Banca Centrala Europeana Si Instrumentele Sale de Politica Monetara

Banca Centrală Europeană și istrumentele sale de politică monetară

CUPRINS

CAPITOLUL I: BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ – PILON AL UNIUNII MONETARE EUROPENE

1.1.Aspecte generale ale evoluției

1.2.Cadrul instituțional al Eurosistemului și Sistemului European al Bǎncilor Centrale

1.3.Structura, răspunderea și independența Sistemului European al Băncilor Centrale

1.3.1. Consiliul Guvernatorilor

1.3.2. Comitetul Executiv

1.3.3. Consiliul General

1.4. Independența Eurosistemului

1.5. Obiectivele și sarcinile Eurosistemului

1.6. Constituirea capitalului

1.7. Băncile Centrale Naționale – parte integrantă a Eurosistemului

CAPITOLUL II: STRATEGIE, IMPLICAȚII ȘI EVOLUȚII ALE INSTRUMENTELOR DE POLITICĂ MONETARĂ

2.1. Strategiile Băncii Centrale Europene

2.2. Tabloul politicii monetare a BCE

2.3. Instrumentele și procedurile de politică monetară

2.4. Evoluția ratelor dobânzilor

2.5. Evoluția inflației

Bibliografie

CAPITOLUL I: BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ – PILON AL UNIUNII MONETARE EUROPENE

Înființată oficial la 1 iunie 1998 Banca Centrală Europeană este cea mai nouă dintre instituțiile Uniunii Europene și cea mai importantă autoritate în zona euro, fiind “emitentul și paznicul constituțional al monedei unice”. B.C.E. și cele 17 banci centrale ale statelor member ale Uniunii Europene formează Sistemului European de Bănci Centrale(S.E.B.C), care are drept principal scop menținerea stabilității prețurilor. Ca și instituție este complexă fiind vârful de piramidă al SEBC care influențează politica monetară a băncilor centrale naționale și singulară, datorită faptului că a fost creată prin acordul de voință politică a celor 17 state exprimat prin încheierea unui.tratat;

Aspecte generale ale evoluției

Consiliul C.E. adoptă în luna decembrie a anului 1985 Actul Unic, acesta fiind expresia deciziei statelor membre a de împlini procesul de integrare stabilit prin Tratatul de la Roma pentru realizarea unui spațiu economic bazat pe libertatea de circulație a cetățenilor, a mărfurilor și serviciilor și cea a capitalurilor. Actul Unic a avut drept scop deschiderea unei noi etape a liberalizării în sfera serviciilor și mișcării de capitaluri conform Tratatului de la Roma, așa cum fusese realizat până la acea dată liberul schimb al mărfurilor.

Prin adoptarea actului Unic s-a urmărit creerea unei piețe unificate fără frontier, în mod special în domeniul financiar-bancar,obiectivul urmărit era ca o bancă dintr-o țară a Comunității să poată acționa în oricare altă țară membră doar în baza autorizației de funcționare din țara sa, fără să îndeplinească alte formalități suplimentare.

Armonizarea reglementărilor din zona activităților bancare și financiare era cu atât mai necesară în condițiile unanimității declarate pentru armonizarea integrală a pieței de capital, lucru zădărnicit de caracteristicilor piețelor monetare naționale în special de nivelul inflației.

„Tratatul de la Maastricht” așa cum este cunoscut Tratatul Uniunii Europene, încheiat în luna februarie 1992 și în vigoare de la 1.11.1993 este suportul juridic al Uniunii Economice și Monetare (U.E.M.) trebuia să asigure cadrul pentru îndeplinirea următoarelor obiective:

Promovarea progresului economico-social, în mod echilibrat și durabil, în paralel cu asigurarea unui grad ridicat de ocupare a forței de muncă;

Impunerea pe plan internațional prin definirea politicilor externe și de securitate comune;

O cetățenie a Uniunii pentru întărirea protecției drepturilor cetățenilor statelor membre;

Asigurarea liberei circulației a persoanelor în interiorul granițelor Uniunii și adoptarea măsurilor adecvate pentru un control eficient asupra granițelor externe, emigrării, nivelul criminalității și azilului.

Tratatul a încorporat sub formă de anexe statutul Sistemului European al Băncilor Centrale (S.E.B.C.) și statutul Băncii Centrale Europene (BCE). A adoptat propunerile raportului Delors din aprilie 1989 care prevedea 3 faze, nedatate pentru construirea U.E.M. și anume:

prima fază – o liberă circulație a capitalului între statele membre U.E., statele membre trebuiau să adopte măsuri care să ducă la îndeplinirea criteriilor de convergență, mărirea pieței unice și implementarea unor reforme în scopul intensificării cooperării în zona economică, monetară și fiscală. Totodată a fost sporită activitatea de cooperare între băncile centrale naționale;

faza a II-a – premergătoare introducerii monedei EURO în care ia ființă Institutul Monetar European, se liberalizează circulația mărfurilor, se asigură convergența pe plan economic cât și creșterea independenței băncilor centrale;

a treia fază – prevedea eliminarea marjelor de fluctuație și fixarea paritǎților ceea ce înseamnă definitivarea UEM în baza monedei unicǎ și înființarea B.C.E..

Înființarea Uniunii Monetare Europene întâlnea de la început anumite piedici:

solidaritate financiară cu grad foarte redus, în situația absenței integrării politice,

politicǎ monetarǎ centralizatǎ, în timp ce statele membre aveau politici economico-bugetare independente.

Datorită acestor piedici, descurajante raportate la obiectivul propus au condus la o convenție asupra nevoii de asigurarea a unei minime convergente în temele de bază ale eficienței sociale și economice, cum ar fi: controlul inflației, stabilitatea și nivelul ratei dobânzilor, nivelul de echilibrare al finanțelor publice și stabilitatea cursului valutar.

În acest fel au fost stabilite criteriile de convergență în baza cărora statele pot participa la U.E.M.:

rata inflatiei timp de un an, este cu maxim 1,5% peste nivelul mediu al inflației care a fost înregistrat în acele state membre (cel mult 3) care au cele mai bune performanțe în lupta împotriva inflației (calculată în baza Indicelui Prețurilor de Consum);

rata dobânzii nominale pe termen lung (la obligațiunile de stat pe termen lung) să nu se situieze peste nivelul de 2% peste media dobânzilor pe termen lung din statele care au înregistrat inflația cea mai mică;

deficitul bugetar (al bugetului consolidat) nu trebuie să depășească 3puncte procentuale din PIB;

datoria publică este maxim 60% din Produsul Intern Brut;

moneda națională să fi făcut parte din S.M.E. minim 2 ani premergători examinării în scopul aderării, fără devalorizări și fără a avea tensiuni grave.

Prin vot unanim, Consiliul Uniunii Europen(compus din sefii de stat sau de guvern ale statelor membre), în data de 2 mai 1998 a decis că 11 state îndeplineau criteriile pentru trecerea la moneda unică începând cu 1 ianuarie 1999. În consecință aceste țări( Austria, Belgia, Finlanda, Franța, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia și Spania) au luat parte la a III-a etapă a U.E.M încă de la începuturi, datorită deciziilor adoptate în 2000 Grecia a devenit al XII-lea stat membru al zonei Euro începând cu 1 ianuarie 2001.

În 25.05.1998 au fost desemnați, de către guvernele celor 11 state participante, președintele, vicepreședintele și pe cei 4 membri ai Comitetului Executiv al Băncii Centrale Europene, aceștia ocupându-și funcțiile de la 1.06.1998, data la care s-a constituit sistemul European al Băncilor Centrale și Banca Centrală Europeană. Institutul Monetar European a fost organismul precursor al B.C.E. și a fost creat la începutul celei de a doua faze cu misiunea principală de îndeplinire a activităților care pregăteau S.E.B.C.

Procesul de introducere a monedei Euro a fost inițiat la 1 ianuarie 1999 prin fixarea ratelor de schimb a monedelor participante în mod irevocabil. De la această dată politica monetară și de schimb s-au definit prin raportare la euro, moneda legală, îndeplinirea acestor politici căzând în sarcina B.C.E.. Timp de doi ani Eurosistemul cât și autoritățile comunitare și naționale au dirijat procesul de trecere la moneda unică aria financiară și în mod particular în sectorul bancar.

Pentru a fi menținută absolut convergența economică, statele care participă la U.E.M. au obligația de a îndeplini anumite prevederi și după ce a fost introdusă moneda unică, adică după îndeplinirea criteriilor de convergență – prevederile sunt impuse prin semarea Pactului de Stabilitate și Creștere, adoptat de către C.E. de la Dublin în decembrie 1996 și redefinit prin rezoluția adoptată în iunie 1997 în cadrul summit-ului de la Amsterdam, Pactul de Stabilitate și Creștere fixând regulile conducătoare ale politicii fiscale după momentul introducerea monedei unice. Punctul „zero” este reprezentat de principala regulă hotărâtă la Maastricht – un deficit bugetar maximal de 3% din P.I.B., cu excepția producerii unor „circumstanțe excepționale” care conduc la o depășire a plafonului. Pactul recunoaște într-un mod automat acele circumstanțe excepționale în momentul în care P.I.B.-ul înregistrează o scădere de cel puțin 2%; în cazul în care scăderea producției este cuprinsă în intervalul 0,75-2%, Consiliul Ecofin ia decizia cu majoritate calificată, existenței sau nu a circumstanțelor excepționale. În schimb, dacă circumstanțele excepționale lipsesc, iar deficitul excesiv nu este corectat cu ajutorul unor măsuri adecvate și imediate, statul membru în cauză are obligația de a constitui un depozit fără dobândă la U.E. în cuantumul a 0,2% din P.I.B. la care se adaugă o zecime la ceea ce depășește deficitul de 3 puncte procentuale admis, dar nu mai mult de 0,5% din P.I.B.. În situația în care deficitul statului membru se menține excesiv vreme de 2 ani depozitul constituit devine definitiv.

Statele membre, prin rezoluția de la Amsterdam asupra Pactului, si-au luat angajamentul de a respecta obiectivul pe termen mediu referitor la asigurarea unui buget egal sau chiar mai mare raportat la cel stabilit în programele lor de stabilitate și convergență, lucru care le va permite să facă față variațiilor ciclice normale, stabilizându-și deficitul bugetar la un nivel inferior valorii de referință de 3puncte procentuale din Produsul Intern Brut.

Cadrul instituțional al Eurosistemului și Sistemului European al Bǎncilor Centrale

Banca Centrală Europeană și Sistemul European al Băncilor Centrale au fost constituite în deplină conformitate cu prevederile Tratatului de Constituire a Comunității Europene și a Protocolului Tratatului asupra Uniunii Europene având drept scop garantarea funcționării Uniunii Europene, la baza instituirii sale fiind sistemul federal.

