Autofinantarea Metoda de Constituire a Capitalurilor Intreprinderii

Autofinanțarea – metodă de constituire a capitalurilor întreprinderii

Cuprins

Capitolul 1 – Modalități de constituire a capitalurilor întreprinderii

Noțiuni generale privind formarea capitalului

Constituirea capitalurilor întreprinderii prin finanțare externă

Constituirea capitalurilor întreprinderii prin finanțare internă

Capitolul 2 – Resurse folosite în autofinanterea întreprinderilor

Profitul – resursă a autofinanțării

Amortizarea mijloacelor fixe

Alte resurse

Capitolul 3 – Analiza autofinanțării la firma SC AGROSUIND COM SRL

Prezentarea generală a societății

Evoluția resurselor în finanțarea activității întreprinderii

Eficiența autofinanțării

Concluzii

Bibliografie

Capitolul 1

Modalități de constituire a capitalurilor întreprinderii

Noțiuni generale privind formarea capitalului

Cea mai importantă componentă a capitalurilor proprii este reprezentată de capitalul social,

acesta fiind condiția fundamentală de înființarea a unei societăți. Maniera de constituire și mai ales, forma de circulație a capitalului social este diferită în funcție de forma juridică a societății. Așadar, potrivit legii, societățile comerciale pot fii: societăți în nume colectiv, societăți în comandită simplă, societăți în comandită pe acțiuni, societăți cu răspundere limitată și societăți pe acțiuni, care diferă în funcție de numărul asociațiilor/ acționarilor și răspunderea juridică a acestora. Finanțarea capitalului prin aportul în numerar, dar și în natură, acordă aportatorului calitatea, fie de asociat, fie de acționar al societății, devenind astfel coproprietar al unei părți din capitalul social și prin urmare acesta își va recupera fondurile investite, fie înainte de lichidarea societății, prin vânzarea acțiunilor sau părților sociale, fie după lichidarea societății, din partea rămasă după ce sunt onorate datoriile către creditori.

Întreprinderile, indiferent de natura lor, la înființare au nevoie de un aport financiar inițial din partea asociaților sau a acționarilor. Din punct de vedere financiar, crearea capitalului social este o operațiune efectuată, fie direct, prin alcătuirea valorilor inițiale privind cumpărarea unui capital de producție, fie indirect, cu ajutorul aportului în natură.

Analizat din punct de vedere economic, capitalul reprezintă mijloc bănesc, dar și forma bănească a celor materiale utilizate de către întreprindere pentru a produce bunuri și/sau servicii, care prin vânzare lor permit obținerea de profit.

Privit prin prisma naturii sale, capitalul este împărțit în capital real și în capital fictiv. Cel real reprezintă consecințele esențiale de natură patrimonială ce rezultă din procesele de formare și utilizare a capitalului firmei. Formarea capitalului determină realizarea unor abligații pentru întreprindere, privind restituirea sumelor dobândite, cât și achitarea costului acestora, aceste datorii fiind reprezentate în pasivul bilanțului.

Figura 1.1 Capitalul real în funcție de sursele de constituire

Sursa: Finanțele întreprinderii, Bucătaru Dumitru, Ed. Tipo Moldova, Iași 2011, Pag 72

În procesul de folosire a capitalului se analizează cele două mari obiective ale firmei: unul, economic concretizat în obținerea de servicii și/sau bunuri în conformitate cu nevoia socială, iar altul, financiar finalizat în realizarea unui surplus monetar. Surplusul monetar este creat în perioada de folosire a capitalului, în diverse activități economice, prin deplasarea succesivă în cele trei stadii ale ciclului de exploatare. Mărimea prevăzută a acestui surplus este condiționată de exigențele ce privesc repartizarea acestuia: mai întâi trebuie sa fie onorate obligațiile privind costul capitalului iar apoi asigurarea resurselor proprii pentru finanțarea noilor investiții. Un alt aspect important privind costul capitalului este și influența timpului de utilizare a resurselor angajate.

Prin urmare, capitalul real (caracterizat după modalități de folosință) este reprezentat prin două tipuri de plasament, acestea deosebindu-se între ele prin ritmul de recuperare, revenirea la forma inițială de disponibilități apte pentru a fi reinvestite, după cum este exprimat în tabelul următor:

Figura 1.2 Capitalul real reprezentat după modul de utilizare (activul bilanțului)

Sursa: Finanțele întreprinderii, Bucătaru Dumitru, Ed. Tipo Moldova, Iași 2011, Pag 74

În ceea ce privește capitalul fictiv, acesta este numit și capital financiar, și este reprezentat prin instrumentele care constituie capitalul real, cum ar fi acțiuni, obligațiuni etc., sau cele care ușurează folosirea acestuia, adică variate titluri de credit, dar și efecte comerciale (bilete la ordin, cecuri, cambii etc). În funcție de diferențele înregistrate de către întreprindere între prețurile de cumpărare și cele de vânzare, capitalul fictiv poate influența pozitiv sau negativ surplusul monetar.

Constituirea capitalului social reprezintă finanțarea societății comerciale, acesta provenind fie din surse proprii, fie din surse împrumutate, după cum este exprimat în următoarea imagine:

Figura 1.3 Structura resurselor de finanțare a întreprinderii

Sursa: Finanțele Întreprinderii, Mihaela Onofrei, Ed. Economică, București, 2004, pag 109

1.2 Constituirea capitalurilor întreprinderii prin finanțare externă

Finanțarea externă presupune constituirea, iar ulterior sporirea capitalului întreprinderii prin intermediul aporturilor în natură sau în bani ale viitorilor proprietari, la care se adaugă sume din: contribuții ale statului, ale unor colectivități publice și organisme specializate, emisiunea și vânzarea de obligațiuni, emisiunea și vânzarea de noi acțiuni, contractarea de împrumuturi bancare, practicarea creditului comercial sau a creditului leassing.

Cele mai importante metode de creare și de sporire a capitalutilor întreprinderilor sunt:

Emisiunea de acțiuni;

Împrumuri obligatare;

Împrumuturi bancare pe termen mediu și lung;

Finanțare nerambursabilă.

Emisiunea de acțiuni este cea mai răspândită metodă de constituirea a capitalului social. Acțiunile reprezintă titluri de valoare ce atestă dreptul de proprietate asupra capitalului social al deținătorilor, dar în limita valorii ce este înscrisă pe ele. Acestea conferă dreptul la încasarea anuală a unor dividente, în funcție de profitul net realizat de către întreprindere, dar și de proporția de distribuire, ce este hotărâtă la Adunarea Generală a Acționarilor. Acțiunile sunt valori cu venituri variabile deoarece mărimea anuală a acestora este diferită. Este stipulat în statutul societății faptul că acționarii fondatori stabilesc forma acțiunilor (comune, preferențiale, la purtător sau nominale), dar și valoarea nominală a acestora. Valoarea nominală este plătită cel mai adesea de acționari la înființarea întreprinderii, întrucât ulterior, prin subscripție publică pe piața financiară, în funcție, atât de cererea, cât și de oferta de acțiuni este stabilit un preț (un curs) al acțiunilor, mai mare sau mai mic decât aceasta. Capitalul social stabilit la înființarea societății comerciale poate fi schimbat ulterior, în funcție de nevoile și de politica de finanțare a acesteia.

Cea de-a doua formă de constituire externă a capitalurilor întreprinderii este reprezentată de împrumuturile obligatare. Obligațiunile reprezintă titluri de credit întrucât prezintă pe de o parte, sarcina emitentului ca în schimbul sumelor primite să ofere deținătorilor asigurarea plății unor dobânzi, dar și răscumpărarea titlului respectiv, la termenele stabilite, iar în ceea ce privește datoria obligatarului, acesta trebuie sa furnizeze mijloacele bănești negociate, atunci când îi sunt livrate obligațiunile. Obligațiunile sunt caracterizate prin: valoarea emisiunii de obligațiuni, durata împrumutului, rata dobânzii, valoarea nominală a obligațiunii, prețul de emisiune și prețul de rambursare.

