de o activitate economică febrilă și de suprasaturare a investițiilor. Creșterea costurilor, care nu mai poate fi acoperită prin creșterea prețurilor, conduce la diminuarea rezultatelor financiare ale firmelor și a perspectivelor de profit ale acestora. În aceste condiții, retragerea de pe piață a operatorilor care presimt crahul și anticipează o corectare a cursurilor determină comprimarea cererii de titluri și generează panică, aceasta din urmă amplificându-se apoi singură, ca urmare a lipsei cumpărătorilor de titluri.
Considerate de unii specialiști drept „una dintre cele mai mari sfidări la adresa teoriei piețelor eficiente”, crahurile bursiere au afectat din totdeauna echilibrul economic al țărilor și au condus la declanșarea multor falimente industriale și bancare, deoarece au avut ca efect contracția volumului creditelor și îngreunarea circulației capitalurilor.
Crizele au caracterizat piețele financiare, atât în perioadele de integrare economică, cât și în cele de dezintegrare economică. Crizele creează inegalități și prin transferuri financiare între diferite grupuri sociale. Astfel, participanții privilegiați ai sectorului financiar obțin importante câștiguri de capital, iar micii participanți suportă adevărate pierderi.
Crizele care au afectat diverse economii, în majoritatea lor emergente, pe parcursul a două decenii precedente, au determinat apariția unor modele diverse, o parte dintre acestea încercând să surprindă ex post cauzele crizelor, fără a avea un grad ridicat de eficiență în prevenirea crizelor viitoare. Totuși, ele sunt un punct de pornire în construirea de abordări care au ca scop anticiparea crizelor.
Crizele nu au același efect asupra tuturor categoriilor de persoane și asta în ciuda impactului global negativ. Crizele afectează în mod special categoriile defavorizate prin șocuri negative asupra veniturilor și nivelului de ocupare a forței de muncă, creșterea inflației, modificări de prețuri relative și reducerea cheltuielilor publice.
Crizele au caracterizat piețele financiare, atât în perioadele de integrare economică, cât și în cele de regres economic. Există studii conform cărora în ultimii 120 de ani frecvența, durata și bilanțul crizelor nu s-a modificat substanțial, însă metodologia de gestionare a lor se modifică evident, deoarece se schimbă nivelul de dezvoltare și inovare a sistemelor financiare. În plus, factorii interni joacă un rol demn de luat în seamă. Printre aceștia se numără creșterea înceată sau explozia creditului intern. Deși atât investitori naționali, cât și cei străini pot fi la originea crizelor, nu se poate afirma că investitorii străini constituie principalul grup destabilizator.
Referitor la situația internațională actuală, în urma examinării crizei financiare internaționale care în prezent cuprinde și România, pot fi reliefate cauze structurale, cât și implicații ale ei. Persistența și adâncirea crizei financiare internaționale trebuie să inducă o revedere și îmbunătațire a supravegherii și reglementării piețelor financiare.
Metodologia de gestiune a acestor situații de criză a impus de la început formarea unor organisme financiare specializate, care să găsească soluții și căi de ieșire din situații destabilizatoare a sistemelor financiare, însă politica promovată de aceștea nu întotdeauna s-a dovedit a fi adecvată. Astfel, Fondul Monetar Internațional, ca și Banca Mondială, sunt două instituții internaționale (cu vocații globaliste), adesea chemate să vină în sprijinul ieșirii din sărăcie a națiunilor. Percepția generală este însă că, de fapt, aceste instituții nu fac decât să contribuie la adâncirea suferinței popoarelor din țările respective, prin faptul că, acordând unele împrumuturi guvernelor la putere, le condiționează, astfel, să opereze ajustări structurale ale economiei, suportate masiv prin reducerea cheltuielilor sociale. Crearea unor datorii externe constituie, de altfel, un instrument vechi și foarte eficient de manevrare a evoluțiilor din cadrul unor economii, obligându-le pe acestea să participe la jocul economic global, în interesul creditorilor. Mai grav este faptul că multe dintre politicile Fondului Monetar Internațional prin care s-a forțat în special liberalizarea prematură a pieței de capital au contribuit la instabilitatea globală.
Comisia înființată pentru studiul și abordarea sistematică a crizei economice mondiale, condusă de Joseph Stigliz, din cadrul Organizației Națiunilor Unite a subliniat necesitatea de a introduce reglementări solide, juridice și economice, în domeniul tranzacțiilor cu împrumuturi și datorii, mai ales cele care angajează răspunderea guvernelor și a statelor.
