Bibloteca”v.a. Urechia” Galati

Biblioteca „V.A. URECHIA” din Galați

Cuprins

Introducere

Biblioteca este o instituție importantă și necesară vieții. Biblioteca nu este doar un loc de răgaz, un loc de relaxare – deși, acesta este unul dintre scopurile acesteia – ea este în principal un centru cultural, un centru de studiu și de cercetare. Documentele pe care o biblioteca le pune la dispoziția cititorului sunt un elogiu adus cunoașterii, un elogiu al învățământului și a sistemului informațional în care trăim astăzi. ,,Eu mi-am imaginat întotdeauna Paradisul sub forma unei biblioteci, alte persoane consideră că ar fi o grădină, alții și-l pot închipui ca un palat, eu l-am imaginat întotdeauna ca o bibliotecă și aici mă aflam eu…” Jorge Luis Borges. Cel ce deține cunoșterea, este cel care deține întradevăr puterea: cunoaștere înseamnă putere; prin urmare studiază și adună cât mai multă cunoștiință, aceasta îți va fi sprijin în problemele vieții.

De ce Biblioteca V.A. Urechia? De ce nu o altă instituție insformațională? De ce Galațiul, de ce Vasile Alexandrescu Urechia? Este destul de simplu: această biblioteca este printre primele din România care a luat naștere prin actul de donare a documentelor acesteia, este printre puținele în care s-a pus atât de mult gând, atât de multă credință și speranță. V.A. Urechia este printre puținii care a reușit ca dintr-un nimic să poată să scoată un astfel de mărgăritar. În 1890, când Biblioteca a luat naștere, viitorul era destul de nesigur – cum putea să fie alfel? Însă perseverența fondatorului, și mai târziu a bibliotecarilor acesteia pe rând, a dus la realizarea patrimoniului cultural existent astăzi.

La 1 octombrie 1890, în urma unei inventarieri complete, s-a putut constata că mai mult de jumătate din totalul titlurilor deținute de BVAU, erau cele donate de V.A. Urechia: 5 151 unități înregistrate. Cu un adaus de 126 de titluri folosite de fondator pentru anul universitar ca profesor la Universitatea din București. Prin urmare, la data de 13 noiembrie 1890, biblioteca cuprindea un număr de 6 000 de volumen (dintre care 5 460, donate de profesor). Se poate afirma cu siguranță că fondul de carte care stă la baza inițierii acestei biblioteca, este format din biblioteca personală a profesorului. Se poate, deasemenea afirma că doar prin perseverența și dorința și stradaniile intreținute de fondator, s-a putut ajunge la formarea acesteia.

Carl Thomas Rowan afirmă că „Biblioteca este templul învățăturii, iar învățătura a eliberat mai mulți oameni decât toate războaiele din istorie.” Prin urmare Rowan afirmă că biblioteca în sine, ce reprezintă și ceea ce deține ea este un Templu al învățăturii; nu un Templu religios, ci o instituție informațională, a cunoșterii. Dacă un Templu, din punct de vedere religios vorbind, este o instituție ce învață oamenii despre o lume supranaturală – în spatele a ceea ce vedem cu ochii liberi; atunci Biblioteca este un Templu al cunoșterii, al cunoașterii prezente, palpabile și omenește. Într-o biblioteca se poate studia omul, se poate studia biologia omului, se poate cunoaște legile fizicii dar se poate și cunoaște istoria tuturor acestor discipline. Iar, prin cunoașterea istorică și prezentă a acestora, individul poate să privească cu o minte mai cunoscătoare spre viitor.

În prima parte a lucrării am ales să prezint fondatorul Bibliotecii Publice din Galați: Vasile Alexandrescu Urechia. De reținut în scrierile acestuia sunt, între 1891 și 1902, cele 14 volume ce cuprind Istoria Românilor. Personaj activ și polenic, Urechia a fost implicat în societatea intelectuală până în momentul decesului său, la 22 noiembrie 1901, la vârsta de 67 de ani. A scris peste 620 de lucrări în domenii ca: istorie, didactică, literatură, publicitate și social-politic. Participă și se implică în ridicarea și formarea a numeroase instituțiuni culturale; chiar și Hașdeu, afirmă despre el că „cele mai multe instituțiuni culturale se datorează direct sau indirect lui Urechia.” A doua parte a lucrării cuprinde formarea Bibliotecii V.A. Urechia – ce a luat naștere sub supravegherea și călăuzirea lui V.A. Urechia, fondatorul acesteia.

Bibliotecarul Paul Păltânea, deasemenea un personaj important în istoria bibliotecii, este cunoscut în mare parte pentru scrierea unei importante Istorii a orașului Galați, și pentru cei aproape 10 ani petrecuți – acuzat de apartenență legionară – în pușcărie. Ultima parte a lucrării este compusă din prezentarea marii colecții a bibliotecii gălățene.

Vasile Alexandrescu Urechia

1. Repere biografice

Vasile Alexandrescu Urechia a fost un om de acțiune și un mare patriot. Născut la 15 februarie 1834, într-un orășel, ce era puțin mai mult decât un târgușor la acea vreme, Piatra Neamț. Cronicarul, scriitorul și politicianul, a fost un urmaș al cunoscutului cronicar Grigore Ureche. Tatăl scriitorului a fost un anume Alexandru Popovici, ce profesa judecătoria la tribunualul din Piatra. Acesta s-a căsătorit de două ori, din prima căsătorie a mai avut patru băieți; V.A. Urechia a fost fiul acestuia din a doua căsătorie. Urechia ține legătura doar cu unul dintre frații săi, Costică G. Urechia (profesor la Facultatea de Drept din Iași).

Mama scriitorului Urechia este fica unui anume hangiu Manoliu din Iași. Hangiul, într-o perioadă de diverse rezistențe împotriva cotropitorilor turci, este bănuit, pe nedrept, că ar fi colaborat cu eteriștii. Prin urmare turcii îi invadează casa și îi ucid soția; hangiul, împreună cu cei doi copii ai săi – Euphasina (viitoarea mamă a lui Urechia) și Gheorghe – supraviețuiesc. Cronicarul mărturisește chiar el că: „Manoliu a fost tatăl mamei mele. În toată viașa ei de 80 de ani, rămase întipărită cu orori, în amintirea ei, scena uciderii maică-sei de turci…”.

Primii ani de școlarizarea, la vârsta de șase ani, i-a făcut în casa unei rude bogate, Dumitrache Stan; unde, în mare parte, a fost pus să învețe limba franceză. După care, tânărul viitor politician, trece printr-o perioadă mai grea – moartea tatălui „Astfel zilele luminoase când copiii făceau codițe din părul alb și mătăsos al tatălui, le-au urmat altele, dominate de vaiete și suspine, vorbiri de oameni de lege; foaie de lege, expropieri, clironomii, jalbe de la fiii din prima căsătorie…” După această etapă, tânărul este dat la o altă școală franțuzească – la elvețianul Bahlif – unde se integrează cu ușurință.

V. A. Urechia a avut trei surori Victoria, Iulia și Aristiția – dintre care doar căsătoria celei de a doua, Iulia, cu un profesor, a fost fructuasă – opt copii. Susținut de fostul învățător din Piatra Neamț, Costachi Nanu, viitorul scriitor primește – în 1844 – un loc ca bursier la Internatul de la Academia Mihăileană. În perioada de pregătire pentru admitere la Academie, Urechia locuiește, la Iași, într-un han turcesc, împreună cu învățătorul. Vacanțele și le petrece undeva lângă Piatra Neamț, în Valea Viei – proprietate a unchiului său Dumitru Merișescu (prieten cu Gh. Asachi). Convins de către directorul școlii, tânărul își va schimba numele din Popovici, ca al tatălui, în Alexandrescu. Câțiva ani mai târziu, descoperă că este urmaș al preacunoscutului cronicar al Moldovei, prin urmare își ia și numele de Urechia, prin act legal. Deasemenea, la Facultatea de Litere din Paris, este înscris sub numele de Basil Alexandresco, nume păstrat până în 1864. Motiv pentru care contemporani scriitorului de multe ori nu i-au luat publicațiile în serios „publicist grăbit, greșit informat, istoric debusolat, literat lipsit de gust estetic, adept al frazelor patriotarde…”

În perioada revoltei de la 1848, la fel ca și celelalte școli Academia Mihăileană a fost închisă, astfel tânărul Urechia s-a văzut nevoit să se întrețină singur. În acea etapă a vieții a avut numeroase slujbe provizorii, cum ar fi: meditator, copist la poliție, practicant la cancelaria din Departamentul din lăuntru etc. La redeschiderea Academiei, tânărul este reprimit la internat, devenind chiar și pedagog. În anul 1852, Urechie publică în calendarul Buciumul românesc, o scriere cu caracter umoristic intitulată Un Vis – deși nu are caracter artistic, atrage atenția lui Kogălniceanu, C.A. Rosetti și a lui Vasile Alecsandri, prin subiectul abordat: peste 100 de ani, școala ardeleană, va urma același drum?

Prima încercare de scriere literară a fost în 1851, prin publicarea unei anectode franceze, intitulată Grinda de Aur. În 1855 publică, în Foiletonul Zimbrului; în 1858, poezia Zimbrul și Vulturului, în 1859 a publicat Steaua Dunării iar în 1860, Ateneul Român. În 1855 este adevăratul debut literar al scriitorului, acum apar lucrările ce îl vor face cunoscut ca unul dintre pionierii romanului românesc. Debutează cu lucrarea Logofătul Baptiste Veleli, în România Literară a lui Vasile Alecsandri și cu Coliba Măriucăi, în Foiletonul Zimbrului. Scrierile literare îi sunt întrerupte de plecarea sa în Franța la studiu, în septembrie 1855. Locuiește aici pentru o perioadă de 2 ani, trăind cu o bursă de 120 de galbeni pe lună. Susține examenul de bacalaureat pe 18 august 1856; iar în 1857 Basile Alexandresco se înscrie la Facultatea de Litere din Paris, cu scopul de a obține titlul de licențiat.

În perioada petrecută în Franța, Urechia publică un lung studiu despre poezia românească. În timpul Congresului de Pace de la Paris, scriitorul este și membru al biroului de propagandă. Colaborează la diverse cotidiene franceze, cum ar fi: Le Constitutionel, Gazette de France, La Patrie, La Siécle etc. Redactează în limba română revista Opiniunea – cu scopul de a informa marea masă de oameni despre ideea unirii în țară. A ținut legătura cu ce se petrecea în țară, corespondând cu Sion și Gusti. La 1/13 august 1857 se căsătorește cu o spanioloaică, Françoise Joséphiné Dominique Plano – fică a doctorului de Plano – mai învârstă decât el cu câțiva ani. La finela anului 1857 se reîntoarce la Iași împreună cu soția sa și se stabilește aici.

Perioada de la Iași a durat șase ani, din 1858 până la 1864. În acești câțiva ani a fost profesor de limba latină și literatură română la nivel gimnazial. Au urmat câțiva ani în care a fost profesor de istorie universală și literală predând la clase de la Colegiu, din cadrul viitorei Universități din Iași. În 1860 este ales ca Director al Ministerului Învățământului și Culturii din Moldova, predând în același timp geografie la școala militară. Pe 31 iulie 1864 este chemat la București, oferiidu-se postul de Director al Cultelor și Instrucțiunii Publice. Candidează pentru catedra de istorie română din cadrul Universității di București, Facultatea de Litere – loc rămas liber după moartea lui Ion Maiorescu – și câștigă postul

V.A. Urechia a rămas în București până la moartea sa în 1901. Aici (după venirea la București) încep nemulțumirile, invidia și dizgrațierea publicistului de către contemporani. Urechia călătorește des în fara granițelor în interes de serviciu, fie ca delegat la congresele istorice și arheologice, motiv pentru care este invidiat de Hasdeu și de alții. În 1866 este ales deputat al județului Tutava, iar în anul 1869, deputat la Colegiul III. Anul dintre 1872 și 1873, este unul zbuciumat, un an de răscruce în cariera și viața polemistului. Multitudinea task-urilor îl determină inevitabil să greșească și să comită erori în activitățile sale – de care dușmanii acestuia profită din plin. Realizările intelectuale ale scriitorului după această perioadă, sunt net superioare celor dinainte.

