Baze Teoretice ale Analizei Economico Financiare

„ Analiza reprezintă o metodă de cercetare care constă în descopunerea sau desfacerea unui întreg în elementele sale componente identificând factorii, cauzele și condițiile care le-au generat și influențat.”

„Analiza financiară furnizează un ansamblu de concepte, tehnnici și metode care permit tratarea informațiilor interne și externe, interpretarea acestora, emiterea unor judecăți de valoare și aprecieri asupra activității întreprinderii în vederea formulării unor recomandări pertinente privind evoluția acestora, nivelul și calitatea performanțelor, gradul de risc într-un mediu concurențial extrem de dinamic”

Principalele obiective ale analizei financiare le constituie cercetarea aspectelor cu privire la modul de funcționare a întreprinderii, compararea rezultatelor în raport cu trăsăturile mediului concurențial, evaluarea gradului de vulnerabilitate și a riscului de faliment.

Analiza economică are în componența sa metode pentru cercetarea fenomenelor și a unor procese înconjurătoare aparținând domeniului economic.

O altă definiție este cea a analizei economico-financiare care reprezintă un proces complex de familiarizare cu situația economico-financiară a economiei naționale privite fie în ansamblu său fie prin intermediul a unei ramuri sau a unui agent economic prin folosirea unor indicatori si metode specifice cu scopul de dimensionare și individualizare a factorilor care au condus la anumite condiții economico-financiare precum si formularea unor decizii strategice pentru îndeplinirea obiectivelor.

„În trecut analiza economico-financiară era folosită de către bănci pentru acordarea sau respingerea de credite. Azi, datorită modificărilor principalilor factori care determină climatul economic si socio-politic analiza a suferit modificări metodologice și instrumentale esențiale. Aceste procese au determinat schimbări în adoptarea și utilizarea tehnicii de analiză econimico-financiare”

Etapele principale ale analizei economico-financiare sunt:

1. Stabilirea obiectivului analizei, aceasta se realizează în timp și spațiu prin utilizarea anumitor metode de evaluare și calcul.

2. Realizarea bazei informaționale pentru realizarea analizei aceasta este o etapă importantă deoarece constuie punctul de plecare al analizei, iar sursele pot fi preluate atât din mediul extern (studii, publicații de specialitate, informații statistice), cat și din interiorul firmei.

3. Prelucrarea bazei informaționale, utilizarea acestei etape ajută la centralizarea informațiilor,compararea indicatorilor valorici.

4.Analiza modului de influență a cauzelor interne și externe asupra fenomenului analizat

5. Stabilirea programului de acțiune

6. Punerea în practică a măsurilor propuse

7. Verificarea în permanență a rezultatelor obținute și efectuarea actualizărilor necesare.

Tipuri de analiză economico-financiară, acestea se pot clasifica în funcție de mai multe criterii:

În funcție de perioada în care se realizează analiza și perioada în care are loc fenomenul:

Analiza postoperatorie presupune atât evaluarea rezultatelor activității firmei din trecut cât și a celor din prezent cu scopul realizării obiectivelor propuse;

Analiza previzională urmărește evoluția în viitor a unor fenomene economice prin intermediul cercetării factorilor de influență.

În funcție de caracteristicile calitative și cantitative ale fenomenelor:

Analiza calitativă are în vedere însușirile esențiale ale fenomenelor, trăsăturile fundamentale ale fenomenului;

Analiza cantitativă urmărește studierea fenomenului prin intermediul unor determinări cantitative cum sunt: suprafața, numărul, durata, volumul, etc.

În funcție de nivelul în care se realizează analiza economico-financiară:

Analiza la nivel microeconomic ea se realizeaza la nivelul firmei și are în vedere rezultatele obținute de către întreprindere precum și activitatea economică a acesteia;

Analiza la nivel macroeconomic studiază economia mondială, ramurile economiei, economia națională;

Analiza la nivel mezoeconomic are la bază fenomenele economice întâlnite în cadrul sectoarelor economiei naționale, al subramurilor și ramurilor precum și în cadrul unor regiuni geografice delimitate.

În funcție de gradul de urmărire al fenomenelor:

Analiza dinamică reflectă fenomenele aflate în mișcare, subliniind poziția lor în anumite perioade de timp;

Analiza statică studiază fenomenele într-o perioadă dată de timp și este strâns legată de felul de realizare a analizei și nu de natura fenomenului studiat .

În funcție de criteriile de studiere a fenomenelor

Analiza economico-financiară vizează doar aspectele economice ale firmei;

Analiza tehnico-economică are rol de a uni criteriile economice cu cele de natură tehnică;

Analiza socio-economică vizează criteriile sociale alături de cele economice.

Analiza financiară vizează felul de gestionare a fluxurilor financiare și a capitalului ce se realizează la nivelul întreprinderii.

