Aspecte Privind Finantarea Societatilor Comerciale In Economia de Piata

CUPRINS

Introducere

Cap. I Aspecte privind finantarea societăților comerciale în economia de piață

Finanțele în economia de piață

Conținutul și necesitatea finanțelor în economia de piață

Structura financiară a societăților comerciale

Modalități de finanțare

Importanța deciziilor de finanțare

Clasificarea mijloacelor de finanțare

Cap. II Finanțarea societăților comerciale din fonduri proprii

Finanțarea internă

Autofinanțarea.

Componentele autofinanțării

Factorii care influențează decizia de autofinanțare.

Avantajele și dezavantajele autofinanțării

Majorări de capital

Creșteri de capital prin aporturi în natură

Creșteri de capital prin încorporarea rezervelor

Creșteri de capital prin conversia datoriilor

Finanțarea externă

Aportul la capitalul propriu. Tipuri de aport

Finanțarea directă și intermediară

Necesitatea dezvoltării finanțării din exteriorul firmei

Cap. III Finanțarea societăților comerciale din fonduri împrumutate

Finanțarea prin credite bancare

Funcțiile creditului bancar.

Raportul de creditare și criterii de clasificare

Avantajele și dezavantajele creditului bancar

Etapele acordării creditului

Riscurile de creditare

Finanțarea prin împrumuturi obligatare pe termen mediu și lung

Finanțarea prin împrumuturi obligatare

Finanțarea prin împrumuturi bancare pe termen mediu și lung

Finanțarea prin leasing

Tipuri de leasing.

Avantajele finanțării prin leasing

Cap. IV Finanțarea societății comerciale SC Melinda Imex Instal SA

Informații generale privind prezentarea societății SC Melinda Impex Instal SA

Scurt istoric și modul de desfășurare al activității

Obiectul de activitate

Piața și concurența

Principii, politici și metode contabile.

Prezentarea și analiza indicatorilor financiari ai entității

Calculul și analiza principalilor indicatori economico-financiari pe baza bilanțului entității

Analiza rezultatelor obținute în exercițiul economico-financiar 2012

Analiza activității comerciale și a costurilor aferente

Analiza situațiilor patrimoniale

Analiza activității de investiții a societății SC Melinda Impex Instal SA

Organizarea contabilității capitalurilor la SC Melinda Impex Instal SA

Reflectarea în contabilitate a operațiunilor cu capital social

Analiza structurii financiare a capitalurilor societății SC Melinda Impex Instal SA

Contabilitatea operațiunilor de încasăr și plăți efectuate prin conturile bancare în cadrul SC Melinda Impex Instal SA.

Fundamentarea necesarului de credit solicitat. Situația creditelor bancare

Contabilitatea creditelor bancare pe termen scurt

Întocmirea și prezentarea tabloului fluxurilor de trezorerie la SC Melinda Impex Instal SA

Determinarea fluxurilor din activitatea de exploatare

Determinarea fluxurilor din activitatea de investiții

Determinarea fluxurilor din activitatea de finanțare

Determinarea variației trezoreriei nete

Capitolul V. Informatizarea activității de finanțare a SC Melinda Impex Instal SA…..

5.1. Sistemul informațional economic. Circuitul documentelor in cadrul SC Melinda Impex Instal SA

5.2. Descrierea principalelor sisteme informaționale existente în cadrul societății

5.3. Descrierea programului informatic utilizat de SC Melinda Impex Instal SA

5.4. Prezentarea aplicației informaționale propusă privind calcului

Concluzii

Anexe.

Bibliografie

Introducere

Societatea comercială este o entitate a cărei activitate, indiferent de dimensiuni și obiectivele ei are nevoie de finanțare, iar finanțarea se realizează din diferite surse: fonduri proprii sau fonduri împrumutate. Dotarea inițială a societății, care este furnizata de asociați și corespunde capitalului social, această dotare putând fi completată cu alte resurse, așa încât va trebui să se distingă capitalul social de fondurile împrumutate, iar în cadrul capitalului social, să se facă alte diferențieri între: capitalul social, capitalurile proprii, precum și asociațiile în participațiune, grupurile de interes economic și parteneriatele publice private.

Societățile comerciale dețin un rol esențial în dezvoltarea oricărei economii, acestea generând în mare măsură o parte din produsul intern brut.Ele se caracterizează prin dinamism, flexibilitate și inovare fiind capabile să se adapteze schimbărilor ce intervin în economie, să sesizeze cu rapiditate tendințele pieței și să fie promotori ai schimbării.

Activitatea oricărei societăți este orientată spre obținerea de profit și maximizarea valorii pentru investitori. Atingerea acestui obiectiv nu este un lucru facil, conducerea societății trebuind să aibă în vedere incertitudinea generată de faptul că mediul economic este caracterizat de o permanentă schimbare, activitatea economică având o evoluție fluctuantă în

timp. Succesul în afaceri al unei societăți depinde în mare măsură de politica de finanțare pe care o adoptă. De aici apare necesitatea identificării acelor surse de finanțare care să asigure profitul așteptat și maximizarea valorii societății.

Scopul și obiectivele lucrării

Tema pe care am dezvoltat-o în cadrul lucrării de licență, intitulată ”Finanțarea societăților comerciale,, se înscrie pe linia preocupărilor privind găsirea celei mai eficiente modalități de finanțare și sursele de finanțare a activității acestora. Pentru atingerea acestui scop general au fost definite următoarele obiective specifice:

Cunoașterea situației de ansamblu a societății în perioada 2009- 2012

Prezentarea noțiunilor teoretice cu privire la sursele de finanțare a societății

Identificarea principalelor surse de finanțare a societății

Elaborarea unor studii și exemple pentru fiecare metodă de finanțare

Formularea concluziilor pe baza rezultatelor cercetării științifice efectuate prin

intermediul licenței

Analiza datelor din cadrul societății și interpretarea lor utilizând grafice, scheme, figuri, tabele pentru a exprima fenomenele analizate.

Structura lucrării de licență

Prin intermediul acestei lucrări de licență, am abordat pe parcursul a cinci capitole o temă de mare actualitate atât în țara noastră cât și în afara țării, pe care am structurat-o astfel:

În capitolul I intitulat: ,, Aspectele privind finanțarea societăților comerciale în economia de piață,, am definit societățile comerciale și am arătat care sunt principalele lor caracteristici.

În acest capitol am prezentat reglementările legislative de organizare și funcționare a socieăților din România, am realizat o analiză a situației de ansamblu1 și am descris conținutul și rolul pe care îl îndeplinesc în economia unei țări. Capitolul I mai cuprinde principalele tendințe în evoluția firmei și modalitățile de finanțare a societăților.

În capitolul II ”Finanțarea societăților comerciale din fonduri proprii” am abordat modalitățile de finanțare ale societăților prin creșterea capitalului social (aporturi în natură, prin încorporarea rezervelor și prin conversia datoriilor). Prin intermediul acestui capitol am dorit să arăt care este modalitatea prin care se realizează fuziunea și absorbția unei societăți, ca operațiune de majorare a capitalului social. Am analizat finanțarea societățilori din surse proprii interneși surse proprii externe.

Capitolul III intitulat ”Finanțarea societăților comerciale din fonduri împrumutate” debutează cu noțiuni teoretice referitoare la definirea creditului și a funcțiilor pe care le îndeplinește, precum și a principalelor tipuri de credite acordate de către bănci companiilor (cum ar fi: linia de credit, creditele de trezorerie, creditele pe stocuri, creditele revolving, leasingul, finanțarea prin factoring, etc.) și societăților.

În capitolul IV ”Finanțarea SC Melinda Impex Instal SA” am realizat o analiză a finanțării societății, am descris obiectul de activitate și modul de desfășurare a activității acesteia.Am prezentat și calculat principalii indicatori economico- financiari ai societății.

De asemenea am efectuat operațiuni contabile de încasări și plăți privind capitalul social și situația creditelor bancare pe care le deține societatea, am arătat care este situația fluxurilor de trezorerie în cadrul sociaetății. Am analizat rezultatele obținute în exercițiul financiar 2012și am prezentat situațiile patrimoniale ale firmei

În capitolul V ”Informatizarea activității de finanțare a SC Melinda Impex Instal SA” am prezentat circuitul documentelor în cadrul firmei. Am descris principalele sisteme informaționale existente în societate, am descris programul informatic utilizat de firmă. Am efectuat și prezentat o aplicație informațională …………………………………………..

Sintetizând cele analizate pe parcursul acestei lucrări, am formulat concluzii asupra finanțării societății pe care am descris-o mai sus în capitolul IV.

Capitolul I. Aspecte privind finanțarea societăților comerciale în economia de piață

Finanțele în economia de piață

Ca urmare a dezvoltarii intregii productii sociale ca si productie/circulatie de marfuri, in vederea constituirii resurselor necesare oricarui tip de activitate se impune formarea unor fonduri (resurse) banesti. In acest context, al productiei si circulatiei marfurilor, in societate se formeaza fie la dispozitia statului, fie la dispozitia agentilor economici – fonduri banesti.

Constituirea si apoi utilizarea fondurilor banesti se realizeaza prin fluxuri monetare. Derularea acestora impune, in mod necesar, si instituirea anumitor tipuri de relatii sociale, adica a unor raporturi intre administratorii si beneficiarii unui fond, intre cei ce participa la constituirea lui si utilizatori.

Astfel, finantele ar putea fi definite din trei puncte de vedere complementare intelegand prin aceasta:

constituirea de fonduri sub forma baneasca cu o anumita destinatie;

aporturi sociale de natura economica ce apar intr-o economie in legatura cu constituirea fondurilor banesti;

finantele sunt nu numai raporturi sociale, ci si fluxuri banesti care se desfasoara in legatura cu crearea fondurilor.

Notiunea de finante, sub cele trei aspecte: fonduri/fluxuri/raporturi sociale, este eterogena atat in ceea ce priveste complexitatea nevoilor carora trebuie sa li se faca fata, cat si din punct de vedere al modului de utilizare a fondurilor. Astfel, o parte din ele se constituie in vederea satisfacerii unor nevoi generale ale intregii populatii de pe un teritoriu delimitat (judet, tara, chiar U.E., etc). Alte fonduri au in vedere satisfacerea unor nevoi comune dar, de dimensiuni mult mai restranse, specializate, si care se constituie la nivelul agentilor economici.

1.1.1. Conținutul și necesitatea finanțelor în economia de piață

Finanțele, în economia modernă, reprezintă relații social-economice, exprimate în forma banească, care apar în procesul repartiției produsului social și în special al venitului național.

Deși relațiile financiare se exprimă sub formă banească, ele nu se pot confunda cu mijloacele bănești ale statului sau intreprinderilor private ori mixte. Intre finanțe și bani există deosebiri principale și anume: finanțele exprimă valoric mișcarea unei părți importante a produsului social, în special al venitului național, între participanții la producția materială, între sfera productivă și neproductivă, între ramurile economiei naționale, între întreprinderi și organizații. Pentru ca transferurile respective să poată reprezenta relații financiare, ele trebuie să indeplinească următoarele condiții:

să se facă în expresie valorică;

să se facă fară contraprestație directa;

să fie legate de satisfacerea nevoilor generale ale societații.

În cadrul general al finanțelor un loc important ocupă finanțele societaților comerciale (cu capital de stat, mixt, privat sau regii autonome).

Finanțele societaților comerciale reprezintă veriga primară, de bază, a întregului sistem financiar și de credit, acesta afirmație bazându-se pe faptul că majoritatea fondurilor bănești, ce se formează la diferite nivele, își au izvorul în veniturile create în unitațile de bază ale economiei naționale. ncluzii asupra finanțării societății pe care am descris-o mai sus în capitolul IV.

Capitolul I. Aspecte privind finanțarea societăților comerciale în economia de piață

Finanțele în economia de piață

Ca urmare a dezvoltarii intregii productii sociale ca si productie/circulatie de marfuri, in vederea constituirii resurselor necesare oricarui tip de activitate se impune formarea unor fonduri (resurse) banesti. In acest context, al productiei si circulatiei marfurilor, in societate se formeaza fie la dispozitia statului, fie la dispozitia agentilor economici – fonduri banesti.

Constituirea si apoi utilizarea fondurilor banesti se realizeaza prin fluxuri monetare. Derularea acestora impune, in mod necesar, si instituirea anumitor tipuri de relatii sociale, adica a unor raporturi intre administratorii si beneficiarii unui fond, intre cei ce participa la constituirea lui si utilizatori.

Astfel, finantele ar putea fi definite din trei puncte de vedere complementare intelegand prin aceasta:

constituirea de fonduri sub forma baneasca cu o anumita destinatie;

aporturi sociale de natura economica ce apar intr-o economie in legatura cu constituirea fondurilor banesti;

finantele sunt nu numai raporturi sociale, ci si fluxuri banesti care se desfasoara in legatura cu crearea fondurilor.

Notiunea de finante, sub cele trei aspecte: fonduri/fluxuri/raporturi sociale, este eterogena atat in ceea ce priveste complexitatea nevoilor carora trebuie sa li se faca fata, cat si din punct de vedere al modului de utilizare a fondurilor. Astfel, o parte din ele se constituie in vederea satisfacerii unor nevoi generale ale intregii populatii de pe un teritoriu delimitat (judet, tara, chiar U.E., etc). Alte fonduri au in vedere satisfacerea unor nevoi comune dar, de dimensiuni mult mai restranse, specializate, si care se constituie la nivelul agentilor economici.

1.1.1. Conținutul și necesitatea finanțelor în economia de piață

Finanțele, în economia modernă, reprezintă relații social-economice, exprimate în forma banească, care apar în procesul repartiției produsului social și în special al venitului național.

Deși relațiile financiare se exprimă sub formă banească, ele nu se pot confunda cu mijloacele bănești ale statului sau intreprinderilor private ori mixte. Intre finanțe și bani există deosebiri principale și anume: finanțele exprimă valoric mișcarea unei părți importante a produsului social, în special al venitului național, între participanții la producția materială, între sfera productivă și neproductivă, între ramurile economiei naționale, între întreprinderi și organizații. Pentru ca transferurile respective să poată reprezenta relații financiare, ele trebuie să indeplinească următoarele condiții:

să se facă în expresie valorică;

să se facă fară contraprestație directa;

să fie legate de satisfacerea nevoilor generale ale societații.

În cadrul general al finanțelor un loc important ocupă finanțele societaților comerciale (cu capital de stat, mixt, privat sau regii autonome).

Finanțele societaților comerciale reprezintă veriga primară, de bază, a întregului sistem financiar și de credit, acesta afirmație bazându-se pe faptul că majoritatea fondurilor bănești, ce se formează la diferite nivele, își au izvorul în veniturile create în unitațile de bază ale economiei naționale. Activitatea financiară se prezintă ca o practică organizațională, ca un ansamblu de activitați, ce se desfăsoară prin intermediul servicii lor sau direcțiilor financiare și care se exprimă valoric.

Activitatea de inițiere și coordonare financiară la nivelul societății presupune existența permanentă a unor fluxuri financiare, pozitive și negative, organizate și programate a avea loc în condiții care să servească interesele întreprinderii. In mod deosebit finanțele sunt organizate pentru a satisface realizarea obiectului activitații în condiții de rentabilitate și realizarea echilibrului dintre nevoi și resurse.

Structura financiară a societăților comerciale

Prin structura financiară a unei societăți se înțelege raportul existent între finanțările pe termen scurt și cele pe termen lung. Aproape în toate cazurile firmele nu se finanțează în proportie de 100% din fonduri proprii, ci apeleaza concomitent și la finanțări externe ori selectarea mijloacelor de finanțare externă și ponderea acestora în raport cu finanțarea internă reprezintă un aspect principal al politicii financiare a firmelor.În acest fel se decide asupra ponderii creditelor de trezorerie față de capitalul permanent dar și asupra structurii capitalului permanent.

Capitalul permanent se compune din fondurile proprii ale fimei și din împrumuturi pe termen lung și mijlociu și acoperă activele imobilizate și o parte a stocurilor de exploatare (active circulante) sub denumirea de fond de rulment. Resursele de trezorerie sunt formate din credite bancare pe termen scurt, precum și din credite comerciale, adică datoriile față de furnizori.

Alegerea unei anumite structuri financiare reprezintă o decizie importantă de politică financiară. Dacă acoperirea financiară prin obligații pe termen scurt confera o anumita suplețe pentru întreprinzător, în sensul că poate să dezvolte sau să reducă operativ volumul activitații, finanțarea cu capitaluri permanente este mai puțin costisitoare și deci mai avantajoasă. Deși criteriul rentabilității este foarte important, decizia în ceea ce privește structura financiară ține seama, inevitabil, și de alte elemente cum ar fi suma totală a nevoilor de finanțat, precum și natura diverselor trebuințe.

Structura financiară este o variabilă care nu depinde însă numai de societate, de obiectivele sale de creștere economică, de rentabilitatea scontată sau de riscurile pe care consimte să și le asume. Structura financiară este influențată și adesea determinată de acționari, de bănci, sau de alți împrumutatori, de stat, ca și de conjunctura economico-financiară: situația pieței financiare, oscilațiile ratei dobânzii, care în ultima instanță, adoptarea unei structuri financiare este determinate de creditor, care are în vedere riscul la care se supune creditând firma. Riscul creditorului poate fi risc de pierdere de capital, când debitorul nu poate rambursa, risc de dobandă, când debitorul nu poate plăti dobânzile la termen, dar și risc de imobilizare care exista și chiar și atunci când debitorul își achită obligațiile la termen. Asta înseamnă că creditorul își blochează capitalul, fiind obligat să se refinanțeze în condiții de dobândă și de timp ce nu-i sunt totdeauna asigurate.

Pentru a se proteja împotriva acestor riscuri, creditorul(banca) acționeaza cerând garanții asiguratorii și , în același timp, participarea debitorului la finanțare cu capital prppriu . Dacă rentabilitatea este scăzută, debitorul trebuie să aibă o participare mai mare cu fonduri proprii pentru a asigura pe creditor, și invers. În cazul unei rentabilități nesatisfăcătoare finanțarea prin îndatorare accentuează riscul de insolvabilitate și de nelichiditate.

a) Criteriul rentabilității în alegerea structurii financiare

Atat capitalul propriu, cât și cel împrumutat comportă costuri. Diferența fundamentală dintre costul capitalului propriu și cel al capitalului împrumutat rezidă în faptul că fondurile proprii nu sunt remunerate decât în cazul că firma obține beneficii în timp ce capitalul împrumutat trebuie remunerat, oricare ar fi rentabilitatea firmei.

O firmă puternic îndatorata va avea sistematic cheltuieli financiare mari, ceea ce micșorează posibilitățile de autofinanțare. Prin urmare, firma respectivă va trebui să recurgă la noi credite pentru a-și acoperi nevoile de finanțare care, la rândul lor, vor contribui la creșterea cheltuielilor financiare. În aceste condiții criteriul rentabilității este hotărâtor.

Dacă firma este rentabilă, adică dacă rata rentabilității este superioara ratei dobânzii este posibilă și de dorit apelarea la credite, în opoziție cu alternativa de a aștepta să se formeze treptat fondurile proprii pentru finanțarea unui proiect.

Efectul de îndatorare se obține comparând rentabilitarea economică a firmei cu costul capitalului împrumutat:

-dacă rentabilitatea economică > rata dobânzii rezultă un efect pozitiv

-dacă rentabilitatea economică < rata dobânzii rezultă un efect negativ

Este avantajos că firma să se finanțeze concomitent cu fonduri proprii și împrumutate când rata rentabilității economice este superioară ratei dobânzii, întrucât eficiența utilizării capitalului propriu este mai mare.

b)Criteriul destinației resurselor în alegerea structurii financiare

Activele imobilizate, care reprezintă nevoi cu caracter permanent,este judicios să fie acoperite cu capital permanent în timp ce activele circulante (cheltuielile ciclului de exploatare) formate în principal din stocuri de mărfuri și alte valori materiale, din creanțe asupra clienților și diverse lichidități primare pot fi acoperite,în măsura posibilităților prin fondul de rulment care este un capital permanent, dar și prin datorii pe termen scurt formate din credite de trezorerie și din obligații față de furnizori.

Pentru fiecare agent economic este important să-și adapteze decizia de finanțare conform caracterului permanent sau temporar al nevoilor de finanțare. Structura financiară a unei firme se exprimă nu numai ca un raport între îndatorare și capitalul propriu, ci și ca raport între finanțările pe termen scurt și finanțările pe termen lung .

c)Capacitatea de îndatorare

Având în vedere importanța structurii financiare pentru orice societate comercială, atât pentru aprecierea propriei situații, cât și pentru edificarea în raport cu banca este util să se procedeze,la stabilirea unor indicatori care să marcheze gradul în care sunt utilizate capitalurile proprii în comparație cu împrumuturile pe termen lung și mediu sau cu totalul împrumuturilor.

Modalități de finanțare

După stadiul său de dezvoltare, mediul financiar pune la dispoziția întreprinderilor o gamă de mijloace de finanțare mai mult sau mai puțin substanțială. Foarte diversificată în țările cu sisteme financiare dezvoltate, această gamă ramâne limitată la tehnicile financiare de bază în majorilatea țărilor în curs de dezvoltare. Dar oricare ar fi contextul, întreprinderile sunt confruntate cu alegerea surselor de finanțare.Autofinanțarea constituie baza oricărei dezvoltări a întreprinderilor.

Aportul la capitalul propriu constituie de asemenea, o sursă esențială de finanțare a întreprinderilor. Dar amploarea și modalitățile acestor aporturi variază după cum întreprinderea dispune sau nu de acces direct la piețele de capital.

În sfârșit, recurgerea la îndatorare ar trebui, în principiu, să aducă completări resurselor întreprinderii. În fapt, aceasta are un rol fundamental în finanțarea lor, chiar dacă rata dobânzii reale atinge niveluri foarte ridicate.

Evaluarea necesitǎților de finanțare trebuie sǎ ținǎ seama de ansamblul fondurilor necesare pentru:

investiții în clǎdiri, mașini, echipamente diverse, mijloace de transport;

cheltuieli cu specializarea personalului;

constituirea stocurilor de producție și acoperirea cheltuielilor pânǎ la încasarea creanțelor;

formarea unor rezerve de trezorerie în vederea preîntâmpinǎrii unor fenomene întâmplǎtoare (nefavorabile);

alte nevoi de finanțare (amenzi, penalizǎri, pierderi la bursa etc.).

Potrivit dispozițiilor din Legea societăților comerciale, persoanele fizice și persoanele juridice se pot asocia și pot constitui societăți comerciale în vederea efectuării de acte de comerț. Astfel, din punctul de vedere al scopului generic al unei societăți comerciale, rezultă că aceasta nu are aptitudinea de a acorda împrumuturi fără dobândă, deoarece acest tip de operațiune nu poate fi calificată ca fiind un act de comerț, un act în urma căruia societatea comercială să obțină profit. Cu alte cuvinte, din interpretarea dispozițiilor din Legea societăților comerciale, acestea nu ar avea aptitudinea legală de a face gratuități.

Considerǎm cǎ în cadrul societății, nevoia de finanțare este influențatǎ de mai mulți factori.

Creșterea nevoii de finanțare este generatǎ de :

depǎșirea duratei de execuție a lucrărilor și efectuarea plǎții de către client la recepția finală a lucrării;

creșterea duratei de stocaj în materii prime, materiale consumabile, produse finite, obiecte de inventar etc.;

creșterea duratei de acordare a creditelor către clienți;

creșterea nivelului creanțelor față de clienți;

Diminuarea nevoii de finanțare este generată de:

creșterea duratei de primire a creditelor de la furnizori;

diminuarea nivelului datoriei față de furnizori.