Drama personală a cronicarului, îi afectează inevitabil activitatea în societate. În 1858 îi moare prima soție, mai târziu și cei doi copii ai săi. A doua căsătorie, în 1860, cu Luiza Pester, care îi face un fiu, pe Alecu, nu se termină nici ea cu bine. Datorită perioadelor lungi în care Urechia lipsește de acasă, preocupat cu activitatea sa monumentală, soția sa caută afecțiune în altă parte – altfel spus îi este infidelă cronicarului; în 1872 se pronunță divorțul acestora. Deși soarta nu i-a fost simplă și fără piedici, V.A. Urechia a continuat să inuat să lupte pentru visele sale; dovadă fiind și scrierile de la sfârșitul vieții prin care arată o maturitate atât pe plan social cât și pe plan personal. Între 1891 și 1902 (finele lui 1901), publică cele 14 volume ce cuprind Istoria Românilor. Personaj activ și polenic, Urechia a fost implicat în societatea intelectuală până în momentul decesului să, la 22 noiembrie 1901, la vârsta de 67 de ani.

2. Începuturi literare

Debutul literar îi este susținut de Vasile Alecsandri, iar începuturile în publicitate le-a făcut sub îndrumarea lui Mihail Kogălniceanu și cea a lui C.A. Rosetti. A scris peste 620 de lucrări în domenii ca: istorie, didactică, literatură, publicitate și social-politic. Despre Urechia nu se poate spune că a fost un scriitor profesionist, deoarece acesta nu a fost în prim-plan în viața sa. Urechia – scriitorul – era subordonat lui V.A. Urechia – patriotul, militantul unionist și liberal. A scris în principal, proză cu aspect și subiect principal social și proză cu tematică istorică. Chiar de la debutul său literar, din 1855, se poate distinge preferința orientativă a scriitoului Urechia. Debutează cu lucrările Coliba Măriucăi și Logofătul Baptiste Veleli, considerate mai târziu a fi pionieri ai romanului românesc.

Coliba Mariucăi este publicat în sezoane, de-alungul mai multe numere ale revistei Foiletronul Zimbrului. Considerat de către autor un roman național, Coliba Măriucăi prezintă un fragment din viața socială contemporană – din păcate, acesta nu a fost finalizat. Roman inspirat din Coliba unchiului Tom, scris de către americanca Harriet Beecher Stowe, Urechia reține doar ideea principală a acestuia – lupta împotriva robiei. Temă foarte răspândită în acea perioadă (în jurul revoltei de la 1848), la scriitorii români – printre care și Vasile Alecsandri, cu Istoria unui galbîn și a unei parole; sau cum ar fi lucrarea lui Mihail Kogălniceanu, cu Tainele Inimii sau Dezrobirea țiganilor. Unde în Dezrobirea țiganilor, Kogălniceanu evidențiază tratamentul neomenesc al țiganilor de către boierime „Bătăi crude, osândiri la foame și la fum, închidere în închisori particulare, aruncați goi în zăpadă sau în râuri înghețate.” Eliberarea țiganilor a avut loc doar în anul 1855, în timpul domniei lui Grigore Ghica „Cine știe” spune acesta „dacă la actul cel mare al emancipării robilor… nu va fi contribuit cât de puțin și lectura nedreptăților suferite de bietul Vasile țiganul din Coliba Mariucăi?”

Urechia este alături și susține și țărănimea. Idee subliniată în capitolul Claca al romanului, în care autorul prezintă într-un mod cât mai realist interacțiunea dintre masa de țărani și gruparea boierilor (ura mocnită a țăranilor care, într-un final, izbucnește și se manifestă prin violență fizică). Următorul dialog între țărani și boieri, prezintă într-un limbaj și gestică clară care (le) era locul țăranilor în societatea respetivă:

„ – Nu știu eu lătrături de ale voastre țărănești; să dai om slujitorului că te mănâncă câinii!…

– Că n-are pe cine să deie, zise un țăran din mulțime.

– Mai așa! Eu știu că nu m-oi mai duce, zise și un altul…

– Nu te-i duce? Urlă vătaful, nu vă veți duce?… și scoțând biciul din brîu, jap, jap, jap! … începu a croi în mulțime… (după plecarea vătafului mai mulți țărani încep a mormăi împotriva lui)

– Căpcăunule! Lua-te-ar dracu! … murmură atunci un țăran ieșind din gîrliciul pivniței.

– Duce-te-ai învârtindu-te ca ciocîrlia!…

– Să vii când te-oi chema eu, călăule!…

– Când Dumnezeu vom mai scăpa de vătaf și de biciul lui?”

Un alt aspect al traiului boieresc este portretizat în pseudo-romanul Omul muntelui, publicat la ziarul Românul între 1857 și 1858. Romanul la care a conlucrat cu autoarea de origine franceză Marie Boucher, prezintă numeroase clișee romantice însă ceea ce e de reținut și luat în seamă este imaginea realistică pe care autorii au surprins-o în paginile acestuia, cu privire la spațiul social românesc.

Logofătul Baptiste Veleli, una dintre lucrările de debut ale scriitorului, portretizează u episod cu caracter istoric din secolul al XVII-lea. Această scriere este prima, din punct de vedere cronologic, prin care Urechia este citat ca fiind printre pionierii romanului în literatura românească. „Narațiunea se deschide printr-un Prolog, unde sunt prezentate personaje între care se angajează conflictul. De o parte, Alexandru Iliaș, domnul Moldovei, instalat pe tron împotriva voinței boierimii pamîntene. Acesta înconjurat de boieri și dregători greci, urmărește jefuirea țării: Să împingă pre biata Moldoavă la căderea ei ei morală și materială din care nici astăzi nu se poate ridica. De cealaltă parte, boierii autohtoni, în frunte cu vornicul Lupu, jură să moară Iliaș: Să scăpăm biata moșie de lăcuste… ” Aceasta prezintă câteva trăsături specifice romanului românesc de mai târziu; se prezintă pe mai multe planuri ale povestirii și are o acțiune mai complexă și pe o perioadă mai îndelungată.

V.A. Urechia a încercat și scrierea de tip dramaturgic, însă în mod clar aceasta nu afost chemarea sa. A scris un număr de 17 piese, printre care comedii, câteva traduceri și 3 drame istorice. Afirmă despre propria mucă și activitate în acest domeniu „Doresc ca într-un teatru național precăderea să o aibe piesele naționale, originale, chiar de a fi mai slabe… piesele neizbutite au și ele folosul de a face atmosferă literară-dramatică, în care naște scriitorul de merit…” Conform acestuia, piesele cu caracter românesc și care prezintă și promovează realul românesc ar trebui să aibe întâietate; luând în calcul spiritul unionist și adâncul patriotism al scriitorului, nu e de mirare că acceptă ca fiind mai importantă răspândirea pieselor românești în special, decât cele (care ar putea fi mai) de calitate. Piesele dramaturgice ale lui Urechia, nu sunt lucrări de acest gen în adevăratul sens al cuvântului, ci mai degrabă niște evocări istorice. Atât încercările de a scrie romane cât și cele de a scrie piese dramaturgice, sunt doar faza de început în viața de scriitor al acestuia, altfel spus, aceste scrieri au un puternic sens dezvoltator, și de început. Spre deosebire de scrierile din partea a doua a activității sale literale; cum ar fi Legendele românilor și Memoriile etc. care dovedesc o maturitate din toate punctele de vedere ale autorului.

Primul volum din Legendele române, apare în 1891, conținând un număr de 248 pagini; al doilea volum apare după șase ani, în 1896. Cu privire la aceste legende, Traian Demetrescu spune că „au un farmec simplu, rustic, de care nu te saturi lesne… a prins graiul poporului în toată mlădierea lui simplă, în toată plasticitatea lui.” În schimb, la polul opus, Lazăr Șăineanu (folclorist), consideră că Legendele lui Urechia nu sunt altceva decât reproducere ale legendelor străine. Însă pentru V. Goia, aceste legende sunt un adevărat tunel care ne permită să vedem trecutul, ce ne dau posibilitatea de a simții și experimenta (cel puțin la nivel intelectual) vremurile de demult. Una dintre cele mai reușite este scrierea Vodă vrea, iar Hâncu ba! La fel ca toate celelalte lucrări ale scriitorului, și aceasta prezintă un aspect conflictual al vieții sale atât pe plan social cât și pe plan personal. O altă lucrare conflictuală ce prezintă dezacordul interior, intitulată O Sinucidere din 1817 (unde un anume preot Matei, își ia asupra lui această pedeapsă, ca motiv că a mințit pentru a-l scăpa pe fiul său Ioniță). La finalul căreia, Urechia nu se poate abține să nu sublienieze o încercare de morală, urmând exemplul fabuliștilor tot mai răspândiți „Nu prea sunt mulți cei cari, azi, se sinucid din cauză că li se revoltă conștiința când fac vreo faptă neonestă.” Nu se înțelege clar dacă scriitorul consideră acest act dramatic al sinuciderii (în aceste condiții) ca fiind unul bun și etic sau nu. Însă, ce se poate subînțelege si probabil chiar ce Urechia a vrut să sublinieze, este realitatea faptului în care nu prea sunt persoane care făcând o greșeală sau un păcat (în acest caz) sunt dispuși să-și recunoască această cădere și să accepte responsabilitatea faptelor sale.

1900 este anul în care scriitorul se oprește puțin din alergarea sa frantică, și cugetă la viața sa – acesta este anul în care Urechia și-a publicat Memoriile. Aceste Memorii cuprind o perioadă de aproximativ 40 de ani, din 1840 până în 1882. Au atât valuare informativă, cât și arată starea scriitoruli la acea vârstă – o strălucită memorie și o capacitate de a relata realitatea existentă cu minuțiozitate. Dintre adversarii săi, doar Hasdeu și Maiorescu îi vor supraviețuii acestui activist prounionist. La data de 15 februarie 1900, la serbarea împlinirii vârstei de 66 de ani, scriitorul mărturisește cu resemnare că „Am îmbătrânit cu totul! De ce dar purdalnicul de cap și inimă bate a tinerețe?… Un început de an și de secol, care m-a plictisit. Cu o iarnă siberiană, polară, combustibil nu se găsește în oraș, nici cu parale multe, nici cu câte am eu în pungă. Criza continuă în piață… dări, scădere a micului venit anual… Cum vezi, an mizerabil începe astăzi!”

3. Cronicarul

În perioada de început al cronicarului Urechia, între anii 1857 și 1873, a fost o fază de documentare, subliniată de căutările avidue ale acestuia. O preocupare insistent cu privire la trecutul poporului român, la istoria și originea noastră ca naționalitate independentă și misterioasă. A activat în planul creației în mediul gazetăriei și școlii, iar din punct de vedere al activității, a cochetat cu proza și dramaturgia. Și-a făcut studiile superioare la Paris, de unde – inspirat de lucrările lui J. Michelet, Victor Causin și ale lui Guizot – deprinde mania înșiruirii de nume, de date și de lucrări în scrierile personale. Această fază de transcriere a diverselor epoci, istoriografii este sancționată furios de Titu Maiorescu – ceea ce mai târziu va constitui o lecție importantă în activitatea sa de cronicar. Acesta îi atrage atenția asupra faptului că aduna prea multe informații din mult prea multe perioade și epoci la un loc, ci ar fi bine să-și axeze studiile pe anumite perioade bine stabilite. Însă această problemă de înșiruire a numeroase nume și date unele după altele nu se găsește doar la Urechia, ci este chiar foarte răspândită în acea perioadă. După cum afirmă Gh. Panu „pe atunci, un scriitor care n-ar fi citat într-un studiu măcar de 20 de autori era un ignorant, s-ar fi crezut compromis în ochii publicului. Și dacă, citațiile erau făcute numai într-o singură limbă, lucrul era foarte jignitor.”