Obligațiunile pot fi de mai multe feluri:

Obligațiuni clasice;

Obligațiuni indexate;

Obligațiuni participative;

Obligațiuni cu fereastră;

Obligațiuni convertibile în acțiuni;

Obligațiuni cu bonuri de subscripție pe acțiuni.

Cea de-a treia formă de constituire externă a capitalurilor întreprinderii este reprezentată de împrumuturile bancare pe termen mediu și lung, având ca scop asigurarea de capital permanent întreprinderii, oferindu-i posibilitatea de a adopta strategii de dezvoltare și funcționare pe un interval de timp relativ îndelungat. Aceste tipuri de împrumuturi se acorde de regulă pentru intervale de timp cuprinse între 5 și 25 de ani, în baza unor garanții considerabile, dar și a unei documentații tehnico-economice bine fundamentate. Accesarea unor credite bancare prezintă unele avantaje, precum, timpul scurt de acces la resursele financiare ce sunt necesare societății; este accesibil în orice moment, după aprobare; poate fi obținut un volum destul de variabil de resurse, în funcție de necesitățile întreprinderii; există posibilitatea de negociere a condițiilor de rambursare; dar și unele dezavantaje, cum ar fi: generarea unor obligații suplimentare, de exemplu dobânda sau comisioanele; existența formalităților obligatorii ce trebuie îndeplinite, rapoarte periodice, documentații etc.. Garanțiile ce sunt cerute de către bancă pot lua următoarele forme:

Ipotecă asupra bunurilor imobile (terenuri, construcții, clădiri etc.);

Gajul asupra bunurilor mobile ( fără deposedare – mașini, utilaje etc., sau cu deposedare – acțiunui, obligațiuni, pietre prețioase etc.);

Cesiuni de creanță;

Scrisori de garanție emise de bănci sau instituții financiare.

Dobânda pentru împrumuturile bancare pe termen mediu și lung este negociată, nivelul acesteia fiind determinat de termenele de rambursare, dar și de situația financiară a societății.

Cea de-a patra formă de constituire externă a capitalurilor întreprinderii este prin finanțare nerambursabilă. Această finanțare provine din următoarele surse:

Din bugetul statului, și anume alocații și subvenții;

De la instituțiile bancare sau financiare internaționale;

Din sponsorizări sau alte surse.

Subvențiile de la bugetul statului sunt solicitate în baza unor documentații, de unde să rezulte utilitatea unei activități, dar care nu poate fi susținută din fonduri proprii. Întreprinderea trebuie să realizeze un program de restructurare, dar și de modernizare a activității ce este finanțată de la bugetul de stat, în sensul diminuării sau chiar eliminării subvenției, program ce trebuie urmărit în permanență pentru a fi realizat.

Fondurile nerambursabile ce sunt primite de la instituțiile bancare sau financiare internaționale sunt puse la dispoziția societăților în baza unor proiecte, acestea fiind coordonate, dar și sprijinite de către o instituție agreată de proprietari sau de către administratorii fondurilor respective. În ceea ce privește aceste fonduri nerambursabile, există organisme de specialitate care verifică respectarea destinației fondurilor, atingerea scopurilor pentru care au fost alocate, dar și respectarea termenelor aprobate.

În ceea ce privește formarea capitalului din sponsorizări sau din alte surse externe nerambursabile, trebuie tratate cu același simț de răspundere. Acestea sunt date în baza unor acte normative foarte clare, având o destinație precizată și condiții de utilizare ce trebuie respectate.

Constituirea capitalurilor întreprinderii prin finanțare internă

Potrivit practicii internaționale, varietatea surselor interne de formare a capitalurilor întreprinderii este cu mult mai redusă în comparație cu cea a surselor externe. Autofinanțarea reprezintă principala sursă internă de capital, iar pe langă aceasta mai există cesiunea activelor și excedentul de trezorerie emis din compararea fondului de rulment cu necesarul de rulment.

Autofinanțarea reprezintă modalitatea esențială de finanțare a societății și corespunde celor de întâi forme istorice ale avansării de capital. Celelalte moduri de finanțare ( directă, indirectă și intermediară) funcționează în mod normal ca simple anticipări ale unei autofinanțări viitoare . Prin alte cuvinte, o societate comercială nu poate căpăta acces la o finanțare externă doar dacă, pe baza autofinanțării viitoare, își va putea reface avansurile acordate de către terți. Așadar, o societate care obține un credit bancar va trebui să îl restituie pe baza rezultatelor obținute în viitor, deci cu ajutorul autofinanțării.

Finanțarea întreprinderii este sprijinită în principal pe autofinanțare, contribuind astfel la dezvoltarea prin forțe proprii. Aceasta înfățișează bogăția reținută de către întreprindere și formează o resursă internă menită să acopere nevoia de finanțare a exercițiului viitor. Autofinanțarea este determinată de creșterea resurselor obținute din activitatea internă și care vor rămâne în permanență la dispoziția societății cu scopul finanțării unor acțiuni viitoare. Prin urmare, aceasta reprezintă principala resursă de finanțare pe termen lung din fonduri proprii.

Caracterul fundamental al acestei resurse îl constituie faptul că crează elementul în baza căruia finanțarea externă necesară va fi atrasă de către întreprindere. În primul rând, mărimea sa oferă informații cu privire la performanța societății ( o autofinanțare ridicată le garantează investitorilor financiari posibilitatea de remunerare și de punere în valoare, de către întreprindere, a resurselor pe care aceștia le vor investi), iar în al doilea rând autofinanțarea oferă posibilitatea de restituire a datoriilor întreprinderii și dă o dimensiune riscului pe care investitorii și-l asumă.

Autofinanțarea reprezintă o metodă de creștere a capitalului propriu și este caracterizată prin oprirea de către întreprindere a unei părți din rezultatul obținut ca urmare a desfășurări activității. Aceasta este considerată una din cele mai importante metode de formare a capitalurilor întreprinderii, dar care, din păcate, în cazul unei dezvoltări de proporții mai mari poate fi insuficientă, necesitând folosirea acesteia împreună cu alte metode. Ponderea participării autofinanțării la constituirea capitalurilor întreprinderii depinde, în principal, de:

Capacitatea acesteia de a aduce profit;

Hotărârea proprietarilor de repartizare a unei anumite părți sau a totalității profitului net pentru acumulare, în detrimentul dividentelor;

Mărimea amortizării determinată la rându-i, de valoarea de inventar a mijloacelor fixe și de sistemul de calcul a amortizării folosit de întreprindere.

Autofinanțarea poate fi atât imediată, situație în care întreprinderea are competența de a angaja de la început resurse proprii, și amânată atunci când întreprinderea nu deține suficiente resurse proprii și este obligată să apeleze, pentru început, la cele împrumutate, cât și de menținere și de expansiune (netă). Autofinanțare de menținere împreună cu cea netă formează autofinanțarea totală.

Autofinanțarea de meținere cuprinde sursele din care urmează să se efectueze în viitor cheltuieli menite menținerii potențialului productiv, așadar a nivelului atins de patrimoniu, și anume pentru reînnoirea mijloacelor de producție dar și a acoperii riscurilor de exploatare. Sursele de formare a autofinanțării de menținere sunt amortizările normale corespunzătoare pierderii din valoare a imobilizărilor și provizioanele.