Băncile centrale ale celor 15 state membre U.E împreună cu B.C.E. formează Sistemul European al Băncilor Centrale. Banca Centrală a Regatului Unit al Marii Britanii, Banca Centrală a Danemarcei și Banca Centrală a Suediei sunt parte a S.E.B.C. dar în continuare aplică propriile politici monetareși nu participă la luarea deciziilor politicii monetare unice.

Termenul – Eurosistem – nu apare efectiv exprimat în Tratatul C.E. dar se referă la S.E.B.C. în momentul în care acesta

Termenul de Eurosistem care nu apare exprimat propriu-zis în Tratatul Comunității Europene se referă la SEBC atunci când acesta activează ca și autoritate monetară în zona Euro. „Deci Eurosistemul desemnează BCE și băncile centrale naționale ale statelor membre care au adoptat moneda unică”. Eurosistemul și-a început activitatea din 1999 și este cel care determină și duce la îndeplinire propriu-zis politica monetară unică în toate cele 12 țǎri din zona euro. Începând cu 1 ianuarie 2001, Banca Greciei este cel de-al doisprezecelea membru al Eurosistemului.

Pentru îndeplinirea funcțiilor conferite S.E.B.C., B.C.E., în temeiul principiului subsidiarității, se bazează pe băncile centrale naționale,

Conform principiului subsidiaritǎții, BCE apeleazǎ la bǎncile centrale naționale în scopul îndeplinirii funcțiilor atribuite SEBC, în condițiile în care este posibilǎ și adecvatǎ menținerea unui nivel ridicat al descentralizării și executării politicii monetare. Este folosită experiența și infrastructura băncilor centrale naționale cu scopul obținerii unui nivel cât mai înalt posibil al eficienței privitor la aplicarea politicii monetare comune.

Obiectivele Sistemului European aldin 1999 și este cel care determină și duce la îndeplinire propriu-zis politica monetară unică în toate cele 12 țǎri din zona euro. Începând cu 1 ianuarie 2001, Banca Greciei este cel de-al doisprezecelea membru al Eurosistemului.

Pentru îndeplinirea funcțiilor conferite S.E.B.C., B.C.E., în temeiul principiului subsidiarității, se bazează pe băncile centrale naționale,

Conform principiului subsidiaritǎții, BCE apeleazǎ la bǎncile centrale naționale în scopul îndeplinirii funcțiilor atribuite SEBC, în condițiile în care este posibilǎ și adecvatǎ menținerea unui nivel ridicat al descentralizării și executării politicii monetare. Este folosită experiența și infrastructura băncilor centrale naționale cu scopul obținerii unui nivel cât mai înalt posibil al eficienței privitor la aplicarea politicii monetare comune.

Obiectivele Sistemului European al Băncilor Centrale s-au aliniat, prin litera Tratatului, la principiile Bundesbank-ului, datorită experienței pozitive de lungul deceniilor în asigurarea stabilității monetare, experiență rezultată, în principal, din interzicerea prin lege a susținerii politicii economice a Guvernului Federal German. În acest mod s-a hotărât că S.E.B.C. va asigura controlul centralizat asupra evoluției inflației. Parlamentul European nu poate influenta obiectivele politicii monetare, obiectivele stabilite de către S.E.B.C. pot fi luate doar printr-o decizie unanimă a Consiliului Uniunii Europene.

Eurosistemul, în scopul îndeplinirii misiunii fundamentale de a menține stabilitatea prețurilor, din ianuarie 1999 și-a angajat răspunderea următorelor funcții:

de a stabili și executa politica monetarǎ unicǎ;

de a îndeplini operațiuni de schimb în acord cu politica valutară stabilitǎ;

de pǎstrare și administrare a rezervelor oficiale în valutǎ ale statelor membre, fǎrǎ a aduce prejudicii competențelor pe care acestea continuǎ sǎ le aibă pe teritoriile național;

de promovare a bunei funcționări a sistemului de plǎți TARGET în U.E.

Eurosistemul contribuie la o gestionare cât mai eficientă a politicilor puse în practică de autoritățile care au competențe în durabilitatea sistemului financiar și în supravegherea prudențială a instituțiilor de credit. Din același motiv este consultat în problemele ce privesc sfera sa de competență, în mod special privitor la legislația comunitară sau națională. Pentru îndeplinirea funcțiilor Eurosistemului, Banca Centrală Europeană asistată de către băncile centrale naționale adună acele informații statistice care îi sunt necesare de lla instituțiile naționale cu competențe în domeniu sau în mod direct de la agenți economici.

Pentru asigurarea independenței S.E.B.C. raportat atât la Comisia Europeană cât și la guvernele țărilor membre, B.C.N. cu toate că aparțin în continuare guvernelor lor, se subordonează exigențelor de a fi înafara sferei de infuență a sistemului politic din propriul stat.

„Fiecare dintre bǎncile centrale componente are personalitate juridicǎ proprie, conform legislației naționale din țǎrile respectivǎ”. Băncile Centrale Naționale membre ale zonei euro, parte componentă a Eurosistemului, exercită funcțiile atribuite în conformitate cu normele stabilite de organismele de conducere ale B.C.E.. Între acestea există o colaborare pentru a soluționa diverse probleme și pentru înfăptuirea sarcinilor S.E.B.C. prin calitatea de membru a reprezentanților lor în comitetele acestuia. Totodată orice B.C.N. poate avea funcții în afara Eurosistemului doar dacă Consiliul Guvernatorilor apreciază că respectivele funcții se suprapun cu sarcinile și obiectivele Eurosistemului.

S.E.B.C. acționează prin intermediul membrilor care îl compun (B.C.E. și Băncile Centrale Naționale) datorită faptului că este lipsit de personalitate juridică. Este condus de organele de conducere al B.C.E., aceasta fiind instituția centrală de conducere având sediul în asa-zisul Eurotower în Frankfurt.

Menținerea stabilității prețurilor este obiectivul strategiei de politică monetară adoptat de Eurosistem și însumează două laturi:

procesul decizional intern al băncii centrale;

prezentarea publicului a acțiunilor referitoare la politica monetară.

Fără a fi aduse prejudicii acestui obiectiv, Tratatul prin art. 105.1 a stabilit că politicile generale al Comunității vor fi sprijinite de Eurosistem cu rolul de contribuție la îndeplinirea obiectivelor comunitare. Deși între componentele sale se derulează relații de tip sistemic S.E.B.C. are o putere de acțiune considerabila. Persoanele care fac parte din organismele de decizie ale Băncii Centrale Europene și ale băncilor centrale naționale au un statut de independență totală garantat raportat la guvernele naționale și la instituțiile naționale.Deciziile luate de către aceștia privitor la politica monetară au character irevocabil atâta vreme cât au drept scop asigurarea stabilității prețurilor( structura are la bază modelul german, unicele limite sunt cele care au fost impuse de Tratat privitor la obligația de sprijin a politicilor generale economice ale C.E. de către S.E.B.C. în vederea atingerii țintzelor stabilite. B.C.E. are, de asemenea, obligația de a informa Parlamentul și Consiliul European anual asupra activităților pe care le derulează, iar eventualele conflicte apărute sunt soluționate de către Curtea de Justiție.

Referitor la rata de schimb a monedei Euro comparativ cu celelalte valute internaționale autonomia S.E.B.C. este limitată. În raza de acțiune a B.C.E. nu intră, în principiu, responsabilitatea de supraveghere și control a sistemului bancar cu excepția cazului în care Consiliul dispune această responsabilitate.

S.E.B.C. are obligația de a desfășura un proces decizional consistent și credibil în timp, fapt ce solicită definirea unui cadru de acțiune clar delimitat care să dirijeze folosirea instrumentelor politicii monetare în scopul atingerii obiectivului propus.

Inaugurată în 30 iunie 1998, B.C.E. își asumă la 1.01.1999 responsabilitatea implementării politicii monetare europene, așa cum a fost stabilită de către S.E.B.C, organele de conducere au drept atribuții administrarea circulației monetare, conducerea operațiunilor externe, promovarea eficientă a sistemelor de plăți și deținerea și administrarea rezervelor oficiale străine ale statelor membre. Sarcinile Băncii Centrale Europene au fost preluate de la predecesorul său I.M.E.(Institutul Monetar European). Băncile centrale din statele membre non-euro au posibilitatea de a elabora politici și strategii monetare naționale, dar nu iau parte la procesul de elaborare și implementare a politicii monetare aferent zonei euro.

Trebuie să analizăm Banca Centrală Europeană prin cele două caracteristici definitorii: instituție supranațională și banca centrală.

Este caracterizată ca instituție supranațională deoarece:

are atribuții în organizarea relațiilor monetare între mai multe țări așa cum avea și Sistemul Monetar European (S.M.E. – lansat în 1979 și care a existat până la apariția euro);

este banca centrală pentru 11 state ale Uniunii Europeane;

are rol de instanță federală în Uniunea Europeană;

a fost creată prin voința mai multor state și este independentă față de acestea.

Este definită ca bancă centrală datorită faptului că:

de la 1 ianuarie 1999 administreză sistemul monetar în euro;

are un rol semnificativ în administrarea politicilor economice;

are posibilitatea de a se implica în problematica menținerii stabilității prețurilor și a resurselor umane;

Principalul scop al B.C.E. este a menține stabilitatea prețurilor, aceasta are sarcina de a susține politicile economice ale comunității economice, fără a aduce prejuudicii obiectivului său și acționând în spiritul principiilor economiei de piață ale concurenței libere, favorizându-se alocarea eficientă a resurselor

Banca Centrală Europeană și-a asumat drept principale sarcini:

implementarea politicii monetare a Comunității;

desfășurarea operațiilor de FX;

depozitarea și administrarea rezervelor oficiale ale statelor membre;

promovarea unui sistem de plăți eficient.

Atunci când se dorește emiterea unor acte legale juridice care au legătură cu competențele B.C.E., aceasta trebuie consultată, în acest fel contribuind la desfășurarea eficientă de către autoritățile competente ale statelor membre a politicilor de supraveghere prudențială a instituțiilor de credit și de asigurare a stabilității sistemului financiar.

Singura instituție care are dreptul de autorizare a emiterii de bancnote în Comunitatea Europeană este B.C.E.. B.C.N. și B.C.E. pot emite astfel de bancnote, doar acestea având caracter oficial în cadru Comunității Europene. Statele membre au obligația de a asigura compatibilitatea statutului băncii centrale naționale și a legislației naționale cu Statutul B.C.E. și Tratatul Comunitar. Toate regulamentele care au drept emitent B.C.E. au caracter de obligativitate în statele membre.

Banca centrală Europeană are un capital social de aproximativ 5 milioane de euro, fiind format din contribuția celor 12 bănci centrale ale țărilor membre și din cote părți subscrise de către băncile centrale ale unor tări care nu dețin statutul de membru. Aceste contribuții au fost stabilite în funcție de mărimea populației și de produsul intern brut și va fi plătit în întregime.