Scrierile istoriografice ale cronicarului Urechia, sunt încadrate în cea istoriografia romantică. Ș. Pascu și cu E. Stănescu, spun despre aceasta că este iclusă în „romantismul de tendință democrat și liberal burghez.” Se menționeaz și contribuția lui Urechia la luminarea epocii dintre 1774 și 1821 privitor la istoria româniei, de către Nicolae Iorga și Ioan Bogdan. Genul istoriografiilor lui Urechia nu sunt de tip romantic doar ca scriere ci și ca inspirație și înclinare a cronicarului. Influențat de lucrările lui Grimm și ale lui Harder, scriitorul consideră că o țară fără datini nu are suflet sau speranță, ele reprezentând chiar simbolul naționalității „Un popor fără datini este un popor născut de ieri, sau un popor care își așteaptă moartea mâine” afirmă acesta. Motiv pentru care el nu este interesat doar de înșiruirea numelor de domnitor și oglindirea vieții acestora, ci el se implică și în legislația actuală și a instituțiilor, dar și observarea unor anumite categorii de clase sociale. Un pas progresist se poate observa cu adevărat în compararea următoarelor două lucrări: Istoria românilor, Biografii românești după metoda catihetică (apărut între 1859 și 1871) și Istoria românilor (apărut între 1891 țși 1902) – în prima lucrare predomină înșiruirea de domnitori, iar în cea de-a doua lucrare, Urechia subliniază cu fervoare stadiul social și economic al Moldovei.

Concepția cronicarului despre istorie este încadrată într-o tradiție mai timpurie, prin care se începe prin cronicari și se termină cu corifeii Școlii ardelene și cu istoria romantică. Urechia speră la realizarea unei istorii ale românilor completă (ceea ce și reușește mai târziu) „noi înțelegem prin istoria națională nu istoria muntenilor sau a moldovenilor ci istoria românilor”. El rămâne ca și contribuitor la istoriografia românească prin scrierea lucrării Istoria românilor; primul volum scris în 1891, și finalizând cu volumul al XIV-lea în 1902. Publică în Ateneul român și în Buletinul instrucțiunei Publice, între 1865 și 1866, niște lucrări cum ar fi Costumul sec. al XVI-lea, sau despre Tezaurul de la Pietroasa etc. Luat peste picior de către eternul său rival, Hasdeu, prin pamfletul Nihil sine Urechia (trad.aut. Nimic fără Urechia), cronicarul nu se dă înapoi, ci dimpotrivpă între 1881 și 1882, publică prima parte din Analele Societății Academice Române – moment în care istoricul devine o prezență activă în breasla istoricilor românești. Cuprinzând perioada dintre anii 1774 și 1821, cronicarul prezinta contemporanilor documente justificatoare cu privire la acea perioadă, provocând pe oricine să facă un studiu asupra secolului al XIX-lea făre a se folosii de miile de documente publicate în lucrarea sa.

4. Contribuția culturală a lui Urechia

Prieten sau rival, Hasdeu afirmă despre V.A. Urechia că „cele mai multe instituțiuni culturale se datorează direct sau indirect lui Urechia.” Deși calitatea activității istorică, sau literară a scriitorului este contestată și negată ca valuare, de mulți contemporani ai săi, contribuția acestuia la cultura românească nu poate fi negată. După întoarcerea sa din străinătate, V.A. Urechia se dedică cu tot cu suflet răspândirii culturii românești în lume. S-a implicat în această activitatea prin toate scrierile și publicațile sale, răspândind sufletul românesc peste tot. Instituții cum ar fi Ateneul român, Universitatea, Academia Română, Muzeul de Antichități, Teatrul național etc., au fost îmbogățite din punct de vedere cultural, datorită muncii sale. Spre deosebire de Urechia, Maiorescu considera că edificiul nostru cultural era fals – motiv pentru care el consideră că ar trebui totul șters, și luat de la capăt pentru a clădi o cultură unică și proprie poporului român. „Înainte de a avea învățători sătești, spune acesta, am făcut școli prin sate, și înainte de a avea profesori capabili, am deschis gimnazii și universități și am falsificat instrucțiunea publică”. Maiorescu consideră că, decât să avem școli și alte instituții de acest gen de proastă calitate, mai bine să nu fie făcută o școală deloc.

Urechia poate deasemenea fi considerat unul dintre fondatorii societății Ateneul român de la Iași de la 1860 și cel de la București de la 1865, unde această societate are ca scop răspândirea informaților și a cunoștințelor publicului larg, prin susținerea de conferințe – multe dintre care au fost susținute de V.A. Urechia. Statutele acestei societăți au fost conturate chiar de el după modelul Ateneului spaniol, de la Madrid. Activitatea Ateneului din Iași s-a ocupat doar cu publicarea revistei sale, negând și refuzând susținerea nici unor cursuri, un posibil motiv pentru această reticiență este conflictul continuu dintre corpul profesoral superior și corpul profesoral liceal, împreună cu Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice. La finele anului 1861, și această activitate redusă a luat sfârșit, motivul fiind mutarea a numeroși intelectuali moldoveni la București. Datorită eforturilor depuse de Urechia și C. Esarcu, Ateneul Român își redeschide din nou porțile. Astfel, pe data de 28 ianuarie 1865, se anunță deschiderea acestuia printr-o conferință ținută de C. Esarcu cu privire la natură și regnurile acesteia. Au fost prezenți la peste 500 de persoane dintre care majoritatea fiid profesori și studenți ai Universității din București. Doar în toamna anului 1865, s-a alcătuit primul birou al Ateneului Român, alcătuit din P.S. Aurelian ca președinte și C. Esarcu și V.A. Urechia ca vicepreședinți. Cea mai mare contribuție a lui Urechia pentru Ateneul Român a fost cea de animator – el purta corespondența, organiza manifestări literale, muzicale; până la moartea sa din 1901 a contribuit la acest institut. „Diminiața, după prânz, seara, infantingabilul vicepreședinte era la Ateneu. Afaceri de cancelarie, conferințe, concerte, expozițiuni, bibliotecă, primiri de oaspeți iluștri… și toate fără inimă pestriță, fără venin, blând, glumeț…”

Urechia s-a implicat și în inițierea societății Academiei Române – reprezentant al tuturor provincilor române, spune Hasdeu. În legătură cu școlile orășenești sau din mediul rural, orice problemă s-ar fi ivit, de ordin organizatoric sau nu, el se pronunța mai întodeauna informat și bine pregătit. Însă cea mai importantă realizare a sa ca ministru a fost organizarea de școli, în urma unei vizite în acea parte a țări, în Dobrogea. Călătorind prin mai multe domenii ale vieții V.A. Urechia a fost o persoană masiv informată în mai toate aspectele vieții, altfel spus – o persoană competentă care s-a străduit să introducă și să răspândească cultura și învățământul românesc.

5. Ziaristul

V.A. Urechia a fost printre cei mai activi ziariști ai vremi, deși nu de puține ori a fost ridiculizat, el și-a continuat drumul fără întrerupere pentru a-și atinge țelurile propuse. A colaborat la România literară a lui Vasile Alecsandri, a fost printre conducătorii revistei Contimporane, a urmat apoi ca convorbirist la adversara acesteia, a devenit apărător al Literatorului lui Alexandr Macedonski; a făcut parte din redacția mai multor cotidiene: în 1857 – Opiniunea, în 1858 – Zimbrul și Vuturul, 1859, colaborează la Steaua Dunării, între 1860-1861, la Ateneul Român, la 1870 – Informațiunile bucureștene, Buletinul fundațiunei Urechia – în 1901 ș.m.d. Nici când a fost departe de casă, plecat în Franța nu s-a potolit, a avut colaborări cu mari cotidiene franceze – în perioada aceasta a redactează și Opiniune în limba română. Prin aceasta, el își manifest pentru prima dată sentimentele adânc înfipte de patriotism ale gazetarului. Aici tânărul Urechia dovedește reale aptitudini de ziarist: înclinație spre satiră și umor, spirit combativ etc. Întors de la Paris, gazetarul devine în adevăratul sens al cuvântului discipolul lui Mihail Kogălniceanu – împreună ei aduc multe înbunătățiri sistemului educativ, în primul rând. Kogălniceanul rămânând pentru todeauna un adevărat mentor pentru gazetar și istoric.

Urechia își infiripă proprile sale redacții și conduce altele, cum ar fi: Informațiunile bucureștene, Adunarea națională, Revista contimporană etc. – George Panu afirmă despre el că „făcea parte din toate societățile și din toate redacțiile, publica cu ostentație lucrări, își da aerul de savant profund, și cu un cuvânt era printre fruntași.”

6. Activist în lupta pentru drepturile românilor

Patosul lui Urechia pentru țară și patriotism are rădăcini adânc înfipte în ființa sa. La fiecare cuvântare, prelegere, curs etc., inevitabil aducea în discuție problema românismului, cum îl numește el. În timpul predării unui curs Urechia se adresează studenților prin „dacă la finea fiecărei lecțiuni cu toată dorita podoabă a minței, prin adăugire de cunoștiințe istorice, voi fi izbutit cel puțin a vă încălzi inima aprinzând în ea acel sentiment ce ne-am permis a-l numi eu prima oară cu numele dulce de românism.” Patriotul (Urechia), și-a manifestat patosul pentru țară pe două mari fronturi: cultural – prin susținerea a numeroase acțiuni culturare și sprijinirea acestora; și pe plan politic – prin angajarea și implicarea în lupta ditre marile puteri.

Urechia nu s-a dat înapoi niciodată din a ajuta frații săi români din provincile subjugate. A înfințat școli, a sprijinit românii din Pind și Macedonia, tot el a fost cel care a pus bazele școlii macedo-române de la București, a cerut Academiei ca aceasta să trimită cărți de studiu și românilor din Albania, Macedonia, Istria etc. Înțelesul de românism la Urechia era ceva mai presus de politică și alte asemenea îndeletniciri – îl considera ca fiind un țel comun. Patriotul a fost un fel de militant pentru drepturile și idealurile românilor de peste Carpați, din Transilvania. Participant al Ligii culturale, inaugurată între 11-13 mai 1891, V.A. Urechia este cel care a contribuit monumental la răspândirea informaților din arhivele Ligii. În 1899, cu puțin ajutor și sprijin din partea Ligii și a guvernului român, Urechia organizează o anume manifestare patriotică la Roma. Pentru reafirmarea noastră ca neam latin, el și-a propus să prezinte la Roma: un cor țărănesc din Ardeal sau Banat, câte o pereche de țărani din diferite provincii românești etc. – activitate ce a atras atenția lumii asupra poporului nostru. Înfocatul patriot afirmă despre poporul român „că suntem aici pentru a repeta învățaților întruniți la congres, vorba rostită de acest păstor poliției romane, care-l îndepărta într-o noapte de la poalele Columnei: Roma e mama noastră!”

7. Portret

V.A. Urechia (vezi Anexa 1) a fost un ins învățat, școlit și umblat prin lume. Un personaj activ care a știut să-și urmeze drumul și, indiferent la cei din jurul său și la vorbele goale ale acestora, el și-a croit drumul neabătut spre măreție, spre splendoare. A contribuit, pe lângă multe altele, la recuperarea unui veac de istorie a poporului român – scoțând la iveală numeroase izvoare istorice, documentare etc. de care mai târziu s-au folosit și alții ca sursă bibliografică. A fost în același timp dascăl, patriot, politician, ziarist, istoric – însă cea mai mare lupta a sa, a dus-o în spațiul culturii românești. A luptat pentru drepturile românilor de pretutinde, a înființat școli în spațile rurale unde aceste instituții nu și-au aflat încă locul etc. La finele vieții sale, profesorul afirmă față de studenții săi: „Generația mea v-a dat România, voi aveți să-i asigurați existența și mărirea.” Însă, deasupra tuturor celorlate contribuții ale sale, V.A. Urechia a luptat cu înverșunare pentru răspândirea culturii noastre atât în țară cât și în străinătate.