Pe o piațǎ perfectă, decizia de finanțare nu ar modifica nicidecum valoarea societății și a proiectelor sale de investiții. Însă piața nu este perfectă și, datorită unor asimetrii de tratament fiscal al veniturilor de capital ale acționarilor și creditorilor, decizia de finanțare și cea de dividend pot influența valoarea societății și a investițiilor ei.

1.2.1. Importanța deciziilor de finanțare

Aspectele finanțării prezintă importanța crucială pentru supraviețuirea și dezvoltarea întreprinderii.

În primul rând, întreprinderea trebuie să dispună de lichidități pentru a face față angajamentelor asumate, adică de a onora datoriile cu scadența în viitorul apropiat, asigurându-și astfel echilibrul financiar pe termen scurt.

În al doilea rând din partea întreprinderii, se pune problema lansarii în investiții de orice natură (tehnologice, sociale, comerciale) care să facă să se dezvolte posibilitățile sale. În acest caz este vorba de finanțarea dezvoltării pe termen mediu și lung care condiționează creșterea rezultatelor în viitor și menținerea echilibrului financiar.

Deci mijloacele de finanțare trebuie să fie adaptate calitativ la nevoile întreprinderii. În acest sens întreprinderea poate fi confruntată cu două tipuri de dificultăți. Pe de o parte, ea ar putea fi în situația să trebuiască să ramburseze resurse înainte chiar de a fi ajuns să recupereze avansurile efectuate, mai ales când efectuează investiții cu rentabilitate pe termen lung. Pe de altă parte, întreprinderea poate fi în situația de a folosi, pentru operațiuni pe termen scurt, fonduri pe care le-ar putea folosi pe termen lung pentru investiții.

Costul mijloacelor de finanțare este în raport cu rezultatele așteptate din operațiunile în care sunt angajate. Remunerarea capitalurilor poate fi uneori prea mare, neglijându-se folosirea pentru dezvoltare a rezultatelor obținute. Procedând așa, întreprinderea nu mai efectuează investiții. Dar este posibil ca tocmai realizarea de investiții să asigure remunerarea capitalurilor în viitor.

Conditiile care însoțesc aporturile de capital de care întreprinderea beneficiază, o plasează într-o situație de dependență față de furnizorii de fonduri. Această observație iese în evidență mai întâi, în relațiile dintre întreprindere și deținătorii de capitaluri (de exemplu acționarii în cazul unei societăți pe acțiuni). Datorită mecanismelor juridice și financiare, deținătorilor capitalului li se recunoaște puterea asupra întreprinderii în materie de orientare, de direcționare-conducere și de gestiune, pentru că sunt deținătorii unei părți semnificative a capitalului acesteia.

Dar relațiile de dependență și chiar de subordonare se pot stabili și față de împrumutatori, mai ales față de bănci, dacă cei ce conduc și propietarii întreprinderii, nu-i asigură autonomia financiară. Evoluțiile care conduc la o asemenea situație de dependență sunt relativ tipice. Cateva scenarii caracteristice ilustrează asemenea cazuri de degradare a situației strategice, ca urmare a deciziilor financiare inadecvate.

Un prim exemplu frecvent îI constituie întreprinderile care obțin rezultate foarte slabe și nu sunt în măsură să producă o autofinanțare suficientă pentru a asigura reproducția, chiar simplă, a potențialului lor.

O a doua ilustrație caracteristică e furnizată de întreprinderile care, în ciuda rezultatelor satisfăcătoare, nu reinvestesc decât o mică parte din rezultate și refuză o politică de constituire a fondurilor proprii.

Un al treilea caz tipic se referă la întreprinderile care se lansează în operații de dezvoltare care depășesc capacitățile lor financiare. Ele își secătuiesc lichiditățile și sunt constrânse să solicite credite, ceea ce le plasează într-o situație delicată față de împrumutatorii lor.

În sfârșit, unele întreprinderi dispun de o finanțare instabilă în raport cu ritmul activităților și trebuie să negocieze în condiții defavorabile amânarea scadențelor sau aporturi noi de resurse proprii. Astfel, relațiile de finanțare sunt suportul relațiilor de putere sau de influență. De aceea, negocierea noilor aporturi de fonduri în condiții de criză și urgență poate fi cauza pierderii autonomiei conducătorilor întreprinderii față de creditori sau a pierderii controlului proprietarilor actuali față de noii participanți cu fonduri.

Problemele finanțării prezintă, deci importanța vitală, pentru că soluționarea lor condiționează supraviețuirea întreprinderii, perspectivele sale de dezvoltare, performanțele sale prezente și viitoare, autonomia proprietarilor și a conducătorilor săi.

Se relevă astfel importanța care revine perfecționării metodelor și instrumentelor de selectare a mijloacelor de finanțare, adecvate nevoilor întreprinderii. Asemenea probleme de selectare se pun în legatură cu patru tipuri de resurse financiare:

autofinanțarea întreprinderii;

finanțarea externă prin participarea la capitalul propriu al întreprinderii;

finanțarea externă prin împrumuturi (sau credite) pe termen lung, mediu și scurt, acordate întreprinderii;

creditarea între întreprinderi (creditul comercial).

Se prezintă două modalități principale de finanțare a întreprinderilor:

din veniturile personale ale acționarului: surse proprii, profit, amortisment, provizionare;

din credite bancare: finanțare directă, prin credite bancare, și finanțare indirectă cafăcând parte, centrele incubatoare de afaceri, împrumuturile obligatare, leasingul, etc.

În general, finanțarea unei firme pe termen lung poate fi descrisă schematic prin figura de mai jos (figura nr.1)

Figura nr.1 Finanțarea firmei pe termen lung

Clasificarea mijloacelor de finanțare

Instrumentele de finanțare puse la dispoziția economiei în general și a întreprinderilor în particular, comportă o gamă complexă, astfel că ne vom limita la o prezentare sintetică. Vom cauta sa clasăm și să caracterizăm principalele tipuri de resurse pe baza unor criterii semnificative de grupare.

Un prim element de clasificare ține de luarea în calcul a relației care se stabilește între întreprindere și mediul său cu ocazia unei operațiuni de finanțare. Datorită acestui prim tip de clasficare avem deja introdusă o distincție între trei moduri fundamentale de finantare: autofinanțarea, finanțarea directă care pune întreprinderea în relație cu cei care economisesc sau cu împrumutatorii primari și intermedierea financiară, având nevoi de finanțare, în raporturi cu instituțiile specializate.

Pentru o clasificare mai analitică a resurselor de finanțare, pot fi folosite alte patru criterii:

natura creanțelor determinate de operațiunile financiare,

termenul operațiunilor,

originea fondurilor care sunt utilizate,

natura utilizării sau destinațiile fondurilor,(utilizarea care va fi dată fondurilor de beneficiarul finanțării).

Clasificarea după natura creanțelor

Fiecare operație de finanțare se exprimă printr-o dublă mișcare între operatorii implicați. Cel care finanțează (furnizorul de fonduri) remite fonduri (în general bani lichizi) beneficiarului. Beneficiarul remite un titlu financiar (o recunoaștere a datoriei sau a aportului primit) furnizorului de fonduri. Astfel, operațiunile de finanțare antrenează crearea de titluri financiare care permit furnizorilor de fonduri să-și concretizeze dreptul pe care-l dețin de acum inainte asupra beneficiarului.

Un prim mod de clasificare a mijloacelor de finanțare, poate să fie diferențierea după natura titlurilor financiare (sau a activelor financiare) care servesc ca suport pentru operațiunile financiare.

Clasificarea după termenul operațiunilor

Clasificarea mijloacelor de finanțare după termenul lor (mai putem spune clasificare după durată, după maturitate sau după scadență) constituie posibilitatea cea mai simplă de grupare.

Termenul scurt corespunde în general unui orizont de un an. În anumite domenii, operațiile al caror termen se întinde până la o scadență de doi ani pot fi considerate ca fiind pe termen scurt (este mai ales cazul finanțării exporturilor). Creditele cu scadență apropiată corespund, în general, creditelor de trezorerie, sau de finanțare a operațiunilor de exploatare legate de cumpărări de bunuri și servicii.

Termenul mediu e definit convențional ca având un orizont de timp corespunzând unei perioade care se întinde de la 1 sau 2 ani la 5 – 7 ani. În mod obișnuit acest termen e specific pentru finanțarea investițiilor în mașini, utilaje, instalații, etc.Termenul lung corespunde scadențelor care depășesc 5 sau 7 ani. Această împărțire a mijloacelor de finanțare după durată, deși clasică, poate părea arbitrară și convențională și nu semnificativă. În plus, se observă în practică dificultăți pentru delimitarea între termenul scurt și termenul mediu și între termenul mediu și termenul lung. Totuși această clasificare are importanță.

În primul rând, ea corespunde duratei ciclurilor caracteristice din viața întreprinderii. Termenul scurt corespunde duratei necesare pentru a se închide unul sau mai multe cicluri de exploatare, cuprinzând succesiunea fazelor de aprovizionare, transformare și vânzare. Termenul mediu și lung corespunde ciclului caracteristic de viață al majorității echipamentelor productive.El exprimă de fapt, durata necesară pentru amortizarea și reînoirea majorității investițiilor productive, a investițiilor financiare, imobiliare și a lucrărilor de infrastructură.

În al doilea rând, clasificarea mijloacelor financiare după durată corespunde diferitelor domenii de decizie și de previziune.Termenul lung corespunde previziunilor strategice, alegerii principalelor orientări asupra naturii și structurării activităților întreprinderii.

Termenul mediu corespunde duratei pentru care întreprinderile elaborează planuri operaționale referitoare la diferite funcțiuni (planul de marketing, planul dotărilor cu echipamente, planul de personal). Implicațiile financiare ale acestor planuri sunt sintetizate în planul de finanțare care prevede utilizarea ce se va da resurselor (mai ales investiții și rambursări de împrumuturi) și resursele de finanțare (autofinanțare, creștere de capital propriu, împrumut) pe o perioadă de 5 sau 7 ani în viitor. În sfârșit , termenul scurt apare ca domeniul previziunilor și deciziilor cu scadență apropiata incluse în bugete, referitoare la operațiuni curente (cumpărări, vânzări).

În al treilea rând, clasificarea mijloacelor de finanțare după durată corespunde adesea și diferențierii după originea fondurilor și a procedurilor prin care sunt obținute.

Clasificarea după originea fondurilor

Clasificarea după originea resurselor permite să se distingă patru tipuri de mijloace de finanțare:

autofinanțarea;

creșterea de capital propriu;

împrumuturile;

creditul între întreprinderi, (adică livrările pe credit ale furnizorilor).

Autofinanțarea este constituită din excedentele pe care întreprinderea le produce și care sunt folosite pentru finanțarea activităților ulterioare.

Creșterea capitalului propriu înseamnă aporturile de capital pe care întreprinderea le primește din exterior. Aceste aporturi pot fi furnizate de asociații sau proprietarii deja existenți și dispuși să-și mărească participarea lor. Dar pot fi asigurate și de noi furnizori de fonduri doritori să participe la capitalul întreprinderii. În ambele cazuri e vorba de o finanțare externă, furnizorii de capital primind titluri de proprietate (acțiuni, părțti sociale) în schimbul aportului lor.

Împrumuturile constituie de asemenea, surse de finanțare externă. Dar ele sunt contractate față de persoane fizice și juridice care ramân creditori ai întreprinderii și nu coproprietari.

În sfârșit, creditul inter-întreprinderi înseamnă termene de plată pe care furnizorii le acordă. Dacă această practică vizează puțin pe particulari, ea este foarte obișnuită când clientul este o întreprindere, chiar dacă importante diferențe pot să apară între practicile din diferite țări. Dacă reputația nu-i este defavorabilă, o întreprindere cumpără materii prime, semifabricate, mărfuri, servicii etc., primind un credit-furnizor aproape automat, conform uzantelor de plată din branșa de care aparține furnizorul. Dar, la rândul său, întreprinderea acordă astfel de credite propriilor clienți care vând bunuri sau servicii. Pe total, termenele de plată primite și acordate exercită influențe care sunt regăsite în noțiunea de nevoie de fond de rulment.

Clasificarea după destinația fondurilor

Al patrulea mod de clasificare a mijloacelor de finanțare este dat de utilizarea sau destinația previzibilă a fondurilor. Acest tip de clasificare este larg, cuprinzând utilizări fundamentale și permanente, indiferent de întreprindere și de etapa sa de evoluție și utilizări ocazionale, corespunzând operațiunilor particulare sau unei conjuncturi particulare.

Utilizările fundamentale se referă la finanțarea dotării cu echipamente, la finanțarea exploatării și la finanțarea trezoreriei.

Utilizările ocazionale corespund operațiilor particulare efectuate, cum ar fi:

finanțarea exporturilor,

finanțarea inovațiilor,

finanțarea investițiilor care vor aduce economie de energie,

finanțarea operațiunilor de descentralizare,

finanțarea creării de întreprinderi.

Putem să constatăm că utilizările din primul tip corespund funcțiilor sau orientărilor permanente ale sistemului financiar, iar celelalte corespund orientărilor specializate și uneori provizorii.

Clasificarea mijloacelor de finanțare după destinația lor se sprijină pe analiza nevoilor întreprinderii, adică pe problemele de finanțare puse de sistemul de producție și de schimb și nu pe criterii tehnice sau formale ținând de convențiile sistemului financiar. Dar, caracterul deschis și evolutiv al nevoilor duce la o clasificare instabilă a mijloacelor de finanțare.

Limitele inerente oricărei clasificări a mijloacelor de finanțare

Multitudinea criteriilor de clasificare a resurselor exprimă fragilitatea oricarei clasificări. Ne putem întreba dacă un astfel de efort de clasificare are sens pentru gestiunea financiară. Toate sursele de fonduri obținute converg spre finanțarea tuturor necesităților.Astfel, o întreprindere care a obținut un credit destinat finanțării investițiilor, poate să utilizeze aceste resurse pentru ameliorarea situației trezoreriei, dacă eșalonarea plăților pentru investiții permite.

Putem observa "glisarea" utilizărilor în raport cu destinațiile inițiale prevăzute. Aceasta se întamplă de fiecare dată când sistemul financiar asigură credite privilegiate cu privire la cost sau la facilități de obținere. Astfel este cunoscut faptul că, creditele pentru export, plasate mult timp în afara câmpului de aplicare a controlului asupra creditelor, au permis multor întreprinderi să ocolească rigorile controlului cantitativ asupra creditului, procurându-și resurse care au servit în fond ca resurse de trezorerie.

Ne putem întreba dacă referirea la destinația fondurilor nu are ca funcție principală liniștirea aporturilor de fonduri, a instituțiilor financiare și a autorităților din sistemul financiar.

Pentru a studia acordarea creditelor, băncile și alte instituții financiare cer întreprinderilor o justificare detaliată a utilizărilor prevăzute. Informațiile și argumentele dezvoltate în dosarele de credit dau astfel impresia liniștitoare că sistemul financiar exercită un control riguros asupra destinației acestor credite. În fond, o bancă sau o instituție de credit nu finanțează niciodată o operație a unei întreprinderi, ci o întreprindere considerată ca un tot unitar. Aspectul acesta rezultă clar din analiza care s-ar face în caz de faliment al întreprinderii. Chiar dacă o bancă sau o instituție de credit a acordat fonduri destinate să finanțeze un proiect de investiții sănătos și echilibrat, riscul ține de situația de ansamblu a debitorului. Astfel, eventualul faliment al debitorului va face să piardă în totalitate sau o parte din creanță, oricare ar fi performanțele realizate prin proiectul la care a crezut că participă.

Capitolul II. Finanțarea societăților comerciale din fonduri proprii

Realizarea cu success a oricarei afaceri necesita existenta si utilizarea unor resurse financiare care sa permita firmei mentinerea si apoi afirmarea pe piata.De modul cum sunt administrate aceste resurse, dar si de nivelul acestora depinde in mare masura evolutia ulterioara a activitatii economice desfasurate.De aici rezulta interesul deosebit pe care agentii economici il acorda problemei finantari afacerii.

Finantarea afacerii reprezinta totalitatea modalitatilor prin care agentul economic reuseste sa dispuna in timp util de resursele financiare necesare realizarii proiectelor propuse in conditii de eficienta maxima.

Scopul oricarei activitati economice il constitue maximizarea profitului. In acest sens, se procedeaza la analiza financiara a activitatii, stabilindu-se punctele tari si punctele slabe ale gestiunii financiare in vederea fundamentarii unei noi strategii de mentinere si de dezvoltare intr-un mediu concurential.Astfel,devine de mare importanta identificarea tipurilor de surse de finantare care sustin activitatea economica respective.

Analizand datele din documentele contabile de siteza,rezulta ca pasivul bilantier,prin componenta sa,evidenteaza modul de finantare sau de sustinere financiara a activului si exigibilitatea surselorde finantare.

Desfășurarea activității la nivelul unei firme generează necesități importante de finanțare aferente ciclului de exploatare dar și activităților de dezvoltare, restructurare sau modernizare. De regulă, activitatea de investiții este cea mai importantă “consumatoare” de resurse externe. În condițiile în care firma dispune de mai multe posibilități de finanțare a activității sale, se pune problema de a alege pe acelea care se potrivesc cel mai bine nevoilor sale. Această selecție se face ținînd cont de anumite condiții care limitează aria posibilităților de procurare de resurse. Acoperirea deficitului de resurse pe termen lung se poate realiza prin apelarea la sistemul bancar, piața de capital, firme specializate sau stat. Întrucît aceste resurse intră în componența capitalului permanent, regăsindu-se în mecanismul financiar al firmei o perioadă lungă de timp, se impune o fundamentare pertinentă a deciziei de finanțare. În acest sens, raportul dintre finanțarea prin îndatorare și capitalurile proprii trebuie să asigure cel mai mic cost de finanțare, decizia de finanțare bazându-se pe optimizarea proporției dintre sursa de finanțare, alocarea și utilizarea fondurilor și obținerea de excedente financiare viitoare ce vor permite rambursarea împrumuturilor și dezvoltarea activității.

Stabilirea unei structuri financiare este o decizie importantă ce se include în sfera politicii financiare a firmei. Astfel, trebuie să se decidă modalitatea de repartizare a finanțării între datoriile pe termen scurt și utilizarea capitalurilor permanente.

Analiza trebuie aprofundată pe structura capitalurilor permanente, impunîndu-se alegerea proporției dintre capitalurile proprii și cele împrumutate pe termen mediu și lung. Decidenții (care iau decizii) trebuie să adopte decizia de finanțare pornind de la capacitatea de îndatorare, nivelul rentabilității financiare, tipul necesităților de finanțare, previziunile cash-flow-urilor viitoare Nu trebuie omis însă faptul că decizia de finanțare este supusă și influenței exercitată de evoluția unor indicatori macro-economici: inflație, rata dobînzii, cursul de schimb, PIB dar și de componenta fiscală și cea legislativă.

În funcție de proveniența resurselor cu ajutorul cărora se constituie și sporește capitalul întreprinderii, deosebim două modalități de finanțare:

finanțarea internă

finanțarea externă

2.1. Finanțarea internă

Finanțarea internă reprezintă acumularea de capital degajată în cursul exercițiului contabil încheiat și este cea mai eficientă soluție de finanțare a nevoilor permanente.

Finanțarea internă se realizează pe seama următoarelor resurse:

profitul net sau partea din profitul net rămasă după plata dividendelor;

amortizarea activelor imobilizate, sume din valorificarea activelor imobilizate scoase din funcțiune sau din vânzarea celor neutilizate;

alte fonduri care pot fi asimilate celor proprii.

Principalele fonduri proprii interne de finanțare sunt:

autofinanțarea,

creșterile de capital

2.1.1. Autofinanțarea

Autofinantarea este cea mai raspandita forma de finantare si presupune ca intreprinderea sa isi asigure dezvoltarea prin forte proprii, folosind drept surse o parte a profitului obtinut in exercitiul expirat si fondul de amortizare, urmarind atat acoperirea necesarului de inlocuire a activelor imobilizate cat si cresterea activelor de exploatare.

Autofinantarea este determinata de cresterea resurselor obtinute din propria activitate care vor ramane in mod permanent la dispozitia intreprinderii pentru finantarea activitatii viitoare.Ea este constituita din excedentele pe care intreprinderea le produce si care sunt folosite pentru finantarea activitatilor ulterioare.

Autofinantarea constituie in general pivotul finantarii intreprinderii si pentru unele dintre ele sursa exclusiva a finantarii in fazele decisive ale dezvoltarii.Caracterul fundamental al acestei resurse tine de faptul ca aceasta constituie elementul in baza caruia finantarea externa va putea fi solicitata si atrasa de catre intreprindere. Acest statut al autofinantarii tine de 2 ratiuni fundamentale:

pe de o parte, marimea sa(in valoare absoluta si in valoare relativa) furnizeaza indicatii cu privire la performantele intreprinderii. O autofinantare ridicata asigura pe investitorii financiari asupra posibilitatilor de remunerare si de punere in valoare, de catre intreprindere a fondurilor pe care ei le vor investi.

pe de alta parte autofinantarea creeaza capacitatea de rambursare a datoriilor intreprinderii si de o masura riscului pe care furnizorii de fonduri si-l asuma.

Antofinantarea corespunde resurselor noi obtinute din activitatea întreprinderii si destinate sa finanteze activitatea viitoare. E vorba de profitul brut sau rezultatul brut reinvestit în întreprindere. Aceasta formulare pune mai întai probleme terminologice si poate sa suscite confuzii pentru ca exista mai multe notiuni ale rezultatului si pentru ca epitetul ''brut'' are semnificatii precise.Este fara indoiala mai clar daca spunem ca autofinantarea corespunde unui surplus monetar degajat de întreprindere din activitatea sa si folosit pentru finantarea dezvotarii viitoare.

Dar o deflnire mai tehnica a autofinantarii cere sa fie precizate componentele sale si modul sau de calcul. În aceasta privinta doua puncte de vedere pot fi propuse. Primul prezinta autofinantarea ca diferenta între fluxul încasarilor si al platilor determinate de activitatea întreprinderii. Al doilea prezinta autofinantarea ca o parte a surplusului monetar (cash-flow sau capacitate de auto finantare) obtinut de întreprindere.

Autofinantarea constituie o resursa financiarp complet diferita de cetelalte, ea având un statut deosebit în potitica de finantare a întreprinderii. În masura în care antofinantarea exprima aptitudinea întreprinderii de a asigura reproducerea capitalurilor care-i sunt conferite, aceasta constituie singura finantare independenta si stabila, putând sa asigure rambursarea împrumuturilor întreprinderii.

Autofinantarea find obtinuta prin activitatea întreprinderii, ea apare ca singura garantie pentru autonomie si stabilitate financiara. Bineînteles, exista si alte surse stabile, în afara autofinantarii, ca de exemplu cresterea de capital sau împrumuturile pe termen mediu si lung. Dar insuflcienta autofinantarii face sa se reduca posibilitatile de finantare externa. Autofinantarea va constitui deci începutul inevitabil al oricarui plan de finantare la termen. Furnizorii externi de fonduri nu vor accepta sa aduca resurse decât daca suma autofinantarii este linistitoare.