Independența B.C.E. este garantată prin Statut, modificarea acestuia fiind extrem de dificilă, întrucât ar fi necesară revizuirea Tratatului asupra Uniunii Europene. U.E. este obligată să accepte politicile impuse de B.C.E. fără a se amesteca sau interfera chiar și temporar.

Structura, răspunderea și independența Sistemului European al Băncilor Centrale

Tratatul de la Maastrich care prevedea înființarea de instituții monetare, a căror principală responsabilitate era promovarea bunei funcționalități a sistemelor de plăți în cadrul Uniunii Economice Monetare a fost semnat în data de 7 februarie 1992. În cadrul acestei construcții Sistemul European al Băncilor Centrale ocupă locul central cuprinzând Banca Centrală Europeană(înființată la 1.06.1998, având sediul la Frankfurt) și cele 27 de Bănci Centrale Naționale din statele membre ale Uniunii Europene. Ținând cont de faptul că există țări membre ale Uniunii care încă nu au adoptat moneda unică, Consiliul guvernatorilor B.C.E. a decis adoptarea termenului Eurosistem pentru desemnarea B.C.E. și băncile centrale naționale care sunt componente ale Uniunii Monetare.

Pentru construcția S.E.B.C. (vezi fig.1.1.) și a B.C.E. s-a adoptat sistemul federal, acest tip de organizare fiind considerat că ar fi cel mai compatibil cu sarcinile pe care trebuie să le ducă la îndeplinire noua bancă centrală.

Figura 1.1.: Structura Sistemului European al Băncilor Centrale

Sursa: Prelucrare după SEBC

Organe de decizie principale ale Eurosistemului sunt : Consiliul Guvernatorilor și Comitetul Executiv.

Pe lângă Consiliul Guvernatorilor și Comitetul Executiv funcționează un Consiliu General care derulează activități în scopul sprijinirii țărilor care nu au adoptat încă moneda euro și al cărui rol este mai mult consultativ.

1.3.1. Consiliul Guvernatorilor este decidentul suprem în cadrul B.C.E. și este format din guvernatorii Băncilor Centrale ale țărilor membre ale Uniunii Monetare acestora alăturându-se cei 6 membri ai Comitetului Executiv așa cum a fost prevăzut în Tratatul de instituire a Comunitații Europene (care prin Tratatul de la Lisabona a fost redenumit Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene), cât și în StatutulS.E.B.C. și cel al B.C.E. ,Consiliul Guvernatorilor are mandat în adoptarea deciziilor cu o semnificație strategică primordială pentru Eurosistem.

Principale responsabilități ale Consiliul Guvernatorilor sunt:

determinarea orientărilor, luarea deciziilor pentru a îndeplini misiunile ce au fost încredințate eurosistemului;

elaborarea unei politici monetare a zonei euro. În acest context, Consiliul Guvernatorilor a definit strategia de politică monetară a Bancii Centrale Europene, cadrul operațional al politicii monetare unice, adoptând decizii relative la ratele dobânzilor directoare ale B.C.E. și decide orientările care trebuie urmate de Bancile Centrale Naționale ale Eurosistemului în vederea îndeplinirii operațiunilor de politică monetară;

gestionarea rezervelor oficiale valutare;

autorizarea emiterii de bancnote euro și aprobarea cantității de monedă în zona euro;

exercitarea funcțiilor consultative pe care le are B.C.E. și deciderea modului în care este reprezentat Eurosistemul la nivel internațional și în cadrul organismelor internaționale;

adoptarea atât a regulamentului de organizare internă și a regulamentelor organelor de decizie ale B.C.E.;

adoptarea tuturor deciziilor legate de capitalul B.C.E. și la repartizarea rezultatului net, precum și aprobarea rapoartelor: anual și a conturilor anuale ale B.C.E..

1.3.2. Comitetul Executiv

Comitetul Executiv al Eurosistemului și al B.C.E. este organul decizional operațional, acesta purtând răspunderea totalității deciziilor care sunt adoptate zilnic, fiind absolut obligatorie pentru B.C.E. capacitatea de a reacționa și de a se adapta la piețele de capital și la piețele monetare, de a aborda cazurile specifice și de a soluționa situațiile de urgență. Pentru a putea duce la îndeplinirea funcția aceasta membrii organismului sunt implicați permanent și exclusiv în implementarea strategiilor și politicilor B.C.E., Comitetul Executiv întrunindu-se, de regulă, săptămânal.

Membri

Componența Comitetul Executiv este: președintele B.C.E., vicepreședintele B.C.E. și patru membri. Membrii Comitetului Executiv sunt aleși din rândul persoanelor cu o experiență profesională și o reputație recunoscută în domeniul bancar sau monetar. Numirea acestora este făcută de către guvernele țărilor din zona euro, la nivel de șefi de stat ori de guvern, hotărârea fiind adoptată cu o majoritate calificată, la recomandarea Consiliului Uniunii Europene și după consultarea prealabilă a Parlamentului European și a Consiliului Guvernatorilor B.C.E..

Președintele B.C.E. , ca și membru al Comitetului Executiv, are un rol marcant îndeplinind anumite funcții care i-au fost acordate în mod exclusiv (atunci când președintele este absent, temporar, aceste funcții revin vicepreședintelui): prezidează ședințele: Consiliului Guvernatorilor, Comitetului executiv al B.C.E. și Consiliului General, reprezentă B.C.E. în exterior și prezintă Raportului anual al B.C.E. în fața Consiliului U.E. și a Parlamentului European. Președintele este invitat să participe la ședințele Consiliului U.E. atunci când sunt supuse dezbaterii aspecte referitoare la obiectivele și misiunile Eurosistemului. Totodată, președintele este invitat să ia parte la reuniunile Eurogrupului – grup informal compus din miniștrii finanțelor și economiei din statele zonei euro.

1.3.3. Consiliul General asigură legatura instituțională dintre Eurosistem și B.C.N. ale statelor membre U.E., dar care nu au adoptat moneda euro și va exista atât timp cât vor mai fi state membre ale U.E. care nu au aderat la zona euro.

Consiliul general al B.C.E. este compus din președintele și vicepreședintele B.C.E. și guvernatorii/președinții băncilor centrale naționale ale celor 27 de state membre U.E.. Acesta, de regulă, se reunește trimestrial. Adoptarea deciziilor se face cu majoritate simplă, cu excepția cazurilor în care Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale nu prevede altfel.

Pincipalele responsabilități ale Consiliului general sunt:

raportarea progreselor în direcția convergenței înregistrate de către statele membre ale U.E. care nu au adoptat încă moneda unică europeană;

oferă consiliere privitor la masurile care trebuie adoptatea pentru fixarea irevocabilă a cursului de schimb în statele membre respective;

monitorizează funcționarea mecanismului cursului de schimb II (MCS II) și totodată sustenabilitatea raporturilor bilaterale de schimb între fiecare monedă națională participantă din zona non-euro și moneda euro;

îndeplinește rolul de forum de coordonare și control a politicii monetare și a cursului de schimb în U.E.;

administrează mecanismul de intervenție și cel finanțare în cadrul MCS II;

participă la activități specifice, de exemplu cele aferente funcțiilor de consiliere ale B.C.E. sau cele de colectarea a informațiilor statistice.

Printre altele, Consiliul General este consultat atunci când sunt aduse modificări la reglementările care privesc raportarea financiar-contabilă, modul de determinare a grilei de repartiție a B.C.E. și a formalităților și standardelor angajare a personalului din cadrul B.C.E.. În privința hotărârilor la nivelul structurilor de conducere a băncii centrale europene o importanță determinantă revine comitetelor sistemului european al bancilor centrale, formate din împuterniciți, în general, din cadrul băncilor centrale “in” care contribuie la rezolvarea chestiunilor punctuale. Există 12 comitete în cadrul Consiliului General:

1.Comitetul de contabilitate și venituri monetare;

2.Comitetul de supraveghere bancară;

3.Comitetul pentru bancnote;

4.Comitetul pentru comunicare externă;

5.Comitetul pentru sisteme informaționale;

6.Comitetul auditorilor externi;

7.Comitetul de relații internaționale;

8.Comitetul juridic;

9.Comitetul pentru operațiuni de piată;

10.Comitetul de politică monetară;

11.Comitetul pentru sisteme de plată și decontare;

12.Comitetul pentru statistici.

1.4. Independența Eurosistemului

Independența băncilor centrale este un principiu fundamental prevăzut de Tratatul privind instituirea Comunității Europene și de statutul SEBC și al BCE cu scopul de a asigura o bune funcționare a SEBC și a Eurosistemului.

Independenței BCE și a Băncilor Centrale Naționale (BCN) din Eurosistem i s-a acordat un statut „constituțional”, așa cum stabilește Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale (Statutul SEBC), și nu de legislația secundară. Independența constituie un element sine qua non (indispensabil), care ușurează fiind absolut necesar pentru realizarea obiectivului de menținere a stabilității prețurilor.

Sunt recunoscute mai multe categorii de independență:

Independența funcțională – aceasta necesită un obiectiv fundamental, definit cu claritate și securitate juridică, care să pună la dispoziția băncilor centrale mijloacele și instrumentele necesare pentru atingerea sa, independent de alte autorități. Obiectivul principal al S.E.B.C., așa cum este prevăzut în Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și în Statutul SEBC, este menținerea stabilității prețurilor.

Independența instituțională – Principiul independenței instituționale a fost prevăzut în mod expres de articolele 130 și 282 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și de articolul 7 din Statutul S.E.B.C..

B.C.E. are un grad important de independență. B.C.E. fiind prima bancă centrală din istorie care nu este dependentă de un guvern care să-i influențeze deciziile. Conform art. 7 al Statului “nici BCE, nici o bancă centrală națională, nici un membru din organismele lor de conducere nu pot solicita sau accepta instrucțiuni de la instituțiile sau organismele Comunității, de la guvernele statelor membre sau de la vreun alt organism”. Cu cât o bancă centrală națională este mai puțin dependentă, cu atât va fi influențată mai redus politica monetară practicată de presiunile executivului, presiuni puse în general cu scopul sporirii cheltuielilor publice și a creșterii gradului de îndatorare a statului ca raport procentual din PIB, generatoare de inflație.

Dispozițiile anteriore interzic B.C.E., B.C.N. și membrilor din structurile decidente ale acestora să ceară ori să primească instrucțiuni și îndrumări de la instituțiile sau organismele U.E., de la autoritățile sau instituțiile din statele membre. Este strict interzisă unor astfel de instituții, reprezentanților autorităților guvernamentale și/sau organismelor încercarea de a influența membrii decidenți ai B.C.E. sau B.C.N..