Biblioteca „V.A. URECHIA” – trecut și prezent.

Geneza Bibliotecii „V.A. Urechia” – 1889-1901.

Biblioteca „V.A. Urechia” i-a ființă între anii 1889-1890 (perioada sa de creștere se în tinde până în prezent și e în continuă formare, însă se poate spune că biblioteca s-a maturizat pe o perioadă de 12 ani, din 1889 până în 1901), când Vasile Alexandrescu Urechia decide să doneze biblioteca sa proprie, publicului. În percepția lui Urechia, bibliotecile publice sunt un centru de cultură cu foloase nemăsurabile comunității. Pun la dispoziția omului numeroase cunoștiințe și informații inestimabile, ajută la creșterea și maturizarea minții și inimii omului etc. Conform V.A. Urechia, biblioteca publică este și are ca scop ridicarea națiunii pe treptele culturii și civilizației și conștientizarea individuală a acestui fapt.

În crearea și formarea propriei sale biblioteci, V.A. Urechia s-a folosit tot de cărți; a început încă din anii adoleșcenței să-și adune și să-și construiască biblioteca. Carte după carte, adunate de-alungul anilor, într-un final a devenit ceea ce este astăzi: un patrimoniu și un reper al culturii gălățene. Preocupat de continuitatea istorică și culturală a poporului său, a colecționat încă din anii tinereții manuscrise, documente, tipărituri, informații bibliografice etc; primind donații de la diferiți autori, edituri, traducători etc., biblioteca s-a extins în timp. Donațiile care i-au fost făcute se datorează nu atât activității sale de scriitor, ci datorită actelor și a activității sale în societate, ca om răspânditor de cultură; activități culturale sau civice, culturale sau institualizate – răsunetul cărora ajungând chiar dincolo de granițele României. După cum afirmă Nicola Iorga: a strâns multă „iubire pentru români în vasta lume pe care o străbătea în neastâmpărul său… până la bătrânețe.”

V.A. Urechia a fost o persoană complexă, o persoană iubitoare de cultură, iubitoare a poporului român. Și, totuși, nu a fost decât un om, cu dorințe și aspirații omenești, cu vise și ținte personale. În anul 1892 când a donat biblioteca sa Liceului din Galați, afirmă chiar dumnealui dorința sa de a rămânne în posteritate: „e de crezut că, viitorimea, de va fi dreaptă, nu va dezlipi numele lui V.A. Urechia de liceul din Galați.” În anul 1932, Dimitrie Cuclin, afirmă în lucrarea sa despre Teoria nemuririi, preocupat de materialitatea și metafizicul vieții – că actul de a crea, îl face pe om creator; prin urmare putem afirma despre Urechia că este un creator de cultură, de monument.

În 1887, Guvernul este convins de către reprezentanții gălețenilor, de importanța acestui proiect, urmând ca peste doi ani clădirea liceului să fie ridicată. Prin urmare, V.A. Urechia, tentat de spațiul existent în această nouă clădire, decide să-și pună în aplicare visul. Astfel încât în luna octombrie a anului 1889, acesta înmânează Ministrului actele necesare înfințării viitorei Biblioteci Publice. Mai jos voi reda scrisoarea de intenție a dlui Urechia, cu privire la înfințarea Biblotecii.

Domnule Ministru,

Am avut fericirea, în diferite situații și împrejurări ale vieții mele, să dobândesc pentru Galații diverse școli și în genere instituțiuni de cultură. În cele din urmă Galații câștigară mult doritul liceu, pentru care, în puține săptămâni va fi gata un minunat palat.

Doresc ca, în noul palat al liceului, sa existe o bibliotecă publică, instituțiune indispensabilă unui centru cultural cum a devenit Galații.

Dar fiindcă nu se cade să cerem și să așteptăm toate numai de la Guvern, m-am hotărât să mă despart de propria mea bibliotecă și s-o ofer Galaților și Liceului lor, sub următoarele condițiuni:

1. Ofer între 3000 la 3500 volume, din care multe de o raritate extremă și valorând peste tot la 60 000 lei. Este tot avutul meu strâns în 34 ani de muncă;

2. Fiindcă situațiunea mea de profesor la Universitate mă obligă a utiliza în fiecare an un număr de cărți din cele adunate în acest scop, eu îmi rezerv dreptul a reține și a le putea schimba contra altora din fosta mea bibliotecă, un număr de 100-150 volume, cu anume inventar.

3. Guvernul va face pe contul său stelajele necesare bibliotecii și celălalt mobilier încă pentru ziua inaugurării noului local;

4. Expedierea coletelor cu cărți va fi în contul Guvernului și toate spezele de gară și trăsuri;

5. Biblioteca va primi recunoaștere de instituțiune publică, prin decret regal și va purta numele de Biblioteca Urechiă;

6. Cărțile vor fi date în seama acelui dintre D-nii profesori care va locuii în localul liceului până în ziua când înmulțindu-se de ajuns, se va putea numi special bibliotecar de stat;

7. Nici o carte din câte nu sânt în librăria curentă nu se va da afară sub nici un pretext, nici chiar la profesori;

8. Niciodată, sub nici un cuvânt, colecțiunea de cărți din fondul Urechiă nu va fi strămutată din Galați nici împreunată cu a altei școli. Numai în ziua când necesitățile de local ar face obligatorie strămutarea bibliotecii Urechiă, în local propriu, se va putea face acest lucru.

9. Îmi rezerv dreptul de a inspecta biblioteca cât voi trăi și rezerv acest drept, în urma mea, unui comitet compus din trei persoane și anume Episcopul, Directorul Liceului și Primul Președinte a Tribunalului de Covurlui. Constituiesc apărător al Bibliotecii Urechiă pe tot corpul profesoral din Galați și în particular va avea dreptul, fiecare din acest corp, a reclama în favoarea nepierderii, a conservării și a sporirii bibliotecii.

Fie ca micul meu dar să serve culturii tot mai spornice și mai ales tot mai românească a Galaților.

Primiți, Domnule Ministru, încredințarea înaltei mele considerațiuni

V.A. Urechiă,

Profesor și Senator

Proiectul propus de către profesorul V.A. Urechia, a fost primit cu recunoștință de Guvernul de atunci. Instituția fiind considerată foarte importantă, în anul 1898 în noiembrie-decembrie ca urmare a scrisorii primite de la profesor, Guvernul dă prioritate acesteia și ia măsurile necesare verificării autencitității acesteia. Prin urmare, Ministerul C. Boerescu răspunde, prin altă scrisoare (adresată lui Urechia), în mod afirmativ.

Ministerul primește cu recunoștință acest prețios dar făcut Liceului din Galați; acest fapt se va aduce la cunoștiință publică, publicându-se în Monitorul Oficial, iar actul de dar se va redacta în comună înțelegere cu d. V.A. Urechiă pentru a fi autentificat de Trib. Ilfov, secția notarială. Actul de dar, forma eliberată de Notariat a devenit baza pentru emiterea decretului regal:

Actul de dar

Eu, V.A. Urechiă profesor la Universitatea din București, dăruiesc liceului din Galați biblioteca mea, compusă din 3000 până la 3500 de volume, cu condițiunile următoare:

1. Darul se va accepta în numele acestui liceu de D-nul Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice.

2. După autentificarea acestui act, se va recunoaște prin decret regal această bibliotecă ca fiind publică, și i se va da numele de Biblioteca Urechiă.

Urmează cele două interdicții (consemnate în scrisoarea către Guvern), prin care Urechia interzice înstrăinarea colecției donate de dânsul, sau mutarea acesteia în altă localitate și pretenția prin care își exprimă dorința de a avea posibilitatea de a extrage (schimbându-le de fiecare dată cu altele) anual 100-150 de volume pentru a le folosi ca profesor la Universitate. Actul se finalizează prin:

5. Îmi rezerv dreptul cât voi trăi să denunț Guvernului orice încercare de a împuțina sau a nu face să prospere biblioteca. Dealmiteri această bibliotecă va fi supusă legilor și regulamentelor speciale pentru bibliotecile statului.

V.A. Urechiă

Ca răspunns regele, Carol I, în data de 7 decembrie 1898, acceptă acest transfer prin decret regal.Pe scurt, Biblioteca V.A. Urechia din Galați a luat naștere ca urmare a generozității unui bătrân excentric și radical. Un bătrân de acțiune și un om al faptelor. Printre numeroasele sale vocațiuni (prezentate în Capitorlul 1), profesorul și-a găsit timp și pentru acte de binefacere; actul de donație a întregii sale colecții – după cum afirmă și dânsul, întreaga sa agoniseală – nu este un act care poate fi luat ușor. Urechia, într-un fel și-a donat întreaga sa activitate, viața sa; tot ceea ce a fost important pentru el ca persoană în viață, a adunat într-o frumoasă colecție de volume pe care le-a dăruit Liceului din Galați. Un act extraordinar ce are la bază dorința sa de a răspândi cunoaștere și cultură conaționalilor săi.

Însărcinat cu execuția decretului, Ministrul Th. Rosetti îi dă libertatea de a alege dintre sălile liceului din Galați, cele în care urma să fie Biblioteca, lui V.A. Urechia. După alegerea sălilor, profesorul se ocupă personal de aranjarea fizică a instituției și trimite coletele de cărți la Galați și de toate treburile legate de administrare a noii biblioteci (vezi Anexa 2). La inaugurarea bibliotecii publice, au avut loc numeroase acte festive, cum ar fi: citirea actului de mulțumire, prin care s-ar putea înțelege acordarea titlului de Cetățean de Onoare a Galațiului, dlui Urechia; după care au urmat un Te-Deum, organizat de Episcopie, corul Liceului a pregătit un recital, iar la finalul zilei, seara, a avut loc un banchet. Festivitățile acestea au avut loc pe data de 11 noiembrie 1890; iar în ziua imediat următoare, a apărut un articol privitor la acestea. Un anume Moise N. Pacu, scria: „Duminică, 11 noiembrie 1890, orele 2 p.m., o frumoasă sărbătoare culturală s-a făcut la Galați…V.A. Urechia a luat mai lăudabila hotărâre de a dărui orașului Galați și liceului… bogata sa bibliotecă… peste 6000 de volume, stampe și tablouri.”

Tot în ziua inaugurării noii biblioteci publice gălățene, cetățenii orașului Galați, i-au făcut o surpriză dlui Urechia prin înmânarea acestuia a unei scrisori prin care se arăta recunoștiința acestora față de darul cultural pe care îl primiseră, un act de mulțumire, semnat de numeroși cetășeni (vezi Anexa 3).

Domnului V.A. Urechiă

Profesor, Senator și fost Ministru

Cetățenii Gălățeni recunoscători pentru darul prețios ce ați făcut orașului Galați, oferind biblioteca d-voastră, se simt fericiți a vă exprima simțămintele lor de gratitudine, și vă roagă a primi ca omagiu din parte-le, ca bustul vostru să figureze în biblioteca cu care ne-ați înzestrat.

Prin el simbolizăm, în fața generaților ce ne vor urma inelul de logodnă a căsniciei ce s-a contractat între omul de știință și abnegație și între cetățenii gălățeni recunoscători.