Autofinanțarea de expansiune (netă) este o parte din autofinanțarea brută din care se constituie resursele proprii ale întreprinderii peste nivelul cerut de reconstituire capitalurilor investite. Aceasta are ca și efect creșterea patrimoniului societății în viitor. Autofinanțarea netă este obținută atunci când scădem din autofinanțarea brută cheltuielile pentru capacitatea de producție. Sursele de formare a autofinanțării nete sunt: profitul net repartizat pentru fondurile proprii și partea din fondul de amortizare care depășește deprecierea imobilizărilor.

Autofinanțarea, ca și metodă de finanțare, crează avantaje atât pentru acționari, cât și pentru societatea comercială (ca persoană juridică). Avantajul acționarilor derivă din faptul că, capitalizând o parte din profit, crește valoarea bursieră a întreprinderii, crește prețul acțiunilor, rezultând astfel o creștere a propriei avuții. Un alt aspect important este acela că profitul reinvestit este scutit de la plata impozitului pe profit sau în unele cazuri se aplică reduceri consistente, creând astfel posibilități mai ridicate pentru reinvestire. Societatea comercială este avantajată deoarece, nu mai este nevoită să apeleze la acționari sau la piața financiară pentru a obține fonduri ce sunt necesare dezvoltări. Concomitent crește și autonomia financiară a întreprinderii față de instituțiile bancare.

Autofinanțarea totală (de menținere și de expansiune) la care adăugăm și partea de profit destinată achitării dividendelor formează capacitatea de autofinanțare. În practica financiară a țărilor cu economie de piață, capacitatea de autofinanțare poartă numele de cash-flow sau marjă brută de autofinanțare, exprimând capacitatea întreprinderii de a mobiliza, alături de amortizare, întregul profit net pentru dezvoltare. Această relație este validă în țările apusene unde repartizarea profitului ia forma rezervelor și dividentelor, participarea salariațiilor la profit având semnificația de cheltuială deductibilă fiscal și nu ca o destinație de repartizare a profitului, cum este reglementată la noi în țară. Din această cauză, pentru aflarea autofinanțării totale, se va lua în considerare, alături de dividendele distribuite și parte din profitul net repartizat pentru participarea salariaților la profit.

Din punct de vedere contabil, sursa autofinanțării este reprezentată în următoarea figura:

Figura numărul 1.4 Viziunea contabilă asupra sursei autofinanțării

Sursa: Gestiunea financiar-contabilă a întreprinderii:concepte, politici, practici,Marinela Mironiuc, Editura Sedcom Libris, Iași 2007, pag.64

Astfel, plecând de la capacitatea de autofinanțare, considerată resursă potențială de finanțare a întreprinderii, sunt redate: fluxul de resurse corespunzător rezultatului net, destinat creșterii întreprinderii (prin investiții), și fluxul de resurse materializat în cheltuielile cu amortizarea, provizioanele și ajustările pentru depreciere și pierderi de valoare, destinat reînnoirii imobilizărilor.

Capacitatea de autofinanțare (CAF) sugerează potențialul financiar de creștere economică a unei societăți, respectiv sursa internă de finanțare generată de activitatea desfășurată pe un anumit interval de timp, menită sa asigure:

Finanțarea unor nevoi ale gestiunii curente;

Creșterea fondului de rulment;

Finanțarea totală sau parțială a noilor investiții;

Rambursarea împrumuturilor contractate;

Remunerarea capitalurilor angajate.

CAF ilustreză un surplus monetar net global, ce decurge din confruntarea veniturilor totale monetare cu cheltuielile totale monetare, fiind inclus și impozitul pe profit. Caracterul net rezultă din faptul că acest indicator este determinat doar după deducerea impozitului pe profit, iar în ceea ce privește caracterul global, acesta rezultă din faptul că este degajată de întreaga activitate a societății. Capacitatea de autofinanțare nu trebuie încurcată cu excedentul brut de exploatare, întrucât cel din urmă este delimitat în sfera activității de exploatare, iar capacitatea de autofinanțare se referă la toate laturile activității întreprinderii: exploatare, financiară și extraordinară.

Mărimea capacității de autofianațare poate fi determinată prin intermediul a două metode:

Metoda deductivă

Metoda aditivă.

Prin prima metodă, cea deductivă, capacitatea de autofinanțare se calculează plecând de la excedentul brut de exploatare (EBE) căruia i se adaugă alte venituri monetare și se scad alte cheltuieli monetare:

CAF= EBE + Alte venituri monetare – Alte cheltuieli monetare

CAF= EBE

+Alte venituri din exploatare

-Alte cheltuieli din exploatare

+Venituri financiare

-Cheltuieli financiare

+Venituri extraordinare

-Cheltuieli extraordinare

-Impozit pe profit

Dacă luăm în vedere excedentul brut de exploatare, relația este următoarea:

CAF= Rezultatul din exploatare

+Amortizări și provizioane

+Valoarea netă contabilă a elementelor de activ cedate

-Venituri din vânzarea de active

-Subvenții pentru investiții asupra rezultatului exercițiului

+Venituri financiare

-Cheltuieli financiare

+Venituri extraordinare

-Cheltuieli extraordinare

-Impozit pe profit

Ca și rezultat, capacitatea de autofinanțare ilustrează fluxul potențial de lichidități pentru întreaga activitate a întreprinderii, ce se obține prin deducerea din veniturile monetare totale, ce presupun încasări, a cheltuielilor monetare totale, dar și a impozitului pe profit, ce presupun efectuarea de plăți.

Prin cea de-a doua metodă, cea aditivă, capacitatea de autofinanțare este calculată prin adăugarea la rezultatul net al exercițiului a tipurilor de cheltuieli calculate, dar neplătite (cum ar fi cheltuieli cu amortizarea și provizioanele) și scăderea veniturilor calculate și neîncasate (veniturile din provizioane), după cum urmează:

CAF= Rezultatul net al exercițiului

+Cheltuieli calculate

-Venituri calculate

+Valoarea netă contabilă a elementelor de activ cedare

-Venituri din vânzarea de active

Sau

CAF= Rezultatul net al exercițiului

+Cheltuieli cu amortizarea și provizioanele (de exploatare și financiare) calculate

-Venituri din provizioane (din exploatare și financiare)

+Valoarea netă contabilă a elementelor de activ cedat

-Venituri din vânzarea de active

-Subvenții pentru investiții virate asupra rezultatului exercițiului.

Configurația surselor de finanțare ce alcătuiește componența CAF este redată în următoarea figură:

Figura 1.5 Componența capacității de autofinanțare

Sursa: Diagnosticul financiar al firmei, Marian Siminică, Editura Sitech, Craiova, 2010, pag.159

În funcție de mărimea componentelor se pot identifica următoarele relații:

Dacă firma înregistrează profit net, pot exista următoarele destinații ale surselor de finanțare:

Pn = Div, iar Aj = Af – rezultatul net este distribuit pentru acordarea de dividente, iar la dispoziția firmei rămân doar amortizările și provizioanele pentru autofinațare;

Pn > Div , Aj + Pnr = Af – rezultatul net este distribuit parțial pentru dividende, iar restul este reinvestit în cadrul întreprinderii;

Dacă Pn = 0 , capacitatea de autofinanțare cuprinde doar amortizările și provizioanele ( CAF = Aj ) ;

Dacă Pn < 0 , întreprinderea înregistrează pierdere, iar capacitatea de autofinanțare va fi mai mică decât suma amortizărilor și provizioanelor. În acest caz, există trei situații:

Dacă pierderea netă este mai mare decât nivelul amortizărilor și provizioanelor, se obține un nivel negativ al capacității de autofinanțare (CAF);

Dacă pierderea netă este egală cu nivelul amortizărilor și provizioanelor, se obține o capacitate de autofinanțare nulă;

Dacă pierderea netă este mai mică decât nivelul amortizărilor și provizioanelor, se obține un nivel pozitiv al capacității de autofinanțare.