Independența personală

Dispozițiile Statutului relative la stabilitatea mandatului încredințat membrilor structurilor de decizie ale B.C.E. contribuie în mod direct la menținerea independenței băncii centrale, ele prevăzând un mandat cu o durată de minim 5 ani pentru guvernatorii B.C.N. (existând posibilitate reînnoirii) și un mandat cu o durată de 8 ani, reînnoire acestuia fiind interzisă, pentru membrii Comitetului executiv al B.C.E.. Destituirea sau revocarea din funcție a membrilor organelor de decizie se face exclusiv în baza motivelor prevăzute în Statutul SEBC.

Independența financiară

În scopul îndeplinirii mandatelor, B.C.E. și băncile centrale naționale trebuie să dispună, în mod autonom, de resurse financiare suficiente. B.C.E. dispune de capital propriu, subscris și vărsat de către B.C.N., având buget propriu, independent de bugetele altor instituții europene. Referitor la Băncile Centrale Naționale, statelor membre le este interzis să le aducă în starea de a nu beneficia de resurse financiare suficiente în vederea exercitării competențelor naționale și a celor specifice S.E.B.C..

Obiectivele și sarcinile Eurosistemului

Potrivit Tratatului de instituire a Comunității europene și statutele SEBC și BCE, finalitatea Eurosistemul este aceea de a obține stabilitatea prețurilor în zona euro. În aceleași documente, se face și următoarea precizare: fără a prejudicia acest obiectiv, Eurosistemul susține activ politicile economice generale în Comunitate pentru atingerii unor obiective ca: dezvoltarea armonioasă a activităților economice, creșterea economică susținută și non-inflaționistă cu respectarea mediului înconjurător, un grad ridicat de convergență a performanțelor economice în statele membre, un grad ridicat de ocupare a forței de muncă și o protecție socială sporită.

Pentru atingerea obiectivelor propuse, Eurosistemul activează în conformitate cu principiul economiei de open market, cu concurență liberă, fiind favorizată alocarea responsabilă a resurselor. În situația ivirii unui conflict între obiectivele urmărite de B.C.E., obiectivul stabilității prețurilor este preeminent în raport cu celelate obiective,acestea urmând a fi tratate cu importanța pe care B.C.E. o consideră oportună.

Principalele sarcini ale Eurosistemului sunt:

Definește și implementează politica monetară în zona euro;

Direcționează și dirijează operațiunile de schimb;

Depozitează și administrează rezervele oficiale ale țărilor membre;

Garantează funcționalitatea sistemelor de plăți;

Dispunerea emisiunii de bancnote cu circulație legală în zona monedei unice;

Aprobă volumul emisiunilor de monede euro de către statele membre ale zonei euro;

Pe lângă aceste sarcini, Eurosistemul mai are următoarele atribuții:

Contribuie la conducerea eficientă a politicilor adoptate de autoritățile cu competențe în privința controlul prudențial al instituțiilor de credit și stabilitatea sistemului financiar;

Funcționează ca organ consultativ pe lângă Comunitate și autoritățile naționale în privința domeniilor care țin de competența sa, în mod particular în probleme de drept unional sau național;

Are rol de colector al informațiilor statistice, care sunt necesare în vederea îndeplinirii obiectivelor sale, direct de la autoritățile naționale competente sau de la agenții economici în mod direct;

Reprezintă B.C.E. în domeniul cooperării internaționale și participă la întrunirile instituțiilor monetare internaționale.

Funcțiile B.C.E.:

Emisiunea monetară

Euro a devenit moneda comună a peste 300 milioane de cetățeni europeni începând cu 1 ianuarie 1999. Bancnotele și monedele euro au intrat efectiv în circulație la data de l ianuarie 2002.

Sub aspect legal, Banca Centrală Europeană dar și băncile centrale naționale coparticipante la Eurosistem au prerogativa de a emite bancnote și monede euro. În practică, însă, băncile centrale naționale sunt singurele care emit și retrag din circulație bancnotele și monedele euro, datorită faptului că Banca Centrală Europeană nu posedă caserie și nu participă efectiv la operațiuni cu numerar. Concluzionăm că emitenții legali ai monedei unice europene sunt statele care fac parte din zona euro, prin intermediul băncilor centrale naționale.

Definirea și implementarea politicii monetare unice

Prin art.105 alin. (1) din Tratatul de la Maastricht a fost stabilit ca obiectiv fundamental al Sistemului European al Băncilor Centrale și al Băncii Centrale Europene menținerea stabilității prețurilor, fără a fi prejudiciată stabilitatea prețurilor, Sistemul European al Băncilor Centrale are aptitudinea de a acorda sprijin politicii economice generale promovată în cadru și de către Uniunea Europeană, aducându-și aportul, în acest fel, la atingerea obiectivelor acesteia, care ca scop un grad sporit al ocupării forței de muncă și o creștere economică pe termen mediu și lung sustenabilă și neinflaționistă.

Tratatul de la Maastricht face precizări categorice în privința asigurării stabilității prețurilor acesta constituind cel mai important aport care poate fi adus politicii monetare pentru crearea mediului economic benefic și la atingerea unui nivel înalt al ocupării forței de muncă active.

În vederea atingerii țelurilor sale, Sistemul European al Băncilor Centrale avansează acțiuni în concordanță cu principiile economiei pieții libere și a liberei concurențe, favorizându-se în felul acesta alocarea resurselor într-un mod eficient.

Conducerea operațiunilor valutare

În cadrul Eurosistemului se derulează operațiuni valutare în zona euro, acestea fiind de două feluri:

intervenții valutare –pot fi realizate direct de către Banca Centrală Europeană (în mod centralizat) și/sau de băncile centrale naționale ( în mod descentralizat), acționându-se în folosul Băncii Centrale Europene însă, indiferent de modul de operare, scopul final al acestei operațiuni este același; trebuiesc derulate fără a fi aduse prejudicii de nici un fel obiectivului stabilității prețurilor.

Intervențiile pe piața monetară se pot desfășura în contextul relațiilor de schimb financiar valutare la nivelul instituțiilor între euro și monedele statelor din afara Uniunii Europene (de exemplu, dolarul american și yenul japonez). Există două posibile variante referitor la aceste monede:

Acorduri formale: Consiliul ECOFIN poate încheia acorduri formale asupra sistemului ratei de schimb a euro.

Orientări generale: Consiliul ECOFIN poate indica orientări generale privitoare la politica cursului de schimb în cadrul Eurosistemului.

tranzacții comerciale (ex.: operațiuni de vânzare a veniturilor în valută din dobânzi).

Promovarea bunei funcționări a sistemului de plăți în zona euro

Sistemul electronic de plăți Trans-European Automated Real-Time Gross Settlement Express Transfer System (TARGET) a fost introdus de către Banca Centrală Europeană, împreună cu băncile centrale ale statelor din zona euro, acesta permițând procesarea plăților transfrontaliere care sunt efectuate în euro. TARGET fiind un sistem Real Time Gross Settlement system (RTGS), deci un sistem de decontare brută în timp real pentru moneda unică, care este utilizat în vederea decontărilor operațiunilor băncilor centrale, transferuri interbancare de valoare mare și alte plăți în euro.

TARGET a fost format prin interconectarea sistemelor RTGS naționale și a mecanismului de plăți al Băncii Centrale Europene (European Central Bank Payment Mechanism) devenind funcțional începând cu ianuarie 1999. Punerea în circulație a monedei unice europene necesita existența și funcționarea unui sistem de decontare brută, în timp real, pentru zona euro, care să aibă drept caracteristici:

să genereze proceduri de plăți absolut necesare implementării politicii monetare unice;

să promoveze un mecanism solid și eficient al plăților în euro.

Pentru a îmbunătăți actualul sistem cât și pentru a satisface necesitățile pe timp îndelungat a utilizatorilor și a pregătirii acestuia în contextul extionderii, într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat, a zonei euro, Eurosistemul a creat și îmbunătățește în prezent următoarea generație a TARGET, care va funcționa sub denumirea de TARGET 2.

Colectarea de informații statistice

Banca Centrală Europeană, sprijinită de băncile centrale naționale, în vederea îndeplinirii atribuțiilor ce îi revin, centralizează necesarul de informații statistice fie de la autoritățile naționale cu competențe (de exeplu în România – Institutul Național de Statistică), ori în mod direct de la agenții economici. Pentru a-și atinge obiectivele, Banca Centrală Europeană are colaborări permanente cu instituțiile, structurile și organismele Uniunii Europene, cu instituțiile și autoritățile din statele membre și cu organismele și organizațiile internaționale.

Tansparența constituie unul dintre principiile de bază ale Băncii Centrale Europene, acesta fiind considerat de o importanță capitală. Oferirea către publicul și către piețe a integralității informațiilor referitoare la strategie, la evaluările efectuate și la procedeele folosite și hotărârile luate, într-un mod neechivoc, transparent și oportun conduce la respectarea acestui principiu fundamental al B.C.E.. În vederea minimalizării riscului de interpretare eronată a semnalelor transmise în piață prin intermediul hotărârilor sale, Banca Centrală Europeană publică, în mod periodic, anumite date relative la operațiunile derulate.

Cooperarea în domeniul supravegherii bancare

Banca Centrală Europeană poate oferi consultanță și de a da indicații către Consiliul European, Comisia Europeană sau către autoritățile competente ale țărilor membre pentru implementarea legislației unionale privitoare la supravegherea atentă a instituțiilor de credit și la stabilitatea sistemului financiar. Art. 105 alin.(6) din Tratatului de la Maastricht prevede că Banca Centrală Europeană are facultatea de a exercita competențe referitoare la politicile de supraveghere preventivă a instituțiilor de credit și a celorlalte instituții financiare din zona monedei unice – euro.

Constituirea capitalului

Capitalul B.C.E. este subscris de către băncile centrale naționale (BCN) ale tuturor statelor membre UE și însumează 10 760 652 402,58 EURO. Părțile subscrise de către fiecare B.C.N. la acest capital au fost calculate în baza grilei de repartiție, reflectând ponderea fiecărui stat în populația totală și în P.I.B.-ul Uniunii Europene – în proporții egale. Aceste ponderi fiind corectate de către B.C.E. la fiecare cinci ani sau în momentul aderării altor state la U.E., în temeiul informațiilor conferite de Comisia Europeană.

Debutul celei de-a III-a etape a Uniunii Economice și Monetare (1 ianuarie 1999), grila de repartiție a capitalului a fost modificată în mod succesiv de patru ori respectiv: 1 ianuarie 2004 și 1 ianuarie 2009 când a fost efectuată actualizarea cincinală; alte modificări fiind făcute la 1 mai 2004 (cu ocazia aderării următoarelor state: Cipru, Cehia, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia și Slovenia) și la 1 ianuarie 2007 (cu ocazia aderării statelor: Bulgaria și România la U.E.).