Autofinanțarea are o serie de limite, derivate din faptul că orice alte categorii de finanțare a firmei în afara autofinanțării se bazează, de fapt, pe așteptările privind crearea unei capacități de autofinanțare viitoare. Aceste limite se exprimă prin faptul că, unele firme pot avea o mare capacitate de autofinanțare dar să nu necesite finanțări mari, în timp ce alte firme să se confrunte cu fenomenul inversat. Din acest motiv, autofinanțarea nu asigură o întîlnire reală dintre capacitatea de finanțare și nevoia de finanțare, ceea ce, la nivelul economiei naționale poate produce unele dezechilibre. În plus, capacitatea de autofinanțare poate fi extrem de fluctuantă în timp, deseori din motive care nu sunt imputabile firmei în cauză, ci mediului economic în care ea își desfășoară activitatea.

Din punct de vedere dinamic, ciclul de acumulare a resurselor bănești ale firmei, din care se va alimenta autofinanțarea poate fi descris astfel (figura nr. 2):

Figura nr. 2 Ciclul de acumulare a resurselor bănești ale firmei

Componentele autofinanțării

Autofinanțarea(AF) cunoaște mai multe modalități de exprimare. Autofinanțarea totală (globală sau brută) semnifică diferența dintre veniturile și cheltuielile societății. Aceasta este alcătuită din:

autofinantarea de mentinere(AFm)

autofinantarea de creștere (AFcr)

AF= AFm + AFcr ; AFm= Am + Pr

unde:

Am reprezintă amortizările (stingerea treptată a creditelor pe termen lung, prin plăți succesive sau prin răscumpărarea creanțelor; crearea fondurilor bănești necesare pentru înlocuirea în natură (prin reparații și construcții capitale) a uzurii fizice și morale a fondurilor fixe deținute de o întreprindere, pe măsură ce acestea își transmit valoarea asupra valorii fiecărei unități de produs.);

Pr reprezintă provizioanele (remunerație procentuală cuvenită celui care mijlocește o afacere comercială- remiză, comision.)

Autofinantarea de mentinere include sursele din care urmeaza sa se realizeze in viitor cheltuielile pentru mentinerea potentialului productiv, respectiv pentru reinnoirea mijloacelor de productie si acoperirea riscului de exploatare.

Principalele surse de formare a autofinantarii de mentinere sunt amortizarile normale(ce corespund pierderii reale din valoarea imobilizarilor) si provizioanele.

Autofinantarea de creștere este partea de autofinantare bruta din care se formeaza sursele proprii ale intreprinderii peste necesarul cerut de refacerea capitalurilor investite avand ca efect o crestere a patrimoniului. Autofinantarea neta se constituie in principal din profitul net repartizat pentru fonduri proprii, adica din profitul care ramane dupa participarea angajatilor la profit si remunerarea asociatilor sau actionarilor.

Partea din fondul de amortizare care depaseste deprecierea reala a imobilizarilor poate constitui de asemenea o sursa a autofinantarii nete.

Trebuie precizat ca amortizarea are o influenta neutra asupra autofinantarii: marind costurile cu amortizarea se micsoreaza profitul si invers, astfel incat nu se poate conta pana la urma decat pe resursele generate din exploatare.

In schimb, prin politica de amortizare practicata exista posibilitatea intreruperii sau incetinirii ritmului de amortizare, apare posibilitatea constituirii anuale a unui fond de amortizare mai mic sau mai mare in functie de nevoile intreprinderii.

Factorii care influențează decizia de autofinanțare

Decizia de autofinanțare și nivelul acesteia sunt adesea influențate de factori externi și interni,cum ar fi:

fiscalitatea

diverse constrangeri privind accesul pe piața financiară

constrângerile juridicediverse

politica dusă de bănci față de creditarea intreprinderilor

costul creditelor

gradul de rentabilitate ce se obține și intențiile de creștere economică ale intreprinderilor.

Sub aspectul fiscalității se poate vorbi despre o relație de tipul fiscalitate mare– autofinanțare ridicată și invers, in sensul că o politică de impozite apăsătoare incită intreprinderea să procedeze la capitalizarea unei părți din profit, cat mai mare cu putință, găsind in această destinație condiții mai lejere de impunere.

Constrangerile privind accesul pe piața financiară se referă la faptul că societățile necotate la bursă nu pot apela la piața financiară pentru procurarea fondurilor necesare creșterii economiceși in consecință rămane alternativa creditului bancar, a autofinanțării sau a creșterii de capital prin fonduri proprii externe.

Constrangerile juridice diverse se referă la decizia Adunării Generale de a distribui dividende

sau de a reinvesti profitul obținut.

Avantajele și dezavantajele autofinanțării

Principalele avantaje oferite de autofinantare sunt:

constituie un mijloc sigur de finantare, o sursa independenta si stabila de fonduri;

autonomia financiara asigurata prin autofinantare permite intreprinderii independenta de gestionare fata de organismele financiare si de credit;

asigura intreprinderii un mare grad de libertate privind dezvoltarea investitiilor, cu conditia realizarii unor investitii utile, profitabile;

permite franarea indatorarii si implicit reducerea cheltuielilor financiare;

permite masurarea randamentului capitalurilor proprii, respectiv a rentabilitatii financiare(autofinantarea neta si capitalul propriu);

reprezinta factorul hotarator in asigurarea accesului pe piata de capital si atragerea de noi capitaluri din afara intreprinderii.

Cu toate aceste avantaje oferite de autofinantare, nu trebuie exagerat in aceasta directie, deoarece in situatia in care rentabilitatea economica a intreprinderii este superioara ratei dobanzii practicata pe piata financiara, cu cat raportul dintre capitalul imprumutat si capitalul propriu este mai mare, cu atat randamentul financiar al intreprinderii creste.

Decizia de autofinantare si nivelul acesteia sunt adesea influentate de factori externi cum sunt fiscalitatea, restrictiile privind accesul pe piata de capital si diverse constrangeri juridice.

Capacitatea de autofinantare reprezinta un surplus monetar care se obtine ca rezultat al tuturor operatiilor de incasari si plati efectuate de intreprindere intr-o perioada de timp, avand in vedere si incidenta fiscala.

Marimea autofinantarii degajata de o intreprindere joaca un puternic rol de semnalizare a performantelor acesteia. Ea indica potentialilor investitori ai intreprinderii daca aceasta este capabila sa utilizeze eficient capitalurile incredintate si sa le asigure o remunerare atragatoare.

Pentru creditori marimea absoluta si relativa a autofinantarii certifica nivelul capacitatii de rambursare precum si nivelul riscului de neplata.

Majorări de capital

Orice constituire de societate comerciala presupune un aport initial de capital care permite începerea activitatii, efectuarea primelor cheltuieli de investitii si exploatare si, totodata, reprezinta o conditie pentru angajarea de credite.

Capitalul propriu al unei firme se bazează în primul rând pe capitalul social al acesteia. Acesta din urmă reprezintă prima fază de finanțare a unei firme și reprezintă capitalul adus ca aport de către acționari/asociați. Asupra capitalului social pot să se realizeze acțiuni de creștere sau reducere a acestuia, potrivit deciziei organelor superioare de conducere ale firmei și în concordanță cu prevederile legale în materie.

Creșterea capitlalului social reprezintă o decizie financiară strategică luată de organul suprem de conducere al unei firme. Această decizie se ia atunci când se impune o dezvoltare a activității sau este necesară finanțarea unor noi proiecte de investiții de amploare care urmăresc o creștere a potențialului firmei de a genera profit. Realizarea cu succes a unei creșteri a capitalului social arată că firma este viabilă, are potential de creștere a activității și profitabilității și are un efect pozitiv asupra terților (furnizori, creditori, clienți) sporind încrederea acestora în firmă.

Creșteri de capital prin aporturi în natură

Orice societate comercială nou înființată presupune un aport inițial de capital care permite începerea activității. În cazul societăților comerciale pe acțiuni, capitalul inițial este format pe calea subscrierii și vărsării capitalului de către acționarii acesteia. Ulterior, capitalul social inițial poate să crească prin noi aporturi în numerar al acționarilor, prin încorporarea rezervelor sau prin conversia datoriilor.

Creșterile de capital reprezintă un mijloc de finanțare care, spre deosebire de autofinanțare, este o finanțare externă, deoarece fondurile pentru realizarea creșterilor de capital sunt aduse din afara firmei de către acționari. Creșterile de capital realizate prin noi aporturi în numerar au ca rezultat o creștere a mijlocelor bănești ale firmei, adică a lichidității financiare. În schimb, creșterile de capital prin încoporarea rezervelor și conversia datoriilor nu fac decât să modifice structura pasivului bilanțier, neavând loc o infuzie suplimentară de fonduri.

Capitalul aprobat este capitalul aprobat de adunarea generală extraordinară a acționarilor cu respectarea reglementărilor privind emiterea valorilor mobiliare.

Capitalul subscris reprezintă valoarea totală a capitalului pe care acțonarii vechi sau noii potențiali acționari s-au angajat să-l depună.

Capitalul vărsat este capitalul care se constituie treptat, pe masura depunerilor efective de numerar în contul curent al emitentului de acțiuni. Capitalul subscris și vărsat reprezintă sumele vărsate efectiv și integral pe masura subscrierilor, pentru care societatea comercială a remis acționarilor certificatele de acțiuni.

Factorii pe care îi ia în considerare societatea la finanțarea prin emisiunea de noi acțiuni sunt:

costurile emisiunii, care variază considerabil în funcție de metoda utilizată pentru efectuarea unei noi emisiuni ;

costurile serviciului, care sunt date de faptul că deținătorii de acțiuni se asteaptă la venituri relativ ridicate din dividende ;

obligația de a plăti dividende, care depinde in fiecare an de politica de dividend a firmei și de rezultatele obținute de aceasta ;

obligația de a răscumpăra investiția nu există în cazul acțiunilor, decât în cazul lichidării firmei ; ca urmare, finanțarea asigurată prin emiterea de acțiuni comune (ordinare) nu impune un efort prea mare în privința plăților către investitori ;

deductibilitatea dividendelor la calcularea impozitului pe profit nu se pune, din moment ce ele se repartizează din profitul net (după impozitare) ; acest fapt face ca dividendele să fie mai costisitoare pentru firmă decât o sumă absolută similară formată din dobânzi la creditul obligatar sau cel bancar ;

efectul asupra controlului și libertății de acțiune este prezent în cazul finanțării prin emisiunea de acțiuni ordinare (comune) ; dacă la o nouă finanțare participă și alți investitori decât cei existenți, puterea de vot se va schimba într-o anumită măsură și posibil și controlul asupra firmei.

Creșteri de capital prin încorporarea rezervelor

Din profitul anual raportat prin bilanțul contabil de către o societate comercială, o parte este folosită, printre altele, și pentru constituirea și creșterea rezervelor. Când aceste rezerve ajung la un anumit nivel, societatea comercială poate decide încoporarea lor în capitalul social, emițând noi acțiuni care se distribuie gratuit acționarilor existenți.

Creșterea de capital prin încoporarea rezervelor nu aduce resurse financiare noi pentru societatea comercială. Ea este în primul rând o operațiune pur contabilă, întrucât și până la încorporarea în capital social, firma dispunea de sumele respective contabilizate la rezerve. În al doilea rând este o operațiune care modifică structura capitalului propriu, în locul rezervelor în pasivul bilanțului apărând o sumă mai mare a capitalului social. Sub aspect tehnic, operațiunea de creștere a capitalului prin încorporarea rezervelor se poate realiza în doua variante: prin creșterea valorii nominale a vechilor acțiuni sau prin emisiune de noi acțiuni de acceași categorie și valoare nominală cu cele existente anterior.

După încorporarea rezervelor, fiecare acționar dispune de mai multe acțiuni sau de același număr de acțiuni cu cel avut până la încoporare dar într-o sumă a capitalului deținut la firma mai mare,în funcție de varianta aleasă de realizare a încoporării. Cu toate acestea, și într-un caz și în celălalt, masa de dividende pe care o va primi un acționar este aceiași, ea depinzând de mărimea profitului distribuit ca dividende și de ponderea numărului acțiunilor deținute de un acționar în numărul total de acțiuni aflat în circulație emise de firma respectivă.

Față de terți, creșterea de capital prin încorporarea rezervelor este o operațiune benefică, deoarece duce la consolidarea încrederii acestora în firma care a realizat o astfel de creștere a capitalului.

Creșteri de capital prin conversia datoriilor

Creșterea de capital prin conversia datoriilor este proprie marilor societăți comerciale pe acțiuni care, anterior, au efectuat împrumuturi obligatare, emițând obligațiuni convertibile în acțiuni. Procesul financiar de constituire a resurselor începe cu o îndatorare pe termen mediu sau lung care, ulterior, are perspectiva de a se transforma în capital propriu prin conversie.

Convertirea obligațiunilor în acțiuni dă naștere la o creștere de capital fără însă a ocaziona noi intrări de fonduri în societate. Pe total sursele acesteia rămân aceleași, numai că împrumutul obligatar devine acum capital social.

Obligațiunile convertibile oferă investitorilor (cumpărătorilor ) lor o rată de venit ceva mai mică decât alte tipuri de obligațiuni din aceeași clasă de risc. Emitentul le poate lansa pe piață la o rată a dobânzii mai scăzută decât la obligațiunile clasice, tocmai ca urmare a clauzei de conversie, potrivit căreia deținătorul poate deveni acționar și să obțină venituri din dividende, în funcție de profitabilitatea firmei respective.

Pentru emitent, obligațiunile convertibile prezintă avantajul că au o rată a dobânzii mai scăzută decât la împrumuturile obligatare clasice, adică emitentul suportă un cost financiar din dobânzi mai mic. În plus, dacă conversia are loc, emitentul realizează deodată atât o creștere de capital fără intrări de fonduri, cât și o cruțare a lichidităților sale ce ar fi fost necesare pentru restituirea împrumutului obligatar (răscumpararea obligațiunilor).

Pentru cumpărătorul unei obligațiuni convertibile, avantajele derivă din faptul că până la conversie beneficiază de o rată de venit fixă sigură și că nu va realiza conversia în acțiuni decât dacă operațiunea îi pare a fi avantajoasă la momentul în care trebuie să se decidă pentru conversie.

Finanțarea externă

Finanțarea externă constituie o posibilitate de finanțare a unei afaceri prin fondurile puse la dispoziție de către organismele financiare internaționale.

Finanțarea externă reprezintă modalitatea de constituire cât și de majorare a capitalului întreprinderii și este reprezentată de:

aporturile în natură sau în bani ale acționarilor;

contribuții ale statului, ale unor colectivități publice și organisme specializate.

Aportul la capitalul propriu. Tipuri de aport

A efectua un aport înseamnă afectarea unei anumite sume de bani, a proprietății sau a folosinței unui bun, a forței de muncă sau a unei industrii, în vederea desfășurării activității sociale, în schimbul cărora aportatorul primește părți sau acțiuni, care sunt supuse riscurilor pe care le poate suporta societatea. Fără acest transfer de valoare către societate nu există aport și nici vreo suplimentare de aport.

Tipuri de aport

Societatea nu poate trăi fără capitaluri, care-i sunt necesare mai întâi pentru a investi, pentru a cumpăra materiale, a crea sau cumpăra un fond de comerț, a remunera salariații, a distribui beneficiile și apoi pentru a finanța creșterea sa.

În cadrul acestei secțiuni, ne vom limita la reunirea valorilor necesare lansării societății prin aporturile asociaților.

Aporturile asociaților sunt de mai multe tipuri:

aporturi în numerar

aporturi în natură

aporturi în industrie

Aportul în numerar

Aportul în numerar are ca obiect o sumă de bani pe care asociatul se obligă să o transmită societății, care însă nu trebuie confundată cu finanțarea societății , prin efectuarea unor depuneri de bani de către asociați . Asociații pot să avanseze diferite sume de bani societății , pe baza unui contract de împrumut sume de bani care se înregistrează în contul curent al societății .

Spre deosebire de aceste împrumuturi (finanțări ) pe care le pot face asociații , aportul în numerar e înregistrat în situația financiară în contul capital.Conform art.68 din legea nr.31/1990 republicată și modificată , aportul la capitalul social nu este purtător de dobânzi .

Aporturile în numerar sunt obligatorii la constituirea oricărei forme de societate. Nicio societate nu poate fi constituită fără a exista un aport în numerar, sancțiunea întârzierii depunerii acestuia constând în obligarea asociatului la plata daunelor pricinuite și la plata dobânzii legale din ziua în care trebuia să se efectueze vărsământul.

În privința aportului în numerar, trebuie să se facă distincția între subscriere și vărsarea efectivă a aportului în natură. Prin subscriere, asociatul se angajează să aporteze în societate o sumă de bani într-un cuantum determinat, societatea nefiind creată decât atunci când întregul capital a fost subscris.Termenul de vărsare a aportului în numerar variază în funcție de tipul de societate. În cazul societății în nume colectiv, societății în comandită simplă și societății cu răspundere limitată, vărsarea aportului trebuie făcută integral la data constituirii capitalului subscris.

Un aport în numerar poate fi valabil realizat printr-o sumă provenind dintr-un împrumut sau o liberalitate, însă este necesar ca împrumutul să fie efectiv la dispoziția societății și implicit, să fie real și serios.

Aporul în natură

Varietatea aporturilor în natură este nelimitată,printre cele mai frecvente numărându-se: imobilele,fondurile de comerț, creanțele, mărci și brevete de invenții, automobile, nave și aeronave, concesiuni acordate de autoritățile administrative, filme și chiar aportul unui activ al unei societăți desființate, după lichidare. Acest aport are ca obiect anumite bunuri,care pot fi bunuri imobile(clădiri,instalații etc) și bunuri mobile corporale (materiale, mărfuri) sau incorporale(creanțe, fond de comerț etc).

Aporturile în natură trebuie să fie evaluabile din punct de vedere economic. Ele sunt admise la toate formele de societate și sunt vărsate prin transferarea drepturilor corespunzătoare și prin predarea efectivă către societate a bunurilor aflate în stare de utilizare. În lipsă de stipulație contrară, bunurile constituite ca aporturi în societate devin proprietatea acesteia din momentul înmatriculării ei în registrul comerțului . La societățile pe acțiuni, dacă există aport în natură, este obligatorie efectuarea, de către un expert autorizat, a unui raport de expertiză, care să cuprindă descrierea și modul de evaluare a fiecărui bun aportat, precum și analiza situației dacă valoarea acestuia corespunde numărului și valorii acțiunilor acordate în schimb . În cazul SRL cu asociat unic, valoarea aportului în natură trebuie stabilită pe baza unei expertize de specialitate.

Aporturile în natură sunt admise la toate formele de societate comercială. Aceste aporturi se realizează prin transferarea drepturilor corespunzătoare și predarea efectivă a bunurilor către societate. Aportul poate consta în transmiterea către societate a dreptului de proprietate asupra bunului ori a dreptului de folosință. În lipsa unei stipulații contrare, bunurile devin proprietatea societății. Se înțelege că dacă s-a convenit transmiterea dreptului de proprietate , bunul va intra in patrimoniul societății,asociatul ne mai având un drept asupra lui.

Punerea la dispoziție care se realizează prin aport poate fi:

în proprietate

în folosință.

Aportul în proprietate

Aportul în proprietate este asimilat cu o înstrăinare cu titlu oneros. Această înstrăinare se realizează prin transferul către societate al dreptului de proprietate cu privire la bunurile aportate și prin punerea acestor bunuri la dispoziția efectivă a societății.

Aportul în proprietate antrenează un ,,transfer de proprietate,, iar acest lucru nu intervine decât în momentul înmatriculării societății în registrul comerțului, în afară de cazul când ar exista o stipulație contrară, adică din momentul în care societatea dobândește personalitate juridică, ceea ce-i permite să fie titulară autonomă de drepturi și obligații. Până la înmatricularea societății, bunul aportat rămâne în patrimoniul aportorului, care trebuie să-i asigure conservarea, el suportând riscurile dispariției.

Aportul în folosință

Dacă aportul în proprietate, la care ne-am referit mai sus, se aseamănă cu vânzarea, aportul în folosință se aseamănă cu închirierea, așa încât aportatorul,va avea obligația să întrețină lucrul în stare de funcționare în scopul folosirii sale conform destinației în vederea căruia a fost aportat.

În practica judiciară s-a decis, că un aport în folosință nu poate face obiectul unei acțiuni în justiție, deși este remunerat prin atribuirea de drepturi sociale. Acest aport în folosință este posibil la toate tipurile de societăți, inclusiv la societățile cu răspundere limitată și societățile pe acțiuni.

Aportul în folosință care dă naștere la remiterea de drepturi sociale trebuie distins de comodatul simplu, care din punct de vedere fiscal, ar putea prezenta un mai mare interes.

Aportul în industrie

În terminologia legii, aportul în industrie constă în munca sau activitatea pe care asociatul promite să o efectueze în societate, având în vedere competența și calificarea sa.

Aportul în industrie poate consta într-o prestație unică, dar mult mai frecvent el constă în activități succesive, cum ar fi de exemplu, în punerea la dispoziție de servicii comerciale. În practica judiciară s-a făcut sublinierea că obținerea de părți sociale presupune în mod natural ca aportatorul să răspundă exigențelor pe care le-au instituit statutele pentru distribuirea lor.

Aportul în industrie mai prezintă interes când este vorba să se detecteze existența unei societăți create de fapt, care permite celui care prin munca sa a contribuit la o operă comună de a participa la împărțirea beneficiului la terminarea lucrării, chiar dacă nu a efectuat o depunere inițială în numerar sau în natură. Un aport în industrie face, în general, obiectul unei ,, livrări continue și succesive,, care nu se termină decât în momentul desființării societății. Atunci când aportatorul în industrie se retrage din societate ori nu își mai onorează aportul, părțile sale trebuie anulate.

Dacă, pentru un motiv oarecare, aportatorul nu își mai poate continua activitatea, aportul său în industrie devine caduc: drepturile sale față de societate sunt lichidate în condițiile fixate prin statute. Dacă societatea este desființată înaintede împlinirea termenului statutar, drepturile aportatorului la beneficii și participarea la pierderi vor fi reduse proporțional cu durata în care aporturile ar fi trebuit să continue a fi efectuate.

Finanțarea directă și intermediară

In cazul relatiei de finantare directa se stabileste un contact direct între agentii cu excedent de finantare si agentii cu deficit de finantare. Cei dintâi îsi pun economiile la dispozitia celor din urma, fara ca un intermediar sa intervina între ei.

Acest tip de situatie se întâlneste în cazul în care o întreprindere "face apel la economiile publice" cu ocazia unui împrumut obligatar sau a emiterii de actiuni noi. În acest caz, detinatorii de economii aduc bani lichizi care reprezinta partea din economiile lor pe care o pun la dispozitia întreprinderii. În schimb, ei primesc de la aceasta un titlu, un document care reprezinta un angajament al întreprinderii fata de ei. Daca e vorba, de exemplu, de un împrumut obligatar, obligatiunea care i-a fost remisa detinatorului de economii reprezinta în acelasi timp, o recunoastere a datoriei întreprinderii si un angajament luat de aceasta de a varsa dobânzi si de a rambursa împrumutul conform conditiilor fixate dinainte. Daca e vorba de emiterea unor actiuni, detinatorul economiilor devine asociatul întreprinderii. El primeste deci, actiuni care reprezinta fractiuni din capital si care-i asigura o participare la anumite decizii ale întreprinderii, la distribuirea beneficiilor care s-ar obtine si la partajarea patrimoniului în cazul încetarii in viitor a activitatii.

Piata financiara, spatiul în care se deruleaza aceste operatiuni de finantare pe termen lung, reprezinta deci, principala manifestare concreta a mecanismului finantarii directe. Totodata, acest mecanism tinde sa fie aplicat si operatiunilor pe termen scurt. Este în special cazul emisiunii de bonuri care pot fi emise pe termen scurt, si, pe un plan mai amplu, al emiterii pe pietele monetare a titlurilor, cum ar fi biletele de trezorerie sau certificatele de depozit.