În nici una din cele două metode de calcul a capacității de autofinanțare nu este luat în considerare nivelul în care veniturile o să corespundă încasărilor și cheltuielile plăților. Dacă presupunem că întregul nivel al vânzărilor sunt încasate pe tot parcursul exercițiului financiar și toate cheltuielile (exceptând amortizările) sunt plătite, putem calcula capacitatea de autofinanțare, în acest caz identică cu fluxul net de trezorerie produs în cursul exercitiului sau cu capacitatea de autofinanțare încasată.

Capacitatea de autofinanțare reflectă un indicator ce exprimă independență financiară, reprezentând fluxul de disponibilități potențial sau real. Mărimea acestui indicator depinde de: rentabilitatea întreprinderii, de politica de investiții a întreprinderii, dar și de metodele de amortizare a activelor imobilizate.

Capitolul 2

Resurse folosite în autofinanterea întreprinderilor

Profitul – resursă a autofinanțării

Profitul poate fi definit ca un rezultat dobândit de către proprietatea industrială, de activitatea comercială sau financiară, dar și un venit adus de către capitalul utilizat într-o întreprindere, reflectând diferența dintre încasările efective și totalitatea cheltuielilor corespunzătoare. Profitul unei întreprinderi este corespunzător părților de venit ce rămâne după efectuarea tuturor cheltuielilor legate de producție, cum ar fi achiziția materiilor prime, plata salariilor, precum și a obligațiilor sociale, dar și după ce s-au remunerat și restul factorilor de producție. O parte din acest profit este prelevat de către stat, prin intermediul impozitului pe profit (16%), rezultând profitul net, împărțit între proprietarilor întreprinderii, sub forma dividendelor, și creșterea capacității de producție, prin autofinanțare.

Profitul mai poate fi definit prin următoarele trei accepțiuni:

Din punct de vedere legislativ, profitul este definit ca o diferență între veniturile și costurile aferente lor. În această circumstanță, profitul apare ca un câștig legitim, ca urmare a respectării legilor privind evidențiere de către întreprindere a tuturor veniturilor și cheltuielilor ocazionate de către activitatea economică;

În cea de-a doua accepțiune, profitul este văzut ca un venit rezidual ce revine întreprinderii ca urmare a progreselor economice și tehnice realizate în activitățile desfășurate;

În cea de-a treia accepțiune, profitul este considerat o remunerare a factorilor de producție pentru efortul depus, precum și pentru priceperea de a depăși riscurile activității economice.

Profitul este calculat ca diferență dintre încasări și cheltuieli sau ca diferență între prețul cu ridicata și costul produsului, serviciului sau lucrării, la care se adaugă taxa pe valoarea adăugată (TVA), după următorul calcul :

P= Înc. – Chelt. Sau P=PR – (PC+TVA) , Unde:

P= profitul;

Înc.= încasări;

Chelt.= cheltuieli;

PR= preț cu ridicata;

PC= preț de cost;

TVA= taxa pe valoarea adăugată.

Totalitatea încasărilor, sau a veniturilor, depinde de următorii factori: cantitatea totală de producție marfă, calitatea produselor vândute, mărimea prețului de vânzare, comparat cu cererea și oferta de pe piață. Agentul economic merită profitul obținut datorită capitalului investit, efortului de conducere, pregătirii profesionale, talentului, transpunerii ideii în practică, capacității de a organiza producția, precum și pentru comercializarea și valorificarea mărfurilor.

Din punct de vedere scriptic, profitul este calculat ca o diferență între venituri, mai mari, și cheltuieli, mai mici, ce sunt realizate de către întreprindere de-a lungul unei perioade de timp (ani, semestre, trimestre,luni). Veniturile sunt cele care se calculează în urma vânzării produselor, prestării serviciilor și executării lucrărilor, iar cheltuielile sunt cele prilejuite de reaalizarea venitului, totuși profitul este văzut ca un rezultat al întregii activități a întreprinderii.

Profitul reprezintă un excedent de venituri peste totalul costurilor. Luând în considerare cuantumul, precum și destinațiile sale, profitul este de o importanță deosebită, atât pentru întreprindere, cât și pentru toată societatea, care are ca principală preocupare, creșterea venituilor și diminuarea cheltuielilor.

Mărimea profitului conturează eficiența activității, nivelul de folosire a activului și pasivului întreprinderii, precum și a capitalului economic și financiar. Activitatea unei întreprinderi este eficientă dacă cheltuielile se compesează din venituri și se obține un excedent, profit. Dacă sunt înregistrate pierderi, situația întreprinderii este anormală și are ca consecință utilizarea întregului capital și imposibilitatea de a-l reface.

Profitul îndeplinește următoarele funcții:

Indicator sintetic de evaluare a eficienței utilizării capitalurilor, precum și a desfășurării activității. Prin nivelul profitului realizat se exprimă cel mai corect dacă resursele întreprinderii sunt utilizate productiv și astfel sunt motivați proprietarii de factori de producție să își continue, dar să și dezvolte activitatea;

Sursă de autofinanțare, implicit de autodezvoltare a agentului economic. Cu ajutorul profitului întreprinderea poate continua activitatea, fiind principala resursă de finanțare;

Pârghie de cointeresare a acționarilor și asociaților, precum și a proprietarilor individuali și a salariaților, profitul fiind cel dintâi factor motivațional pentru proprietarii de capital de investit;

Sursă de acoperire a capitalurilor împrumutate. Presupunând că întreprinderea folosește capitaluri împrumutate, obținearea profitului este necesară pentru acoperirea dobânzilor. Una din condițiile de acordare a unui împrumut este ca rata previzionată a profitului să fie mai mare decât rata dobânzii de pe piață;

Sursă importantă de alimentare a bugetului public național;

Mijloc de control asupra gestiunii economice și financiare.

Profitul poate îndeplinii aceste funcții doar dacă sunt stabilite corect costurile de producție și dimensionarea prețurilor de vânzare, luând în considerare cererea și oferta de mărfuri pe piață.

Profitul este influențat de următorii factori, grupați în trei seturi principale:

Mediul extern în care își desfățoară activitatea întreprinderea și care nu poate fi controlat într-o măsură destul de semnificativă;

Forma în care întreprinderea interacționează cu mediul de piață;

Eficiența și eficacitatea cu care este desfășurată activitatea de producție a întreprinderii;

În primul rând, economiile și piețele sunt influențate de hotărârile oamenilor politici ce emit tendințe de evoluție. Aceste tendințe influențează circumstanțele cu care se confruntă toate întreprinderile.

În cel de-al doilea rând, pentru optimizarea rentabilității și creșterea nivelului profitului, o întreprindere trebuie să țină seamă de componentele mixului de marketing. Prezentarea unui produs sau serviciu de calitate, ale cărui însușiri îl deosebește de produsele concurente, la un preț concurențial și promovat într-un mod profesional, nu poate îndruma decât la creșterea cotei de piață, prin urmare la creșterea încasărilor și implicit a profitului.

În cel de-al treilea rând, mijloacele prin care se administrează și supraveghează operațiunile din interiorul întreprinderii se află sub controlul direct al managerului, fiind adevărate elemente de acțiune la dispoziția decidenților.

Nivelul profitului obținut de către o întreprindere poate fi influențat de o mulțime de factori, atât de natură endogenă, cât și de natură exogenă. Factorii endogeni sunt următorii: gradul de tehnologizare utilizat în procesul de producție, modalitățile de recompensare a salariațiilor, în funcție de performanțe, calitatea furnizorilor etc. . Factorii exogeni sunt următorii: politica fiscală a țării, strategia de dezvoltare economică, subvențiile acordate de către stat, unor anumite ramuri de activitate, nivelul inflației, comportamentul consumatorilor în diferite perioade ale anului etc.