În funcție de perioada în care se desfășăară analiza

Analiza pe termen scurt se desfășoara pe o perioadă până la 1 an.

Analiza pe termen mediu se realizează pe o perioadă între 1 și 3 ani, iar analiza pe termen lung depășește perioada de 3 ani.

În funcție de obiectivul analizei

Analiză pe probleme cuprinde cifra de afaceri, profit , risc financiar

Analiză pe unități organizatorice: filiale, societăți comerciale

Analiza pe ramuri

Funcțiile pe care le posedă analiza sunt următoarele:

În primul rând analiza are funcție informațională care „ asigură valorificarea datelor furnizate de întregul sistem de evidență economică, în scopul informării centrelor de decizie asupra modului de realizare a perfomanțelor economico-financiare, precum și a cauzelor care au generat eventuale dereglări”

Funcția de evaluare al randamentului tehnico-economic al societății se concretizează în două părți, acestea fiind de reglare și de diagnostic.

O altă funcție a analizei este de stabilire a deciziei în funcție de eficiență presupune o trebuință materială pentru realizarea activității în fiecare sector al vieții economico-financiare.

„ Funcția de identificare și mobilizare a rezervelor interne: analiza are rolul de a evaluat calitatea managementului prin nivelul performanțelor obținute și de a oferi informații certe privind modul de gestionare a patrimoniului, prefigurând totodată cerințele supraviețuirii în viitor a întreprinderii.”

Ultima funcție a analizei este cea de realizare a legăturii cu ambianța exterioară economică-financiară, în acest caz se analizează raporturile indirecte și directe dintre diverși parteneri.

Contul de profit și pierdere- sursă de informații

Operațiunile financiare și economice care se realizează în cadrul unei întreprinderi sunt consemnate în documente contabile sub forma stocurilor prezentate în bilanț și sub forma fluxurilor evidențiate în contul de profit și pierdere.

Bilanțul evidențiază situația financiară în momentul încheierii exercițiului, iar contul de profit și pierdere reflectă modul în care s-a ajuns la starea respectivă în urma cheltuielilor înregistrate în cursul exercițiului financiar și a fluxurilor de venituri.

Elementul comun care se situează între cele două este rezultatul exercițiului, însă diferența constă în faptul că în contul de profit și pierdere în evidență este pus modul de formare al rezultatului, în schimb în bilanț este prezentată situația sa fără a se pune accentul pe proveniența și cauzele care l-au generat.

Contul de profit și pierdere sau contul de rezultate este documentul contabil de sinteză care măsoară performanțele activității întreprinderii în cursul perioadei analizate. El sintetizează și explică într-o formă analitică fluxurile economice aferente perioadei de gestiune, prin prisma raporturilor dintre venituri și cheltuieli. Criteriul folosit pentru gruparea veniturilor și cheltuielilor este cel al naturii activităților desfășurate, iar în cadrul acestora natura resurselor utilizate, în cazul cheltuielilor și respectiv natura rezultatelor obținute în cazul veniturilor.

Pe scurt, contul de profit și pierdere este documentul care redă imaginea clară, reală și completă asupra rezultatelor întreprinderii.

„ Contul de proft și pierdere servește la determinarea rezultatelor exercițiului nu numai pe ansamblu, ci și în etape, pe domenii operaționale ale activității agentului economic, cuprinzând producția ,circulația,finanțele, activitățile cu caracter excepțional,etc”

În categoria veniturilor din exploatare sunt cuprinse următoarele elemente: producția stocată, producția imobilizată, cifra de afaceri, veniturile din provizioane privind activitatea de exploatare, subvenții de exploatare și alte venituri extraordinare. De asemenea în categoria cheltuielilor din exploatare fac parte: amortizările și provizioanele, cheltuielile materiale, impozite, taxe și vărsăminte asimilate, cheltuieli cu personalul ( asigurările sociale de sănătate și protecția socială), costul mărfurilor vândute și alte cheltuieli de exploatare.

Veniturile financiare provin din veniturile din dobânzi, din interese de participiare, alte acțiuni de plasament si în categoria acestora intră următoarele: venituri financiare din provizioane, venituri din participații, venituri din titluri de plasament, venituri din creanțe imobilizate, venituri financiare din provizioane, venituri din alte imobilizări financiare. Din grupa cheltuielilor financiare fac parte: cheltuielile privind dobânzile, cheltuielile privind titlurile de plasament, cheltuieli financiare privind amortizările și provizioanele, cheltuieli din diferența de curs valutar.

„Activitatea excepțională cuprinde operațiuni care nu sunt generate de activitatea curentă a întreprinderii și se referă la operațiuni de gestiune, operațiuni de capital și la amortizări și provizioane.”