Pietele care centralizeaza aceste operatiuni de finantare directa pot fi mai mult sau mai putin organizate. În anumite tari ele ating un înalt nivel de institutionalizare si sunt reglate de un ansamblu complex de reguli juridice si tehnice, în special când exista o piata bursiera oficiala destul de vasta si de activa pentru a constitui piesa de greutate a pietei financiare. Dar chiar în absenta bursei oficiale, cum este cazul pentru numeroase tari, operatiuni de finantare directa pe termen lung si mediu se realizeaza de fiecare data când avem o emisiune ocazionata de "plasamente private". Exista astfel, o piata financiara neinstitutionalizata si, eventual, alte forme active de fmantare directa.

Intermedierea financiara corespunde celui de-al doilea mod de finantare. Aceasta presupune aparitia unui intermediar între agentii cu deficit si cei cu capacitate de finantare. Intermediarul este un organism specializat în colectarea economiilor (în special de la particulari) si în acordarea de credite (în special întreprinderilor).

Întermedierea financiara conduce astfel la o relativa disociere între colectarea economiilor si finantarea prin credite. În ceea ce priveste colectarea economiilor, intermediarii financiari cauta sa fructifice economiile agentilor cu excedent de finantare (si în special pe cele ale particularilor), propunându-le instrumente de plasare diversificate si adaptate preferintelor lor. Desi duce la operatiuni mai concentrate, aceasta finantare tinde spre o anumita diversificare a tehnicilor, procedeelor si duratelor.

Necesitatea dezvoltării finanțării din exteriorul firmei

Dupa cum am remarcat deja, finantarea externa se poate baza, fie pe un mod de finantare directa, fie pe o intermediere financiara.Finantarea directa permite stabilirea unei relatii imediate între unitatile care au nevoie de finantare si cele cu excedente de finantare. Dar aceasta relatie comporta totusi niste conditii atât de restrictive, încât ele i-ar putea limita perspectivele de dezvoltare. Exigentele agentilor cu excedente si cele ale agentilor în deficit sunt divergente. Dm acest motiv, finantarea directa poate întâmpina unele dificultati.

Mai întâi, în materie de durata, preferintele agentilor cu excedente si cele ale agentilor cu deficit par la prima vedere incompatibile. Detinatorii de economii vor sa-si plaseze excedentele în operatiuni pe termen scurt sau la vedere, în timp ce nevoile de finantare sunt îndeosebi pentru resurse pe termen lung si mediu (în special pentru finantarea investitiilor întreprinderilor). În relatia de finantare directa, aceasta distorsiune între structura pe termen a ofertei si cea a cererii de finantare ar fi iremediabila si nu ar permite nici mobilizarea celei mai mari parti a economiilor, nici realizarea majoritatii investitiilor. În cazul intermedierii, dimpotriva, intermediarul financiar poate realiza reglarea, daca accepta sa-si asume riscul transformarii operatiunilor pe care le efectueaza. Intermediarul colecteaza resursele care-i sunt încredintate în special pe termen scurt, tinând seama de preferintele detinatorilor de economii. Cu toate acestea, aceste resurse sunt fumizate de un numar foarte mare de depunatori. De aceea se poate spera ca, în virtutea legii numerelor mari, se va stabili o compensatie între sumele retrase de unii detinatori de economii si noile depuneri ale altora. Aceasta compensatie va permite cresterea – sau cel putin stabilizarea – valorii globale a resurselor colectate. În absenta crizei majore de încredere (reflectata de un aflux al cererilor de restituiri), ansamblul resurselor la vedere sau pe termen scurt ale institutiilor financiare se va reînnoi si va functiona astfel, ca un ansamblu de resurse stabile care sa poata fi împrumutate pe termen mediu sau lung de catre organismele care le-au colectat.

A doua justificare functionala a rolului intermediarilor ne trimite la rolul lor de centralizare financiara. Excedentele de economii sunt constituite din veniturile dispersate ale milioanelor de detinatori ale caror disponibilitâti individuale ating în medie o valoare limitata. Nevoile de finantare sunt mult mai putin fractionate si în plus o mare parte sunt concentrate într-un numar redus de mari întreprinderi care au în vedere mari proiecte de investitii. În acest sens, intermediarii joaca un rol de "grupare" si canalizeaza o multitudine de mici fluxuri de economii spre marile curente de investitii.

O a treia justificare se refera la conditiile de alocare a economiilor spre utilizarile lor posibile. Afectarea pertinenta a capacitatilor de finantare necesita o anume selectie între cererile care vin de la agentii cu deficit. Aceasta selectie cere în special o evaluare a riscurilor, a rezultatelor potentiale legate de diversele proiecte avute în vedere, eliminarea tuturor cerintelor care par prea aventuroase si a celor a caror eficienta economica si sociala ar fi insuficienta sau problematica. Majoritatea detinatorilor individuali de economii n-au nici posibilitatea si nici capacitatea sa aprecieze eficienta operatiunilor sau a întreprinderilor pe care le finanteaza, din motive care tin de tehnicitatea metodelor de evaluare financiara si de dificultâtile de întelegere a surselor de informatie care pot fi folosite. Intermediarii au, dimpotriva, mijloace abundente de stocare si de analizare a informatiilor privind situatia întreprmderilor care solicita finantare au posibilitatea sa-si constituie echipe de experti competenti în materie de studiere a dosarelor de credit interventia lor ar trebui deci, sa permita o selectie mai eficace a proiectelor si o orientare a capacitatilor de finantare spre utilizarile cele mai sigure si mai avantajoase.

In al patrulea rând, intermediarii reusesc sa mobilizeze niste economii care n-ar fi fost atrase într-un sistem de finantare directa, pentru ca ei îsi substituie notorietatea si credibilitatea lor acelora ale întreprinderilor industriale si comerciale care, în majoritate, se bucura de mai putina încredere din partea detinatorilor de economii, într-o relatie de finantare directa, agentii cu capacitate de finantare îsi aduc direct fondurile agentilor cu deficit. În contrapartida, ei primesc de la acestia titluri care atesta aportul lor si garanteaza o plata viitoare si/sau o rambursare. Este vorba de "titluri primare" (actiuni, obligatiuni, bonuri) a caror valoare viitoare va depinde de încrederea de care va beneficia emitatorul. Dar numai întreprinderile sau institutiile care se bucura de o mare notorietate pot avea acces la un public larg si îsi pot "plasa" titlurile destul de bine pentru a atrage sume mari de economii. Majoritatea întreprinderilor – mici, mijlocii sau chiar mari – nu pot spera sa aiba acces la aceste surse de finantare si sunt obligate sa recurga la intermediari. În acest caz, intermediarii colecteaza economiile agentilor cu excedent si le dau în schimb titluri care, sub diverse forme, corespund unor simple dovezi ale datoriei. Din motive de securitate, de comoditate sau de suplete, aceste titluri emise de intermediari (titluri secundare) sunt în mare masura acceptate de public care manifesta mai multa încredere în aceste institutii specializate, care au adesea baze financiare ce asigura garantia necesara. Resursele colectate pot fi ulterior împrumutate întreprinderilor si altor agenti care au nevoie de finantare. Acestia vor da atunci intermediarilor niste dovezi de recunoastere a datoriei lor (titluri primare) care exprima angajamentul luat de creditorii primari fata de institutiile care le ofera fonduri.

Se poate concluziona ca cele trei moduri fundamentale de finantare corespund unor trei faze ale unui proces istoric de extindere a domeniului de finantare, care asigura trecerea de la un regim de autofiantare pura la un sistem care include fiantarea directa si apoi intermedierea financiara. Acest proces permite largirea cercului celor care concura la finantarea economiei si marirea fondurilor mobilizate. Astfel, diferentierea între cele trei moduri de finantare fundamentale constituie unul din aspectele majore ale evolutiei sistemelor financiare.

Capitolul III. Finanțarea societăților comerciale din fonduri împrumutate

Cerința aporturilor are un caracter juridic și un caracter economic. Nu te poți lansa într-o acțiune de dezvoltare a unei întreprinderi fără finanțare. Întreprinderea, cu formă de organizare individuală, este finanțată de patrimoniul antreprenorului și cu ajutoare exterioare (credite acordate de furnizori prin fixarea unor termene de plată sau credite bancare). Întreprinderea organizată în formă socială nu se confundă cu patrimoniul asociaților, ca atare, nevoile sale de finanțare sunt acoperite cu aporturile acestora (al asociaților) prin avansurile în cont curent și prin împrumuturi pe care le contractează ea însăși , uneori cu garanția asociaților. Întreprinderea în formă socială își acoperă, de asemenea, nevoile financiare reinvestind beneficiile pe care le realizează (autofinanțarea), ceea ce diminuează în mod corespunzător partea de beneficii distribuite asociaților.

Aceasta este schema de bază valabilă pentru orice întreprindere organizată în formă societară. Dar modelul cel mai desăvârșit în această privință îl oferă societatea pe acțiuni, grație monopolului ce îi este recunoscut prin lege de a emite valori mobiliare, motiv pentru care prezintă un interes deosebit examinarea acest model de finanțare (a societăților pe acțiuni) mai în profunzime.

In afara resurselor proprii interne si externe intreprinderea poate recurge si la indatorare pentru finantarea necesarului de resurse pe termen scurt, mediu si lung.

In acest scop ea poate utiliza in principal piata creditului, piata obligatara si piata leasingului.

Finanțarea prin credite bancare

Creditele bancare sunt contractate pe perioade de timp stabilite prin contractul încheiat între instituția bancară și solicitant, pentru obiective bine precizate. Ele sunt generatoare de costuri sub forma dobînzilor și comisioanelor bancare ce pot fi achitate lunar, anual, la sfîrșitul perioadei, respectiv în momentul contractării (comisioane și speze (cheltuieli pe care le suportă cineva pentru o deplasare, pentru anumite servicii, pentru punerea în practică a unei inițiative etc.) bancare). Condițiile creditului, respectiv rata dobînzii, termenul de rambursare, eventuala perioadă de grație, penalizări pentru nerespectarea clauzelor contractuale ș.a., se negociază între bănci și debitori. Nivelul dobînzii la creditele bancare este mai ridicat decît cel utilizat de organismele financiare specializate. Mărimea costului creditului bancar, respectiv rata dobînzii este determinată de trei factori: volumul creditului, rata dobînzii și timpul de creditare.

Rambursarea creditelor se realizează în conformitate cu situația privind eșalonarea ratelor și a dobînzilor anual, semestrial, trimestrial sau lunar, prin anuități constante sau variabile ori o singură dată, la scadența finală, cu sau fără perioadă de grație. Pe baza acesteia, compartimentul financiar al firmei determină fluxurile financiare generate de decizia de creditare ce pot fi incluse în bugetul de venituri și cheltuieli. Costul unui credit bancar pe termen mediu și lung și care urmează a fi rambursat în anuități poate fi măsurat prin costul actualizat. Acesta este dat de aceea rată de actualizare care permite realizarea egalității dintre suma datoriilor contractate și anuități (rata de rambursat plus dobîndă) actualizate cu rate respective.

Anuitățile pot fi defalcate cu sau fără luarea în considerare a incidenței impozitului, precum și a modalității de rambursare.

Necesitatea creditului este de natură obiectivă, în sensul că produsul reproducției sociale și desfășurarea acesteia determină în ultimă instanță, manifestarea relațiilor de credit. În cadrul acestui proces, iau naștere atat cereri suplimentare de capital, care nu au alte posibilități de satisfacere decât prin credit, cât și resurse disponibile de capital, societății în ansamblul sau nefiindu-i indiferent modul de folosire a acestor disponibilități de capital.

Rolul creditului este concretizat în rezultatele obținute în economie prin manifestarea relațiilor de credit sau în contribuția creditului la realizarea anumitor obiective de politică economică.

Este o modalitate de finanțare care are menirea de a completa capitalul necesar inițierii afacerii și desfășurării activității curente. Cu toate că de cele mai multe ori este inevitabilă utilizarea creditelor, este recomandabil ca întreprinzătorul să apeleze la ele cât mai rar posibil, deoarece limitează marja de libertate a întreprinzătorului prin clauzele contractului de creditare, a mărimii dobânzilor, participarea creditorilor la conducerea firmei, supervizarea unor hotărâri etc.

Creditul bancar- constituie o formă de ajutor financiar acordată de către o instituție bancară unei persoane fizice sau juridice aflate în dificultate financiară, ajutor platibil la o anumită scadență fixată de bancă și pentru care aceasta încasează dobânzi și comisioane.

Elementele constitutive ale creditului bancar sunt:

suma creditată;

rata dobânzii ( procentul ce se aplică sumei creditate pentru a calcula dobânda);

dobânda ( principalul venit al instituției bancare);

rata creditului ( suma de creditat aferentă diferitelor segmente de timp în care se va rambursa creditul);

perioada de grație ( perioada de timp în care beneficiarul creditului nu plătește rate de credit, ci doar dobânzile aferente);

perioada de rambursat ( perioada în care clientul trebuie să ramburseze suma totală creditată, inclusiv perioada de grație).

Creditul bancar se acordă diferențiat ca mărime, termen de scadență și dobândă, în funcție de destinație și garanțiile oferite. La acordarea unui credit, băncile verifică bonitatea solicitantului și posibilitatea acestuia de a oferi garanții.

Principalii indicatori prin care se apreciază bonitatea solicitantului de credite sunt:

lichiditatea patrimonială

solvabilitatea patrimonială

rentabilitatea capitalului social

rentabilitatea capitalului propriu

rentabilitatea în funcție de costuri

gradul de îndatorare al firmei;

viteza de rotație a activelor circulante.

Banca verifică următoarele aspecte înaintea acordării creditului:

situația economico-financiară

evoluția previzibilă a domeniului de activitate al firmei și al mediului de afaceri zonal

calitatea managementului firmei

situația concurenței directe

înzestrarea tehnico-materială a firmei

etapa de viață în care se găsesc produsele firmei

adaptabilitatea firmei la fluctuațiile pieței și la condițiile impuse de legislatie.

În general, dosarul cuprinzând cererea de creditare, trebuie să conțină:

bugetul de venituri și cheltuieli

balanța de verificare

bilanțul anual

contul de profit și pierdere

situația patrimonială

planificarea fluxului de numerar

un plan de afaceri sau, eventual, studiul de fezabilitate prin care se fundamentează posibilitatea de rambursare a creditului și a dobânzii.

Funcțiile creditului bancar

Creditul bancar realizează trei funcții:

redistribuirea fondurilor temporar disponibile

emisiunea monetară

reflectarea și stimularea eficienței activităților agenților economici

Funcția de redistribuire. În activitatea de creditare băncile folosesc nu numai fondurile lor proprii ci și un însemnat volum de fonduri atrase de la terți, cum ar fi disponibilitățile existente în conturile clienților bancari, diverse plasamente pe termen scurt efectuate de întreprinderi și instituții etc. În felul acesta, prin intermediul băncilor se mobilizează disponibilități bănești temporare existente la anumite categorii de agenții economici, urmând temporare la alți agenți economici – realizându-se astfel, o redistribuție temporară a unei mari părți a disponibilităților existente la un moment dat în economie.

Funcția de emisiune presupune o altă latură a creditului bancar, prin care se realizează lărgirea creditului și anume, pe calea creării de mijloace bănești suplimentare. Funcția de emisiune a creditului este indispensabil într-o economie dinamică în care activitatea economică în creștere solicită un volum mereu sporit de mijloace bănești. Politica de credit a băncilor constituie totodată și politica lor de emisiune, întrucât creditul acordat de bănci este sursa unor mijloace bănești suplimentare pentru agenții economici, contribuind la realizarea unei corelații între masa banilor în circulație și nevoile productive. Dacă plusul de mijloace bănești cerut de dezvoltare economică nu poate fi acoperit prin funcția de redistribuire a creditului el, poate fi completat prin lărgirea creditului pe calea creării de noi mijloace bănești.

Funcția de reflectare și stimulare a eficienței activităților agenților economici. Eficiența economică cu care lucrează întreprinderile se reflectă sensibil în situația lor financiară, iar aceasta din urmă în volumul fondurilor utilizate pentru un nivel dat de activitate și în gradul de asigurare a capacității de plată. Se poate considera că acționează o lege obiectivă a raportului invers între eficiența în activitatea economică și necesarul de fonduri. Ca urmare, cu cât eficiența economică a unei activități date este mai ridicată cu atât necesarul de fonduri este mai redus. Creditul nu este doar un seismograf al eficienței economice ci și un instrument de influențare în direcția stimulării activității calitativ superioare.

Raportul de creditare și criterii de clasificare

Creditul bancar cuprinde o sferă largă de raporturi angajând modaliățti diferite, pe termen scurt, termen mediu și lung, privind operații bazate pe înscrisuri sau fără, garantate, în fiecare caz în parte sau în cadrul unui acord general. În raporturile de credit cu banca se pot angaja și persoane care în acest cadru nu au calitatea de agent economic.

Raporturile de credit ale întreprinderii cu băncile sunt de regulă reciproce. Pe de o altă parte întreprinderea având conturi deschise la bănci formează depozite care pot fi folosite de către aceasta ca resurse. Pe de altă parte, băncile acordă credite întreprinderilor pentru nevoile lor de producție curente sau cu recuperare ulterioară pentru investiții.

Sistemul modern de credit care stă la baza vieții economice contemporane, servește și pentru a stimula producția industrială ca principal factor al creșterii economice. Banca, „uzina principală” de creare a creditului, se regăsește în raporturi, directe și intime, cu industria, a cărei naștere și dezvoltare depinde de credite vaste și performante. Folosirea creditului bancar este avantajoasă în cazul în care rata rentabilității este mai mare decât rata dobânzii. Însă chiar în condițiile în care în faza de previziune rentabilitatea depășește costul îndatorării este necesar să se aibă în vedere și riscul financiar determinat de eventualitatea ca pe parcurs, rata dobânzii să devanseze rata rentabilității.

Băncile comerciale oferă societăților comerciale solicitatoare un evantai de credite, destinate finanțării operațiunilor economice desfășurate de către aceasta. Diversitatea creditelor poate fi tratată din multiple unghiuri, însă lucrarea de față se limitează doar la cele care prezintă importanța pentru înțelegerea destinației și duratei de utilizare a capitalului împrumutat de la bănci.

Nu vor fi omise aspectele care privesc forma creditelor acordate societăților comerciale.

În funcție de scadență se deosebesc trei tipuri de credite :

credite pe termen scurt. Prin credite pe termen scurt se înțelege orice opțiune de împrumut de sume de bani pe o perioadă ce nu depășește 12 luni. Dobânda variază în funcție de destinația creditului și de evoluția pieței monetare și se plătește de către beneficiar conform contractului de credit la scadențele convenite. Creditul pe termen scurt este forma curentă de credit bancar pentru activități de exploatare a agenților economici. Sumele astfel obținute sunt înscrise în situațiile contabile ale acestor agenți sub denumirea de credite de trezorerie, iar plata lor la scadență reprezintă o măsură a gradului de lichiditate a firmei respective.

credite pe termen mediu sau mijlociu- sunt împrumuturi a căror dată de rambursare este de la 1-5 ani. Ele se acordă pentru activități de import-export pe bază de contracte ferme în acest sens pentru activitățide investiții unde eficiența proiectului propus trebuie dovedită încă din faza de studiu de fezabilitate.

credite pe termen lung – sunt împrumuturi a căror durată de rambursare depășește 5 ani și care se acordă pentru investiții pe termen lung cu durată de folosință îndelungată.

Creditele pe termen mediu și lung implică de asemenea rambursarea eșalonată, fapt ce înseamnă că pe parcurs, odată cu dobânda se rambursează și o parte din credit. Suma de rambursat are două componente : amortizarea creditului și dobânda.

Creditul acordat de bancă trebuie să fie pe o durată relativ scurtă datorită originii fondurilor pe care banca le întrebuințează care provin în principal din depozite cu scadențe apropiate dar și pentru că siguranța rambursării unui credit este invers proporțională cu durata acestuia. Banca trebuie să se asigure că rambursarea va fi făcută la scadență deoarece în caz contrar sunt afectate propriile angajamente luate față de cei care i-au încredințat fondurile spre păstrare precum și gradul de lichiditate al băncii.

Categorii de credit după tipul debitorului :

credite acordate persoanelor fizice

credite acordate persoanelor juridice

credite acordate statului

credite acordate altor bănci.

Calitatea debitorului măsurată prin garanția sa morală precum și prin activele sale posibile de mobilizat influențează mai puțin nivelul ratei dobânzii și mai mult însuși procesul de acordare sau neacordare a creditului.

Creditele acordate persoanelor fizice de către băncile comerciale au în principal două destinații :

finanțarea construirii sau achiziționării unei locuințe

cumpărarea unor bunuri de folosință îndelungată.

La acestea se mai adaugă unele forme de credit pentru completarea studiilor pentru elevi sau studenți în coparticipare cu diferite societăți comerciale sau de asigurări precum și credite de trezorerie care se pot efectua prin intermediul cărților de credit și care sunt acordate de bănci clienților persoane fizice care se bucură de o bună reputație.

În raporturile sale cu întreprinderile și cu instituțiile, o bancă trebuie să îndeplinească un rol activ participând la finanțarea clienților săi pentru desfășurarea unei activități rentabile ce vizează păstrarea și fructificarea economiilor bănești. În general creditul acordat de o bancă trebuie să satisfacă nevoi temporare de afaceri, să înlocuiască insuficiența temporară a capitalului lichid al agenților economici ce se produce pe parcursul ciclului de exploatare. Tipurile de credite pe care băncile comerciale le acordă întreprinderilor și instituțiilor private nefinanciare sau financiare sunt de o mare varietate și beneficiază de o gamă largă de caracteristici atât din punct de vedere al prevederilor contractuale cât și al costurilor aferente. Dintre acestea creditele cele mai des utilizate sunt :

creditele de trezorerie – sau avansurile în cont curent sunt exprimate în general prin contracte explicite între bancă și firmă. Aceste credite sunt acordate și acceptate de băncile comerciale ce se bazează pe o deplină cunoaștere a activității întreprinderii fără a fi consemnate prin înscrisuri referitoare la perioada angajamentului și fără a fi garantate formal. Ele sunt menite să satisfacă cerințele curente privind acoperirea cheltuielilor de producție și nu au termene de rambursare. De regulă, acordarea acestor credite se întemeiază prindepozite compensatorii.

linia de creditare – este o modalitate generală de acordare a creditelor ce presupune efectuarea creditării prin cont curent, fie deschiderea unui cont separat de împrumut. Permite accesul clientului debitor la sume a căror valoare se înscrie într-un anumit plafon maxim aprobat de bancă. Într-o formă primară această linie de credit oferă întreprinderilor un credit provizoriu întrucât banca poate cere oricând acoperirea debitului. O formă mai flexibilă întreprinderii este linia de credit confirmată pe baza unui acord scris în care posibilitatea de acordare a creditului se menține pentru o perioadă stabilită în contract.

creditele specializate – servesc pentru finanțarea achiziționării de titluri de credit și a operațiunilor de negociere pe piața de capital. În România, această categorie de credit este puțin utilizată deoarece piața de capital nu este încă suficient de dezvoltată.

creditele pe stoc- se acordă pe baza unei garanții explicite, respectiv stocul de marfă din depozit. În această categorie sunt cuprinse creditele de producție sezonieră precum și credite pe documente.