Activitatea viitoare a întreprinderii este influențată în cea mai mare măsură de repartizarea profitului, deoarece din profit este realizată creșterea economică, sunt furnizate veniturile acționarilor/asociaților, salariile personalului, precum și o parte din veniturile statului.

Pentru o întreprindere profitul este cea mai ieftină resursă financiară, astfel toți managerii o iau în considerare cu maximă prioritate. În această operațiune de repartizare a profitului sunt diferite interese create, deoarece fiecare din cei participanți (acționarii, întreprinderea, salariații și statul) doresc să primească o parte din profit tot mai mare. De aceea, au fost create legislații, formule de calcul, modele de repartizare a profitului, în plus există politici de repartizare, mai ales politici de dividende.

Din profitul brut obținut de către întreprindere sunt deduse mai multe scăzăminte, pentru a se ajunge la profitul net și la repartizarea acestuia. Impozitul pe profit reprezintă contribuția întreprinderii la formarea bugetului de stat (central sau local), deși acesta are caracter fiscal, reprezintă o parghie financiară foarte importantă a statului. Până în anul 2000, impozitul pe profit avea o cotă de 38%, în anul 2004 o cotă de 25% iar în prezent ajungând la 16%, încurajând creșterea economică. După ce este dedus impozitul, întreprinderea rămâne cu profitul net, care la rândul lui este repartizat.

În mod practic repartizarea profitului depinde de mai multi factori, printre care:

Hotărârea acționarilor;

Politica de dividende;

Maximizarea valorii firmei;

Profitul firmei;

Nivelul profitului net;

Mărimea firmei și sectorului economic;

Participarea investitorilor străini;

Stabilitatea economică;

Inflația și prețurile.

Distribuirea profitului net este realizată în conformitate cu legislația în vigoare, în cazul regiilor autonome, precum și a societăților comerciale cu capital întregal de stat.

În cazul regiilor autonome, societăților comerciale cu capital majoritar de stat și a companiilor naționale, repartizarea profitului este făcută astfel:

Vărsăminte la bugetul de stat;

Constituirea unui fond de rezervă;

Constituirea unor fonduri pentru riscuri comerciale și de asigurări;

Constituirea unui fond destinat creșterii economice;

Constituirea unor fonduri pentru perfecționarea și recalificarea personalului;

Constituirea unui fond de participare a personalului salariat la profit;

Constituirea unui fond social, cultural și sportiv etc.

Trebuie menționat faptul că la constituirea acestor fonduri, este repartizat 50% din profitul net, iar pentru a fi constituit fondul de participare a salariațiilor la profit poate fi utilizat 10% din profitul net. Restul de 40% este reprezentat de dividende, care vor fi vărsate în proporție de 70% la Fondul Proprietății de Stat, iar ceilalți 30% la societățile de investiții financiare, după ce este dedus impozitul pe dividende.

În cazul societăților comerciale organizate pe acțiuni, unde este participant și statul la formarea capitalului social, repartizarea profitului este făcută astfel:

Constituirea unui fond de creștere economică și cercetare științifică;

Constituirea unui fond de risc comercial și rambursarea creditelor bancare;

Creșterea fondului de rulment al societăți comerciale;

Plata dividendelor acționarilor persoane fizice și/sau juridice;

Plata dividendelor cuvenite statului, ca și acționar;

Constituirea unui fond pentru activități sociale și sportiv;

Formarea unui fond de premiere a angajaților;

Constituirea altor fonduri, în funcție ne nevoile fiecărei societăți.

Dividendele pe care le primesc acționarii pot fi reinvestite pentru creșterea capitalului social al întreprinderii sau chiar pentru formarea de capital pentru alte societăți comerciale prin cumpărarea de acțiuni și/sau obligațiuni.

În cazul societăților comerciale mixte, rezultatul financiar pozitiv este concretizat în profit, totalitatea acestuia fiind stabilit în bugetul de venituri și cheltuieli, în contul de rezultate financiare, precum și în bilanțul contabil. Profitul anual ce este impozitat se calculează ca diferență în totalul veniturilor încasate și totalul cheltuielilor efectuate în respectivul an.

În contextul economiei de piață funcțiile profitului capătă următoare direcții:

Prin intermediul impozitului pe profit, se participă la formarea fondurilor pentru bugetul statului;

Este asigurată funcția de producție și cea de cercetare, dezvoltarea întreprinderii prin autofinanțare;

Asigură îndeplinirea funcției sociale a întreprinderii;

Asigură cointeresarea acționarilor și salariaților proprii.

Autofinanțarea este metoda prin care o întreprindere poate să își finanțeze utilizările durabile, rambursarea creditelor pe termen mediu și lung, investițiile în activele imobilizate, creșterea necesarului de fond de rulment, în urma creșterii capacității de producție, pe seama fondurilor proprii, ca o parte a capitalurilor proprii.

Starea financiară bună sau proastă a unei organizații se apreciază prin anumiți indicatori financiari precum: valoarea adăugată, cifra de afaceri, rentabilitatea, rezultatul exercițiului, nivelul cheltuielilor, solvabilitatea etc. Dar indicatorul cu importanța cea mai mare, care constituie pentru unii autori "cheia de boltă" a unei analize financiare este autofinanțarea, deoarece oglindește capacitatea întreprinderii de a-și genera singură resursele necesare, nu doar reînnoirea aparatului productiv, ci în special resursele ce sunt necesare pentru a moderniza și dezvolta activitatea, având ca și scop final, a fi în pas cu cerințele din ce în ce mai ridicate ale consumatorilor finali.

Valoarea autofinanțării este influențată de doi factori foarte importanți: marja brută de autofinanțare, precum și de dividendele distribuite acționarilor.

Formula de calcul a autofinanțării este:

A = CAF (MBA) – Div

A = Autofinanțarea;

CAF = Capacitatea de autofinanțare;

MBA = Marja brută de autofinanțare;

Div = Dividendele.

Capacitatea de autofinanțare este determinată prin următoarea formulă:

CAF = cash-flow-ul net + provizioanele cu caracter de rezervă

Provizioanele cu caracter de rezervă = profit net capitalizat + amortizarea

În practică, capacitatea de autofinanțare este determinată în funcție de componentele monetare ale contului de rezultate, punctul de plecare fiind excedentul brut de exploatare. Capacitatea de autofinanțare se determină prin intermediul a două metode: metoda deductivă și metoda aditivă. Prin prima metodă se scot în evidență elementele care constituie marja brută de autofinanțare, iar prin intermediul celei de-a doua metode este determinat nivelul acesteia.

Determinarea capacității de autofinanțare prin intermediul celor două metode a fost analizată mai pe larg în primul capitol. Pentru a ne aminti cu exactitate modul de calcul, am făcut un rezumat prin intermediul următoarei figuri:

Figura 2.1 Determinarea capacității de autofinanțare

(-) (+)

(+) (-)

Sursa: Gestiunea financiară a întreprinderii, Georgeta Vintilă, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2005, pag. 94

VNCEAC = Valoarea net contabilă a elementelor de activ cedate.

Sunt excluse din calcul următoarele:

Fără reluări asupra provizioanelor;

Fără amortizări și provizioane financiare calculate;

Fără:

Venituri din cesiunea elementelor de activ;

Cote părți din subvenții virate asupra rezultatului exercițiului;

Reluări asupra provizioanelor excepționale;

Fără:

Valoarea net contabilă a elementelor de activ cedate;

Amortizări și provizioane excepționale calculate.