Profiturile și pierderile nete ale BCE sunt partajate între B.C.N. din zona euro, în potrivit prevederilor art. 33 Statutul S.E.B.C. și al B.C.E.. Rezultatul pozitiv net (profit) al B.C.E. este transferat după următoarele criterii:

suma stabilită de Consiliul Guvernatorilor, care nu poate depăși 20 de puncte procentuale din profitul net, este alocată fondului general de rezervă fiind limitată la 100% din capital;

suma netă ramasă după alocarea celor 20% la fondul general de rezervă va fi distribuită acționarilor B.C.E. (statele din zona euro) în mod direct proporțional cu cota vărsată la capital.

În cazul înregistrării unui rezultat net negative (pierdere), acesta va fi acoperit din fondul general de rezervă al B.C.E. iar în cazul în care va mai fi necesar, după decizia Consiliului Guvernatorilor, diferența neacoperită va fi suportată din veniturile monetare ale exercițiului financiar respectiv, în mod proporțional și limitat de veniturile monetare ce au fost repartizate băncilor centrale naționale.

Băncile centrale naționale din zona non-euro a U.E nu iau parte la repartizarea rezultatelor nete ale B.C.E..

Capitalul vărsat de Băncile Centrale Naționale din zona euro însumează 5 196 932 289,36 EUR, grila de repartiție fiind prezentată în tabelul 1.1.

Tabel 1.1. : BCN din zona euro (de la 1 ianuarie 2011)

Sursa: Eurostat

Băncile centrale naționale din zona euro potrivit Statutului au obligația transferării către Banca Centrală Europeană a rezerve oficiale în următoarele proporții: 15% aur și 85% valută –U.S.D. și J.P.Y., într-un plafon de maxim 50 de miliarde euro într-o proporție potrivită cu contribuția lor la capitalul Băncii. Pentru această contribuție, fiecare B.C.N. a fost creditată de B.C.E. cu suma echivalentă în euro. Cu toate că efectuează acest transfer, de proporții extraordinare, băncile centrale naționale rămân cu suficiente rezerve valutare, acestea situându-se spre exemplu pentru cele 11 țări în zona euro inițială, la peste 324 miliarde euro (în valută echivalentul a 215 miliarde euro și 109 miliarde euro echivalentul în aur) așa cum vom prezenta în table următor (tabelul nr.1.2). Subliniem faptul că, odată cu trecerea la moneda euro, în situația unor bănci central naționale – care anterior adoptării euro posedau rezerve valutare considerabile în monede comunitare, în special în mărci germane – o parte din activele în valută s-au transformat în active în moneda naționala(euro).

Rezervele valutare oficiale ale BCN din zona euro inițiala(UE11) la 31 decembrie 1997, în miliarde euro (tabel 1.2).

Tabel 1.2. : Rezervele valutare oficiale ale BCN din zona euro inițială

Băncile Centrale Naționale – parte integrantă a Eurosistemului

Băncile Centrale Naționale din statele membre ale Uniunii din zona euro, sunt parte componentă a Eurosistemului și sunt persoaane juridice așa cum este prevăzut de legislațiile naționale, îndeplinind atribuțiile date Eurosistemului, conform indicațiilor și instrucțiunilor B.C.E.. În mod identic, B.C.N. își aduc aportul la activitatea S.E.B.C. și a Eurosistemului prin participarea activă diversele comitete ale acestora. Guvernatorul fiecărei B.C.N. a Eurosistemului posedă de drept calitatea de membru al Consiliului Guvernatorilor B.C.E..

În cadrul Eurosistemului repartizarea competențelor se fundamentează pe principiul descentralizării, conform căruia BCE solicită de la BCN, în măsura posibilităților și în mod adecvat, pentru a efectua operațiunile implicate de atribuțiile Eurosistemului.

Descentralizarea Eurosistemului are câteva avantaje majore :

B.C.E. este beneficiar al competențelor, infrastructurii și a capacităților operaționale ale băncilor centrale naționale component ale Eurosistemului;

Băncile centrale naționale asigură o comunicare facilă între B.C.E. și cetățenii din zona euro, scop în care uzează de limbile statelor de proveniență și cunosc culturile acestora;

Băncile centrale naționale garantează instituțiilor de credit din fiecare țară accesul la rețeaua de bănci centrale, aceasta constituind o chestiune importantă, dacă ne raportăm la dimensiunea zonei euro și la raporturile tradiționale dintre comunitățile bancare naționale și băncile centrale naționale respective.

B.C.N. ale Eurosistemului desfășoară operațiuni de politică monetară, facilitează și garantează decontarea plăților scripturale interne și transfrontaliere, veghind continuu și constant sistemele naționale de plăți, realizând în același timp și operațiuni de gestionare a rezervelor internaționale în nume propriu dar și în calitate lor de agenți ai B.C.E., ele purtând responsabilitatea, majoră, a colectării datelor statistice naționale, cât și răspunderea emiterii și tipăririi bancnotelor euro în țările respective, asigurând astfel înțelegerea de către publicul interesat a deciziilor de politică monetară. Pe lângă acestea efectuează analize și prezintă rezultatele impactului politicii monetare unice asupra economiei naționale.

Băncile centrale naționale au facultatea de a îndeplini pe propria răspundere și alte funcții în exteriorul Eurosistemului, făcând excepție de la regulă chestiunile în care Consiliul Guvernatorilor consideră că respectivele funcții sunt într-o stare de incompatibilitate cu scopurile și competențele Eurosistemului. Aceste funcții diferă de la un stat la altul, potrivit legislației naționale. Spre exemplificare, anumite banci central naționale au rol activ în supravegherea instituțiilor financiare din țările lor și/sau sunt trezorieri al statului.

Datorită independenței față de puterea politică, B.C.N. nu acționează cu o libertate deplină datorită faptului că deciziile sunt luate la nivelul conducerii B.C.E., chiar dacă ele iau parte prin guvernatorii lor care au calitatea de membri de drept ai Consiliului Guvernatorilor B.C.E.. Așa fiind, B.C.N. respective nu au competențe în vederea realizării politicii monetare unice și a funcțiilor legate de aceasta. Totodată, apartenența lor la SEBC presupune o strânsă colaborare (prin Consiliul General al B.C.E.) cu Eurosistemul în anumite domenii.

Astfel că, participând la Mecanismul Cursului de Schimb II, B.C.N. ale statelor membre ale U.E, din zona non-euro cooperează cu Eurosistemul în domeniul politicii monetare și a cursului de schimb.

CAPITOLUL II: STRATEGIE, IMPLICAȚII ȘI EVOLUȚII ALE INSTRUMENTELOR DE POLITICĂ MONETARĂ

2.1. Strategiile Băncii Centrale Europene

Ansamblul procedeelor care fundamentează coerența deciziilor luate de către o bancă centrală în vederea atingerii obiectivului său final reprezintă strategia de politică monetară. Menținerea stabilității prețurilor și susținerea politicilor economice în Comunitate constituie obiectivul principal al S.E.B.C..

Strategia B.C.E. relativă la politica monetară este una flexibilă, concretizându-se în trei elemente principale:

Primul element este controlul ofertei de monedă în euro;

Al II-lea element îl constituie monitorizarea directă a ratelor inflației în Zona Euro;

Al III-lea element îl reprezintă examinarea altor indicatori cu privire la prețuri;

a) Afirmarea caracterului monetar al inflației

În lipsa pezenței monetare și a nivelului general al prețurilor nu ar fi posibilă existența inflației. Elementul determinant al acesteia fiind reprezentat de creșterea scăpată de sub control a prețurilor corespunzător cu masa monetară aflată circulație.

Cu toate că B.C.E. are și alte responsabilități, controlul inflației constituie obiectivul fundamental, deoarece inflația reprezintă marele “dușman” al stabilității și creșterii economice; ea determinând ridicarea gradului de nesiguranță relativ la rezultatele deciziilor în afaceri și la rentabilitate, efecte negative asupra costului capitalului, disfuncționalitatea mecanismelor economice de piață și proliferarea activităților neproductive. Acest obiectiv strategic și fundamental este îndeplinit de către B.C.E. ca orice bancă centrală prin intermediul nivelului ratelor dobânzilor interbancare.

Avantajele stabilității prețurilor se fundamentează pe patru argumente:

eliminarea distorsiunilor în mecanismul de ajustare a prețurilor relative;

diminuarea prețurilor curente de interes nominal;

economia din punct de vedere a resurselor reale care este mobilizată pentru a reduce efectele de incertitudine asupra prețurilor viitoare;

dispariția efectelor inflaționiste asupra repartiției patrimoniilor reale și financiare și asupra repartiției veniturilor între creditori și debitori.

Ca orice bancă centrală nici B.C.E. nu are la dispoziție instrumente de politică monetară care i-ar permite exercitarea unui control direct asupra nivelului prețurilor.

b) Căutarea unei credibilități operaționale

În scopul atingerii obiectivelor finale se utilizează anumite instrumente de căre politica monetară. Câteodată pentru a fi atinse și pentru a fi controlate țintele finale este mai ușoară utilizarea unui obiectiv provizoriu (intermediar); astfel că putem vorbi de ținte finale și ținte intermediare.

INSTRUMENTE → ȚINTĂ INTERMEDIARĂ → ȚINTĂ FINALĂ

Obiectiv intermediar este competent și apt de realizare dacă au fost avute în vedere următoarele condiții:

indicatorul este unul fiabil în privința evoluției scopului final, în sensul că trebuie să existe o legătură cauzală între aceștia doi;

este necesară urmărirea și controlarea de către autoritățile monetare competente;

trebuie dispună în mod obligatoriu de un caracter de confidențialitate.

Obiectivele intermediare a politicii monetare sunt de 3 categorii:

Credibilitatea operațională implică: eficacitate, transparență, responsabilitate din partea B.C.E., orientare pe termen mediu – anticipări inflaționiste pe termen mediu, continuitate și coerență cu statutul de independență a S.E.B.C..

c) Linia strategică adoptată

Institutul Monetar European (IME) propus două strategii potențiale ca aplicabilitate pentru Banca Centrală Europeană:

un obiectiv monetar ca țintă intermediară – fundamentat pe compararea evoluțiilor prevăzute și constatate a agregatelor monetare stabilite ca țintă. În cazul în care se înregistrează o creștere a unui agregat monetar într-un mod mai rapid decât creșterea previzionată, atunci este necesar capolitica monetară aplicată să devină mai restrictivă.

o țintă directă asupra inflației – fundamentată pe compararea inflației prevăzute cu cea realizată.

La 13 octombrie 1998 BCE nu a dorit să adopte nici una din strategiile propuse de către IME și a decis să-mi impună o politică monetară proprie îndreptată asupra unui obiectiv final concretizat în preț și a unui obiectiv intermediar având ca finalitatea un agregat monetar.