Clasificarea creditelor după destinația lor:

credite productive (pentru activități curente): dețin ponderea cea mai mare în perioada actuală, fiind în general credite pe termen scurt, până la 12 luni, și se acordă agenților economici pentru desfășurarea activității curente. Ele cuprind toată gama de credite, garanțiile fiind constituite din toate tipurile de titluri comerciale și sunt acordate pentru sprijinirea activității agenților economici. Se acordă pe o perioadă stabilită, iar rambursarea se face integral la scadență, dobânda calculată achitându-se lunar.

credite pentru investiții: se acordă pe termen mediu și lung fiind destinate construcțiilor de locuințe, construirea de obiective industriale, etc. Acest tip de credit are un coeficient mai mare de risc și presupune calcule de actualizare, precum și de eficiență a investițiilor. Rambursarea se face conform contractului de credit, în general plata se face în tranșe regresive cu plata lunară a dobânzii aferente.

credite de consum: sunt credite pe termen scurt sau mediu acordate persoanelor individuale și sunt destinate să acopere costul bunurilor și serviciilor de care beneficiază persoanele prin rețeaua de comercializare și servicii sau pentru recreditarea creanțelor în acest scop.

După calitatea lor:

credite performante – reprezintă pentru bancă acea categorie de credit în curs de execuție a căror durată de acordare nu este expirată, iar debitorii și-au achitat la data convenită în contract toate datoriile față de bancă. Derularea lor se face în conformitate cu prevederile înscrise în contractul de creditare din punctul de vedere al garanțiilor, iar în cazul creditelor explicite agentul economic trebuie să utilizeze creditul numai în scopul solicitat. Dobânda pentru acest tip de credit este cea înscrisă în contract, iar banca prin intermediul prevederilor acestuia o poate modifica în raport cu dobânda pieței și cu rata inflației. Pentru creditele pe termen mediu și lung condiția necesară pe care trebuie să o îndeplinească creditele pentru a fi considerate performante, este aceea că toate tranșele de rambursare a creditului, inclusiv dobânda să fie achitate la zi.

credite neperformante – reprezintă acele credite la care obligațiile contractuale de plată ale debitorului nu au fost onorate la scadențele convenite. În cazul în care debitorul nu-și achită la timp obligațiile,creditul rămas se trece într-un cont separat de credite restante, dobânda corespunzatoare acestora fiind majorată. Pentru achitarea acestor credite banca fie urmărește debitorul în instanță pentru valorificarea garanțiilor materiale, fie în urma unui contract cu debitorul prelungește contractul de credit în schimbul unor noi garanții, scrisori de garanție,contracte de export, etc.

Avantajele și dezavantajele creditului bancar

Avantajele creditului bancar sunt următoarele:

Obținerea de fonduri suplimentare;

Stabilirea unor relații de încredere cu instituțiile financiare și accesul mai ușor la alte servicii furnizate de bănci;

Lansarea de semnale pozitive pentru alți potențiali investitori, care să ofere susținere financiară;

În cazul anumitor forme de credit, existența unui grad de flexibilitate privind sumele angajate, termenii de creditare, dobânzile și termenele de rambursare;

Necesitatea de a convinge banca de potențialul pozitiv al afacerii sau simpla completare a unei cereri de creditare poate „impune” întreprinzătorul să-și analizeze în mod obiectiv afacerea, să obțină o imagine clară a situației sale financiare și o caracteristică a punctelor slabe și a celor forte, a oportunităților și amenințărilor ce caracterizează situația firmei, să reevalueze ideea proiectului, strategiile de implementare etc.

Printre dezavantajele creditului bancar se numără:

Atitudinea sceptică și reținută a băncilor în ceea ce privește finanțarea noilor firme, banca având nevoie de siguranța că va primi înapoi banii acordați drept credit, în timp ce firmele nou-înființate nu oferă această garanție din diferite motive (nu au istoric, nu au experiență, nu sunt stabile);

Riscul de a pierde garanțiile depuse pentru obținerea creditului sau chiar riscul de faliment în cazul nerestituirii creditului;

Implicarea unui factor extern în managementul firmei, apariția unor restricții;

Expunerea proiectului la riscuri noi — de exemplu riscul ratei dobânzii;

Riscul întreruperii creditării în cazul unor evenimente nefavorabile pentru firmă.

Etapele acordării creditului

Operațiunile de aprobare și acordare a creditelor au la bază prudența bancară ca principiu fundamental ce caracterizează întreaga activitate a băncii.

Conform prevederilor Legii bancare nr.58/1998, la acordarea creditelor, băncile urmăresc ca solicitanții să prezinte credibilitate și toate operațiunile de credit și de garanție ale societăților bancare vor trebui consemnate în documente contractuale din care să rezulte clar toți termenii și toate condițiile respectivelor tranzacții.

Activitatea de creditare se bazează, în primul rând, pe analiza viabilității și realismului afacerilor în vederea identificării și evaluării capacității de plată a clienților, respectiv de a genera venituri și lichidități ca principală sursă de rambursare a creditului și de plată a dobânzii. Determinarea capacității de plată a clienților se face prin analiza aspectelor financiare și nefinanciare ale afacerilor, atât în perioadele expirate cât și în cele prognozate (viitoare).

Acordarea creditelor trebuie să fie avantajoasă atât pentru bancă, deoarece prin extinderea și diversificarea potofoliului de credite, poate obține profit suplimentar, cât și pentru clienți, care pe seama creditelor pot să-și dezvolte afacerile, să obțină profit și, pe această bază să ramburseze împrumuturile și să-și achite dobânzile.

Analiza și acordarea creditelor trebuie să aibă în vedere influența factorilor externi asupra proiectelor propuse de clienți, respectiv aspectele nefinanciare care pot avea efecte neprevăzute asupra desfășurării afacerilor și rambursării creditelor.

Banca are obligația să analizeze și să verifice, iar împrumutatul să pună la dispoziție toate documentele și actele din care să rezulte natura activităților desfășurate, credibilitatea, situația patrimonială, rezultatele economico-financiare, capacitatea managerială și orice alte documente și date care să permită evaluarea potențialului economic, organizatoric și financiar al clientului.

Creditele și scrisorile de garanție solicitate, indiferent de suma sau durata de rambursare, respectiv de valabilitate, se acordă pentru destinația stabilită prin contracte, aceasta fiind obligatorie pentru împrumutați. Utilizarea creditului aprobat pentru o altă destinație decât cea stabilită, dă dreptul băncii să întrerupă creditarea și să retragă împrumutul acordat.

Creditele trebuie să fie în toate cazurile garantate, iar volumuul minim al garanțiilor constituite trebuie să acopere datoria maximă a împrumutatului către bancă, formată din credite și dobânzi. Banca are dreptul să verifice la clienții săi existența permanentă și integritatea garanțiilor asiguratorii pe toată perioada creditării, respectarea condițiilor în care s-a acordat creditul, modul cum acesta este utilizat, iar în cazul în care se constată încălcarea prevederilor contractuale, să retragă creditele înainte de scadența stabilită sau în lipsă de disponibilități să le treacă la credite restante și/sau îndoielnice și să urmărească rambursarea acestora în ordinea stabilită prin lege.

Pe toată durata creditării, agenții economici beneficiari de credite au obligația să pună la dispoziția băncii un exemplar din bilanțul contabil situațiile contabile periodice și orice alte documente solicitate de bancă. Această obligație va fi prevăzută ca o clauză distinctă în contractul de credite.

Creditele se acordă la cererea agenților economici care îndeplinesc cumulativ următoarele condiții:

sunt constituiți potrivit legii și posedă capital social vărsat potrivit statutului;

desfășoară activități legale și eficiente potrivit actului de înființare și statutului de funcționare.

Pot beneficia de credite și agenții economici ale căror activități sunt subvenționate, cu condiția ca:

rezultatele financiare să se încadreze în subvenția cuvenită;

îndeplinesc un nivel optim al indicatorilor de bonitate;

din analiza fluxurilor de lichidități rezultă că există posibilități reale de rambursare la scadență a ratelor și plata dobânzilor aferente;

prezintă garanții materiale și morale pentru utilizarea cu eficiență a împrumutului, rambursarea integrală la scadență a creditului și achitarea dobânzilor aferente;

valoarea garanțiilor materiale accepate este mai mare sau cel puțin la nivelul creditelor solicitate și a dobânzilor aferente, calculate pe întreaga perioadă de creditare.

În cazul creditelor pe termen mediu și lung, valoarea garanțiilor va trebui să acopere, la acordarea, nivelul împrumutului și dobânzile aferente, calculate pentru o perioadă de cel puțin 12 luni. În astfel de situații se va stabili prin acte adiționale la contractul de împrumut că nivelul garanțiilor să acopere valoarea împrumutului acordat și a dobânzilor calculate pentru următoarele 12 luni; au deschise conturi la una din unitățile teritoriale ale băncii; prezintă situația angajamentelor din conturile deschise la alte societăți bancare și a garanțiilor aferente; acceptă clauzele din contractul de credite.

După aprobarea unui credit, banca nu poate anula sau reduce cuantumul acestuia decât în cazuri justificate, determinate de constatarea furnizării de către client a unor date nereale și numai după expirarea unui termen de preaviz de minim cinci zile calendaristice, care va fi comunicat în scris acesteia. Banca poate întrerupe imediat, fără preaviz utilizarea de către client a unui credit aprobat, în cazul în care acesta a încălcat condițiile contractului privind destinația, utilizarea, garanțiile, termenele,etc., sau în cazul în care situația economică și financiară a acestuia nu mai asigură condiții de garanție și rambursare.

Pentru acordarea unui credit este necesar să se întocmească următoarea documentație :

Documentația pe care clienții băncii o prezintă unităților bancare teritoriale în vederea obținerii de credite, trebuie să cuprindă:

cererea de credite semnată de persoanele autorizate să reprezinte agentul economic solicitant ;

bilanțul contabil, raportul de gestiune, contul de profit și piedere, încheiate pentru ultimul an, ultimele situații privind «Rezultatele financiare» și «Situația patrimoniului», balanța de verificare încheiată pentru ultima lună;

bugetul de venituri și cheltuieli întocmit conform precizărilor Ministerului Finanțelor (inclusiv pentru agenții economici cu capital privat)

situația prognozată a plăților și încasărilor aferente perioadei pentru care agentul economic solicită împrumutul ;

situația stocurilor și cheltuielilor pentru care se solicită creditul, care să cuprindă cantitățile, valorile, cauzele formării și termenele de valorificare ;

situația contractelor de livrare pentru produsele care constituie obiectul creditului;

proiectul graficului de rambursare a creditului și de plata dobânzilor;

lista garanțiilor propuse băncii pentru garantarea creditului solicitat;

planul de afaceri;

orice alte documente necesare, solicitate de bancă (decont TVA, declarația lunară pentru impozitul de profit etc.).

Documentația prevăzută mai sus este comună pentru toate categoriile de credite, la aceasta agenții economici vor anexa după caz și alte documente specifice categoriei de credit solicitate.

Etapele analizei economico-financiară a documentației de acordare a creditului

Analiza aspectelor economico-financiare are ca obiectiv stabilirea unui diagnostic al situației economico-financiare indispensabil pentru decizia de creditare. Pentru aceasta, analiza economico-financiară se bazează pe documentele de sinteză contabilă (bilanțul contabil și raportul de gestiune, contul de profit și pierdere, raportări contabile periodice etc.) pe analiza fluxului de fonduri ale perioadelor expirate, precum și pe analiza fluxului de lichidități (cash-flow-ului) pentru perioada următoare.

Analiza economico-financiară a activităților clienților conține :

Analiza bilanțului contabil, care presupune :

examinarea bilanțurilor pe ultimul an încheiat și situațiile financiare cumulate de la începutul anului curent, comparativ cu aceeași perioadă a anului trecut. Bilanțurile contabile ale societăților comerciale sunt supuse verificării și certificării de către cenzori, experți contabili, contabili autorizați cu studii superioare sau societăți comericale de expertiză contabilă, după caz în condițiile stabilite de Ministerul Finanțelor. În același mod se stabilesc și condițiile privind verificarea și certificarea bilanțurilor contabile ale regiilor autonome ;

analiza imobilizărilor corporale și necorporale și a surselor de acoperire ale acestora;

analiza decontărilor prelevărilor, datoriilor și obligațiilor față de terți;

analiza costurilor în vederea dimensionării corecte a volumului de credite pentru activele circulante care fac obiectul creditării.

Analiza veniturilor, cheltuielilor și contului de profit și pierdere care presupune :

analiza rezultatelor activității și a profitului obținut pe ultimul an încheiat și respectiv pe anul curent;

analiza repartizării profitului net;

analiza pierderilor înregistrate și recuperarea lor.

Analiza fluxurilor de fonduri ale perioadelor expirate, oferă posibilitatea unei mai bune înțelegeri la nivelul fiecărei activități (exploatare, investiții, financiară), a modului în care au fost generate fondurile (sursele) și utilizarea acestora precum și impactul asupra disponibilităților bănești ale agentului economic, la sfârșitul perioadei analizate.

Analiza fluxului de lichidități pe perioada următoare, presupune ca pe baza rezultatelor obținute anterior și a portofoliului de contracte de aprovizionare, producție, desfacere a perspectivei variației stocurilor, etc. să se evalueze și să se prognozeze:

posibilitatea clientului de a genera în viitor lichidități;

capacitatea clientului de a-și onora obligațiile de plata viitoare.

Prudența bancară presupune cunoașterea și înțelegerea activității clienților băncii. Cunoașterea activității desfășurate de client în perioada anterioară precum și a prevederilor pentru viitor dau posibilitatea băncii pe de o parte să ofere acestuia serviciile și produsele bancare advecvate, iar pe de altă parte să ia măsuri pentru diminuarea și prevenirea riscului în vederea recuperării creditelor și a încasării dobânzilor. În consecință, în vederea protejării fondurilor propii și a celor atrase, banca are datoria de a-și selecționa judicios clienții deoarece performanțele ei depind de eficiența cu care sunt acordate creditele. Atunci când banca acordă un credit realizează pe baza cunoașterii detaliate a clientului un act de încredere.

Analiza financiară are ca punct de plecare bilanțul contabil care este documentul oficial de gestiune al agentului economic. Bilanțul oferă o imagine contabilă asupra patrimoniului, situației financiare și rezultatelor obținute pe baza unor acte administrative emise la un moment dat. Pentru obținerea unei imagini cât mai reale asupra situației financiare a clienților este necesar ca pe baza bilanțului să se elaboreze o informație care să corespundă mai bine necesităților de analiză a băncii, respectiv de diagnostic dar și de evaluare.

De asemenea pentru analiza financiară a clientului o importanță deosebită o prezintă informațiile furnizate de contul de profit și pierdere, astfel că și în cazul bilanțului contabil vor fi regrupate și prelucrate pentru a oferi o imagine mai clară privind rentabilitatea și eficiența activității desfășurate.

Aspecte nefinanciare privind clienții băncii

Analiza nefinanciară vizează credibilitatea clientului, ca element psihologic esențial cu privire la formarea de către bancă a convingerilor referitoare la calitățile morale și profesionale ale conducătorilor agenților economici solicitanți de credite, a principalilor asociați colaboratori, precum și a reputației prin calitatea produselor, serviciilor și a modului de îndeplinire a obligațiilor asumate în relațiile cu partenerii de afaceri.

În acest scop, se va face evaluarea cât mai reală a riscului în activitatea de creditare, iar banca va analiza atât riscurile financiare cât și cele nefinanciare la care se expune. Factorii nefinanciari care influențează activitatea clientului pot fi:

interni

externi.

În fundamentarea deciziei de acordare a unui credit, ofițerii de credit vor ține seama suplimentar și de următoarele aspecte interne:

Conducerea activității (managementul) constă în:

pregătirea profesională, prestigiul și experiența în ramura sau sectorul de activitate;

experiența în funcții de conducere și reputația echipei manageriale;

conducerea este asigurată de o echipă sau de către o persoană, cunoscând ca în cele mai multe cazuri conducerea în echipă poate avea rezultate mai bune decât luarea deciziilor de către o singură persoană;

asigurarea succesiunii manageriale;

gradul de participare a echipei de conducere la capitalul societății, fiind de așteptat ca implicarea conducerii să fie cu atât mai ridicată cu cât gradul de participare la capital este mai mare;

structura conducerii, specializarea în funcție de aptitudinile în domeniul tehnic, financiar-contabil, marketing;

moralitatea conducerii;

calitatea sistemului internațional (informații primite de conducere, circulația acestora în interiorul societății, modul de obținere a informațiilor prin utilizarea tehnicii moderne de calcul etc.);

capacitatea de a se achita de obligații;

perioada de rotație a personalului îndeosebi a celui de conducere și a specialiștilor, care poate constitui un semnal atunci când este prea scurtă (câteva luni) sau prea îndelungată (peste 10, 20 ani).

Activitatea clientului constă în:

evoluția activității și profilul acestuia;

caracterul activității – permanent, sezonier, ciclic;

sfera de activitate – producție, comerț, prestări servicii, etc.;

produsele și serviciile – de strictă necesitate/de lux, de serie/unicat, vechi/noi, competitive/mai puțin competitive, profitabile/neprofitabile ;

importul ;

concurenții – numărul și mărimea concurenților, reputația lor, caracteristicile produselor fabricate de aceștia ;

segmentul de piață deținut – în creștere/declin, cuantificabil/necuantificabil ;

portofoliul de clienți al acestora – număr, reputație dependentă de anumiți clienți, modalitatea de vânzare (pe credit comercial/cu plata imediată);

relațiile cu furnizorii – număr, dependența de anumiți furnizori, modalitatea de plată la vedere/la un anumit timp la vedere;

politica de prețuri – nivelul față de concurență, facilități;

reclamă și publicitate;

resursele materiale – clădiri, mașini, utilaje, instalații, mijloace de transport (propietate, metode de evaluare, de amortizare, stare fizică, fiabilitate, finanțare, etc.);

resurse umane – evaluarea angajaților din punct de vedere al pregătirii profesionale, priceperii, eficienței, costul personalului, disponibilități de înlocuire, fluctuația personalului, relații conducere-personal-sindicat, etc.

Strategia constă în existența acesteia pe următorii 3-5 ani, dacă aceasta este realistă, realizabilă sau cu risc de eșec; modalitățile de realizare a strategiei propuse; altrenative și implicații în cazul nerealizării strategei propuse; existența sau inexistența planurilor de restructurare și de redresare financiară.

Factorii nefinanciari externi care trebuie avuți în vedere la fundamentarea deciziei de creditare sunt:

domeniul de activitate – caracteristicile domeniului de activitate din punct de vedere al competitivității, profitabilității, tehnologizării, cheltuielilor de capital, costuri fixe ridicate sau reduse, principalele firme care evoluează în respectivul domeniu de activitate;

încadrarea activității clientului în politica economică generală și în tendințele strategiei viitoare privind respectivul domeniu de activitate;

impactul legislației asupra activității clientului;

impactul unor factori macroeconomici asupra activității clientului;

dependența și poziția geografică față de sursele de aprovizionare și piețele de desfacere, față de căile de transport etc.;

caracteristicile sociale ale piețelor de desfacere: obiceiuri alimentare, înclinația spre un anumit tip de consum, religie, etc..

Analiza aspectelor nefinanciare privind clienții băncii se va efectua de ofițerii de credite astfel:

la solicitarea primului credit;

ori de câte ori un client al băncii solicită un credit;

o dată pe an pentru toți clienți aflați în portofoliu, beneficiari de credite;

ori de câte ori din informațiile obținute de bancă rezultă că ar putea fi posibile modificări majore în activitatea clienților beneficiari de credite aflați în portofoliu.

Concluziile rezultate din analiza aspectelor nefinanciare privind clienții se vor utiliza de bancă la:

fundamentarea deciziei de preluare a unor clienți;

fundamentarea deciziei de creditare;

situația clienților;

analiza calității portofoliului de împrumuturi etc.

Creditarea nu este o știință exactă; nu este posibil ca prin utilizarea unei formule sau aplicarea unei teorii să se garanteze ca sumă acordată unui client va fi rambursată cu dobânda aferentă. Există, totuși, principii generale de creditare care, dacă sunt aplicate consecvent, permit reducerea gradului de incertitudine și, prin urmare, a riscului implicat în creditare. Aceste principii se referă la solicitantul creditului, cererea de creditare, rambursare, dobânzi și comisioane bancare și garantarea. La analiza fiecăreia dintre aceste categorii, vor fi luate în considerare mai ales aspecte privind creditarea personelor juridice, dar anumite considerații se aplică și creditelor acordate persoanelor fizice, munca în cazul unei persoane fizice, iar în cazul persoanelor juridice domeniul de activitate al firmei.

Acceptul unei bănci de a acorda un credit reflectă punctul ei de vedere privind capacitatea de rambursare, prezentă și viitoare, a clientului. Prin urmare, este esențial ca banca să obțină cât de multe informații în legătură cu situația financiară a potențialului client și să fie sigură că se poate baza pe toate informațiile oferite de acesta. În această analiză, banca trebuie să ia în considerare măsura în care îl cunoaște pe client; analiza se face diferențiat pentru un client nou și pentru un client tradițional. Dacă solicitantul este deja un client al băncii, banca va lua în considerare evidențele sale referitoare la acesta. Solicitările noilor clienți trebuie tratate diferit. Dacă cel care solicită un credit nu este clientul băncii trebuie să se obțină referințele satisfăcătoare despre integritatea și situația financiară a persoanelor care conduc afacerea.

Problemele cheie asupra cărora trebuie să ne concentrăm când analizăm situația unui client care a solicitat un credit, se pot împărți în patru grupe (pentru o persoană juridică):

domeniul de activitate al firmei,

situația financiară a firmei,

calitatea managementului firmei

performanțele viitoare ale firmei.

Condițiile determinate care vor fi luate în considerare atunci când se analizează cererea de creditare sunt:

competența legală a solicitantului,

destinația creditului,

valoarea creditului,

durata creditării,

eșalonarea ratelor scadente și dobânda percepută pentru creditul acordat, în corelație cu politica dobânzilor la depozite practicată de bancă.

De asemenea, banca trebuie să ia în considerare dacă împrumutul solicitat se înscrie în politica de ansamblu de creditare a băncii.

În derularea operațiunii de creditare atât banca dar și clientul are o serie de responnsabilități privind următoarele aspecte:

Destinația creditului sau obiectul creditului trebuie clar definită și înțeleasă, atât de client cât și de bancă. Dacă se acordă un credit unui persoane juridice pentru o afacere ilegală, documentația creditului și orice garanție în sprijinul ei sunt lovite de nulitate.

Este esențial ca banca să cunoască valoarea creditului. Riscul de nerambursare a unui credit există atât în situația în care solicită un credit prea mic, și atunci când un client împrumută prea mulți bani. Pentru a ne asigura că a fost solicitat un nivel corect al creditului, cererea clientului trebuie susținută de un flux monetar prognozat (cash flow). Acesta poate lua forma unui document care să indice lichiditățile curente, veniturile și cheltuielile prevăzute. Desigur, prognoza trebuie să includă sumele atrase de client și orice plăți și dobânzi datorate băncii.

Prognoza fluxului de fonduri disponobile indică durata realistă a rambursării creditului. Pentru ca o afacere să aibă succes, ea trebuie să aibă suficiente lichidități. Dacă persoana juridică încearcă să ramburseze creditul prea repede, s-ar putea să rămână fără lichidități și să nu poată să-și desfășoare corespunzător activitatea în continuare sau chiar să dea faliment. Este preferabil ca rambursarea creditului să se realizeze în rate mai mici, valoric, eșalonate pe o perioadă mai mare, dar pe care afacerea le poate acoperi într-un mod realist, decât să fie efectuată într-o perioadă mai scurtă, în rate mai mari. Perioada de rambursare a creditului este, de asemenea, legată de durata de viață a obiectului creditului.