Abilitatea întreprinderii de a face față și de a duce la îndeplinire obiectivele propriei strategii, constituie conținutul politicii de autofinanțare a acesteia. Politica de autofinanțare a unei întreprinderi are următoarele obiective:

Creșterea cursului acțiunilor întreprinderii și deci, a valorii acesteia prin creșterea proporției din profitul net reținută pentru autofinanțare. Diminuarea riscului de insolvabilitate datorat autofinanțării este percepută favorabil pe piața financiară și se reflectă în creșterea cererii pentru acțiunile acesteia. De asemenea, autofinanțarea crește și capacitatea de îndatorare deoarece îmbunătățește raportul între capitalurile proprii și datoriile totale, iar prin efectul de levier al îndatorării – valoarea întreprinderii. Însă, creșterea proporției de distribuiere a profitului pentru autofinanțare se lovește de atitudinea acționarilor, care câteodată preferă un câștig pe termen scurt în detrimentul unor speranțe de rentabilitate mai mari pe viitor.

Creșterea întreprinderii și independenței sale față de mediul financiar. Autofinanțarea crește nivelul lichidităților prin evitarea plății dividendelor, pe care le poate utiliza în acumularea de capital, costituind un instrument de putere care îi asigură o flexibilitate mai mare în viitor.

Exploatarea unor avantaje pe care le oferă statul față de agenții economici. Așadar, autofinanțarea poate să constituie o premisă pentru diminuarea fiscalității întreprinderii prin diminuarea obligației față de buget pentru plata impozitului pe profit. Astfel, în perioade de criză, creșterea proporției de repartizare a profitului net în favoarea autofinanțării, dirijează la investirea profitului pentru dezvoltarea capacității de producție și obținerea de profituri viitoare suplimentare, și prin urmare impozitul pe profit aferent profitului reinvestit se reduce cu 50%, constituind sursă de finanțare a investițiilor în viitor.

Politica de dividente se raportează la politica de a plăti profitul rezultat din activitate, fie proprietarilor, sub forma dividendelor, fie acesta este acumulat în vederea reinvestirii. Proporția dintre profitul plătit sub forma dividendelor și cel acumulat, în vederea reinvestirii, se aprecează în funcție de consecințele avute asupra valorii de piață a întreprinderii.

Plecând de la ideea că valoarea de piață a întreprinderii este direct dependentă de valoarea de piață a acțiunilor, atunci valoarea unei acțiuni (Pa) se mărește odată cu creșterea dividendelor plătite proprietarilor (D) :

Pa = , unde

Conform relației de calcul din modelul elaborat de M.J.Gordon și E.Shapiro, k reprezintă rata de actualitate, iar g reprezintă rata de creștere a dividendelor de la o perioadă la alta. Dacă mărimea dividendelor crește, atunci întreprinderea nu va mai putea reinvesti și își va afecta astfel capacitatea viitoare de a produce dividende.

Alți autori sunt de părere că dividendele trebuie plătite doar dacă, după plata lor, valoarea acțiunii crește sau cel puțin nu scade sub nivelul avut anterior. Această condiție are în vedere ca avuția acționarilor să nu fie mult mai mare atunci când sunt plătite divedendele, decât atunci când acestea nu se plătesc. Aceștia consideră că problema finanțării investițiilor se rezolvă, în acest caz, de la sine fiindcă "semnalul" emis către piață, odată cu plata dividendelor, reprezintă faptul că întreprinderea prezintă garanție deținătorilor de disponibilități, semnificând că firma este capabilă să remunereze eventualele noi acțiuni pe care aceasta le va emite.

Raportul dintre dividend și profitul net, numit și coeficientul dividendului, se modifică în timp doar dacă se modifică componenta stabilă a profitului net.

Fundamentarea politici de dividende este influențată de următorii factori:

Reglementările juridice – prevăd faptul că dividendele trebuie plătite din profituri (din anul curent sau din anii precedenți);

Disponibilitatea numerarului, conform căruia dividendele în numerar pot fi plătite numai cu numerar. Astfel, o criză de numerar în contul curent din bancă poate să restricționeze plata dividendelor. Totuși, capacitatea de a împrumuta poate neutraliza acest factor;

Necesitatea de a rambursa datoriile. Atunci când o firmă a emis acțiuni sau obligațiuni pentru a își procura resursele necesare extinderii activității, aceasta se confruntă cu două variante:

Poate refinanța datoria atunci când aceasta ajunge la scadență, prin emisiunea unor noi valori mobiliare;

Poate să stabilească prevederi pentru rambursarea datoriei contractate (dacă se decide rambursarea, atunci întreprinderea este nevoită să rețină profitul, nemaiacordând devidende);

Restricții impuse prin contractele de credit. Contractele de credit, în special cele pe termen lung, restrâng capacitatea întreprinderii de a plăti dividende în numerar. Astfel de restricții protejează creditorul și prevăd următoarele:

Dividendele viitoare pot fi plătite numai din câștiguri obținute după semnarea contractului de credit, așadar, ele nu pot fi plătite din profituri adunate în trecut;

Nu se pot plăti dividende când capitalul de lucru este mai mic decât o anumită sumă specificată;

Posibilitatea accelerării/amânării proiectelor de investiții va permite întreprinderii să își respecte cu ușurință partea din profit destinată plății dividendelor;

Accesul la piața de capital. Dacă o întreprindere are nevoie de resurse pentru a-și finanța investiția, aceasta poate utiliza fie capitalul propriu, fie prin emisiunea de noi acțiuni;

Controlul . Dacă echipa managerială este interesată în menținerea controlului, ea ar putea să nu fie dispusă să emită și să vândă noi acțiuni, întrucât s-ar micșora puterea de control a grupului dominant în întreprindere.

În practica financiară sunt întâlnite trei tipuri de politici de dividend :

De participare directă la profit;

De stabilitate sau de prudență;

Reziduală sau oportunistă.

Politica de participare directă la profit are drept scop asigurarea unei rate constante (d) de distribuire a dividendelor. Dimensiunea dividendelor de plată (D) este stabilită în funcție de profitul net al întreprinderii (Pn) :

D = d x Pn

Politica de stabilitate la profit are drept scop asigurarea unui dividend constant ca mărime, cu o eventuală creștere constantă (g) a lui, de la un an la altul, oricare ar fi profitul obținut:

= (1 + g)

Dividendele viitoare () sunt dependente de mărimea dividendelor distribuite în anii precedenți.

Politica reziduală sau oportunistă are drept scop privilegierea deciziei de a investi. Dacă sunt epuizate oportunitățile de investiții, profitul net ce a rămas neinvestit este distribuit sub formă de dividende.

Întreprinderile adoptă o politică de dividend ca un rezumat al obiectivelor pe care acționarii și managerii le urmăresc prin investirea capitalurilor firmei.

Amortizarea mijloacelor fixe

Într-o accepțiune mai cuprinzătoare, amortizarea este o reducere ireversibilă, fiind repartizată pe o anumită perioadă de timp, determinată de valorile anumitor posturi din bilanț. În această situație amortizarea reprezintă, pe lângă recuperarea valorii activelor imobilizate, și stingerea succesivă a unui împrumut pe calea restituirii sumei luate în perioada de timp convenită cu creditorul. Este necesar separarea noțiunii de amortizare, cu cea de provizione. Amortizarea reprezintă reducerea valorii unui bun grație deprecierii ireversibile a acestui, pe când provizionul reflectă scăderea valorii unui element de activ, cum ar fi materii prime, produse finite, creanțe, datorită unor motive ce nu pot fi considerate ireversibile (creșteri de preț, cursul de schimb valutar etc. ). Prin urmare, amortizarea este reprezentativă atât unor elemente de activ (active imobilizate corporale/necorporale, obiecte de inventar etc.) , cât și unor elemente de pasiv (împrumuturi contractate de către întreprindere), în timp ce provizioanele sunt create doar prin intermediul elementelor de activ.

Amortizarea este definită prin prisma a trei viziuni: viziune contabilă, viziune economică și viziune financiară.