Voi încheia această parte a genezei Bibliotecii cu un memorialistic al dnei Emilia Schwartz, prezentă la inaugurarea care a avut loc în 1890. Parcă a fost ieri. Au trecut 75 de ani de atunci, dar totul îmi este viu în minte. Sărbătoarea inaugurală a avut loc în sălile de la etaj a Liceului „Vasile Alecsandri”. Multă lume; fruntașii orașului, profesori, elevi. În mijlocul lor stătea, istoricul Vasile Alexandrescu Urechia, cel care cu câțiva ani înainte pusese atâta suflet în ridicarea Liceului. A privit în jurul său, a făcut un semn bibliotecarului Valeriu Surdu să se apropie și să ocupe locul din dreapta lui. Apoi elevii au recitat din Alecsandrii și Bolintineanu. Eu am recitat din Eminescu. Aveam 15 ani, îl iubeam mult pe Eminescu, așa cum îl iubesc și acum, când pășesc în cel de-al 90-lea an al vieții. Momentul m-a zguduit! L-am purtat în suflet de-alungul anilor și-mi aminte-am de el ori de câte ori treceam pragul marelui lăcaș al cărții. Iar o fărâmă din fericirea marelui om, am trăit-o și eu anul acesta, când am donat Bibliotecii Regionale „V.A. Urechia”, biblioteca mea compusă din 500 de volume, 1000 de scrisori autografe ale oamenilor de știință și un album cu peste 500 de ilustrații din toată lumea, prietenii mei credincioși de-o viață. În acest ceas de fericire inplinită, urez Bibiotecii Regionale „V.A. Urechia”, veșnicia cuvântului și tăria adevărului.

Biblioteca între 1902 – 1950.

Deși, nu puține au fost piedicile întâmpinate de această bibliotecă, ea a continuat să crească și să se dezvolte de-alungul anilor. Astfel că, până în ziua de astăzi spiritul acestei biblioteci, de protejare și prosperitate, este încă prezent și important pentru instituție. În 1902, Spiru Haret, Ministrul Intrucțiunii Publice coordonează instituționalizarea comitetului propus mai înainte de Urechia (în 1890) să își asume responsabilitatea față de protejarea patrimoniului bibliotecii. Astfel că, la 27 februarie 1902, după moartea lui V.A. Urechia, Spiru Haret trimite o scrisoare ocupanților celor trei instituții nominalizate de profesor la încheierea contractului de donație. În această scrisoare Haret le reamintește această clauză, cerându-le să-și îndeplinească datoria de a proteja patrimoniul Bibliotecii; și de a denunța orice fel de încercare de a diminua sau de a opri creșterea și evoluția moștenirii lăsate de Urechia gălățenilor. Ca urmare, cei trei conducători al acestor instituții, declară prin proces verbal această responsabilitate a lor de a ocroti patrimoniul cultural.

Pe o perioadă de 46 de ani, Comitetul reprezentant al Bibliotecii, și-a îndeplinit îndatoriile de conducere a unității culturale. Președinția patrimoniului cultural a fost asigurată, din partea Episcopiei de: Pimen Georgescu – între 1902-1909; Nifon Niculescu – 1909-1921; Iacob Antonovici – 1923-1924; Cosma Petrovici – 1924-1248. Din partea prim-președinților de Tribunal, au fost: D.G. Maxim, Theodor Aronovici, Ion M. Pârvulescu, G. Petrescu-Dâmbovița, Aurel Bogdan, Menelaus Mantu, Emil Lupu, G.P. Scheianu și Vasile Voiculescu; iar din partea Liceului din Galați, au fost un număr de opt directori: Grigore Guțu, Nicolae Pivniceru, George Arămescu, Emanoil Constantinescu, Ion Tohăeanu, Constantin Nazarie, Emil Caraman și Nicolae Conț. Însă, din 1948 acest Comitet a fost ignorat de noua administrație de la conducerea țării.

În decembrie 1902, Comitetul Bibliotecii face un nou raport Ministrului Spiru Haret, privitor la starea patrimoniului cultural. În același timp, instaurând un stil de conducere în care se întruneau, membrii Comitetului, la o ședință o dată pe an. În scrisoarea sa, Valeriu Surdu, subliniază că este de datoria sa de a aduce la cunoștiință toate neregulile existente. Bibliotecarul propune unele schimbări, menite să înbunătățească conducerea bibliotecii, cum ar fi: înlocuirea catalogului curent cu unul manuscris atât pe materii cât și în ordine alfabetică. Însă în același an scade numărul de cititori ai bibliotecii, fapt pus pe seama regulii introduse de a împrumuta cărți acasă doar pe cauțiune. Pe baza rapoartelor făcute de angajați, Comitetul ia decizii în folosul unității.

În 1905, Comitetul ia hotărârea de a scrie Istoria Bibliotecii „V.A. Urechi”, sperând că prin acest act, biblioteca va deveni mai cunoscută și, astfel, mai căutată. Volumul s-a numit simplu „Istoricul Bibliotecii Publice Urechiă”; aceasta conține istoricul până în anul 1904 și o parte din 1905. Principala informație din acest istoric, este cea cu privire la colecțiile bibliotecii; unde majoritatea conținutului acesteia este format din donații atât exterioare cât și interioare, cu un procent de 46%; iar celălalt procent de 34% este alcătuit din fondul de carte donat de profesorul Urechia.

Finanțarea bibliotecii nu s-a schimbat până în anul 1950. În timpul vieții profesorului, salariații primeau de la Ministerul Instrucțiunii Publice suma de 1500/1400 pe an pentru cheltuielile necesare, dar și pentru salarile angajaților. După moartea acestuia, suma alocată a scăzut la 1000 de lei pe an, iar după 1905, și această sumă devine fluctuantă. La inaugurarea bibliotecii, primăria Galațiului s-a angajat la plătirea unei sume de 1000 de lei anual, și aceasta a fost suspendată; în 1902 plata acesteia s-a reluat, însă la o scală mult mai mică, numai de 200 de lei. Această sumă, după cum afirmă Surdu nu le ajungea nicidecum pentru cheltuielile necesare unui astfel de patrimoniu cultural. Până în anul 1950, finanțarea – sau mai bine spus, lipsa acesteia – a înfrânat creșterea și prosperitatea bibliotecii, lăsată ca moștenire intelectuală gălățenilor.

În anul 1913, Comitetul înaintează un memoriu Primăriei în care cere acesteia un spațiu potrivit pentru mutarea Bibliotecii. Primarul se implică chiar el, punând imediat în discuție în fața Consiliului acest lucru. Mai înainte, scria Calmuschi în 1921, Biblioteca ocupa cinci camere în incinta liceului „Alecsandri”, fiind mai mică atunci putea să încapă, deși nu în condițiuni avantajoase… este redus astăzi la două camere, din care una servă drept Cameră de Lectură. Ca răspuns la aclamațiile lui Calmuschi, are loc o verificare gestionară a documentelor, din ordinul ministrului. Raportul dat în urma acestei verificări, de la 31 decembrie 1923, arată că nu s-au găsit probleme la documentele bibliotecii, nu au fost uzate sau rupte, din cauza lipsei spațiului – raport ce a mai potolit din avântul lui Calmuschi.

În anul 1932, Biblioteca și fondatorul acesteia, sunt reintrodusă pe circuitul informațional cultural al Galațiului de către Lucia Borș.

În raportul din 1949, A. Panaitescu afirmă următoarele cu privire la Bibliotecă: Până în anul 1932 Biblioteca a funcționat sub condițiuni normale, bucurându-se de Legea Depozitului Legal, iar fondurile acordate de Minister servind penntru procurarea de noi cărți ce apăreau în străinătate. De la această dată ne mai bucurându-se de această lege și fondurile alocate fiind cu mult insuficiente, biblioteca nu a mai avut posibilitatea de împrospătare a depozitului cu cărțile și tipăriturile noi ce apăreau pe piață, și an de an – cu toate sforțările făcute pentru procurarea lor prin diferite mijloace – a rămas în urmă fiind depășită de alte biblioteci mai noi din țară care aveau venituri și posibilități materiale.

Perioada 1949 – 1968 – 2000.

În martie 1949, A. Panaitescu directorul Bibliotecii, cere fondurile necesare pentru recostruirea clădirii Bibliotecii. Averea Bibliotecii Publice V.A. Urechia, a fost redusă din dispersare la sfârșitul anului 1948… pentru a putea începe amenajarea localului care a suferit stricăciuni, după urma războiului, pentru a putea pune la dispoziția maselor largi populare, acest Tezaur. În 1952, se încearcă trecerea Palatului „V.A. Urechia” în proprietatea Primăriei Galați. În 1953, Biblioteca a primit drapelul de unitate culturală fruntașă, cu titlul de Bibliotecă centrală regională model. Primește un premiu în bani, și se clasează pe primul loc în țară.

În 1958 s-a introdus accesul liber la raft al utilizatorului. Prima dată această metodă s-a experimentat doar într-o sală a Bibliotecii, ca în anul următor să fie introdusă și în cea de a doua sală a patrimoniului cultural. Cursul de instruire și de perfecționare (din 1967), cu durata de 30 de zile pentru bibliotecarii începători, iar pentru angajații bibliotecii, cursul are o durată de numai 7 zile. După anul 1971, acest curs de perfecționare și-a extins ramura de perfecționare la biblioteci, cerând atestat profesional. Abia în acest an, 1971, Biblioteca „V.A. Urechia” și-a recâștigat prestigiul dinainte, și locul între instituțile culturale din România. Tot în anul 1971, Biblioteca a fost introdusă în protocoalele oficiale privind vizitele delegaților din străinătate, dar și din țară. O nouă filială a Bibliotecii ia naștere în 1997, iar în 1998 este iaugurată această nouă filială și introducerea noului sistem de căutare, calculatoarele în biblioteci, prin programul TINLIB. Implementarea rețelei locale de internet în Bibliotecă, s-a finalizat în anul 1999-2000. Biblioteca Publică „V.A. Urechia”, este prima bibliotecă publică automatizată cu un sistem de informare din România.

Prezent -2015

În prezent Biblioteca „V.A. Urechi” (vezi Anexa 4), dă o multitudine de posibilităși utilizatorului. Utilizatorul are posibilitatea de împrumut la domiciuliu a documentelor; de a studia la Bibliotecă, în Sălile de Lectură special amenajate. Studierea documentelor, manuscriselor, a colecților speciale în sala special amenajată în acest scop. Acces la vizualizare a discurilor, diafilmelor, casetelor video etc. Posibilitatea unui împrumut interbibliotecar, și acces online național sau internațional. Utilizatorului i se oferă, deasemenea și asistență de specialitate; informarea și documentare bibliografică etc. Activități sau reuniuni culturale, întâlniri cu diverse personalități din domeniu, informații factologice despre domeniile înregistrate în baza de date.

Biblioteca are trei filiale funcționale: Costache Negri – filiala nr. 1 – Tehnologia informației – filiala nr. 3 – și Grigore Vieru – filiala nr. 4.

Evenimente organizate de Biblioteca „V.A. Urechia”, sunt: Salonul literar „Axis Libri” – este o prezentare, ce se organizează în fiecare săptămână în ziua de joi la ora 17:00, cultural artistică, ce își propune să aibe lansări de carte, recitaluri de muzică, dezbateri literare etc. Revista culturală „Axis Libri” – revistă lansată în noiembrie 2008; are un număr de 8 apariții în limba română și nu numai, dar și în limbile franceză și engleză. Editura „Axis Libri” – editură înființată prin Dispoziția nr. 7 din 10 februarie 2010, are în plan valorificarea și susținerea salonului literar și festivalul acesteia.

Bibliotecarul Paul Păltânea și cercetarea operei lui V.A. Urechia.