La nivelul reglementărilor financiare, una din măsurile luate a fost interzicerea vânzării de tip „short” a acțiunilor. De exemplu, Security and Exchange Commission din SUA a interzis, la data de 19 septembrie 2008, vânzarea de acest fel a unui număr de 799 de companii, în scopul protejării integrității și calității piețelor de capital și întăririi încrederii investitorilor.
Măsura, anunțată inițial ca fiind valabilă până pe 2 octombrie 2008, a fost ulterior reconfirmată până la o dată ulterioară, respectiv 17 octombrie 2008. Totodată, interzicerea explicită a operațiunilor de acest tip nu este singura modalitate de reducere a operațiunilor de short-selling. Aceasta se restrânge uneori natural, chiar acționarii companiilor financiare aflate în dificultate devenind reticenți, în cazul unui trend descrescător prelungit, să împrumute acțiuni investitorilor care adoptă mai apoi poziții short, întrucât devin conștienți că aceste operațiuni vor duce la deprecierea valorii propriilor dețineri.
Pe lângă aceste măsuri, au fost propuse și alte reforme legate de sistemul financiar, care să amelioreze funcționarea acestuia și să înlăture posibilitatea producerii de blocaje de genul crizei economico-financiare din prezent.
Astfel, Institute of International Finance a propus reconsiderarea practicilor de management al riscurilor (redefinirea ponderilor guvernanței corporative, a culturii riscului, a rolului managerului pentru risc și a complexității produselor derivate și titrizate), a politicilor de compensare (prin alinierea intereselor acționarilor cu cele ale companiei de management), de evaluare, de acordare a creditelor, a ratingurilor și asigurarea transparenței activităților, atât la nivelul instrumentelor financiare (standardizarea acestora, armonizarea reglementărilor, adoptarea unor platforme și tehnologii comune, regularizarea utilizării și tranzacționării acestora) cât și la nivel de instituții financiare prin stabilirea unor coduri de conduită, obligativitatea publicării expunerii pe produse titrizate, a strategiei de management a riscurilor adoptate.
BIBLIOGRAFIE
Autori români
Dornescu, Valeriu, Crahurile Bursiere: cauze și terapie, Editura Sedcom Libris, Iași, 2008;
Masu, Ștefan; Buneci, Petre; Gheorghe, Veronica, Criza, Anticriza și Noua Ordine Mondială, Editura Solaris Print, București, 2009;
Saizu, Ioan; Tacu, Alexandru, Europa economică interbelică, Institutul European, Iași, 1997;
Stoica, Victor; Ionescu, Eduard, Piețe de capital și burse de valori, ediția a II-a, Editura Economică, București 2002;
Vasilescu, Adrian, Biletul de ieșire din criză, Editura Curtea Veche, București, 2011;
Voinea, Liviu, Sfârșitul economiei iluziei, Editura Publica, București, 2009;
Vrejba, Ileana, Primii pași ca investitor la bursă, ediția a II-a, Editura C.H.Beck, București, 2007;
Autori străini
Aglietta, Michel; Rigot, Sandra, Crise et rénovation de la finance, Editura Odile Jacob, Paris, 2009;
Beaud, Michel, Istoria capitalismului de la 1500 până în 2000, Editura Cartier, București, 2001;
Belletante, Bernard, La bourse, Hatier, Paris, 1989;
Bernake, Ben, Non-Monetary Effects of the Financial Crisis in the Propagation of the Great Depression, American Economic Review, 1983;
Bruno, Marcel; Taieb, Jacques, Les grandes crises 1873, 1929, 1973, Editura Armand Colin, Paris, 2008;
Frankel, David M., Adaptive expectations and stock market crashes, Iowa State University, Dept. of Economics, aprilie 2005;
Galbraith, John Kenneth, The Great Crash 1929, Mariner Books, New York, 2009;
Gallois, Dominique, Bursa-origine și evoluție, Editura Teora, București, 1997;
Gauron, Andre, L'empire de l'argent, Desclée de Brouwer, Paris, 2002;
Morad El Hattab; Jumel, Philippe, La finance mondiale: tout va exploser, Editura Leo Scheer, France, 2008;
Paster, Olivier ; Sylvestre, Jean-Marc, Le roman vrai de la crise financiere, Editura Perrin, Paris, 2008;
Stiglitz, Joseph E., Globalizare speranțe și deziluzii, Editura Economică, București, 2009.