Remunerarea creditului este foarte importantă, deoarece constituie una din modalitățile principale prin care banca realizează profit. Cheltuielile pe care le presupune pentru bancă procesul complex al analizării cererii de creditare trebuie, la rândul lor, să fie recuperate. În unele țări se obișnuiește ca băncile să perceapă clienților un comision de negociere, pentru acoperirea costului de instrumentare a creditului. În practica românească, aceste costuri urmează să se acopere prin rata dobânzii, deși comisioanele se plătesc, adesea din credit. Băncile trebuie să se asigure că dobânda și comisioanele percepute sunt competitive, comparativ cu cele practice de alte bănci și instituții financiare de pe piață; în caz contrar clienții vor solicita credite în altă parte. Cu toate acestea banca trebuie să-i permită clientului să dispună de suficient numerar pentru a putea să-și desfășoare activitatea nestingherit; în caz contrar, stabilirea unei rate de dobândă prea mare poate determina un risc de credit sporit.

Datorită mediului competitiv în care operează, băncile nu pot întotdeauna stabili rate ale dobânzii care să reflecte, realist, riscul inerent unei situații date. Dacă o bancă solicită o rată de dobândă prea mare, clientul se poate adresa concurenței și, prin urmare, banca poate solicita drept garanție active de o anumită valoare, cu dreptul de a le vinde în cazul în care clientul nu reușește să ramburseze creditul. Acesta este cunoscut sub denumirea de garanție reală. Orice decizie privind creditarea unui client trebuie să ia în considerare capacitatea prezentă și viitoare a clientului de a rambursa creditul din resurse proprii. Cu alte cuvinte, decizia de creditare trebuie să fie luată înainte de a se aduce în discuție garanția. Banca va trebui să ia în considerare valoarea care se poate atribui în mod realist oricărei garanții oferite de client și cât de ușor va fi să transforme în numerar garanția, în caz că apare necesitatea executării ei.

Riscurile de creditare

Activitatea de creditare implică un risc prin însăși elementele de anticipare pe care se bazează decizia de creditare pentru bancă fiind de maximă importanță cunoașterea acestui risc evaluarea sa cât mai aproape de realitate și acceptarea lui în cunoștință de cauză.

În scopul diminuării riscului în activitatea de creditare, banca va urmări respectarea următoarelor condiții:

împrumuturile acordate de o societate bancară unui singur debitor nu pot depăși, cumulate, conform prevederilor din Legea nr.38/1998 republicată privind activitatea bancară, 20% din capital și rezervele băncii. Capitalul și rezervele băncii includ capitalul propriu și capitalul suplimentar, care determină potrivit reglementărilor Băncii Naționale a României privind fondurile proprii ale societăților bancare. Lunar, Direcția de Politici și Risc de Credite, comunică unităților bancare teritoriale nivelul fondurilor proprii ale băncii pentru a fi avute în vedere de acestea în activitatea de creditare.

conform prevederilor art.12 din Ordonanța Guvernului nr.15/1993 privind unele măsuri pentru restructurarea activității regiilor autonome, pentru acoperirea cheltuielilor curente, în situația în care în cursul unui an mijloacele regiei autonome nu sunt suficiente, acestea pot contracta credite cu societățile comerciale bancare în valoare de cel mult 20% din veniturile brute realizate în anul precedent sau poate emite titluri negociabile pe piață în aceeași limită.

Potrivit reglementărilor prudențiale ale Băncii Naționale a României suma totală a împrumuturilor mari acordate debitorilor nu poate depăși de 8 ori fondurile proprii ale băncii. Împrumuturile mari se aprobă de Comitetul de Direcție din Centrala băncii, cu unanimitate de voturi a membrilor acestuia. Această regulă se aplică și oricăror acordări de noi credite, indiferent de sumă, care cumulate cu angajamentele provenite din perioadele anterioare, depășesc limita de 10% din fondurile proprii ale băncii, dar nu mai mult de 20%.

Toate creditele și orice alte angajamente în lei și valută, pe termen scurt, mediu și lung acordate unui agent economic indiferent de forma de organizare și natura capitalului social, nu vor putea depăși de cel mult 12 ori capitalurile proprii ale agentului economic respectiv. Prin capitalurile proprii ale agentului economic, se înțelege capitalul social și primele legate de capital, diferențele de reevaluare, rezervele, fondul de dezvoltare, alte fonduri, profitul nerepartizat reportat din anii precedenți, subvențiile pentru investiții, provizioanele reglementate, precum și aportul înteprinzătorului individual, dacă există angajamentul scris, în formă autentică, privind menținerea acestuia pe toată durata creditării.

În cazul clienților incluși în programe guvernamentale speciale de restructurare, redresare financiară etc., banca va putea acorda credite numai în limita sumelor cuprinse în aceste programe, cu aprobarea și în condițiile stabilite de organele abilitate.

În vederea asigurării și menținerii unui raport minim de solvabilitate de 8%, împrumuturile și garanțiile în lei și valută acordate de bancă nu vor putea depăși 12,5 din fondurile proprii ale societăților bancare.

Pentru eliminarea riscului, banca nu acordă credite: agenților economici care înregistrează pierderi și sunt fără perspective de redresare, cu excepția cazurilor în care prin acte normative s-a reglementat altfel, agenților econimici care nu contribuie cu capital propriu la finanțarea mijloacelor circulante sau la realizarea proiectelor de dezvoltare și unităților economice pentru care s-a instituit procedura de reorganizare sau lichidare judiciară în conformitate cu prevederile Legii nr.64/1995 privind procedura reorganizării și lichidării judiciare, cu excepția cazurilor în care instanța judecătorească hotărăște că pot fi acordate credite în vederea reorganizării și redresării activității debitotrului.

Finanțarea prin împrumuturi pe termen mediu și lung

Finanțarea externă pe termen mediu și lung a firmelor are următoarele surse de adresare :

împrumutul obligatar

împrumutul bancar.

Accesul la aceste surse este diferit, de la firmă la firmă și de la țară la țară, costurile sunt diferite pentru fiecare tip de finanțare pentru că și riscurile sunt diferite.

Când o firmă alege o sursă de finanțare pe termen mediu sau lung, ea trebuie să aibă în vedere anumite criterii sau factori pe baza carora să se facă selecția. Deși criteriul final urmărit este cel al maximizării averii acționarilor, lui îi premerg alte criterii importante. Dintre aceștea amintim: ostul, controlul firmei, disponibilitatea fondurilor, modificarea structurii capitalului, efectul asupra profitului pe acțiune, costul de oportunitate. De asemenea, natura activității desfășurată de societate, rata de creștere a veniturilor, situația competitivității și structura existentă a activelor dictează ce tip de finanțare este preferabil.

Finanțarea prin împrumuturi obligatare

Este cunoscut faptul că pentru firme, de multe ori, capitalul propriu este nesatisfacător, iar creșterea acestuia poate prezenta greutăți, mai ales ca urmare a reticenței investitorilor determinată de situația financiară mai puțin fastă a unor firme sau de riscul prea mare asociat unei astfel de investitii. În condițiile în care marile firme găsesc că finanțarea prin credit bancar este de ocolit (din cauza costului sau a condițiilor cerute de bănci), ele au ca alternativă împrumutul obligatar. Deoarece accesul la acest gen de împrumut este limitat doar pentru firmele puternice și el se referă la sume importante ce trebuie să fie împrumutate, cu toată dezvoltarea împrumutului obligatar pe piețele financiare naționale și internaționale, el este totuși mai puțin răspândit ca formă de finanțare a majorității firmelor.

Împrumutul obligatar este un contract pe termen lung în care cel împrumutat emite obligațiuni către investitori și este de acord să efectueze plăți de dobânzi și să ramburseze la anumite date creditul obținut deținătorilor de obligațiuni.

Obligațiunile sunt active financiare care dau naștere la un flux de plăți, dinspre emitent spre investitor, ce constau dintr-o sumă constantă plătită periodic și o plată finală la scadență formată din plata ultimului cupon și o sumă globală numită valoarea la scadență, sau valoarea nominală. Valoarea sumei restituite la scadență de împrumutat este în mod obișnuit, apropiată de suma primită de el la emiterea obligațiunii.

Suma transferată de la creditor la cel împrumutat este denumită principal, prețul plătit pentru utilizarea capitalului este de obicei, exprimat ca procent din principal și se numește rata cuponului, iar suma plătită periodic ca dobândă investitorilor se numește cupon.

Împrumutul obligatar poate fi obținut de către firme în urma realizării unor emisiuni de obligațiuni care pot fi publice sau private. Principala deosebire dintre emisiunea publică și cea privată a datoriei este că, emisiunea privată plasează obligațiunile (datoria) direct la o instituție creditoare, nefiind deci oferită publicului.

Plasarea obligațiunilor este încredințată unui sindicat bancar care, de regulă, garantează plasarea împrumutului (se angajează să cumpere întreaga valoare a obligațiunilor emise), primind pentru aceasta un comision adecvat. De asemenea, pentru că firma să realizeze vânzarea obligațiunilor prin care dorește să se împrumute, ea trebuie să încheie un contract cu o firmă de administrare. Aceasta din urmă trebuie aleasă de firma care emite obligațiuni și are menirea să-i reprezinte pe deținătorii de obligațiuni. În mod obișnuit, firma de administrare îndeplinește următoarele trei funcții :

se ingrijește ca termenii (clauzele) contractului de împrumut să fie respectați ;

gestionează fondul de amortizare constituit de emitent în vederea răscumpărării obligațiunilor ;

reprezintă pe deținătorii de obligațiuni dacă firma emitentă nu-și onorează obligațiile.

În general, contractul de împrumut obligatar este un document destul de voluminos și el include, în mare, următoarele clauze :

termenii de bază referitori la obligațiune (valoarea nominală, durata împrumutului, rata dobânzii) ;

descrierea activelor folosite pentru garantarea împrumutului ;

descrierea acordurilor protectoare sau restrictive (o serie de limitări și restricții impuse firmei emitente în vederea protejării investitorilor de riscul nerambursării creditului și dobânzilor) ;

Ințelegeri privind fondul de amortizare folosit la răscumpărarea obligațiunilor ;

clauza răscumpărării ;

Informațiile pe care firma împrumutată trebuie să le ofere pe întreaga perioadă a împrumutului deținătorilor de obligațiuni.

Suma împrumutului, una din principalele caracteristici ale împrumutului obligatar, nu este limitată juridic, firma stabilind-o în funcție de nevoile ei de fonduri și de capacitatea de rambursare pe care o deține. În practică, suma împrumutului obligatar este condiționată de situația de pe piața financiară, adică de capacitatea de absorbție a acesteia.

Durata împrumutului se stabilește în funcție de nevoile de acoperit și de persistența în timp a acestora, dar și de condițiile pieței. Dacă rata dobânzii pe piața financiară este scăzută, este normal să se prefere împrumuturi pe termen lung și, dimpotrivă, când rata dobânzii este mai ridicată, împrumutul obligatar se caracterizează prin termene mai scurte pentru nu a ocaziona costuri prea ridicate cu capitalul.

Rata dobânzii sau a cuponului, constituie rata de venit promisă investitorilor în obligațiuni. Ea este stabilită de firma emitentă împreună cu firma de administrare în funcție de randamentul cerut de investitori, de rata dobânzii pe piața financiară, de riscul estimat în activitatea firmei și de durata împrumutului. Nivelul ratei dobânzii trebuie să fie bine fundamentat pentru ca obligațiunile să se vândă într-un termen rezonabil.

Prețul de emisiune este suma platită de un investitor pentru a cumpăra o obligațiune. Față de valoarea nominală a obligațiunii, prețul de emisiune poate fi mai mare (cu prima de emisiune), egal sau mai mic (cu discont).

Prețul de răscumpărare sau de rambursare este prețul pe care firma emitentă îl plătește la scadență deținătorului obligațiunii. Acest preț, față de valoarea nominală a obligațiunii, poate fi egal sau mai mare (cu prima de rambursare).

Rambursarea (amortizarea) unui împrumut obligatar se poate face în mai multe modalități, în funcție de prevederile contractului de emisiune:

prin amortizări constante și anuități variabile

prin anuități constante și amortizări variabile

integral la scadență

prin răscumpărări la bursă.

a) Societatea împrumutată va rambursa, în fiecare an tranșe egale din împrumut. Rambursarea se face prin tragerea la sorți a obligațiunilor în scopul respectării egalității între deținătorii de titluri, sunt concepute sisteme de repartiție proporțională a obligațiunilor trase la sorți.

b) Pentru a păstra anuități constante este necesar ca rambursările anuale ale împrumutului să varieze crescător și compensator cu variația descrescătoare a dobânzii anuale. Se constata un cost mai ridicat al împrumutului rambursat în anuități constante, întrucât amortizările mai mari sunt către sfârșitul duratei de rambursare. Retragerea obligațiunilor din circulație la nivelul amortizărilor anuale de capital se face de asemenea prin tragere la sorți.

c) Rambursarea integrală a împrumutului în ultima zi a duratei acestuia devine tot mai utilizată din motive de simplificare a gestiunii financiare. Pentru societatea împrumutată, prezintă avantajul dispunerii de capital împrumutat pe toată durata de acordare a acestuia, trezoreria nefiind afectată decât de plata dobânzilor, în momentul rambursării. Există însă, un inconvenient, acela de a afecta trezoreria cu întreaga sumă împrumutată ce trebuie rambursată dintr-o dată. Costul procurării acestui împrumut este cel mai ridicat, întrucat dobânda se calculează de fiecare dată la suma totală a capitalului împrumutat. Trebuie însă, reținut că întreprinderea capitalizează de 5 ori (în cei 5 ani) acumularea brută anuală realizată din exploatarea investiției, ceea ce este de natură să reducă din dezavantajul costului ridicat.

d) Răscumpararea prin bursă este interesantă pentru societatea împrumutată, atunci când cursul bursier al acestora este inferior valorii de rambursat (valoarea nominală + prima de rambursat). Există limite legale privind numărul de obligațiuni răscumpărate: în principiu, nu pot fi răscumpărate prin bursă mai mult de jumătate din numărul obligațiunilor amortizabile într-un an. O altă modalitate de răscumpărare prin bursă, constă în lansarea de către societatea împrumutată a unei oferte publice de schimb (sau de cumpărare).

Finanțarea prin împrumuturi bancare pe termen mediu și lung

Împrumutul bancar pe termen mediu și lung este un împrumut obținut pe langă o bancă sau o altă instituție financiară și care trebuie rambursat într-o perioadă mai mare de un an. Acest gen de împrumut este, în mod obișnuit, negociat direct între cel care solicită împrumutul și bancă (sau altă instituție financiară).

Împrumutul pe termen mediu și lung este o sursă importantă de finanțare a firmelor. El este preferabil împrumutului pe termen scurt (sub un an), deoarece asigură celui împrumutat un grad mai mare de siguranță. Decât sa aibă grija reînnoirii unui credit pe termen scurt, cel împrumutat poate obține un credit pe termen mediu sau lung structurat în așa fel încât scadența acestuia să coincidă cu viața economică a activelor ce vor fi finanțate. Astfel, fluxurile de numerar ce vor fi generate de activele finanțate pot servi la rambrsarea ratelor la împrumut.

La angajarea unui împrumut bancar pe termen mediu sau lung, firma trebuie să ia in calcul trei factori:

costul cu dobânda ;

garanțiile cerute de creditor ;

modul și termenele de rambursare.

Împrumutul pe termen mediu și lung are trei mari avantaje oferite celor care recurg la el :

rapiditate

flexibilitate

costuri de obținere relativ reduse.

De asemenea, deoarece se negociază direct cu cei care acordă creditele, documentele formale legate de obținerea împrumuturilor sunt minime (și cheltuielile aferente, de asemenea).

Obținerea sumelor necesare finanțării printr-un împrumut bancar pe termen mediu sau lung poate fi realizată mult mai rapid decât dacă s-ar recurge la emiterea de obligațiuni. În plus, un alt avantaj al împrumutului bancar este cel al flexibilității viitoare a acestuia, ceea ce nu este cazul unui împrumut obligatar. Astfel, în cazul acestuia din urmă, datorită numărului mare de deținători de obligațiuni, este imposibil să se obțină permisiunea de a modifica condițiile contractului, chiar dacă apariția unor noi condiții economice poate conduce la dorința celui împrumutat sau a deținătorilor de obligațiuni de a le schimba. În schimb, în cazul împrumutului bancar pe termen mediu sau lung, cei împrumutați pot, în general, conveni cu creditorul să modifice mutual condițiile contractuale.

Rata dobânzii pentru creditul bancar pe termen mediu sau lung poate fi ori fixă pe întreaga perioadă de acordare a creditului, ori variabilă. Dacă se utilizează o rată fixă, aceasta va fi în general stabilită aproape de rata dobânzii obligațiunilor cu aceeași scadență și același risc ca împrumutul bancar. Dacă rata este variabilă, aceasta va fi, în mod obișnuit stabilită cu un anumit număr de puncte procentuale peste dobânda bancară de referință sau rata interbancară oferită de piață . Aceste rate pot fi ajustate anual, trimestrial, lunar sau pe baza altor date specificate în contract.

Majoritatea creditelor pe termen mediu și lung sunt garantate, iar contractele de credit prevăd și acorduri restrictive care să dea o mai mare certitudine creditorului în legătură cu recuperarea creditului acordat.

În privința rambursării, contractul de credit pe termen mediu sau lung prevede, în mod obișnuit, ca valoarea creditului să fie amortizată pe întreaga perioadă de angajare a acestuia. Aceasta înseamnă că firma va trebui să plătească periodic rate egale pentru rambursarea creditului și achitarea dobânzii. Prin acest mod de rambursare se reduce riscul creditorului de a nu resupera creditul.

În unele cazuri, în contractul de credit pe termen mediu și lung se prevede și o perioadă de grație (perioada în care nu trebuiesc rambursate rate la credit). Perioada de grație este destinată să permită firmei împrumutate să se organizeze de așa natură încât să înceapă să genereze suficiente fluxuri de numerar înainte de a începe rambursarea creditului.

Finanțarea prin leasing

Finanțările prin sistem leasing constituie în economia românească o adevărată gură de oxigen pentru agenții economici pentru care investițiile reprezintă o cerință esențială pentru dezvoltarea activității lor. Și cum 99% din activitățile din economie necesită investiții pentru a se dezvolta, finanțările în sistem leasing vor cunoaște o creștere constantă.

În condițiile în care mediul concurențial din țara noastră devine tot mai aspru, viteza de reacție a companiilor la schimbările din mediul extern este vitală. Leasing-ul, prin operativitatea, sa satisface în intervale de timp foarte scurte nevoia de fonduri pentru investiții a agenților economici.De asemenea, prin leasing, agenții economici evită procedurile complicate ale contractării de credite bancare, proceduri care presupun imobilizarea unor elemente din patrimoniul societății sau cel privat pentru constituirea de garanții.

Leasingul presupune existenta a trei terțe persoane: furnizorul, societatea finanțatoare (societatea de leasing) și utilizatorul (beneficiarul finanțării). Societatea de leasing cumpăra de la furnizor bunul solicitat de utilizator și îl cedează acestuia din urmă pe o anumita perioadă de timp contra unor redevențe lunare. Aceasta reprezintă în esență operațiunea de finanțare prin leasing.

Tipuri de leasing

Cele mai întâlnite tipuri de leasing sunt :

leasing direct

leasing financiar

vânzare și leaseback

leasing-pârghie.

Leasing-ul direct oferă utilizatorului dreptul de folosire a unui bun, în timp ce, cel ce dă în leasing este producătorul bunului care-și reține dreptul de proprietate asupra bunului. Cel care dă în leasing primește plăți de chirie de la locatar ca remunerație pentru utilizarea bunului.

Trăsăturile distictive ale acestuit tip de leasing sunt următoarele :

în mod frecvent acesta conține clauza ca producătorul (cel care dă în leasing bunul) să aibă responsabilitatea asigurării serviciului de întreținere a bunului ;

o alta clauza a acestui tip de leasing este clauza anulării care permite utilizatorului să renunțe la plata chiriei înainte de expirarea termenului de închiriere ; această clauză este importantă pentru utilizator, deoarece înseamnă că el poate returna bunul dacă acesta se uzează moral în urma dezvoltării de noi tehnologii sau daca nu mai este necesar să fie prelungit contractul din cauza declinului în afacerile utilizatorului ;

în mod frecvent, acest tip de leasing nu permite amortizarea integrală ; cu alte cuvinte, plățile prevăzute în contractul de leasing nu sunt suficiente pentru acoperirea în întregime a costului bunului ; aceasta înseamnă că cel care dă în leasing bunul se așteaptă să acopere costurile cu achiziția bunului prin noi închirieri ulterioare la alți utilizatori sau prin vânzarea bunului respectiv.

Leasing-ul financiar presupune ca cel care dă în leasing să fie finanțatorul operațiunii. Firma care va utiliza bunul (locatarul) selecteaza bunul respectiv și negociază prețul și termenele de livrare cu producătorul (fabricantul). După aceea, firma utilizatoare negociază condițiile de leasing cu o societate de leasing, dupa care, odată ce termenii leasing-ului au fost stabiliți, se trece la cumpărarea bunului de către finanțator.

Leasing-ul financiar este o forma de finanțare pe termen lung similară împrumutului. Utilizatorul obține utilizarea imediată a bunului, dar în schimb își asumă obligația de a efectua plăți periodice așa cum se specifică în contractul de leasing.

Vânzare și leaseback este operațiunea prin care o firmă, care este proprietară a unor bunuri, vinde proprietatea asupra unor astfel de bunuri și încheie simultan cu cumpărătorul o înțelegere prin care acesta îi dă în leasing aceste bunuri pe o anumită perioadă, în anumite condiții. Cumpărătorul poate fi o societate de asigurări, o bancă comercială, o societate specializată în leasing sau chiar un investitor individual. Operațiunea de vânzare și leaseback este avantajoasă pentru utilizator din două motive:

el primește banii din vânzarea activului care pot fi investiți în afara firmei sau în cadrul acesteia pentru creșterea lichidității

utilizatorul continuă să folosească activul, chiar dacă el nu mai este proprietarul acestuia.

Leasing-parghie desemnează tipul de lesing care recurge la parghia financiară. În cazul acestei forme de leasing intervine, pe langă utilizator și societatea de leasing, o a treia parte finanțatorul care furnizează o mare parte din fondurile necesare celui ce dă în leasing pentru a putea cumpăra bunurile respective. Acesta din urmă, ca debitor, trebuie să plătească dobânzi pentru împrumutul contractat, ceea ce în mod obișnuit ridică costul leasing-ului.

În legislația română sunt definite două tipuri de leasing:

leasing financiar

leasing operațional.

Leasing-ul financiar este definit ca fiind operațiunea de leasing care îndeplinește una sa mai multe din următoarele condiții:

riscurile și beneficiile aferente dreptului de proprietate trec asupra utilizatorului din momentul încheierii contractului de leasing;

părțile au prevăzut expres că la expirarea contractului de leasing se transferă utilizatorului dreptul de proprietate asupra bunului ;

utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului, iar prețul de cumpărare va reprezenta cel mult 50% din valoarea de intrare (piața) pe care acesta o are la data la care opțiunea poate fi exprimată ;

perioada de folosire a bunului în sistem de leasing acoperă cel putin 75% din durata normata de utilizare a bunului, chiar dacă în final dreptul de proprietate nu este transferat.