Potrivit viziunii contabile, amortizarea reprezintă un proces prin care este reflectată deprecierea activelor imobilizate într-un interval de timp. Prin intermediul amortizării este corectată valoarea activelor imobilizate, ca consecință a deprecierii suferite în timp. Prin intermediul acestui proces, este măsurat ritmul, dar și amploarea uzurii fizice și morale, a imobilizărilor cu scopul de a stabili valoarea reală a acestora, pentru a garanta sinceritatea datelor din bilanț față, atât de creditori și de terți.

Potrivit viziunii economice, amortizarea reprezintă procedeul de repartizare a consumului de capital într-un interval de timp. Prin calcularea amortizării este repartizat costul investiției pe toată durata ei de exploatare

Potrivit viziunii financiare, amortizarea reprezintă procesul prin intermediul căruia este asigurată reînnoirea activelor uzate. Ca rezultat al recuperării amortizării, sunt create resursele financiare necesare reproducției simple a celor active.

Ca o consecință a acestor trei abordări, amortizarea poate fi privită sub următoarele aspecte:

Ca proces, însemnând o detașare și o transmitere de valoare din activele imobilizate asupra producției;

Ca o cheltuială care urmează a se include în costuri; cu mențiunea că amortizarea este de natură diferită față de celelalte elemente de cheltuieli, deoarece nu conduce la o plată imediată cum este cazul materiilor prime, consumurilor energetice, salariilor etc. ;

Ca resursă financiară care trebuie să asigure recuperarea valorii activelor imobiliare și deci finanțarea înlocuirii acestora.

Pentru unii autori, amortizarea este definită în mod sintetic ca fiind “expresia bănească a uzurii”. Acest lucru nu semnifică că întotdeauna valoarea pierdută prin uzură de un activ imobilizat este egală cu amortizarea. Abia la sfarșitul perioadei de funcționare poate fi luată în considerare o egalitate între acestea, ținând cont și de valoarea reziduală.

Pentru ca o întreprindere să își desfășoare activitatea este nevoie de existența unor instrumente sau unelte de muncă, care sunt parte integrată a aparatului de producție, dar și a patrimoniului, fiind cunoscute sub denumirea de active fixe, mijloace, capitaluri sau fonduri fixe și imobilizări.

Din punct de vedere material, activele fixe sunt concretizate în unelte, mașini, mijloace de transport, clădiri, instalații etc. , formând baza tehnică a întreprinderii. Activele fixe sunt reprezentate de acea parte a mecanismului de producție care se consumă și își traspune valoarea asupra serviciilor și produselor treptat și nu dintr-o dată, pe decursul mai multor cicluri de exploatare, acestea păstrându-și forma fizică specifică și având o durată îndelungată de funcționare.

Menținerea în stare de funcționare, înlocuirea activelor fixe, precum și expansiunea acestora, reclamă strângerea sistematică de resurse financiare, resurse ce capătă printre altele forma fondurilor de amortizare. Înlocuirea dar și expansiunea activelor fixe are loc prin investiții.

Prin intermediul procesului de amortizare sunt create în întreprindere resursele necesare pentru finanțarea înlocuirii activelor scoase din uz, putându-se menționa că temporar, acestea vor putea fi utilizate și în alte scopuri, spre exemplu, pentru acoperirea unor cheltuieli de exploatare. Principalul rol al amortizării este de a scoate în evidență valoarea cu care se depreciază activele imobilizate și permite repartizarea acestuia pe costuri. Ca și proces, amortizarea are rolul de a elibera resursele necesare finanțării reînnoirii activelor uzate. Constituirea acestor resurse trebuie făcută chiar dacă întreprinderea obține pierderi. O întreprindere care nu își calculează și recuperează amortizarea, își micșorează patrimoniul. Amortizarea este o resursă a autofinanțării, fiind o parte componentă a finanțării interne.

Capitalul imobilizat supus amortizării este evidențiat în patrimoniul agenților economici, dar și a persoanelor fără scop lucrativ, existând în proprietatea acestora, materializându-se prin bunuri și valori ce sunt destinate să deservească activitatea pe o perioada mai îndelungată de un an și care sunt consumate treptat. Capitalul imobilizat ce este supus amortizării se împarte în două categorii diferite: active corporale și active necorporale. În activele corporale sunt încluse următoarele capitaluri imobilizate: terenurile, incluzând investițiile necesare amenajării acestora și mijloacele fixe.

Sunt considerate mijloace fixe obiectele sau ansamblul de obiecte ce sunt utilizate ca atare și îndeplinesc cumulativ următoarele condiții: au o valoare de intrare mai mare de 2500 lei și o durată de utilizare mai mare de un an. Pentru obiectele care sunt utilizate în seturi, loturi sau alcătuiesc un singur corp, la încadrarea lor ca și mijloace fixe se ia în considerare întregul set, lot sau corp.

Mijloacele fixe sunt clasificate în "Catalogul privind clasificarea și duratele normale de funcționare a mijloacelor fixe" în trei grupe:

Grupa 1 : Construcții;

Grupa 2 : Instalații tehnice, mijloace de transport, animale și plantații;

Grupa 3 : aparatură birotică, mobilier, echipamente de protecție a valorilor umane și materiale și alte active corporale.

Sunt asimilate mijloace fixe și se supun amortizării următoarele:

Investiții efectuate la mijloacele fixe luate în chirie;

Investiții puse în funcțiune parțial, pentru care nu sunt întocmite formele de înregistrare ca și mijloace fixe, la valoarea totală a cheltuielilor efectuate pentru realizarea lor. Atunci cand sunt puse în funcționare, după recepția finală, amortizarea este determinată în funcție de valoarea finală, iar în ce privește valoarea neamortizată până la data respectivă, aceasta se va recupera pe durata normală de utilizare rămasă;

Investiții efectuate pentru descopertă, în vederea valorificării de substanțe minerale utile cu cărbuni și alte zăcăminte ce se exploatează la suprafață, dar și cele pentru efectuarea lucrărilor miniere subterane de deschidere a zăcămintelor. Acestea sunt amortizate în regim liniar, pe o periadă de maxim 10 ani, cu aprobarea consiliului de administrație ori a responsabilului cu gestiunea patrimoniului;

Investiții efectuale la mijloacele fixe, având ca scop modernizarea acestora, prin îmbunătățirea parametrilor tehnici inițiali, majorând valoarea de intrare a mijloacelor fixe.

Cheltuielile realizate la mijloacele fixe, cu scopul modernizării, trebuie să aibă următoarele consecințe: să crească efectiv performanțele acestora, față de parametrii funcționali inițiali, să asigure realizarea de venituri suplimentare, în comparație cu cele obținute cu mijloacele fixe inițiale.

Din punct de vedere economic, mijloacele fixe se clasifică după următoarele criterii:

După domeniul de activitate:

Mijloace fixe de producție care participă direct sau indirect la procesul de producție sau activitate curentă;

Mijloace fixe de comercializare;

Mijloace fixe utilizate în scopuri sociale;

După structura, natura și particularitățile tehnico-constructive:

Construcții: industriale, agricole, pentru transporturi, poștă, telecomunicații, hidrotehnice;

Echipamente tehnologice;

Aparate și instalații de măsurare, control și reglare;

Mijloace de transport;

Animale și plantații;

Mobilier și aparatură birotică, sisteme de protecție a valorilor umane și materiale;

După apartenența lor:

Mijloace fixe proprietate a unității patrimoniale înscrise în inventarul acesteia, valoarea lor reală fiind evidențiată în bilanț;

Mijloace fixe luate cu chirie, locație de gestiune, concesiune, pentru care evidența este realizată prin intermediul conturilor speciale, nefiind cuprinse în bilanțul patrimonial.