Pentru punerea în aplicare a acestor două strategii BCE s-a ajutat de cele patru recomandări ale IME:

fixarea unui obiectiv ușor calculabil al inflație;

fixarea unui obiectiv măsurabil pentru masa monetară;

folosirea unei game de indicatori;

prospectivă.

2.2. Tabloul politicii monetare a BCE

Prezentarea conținutului punctual și analitic al politicii monetare implică:

un obiectiv al inflației strict cuantificat

Nivelul inflației situat sub 2% pe un termen mediu. Astfel B.C.E. fixează limitele determinate ale valorii maximale a inflației aflată în stare de compatibilitate cu stabilitatea prețurilor ;

folosirea Indicelui de Preț a Consumului Armonizat(IPCA). Indice fiind generat cu scopul măsurării nivelului inflațiilor naționale în cursul celei de-a II-a faze a Uniunii Economice Monetare, fiind calculat lunar pentru fiecare Eurostat.

o țintă monetară

Agregat monetar la nivelul prețurilor.

În opinia BCE, inflația este în ultimă instanță un fenomen de natură monetară și ca atare va trebui să se controleze tendința de evoluție a masei monetare, efectul fiind un așa numit agregat monetar.

Alegerea agregatului M3

Suma monedei în circulație și atragerea anumitor exigibilități ale instituțiilor financiare constituie un agregat monetar. Exigibilitățile trebuie să aibă un caracter pronunțat monetar sub aspectul agenților economici și interesându-ne lichiditatea monetară.

Sub aspect imediat și restrâns, moneda constituie o monedă fiduciară (bancnote și monezi) și ansamblul depozitelor la vedere deținute de public.

Figura 2.1.: Structura agregatelor monetare

M1(40%) = Monedă fiduciară (7%)

(agregat restrâns) (+) Depozite la vedere (33%)

M2 (88%) = M1 (40%)

(agregat intermediar) (+) Depozite la termen <2 ani(20%)

(+) Depozite rambursabile cu preaviz

≤3 luni (28%)

M3 (100%) = M2 (88%)

(+) Pensiuni (4%)

(+) Titluri monetare și intrumente din

piața monetară (6%)

(+) Titluri de creanță cu o durată

≤2 ani (2%)

O creștere anuală de referință pentru agregatul monetar M3

Consiliul Guvernatorilor a anunțat la data de 1 decembrie 1998 o valoare de referință cuantificată pentru creșterea agregatului monetar M3 pentru anul 1999. Aceasta trebuia să fie de 4,5 puncte procentuale.

c) trendul inflaționist

Cauzele non-monetare ale mișcării generale a prețurilor sunt: factorii exogeni (exemplu:creșterea TVA-ului) și factori endogeni.

Recurgerea la o gamă largă de indicatori ca:

– evoluția patrimoniilor financiare

– evoluția nivelului salariilor

– indicatorii ai ofertei:procentul șomajului, evoluția procentului de schimb, costul materiilor prime, subvențiile asupra producției, distanța între producția potențială și cea efectivă, procentul utilizării capacității de producție și evoluția costurilor salariale și a prețurilor industriale.

B.C.E. acordă o importanță specială agregatelor monetare care conduc la determinarea mărimii masei monetare, care facilitează urmărirea cursului acesteia și care oferă posibilitatea cunoașterii capacității de cumpărare a agenților nefinanciari rezidenți. Banca Centrală Europeană definește agregatele monetare astfel:

agregatul monetar restrâns ( M1 ): este format atât din numerarul aflat în circulație (bancnotele și monedele), cât și din depozitele cu scadența la o zi, adică depozitele overnight;

agregatul monetar intermediar ( M2 ): include alăturat agregatului monetar restrâns (M1), depozitele de economii cu o scadență exigibilă pe termen scurt, de până la trei luni, cărora li se adaugă depozitele cu o scadență de până la doi ani inclusiv, adică acele depozitele constituite pe termen lung;

agregatul monetar (M3): exprimă masa monetară în sens larg incluzând agregatul monetar M2, la care sunt adaugate contractele de report, unități și acțiuni ale fondurilor de piață monetară, cât și instrumentele obligaționale cu scadența de până la doi ani inclusiv.

Scopul abordării axată pe acești doi piloni a fost acela al garantării că vreo informație importantă referitoare la evaluarea riscurilor ce fac trimitere la realizarea stabilității prețurilor nu va fi omisă și că conferă o atenție sporită diverselor perspective și coroborării informațiilor cu scopil de a formula o concluzie generale relativă la aceste riscuri.

Figura 2.2.: Strategia de politică monetară a BCE

2.3. Instrumentele și procedurile de politică monetară

Instrumentele și procedeele politicii monetară stabilesc planul cadru operațional al politicii promovate de B.C.E., aflându-se într-o relație cauzală cu trei instrumente:

Operațiile de OPEN MARKET în care sunt incluse:

operațiunile de cesiune temporară;

operațiunile ferme (de vânzare-cumpărare de active de către S.E.B.C.);

emisiunea de certificate de datorii de către B.C.E.,

operațiunile de schimb de devize a S.E.B.C.-ului;

lichidități în alb (depuneri la termen remunerate, efectuate de bănci la S.E.B.C.).

Operațiunile de open market joacă un rol strategic deoarece oferă potențialitatea manipulării ratei dobânzilor, de gestionare a situației lichidităților bancare și a determinării orientării politicii monetare. În interiorul acestor operațiuni un loc preeminent îl dețin operațiunile de refinanțare, denumite și reverse transactions, prin intermediul cărora B.C.E. efectuează operațiuni de împrumut a băncilor centrale naționale cu banii necesari acestora, achiziționând în contrapartidă titluri guvernamentale, revenind obligația băncilor centrale naționale să a le reachiziționa în termen de 2 săptămâni.

Facilitățile permanente oferă posibilitate furnizării sau a retragerii de lichiditate ca:

facilitatea de împrumut marginal;

facilitatea de depozit.

Facilitățile permanente au rolul de a oferi sau de a absorbi lichiditățile zilnice, de indicare a orientării generale a politicii monetare și de limitare a ratelor dobânzilor de pe piață. Sunt incluse aici două facilități permanente, controlate de băncile centrale naționale într-un mod descentralizat: facilitatea împrumutului marginal creează posibilitatea obținerii de lichidități overnight în schimbul unor active scadente și alese și facilitatea depozitului care conferă dreptul de a efectua depozite pe termen scurt ale băncilor centrale naționale la B.C.E., dacă acestea dispun de lichidități în exces. Rata dobânzii practicată în cazul facilității împrumutului marginal slujește drept plafon superior pentru rata dobânzii interbancare, iar rata dobanzii pentru facilitățile de depozit poartă rolul de plafon inferior. Explicația este una simplă constând în aceea că nici o bancă națională nu se va împrumuta la o rată a dobânzii mai ridicată decât ar putea dobândi de la B.C.E. și nu va credita unei alte instituții decât B.C.E. la o rată mai redusă, ținând cont de faptul că facilitatea depozitului nu impune o limită superioară a sumei.

Rezervele minime obligatorii

Cele trei instrumente (operațiuni) sunt în acord cu:

Contrapartidele scadente ale pieței monetare care constituie un antecontract într-o operațiune financiară și care trebuie să răspundă la anumite criterii de scadență;

Activele scadente unde toate operațiile de credit a S.E.B.C. trebuie să fie efectuate asupra unei baze de siguranță (articolul 18 privitor la Protocolul asupra S.E.B.C. și B.C.E.);

Sisteme de plăți ce abordează atât operațiunile de plăți cât și cele de titluri de valoare. S.E.B.C. a stabilit si pus în funcțiune două tipuri de mecanisme de plăți:

Sistemul TARGET (acronimul lui Trans-european Automated Real – time Gross settlement Express Transfer) pentru plățile interbancare.

Sistemul de plăți a titlurilor de valoare

Dacă ne raportăm la statele membre al U.E. care nu fac parte din zona euro, strategiile de politică monetară continuă să se diferențieze considerabil de la o țară la alta.

Tabel 2.1.: Strategiile oficiale de politică monetară ale statelor membre ale UE

Sursa: SEBC

1)IPC este identic cu IAPC

Principala provocare cu care a stânjenit politica monetară a reprezentat-o micșorarea drastică a ritmului economic consemnată în urma intensificării crizei financiare internaționale începută în anul 2008 și efectele acesteia asupra perspectivelor de viitor la adresa inflației. Totodată, majoritatea țărilor au avut de înfruntat lipsa lichidității pe piețele obligațiunilor de stat și pe cele interbancare, coroborate cu tensiuni în piețele valutare.

Drept consecință, mecanismul de transmitere a politicii monetare a fost erodat în mai multe țări. Băncile Centrale Naționale respective au reacționat în mod divers la provocări, în raport de condițiile economice și de cadrul legislativ în vigoare consacrat politicii monetare.

Cu privire la deciziile de politică monetară elaborate în perioada ianuarie 2009 – decembrie 2009, majoritatea băncilor centrale participante la MCS II au pus în practică măsuri de politică monetară care au reflectat adeseori acțiunile B.C.E.. În primele șase luni ale anului 2009, BCE a redus semnificativ rata fixă a dobânzii la principalele operațiuni de refinanțare ale Eurosistemului, cu un total de 150 puncte de bază (în 4 trepte care au coincis lunilor ianuarie, martie, aprilie și mai) iar ulterior a fost stabilizată la un nivel de 1%.

Datorită consiliului monetar, Бългаpcка наpoдна банка (Banca Națională a Bulgariei), Eesti Bank și Lietuvos Bankas nu dispun de o rată oficială a dobânzii de referință, aceste bănci centrale ajustând în mod automat ratele dobânzii la cele stabilite de B.C.E.. Cu toate aceste, în vederea temperării presiunilor privind lichiditatea pe piețele interbancare, Бългаpcка наpoдна банка (Banca Națională a Bulgariei) a procedat la reducerea ratelor rezervelor minimale obligatorii.

Cu referire la statele participante la MCS II și care nu derulează operațiuni pe baza consiliului monetar, Latvijas Banka, care menține o bandă de fluctuație de ±1% în jurul parității central a lats-ului printr-un angajament unilateral, a procedat la reducerea ratei dobânzii de referință în două etape: până la 4%, prima oară în martie 2009 și a doua oară în mai 2009, de fiecare dată cu câte 100 puncte de bază. Danmarks Nationalbank a continuat ciclul de temperare început în luna noiembrie 2008, prin reducerea ratei dobânzii de referință de nouă ori în anul 2009, scăderea totală fiind de 255 puncte de bază. După reducerea ratei dobânzii reprezentative cu un total de 175 puncte de bază în lunile noiembrie și decembrie ale anului 2008, Danmarks Nationalbank a aplicat noi reduceri ale acesteia cu 75 puncte de bază în două etape: în lunile ianuarie și martie 2009, apelând ulterior la o serie de reduceri mai mici în intervalul aprilie 2009 – ianuarie 2010, în baza cărora rata dobânzii de referință a atins nivelul de 1,05%. O parte din decizii au fost adoptate ca urmare unor acțiuni similare ale B.C.E., în timp ce o altă parte au fost luate în masura în care ratele dobânzii ale BCE au fost stabilizate la un nivel neschimbat, fapt ce a generat o reducere a spread-ului între ratele dobânzii de politică monetară și cele din zona euro (urmărește graficul).