Paul Păltănea (vezi anexa 7) se naște la 25 iunie 1924 la București (moare în 25 ianuarie 2008, la Galați. Paul Păltănea a fost licențiat în litere, la Facultatea de Litere din cadrul Universității din București. A fost muzeolog la Muzeul Județean de Istorie (între anii 1965 și 1976); activitatea sa din cadrul Bibliotecii V.A. Urechia o continuă până în 1990, când iese la pensie. A fost Membru al Societății Scriitorilor C. Negri, din Galați; membru al Societății de Știință și Istorie, membru al Academiei Internaționale de Geneaologie din Franța (încă din anul 2007). În 1994, Paul Păltănea primește Premiul „A.D. Xenopol”, al Academiei Române – premiat pentru scrierea unei lucrări monografice monumentale „Istoria orașului Galați”. Activitatea sa publicistă se centralizează în jurul Județului Galați. Colaborează cu numeroase publicații importante cum ar fi: Danubius – Galați, Revista Muzeelor, Magazin Istoric, Manuscriptum, Anuarul Institutului de Istorie Națională – Cluj, Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie „A.D. Xenopol” – Iași; Biblioteca Porto-Franco – Galați, Arheologia Moldovei, Viața Liberă – Galați etc.

Paul Păltănea este cel care a găsit un catalog din anul 1862, întocmit de V.A. Urechia, în cadrul Bibliotecii Academiei Române, în care acesta notase: „operele citate de Șincai nu s-au mai trecut niciodată în acest catalog, deși ele există, mai în toate, în bibliotecile mai sus citate.” Păltănea considera că operele acestea sunt cele care au format și dezvoltat spiritul critic al fondatorului. Combătut de unii și criticat de alții, Paul Păltănea confirmă în 1990 ceea ce doar s-a afirmat până acum, cum că erudiția lui V.A. Urechia a fost cu adevărat, nu doar o fațadă. „Nu era nevoie ca Urechia să afirme o falsă erudiți, spune acesta, pentru-că a fost întradevăr un erudit și dacă opera lui nu l-a convins pe Lovinescu sau Nicolae Iorga, care a susținut că [V.A. Urechia] nu este un istoric de profesie, conținutul bibliotecii lui, creată prin propria-i sârguință, relevă, cu prisosință, vasta lui cultură.”

Datorită căii pe care Paul Păltânea și-a ales-o în viață (referitor în principal la studiile întreprinse – vezi mai sus), el este considerat o veritabilă enciclopedie a Galațiului; el cunoscând tot ce se poate cunoaște despre această localitate. Întors în București, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, el își continuă educația în cadrul Facultății de Litere și Filosofie, de la Universitatea din București. Condamnat la închisoare, între 1948-1952 și 1958-1964, Păltănea își petrece ultimii ani din viață conducând filiala de la Galați, a Asociației Foștilor Deținuți Politici. El a publicat în timpul vieții sale numeroase volume, aici însă, voi enumera doar câteva titluri importante: Istoria orașului Galați de la origini până la 1918, publicată în 1994 – prima ediție a primit titlul de Doctor în istorie, deși el a dat Doctoratul cu 20 de ani mai devreme, însă autoritățile comunista i-au refuzat distincția. Traduce și Satire, de Horatius Flaccus Quintus. Întocmește Catalogul manuscriselor și scrisorilor din V.A. Urechia – 1979; Domnitorul Antioh Cantemiri: știri inedite despre familia – 1989; Informații inedite despre tinerețea lui Costache Negri – 1980; Mihail Voievod, Domn al Țării Românești, al Ardealului și a toată Țara Moldovei: bibliografie, titluri existente în colecțiile BVAU – 1975; Neamul Logofătului Costache Conachi – 2001 etc.

Preluat de pe site-ul Fericiți cei Prigoniți, următorul interviu arată o mai clară imagine cu privire la viața bibliotecarului, istoricului (și nu numai) a lui Paul Păltânea.

„T.B.: Cum apreciați valoarea didactică și științifică a manualelor de istorie după care ați învățat în liceu?

P.P.: Manualele de istorie de care m-am folosit mai ales în cursul superior al Liceului erau, într-adevăr, de o calitate deosebită didactică și științifică, pentru că aveau ca autori personalități ale învățământului istoric universitar: Oreste Tafrali, Andrei Oțetea, Petre P. Panaitescu și Constantin C. Giurescu.

T.B.: La Universitatea din București ați avut șanse să audiați cursuri ale unor mari profesori și istorici. Care dintre ei v-au fost mentori?

P.P.: La vremea când mi-am început studenția, anul 1943, Facultatea de Istorie și Filosofie din cadrul Universității București era, de mult, un forum al istoriografiei românești neegalat, câtuși de puțin, de Facultățile de la Cluj și Iași. Iată dar care mi-au fost profesorii, amintiți acum într-o ordine alfabetică, spre a nu fi bănuit de o anume preferință, care evident nu mi-a lipsit: Nicolae Bănescu – Bizantinologie; Gheorghe I. Brătianu – Istoria Universală; Constantin C. Giurescu – Istoria Românilor; Ion Hudiță – Istoria Diplomației; Ion Nestor – Arheologie Preistorică; Victor Papacostea – Istoria Popoarelor balcanice cu privire specială la Românii din Sudul Dunării; Theofil Sauciuc-Săveanu – Istoria Antică; I.D. Ștefănescu – Istoria Artelor.

T.B.: O parte din studiile universitare le-ați făcut după anul 1944, când țara era sub ocupație sovietică, iar democrația asaltată de comuniști, ce urmăreau să acapareze puterea de stat. Ce atitudine a adoptat studențimea bucureșteană față de stările politice ce au avut loc în răstimpul 1944-1947?

P.P.: La începerea celui de-al doilea an universitar, 1944-1945, studențimea bucureșteană, prin manifestațiile politice ce le organiza, va demonstra că este constituită într-o puternică majoritate anticomunistă și antisovietică. Puținii susținători ai regimului comunist instaurat la 6 martie 1945, prin guvernul Petru Groza, nu îndrăzneau să înfrunte, de unii singuri, elanul protestatar al majorității studențești în care se contopiseră, cu câteva excepții, și cei de la Istorie. Sistemul represiv al guvernului comunist va începe să acționeze împotriva studenților îndată după manifestația din 10 Mai 1945, organizându-se arestări și înscenându-se procese. Măsurile pentru distrugerea rezistenței studențești au luat proporții în toamna anului 1946, în preajma alegerilor, și în vara celui următor, când au fost arestați sute de studenți țărăniști și liberali.. Confruntarea a fost inegală, studenții fiind condamnați la mii de ani de închisoare, foarte mulți jertfindu-se pentru idealul cu care intraseră în luptă.

T.B.: După ieșirea din închisoare în ce măsură v-a urmărit pecetea de deținut politic? Familia dvs. a avut de suferit represaliile regimului comunist?

P.P.: La eliberarea din prima detenție nu am fost reprimit în învățământ, ci încadrat în aparatul administrativ al unei cooperații meștesugărești, printre ai cărei membrii se găseau și muncitori evrei, unii dintre ei înscenându-mi tot felul de reclamații și provocări directe cu speranța unor reacții ce ar fi putut fi socotite atitudini antisemite. În primăvara anului 1957 am fost demis din funcția pe care o ocupam, pe motiv că aș fi profesor. Nefiind primit în învățământ, am rămas, un timp, șomer. Perioadă în care m-am pregătit să particip la sesiunea Examenului de Stat din vara acelui an. La Examenul de Licență din anul 1947 pierdusem un examen și cum foarte mulți studenți ce fuseseră arestați se aflau în situații similare, Ministerul Învățământului a îngăduit să ne prezentăm în sesiunea curentă.

Obținând o diplomă de stat au trebuit să mă primească în învățământ, numindu-mă la Școala Generală din comuna Văcăreni (jud. Tulcea), pentru a mă izola de familie și de orașul Galați. Situații dificile voi avea de întâmpinat și după cea de-a doua detenție, mai ales că acum, datorită condamnării, se va accentua falsa apartenență politică: legionar. Nici familia mea nu a fost ocolită, un timp, de multiple greutăți cotidiene provocate de cei ce aveau grijă să ne simțim mereu mizeria, suferința, sperând că astfel ne pot permanentiza o stare de frică, de intimidare.

T.B.: Activitatea dvs. cultural-științifică se leagă numai de orașul și județul Galați, unde ați funcționat, mai întâi, ca muzeograf la Muzeul Județean și apoi ca bibliotecar principal la Biblioteca ”V.A. Urechia”. Cum s-a desfășurat activitatea acestor două instituții de cultură sub tutela Secției de propagandă PCR și a Comitetului de Cultură și Educație Socialistă din județul Galați?

P.P.: Încadrarea mea la Muzeul Județean de Istorie, după cea de a doua detenție, a coincis cu o scurtă perioadă de oarecare destindere, nelipsită însă de o strictă supraveghere a noastră de către Securitate, care vedea, în fiecare dintre noi un potențial contrarevoluționar. Întreaga activitate din cele două instituții a fost sub controlul Secției de propagandă PCR, care nu întotdeauna putea împiedica desfășurarea unor manifestări de bună ținută științifică, orgnizate mai ales de Biblioteca ”V.A: Urechia”. Dificultăți mai mari au fost în cazul lucrărilor tipărite, serios trunchiate de intervențiile abuzive ale cenzorilor. Contau hotărârile politice, chiar dacă ele nu erau în concordanță cu adevărul istoric.

Opinia specialiștilor nu avea nici o valoare. Așa s-a întâmplat în 1971, când s-a hotărât ca peste 3 ani să se înalțe o statuie lui Ion Vodă cel Viteaz în satul Roșcani (comuna Băneasa, jud. Galați). Referatul în care arătam că bătălia a avut loc în Basarabia și că la vremea aceea, 1574, nu exista acolo un sat Roșcani, nu a fost luat în considerație. Obtuzitatea, incompetența, chiar agresivitatea, manifestate ori de câte ori le erau comentate absurdele dispoziții, au anihilat, în nenumărate împrejurări, bunele intenții ale celor două instituții de a mări posibilitățile de informare ale opiniei publice.

T.B.: Ce este ”fondul secret” care a existat în marile biblioteci și cele județene din țară în timpul totalitarsimului roșu?

P.P.: Concomitent cu ”reforma”, mai exact cu distrugerea învățământului, s-a pornit o campanie foarte susținută de înlăturare din biblioteci a cărților socotite ”reacționare”, care puteau ”otrăvi” mințile clasei muncitoare. Acolo unde a fost chibzuință, toate aceste cărți au fost puse sub ”șapte lacăte” și salvate de la pieire. Unde a domnit reaua credință și prostia, cum s-a întâmplat la Bârlad, mi-a povestit poetul C.D. Zeletin, cărțile au fost date focului, din vâlvătăile căruia poetul a reușit să mai salveze câteva. Când am început să frecventez Biblioteca Academiei, prin 1965, am aflat de existența ”Sălii 3”, unde se puteau citi cărțile din ”fondul S”. Era nevoie de o recomandare a instituției la care erai încadrat și de un permis special. Nu lipsea nici supravegherea nevăzută a Securității, care voia să știe cine și ce citește. Acest ”fond S” a fost desființat după decembrie 1989.

T.B.: Dumneavoastră sunteți cel mai pasionat cercetător al istoriei orașului și județului Galați. În ce condiții ați publicat și ați cercetat?

Am publicat, după detenție, pentru prima oară, în Studii și Cercetări de Istoria Artei, seria Teatru, în 1966. Colaborarea la revista Muzeului, Danubius, mi-a fost întreruptă, de Secția de propagandă, în 1971, pentru un deceniu. Timp în care m-am bucurat de generosul sprijin al d-lui prof. Univ. Dr. Ion Caproșu, atunci redactor șef la ”Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie ”A.D. Xenopol””, studiile publicate în această prestigioasă revistă ușurându-mi accesul spre alte reviste de specialitate.”