Din categoria veniturilor excepționale fac parte: veniturile din operații de capital, venituri excepționale din provizioane și veniturile excepționale rezultate din operațiile de gestiune. În categoria cheltuielilor excepționale se includ: cele prinvind provizioanele și amortizările, privind operațiile de gestiune și cele prinvind operațiile de capital.

Profitul constituie diferența existentă între cheltuieli și venituri, în cazul în care veniturile sunt mai mari ca și cheltuielile.

„Veniturile constituie creșteri ale profitului înregistrate pe parcurul perioadei de gestiune sub formă de intrări sau creșteri ale activelor ori descreșteri ale datoriilor, care se concretizează în creșteri ale capitalului propriu, altele decât cele rezultate din contribuțiile acționarilor, iar cheltuielile constituie diminuări ale profitului înregistrat pe parcursul aceleași perioade sub formă de ieșiri sau scăderi ale valorii activelor ori creșteri ale datoriile care se concretizează în reduceri ale capitalului propriu altele decât cele rezultate din distribuirea acestuia către acționari.”

„Contul de profit și pierdere prezintă un dublu interes:

Permite determinarea unui rezultat global și formarea unei aprecieri de ansamblu asupra performanțelor economico-financiare ale perioadei;

Permite recapitularea exhaustivă a elementelor de venituri și cheltuieli care au contribuit la realizarea lui și identificarea factorilor favorabili sau nefavorabili care l-au influnțat. Astfel, scăderea rezultatului exercițiului poate fi generată de creșterea necontrolată a costului de achiziție a unor materii prime, de îndatorarea excesivă și creșterea cheltuielilor financiare, de scăderea ritmului vânzărilor”

Contul de profit și pierdere se poate întalni sub forma a două modele: „contul de profit și pierdere simplificat sub formă de listă” și „contul de profit și pierdere sub forma în cont”. Oricare ar fi alegerea de prezentare a informațiilor acestea sunt împărțite pe tipuri de activități care se regăsesc cu operațiile economico-financiare realizate de către un reprezentat de patrimoniu într-o perioadă de gestiune.

1.3Metodologii ale analizei economico-financiare

Metodologia analizei economico-financiare poate fi definită ca un ansamblu de tehnici și metode utilizate pentru crearea rezultatelor întreprinderii și de asemenea pentru cercetarea rezultatelor acestora.

Aceasta se clasifică în: metode ale analizei calitative și metode ale analizei cantitative.

„Metodele calitative urmăresc esența fenomenului, surprinderea legăturilor cauzale

Metodele analizei cantitative urmăresc cuantificarea influențelor factorilor care explică fenomenul.”

Metodele analizei calitative se împart în: diviziunea și descompunerea rezultatelor, comparația, modelarea fenomenelor economico-financiare, gruparea, generalizarea sau evaluarea rezultatelor, benchmarkingul.

A.Diviziunea și descompunerea rezultatelor

Rezultatele realizate de întreprindere sunt măsurate cu ajutorul indicatorilor economico-financiari care se împart și se descompun pentru a se putea realiza studierea în detaliu.

De asemenea diviziunea și descompunerea rezultatelor se împarte în 3 categorii:

a). „ Diviziune în timp, permite evidențierea abaterilor de la timpul de formare a rezultatelor; de la ritmicitatea proiectelor pentru obținerea unui anumit indicator.

b). Diviziunea rezultatelor după locul de formare, rezultă din stabilirea concretă a locului de muncă unde s-a format rezultatul, concomitent cu contribuția fiecărui loc la tendința generală a rezultatului.

c). Descompunerea în părți componente, localizează rezultatele ca fiind favorabile sau nefavorabile pe categorii de resurse, aprofundează studiul laturilor esențiale ale fenomenelor analizate.”

B.Comparația

Indiferent de rezultatul obținut de către o întreprindere acesta se apreciază în funcție de anumite criterii și utilizând o bază de comparație. De asemenea trebuie respectate anumite criterii pentru ca informațiile obținute în urma comparației să fie și corecte, iar acestea sunt: existența a cel puțin doi indicatori sau a două mărimi pentru a se realiza comparația, între elementele comparate să existe un raport omogen, sfera de cuprindere în cazul indicatorilor valorici folosiți să fie similară și unitatea de măsurare să fie aceeași pentru fiecare rezultat în parte.

Tipurile de comparații sunt:

a). Comparațiile în spațiu, se pot realiza fie între rezultatele firmei concurete și rezultatele firmei, fie între rezultatele structurilor organizatorice din interiorul întreprinderii.

b). Comparațiile în timp, analiza se face pentru același fenomen, dar în intervale diferite de timp a evoluției sale. Acest interval de timp trebuie să fie cât mai scurt pentru a se aduce la cunoștință cauzele modificărilor, iar dacă intervalul de timp este mai mare nu se pot stabili cu exactitate cauzele modificărilor.

c). Comparațiile mixte, cuprinde atât comparațiile în timp cât și cele în spațiu.