Leasing-ul operațional este definit ca fiind operațiunea de leasing care nu îndeplinește nici una dintre condițiile impuse leasing-ului financiar.

Avantajele finanțării prin leasing

Apariția și utilizarea într-o măsură semnificativă a leasing-ului duce la concluzia că acesta oferă avantaje suplimentare față de alte modalități de finanțare a activelor, și anume:

Leasing-ul majorează disponibilitatea de finanțare a firmei

Prin leasing se asigură recuperarea rapidă a activelor în caz de faliment al societății locatare

Leasing-ul permite divizarea riscului între locator și locatar

Flexibilitatea

Leasing-ul prezintă o serie de avantaje fiscale

Avantaje prin costuri

Beneficii contabile

Majorează disponibilitatea de finanțare a firmei

În variantele clasice ale definirii conceptuale, transpuse asupra înregistrărilor în contabilitate, leasing-ul nu este asimilat îndatorării și, în consecință, pentru societățile care au restricționări la îndatorare suplimentară, leasing-ul reprezintă o modalitate de achiziționare a activelor necesare în situația în care societatea nu dispune de suficiente fonduri proprii. Această oportunitate de finanțare a fost limitată în ultimul timp, o serie de acorduri de împrumut incluzând prevederi de restricționare a finanțării prin leasing , alături de celelalte modalități de îndatorare.

În România , înregistrarea în contabilitate a achizițiilor prin leasing se face diferit , în funcție de tipul acestuia. Astfel, în cazul leasing-ului financiar, operațiunea va modifica valoarea contului mijloace fixe, pe de o parte, iar pe de altă parte va majora valoarea contului alte împrumuturi si datorii asimilate și a contului corespunzător de dobânzi la aceste împrumuturi.

În schimb, în cazul leasing-ului operațional, intrarea de imobilizări corporale se va înscrie numai în debitul contului de ordine și evidența redevențe, locații de gestiune, chirii și alte datorii asimilate. Acest cont se va debita și în cazul leasing-ului financiar cu valoarea imobilizărilor corporale, inclusiv dobânda. Contul mijloace fixe se va modifica numai dacă locatarul decide cumpărarea bunului respectiv.

Practic, se poate spune că numai leasing-ul operațional nu este asimilat îndatorării, deci poate fi mai accesibil firmelor cu restricții la îndatorare.

Asigură recuperarea mai rapidă a activelor în caz de faliment al societății locatare

În anumite țări, legislația ce reglementează falimentul acordă anumite avantaje locatorului, cum ar fi prioritatea la recuperarea activelor cedate în leasing , mai repede și mai ușor decât în situația în care acesta ar fi fost creditor obișnuit. Din poziția privilegiată a locatorului , acesta poate să-și procure mijloace fixe necesare pentru desfășurarea activității sale , chiar și atunci când rating-ul companiei nu este acceptabil din punct de vedere al unui creditor obișnuit pentru acordarea unui împrumut în acest scop.

În al doilea rând și în legatură cu cele prezentate mai sus, un creditor obișnuit se acoperă împotriva riscului de neplată a debitorului printr-o finanțare parțială a activelor necesare întreprinderii, în timp ce locatorul oferă de cele mai multe ori finanțare 100% din valoarea activului.

În al treilea rând, în sistemul de leasing plata chiriei se face pe durata contractului, ce poate coincide cu durata de viață economică a bunului închiriat.Astfel, plățile făcute sunt echilibrate de încasările obținute din exploatarea bunului. Majorarea contractelor de creditare pentru achiziții de active au însă, o scadență cu mult mai mică decât durata economică de viață a activelor respective. În acest caz, firma este obligată să mobilizeze resurse din întreaga sa activitate pentru rambursarea împrumutului.

Leasing-ul permite divizarea riscului între locator și locatar

Simpla operațiune de achizițonare a unui activ transferă toate riscurile implicate de această achiziție asupra cumpărătorului. De exemplu, este vorba despre punerea în funcțiune a activului și funcționarea acestuia pe o perioadă cât mai îndelungată, despre riscul de uzură morală și, în această situație, despre posibilitățile de înlocuire a activului respectiv, precum și despre recuperarea valorii reziduale la sfârșitul duratei de viață a bunului.

Prin particularitățile sale, un contract de leasing permite cumpărătorului să divizeze sau să reducă aceste riscuri. Simpla operațiune de vânzare-cumpărare induce destul de multă incertitudine privind responsabilitatea vânzătorului cu privire la calitatea bunului cumpărat. Practic, este vorba despre încredere între cele două părți contractante, precum și despre imagine (reputația vânzătorului) pe care, dacă acesta dorește să o mențină, trebuie să asigure o calitate corespunzătoare produselor sale. În cazul contractului de leasing , locatorul asigură nu numai activul, dar și serviciile aferente. În cazul în care locatarul nu este mulțumit de acestea, el poate întrerupe plățile către locator. În acest fel, leasing-ul este o modalitate de a asigura calitatea activelor comparate.

Riscul de uzură morală nu este limitat prin leasing, dar reprezintă de cele mai multe ori comodalitate de transfer al acestuia. O serie de contracte de leasing dau locatorului posibilitatea de a renunța la contract plătind o penalizare. În acest fel riscul de uzură morală este transferat locatorului, ce trebuie să găsească o modalitate de plasament a bunului uzat pentru a nu pierde o parte din valoarea acestuia. Această împărțire a riscului are un preț și, în consecință, locatorul va cuprinde în plățile cuvenite și o primă de risc corespunzătoare. Având în vedere avantajele prezentate, locatarul preferă plăți mai mari, dar și avantaje suplimentare față de alte tipuri de finanțare.

Capitolul IV. Finanțarea societății comerciale SC Melinda- Impex Instal SA

Informații generale privind prezentarea societății SC Mlinda- Impex Instal SA

Scurt istoric și modul de desfășurare al activității

Melinda Impex Instal SA înființată la sfârșitul anului 2003, este un importator și distribuitor național de materiale de instalații și obiecte sanitare acționând în toate localitățile importante din țară, acoperind aproximativ 85% din teritoriul României. Sunt cunoscuți și recunoscuți ca fiind un partener valoros și de încredere atât de clienți, consumatori, furnizori, cât și de comunitățile unde își desfășoară activitatea. Oferă clienților și partenerilor lor pe lângă gama largă de produse de instalații și obiecte sanitare, pachete complete, asigurându-le suport tehnic și servicii utile, precum distribuție prin curse regulate, consultanță și servicii tehnice, proiectarea amenajării băii. Face parte din grupul de firme Melinda Impex, fiind cea mai importantă verigă în privința contribuției la totalul cifrei de afaceri a grupului.

Firma mamă, Melinda Impex SRL, la rândul ei a luat ființă în 1994 în orașul Odorheiu Secuiesc ca o simplă afacere familială. La început, proprietarul livra cu camionul său propriu comenzile primite, în majoritatea cazurilor fiind vorba de materiale de construcții. Pentru a putea onora în timp util comenzile devenite din ce în ce mai frecvente, el s-a decis să achiziționeze din fonduri proprii câte un transport de cărămizi și fier beton. Inițial, depozitul era chiar curtea casei sale din Cădișeni. Treptat, ca urmare a unui proces firesc, cererea din ce în ce mai mare l-a îndemnat să găsească un punct de lucru mai mare, firma mutându-se în 1995 într-o locație mai mare de pe strada Beclean. Menținând ritmul inițial, la aproape un an de la mutarea firmei, în 1996 Melinda Impex a achiziționat un teren foarte mare și important, aflat la ieșirea din oraș spre Miercurea Ciuc. În același an au început lucrările de construcție la clădirea unde se află și astăzi sediul firmei.

Anul 2000 a fost foarte bogat în evenimente. În cadrul firmei Melinda s-a început organizarea departamentului specializat pe distribuția produselor pentru instalații de apă, gaz, canalizare și încălzire precum și dezvoltarea unei rețele naționale de distribuție, ceea ce a dus și la o lărgire semnificativă a paletei produselor comercializate, în scurt timp devenind foarte clară nevoia de a dezvolta infrastructura, depozitele, birourile și, bineînțeles, de a avea transport rapid și fiabil. Așa a început, deci, crearea parcului auto propriu, și s-a lansat și divizia de tâmplărie.

Ca urmare, pe lângă Melinda Impex SRL, care funcționa până atunci ca o firmă unică, au înființat mai multe filiale cu personalitate juridică distinctă, Melinda Impex SRL fiind acționar majoritar în fiecare din ele. În acest mod, practic, diviziile specializate pe produsele din oțel, instalații, materiale de construcții, tâmplărie sau transport au fost preluate de întreprinderile nou-născute, oferind posibilitate fiecărui domeniu de specialitate de a se dezvolta organic și independent, astfel:

Melinda Impex Instal

Melinda Impex Steel

Melinda Impex Tamplarie

Melinda Impex Constructii

Melinda Impex Transport

Noua structură organizațională a permis ca fiecare firmă specializată să se concentreze mai eficient pe piețele țintă specifice și să satisfacă mai bine nevoile cumpărătorilor din grupurile țintă, dar, schimbarea a oferit și posibilitatea de-a dobândi o transparență economică mai mare a activităților specifice și a unităților teritoriale.

În același timp, 2005 a însemnat o altă piatră de hotar în dezvoltarea firmei Melinda, pentru că, în acest an, grupul de firme și-a schimbat strategia de vânzări. Au elaborat și au implementat un plan de extindere regională, având ca rezultat deschiderea de către cei doi piloni importanți (Melinda Steel și Melinda Instal) a unor sucursale în mai multe orașe mari din țară, cum ar fi București, Timișoara, Târgu-Mureș, Oradea (2005), Bacău (2006), Brașov (2007), Craiova (2008). Anul 2005 a însemnat și o schimbare în forma juridică și numele societății: din Melinda-Impex SRL au devenit Melinda-Impex Instal SA.

La începutul anului 2007, ca urmare a direcției strategice de a fi specializați în afacerile profitabile, au renunțat la activitatea desfășurată de societatea mamă – comercializarea materialelor de construcții grele – iar personalul redus, stocurile, activele imobilizate au fost prelute de către Melinda Instal.

În toamna anului 2008 a izbucnit criza financiară pe plan mondial care a avut efecte nocive asupra economiei reale, astfel inducând criza economică. În octombrie, după apariția și interpretarea primelor semne de criză, conducerea societății a înființat o celulă de criză și a trecut la elaborarea măsurilor de gestionare a crizei, implementarea lor având loc pe perioada noiembrie 2008 – mai 2009.

Anul 2009 a fost cu totul diferit față de anii precedenți, atunci când piața construcțiilor din România creștea vertiginos de la an la an. Acest an a fost o altă piatră de hotar din istoria societății, marcat de următoarele evenimente, realizări:

Restructurare organizațională, constând în:

reducerea numărului de personal de la 300 la 220

demiterea conducătorii unităților teritoriale cu rezultate sub așteptări;

Amânarea investițiilor majore planificate pentru anul 2009

Întărirea încrederii creditorilor (bănci, furnizori) prin comunicări frecvente, prin rambursarea unor credite bancare de 2 milioane EUR din inițiativă proprie.

S-a dezvoltat și s-a demarat implementarea brandului propriu GOBE, aferent produselor din China care reprezintă o alternativă de calitate.

Anul 2010 a fost caracterizat prin dezvoltare, prin înnoire, prin activități constructive. În decursul acestui an au continuat extinderea rețelei teritoriale, formată din depozite și magazine en-detail, în primul rând prin deschiderea magazinelor și showroom-urilor în Oradea, Târgu Mureș, Baia Mare și Timișoara, specializate în comercializarea, punerea în funcțiune și asigurarea service-ului produselor de instalații – sisteme de apă, gaz, canalizare, încălzire și echipamente care utilizează energie regenerabilă – astfel numărul unităților teritoriale ajungând la 16. Totodată au extins la toate unitățile teritoriale sistemul de remunerare bazat pe rezultate, respectiv au investit în instruirea vânzătorilor, a agenților de vânzări, respectiv a conducătorilor unităților teritoriale.

Reprezentanții legali ai societății sunt reprezentați în tabelul de mai jos:

Băncile cu care societatea își desfășoară activitatea:

Structura Melinda Group și tranzacții intragroup:

Tabelul următor conține datele referitoare la data 30.11.2010, înainte de fuziunea prin absorbție a societății SC Melinda Impex SRL:

Obiectul de activitate

Obiectivul de activitate este să ofere clienților produse și soluții competitive prin prisma raportului preț – valoare. Din acest considerent dispun de un portofoliu de produs variat care include sisteme solare, sisteme complete de apă, gaz, canalizare și încălzire (cazane pe gaz și pe combustibil solid, radiatoare, pompe, diferite tipuri de țevi, fitinguri și armături), precum și obiecte sanitare, plăci ceramice și accesorii de baie. Criteriile care stau la baza dezvoltării portofoliului de produse sunt:

tendințele și cerințele de piață;

aprovizionarea clienților de la un singur furnizor;

alternative oferite în ceea ce privește raportul preț / calitate.

Asigurarea consultanței tehnice, serviciile, unele gratuite, precum livrarea la domiciliu, proiectarea 3D, respectiv punerea în funcțiune, service în garanție și post-garanție completează și consolidează avantajele ofertei de produse.

Din gama largă de produse (cca. 7000 articole active împărțite în peste 180 de categorii), cele mai importante, vânzările realizate din acestea precum și ponderea lor în vânzările totale sunt redate în tabelul următor:

Pentru anul următor, similar cu anii precedenți, și-au propus lărgirea gamei produselor comercializate cu 18-20 categorii noi de articole, pentru a-și menține obiectivul strategic de realizare a unui grad anual de reînoire de 10% a portofoliului de produse a societății.

Situația activelor imobilizate (conform datelor la ultima balanță de verificare).

Conform Anexa Lista mijloacelor fixe

Piața și concurența

Piața societății Melinda-Impex Instal SA o reprezintă materialele de instalații pentru sisteme de apă, gaz, canalizare, încălzire central, sisteme care utilizează energii regenerabile (colector solar, cazane pe biomasă etc.) precum și obiecte sanitare, plăci ceramice și accesorii de baie, respectiv comercializarea en-gros și en-detail a acestor produse la nivelul României, punerea în funcțiune și asigurare service, după caz. Societatea realizează și vânzări înafara țării, care constă primordial din următoarele:

vânzări de materie primă (role oțel laminate la rece) pentru producția de radiatoare tip panou către fabrica / furnizorul DEG Radiatorgyarto Kft. din Ungaria

vânzări către diverși comercianți din Ungaria respectiv către rețeaua Baumax din Bulgaria.

Categoriile de clienți cărora se adresează societatea sunt: revânzătorii (en-grosiști sau magazine de specialitate), centre comerciale de bricolaj (DIY), utilizatori finali (firme de execuție a acestor instalații – plumbing companies, instalatori – plumbers), consumatorii finali inclusiv persoanele fizice (end users).Proporția vânzărilor către diversele categorii de clientelă, conform realizărilor pe anul 2010, este reprezentată prin graficele următor:

Evoluția structurii vânzărilor realizate pe anii anteriori, precum și proporțiile planificate pentru anii următori(*) a vânzărilor către diversele categorii de clientelă este redată în tabelul următor:

Categoriile de clientelă strategice ale societății reprezintă utilizatorii și consumatorii finali, deoarece:

furnizează cele mai veridice informații de piață, nefiind alterate de interesele proprii ale comercianților

prin vânzările realizate către aceștia se poate realiza o marjă brută superioară în comparație cu vânzările realizate către comercianți, care reprezintă o verigă suplimentară în lanțul comercial de la producător până la consumatorul final, între prețul producătorului și prețul acceptat de piață

în asemenea cazuri contravaloarea mărfurilor vândute se încasează pe loc, preponderent în numerar, ceea ce îmbunătățește cash-flow-ul societății și diminuează riscul de neplată.

Cu toate acestea avem nevoie și de comercianții de diferite categorii, doarece vânzările realizate către aceștia ne asigură un volum de achiziții pentru care se poate negocia condiții comerciale avantajoase de la diverși producători.

Concurența

Prin prisma cifrei de afacere înregistrate în anul 2009 principalii concurenți a fimei sunt:

Așa cum se poate observa prin analiza datelor din tabelul de mai sus, am reușit să avansăm o poziție în clasamentul jucătorilor de top de pe piața specific, devansând concurenții noștri de la Cluj-Napoca, firma Secpral Pro Instalații, în concordanță cu viziunea societății.

Principii, politici și metode contabile

Principii contabile

Evaluarea posturilor cuprinse în situațiile financiare ale anului 2012 este făcută în acord cu principiile contabile:

situațiile financiare sunt întocmite pornind de la faptul că entitatea își continuă activitatea și în anii următori

societatea aplică aceleași reguli și norme privind evaluarea, înregistrarea în contabilitate și prezentarea elementelor patrimoniale și a rezultatelor, asigurând comparabilitatea în timp a informațiilor contabile.

s-au constituit ajustări pentru deprecierea clienților.

au fost luate în calcul toate veniturile și cheltuielile corespunzătoare exercițiului financiar, fără a se ține seama de data încasării sumelor sau efectuarea plăților, s-au înregistrat și se evidențiază la sfârșitul exercițiului, cheltuieli în avans de 180.627 RON.

valorile totale corespunzătoare fiecarei poziții din bilanț s-au determinat separat pentru elementele de activ și elementelor din pasiv

datele referitoare bilanțului exercițiului anterior sunt reprezentate ca solduri de deschidere în bilanțul actual

informațiile prezentate în situațiile financiare reflectă realitatea economică a evenimentelor și tranzacțiilor, nu numai forma lor juridică, in special in cazul leasingurilor

metodele de prezentare și clasificare a diferitelor elemente din situațiile financiare sunt menținute de la o perioadă la alta

tranzacțiile și evenimentele sunt recunoscute atunci când acestea se produc.

Politici și metode contabile semnificative

Moneda de raportare

Situațiile financiare sunt întocmite și exprimate în RON.

Conversia sumelor exprimate în valută:

Tranzacțiile în valută efectuate de societate sunt înregistrate la cursul de schimb valabil la data efectuării tranzacției.

Diferențele de curs rezultate din decontarea acestor tranzacții sunt evidențiate în contul de profit și pierdere. Aceste solduri sunt convertite în lei la cursul de schimb de la data Bilanțului publicat de BNR. La 31 decembrie 2012 cursul de schimb pentru convertirea soldurilor exprimate în monedă străină era de 1 EUR = 4,4287 RON.

Creanțele și datoriile în valută precum și disponobilitățile bănești în valută existente în sold la 31 dec. 2012 sunt reflectate în situațiile financiare anuale la cursul de schimb de la data încheierii exercițiului.

Societatea evidențiează înregistrările contabile în lei și întocmește situațiile financiare în baza legislației în vigoare Legea Contabilității nr.82/1991, republicată și OMFP nr. 3055/2009.

Imobilizările corporale:

Imobilizările corporale sunt prezentate în Bilanțul contabil la cost de achiziție minus amortizarea cumulată.Elementele de imobilizări care sunt casate sau vândute sunt eliminate din Bilanț împreună cu amortizarea cumulată corespunzătoare. Profitul rezultat din astfel de operațiune este inclus în Contul de Profit și Pierdere pentru anul in curs.

Amortizarea imobilizărilor corporale este calculată prin metoda liniară, începând cu luna următoare punerii în funcțiune.Perioadele de durată de amortizare sunt stabilite de Consiliul de administratie in conformitate cu prevederile legale.Toate investitiile sunt trecute prin imobilizările corporale în curs de execuție, care nu sunt amortizate decât după punerea lor în folosință.

Duratele de viață utilă alocată diverselor categorii de imobilizări corporale sunt:

15-40 ani – Construcții

4-12 ani – Echipamente tehnologice

3-7 ani – Aparate și instalații de măsurare, control, reglare

4-6 ani – Mijloacele de transport

3-5 ani – Mobilier, aparatură birotică, alte active corporale.

Terenurile sunt prezentate la valoarea de achizitie la care se adauga cheltuielile, taxele aferente de intabulare.Amenajarile de terenuri sunt amortizate, durata de amortizare fiind 10 ani.

La imobilizarile necorporale societatea are înregistrate programe informatice, care se amortizează linear pe durata de viață estimată, dar nu mai mult de 5 ani.

Creanțele și obligațiile curente sunt înregistrate la valoarea lor nominală.

Stocurile de materii prime și materiale precum și mărfurile sunt înregistrate la cost de achiziție. Metoda de evaluare folosită la momentul ieșirii din patrimoniu este metoda FIFO.Această metodă de evaluare a fost folosită și în anii precedenți, respectând principiul permanenței metodelor.

Casa și conturi la bănci

Disponibilul include casa și numerar în bănci, cu excepția liniei de credit.

Impozitele

Societatea calculează impozitul pe profit pe baza profitului brut înregistrat în situațiile financiare întocmite în conformitate cu reglementările legale în materie.

Costurile sunt înregistrate în contabilitate la momentul efectuării lor, iar costurile care nu fac parte din obiectul de activitate a societății sunt înregistrate separat și sunt facturate persoanelor care le au generat (convorbiri telefonice personale, utilzare autovehicul in scop personal, diferite servicii refacturate catre celelalte societati din cadrul grupului).

Prezentarea indicatorilor financiari ai entității

În continuare voi prezenta indicatorii financiari din anii: 2008-2012

Indicatori financiari 2008 MELINDA-IMPEX INSTAL SA

Indicatori financiari 2009 MELINDA-IMPEX INSTAL SA

Indicatori financiari 2010 MELINDA-IMPEX INSTAL SA

Indicatori financiari 2011 MELINDA-IMPEX INSTAL SA

Indicatori financiari 2012 MELINDA-IMPEX INSTAL SA

În cursul anului 2012 la SC Melinda Impex Instal SA nu au fost modificări privind capitalul social, acesta fiind compus din 144.841 acțiuni a câte 215 lei fiecare. Societatea a încheiat exercițiul financiar cu o pierdere de 2.184.247 lei. Astfel in acest an nu se fac repartizari la rezerve legale.

Pierderea contabila va fi acoperita din profitul realizat in anii precedenti si nerepartizat pana la data bilantului. Dupa transferul pierderii, in contul rezultatului reportat ramane o suma de 5.470.284 lei, urmand ca AGA sa decida asupra destinatiei acesteia. Inregistrand pierdere, firma nu a calculat impozit . In contul 441 se evidentieaza un sold debitor in valoare de 264.720 lei, care provine din anul 2010, modificat in 2011.

Inregistrand pierdere, firma nu a calculat impozit . In contul 441 se evidentieaza un sold debitor in valoare de 264.720 lei, care provine din anul 2010, modificat in 2011.Totusi s-a luat in revista atat cheltuielile cat si veniturile, cu privire la deductibilitatea fiscala respectiv impozabilitatea lor. Veniturile neimpozabile sunt evidentiate in conturile 7611 – dividende incasate de la persoane juridice romane si 7814 – reprezentand diminuarea/anularea ajustarilor pentru deprecierea creantelor-clienti, care au fost incasate sau scoase din evidenta in cursul anului.