Graficul 2.1.: Politica monetară a ratelor dobânzii ale băncii centrale a Danemarcei

Sursa: Banca Națională a Danemarcei

Danmarks Nationalbank intervine pe piața valutară, pentru refacerea rezervele valutare oficiale după perioada de tensiune de pe piețele valutare și pierderile aferente înregistrate la nivelul rezervelor la sfârșitul anului 2008.

Băncile Centrale Naționale care aveau stabilite ținte ale inflației și care nu participă la MCS II au avut reacții datorită intensificării impactului generat de criza financiară globală și la temperarea rapidă a presiunilor inflaționiste pe fondul unor deficite de cerere puternic negative prin reducerea ratelor dobânzii în anul 2009. Inflația efectivă a înregistrat un nivel inferior țintelor prestabilite de inflație în Republica Cehă și Suedia, în timp ce în Ungaria, Polonia și România inflația s-a menținut la un nivel superior.

În anul 2009, inflația medie anuală s-a diminuat în toate statele membre UE din afara zonei euro (Tabel 2.2.). Variația de la o țară la alta în ceea ce privește ratele anuale ale inflației continuă să fie semnificative (Tabelul 2.2.). La nivelul anului 2009, au fost consemnate cele mai ridicate rate medii ale inflației în: România (5,6%) și Lituania (4,2%), urmate de Ungaria,Polonia și Letonia, unde inflația calculată conform IAPC media anuală a fost cuprinsă în intervalul 4,0% – 3,3%. În Bulgaria, Marea Britanie, Suedia, Danemarca și Republica Cehă, nivelul inflației a fost situat între 2,5% – 0,6%. Estonia a înregistrat o rată anuală a inflației IAPC de 0,2%.

Circumstanțele care s-au aflat la baza reducerii inflației au fost în mare parte aceleași în situația statelor membre ale UE din afara zonei euro având legătură cu efectele fundamentale aferente reducerii prețurilor la materiile prime și a reducerii cererii interne.

În situația deteriorării în multe state a elementelor de pe piața forței de muncă, decelerarea sau înregistrarea unei creșteri salariale negative, în termeni nominali, au generat o scădere semnificativă a ratelor de inflație. Sporirea ratelor anuale ale inflației în Ungaria și Polonia în primele trei trimestre ale anului 2009 a fost generată de majorările recente a taxei pe valoarea adăugară și respectiv de sporirea prețurilor administrate, coroborate cu deprecierea monedelor naționale la sfârșitul anului 2008 și începutul anului 2009.

Tabel 2.2.: Inflația măsurată prin IAPC în statele membre ale UE din afara zonei euro și în zona euro

Sursa: Eurostat

Notă:

1)Grupul UE8 include cele 8 state member ale UE din afara zonei euro care au aderat la 1 mai 2004 sau la 1 ianuarie 2007

2)Grupul UE11 include cele 11 state member ale UE care nu apartineau zonei euro la 31 decembrie 2009

Grafic 2.2. : Evoluția inflației măsurată prin IAP

Sursa: Prelucrat după tabelul 2.2.

După cum se poate observa din grafic, inflația măsurată prin IAPC, analizată între 2005 – 2009, a avut o perioadă de creștere atingând punctul maxim în anul 2008, cel mai ridicat nivel al inflației fiind înregistrat de Letonia – 15,3 puncte procentuale. Începând cu trimestrul I al anului 2009 nivelul inflației a început să scadă înregistrându-se spre sfârsitul perioadei analizate Trimestrele 3 și 4 chiar fenomenul de deflație – Estonia T32009 și T4 2009.

Graficul 2.3.: Evoluția inflației măsurată prin IAPC

Legendă

În paralel cu micșorarea ratei inflației, depozitele overnight deținute de către instituțiile de credit la băncile centrale au crescut valoric în majoritatea statelor U.E., creșterea fiind înregistrată la nivelul anilor 2011-2012. La nivelul U.E. în anul 2012 acest tip de depozit totalizând peste o mie de miliarde de euro, înregistrând o creștere de 121,55% comparativ cu anul 2011. Așa cum se poate vedea din tabelul următor, valorile sunt:

Tabel 2.3.: Conturi ale depozitelor overnight deținute de instituțiile de credit la BCE

(miliarde Euro)

Sursa B.C.E. http://sdw.ecb.europa.eu/reports.do?node=1000001435

2.4. Evoluția ratelor dobânzilor

Potrivit rolului principal pe care Banca Centrală Europeană îl are, respectiv acela de stabilitate a prețurilor în zona euro, ea a intervenit reglânf în mod constant nivelul ratei dobânzilor prin folosirea unei strategii fixate spre stabilitate, în așa fel încât creșterea anuală a prețurilor să se situeze în jurul procentului de 2%, pe termen mediu.

Ratele dobânzilor aferente celot trei instrumente monetare principale în perioada 1999-2013 sunt următoarele:

Tabel 2.4.: Ratele dobânzilor ale BCE

Sursa: Prelucrare după http://www.ecb.int/stats/monetary/rates/html/index.en.html

Grafic 2.4.: Evoluția ratei dobânzii la facilitatea de depozit

Sursa: Prelucrare după tabelul 2.4.

Grafic 2.5. Evoluția Dobânzilor

Sursa: Prelucrare după tabelul 2.4.

În ultimii ani ai mileniului II s-a refectat o schimbare majoră în privința nivelului ratelor dobânzilor, consemnându-se o creștere economică în zona euro, evoluție ce a pornit de la 3,18% în 1999 ajungând până aproape 5%, mai exact 4,78% în 2000, acesta fiind cel mai ridicat nivel înregistrat în ultimii 10 ani. Ratele dobânzilor pentru cele trei tipuri de instrumente monetare au înregistrat, la începutul anului 2000, următoare valori: 3% la operațiunile principale de refinanțare, 4% la ratele dobânzilor practicate pentru facilitatea marginală de creditare și 2% la facilitățile de depozit, urmând ca spre finele aceluiași an să înregistreze valori mai semnificative: 4,75% dobânda aferentă operațiunilor principale de refinanțare, 3,75% la facilitățile marginale de creditare,respectiv 5,75% la facilitățile de depozit.

În intervalul 2001-2003, s-a constatat o evoluție inversă comparativă cu perioada precedentă, înregistrându-se scăderi continue ale nivelurilor ratelor dobânzilor, această diminuare fiind efectul încetinirii creșterii economice la nivel mondial. Valorile descendente din perioadă scad de la 4,78% la 4,08% în anul 2001, apoi la 3,49% în anul 2002, situându-se în final, în anul 2003 la nivelul de 2,33%. Luând ca punct de referință anul 2002 și analizând într-un mod amănunțit, constatăm că aceste valori se puteau datora incapacității de a menține o creșterii a produsului intern brut în zona euro, acesta scăzând la 0,8%, în comparație cu 1,4% în anul 2001. Datorită relațiilor de interdependență financiară și de materii prime, mediul economic a resimțit accentuat fluctuațiile piețelor finaciare și a tensiunilor geopolitice din Orientul Mijlociu. Cu toate că în anul 2003 se reușește o creștere de doar 0,4% a evoluției PIB, tentativa de relansare am putea spune noi că a eșuat dacă facem o analiză comparativă raportându-ne la creșterile din anii precedenți.

Cei doi ani care au urmat s-au distins printr-o stabilizare a ratelor dobânzilor cu un procentaj de 2,27% în 2004 și 2,33% în 2005, datorită întăririi economiei în zona euro și din cauza creșterii PIB-ului cu 1,8% în 2004, respectiv cu 1,4% în 2005. Până la 1 decembrie 2005, ratele dobânzilor s-au stabilizat astfel: 2% pentru operațiunile principale de refinanțare, 1% la facilitățile de depozit și 3% la facilitățile marginale de creditare, iar după data respectivă valorile au crescut concomitent cu 0,25%.

Consiliul Guvernatorilor a hotărât creșterea, în anul 2006, a ratelor dobânzilor reprezentative ale B.C.E. la nivelul de 3,43%. Astfel,rata dobânzii minime acceptate la operațiunile principale de refinanțare de la 2,25% în ianuarie 2006 până la 3,5% la sfârșitul anului, 2,5% pentru facilitățile de depozit și 4,5% pentru facilitățile de creditare marginale, tocmai pentru a contracara riscurile care afectau stabilitatea prețurilor.

În anul 2007 se înregistrează o valoare a ratei dobânzilor de 4,44% semnificând pentru B.C.E. anul în care se ia decizia de a se promova o politică monetară de creștere economică sănătoasă și de expansiune puternică a masei monetare și a creditării în zona euro. Așa fiind, spre exemplificare, rata pentru facilitățile de depozit ale Eurosistemului a fost de 3%, cea a dobânzii minime pentru operațiunile principale de refinanțare a fost de 4%, și cea pentru facilitățile marginale de creditare de 5%.

Anul 2008 putem afirma că a fost specific boom-ului ratelor de dobândă, obținându-se cea mai mare valoare din perioadă analizată, 1999-2013, valoare echivalentă cu 4,81%, în contextul crizei financiare. Raportat la anul anterior, în 2009 s-a manifestat o scădere bruscă a ratei dobânzilor până la nivelul de 1,61%, descreștere care a influențat în mod deosebit sistemul financiar. În scopul atenuarii efectelor, Consiliul Guvernatorilor a adoptat unele măsuri neconvenționale, atipice, suplimentare reușind să ușureze transefrul ratelor dobânzilor reprezentative micșorate ale B.C.E. către piața monetară influențând în acest mod ratele dobânzilor active ale băncilor.

Tranziția către rezultatul anului 2012 s-a realizat cu ajutorul valorilor ratelor dobânzilor înregistrate de 2010 și 2011, valori care au fost relativ apropiate, de 1,35% în 2010, respectiv de 2% în 2011. Analizând comparativ anii 1999-2013, putem constata că în 2012 a fost înregistrat nivelul minim al perioadei, de 0,53%, existând prognoza ca și în anul 2013 să se efectueze o altă micșorare a acestei rate. Pe tot parcursul semestrului II al lui 2012, ratele dobânzilor reprezentative au înregistrat niveluri minime istorice de 0,75% în cazul ratei dobânzii la operațiunile principale de refinanțare, de 0,00% pentru rata dobânzii la facilitatea de depozit și de 1,50% în cazul ratei dobânzii la facilitatea de creditare marginală. Reducerile la ratele dobânzilor au fost realizate de Consiliul guvernatorilor, în scopul atenuării impactului negativ al tensiunilor de pe piețele financiare asupra evoluțiilor economice și monetare.