C.Modelarea fenomenelor economico-financiare

Modelul constituie o o reprezentare simplificată a realității și este exprimat sub formă de de factori, funcții de producție, inegalități, ecuații.

D.Gruparea

Datele primare colectate se împart în grupe omogene de unități în funcție de scopul cercetării. Gruparea se face în funcție de anumite criterii: de modul e exprimare a datelor, în funcție de obiectul analizei.

E.„Generalizarea sau evaluarea rezultatelor

Metoda reunește într-un ansamblu coerent concluziile reieșite din studiul factorial-cauzal al fenomenelor, reținându-se aspectele esențiale pentru fundamentarea deciziilor firmei.

Astfel generalizarea se realizează prin: raportul de analiză și studiile de fezabilitate și evaluare.”

F.Benchmarkingul

Acesta este un concept al analizei prin intermediul căruia se realizează comparații directe între procesele operaționale sau funcționale ale entităților ce aparțin unor diferite sectoare, având rolul de a găsi informații de avantaj concurențial.

De asemenea în practică bechmarkingul stimulează munca personalului și a managerilor pentru găsirea în permanență a progresului.

„Avantajele benchmarkingului față de analiza concurențială sunt sintetizate în figura următoare:

„

De asemenea benchmarkingul presupune parcurgerea a următoarelor etape:

a)Planificarea

În această etapă are loc găsirea elementelor cheie, a practicilor manageriale,a modalităților de aplicare a practicilor pentru realizarea studiului la întreprinderea analizată, care depind atât de impactul economic, strategia pentru viitor cât și de capacitatea salarialiților de a se adapta la schimbări.

b) Analiza

În situația aceasta se va stabili diferențele față de liderul de referință și se va determina obiectivele pentru perioada viitoare.

c) Adaptarea tehnicilor și metodelor de management

Aceasta este etapa în care se va concretiza planul de acțiune pentru realizarea obiectivelor.

d) Desfășurarea propriu-zisă

e) Verificarea rezultatelor și evaluarea benchmarkingul

„Benchmarkingul își găsește în mod natural locul în activitățile care se raportează la funcționarea internă a întreprinderii. Este, fără îndoială un foarte instrument de diminuare a costurilor activităților transversale, de promovare a proceselor creatoare de valoare, de creștere a gradului de satisfacere a așteptărilor partenerilor externi.”

Metodele analizei cantitative se împart în: metoda substituțiilor în lanț, metoda corelației, metoda balanțieră, metoda scorurilor, metoda ABC, metoda calculului matricial, metoda ratelor.

A.Metoda substiuțiilor în lanț

Această metodă are la bază relațiile de tip determinist sub forma raportului sau a produsului și care impune respectarea a trei principii.

Unul dintre principiile se referă la faptul că un factor substituit se va menține ca stare în operațiile viitoare, altul scoate în evidență faptul că substituirea se face succesiv și ultimul presupune aranjarea factorilor în funcție de condiționarea lor economică ( factori cantitativi, de structură și calitativi).

Cazurile de utilizare a acestei metode sunt: raport între factori și produs între factori.

Cazul raportului între factori, formula generală pentru acest fenomen economic este P=

Cazul produs între factori, formala generală este F= a x b x c.

În literatura de specialitate întâlnim și metoda substituirii izolate a factorilor, însă această metodă are la bază doar unul dintre principiile amintite mai sus și anume cel de substituire succesivă.

B.Metoda corelației

Această metodă are la bază relațiile de tip stocastic și măsoară intensitatea legăturii dintre factorii de influență și fenomenul folosit, inclusiv influența lor.

Metoda corelației presupune parcurgerea următoarelor etape:

a). Identificarea conținutului economic al fenomenului și al factorilor săi de influență.

b). Stabilirea ecuației de regresie precum și a legăturilor de cauzalitate

c). Calculul parametrilor de ecuației de regresie

d). Determinarea legăturii dintre fenomenul studiat și factorii de influență.

C.Metoda balanțieră

Metoda are la bază relațiile de tip determinist sub formă de sumă sau/și diferență și formula generală este de tipul: M= a+b-c

D.Metoda scorurilor

Metoda scorurilor reprezintă tehnica de analiză discriminantă care funcționează în mediul extern al firmelor.