Pagini de internet
http://finance.yahoo.com/q?s=^dji, site accesat la data de 4 mai 2012;
http://finance.yahoo.com/echarts?s=IBM+Interactive#symbol=ibm;range=20000110,20010110;compare=;indicator=volume;charttype=area;crosshair=on;ohlcvalues=0;logscale=off;source=undefined;, site accesat la data de 21 mai 2012;
http://finance.yahoo.com/echarts?s=MSFT+Interactive#symbol=msft;range=19991203,20030207;compare=;indicator=volume;charttype=area;crosshair=on;ohlcvalues=0;logscale=off;source=undefined;, site accesat la data de 21 mai 2012;
http://finance.yahoo.com/echarts?s=%5EDJI+Interactive#symbol=%5Edji;range=19991201,20000530;compare=;indicator=volume;charttype=area;crosshair=on;ohlcvalues=0;logscale=off;source=undefined;, site accesat la data de 21 mai 2012;
http://www.reuters.com/article/2010/02/16/markets-bonds-spreads-idUSLDE61F0W720100216, site accesat la data de 22 mai 2012;
http://news.bbc.co.uk/2/hi/business/8671632.stm, site accesat la data de 22 mai 2012;
http://finance.yahoo.com/echarts?s=%5EGDAXI+Interactive#symbol=%5Egdaxi;range=20070101,20070628;compare=;indicator=volume;charttype=area;crosshair=on;ohlcvalues=0;logscale=off;source=undefined;, site accesat la data de 22 mai 2012;
http://www.guardian.co.uk/business/2011/dec/02/european-fiscal-union-experts, site accesat la data de 22 mai 2012;
http://online.wsj.com/article/BT-CO-20110822-701343.html, site accesat la data de 22 mai 2012;
http://uk.reuters.com/article/2011/11/15/ukmarketseuromysteryidUKLNE7AE02520111115, site accesat la data de 22 mai 2012;
http://www.sacbee.com/2011/12/21/4137177/ecb-lends-banks-639-billion-over.html#storylink=cpy, site accesat la data de 22 mai 2012;
http://european-council.europa.eu/home-page/highlights/the-fiscal-compact-ready-to-be-signed-(2)?lang=en, site accesat la data de 22 mai 2012;
Sursa: http://www.zf.ro/opinii/opinie-lucian-croitoru-cine-castiga-din-criza-datoriilor-suverane-8850681, site accesat la data de 22 mai 2012;
http://www.zf.ro/opinii/opinie-lucian-croitoru-guvernele-au-contribuit-mai-mult-decat-pietele-financiare-la-situatia-complicata-in-care-ne-aflam-astazi-8750510, site accesat la data de 22 mai 2012;
http://www.bnro.ro/Cursul-de-schimb-524.aspx, site accesat la data de 24 mai 2012;
http://www.onrc.ro/, site accesat la data de 22 mai 2012.
CUPRINS
Introducere ………………………………………………………………………………………………………………..1
Capitolul I – Istoricul crizelor bursiere …………………………………………………………………………..3
Noțiunea, istoricul și evoluția bursei pe plan internațional…………………………………………3
Noțiunea de criză/crah bursier………………………………………………………………………………..6
Principalele crize bursiere…………………………………………………………………………………….11
Principalele cauzele ale crizelor bursiere………………………………………………………………..12
Remediul crizelor bursiere …………………………………………………………………………………..15
Capitolul II – Crahul bursier din 1929 și consecințele acestuia…………………………………………17
2.1 Privire de ansamblu asupra pieței bursiere din SUA………………………………………………….17
2.2 Premisele crizei din 1929……………………………………………………………………………………….20
2.3 Cauzele crahului bursier din 1929…………………………………………………………………………..22
2.4 Sfârșitul crizei din anul 1929………………………………………………………………………………….27
Capitolul III – Criza din 1987………………………………………………………………………………………30
3.1 Premisele crizei din 1987……………………………………………………………………………………….30
3.2 Cauzele crizei din 1987………………………………………………………………………………………….34
3.3 Efectele crizei din 1987………………………………………………………………………………………….38
Capitolul IV – Criza financiară actuală………………………………………………………………………….40
4.1 Criza companiilor IT din anul 2000 ………………………………………………………………………..40
4.2 Criza financiară 2007-2008. Debut………………………………………………………………………….44
4.3 Criza financiară în Europa……………………………………………………………………………………..47
4.4 Criza datoriilor suverane………………………………………………………………………………………..57
Capitolul V – Concluzii………………………………………………………………………………………………60
Bibliografie ………………………………………………………………………………………………………………64
BIBLIOGRAFIE
Autori români
Dornescu, Valeriu, Crahurile Bursiere: cauze și terapie, Editura Sedcom Libris, Iași, 2008;
Masu, Ștefan; Buneci, Petre; Gheorghe, Veronica, Criza, Anticriza și Noua Ordine Mondială, Editura Solaris Print, București, 2009;