(Toader Buculei – Clio încarcerată. Mărturii și opinii privind destinul instoriografiei românești în epoca totalitarismului comunist, Editura Libertatea, Brăila, 2000, pp. 236-244, interviu luat în data de 10 februarie 1998)

Bottom of Form

Top of Form

Bottom of Form

Paul Păltănea a fost un bibliotecar cu studii superioare, la Biblioteca V.A. Urechia, între anii 1975-1990. În volumul II, Nedelcu Oprea afirmă că această instituție călăuzitoare „a reușit să formeze din bibliotecarul său, omul care-i trebuia. El este acela care așează cărțile, care aleargă după reviste și cetitorii care au împrumutat cărțile, care servește și îndrumează pe cititor, care stimulează pe cercetători și le pune la îndemână toate posibilitățile de a lucra, ele este cel care iubește biblioteca și o apără pe cât se poate.” Prin urmare, un bibliotecar este un fel de călăuza a rătăciților, o călăuză și îndrumător în labirintul cărților – un astfel de sfetnic a fost și Paul Păltănea. Pentru faptul că și-a făcut orașul adoptat, Galațiul, cunoscut în lume, Paul Păltănea a primit titlul de Cetățean de Onoare, iar numele său a fost oficializat și în cadrul Muzeului de Istorie din Galați. Însă, după cum se poate observa Paul Păltănea nu a fost doar un călăuzitor printre cărți, ci el a fost o călăuză a oamenilor, a gălățenilor printre oameni.

Colecțiile și activitatea Bibliotecii „V.A. URECHIA”

din Galați

Baza principală a colecțiilor acestei biblioteci o constituie nucleul din care s-a format, sutele de volume donate de Urechia la formarea bibliotecii. Un exemplu de cotare a colecției sale – din adoleșcența sa, este „Nr. 18 Flora sub-iscălitului B. Alesandru, 1850 iulie 10 zile, Eși” notat pe cotor era „când eram în colegiul a 2-a sau în anul al V-lea a învățăturii mele în Academia Mihăileană Iași, prof. D. Stamati.” După cum se poate observa începuturile acestei colecții nu au fost perfecte, ci ele s-au perfecționat în timp. Cotarea și separarea pe domenii a documentelor și utilizarea acestui volum imens de documente în sistemul electronic, cum este în prezent a avut nevoie de o cale lungă pentru a se perfecționa.

Dedesubt voi reda câteva titluri din colecția personală a lui V.A. Urechia, cum era ea înainte de aimilare în Biblioteca Publică din Galați – 1850.

1. 1713, Lipsca, la, P. Gimbrechi Desiderii erasmi, Latin. 2. 1846, Bruxelles.

2. I. Lèvi, Histoire générale, Franc.

3. 1784, Paris, la, l´auteur d´Adèle, Les veillées du château, id.

4. 1843, id., A. Ronna. Poeți italieni, Ital.

5. 1843, Nindebonae, id., Gramaticae graecae, Latin.

6. 1833, Iassy, Săulescu, Gramatica Română, Rom.

7. Paris, 1, Le Polonais, fr.

8. 1839, București, Românul glumeț, Rom. – șters și notat: dată lui Dimani.

9. 1836, Buda, 1, Ioan Teodorovici, Adelaida, id. Notat la Korio.

10. 1839, Bucur., Eliad, Almanh, id.

11. 1842, Iassy, C. Sturdza, Etudes religieuses. Morales et historiques, Franc.

12. 1828, Vien. Lateinische sprachlere, Al.

13. 1831, Iassy, Pelteski, Abecedariu ruso românu, R. Rom.

14. 1843, M. Erm. Marius, Istoria santa, Rom.

15. – Paris, Dimanches des enfante, fr.

16. O carte nemțească fără început.

17. 1772, Veneția, Nuova Gram. Ital., id. Șters.

18. Dragtz, Robinson Crusoe, Rom. Șters.

19. felurite istorioare francezie

20. Le chien Voyageur etc.

Lista cărților din 1950, cuprinde un număr de 79 de volume fiecare dintre aceste unice în felul său. Se poate observa cum autorul acestei colecții a fost innteresat de diferite domenii din sistemul informațional: de la beletristică (cum ar fi Robinson Crusoe, Le chien Voyageur etc.) la istorie (ex. I. Lèvi, Histoire générale, Franc.), sau gramatică (ex. 1833, Iassy, Săulescu, Gramatica Română, Rom.). O altă distincție ce se poate observa în colecția dumnealui, este multitudinea limbilor existente în bibliotecă (ex. italiană, rusă, germană, franceză, română, latină etc.); se poate observa deasemenea o înclinare preferențială pentru limba franceză – colecția fiind în mare parte în această limbă. În următorul an, 1951 – Catalogul cărților ce am în 1851 – cuprinde un număr de 56 de volume, unele dintre care se repetă din lista precedentă.

1. Let, Parnasse italien.

2. 1, erasmi Coloquia.

3. Encuragement de la jeunesse.

4. L´an 2440.

5. Gramatica română a lui Săulescu.

6. 2, Le comte de Netz.

7. 2, La juive.

8. 1, Souvenir de A. P. (Voyage du jeune Anacharsis).

9. 1, Charles XII.

10. 1, Histoire Générale.

11. Amicul tinerimii.

12. Noul Testament.

13. Calendariu.

14. 1, Dacia literară.

15. 1, Hrisov domnesc de întărire.

16. Geografie veche.

17. Mythologie.

18. Fedru.

19. Triumful amor etc.

După cum se poate observa din lista de mai sus, în 1951, Urechia, deși are o listă mai mică de titluri (56 de documente), se poate observa cum listarea acestora este mai clară și mai concisă. Apar noi interese ( cum ar fi geografia, mitologia, iubirea sau fabulele – un nou tip de poezie sau proză). În rest, se păstrează multitudinea de limbi și interese. În lungii ani de studenție și de cercetare profesională, profesorul a mai strâns numeroase titluri și documente importante, ca în 1890 colecția donată bibliotecii să formeze mai mult de jumătate din întreg patrimoniu al bibliotecii. În Catalogul general al cărților, manuscriselor și hărților existente la 1 octombrie 1890, un inventariat complet, a scos la iveală un număr de 5 151 de unități înregistrate și 126 în lista lui Urechia pentru schimbul anual. La data de 13 noiembrie 1890, când biblioteca și-a început activitatea publică, cuprindea un număr de 6 000 de volume, dintre care 5 462 donate de V. A. Urechia – motiv pentru care, nucleul Bibliotecii publice din Galați îl reprezintă colecția peronală a profesorului.

Cel mai important incunabil românesc (istoria cărții) este Tractatum de Moribus Condictionibus et Nquicia Turcorum, (Urac, 1482) scrisă de Captivius Septemcastrensis (autor român, pseudonim pentru – cel mai recent – George de Romos); acest document i se comunică lui C. Göllner că ar exista la BVAU Galați. Acest incunabil a fost adus în Galați în 1890, dar fără a fi considerată incunabil; trecută în Catalogul general. În 1892 este adus incunabulul Angelus de Clavasio, Summa Angelica, Veneția, 1487. Ce mai importantă colecție daco-romanică din românia, a fost cea adusă de Urechia – s-a constatat un număr de 320 de astfel de titluri. Printre care: Voyage pitoresque et historique de l´Istrie de la Dalmatie, redigé d´aprés l´itinéraire de L.T. Cassas, par Joseph Lavallée – ediție în folie, realizată în timpul când Bonaparte a fost prim consul; Les Romains d´Orient. Aperçu de l´Ethnographie de la Roumanie, de L. de Rosny. Documente primite din partea altor biblioteci, cum ar fi biblioteca Mavrocordaților – au fost primite cărțile Flavius Philostrat, opera quae exstant, Paris, 1604 (cu autograf); și lucrarea lui Antonio Foresti, Del Mappamondo Istorico, Veneția, 1694 – din biblioteca lui Pantaleon Calliarchi etc.

BVAU, are o colecție de hărți cuprinzătoare. Un prim inventar al acestora este înfăptuit în Catalogul alfabetic pentru Bibliografia Istriei și Dalmației. Există un număr de 34 de hărți și atlase originale și copii și 5 cărți cu hărți ilustrate. Printre atlasele colecționate sunt și următoarele titluri: Nicolas Sanson cu Estats de l´Europe du Grand Seigneur des Turqs ou Sultan Ottoman, 1654; La Guide del Mercurio geografico per tutte a parti del mondo. Dalle stampe dei Domenico de Rossi alla Pace – cu 164 de stampe în folie, imprimate între 1669-1699; Atlas Homannianus Mathematics Historici delineatus, Nürnberg, 1747 etc. Planuri manuscrise, printre care: planul orașului București, datat în 1825 de Paul Păltănea „singurul plan original…, întocmit la începutul secolului al XIX-lea păstrat în țară, cercetarea lui în amănunt poate aduce noi informații.”

Colecția de carte veche românească numără o serie de 394 de titluri și 17 dublete în 411 volume. Datorită lipsei actelor însoțitoare și doar pe baza cercetării Catalogului genneral, se poate stabili titlurile aproximativ exacte ale acestei colecții. La a 75-a aniversare a BVAU (în 1965), Dan Simonescu, a susținut o sesiune de comunicare cu această ocazie. El afirmă că acest fond de carte veche, din BVAU, ridică vizibil importanța acestei instituții. În primul rând acest fond, care mai cuprinde din 1890, un număr de 78 de opere. A doua parte a colecțiilor vechi este cuprinsă între 1890, până la 1898 – fondul de carte veche românească crescând pană la aproximativ 200 volume. Această creștere bruscă de fonduri, se datorează eforturilor lui I. Bianu, bibliotecar la Academia Română; el a reușit să strângă donații din cele mai îndepărtate colțuri ale României. Ultima etapă, în creșterea fondului de carte veche românească este cea din 1898, până în zilele noastre.

Titluri concrete ale cărții românești vechi, sunt: Tetravanghelul slovan, tipărit Coresi, în 1562 la Brașov; Cazania de la Govora – 1642, Cartea de învățătură de la Iași – 1643, Evanghelia de la Deal – 1644 etc. Tot în din acest secol se găsesc cărți de legi – cum ar fi: pravile: de la Govora 1640, de la Târgoviște 1652; cărți literale: Psalmii lui David în redacția versificată a lui Dosoftei – 1673. Cărți laice: administrativ-politice – Învățătura Ecaterinei II (Iași, 1773), Hatiserif (București, 1774); cartea școlară, didactică: Aritmetică – Viena 1788, Descrierea Valahiei – București 1789, Logica – Buda 1799; cartea literar-beletristică: Alexandria și Esopia – Sibiu, 1794. Plutarch nou – 1819, de Pierre Blanchard; Moartea lui Abel – 1818, Solomon Gesner; Starea Valahiei și Moldovei – 1826, Tomas Thornton etc.

Din manuscrisele muzicale s-au achiziționat: Simfonia a IV-a Făgețeanca, Soria – tragedie madrigală în cinci acte; La Théorie de l´Immortalité, Psychologie de la Scince Musicale, Estetica muzicală etc. BVAU, cuprinde și o mare colecție de gravuri, stampe etc., în 1890, numărând – conform raportului dat de bibliotecarul V. Surdu – 4 732 de unități. Oprescu afirmă că singurele locuri unde se poate face cercetare cu privire la gravuri sau stampe, sunt: Academia română, BVAU, Muzeul Aman etc. „Biblioteca Urechie este mai ales bogată în stampe de autori contimporani cu fondatorul ei. Și aici, se vede bine, a lipsit ideea conducătoare. Întâmplarea singură cu relațiile de prietenie sunt la originea prezenței în biliotecă a unei gravuri sau a alteia… Cele mai frumoase produse ale artei grafice de la sfârșitul secolului al XIX-lea.” Reprezentate în galeriile gălățene sunt operele artistice ale unor români – opere importante prezente sunt de la Al. Asachi până la P. Mateescu. Gravuri cum ar fi cele ale lui Rembrand, A. Dürer, J. Callot, Lucas van Leyda etc. Mai târziu, în anul 1967, colecția de fotografii (vezi anexa 5) este completată cu martori fotografici ai evoluției Galațiului din secolul XIX-lea, până în prezent; colecția numără astăzi peste 3 000 de unități bibliografice.