Formula generală este de tipul : Z= a1x1+a2x2………+anxn

a1+a2…an simbolizează coeficienții de semnificație

x1x2……x n simbolizează variabilele independente

Etapele necesare pentru stabilirea scorului sunt următoarele:

a). Selectarea unor firme care să se situeze în categoria întreprinderilor falimentare și în categoria firmelor fără probleme financiare.

b). Compararea celor două tipuri de întreprinderi pe baza unor indicatori susceptibili

c). Alegerea unor indicatori care să ofere cea mai bună discriminare

d). Elaborarea unei combinații liniare a indicatorilor

e). Stabilirea unui punct de inflexiune care să asigure o clasificare predictivă a firmelor din cele două categorii.

În concluzie, scorul idetinficat la nivelul întreprinderilor, permite realizarea previziunii în privința riscul de faliment la un moment dat.

E.Metoda ABC

Metoda aceasta se mai numește și metoda Pareto sau metoda 20/80 și are la bază o analiză amănunțită a componentelor în funcție de poziția lor. Se utilizează pentru analiza cifrei de afaceri, analiza producției, analiza furnizorilor.

Etapele metodei ABC

a). Găsirea parametrului și a fenomenului

b). Aranjarea elementelor fenomenului în ordine descrescătoare

c). Calculul valorilor parametrilor specifici

d). Împărțirea celor trei zone ( A,B,C)

e). Reprezentarea greafică a curbelor ABC

F.Metoda calculului matricial

„ Metoda se folosește în cazul relațiilor funcționale de produs sau raport între rezultatul economic cercetat și factorii săi de influență. Separarea influenței factorilor prin această metodă ține seama de ordinea de intercondiționare a factorilor.

Metoda poate fi aplicată în toate domeniile analizei economico-financiare și permite sistematizarea informațiilor economice în tablouri matriciale prelucrabile electronic.”

G.Metoda ratelor

Rata reprezintă un raport între doi indicatori economici din bilanț care permite o bună comparabilitate în timp și spațiu.

Ratele pot fi grupate astfel:

a). Ratele echilibrului financiar, reprezintă legătura dintre grupe de posturi bilanțiere de activ sau de pasiv.

Ratele au rolul de a analiza poziția firmei față de media ramurii de activitate, fată de activitatea economică generală,dar și față de principalii concurenți existenți pe piață.

b). Ratele de structură, reprezintă contribuția fiecărei părți care ajută la formarea fenomenului. Se realizează comparații între firmele cu mărimi diferite și se identifică modificările structurale apărute de-a lungul unei perioade de timp în cadrul societății.
c). Ratele de eficiență, reflectă raportul dintre efort și efect. Aceste sunt structurate sub forma: efort/efect și efect/efort.

1.4 Utilizatorii rezultatelor analizei-economico financiare

Realizarea obiectului de activitate a entității se realizează prin intermediul continuu al unor factori endogeni și exogeni.

„ Analiza economico- financiară are un loc bine definit în structurile funcționale ale conducerii, reprezentând un intrument al centrelor de decizie în amplul proces de sporire a eficienței oricărei activități.

Principalii utilizatori ai informațiilor furnizate de analiza economico-financiară sunt:

a). Furnizorii de capital:acționarii și consultanții acestora; investitorii in obligațiuni; băncile și alți investitori;

b). Partenerii de afaceri: furnizorii, clienții, angajații și organizațiile sindicale;

c). Statul: fiscul, guvernul, și organizațiile cvasiguvernamentale, autoritățile locale;

d). Alți utilizatori: managementul firmei, organizațiile profesionale, analiștii și consultanții, auditorii și publicul.”

Băncile și alți investitori se încadrează la categoria utilizatorilor care sunt interesați de capacitatea de plată a întreprinderii. De asemenea furnizorii au în vedere dezvoltarea pe viitor a afacerilor cu partenirii comerciali, dar și securitatea clienților.Angajații și organizațiile sindicale au ca și prioritate negocierea salariilor și siguranța locurilor de muncă.

Guvernul are rolul de a conduce economia, de a realiza politicile economice și de a monotoriza zonele economice. Fiscul însă are o importanță deosebită deoarece asigură o parte din venituri prin impozitarea întreprinderilor.

Mangementul firmei analizează rezultatele proprii si le raportează în totalitate situațiilor din economie și principalilor concurenți pentru a se stabili cu exactitate modalitatea de acțiuune li poziția. Oraganizațiile profesionale au rolul de a reduce interferențele statului în activitățile profitabile. Analiștii și consultanții, se află sub forma de societăți de consultanță pentru furnizorii de capital sau agenți de rating care oferă informații economico-financiare.

Capitolul II. Analiza rezultatelor întreprinderii

2.1 Conceptul de rezultat

O definiție a termenului de „ rezultat”, apare și în Dicționarul enciclopedic și acesta reprezintă partea ce provine dintr-o cauză sau dintr-o acțiune. Însă din punct de vedere economic rezultatul este un efect final sau chiar intermediar al unor operațiuni economice.