2.5. Evoluția inflației

Grafic 2.6. : Evoluția inflației în perioada 1999-2013

Sursa: Prelucrat după Rapoartele Anuale – http://sdw.ecb.europa.eu/

Banca Centrală Europeană are drept țintă menținerea stabilității prețurilor, definindu-se drept o rată anuală a inflației IAPC inferioară, dar apropiată nivelului de 2%, pe termen mediu. Inflația prețurilor de consum este măsurată, în zona monedei unice –euro, prin „indicele armonizat al prețurilor de consum”, termenul „armonizat” semnificând faptul că toate statele membre ale Uniunii Europene folosesc aceeași metodologie, generând posibilitatea comparării datelor din diferite țări. Strategia monetară adoptată de B.C.E. se raportează la inflație și se referă la compatibilizarea ratei dobânzii în raport cu obiectivele pe care și le propune și cu valorile estimative ale inflației pentru anumite perioade predeterminate.

La o analiză sumară a graficului de mai sus, se poate observa că în perioada 1999-2008, rata inflației a avut un trend ascendent, cu valori apropiate între ele, ce pornesc de la nivelul de 1,1% în 1999 și ajung la pragul maxim înregistrat, cu un nivel de 3,3% în anul 2008, depășind limita pe care B.C.E. dorește să o mențină în ceea ce privește stabilitatea prețurilor.

Presiunile pe termen scurt au crescut în anul 2000, ca o consecință directă a influențelor venite din partea prețului petrolului și a ratei de schimb a monedei euro, generând în acest mod o creștere a ratei inflației până la nivelul de 2,1%. Aceste influențe poartă cu ele un risc vizibil asupra stabilității prețurilor pe termen mediu. Anul 2001 s-a concretizat prin creșterea consumului privat a dus la o creștere a nivelului ratei inflației în luna mai până la valoarea maximă de 3,4%, în comparație cu media anuală a ratei inflației care s-a situat la 2,3%, puțin peste media anului anterior. În pofida atenuării ritmului economic, rata inflației a înregistrat în anul 2002 o valoare medie de 2,2%, ramânând la un nivel aproape constant, apropiat limitei superioare, în mod identic cu anii anteriori.

În anii 2003 și 2004 s-au obținut aceeași valoare medie a inflației anuale IAPC, cu un nivel de 2,1%, deși activitatea economică nu a fost la fel de intensă. În anii 2005 și 2006 se păstrează aceleași procentaje ale inflației, înregistrând o rată de 2,2% , în special ca urmare a creșterii importante a prețurilor petrolului și a energiei. Anul 2007, an ce face trecerea către rezultatul cu cele mai mare procentaje ale ratei de inflație, deține o valoare de doar 2,1%, întrucât inflația a oscilat semnificativ pe tot parcursul anului, din cauza cursului prețurilor la energie, petrol și la alimentele de pe piața internațională.

Pragul de 3,3% din anul 2008 reprezintă o medie a ratei anuale a inflației stabilită în baza IAPC, nivelul maxim atins în acest an fiind de 4puncte procentuale, înregistrat în lunile iunie și iulie, în principal datorită creșterii prețurilor la energie și alimente. În contextul crizei economice, în cel de-al II-lea semestru al anului, inflația a scăzut semnificativ, atingând în luna decembrie valoarea de 1,6%, ca efect a ieftinirii materiilor prime, îndeosebi a petrolului. Totodată, presiunile inflaționiste au fost mai scăzute în anul 2009, fapt ce a condus la un rezultat opus anului 2008, o descendență mare a ratei medie anuale a inflației, ajungându-se la 0,3%, cea mai mică valoare de la introducerea euro în ianuarie 1999, reușindu-se astfel să se apropie de obiectivul B.C.E. de a menține rate ale inflației inferioare.

În anul 2010, rata inflației IAPC a crescut progresiv pe parcursul anului, atingând în medie 1,6%, apropiat nivelului stabilit de B.C.E. – 2% pe termen mediu, iar în următorul an 2011 nivelul ratei se menține constant în apropierea unei valori medii de 2,7%, prețurile materiilor prime fiind unul dintre factorii determinanți care au alimentat inflația în zona euro.

În anul 2012 inflația IAPC în zona euro a înregistrat niveluri ridicate de peste 2% pe tot parcursul anului, cu o rată medie a inflației de 2,5%, fiind comparativ un nivel ușor mai scăzut decât cel de 2,7% înregistrat pe parcursul anului 2011. Acest nivel este reflecat prin presiunile exercitate de prețurile ridicate ale produselor energetice, de deprecierea cursului de schimb al euro, precum și de majorarea impozitelor indirecte. Deoarece impactul prețurilor ridicate ale materiilor prime sa atenuează, în cursul anului 2013, rata inflației era prevăzută să scadă, întrucât valoarea medie a ratei inflației până la inceputul lunii decembrie a fost de 1,4 puncte procentuale.

Politica monetară a B.C.E. urmărește un mod continuu garantarea stabilității prețurilor pe termen mediu în zona euro, iar pentru realizarea acestui scop, poate apela la monitorizarea atentă a fenomenelor anticipative având ca obiect inflația pe termen lung, în scopul efectuării eventualelor modificări.

În concluzie, prin intermediul instrumentelor de politică monetară, și anume: operațiunile de open-market, facilitățile permanente și rezervele minime obligatorii, pe care Banca Centrală Europeană le utilizează, se poate ajunge la atingerea scopului principal al B.C.E., concretizat în menținere stabilității prețurilor, prin inflație, strategie monetară ce a fost recent adoptată de numeroase bănci centrale de la nivel mondial.

Bibliografie

Brezeanu, Petre – Finanțe Europene, Editura C.H. Beck, București, 2007

Chabot, C.N. – Euro, monedă europeană, Editura Teora, 2000

Dardac, Nicolae – Monedă, bănci și politici monetare, Ed. Didactica și Pedagogica, București, 2006

Morgan,J.P. citat după Papadia Francesco; Santini Carlo – La Banque Centrale Europene, Banque Editeur, Paris, 1999

NAUDIN, F. – The European Central Bank, Kogan Page Ltd., London, 2000

PRODI, R. – O viziune asupra Europei, Ed. Polirom, Iași, 2001,

Rădulescu, Magdalena – Băncile Centrale și Politica Monetară, Ed.Sitech, Craiova, 2008

Roman, Angela – Politici monetare, Editura Al. I. Cuza-Iasi, 2007

Sebea,Mihai – Politica monetară europeană, Ed. Pro Universitaria, Bucuresti, 2007

Stoica, Ovidiu – Intregrare Financiar-Monetară Europeană, Suport de curs, An 3 Finanțe-Bănci, Ed. Al. I. Cuza, 2009

Zapodeanu, Daniela – Politici monetare, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2002,

Informe anual 2001. Banco Central Europeo Frankfurt am Main, Allemania, 2002

Informe general sobre la actividad de la Unión Europea 2001, Oficina de Publicaciones Oficiales de las Comunidades Europeas, Luxemburgo, 2001

Quien es quien en la Unión Europea. Anuario interinstitucional, Oficina de Publicaciones Oficiales de las Comunidades Europeas, Luxemburgo, 2001

BCE – Buletin lunar, A 10-a Aniversare a BCE, 2008, – http://www.bnr.ro/Buletinul-lunar- al – BCE-3222.aspx

BCE – http://www.ecb.europa.eu/ecb/educational/facts/monpol/html/mp_004.ro.html

Rapoarte anuale

ECB – Monthly Bulletin 10th anniversary of the ECB, 2008

ECB – Price stability; Why is important for you?, Edition 2009 – http://www.esc.int/pub/pdf/other/whrpricestabilityyen.pdf

http://sdw.ecb.europa.eu/reports.do?node=1000001435

http://www.ecb.int/ecb/orga/escb/html/mission-eurosys.en.html

http://www.ecb.int/stats/monetary/rates/html/index.en.html

www.ecb. europa.eu/ecb/orga/capital

epp.eurostat.ec.europa.eu/

Bibliografie

Brezeanu, Petre – Finanțe Europene, Editura C.H. Beck, București, 2007

Chabot, C.N. – Euro, monedă europeană, Editura Teora, 2000

Dardac, Nicolae – Monedă, bănci și politici monetare, Ed. Didactica și Pedagogica, București, 2006

Morgan,J.P. citat după Papadia Francesco; Santini Carlo – La Banque Centrale Europene, Banque Editeur, Paris, 1999

NAUDIN, F. – The European Central Bank, Kogan Page Ltd., London, 2000

PRODI, R. – O viziune asupra Europei, Ed. Polirom, Iași, 2001,

Rădulescu, Magdalena – Băncile Centrale și Politica Monetară, Ed.Sitech, Craiova, 2008

Roman, Angela – Politici monetare, Editura Al. I. Cuza-Iasi, 2007

Sebea,Mihai – Politica monetară europeană, Ed. Pro Universitaria, Bucuresti, 2007

Stoica, Ovidiu – Intregrare Financiar-Monetară Europeană, Suport de curs, An 3 Finanțe-Bănci, Ed. Al. I. Cuza, 2009

Zapodeanu, Daniela – Politici monetare, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2002,

Informe anual 2001. Banco Central Europeo Frankfurt am Main, Allemania, 2002

Informe general sobre la actividad de la Unión Europea 2001, Oficina de Publicaciones Oficiales de las Comunidades Europeas, Luxemburgo, 2001

Quien es quien en la Unión Europea. Anuario interinstitucional, Oficina de Publicaciones Oficiales de las Comunidades Europeas, Luxemburgo, 2001

BCE – Buletin lunar, A 10-a Aniversare a BCE, 2008, – http://www.bnr.ro/Buletinul-lunar- al – BCE-3222.aspx

BCE – http://www.ecb.europa.eu/ecb/educational/facts/monpol/html/mp_004.ro.html

Rapoarte anuale

ECB – Monthly Bulletin 10th anniversary of the ECB, 2008

ECB – Price stability; Why is important for you?, Edition 2009 – http://www.esc.int/pub/pdf/other/whrpricestabilityyen.pdf

http://sdw.ecb.europa.eu/reports.do?node=1000001435

http://www.ecb.int/ecb/orga/escb/html/mission-eurosys.en.html

http://www.ecb.int/stats/monetary/rates/html/index.en.html

www.ecb. europa.eu/ecb/orga/capital

epp.eurostat.ec.europa.eu/