Pentru a sumariza evoluția colecției din Biblioteca V.A. Urechia din Galați, voi reda tabelul următor (op.cit. Nedelcu, p. 401-402).

Tabel. Colecția Bibliotecii V.A. Urechia, Galați – din 1951 până în 2001.

În anii scurși de la inaugurarea bibliotecii, colecția acesteia a avut o creștere anuală de aproximativ 6 464 volume; datorită numeroaselor donații venite din țară dar și datorită bugetului anual (în prezent) primit de la stat. Iar din 1994, colecția Bibliotecii V.A. Urechia, a fost încărcat volumul de informații și în mediul virtual – catalogul electronic al BVAU (vezi anexa 6).

Concluzie

Biblioteca Vasile Alexandrescu Urechia, din Galați este o institue în principal educativă și are ca interes educarea și iluminarea pe cât posibil a celor care îi calcă pragul. În al doilea rând, această instituție culturală, este un patrimoniu românesc, un patrimoniu ce reflectă o bună parte din spiritul gălățean și român totodată. Biblioteca i-a ființă între anii 1889-1890, în urma donării unui volum imens de documente, de către V.A. Urechia, pentru formarea Bibliotecii Publice din Galați. Această bibliotecă are ca scop, ca în anii următori să pună la dispoziția gălățenilor cunoștiințele necesare acestora – ridicarea acestora pe treptele culturii și civilizației.

V.A. Urechia, un personaj curios și deseori neînțeles de către contemporanii acestuia, s-a născut la 15 februarie 1834, în Piatra Neamț. Înainte de finanțarea și donarea marelui dar, viitoarei biblioteci publice din Galați, acesta a fost nu doar un profesor ci și cronicar, istoric, politician, scriitor etc. Multitudinea domeniilor în care acesta a funcționat, este ceea ce l-a făcut și ce l-a format în personajul istoric cunoscut astăzi. O altă personalitate importantă în istoria BVAU, este Paul Păltănea, un istoric, profesor și bibliotecar, pentru o scurtă perioadă, la BVAU. Paul Păltănea este cel care a constituit un Catalog General al colecțiilor fotografice ale bibliotecii, el este cel care scris o importantă istorie a Galațiului (inclus automat și istoria bibliotecii) etc.

De-alungul anilor – de peste 121 de ani – BVAU, a reușit să colecționeze, nu doar documente necesare uzului zilnic, ci și numeroase și inestimabile, cărți vechi, manuscrise muzicale, gravuri etc. În concluzie, se poate spune că Biblioteca Publică V.A. Urechia din Galați, este un model demn de urmat de tote celelalte biblioteci din țară – o bibliotecă ce este în continuă creștere.

Bibliografie

Articole

IONESCU Mircea, Gânduri la aniversare. Emilia Schwartz. Interviu cu… în: Viața Nouă 22, 1965, decembrie 11.

GOIA, Vistian, V.A. Urechia, Editura Minerva, București, 1979, p. 85 – apud: Ș. Pasuc și E. Stănescu, Istoriografia modernă a României. În :Studii, revistă de istorie, anul XVII, 1964, nr. 1.

IORGA, Nicolae, Liga Culturală. În:Boabe de grâu, I, 8, 1930.

Monografii și Comunicări științifice

Catalogul general al cărților, manuscriselor și hărților aflate în 1890 octombrie 1, București, V; SÂRBU Valeriu, Istoricul Bibliotecii Publice „Urechia” din Galați, București, 1906.

DEMETRESCU, Traian, Schițe în creion: V.A. Urechia, în Evenimentul literar, anul I, 1894, nr. 8.

KOGĂLNICEANU, Mihail, Profesie de credință, Editura Tineretului, 1962.

MAIORESCU, Titu, În contra direcției de astăzi în cultura română, vol. Critice, Editura pentru Literatură, 1966.

MASSOFF, Apud I., Teatrul românesc, vol.III, Ed. Pentru Literatură, 1969.

OPREA, Nedelcu, Biblioteca Publică „V.A. Urechia” Galați – monografie, vol. 2, Biblioteca „V.A. Urechia”, Galați, 2002.

OPRESCU, G., Grafica românească în secolul al XIX-lea, București 1942.

PANU, Gh., Amintiri de la „Junimea” din Iași, vol. II, București, 1910.

PĂLTĂNEA, Paul, Biblioteca lui V.A. Urechia, O contribuție la perenitare…

PETCU, Marian (coord.), Istoria Jurnalismului din românia în date – enciclopedie cronologică, Polirom, București, 2012.

SIMONESCU, Dan și BULUȚĂ, Gheorghe, Pagini din istoria cărții românești, Buc., 1981.

SÂRBU, Valeriu, Istoricul Bibliotecii Publice V.A. Urechia, Galați.

URECHIA, V.A., Iuda, episod din timpul răsmeriței de la 1821, București, Editura ziarului Apărarea națională

URECHIA, V.A., Jurnalul meu, 1900, caietul 1 și 2, Biblioteca Academiei R.S.R., Caietul1.

URECHIA, V.A., Opere complete, 1883.

URECHIA, V.A., Scrisoare de rămas bun adresată Domnilor studenți ai Facultății de Litere din București, București, Tipo-litografia Societății Tiparul.

Resurse Web

PĂLTĂNEA, Paul, Destinul istoricului Paul Păltănea în epoca totalkitarismului comunist, Link: http://www.fericiticeiprigoniti.net/paul-paltanea/2120-destinul-istoricului-paul-paltanea-in-epoca-totalitarismului-comunist (văzut azi 31 mai 2015).

D.C. Predescu, Gălățeni care au uimit lumea – Paul Păltănea, Link: http://www.viata-libera.ro/abonamente/37735-viata-libera-galati-galateni-care-au-uimit-lumea-paul-paltanea (văzut azi 31 mai 2015).

Biblioteca V.A. Urechia, Revista, Link: http://www.bvau.ro/axislibri.php?pagina=revista (văzut azi 30 aprilie 2015).

Biblioteca V.A. Urechia, Servicii, Link: http://www.bvau.ro/servof.php (văzut azi 30 aprilie 2015).

Biblioteca V.A. Urechia, Axis Libri, Link: http://www.bvau.ro/axislibri.php?pagina=salon (văzut azi 30 aprilie 2015).

Biblioteca V.A. Urechia, Departamente, Link: http://www.bvau.ro/prezentare/departamente/ (văzut azi 30 aprilie 2015).

Biblioteca V.A. Urechia, Editura, Link: http://www.bvau.ro/axislibri.php?pagina=editura (văzut azi 30 aprilie 2015).

Anexe

Anexa 1

Portret – Vasile Alexandrescu Urechia (sursă: http://www.bvau.ro/urechia.htm )

Anexa 2

Catalog Biblioteca V.A. Urechia, Galați – anul 1890 (sursă: N. Oprea, op.cit., p.95)

Anexa 3

Scrisoarea de mulțumire a gălățenilor înmânată lui V.A.Urechia pe 11 noiembrie 1890, în ziua inaugurării Bibliotecii (sursă: op.cit., O. Nedelcu, p. 100).

Anexa 4

Biblioteca V.A. Urechia – prezent (sursă: https://www.pinterest.com/pin/210965563765318120/)

Anexa 5

Colecție de fotografii la Biblioteca V.A. Urechia. Sursă: http://dinsidespregalati.blogspot.ro/2010_12_01_archive.html (văzut azi 31 mai 2015).

Anexa 6

Sistem de căutare în catalogul electronic al Bibliotecii V.A. Urechia. Sursă: http://193.231.136.4/opac/search;jsessionid=CE2916FFE305BA12A206084E721F3165?q=paul+paltanea&max=&view=&sb=&ob=&level=all&material_type=all&location= (văzut azi 31 mai 2015).

Anexa 7

Portret: Paul Păltânea. Sursă: http://www.viata-libera.ro/abonamente/37735-viata-libera-galati-galateni-care-au-uimit-lumea-paul-paltanea (văzut azi 31 mai 2015).

Bibliografie

Articole

IONESCU Mircea, Gânduri la aniversare. Emilia Schwartz. Interviu cu… în: Viața Nouă 22, 1965, decembrie 11.

GOIA, Vistian, V.A. Urechia, Editura Minerva, București, 1979, p. 85 – apud: Ș. Pasuc și E. Stănescu, Istoriografia modernă a României. În :Studii, revistă de istorie, anul XVII, 1964, nr. 1.

IORGA, Nicolae, Liga Culturală. În:Boabe de grâu, I, 8, 1930.

Monografii și Comunicări științifice

Catalogul general al cărților, manuscriselor și hărților aflate în 1890 octombrie 1, București, V; SÂRBU Valeriu, Istoricul Bibliotecii Publice „Urechia” din Galați, București, 1906.

DEMETRESCU, Traian, Schițe în creion: V.A. Urechia, în Evenimentul literar, anul I, 1894, nr. 8.

KOGĂLNICEANU, Mihail, Profesie de credință, Editura Tineretului, 1962.

MAIORESCU, Titu, În contra direcției de astăzi în cultura română, vol. Critice, Editura pentru Literatură, 1966.

MASSOFF, Apud I., Teatrul românesc, vol.III, Ed. Pentru Literatură, 1969.

OPREA, Nedelcu, Biblioteca Publică „V.A. Urechia” Galați – monografie, vol. 2, Biblioteca „V.A. Urechia”, Galați, 2002.

OPRESCU, G., Grafica românească în secolul al XIX-lea, București 1942.

PANU, Gh., Amintiri de la „Junimea” din Iași, vol. II, București, 1910.

PĂLTĂNEA, Paul, Biblioteca lui V.A. Urechia, O contribuție la perenitare…

PETCU, Marian (coord.), Istoria Jurnalismului din românia în date – enciclopedie cronologică, Polirom, București, 2012.

SIMONESCU, Dan și BULUȚĂ, Gheorghe, Pagini din istoria cărții românești, Buc., 1981.

SÂRBU, Valeriu, Istoricul Bibliotecii Publice V.A. Urechia, Galați.

URECHIA, V.A., Iuda, episod din timpul răsmeriței de la 1821, București, Editura ziarului Apărarea națională

URECHIA, V.A., Jurnalul meu, 1900, caietul 1 și 2, Biblioteca Academiei R.S.R., Caietul1.

URECHIA, V.A., Opere complete, 1883.

URECHIA, V.A., Scrisoare de rămas bun adresată Domnilor studenți ai Facultății de Litere din București,București, Tipo-litografia Societății Tiparul.

Resurse Web

PĂLTĂNEA, Paul, Destinul istoricului Paul Păltănea în epoca totalkitarismului comunist, Link: http://www.fericiticeiprigoniti.net/paul-paltanea/2120-destinul-istoricului-paul-paltanea-in-epoca-totalitarismului-comunist (văzut azi 31 mai 2015).

D.C. Predescu, Gălățeni care au uimit lumea – Paul Păltănea, Link: http://www.viata-libera.ro/abonamente/37735-viata-libera-galati-galateni-care-au-uimit-lumea-paul-paltanea (văzut azi 31 mai 2015).

Biblioteca V.A. Urechia, Revista, Link: http://www.bvau.ro/axislibri.php?pagina=revista (văzut azi 30 aprilie 2015).

Biblioteca V.A. Urechia, Servicii, Link: http://www.bvau.ro/servof.php (văzut azi 30 aprilie 2015).

Biblioteca V.A. Urechia, Axis Libri, Link: http://www.bvau.ro/axislibri.php?pagina=salon (văzut azi 30 aprilie 2015).

Biblioteca V.A. Urechia, Departamente, Link: http://www.bvau.ro/prezentare/departamente/ (văzut azi 30 aprilie 2015).

Biblioteca V.A. Urechia, Editura, Link: http://www.bvau.ro/axislibri.php?pagina=editura (văzut azi 30 aprilie 2015).