„În urma derulării unor activități economice lucrative la nivel de întreprindere se pot obține următoarele tipuri de rezultate:

Rezultate ale activității productive- se concretizează în bunuri și servicii care au o anumită utilitate și pot satisface niște nevoi de consum;

Rezultate financiare- confirmă realizarea pe piață a rezultatelor obținute în sfera producctivă;

Rezultate sociale-obținute prin ocuparea forței de muncă și protecția socială a acesteia.”

Conceptul economic de venit, acesta reflectă capabilitatea unui capital de a genera venituri într-o perioadă viitoare. Despre venit se poate spune că rezultă din capital, dar în momentul în care este investit, venitul devine și el capital.

Conceptul contabil de venit, reprezintă capacitatea întreprinderii de a realiza profit prin executarea de lucrări, creșterea stocurilor de produse, prin vanzarea de bunuri, prestrarea serviciilor.

Conceptul contabil de rezultat, „ este o apreciere post factum a eficienței unei activități productive, el rezultând ca surplus din ciclul economic al unei entități, spre deosebire de venitul economic care este măsura fructificării viitoare a unei investiții.”

A.Clasificarea rezultatelor în funcție de modul de formare a acestora

Realizarea rezultatelor prin poziționarea cheltuielilor după natură

Prin intermediul acestei clasificări, rezultatul activității unei entități se realizează prin raportarea tuturor cheltuielilor de exploatare la producția exercițiului.

Pentru determinarea rezultatelor prin intermediul acestei metode se formează un sistem de indicatori importanți cum sunt: rezultatul brut din exploatare, rezultatul net din exploatare, valoarea adăugată.

Cu toate că există avantaj al utilizării acestei metode, se identifică si dezavantaj cum ar fi faptul că nu se poate identifica un rezultat strict al activității de producție și este doar parțial confirmat pe piață.

Realizarea rezultatelor prin poziționarea cheltuielilor după destinație

În cazul acesta se formează un rezultat strict pentru activitatea de producție și de asemenea este confirmat în totalitate pe piață si reiese din compararea producției vândute și a costurilor vânzării.

B. Clasificarea rezultatelor în funcție de gradul de cuprindere

Prin intermediul acestei clasificări se pot delimita trei categorii principale de rezultate:

Indicatori de rezultate care contabilizează capacitatea de finanțare a entității;

Indicatori de rezultate care arată cât de profitabilă este activitatea entiății în ansamblul său;

Indicatori de rezultate care arată volumul activității.

„ Structura indicatorilor de rezultate după acest criteriu permite o analiză diferențiată a performanțelor unei întreprinderi astfel:

Performanțe care țin de capacitatea productivă a întreprinderii și care pot conduce la extinderea volumului de activitate și la creșterea cotei de piață a firmei sau consolidarea poziției pe piață a acesteia;

Performanțe care conduc la creșterea nivelului de profitabilitate al întreprinderii și care nu întotdeauna sunt efectul creșterii volumului de activitate;

Performanțe care se referă la capacitatea întreprinderii de a genera și mobiliza resurse financiare care să asigure o finanțare echilibrată și eficientă a activității.”

2.2 Indicatorii de rezultate care exprimă volumul activității

„ Sistemul de indicatori care exprimă volumul oferă o imagine de ansamblu asupra finalității activității unei întreprinderi, imagine care reflectă în formă valorică capacitatea de producție și comercializare a acestuia.

Cei mai importanți indicatori de rezultate care exprimă volumul sunt prezentați în cele ce urmează:”

1.Producția fabricată

Aceasta reprezintă valoarea producției obținute de societate desfășurată într-o anumită perioadă de timp cu scopul vânzarii pe piață. Ea poate fi evaluată la un preț de înregistrare preliminat sau la un preț de fabricație.

De asemenea pentru a se analiza acest indicator este nevoie să se determine influențele factorilor, abaterea absolută față de o bază de comparație să se realizeze interpretările rezultatelor precum și formularea măsurilor pentru remedierea eventualelor nereguli constatate.

Formula de calcul pentru acest indicator este:

„ Qf=, unde :

qi- cantitatea fabricată din produsul i

pi- costul unitar sau prețul de înregistrare al produsului i

n- numărul de produse fabricate „

Pentru determinarea abaterii absolute este folosită următoarea formulă de calcul:

ϪQf= Qf1 – Qf0= ∑ q1p1 – ∑ q0p0

Factorii în ordinea substituției sunt „ qi”, „ si” , „pi”

2.Cifra de afaceri

Cifra de afaceri cuprinde totalitatea veniturilor realizate, derivate din activitățile de comercializare din perioada curentă.