Saizu, Ioan; Tacu, Alexandru, Europa economică interbelică, Institutul European, Iași, 1997;
Stoica, Victor; Ionescu, Eduard, Piețe de capital și burse de valori, ediția a II-a, Editura Economică, București 2002;
Vasilescu, Adrian, Biletul de ieșire din criză, Editura Curtea Veche, București, 2011;
Voinea, Liviu, Sfârșitul economiei iluziei, Editura Publica, București, 2009;
Vrejba, Ileana, Primii pași ca investitor la bursă, ediția a II-a, Editura C.H.Beck, București, 2007;
Autori străini
Aglietta, Michel; Rigot, Sandra, Crise et rénovation de la finance, Editura Odile Jacob, Paris, 2009;
Beaud, Michel, Istoria capitalismului de la 1500 până în 2000, Editura Cartier, București, 2001;
Belletante, Bernard, La bourse, Hatier, Paris, 1989;
Bernake, Ben, Non-Monetary Effects of the Financial Crisis in the Propagation of the Great Depression, American Economic Review, 1983;
Bruno, Marcel; Taieb, Jacques, Les grandes crises 1873, 1929, 1973, Editura Armand Colin, Paris, 2008;
Frankel, David M., Adaptive expectations and stock market crashes, Iowa State University, Dept. of Economics, aprilie 2005;
Galbraith, John Kenneth, The Great Crash 1929, Mariner Books, New York, 2009;
Gallois, Dominique, Bursa-origine și evoluție, Editura Teora, București, 1997;
Gauron, Andre, L'empire de l'argent, Desclée de Brouwer, Paris, 2002;
Morad El Hattab; Jumel, Philippe, La finance mondiale: tout va exploser, Editura Leo Scheer, France, 2008;
Paster, Olivier ; Sylvestre, Jean-Marc, Le roman vrai de la crise financiere, Editura Perrin, Paris, 2008;
Stiglitz, Joseph E., Globalizare speranțe și deziluzii, Editura Economică, București, 2009.
Pagini de internet
http://finance.yahoo.com/q?s=^dji, site accesat la data de 4 mai 2012;
http://finance.yahoo.com/echarts?s=IBM+Interactive#symbol=ibm;range=20000110,20010110;compare=;indicator=volume;charttype=area;crosshair=on;ohlcvalues=0;logscale=off;source=undefined;, site accesat la data de 21 mai 2012;
http://finance.yahoo.com/echarts?s=MSFT+Interactive#symbol=msft;range=19991203,20030207;compare=;indicator=volume;charttype=area;crosshair=on;ohlcvalues=0;logscale=off;source=undefined;, site accesat la data de 21 mai 2012;
http://finance.yahoo.com/echarts?s=%5EDJI+Interactive#symbol=%5Edji;range=19991201,20000530;compare=;indicator=volume;charttype=area;crosshair=on;ohlcvalues=0;logscale=off;source=undefined;, site accesat la data de 21 mai 2012;
http://www.reuters.com/article/2010/02/16/markets-bonds-spreads-idUSLDE61F0W720100216, site accesat la data de 22 mai 2012;
http://news.bbc.co.uk/2/hi/business/8671632.stm, site accesat la data de 22 mai 2012;
http://finance.yahoo.com/echarts?s=%5EGDAXI+Interactive#symbol=%5Egdaxi;range=20070101,20070628;compare=;indicator=volume;charttype=area;crosshair=on;ohlcvalues=0;logscale=off;source=undefined;, site accesat la data de 22 mai 2012;
http://www.guardian.co.uk/business/2011/dec/02/european-fiscal-union-experts, site accesat la data de 22 mai 2012;
http://online.wsj.com/article/BT-CO-20110822-701343.html, site accesat la data de 22 mai 2012;
http://uk.reuters.com/article/2011/11/15/ukmarketseuromysteryidUKLNE7AE02520111115, site accesat la data de 22 mai 2012;
http://www.sacbee.com/2011/12/21/4137177/ecb-lends-banks-639-billion-over.html#storylink=cpy, site accesat la data de 22 mai 2012;
http://european-council.europa.eu/home-page/highlights/the-fiscal-compact-ready-to-be-signed-(2)?lang=en, site accesat la data de 22 mai 2012;
Sursa: http://www.zf.ro/opinii/opinie-lucian-croitoru-cine-castiga-din-criza-datoriilor-suverane-8850681, site accesat la data de 22 mai 2012;
http://www.zf.ro/opinii/opinie-lucian-croitoru-guvernele-au-contribuit-mai-mult-decat-pietele-financiare-la-situatia-complicata-in-care-ne-aflam-astazi-8750510, site accesat la data de 22 mai 2012;
http://www.bnro.ro/Cursul-de-schimb-524.aspx, site accesat la data de 24 mai 2012;
http://www.onrc.ro/, site accesat la data de 22 mai 2012.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Bursa Intre Evolutie Si Crah (ID: 137105)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.