Din momentul în care sunt produse și mai ales în timpul procesului de utilizare, mijloacele fixe sunt uzate atât fizic, cât și moral.

Uzura fizică este reprezentată de baza materială a pierderii valorii acestora, fiind sub acțiunea factorilor naturali, dar și influențate de trecerea timpului. În urma uzurii fizice, mijloacele fixe sunt supuse unui regim de întreținere și de reparații, care necesită cheltuieli, iar în unele cazuri, mijloacele fixe pot fi scoase din funcțiune și înlocuite cu altele.

Uzura morală are loc în momentul în care mijloacele fixe se demodează, se învechesc din punct de vedere tehnologic și sunt lansate pe piață altele mai performante și mult mai bine adaptate la condițiile de lucru, iar în unele cazuri, chiar mai ieftine. În astfel de condiții, se poate dispensa de unele active fixe, achiziționându-se altele noi, cu caracteristici tehnico-funcționale mult superioare, fiind necesar de luat în considerație la stabilirea amortizării pentru a nu se produce pierderi.

Elementele cu sprijinul cărora se află amortizarea mijloacelor fixe sunt următoarele: valoare de amortizat, durata de amortizare și norma de amortizare.

Valoarea de amortizat este elementul central al sistemului de calcul al amortizării, putând fi exprimat în diferite moduri. Utilizarea unor anumite valori în determinarea amortizării are consecințe variate asupra echilibrului ce există între posibilitatea de constituire a resurselor financiare și necesitățile de investiții pentru reproducția mijloacelor fixe. Valoarea amortizabilă este costul activului sau o altă valoare substituită costului în situațiile financiare, din care s-au scăzut valoarea reziduală.

Mijloacele fixe sunt evidențiate, conform legislației existente în țara noastră, la valoarea de inventar care poate fi :

Valoare inițială sau valoare de origine;

Valoare de înlocuire, actualizată sau de reproducție.

Prin valoarea inițială este reprezentat: prețul de cumpărare, la care se adaugă posibile cheltuieli cu transportul, montajul, punerea în funcțiune, taxele vamale, dar și alte cheltuieli legate de crearea mijlocului fix respectiv, cum ar fi cheltuieli de producție pentru activele produse sau construite.

Valoarea de înlocuire sau de reproducție cuprinde totalitatea cheltuilelilor ce sunt făcute în momentul înlocuirii mijlocului fix cu unul asemenea celui precedent sau echivalent.

Valoarea actualizată este calculată în urma modificărilor ce apar la nivelul prețurilor, dar și a folosirii mijloacelor fixe în alt regim decât cel stabilit inițial, sau a diferențelor ce apar între mărimea amortizării și ritmul uzurii. Această valoare este determinată prin intermediul operațiunilor de reevaluare, utilizând prețurile existente pe piață la momentul respectiv. Cu această ocazie, este stabilită și valoarea actualizată rămasă (V.a.r.) în funcție de valoarea de inventar actualizată (V.i.a.), durata consumată (D.c.), precum și durata rămasă (D.r.), conform relației:

V.a.r. =

Înainte de a începe reevaluarea, este realizată o inventariere a activelor imobilizate și după o analiză a probabilităților economice, precum și o analiză a stării tehnice, este estimată durata de funcționare și valoarea rămasă.

Durata de amortizare reprezintă perioada medie de timp în care activele fixe funcționează. Duratele de amortizare îndeplinesc un dublu rol:

Servesc ca durate de amortizare pe intervalul cărora trebuie recuperate valorile de inventar ale mijloacelor fixe. Resursele de finanțare a investițiilor de schimbare/înlocuire a mijloacelor fixe uzate sunt constituire în funcție de aceste durate;

Servesc ca suport de previzionare a mărimii producției de mijloace fixe, pentru că cererea de astfel de bunuri este conturată de necesitatea schimbării acestor mijloace uzate.

La noi în țară duratele de amortizare a mijloacelor fixe sunt numite și durate normale de funcționare, fiind stabilite în mod centralizat de către Guvern și sunt obligatorii pentru toate întreprinderile ce utilizează același tip de mijloc fix și în aceleași condiții. Aceste durate sunt suprapuse duratelor de amortizare, fiind exprimate în ani și sunt eferente regimului liniar de amortizare.

Norma de amortizare este reprezentată de mărimea amortizării, preponderent în procente față de valoarea de intrare a mijloacelor fixe.

După modul în care acționează asupra nivelului fondului de amortizare, în practica mondială se întâlnesc următoarele categorii de norme :

Norme proporționale;

Norme regresive sau accelerate;

Norme progresive.

Normele proporționale sunt împărțite în trei categorii: proporționale în timp, proporționale pe unitatea de produs și proporționale pe kilometru.

Normele proporționale în timp sunt folosite la calcularea amortizării a marii majorități a mijloacelor fixe, fiind caracterizate prin un nivel uniform și constant, iar utilizarea lor conduce la o cotă egală în fiecare an, la aceleași active, astfel încât costurile și rezultatele financiare sunt afectate pe toată perioada amortizării. Aplicarea acestor norme este cunoscută sub denumirea de calcul liniar al amortizării. Relația de calcul a acestor norme este :

Na = x 100 = x 100

Na – norma proporțională în timp

Vi – valoarea de inventat

Dn – durata normală de serviciu

Normele proporționale pe unitatea de produs sunt utilizate în unele situații specifice, cu precădere la următoarele mijloace fixe: clădiri, construcții speciale sau investiții pentru decopertări din minele de cărbuni, carieire sau saline. Calculul acestor norme se realizează după relație :

Na = , unde

Vi – valoarea de inventar a clădirilor sau construcțiilor speciale;

Vr – valoarea rămasă a bunurilor menționate anterior;

Re – rezerva exploatabilă exprimată în tone, metri cubi etc.a minelor, salinelor sau carierelor.

Normele proporționale pe km sunt menite pentru calculul amortizării mijloacelor de transport. Aceste norme nu mai sunt utilizate în țara noastră. În cazul mijloacelor de transport auto, norma de amortizare se stabilește după relația :

Na = x 100 = , unde

Np – parcursul normat

Normele regresive sau accelerate sunt caracterizate prin descreșterea nivelului lor de la un an la altul, ducând la nivelul unei amortizări mai mari la începutul perioadei de amortizare și mai mici spre sfârșitul perioadei. Folosirea acestor tipuri de norme oferă întreprinderilor atât o serie de avantaje, cât și o serie de dezavantaje. Printre avantaje enumerăm:

Procurarea mai rapidă a resurselor financiare necesare reproducției activelor imobilizate;

Micșorarea pierderilor provocate de uzura morală;

Reducerea valorii rămase neamortizare ca urmare a scoaterii din uz a activelor imobilizate;

Realizarea unei relații mai bune între mărimea normelor și randamentul mijloacelor fixe.

Printre dezavantaje enumerăm:

Amortizarea contravine desfășurării obiective a uzurii fizice;

Transformă o parte din beneficii în amortizare la începutul duratei de serviciu;

Complică munca de calculare și de evidență a amortizării;

Nu asigură cunoașterea la un moment dat a valorii reale a activelor fixe, întrucât între uzura reală și amortizare apar diferențe mari.

În alte țări aceste norme sunt prezentate în două variante, nefiind folosite în țara noastră. În situația în care sistemul degresiv este construit prin intermediul valorii rămase, norma de amortizare este stabilită astfel :

Na = ( 1 – ) x 100 , unde

Vr – valoarea reziduală la sfârșitul duratei de serviciu;

Vi – valoarea de inventar

Atunci când sistemul degresiv este obținut prin practicarea valorilor de amortizat anuale constante, pe întrega durată, norma se stabilește după relația :

Na = x 100 , unde

Dr – durata de serviciu rămasă;

Nu – suma numărătorilor utilizați în calcul.