„ Accepțiunea curentă privind cifra de afaceri este de indicator global, dar mai există și alte concepte cu relevanță informațională semnificativă, cum ar fi:

Cifra de afaceri medie

Cifra de afaceri marginală

Cifra de afaceri critică”

„Cifra de afaceri medie cunoscută și ca prețul mediu de vânzare, reprezintă venitul obținut din vânzarea unei unități și se calculează pe baza următoarei formule:

= , unde:

Q- volumul fizic al vânzărilor;

CA- cifra de afaceri”

Cifra de afaceri marginală se concretizează în fluxurile veniturilor unei entități determinată de scăderea sau de creșterea cu o singură unitate a produselor vândute.

CAm=

CAm – cifra de afaceri marginală

∆CA- fluxul cifrei de afaceri

∆Qv- fluxul cantității vândute

“Cifra de afaceri critică reprezintă nivelul vănzărilor la care se asigură acoperirea integrală a cheltuielilor, pragul în care societatea începe să devină profitabilă.

CAcr= unde:

CF- suma cheltuielilor fixe;

Rcv- rata medie a cheltuielilor

Rcv= “

3.Producția exercițiului

Ea mai poartă denumirea de producție brută și reprezintă totalitatea volumului activității de exploatare realizat într-o perioadă de timp anume.

Se determină după formula:

“ Qe = Qv + Qst + Qi , unde

Qv- producția vândută;

Qst – producția stocată;

Qi-producția imobilizată.”

Producția vândută este o componentă principală a cifrei de afaceri și include lucrările si serviciile executate precum și produsele vândute.

Producția stocată se calculează ca și diferență dintre stocurile finale si cele inițiale, iar acest indicator include producția neterminată, semifabricatele și produsele finite.

Producția imobilizată are la bază lucrările executate de societate pentru obținerea de imobilizări necorporale și imobilizări corporale în regie proprie.

Avantajul producției exercițiului se manifestă prin faptul că are capacitatea de a arăta cel mai bine rezultatul activității productive a firmei realizat în exercițiul financiar, dar prezintă și un dezavantaj deoarece încorporează componentele care dețin diferite baze de evaluare.

4.Valoarea adăugată

“ Aceasta exprimă surplusul de venituri peste valoarea consumurilor provenite de la terți, respectiv nivelul valorii nou create de întreprindere în cursul desfășurării procesului de producție creată prin valorificarea resurselor tehnice, umane și financiare ale întreprinderii.

Se determină după formula:

VA = Qe + Mc – Ci unde,

Qe-producția exercițiului

Mc-marja comercială

Ci-consumuri intermediare”

Marja comercială reprezintă indicatorul cu ajutorul căruia se determină cât de profitabilă este societatea. Aceasta se poate calcula ca și diferență între veniturile provenite din vânzarea unor produse și costul produselor respective.

Consumurile intermediare se determină ca și sumă dintre cheltuielile cu serviciile executate de terți și cheltuielile materiale.

Se poate formula și o diferență între cifra de afaceri și valoarea adăugată prin aceea că după o perioadă mai lungă de timp cifra de afaceri poate reflecta capacitatea societății de vânzare, în timp ce valoarea adăugată reflectă surplusul pe care acesta reușește să îl creeze datorită muncii depuse în cadrul procesului de producție.

Rezultatele care exprimă profitabilitatea activității

Diferența dintre indicatorii care exprimă profitabilitatea activității și cei care exprimă volumul este dată de imaginea sintetică cu privire la eficiența activității realizată de societate.

“ Indicatorii de rezultat care exprimă profitabilitatea sunt de mai multe tipuri, ei putând fi diferențiați după mai multe criterii, cum ar fi:

Gradul de cuprindere care separă indicatorii în formă brută de cei în formă netă;

Structurarea indicatorilor de rezultate care exprimă profitabilitatea pe tipuri de activități derulate la nivel de întreprindere.”

Indicatorii care exprimă profitabilitatea activității sunt:

1.Rezultatul brut din exploatare sau excedent brut din exploatare ( RBE)

Este primul indicator din categoria celor care exprimă profitabilitatea activității și poate fi definit ca fiind capacitatea unei activități din exploatare de a crea profit, fiindcă rezultatul nu a trebuit să se distribuie anumitor participanți la activitatea societății.

“ Specific pentru acest indicator este faptul că rezultatul pe care îl evidențiază se formează din confruntarea cheltuielilor monetare ( care corespund unor plăți efective) cu venituri monetare ( care sunt urmate de încasări) și exclude acele venituri și cheltuieli care nu au relevanță în plan monetar ( venituri din provizioane, cheltuieli cu amortizarea și rezultat brut din exploatare pozitiv sau excedentul brut din exploatare, acesta este defapt un surplus monetar din exploatare.”

Acest indicator se poate identifica sub două forme:

Deficitul brut din exploatare, care apare în momentul în care acest indicatori are valori negative;

Excedent brut din exploatare, se întâlnește în momentul înregistrării unei valori pozitive a acestui indicator.

Rezultatul brut din exploatare se poate determina prin intermediul a două metode: metoda substractivă și metoda adițională.

Formula de calcul a rezultatului brut din exploatare prin metoda substractivă:

RBE = Valoarea adăugată+ Subvenții + Alte venituri din exploatare – Salarii –

Alte impozite și taxe – Alte cheltuieli de exploatare

Formula de calcul a rezultatului brut din exploatare prin metoda adițională

RBE = Rezultatul exploatării+ Cheltuieli cu amortizările și provizioanele +

Pierderile din creanțe și debitori diverși – Veniturile din provizioane –

Veniturile din creanțe și debitorii diverși.

“ Nivelul și dinamica rezultatului brut al exploatării se află sub incidența următorilor factori:

a)gradul de prelucrare al întreprinderii reflectat prin nivelul valorii adăugate;

b)corelația dintre capacitatea de a produce valoare adăugată și nivelul de retribuire a muncii;

c)nivelul de fiscalitate collateral impozitului pe profit;

d)gradul de interes al afacerii pentru economia națională ( subvenționarea);

e)capacitatea firmei de a atrage câștiguri din alte activități decât cea de bază.”

2.Rezultatul exploatării

În primul rând acesta mai poartă denumirea și de rezultat net al exploatării și se diferențiază de cel brut prin faptul că are în vedere condițiile de provizione și amortizări înfăptuită de societate .

O altă caracteristică poate fi aceea că reprezintă cea mai esențială parte a rezultatului total, fiind acceptat în deosebi de întreprinzători pentru definirea rentabilității economice a activității finanțate.

De asemenea și pentru acest indicator se apelează la două metode pentru a se putea calcula:

“ Prima metodă de calcul a indicatorului are ca bază de pornire rezultatul brut al exploatării și evidențiază diferența între cele două rezultate determinată de incidența veniturilor și cheltuielilor nemonetare. Determinarea rezultatului exploatării prin această metodă se face în cadrul tabloului soldurilor intermediare de gestiune.”

RE= Rezultatul brut al exploatării+ Venituri din provizioane + Venituri din creanțe și debitori

diverși – Cheltuieli cu amortizări și provizioane- Pierderi din creanțe și debitori diverși.

Cea mai utilizată metodă este cea de-a doua deoarece aceasta compară rezultatul exploatării prin diferență dintre venituri și cheltuieli provenite din activitatea de exploatare, iar calculul este reflectat în documentul Contul de profit și pierdere.

RE= Veniturile totale din exploatare – Cheltuielile totale din exploatare

Indicatorul este afectat de condițiile de amortizare preluate de societăți, însă este individual din punct de vedere al condițiilor financiare si fiscale.

Restricțiile fiscale referitoare la condițiile de amortizare prevăd următoarele condiții:

Obligativitatea de utilizare dintre cele trei metode de amortizare existente și anume: accelerată, degresivă, liniară;

“ durata de utilizare a mijloacelor fixe este stabilită legislative și nu ține cont de nivelul de uzură reală sau morală a bunurilor utilizate”

Opțiunile manageriale referitoare la condițiile de amortizare prevăd următoarele:

Posibilitatea de alegere a metodelor de amortizare;

Practicarea unor perioade de amortizare fie mai lungi fie mai scurte decât cele impuse de legislație;

Acomodarea la inflație a valorii imobilizărilor corporale.

Cea mai uzuală metodă de amortizare este cea liniară, însă dacă se folosesc celelalte două metode, cea accelerată, respectiv degresivă, rezultatul exploatări va fi micșorat pe toată durata de viață a mijloacelor fixe, respectiv va fi suprapreciat spre perioada de sfârșit.

Luarea hotărâri de trecere de la o metodă liniară la una accelerată sau degresivă trebuie să aibe la bază profitabilitatea brută a exploatării,iar valoarea acestuia trebuie să fie atât de mare astfel încât după deducerea amortizării să mai rămână un rezultat de exploatare încât să aibe capacitatea de a satisface furnizori de capital.

“ Adaptarea la inflație a valorilor istorice a mijloacelor fixe este reglementată în țara noastră prin HG 403/2000, care prevede la art.1 că societățile comerciale indiferent de forma de proprietate, regii autonome, societăți și companii naționale, institutele de cercetare și celelalte categorii de agenți economici pot proceda la reevaluarea imobilizărilor corporale aflate în pattrimoniul lor, astfel se poate întelege că adaptarea la inflație este opțională sau altfel spus este opțiunea managementului întreprinderii.”

3.Rezultatul financiar

Indicatorul acesta se determină ca diferență dintre valoarea veniturilor totale financiare și cheltuielile totale financiare.