Cheltuielile nedeductibile au fost inregistrate separat in conturi analitice ori urmarite in evidente distincte, reprezentand cheltuieli cu combustibili si TVA aferent conform art. 21 alin (4) lit. t) din Codul fiscal, sponsorizari, amortizarile aferente imobilizarilor reevaluate pentru partea reevaluata (OUG.34/2009), cheltuieli privind ajustarile pentru deprecierea creantelor-clienti inregistrate la sfarsitul exercitiului, lipsa la inventar neimputabil si TVA aferenta, corectii si regularizari nesemnificative efectuate cu ocazia inventarierii conturilor.

Calculul și analiza principalilor indicatori economico-financiari pe baza bilanțului entității

Analiza performanței unei societăți comerciale are un rol determinant în stabilirea strategiei de urmat și aceasta cu atât mai mult în perioada crizei economico-financiare. În cele ce urmează am efectuat analiza, pe baza datelor din bilanțul firmei, pentru SC Melinda Impex Instal SA, utilizând un sistem de indicatori care au relevanță și prin interpretarea cărora se pot trage concluzii certe în funcție de care se poate prognoza evoluția viitoare. Am utilizat un număr de indicatori, care să definească, în cele din urmă, un model de analiză a performanței unei firme. Cercetarea s-a axat pe aplicarea sistemului de indicatori convenit asupra datelor din bilanțul firmei SC Melinda Impex Instal SA.
Pe baza datelor cuprinse în bilanțul contabil întocmit la data de 31 decembrie 2012 și ținând cont de lichiditatea activelor și de exigibilitatea elementelor de pasiv, la nivelul societății analizate poate fi întocmit bilanțul financiar (patrimonial).

Utilizând informațiile prezentate în bilanțul financiar, pe baza modelului considerat, am determinat indicatorii principali de analiză a situației patrimoniale, și anume: fondul de rulment, necesarul de fond de rulment, trezoreria netă și situația netă.

Fondul de rulment

Fondul de rulment reprezintă o marjă de siguranță a întreprinderii, impusă de diferențele existente între sumele de încasat și cele de plătit, precum și de decalajul ce poate să apară între termenul de transformare a activelor în bani și durata medie în care datoriile devin exigibile. Cu ajutorul informațiilor cuprinse în jumătatea superioară a bilanțului patrimonial al societății, fondul de rulment poate fi determinat după cum urmează:

Fond de rulment propriu = Capital propriu – Active imobilizate = 39.249.199 – 34.723.483 = 4.525.716

Fondul de rulment propriu astfel calculat are valoarea de 4.525.716 mil. lei

Existența unui fond de rulment propriu pozitiv demonstrează faptul că agentul economic analizat se află într-o stare de echilibru financiar pe termen lung realizat pe baza capitalurilor proprii.

Valoarea fondului de rulment poate fi determinată și cu ajutorul elementelor din cea de-a doua jumătate a bilanțului patrimonial, respectiv pe baza elementelor bilanțiere cu o lichiditate mai ridicată (activele circulante) și a celor cu exigibilitate mai mică (datoriile pe termen scurt), respectiv:

Fond de rulment = Active circulante – Datorii pe termen scurt = 59.639.366 – 55.270.466 = 4.368.900

Fondul de rulment calculat este în valoare de 4.368.900 mil. lei.

Fondul de rulment înregistrează o valoare pozitivă ceea ce înseamnă că societatea se află într-o stare de echilibru pe termen scurt, societatea având la dispoziție active cu lichiditate ridicată a căror valoare este superioară față de suma necesară achitării tuturor datoriilor cu un termen de exigibilitate mai mic de un an.

Necesarul de fond de rulment

Acest indicator reflectă valoarea activelor pe termen scurt, indiferent de natura stocurilor și creanțelor, ce nu sunt finanțate din surse atrase pe termen scurt. Vom utiliza relațiile de calcul următoare:
Necesarul de fond de rulment = Active pe termen scurt – Pasive pe termen scurt,care devine:

NFR = Stocuri + Ceanțe – Datorii curente de exploatare = 36.751.912 + 21.631.213 – 55.270.466 = 3.112.659

Necesarul de fond de rulment înregistrează o valoare pozitivă de 3.112.659 mil. lei. O asemenea situație este apreciată a fi favorabilă societății, fiind consecința directă a aplicării unei strategii de corelare a perioadei de transformare a activelor circulante în lichidități cu termenele de achitare a datoriilor.

Trezoreria netă

Trezoreria netă permite reflectarea corelației dintre fondul de rulment și necesarul de fond de rulment, identificând situația financiară a agentului economic analizat, atât pe termen lung, cât și pe termen scurt. În cazul societății analizate, trezoreria netă poate fi determinată utilizând

relația:

Trezoreria netă = Fondul de rulment – Necesarul de fond de rulment = 59.639.366 – 3.112.659 = 56.526.707

Trezoreria netă înregistrează o valoare pozitivă (+ 56.526.707 mil. lei) și reprezintă o stare de echilibru financiar existentă la nivelul societății. Această valoare a trezoreriei nete este urmarea directă a unui excedent financiar apărut în cursul anului 2012 și, implicit, a unei activități rentabile a societății în perioada supusă analizei financiare.

Situația netă a societății este importantă deoarece reflectă solvabilitatea societății la un moment dat și pentru aceasta utilizăm relația:

Situația netă = Total activ – Datorii totale = Capitaluri proprii

Situația netă = 94.543.476 – 55.294.277 = 39.249.199

O valoare pozitivă a situației nete relevă faptul că agentul economic analizat este solvabil. Astfel, valoarea indicatorului este de 39.249.199 mil. lei.

Indicatorii privind lichiditatea și viteza de rotație

Analiza financiară, efectuată pe baza informațiilor cuprinse în bilanțul contabil întocmit la sfârșitul exercițiului 2012, poate fi extinsă și prin calcularea unor indicatori specifici, privind lichiditatea și viteza de rotație a capitalurilor prin cifra de afaceri. În cele ce urmează, utilizând relațiile de calcul, am obținut indicatorii menționați.

Lichiditatea curentă măsoară capacitatea agentului economic de a plăti datoriile pe termen scurt utilizând activele pe termen scurt din bilanț, utilizând relația:

Valoarea înregistrată de lichiditatea curentă reprezintă un semnal de alarmă privind capacitatea societății de a-și onora obligațiile scadente pe termen scurt (valoarea optimă fiind 1,5-2). În această situație firma are nevoie să se împrumute sau să vândă o parte din activele imobilizate pentru a-și plăti datoriile.

Lichiditatea imediată măsoară capacitatea societății de a plăti datoriile pe termen scurt utilizând activele cu cel mai mare grad de lichiditate din bilanț. Introducând datele din bilanț în relația:

Și în cazul acestui indicator valoarea subunitară înregistrată (comparativ cu valoarea optimă 1) reprezintă un aspect nefavorabil pentru societate, respectiv activele cu lichiditate mare nefiind suficiente pentru a acoperi datoriile pe termen scurt, indiferent de valoarea reală a stocurilor.

Viteza de rotație a debitelor-clienți permite evaluarea performanțelor agenților economici în ceea ce privește relațiile acestora cu beneficiarii, el având o importanță deosebită în cazul firmelor ce realizează vânzări pe credit (comercial). Durata unei rotații a debitelor-clienți se determină ca raport între soldul mediu al contului clienți și cifra de afaceri destinată acoperirii elementului patrimonial „debitori-clienți”, raport multiplicat cu 365 (zilele calendaristice ale anului).

Introducând datele în relația:

Viteza de rotație a activelor imobilizate prin cifra de afaceri evaluează eficacitatea managementului agentului economic în ceea ce privește utilizarea acestor elemente patrimoniale în vederea obținerii de venituri, se utilizează relația de calcul:

Datele de care dispunem conduc la un indicator egal cu 4,17 (ori).

Valoarea recomandată pentru acest indicator trebuie să fie cât mai superioară lui 1, deci se constată o situație favorabilă societății având în vedere că valoarea înregistrată este de 4,17.

Viteza de rotație a activelor totale este un indicator ce reflectă eficiența utilizării activelor aflate în patrimoniul unui agent economic și este dată de relația:

Din calcul am obținut valoarea 1,54 ori, care reflectă o situație medie de rotație a activelor totale.

Viteza de rotație a stocurilor este un indicator care arată de cate ori stocul a fost rulat de-a lungul exercițiului financiar.

Din calcul am obținut valoarea de 3,09 ori, care reflectă o medie de rotație pozitivă a stocurilor.

Viteza de rotație a creditelor – furnizori reprezintă indicatorul care exprimă numărul de zile de creditare pe care entitatea îl obține de la furnizorii săi.

Număr de zile de stocare. Indicatorul indică numărul de zile în care bunurile sunt stocate în unitate. Cu cât numărul de zile este mai mic, cu atât situația este mai bună, în sensul că stocurile sunt utilizate în procesul de producție, aprovizionările cu stocuri sunt ritmice și nu există riscul de a înregistra stocuri cu mișcare lentă sau greu vandabile.

Marja brută din vânzări este un indicator economico- financiar de profitabilitate.

Din calculul de mai sus am obținut o marjă de (– 0,63%), ceea ce reprezintă o scădere a procentului și scoate în evidență faptul că entitatea nu este capabilă să își controleze costurile de producție sau să obțină un preț optim de vânzare.

În cele prezentate mai sus am urmărit să sintetizez modelul de analiză financiară a performanței SC Melinda Impex Instal SA, bazat pe un sistem de indicatori corelați. Rezultă că un asemenea model de analiză este ușor de aplicat, datele din bilanț și anexele la acesta fiind suficiente.

De asemenea, apreciez că analiza poate să se adâncească sau să se rezume la un număr mai redus de indicatori, în funcție de scopul urmărit în managementul societății comerciale.

Analiza rezultatelor obținute în exercițiul economico-financiar 2012

Comparativ cu anii 2008, 2009, 2010 si 2011, principalii indicatori sintetici ai activității in anul 2012, se prezinta astfel:

GRAFIC CA

Cifra de afaceri a scazut fata de anul precedent cu 7,5%, ceea ce a condus la inregistrarea unei pierderi din exploatare de 909.924 lei.

Evolutia cursului valutar in cursul anului 2012, respectiv a dividendului provenit de la SC Melinda-Impex Steel SA au condus la o pierdere financiara de 1.274.323 lei.

Datorita faptului ca nu s-a inregistrat profit impozabil societatea nu a datorat impozit pe profit, respective nu s-a constituit reserve legale.

In urma fuziunii prin absorbtie cu Melinda-Impex SRL din anul 2010 SC Melinda-Impex Steel SA datoreaza dividende societatii Melinda-Impex Instal SA. In cursul anului acest dividend (repartizat in uma incheierii anului 2011) a fost de 1.816.981 lei.

Analiza activității comerciale și a costurilor aferente

In anul 2012 a fost realizata o cifra de afaceri neta de 144,933,025 lei, cu 7,5% mai putin fata de anul precedent. Din aceste venituri suma de 144,393,802 lei reprezinta veniturile din vanzarile de marfuri.

Categoriile de clienți cărora se adresează societatea sunt: revânzătorii (en-grosiști sau magazine de specialitate), centre comerciale de bricolaj (DIY), utilizatori finali (firme de execuție a acestor instalații – plumbing companies, instalatori – plumbers), consumatorii finali inclusiv persoanele fizice (end users).

Proporția vânzărilor către diversele categorii de clientelă, conform realizărilor pe anul 2012, este reprezentată prin graficele următor:

Categoriile de clientelă strategice ale societății reprezintă utilizatorii și consumatorii finali, deoarece:

furnizează cele mai veridice informații de piață, nefiind alterate de interesele proprii ale comercianților

prin vânzările realizate către aceștia se poate realiza o marjă brută superioară în comparație cu vânzările realizate către comercianți, care reprezintă o verigă suplimentară în lanțul comercial de la producător până la consumatorul final, între prețul producătorului și prețul acceptat de piață

în asemenea cazuri contravaloarea mărfurilor vândute se încasează pe loc, preponderent în numerar, ceea ce îmbunătățește cash-flow-ul societății și diminuează riscul de neplată.

Cu toate acestea avem nevoie și de comercianții de diferite categorii, doarece vânzările realizate către aceștia ne asigură un volum de achiziții pentru care se poate negocia condiții comerciale avantajoase de la diverși producători.

Din servicii si intr-o masura mult mai mica din vanzarea produselor finite existente pe stoc si servicii s-a realizat venituri in valoare de 539.223 lei.

Cota de adaos comercial mediu practicat in 2012 a fost de 18,34%, mai mic cu 1.4% fata de anul precedent, iar in valori absolute de 22.380.380 lei, mai mic cu 3.360.910 lei decat in 2011 (in procente cu 13% mai putin). Scaderea vanzarilor si a adaosului comercial a condus la inregistrarea unei pierderi din activitatea de exploatare.

Cheltuielile de exploatare fara costul marfii au fost de 24.270.025 lei cu 0,3% mai putin decat in anul precedent.

Analiza situațiilor patrimoniale

Structura patrimoniala a S.C. MELINDA-IMPEX INSTAL SA, la 31 decembrie 2012 comparativ cu situatia la 31 decembrie 2010 si 31 decembrie 2011, este redata in continuare prin investigarea elementelor bilantiere de activ si de pasiv, prin prisma dimensiunii si a ponderii lor in patrimoniul societatii.

Pe total bilant, comparativ cu anul 2011, s-a inregistrat o scadere de 1,6%, scaderea se datoreaza scaderii valorii nete a imobilizarilor. Activele circulante au crestere de 1.7% ceea ce se datoreaza cresterea stocurilor de 15,8%.

Din totalul de stocuri de 36.751.912 lei valoarea stocurilor de marfa la 31.12.2012 este de 34.256.881 lei cu 15,4% mai mult decat in anul precedent..

Stocurile au fost inventariate, lipsurile imputabile vor fi recuperate de la gestionari.

Creantele comerciale la 31.12.2012 au scazut cu 15,2% fata de anul precedent, adica cu 3.879.866 lei. La sfarsitul anului s-au constituit provizioane pentru deprecierea creantelor in valoare de 509.565 lei.

La 31.12.2012, soldul datoriilor ce trebuie platite sub un an inregistreaza o crestere fata de anul 2011 cu 3.425.669 lei.

Analiza activității de investiții a societății

Societatea are investitii financiare pe teremen scurt in valoare de 139.143 lei, reprezentand depozit tip overnight. In cursul anului 2012 s-au facut o serie de investitii. Principalele investitii receptionate in anul 2012 au fost :

sistem ERP DAX, alte licente de 1.037.778 lei

coloana Totem SG de 16.950 lei

amenajari DJ de 151.840 lei

amenajare BN de 75.423 lei

platforma exterioara BVde 14.867 lei

amenajare ADTM de 17.365 lei

tehnica IT de 25.710 lei

sisteme raft BN,MS0,DJ de 78.221 lei

sisteme wifi, alarma, supraveghere AD,DJ,BN,BC1,ADTM, MS0 de 45.689 lei

Investitiile in curs nefinalizate sunt in suma de 656.027 lei, din care 586.864 lei pentru Depozit si corp administrativ, PUZ MS 1.927 lei, PUZ TM 25.945 lei,.PUZ BC 8.416 lei, Sistem raft ADTM 3.587 lei, Depozit BC 23.728, Magazin BC 5.561 lei.

Iesirile de imobilizari la valoare de inventar au fost in suma de 483.170 lei :

Vanzare container birou de 48.433 lei

Vanzare autoturisme de 357.220 lei

Stornare partiala, neacceptata din investitie cladire Craiova (facturata in 2011) in valoare de -31.448 lei

Casare licente, copiator, imprimante de 78.716

Investitii in curs reconsiderate in valoare de 30.249 lei

Amortizarea anuala inregistrata in contabilitate a fost de 3,747,541 lei.

In aceasta perioada nu s-au inregistrat cazuri in care societatea sa fi fost in imposibilitate de a-si respecta obligatiile si nu au avut loc modificari in ceea ce priveste drepturile actionarilor.

In exercitiul financiar 2012 nu au fost gestionari imprudente ale patrimoniului si a activitatii societatii, nu au fost efectuate operatiuni cu depasirea limitelor operatiunilor obisnuite activitatii societatii si nici cu depasirea mandatului prevazut in actul constitutiv si in lege.

Organizarea contabilității capitalurilor la SC Melinda Impex Instal SA

În elaborarea situațiilor financiare se pot lua în calcul două concepte privind capitalul și menținerea sa, respectiv conceptul financiar (utilizat de cele mai multe întreprinderi), care consideră capitalul active net sau capitalul propriu și conceptual fizic, pentru care capitalul este capacitatea de exploatare sau de producție exprimată în unități de producție pe zi.

Menționarea capitalului financiar se realizează atunci când valoarea financiară (monetară) a activelor nete la finele perioadei este mai mare ca cea evaluată în unitați monetare nominale sau unități de putere constantă de cumpăre la începutul perioadei.

Menționarea capitalului fizic se referă la capacitatea fizică productivă sau resursele alocate atingerii acestuia, mai mari la finele perioadei din care se deduc distribuirile către acționari sau contribuțiile acestora în cursul perioadei.

Reflectarea în contabilitate a operațiunilor cu capital social

Pentru reflectarea în contabilitate a operațiunilor cu capital social, Planul de Conturi General cuprins în O.M.F.P. nr. 306/2002 pentru aprobarea Reglementărilor contabile simplificate, armonizate cu Drectivele Economice Europenea prevăzut în clasa I – a de conturi, contul 101 “Capital“, în cadrul căruia în funcție de forma juridică a societăților comerciale sunt funcționale următoarele conturi:

1011 “Capital subscris nevărsat”

1012 “Capital subscris vărsat”

1015 “Patrimoniul regiei”

1016 “Patrimoniul public”

Toate conturile menționate sunt conturi de pasiv, funcționând după reguli specifice acestora.

Aporturile acționarilor sau asociaților, după cum s-a precizat, pot fi în numerar și/sau în natură. Cele în natură se admit la toate tipurile de societăți și se realizează prin transferul proprietății și predarea efectivă către societate a bunurilor aflate în stare de funcționare, după expertizarea de către persoanele abilitate.

Exemplu: În baza actului constitutiv se înființează SC Melinda Impex Instal SA cu un capital social format din 2.000 părți sociale a 100.000 lei fiecare. Acționarii subscriu și varsă 50% din capitalul social la data constituirii, iar restul se varsă până la sfârșitul anului.

Acționarii depun aportul în:

bani în cont în valoare de 50.000.000 lei

terenuri în valoare de 20.000.000 lei

clădiri în valoare de 15.000.000 lei

materii prime în valoare de 15.000.000 lei.

Subscrierea capitalului social nevărsat

456,,Decontări cu asociații privind capitalul,,=1011 ,,Capital subscris nevărsat,, 200.000.000

Vărsarea aportului

% = 456 100.000.000

5121 ,,Conturi la bănci în lei,, = 50.000.000

2111 “Terenuri” = 20.000.000

212 “Construcții = 15.000.000

301 “Materii prime” = 15.000.000

Vărsarea capitalului social nevărsat

1011,,Capital subscris nevărsat,, = 1012 ,,Capital subscris vărsat,, 100.000.000

Analiza structurii financiare a capitalurilor societății

SC Melinda Impex Instal SA

a) Rata stabilității financiare

Acest indicator reflectă ponderea surselor de finanțare ce rămân la dispoziția societății comerciale pentru o perioadă mai mare de un an în totalul surselor de acoperire a mijloacelor economice. Pentru aceasta am calculat rata stabilității financiare, utilizând relația:

Introducând datele din bilanț, am obținut rata stabilității financiare în valoare de 41,51%.

b) Ratele de îndatorare

Prezintă ponderea datoriilor cu un termen de exigibilitate mai mic de un an în totalul pasivelor societății sau al surselor de finanțare atrase, în totalul pasivelor societății. Aplicând relațiile de calcul și utilizând datele din bilanțul societății am obținut:

Valoarea calculată a ratei datoriilor pe termen scurt este 58,46%.

Din calculele anterioare se poate observa faptul că datoriile pe termen scurt dețin o pondere extrem de mare în totalul pasivelor agentului economic analizat. O asemenea situație poate fi considerată ca fiind extrem de nefavorabilă societății, aceasta fiind supusă riscului de apariție a unor dificultăți ulterioare ca urmare a concentrării scadențelor pentru diversele datorii într-un termen foarte scurt (mai mic de un an).

Rata autonomiei globale prezintă ponderea surselor proprii în totalul mijloacelor utilizate pentru finanțarea activității unui agent economic. În activitatea practică, se recomandă ca ponderea surselor proprii de finanțare să fie de minimum 33% din totalul surselor de finanțare utilizate de întreprindere. Acest indicator se calculează pe baza relației:

Valoarea înregistrată de acest indicator este (41,51%), ceea ce rezultă că a depășit valoarea recomandată (33%).

Rata datoriilor totale reflectă ponderea surselor de finanțare atrase în totalul pasivelor societății, fiind calculată din relația:

Valoarea ratei datoriilor totale calculată este de 58,46%.

Rata datoriilor totale înregistrează o valoare scăzută în comparație cu nivelul optim recomandat de 67%, o pondere scăzută a surselor de finanțare externe atrăgând cu sine apariția unor costuri suplimentare semnificative. Conducerea societății a considerat că nivelul acestor costuri poate fi suportat pe seama utilizării optime a imobilizărilor corporale achiziționate.

Rata solvabilității generale cuantifică riscul de incapacitate de plată a datoriilor la care este expus agentul economic analizat. Valoarea minimă a ratei solvabilității globale se consideră 1,4 (în cazul în care ponderea minimă a capitalului propriu în cadrul totalului surselor de finanțare este de 30%). În cazul în care rata solvabilității globale este mai mică decât 1, atunci firma este insolvabilă.

Rata autonomiei financiare exprimă ponderea resurselor proprii în cadrul resurselor financiare atrase pe termen lung de către societatea comercială. Aplicând formulele de calcul rezultă:

Rata de finanțare a stocurilor măsoară capacitatea de finanțare a stocurilor cu ajutorul capitalului de lucru net. La societățile viabile indicatorul este supraunitar.

Contabilitatea operațiunilor de încasări și plăți efectuate prin conturile bancare în cadrul societății SC Melinda Impex Instal

Pentru o bună circulație a banilor, unitățile patrimoniale sunt interesate să păstreze la diferite bănci disponibilitățile lor bănești și să efectueze operații de încasări și plăți prin sistemul decontărilor fără numerar.

Decontările fără numerar sunt acele operații bancare prin care plățile, respectiv încasările se fac prin trecerea (virarea) a unei sume de bani din contul debitorului de la bancă (cumpărător sau alt plătitor) în contul creditorului de la bancă (furnizor sau alt beneficiar de drepturi). Plățile din contul debitorului se efctuează în limita disponibilităților din aceste conturi și a creditelor aprobate.

Întreprinderile își pot deschide mai multe conturi de disponibil la bancă pe activitate, destinație, unități etc, astfel încât să poată beneficia de servicii operaționale, de securitatea și valorificarea mijloacelor bănești. La efectuarea operațiilor de încasări și plăți fără numerar, prin bancă, se pot utiliza diferite forme de decontare și instrumente adecvate care să faciliteze aceste operații. În acest scop, sunt elaborate norme de efectuare a operațiilor de decontare de către Banca Națională și de băncile specializate, pe care trebuie să le respecte și să le accepte fiecare partener.

Fundamentarea necesarului de credit solicitat. Situația creditelor bancare

Prelungirea respectiv majorarea creditului bancar este determinată de necesitatea unei finanțări suplimentare a activității curente datorită:

vânzărilor reale de marfă în creștere (fără vânzări de materie primă către fabrica de radiatoare DEG Radiatorgyarto Kft.) planificate cu 17% mai mult față de nivelul înregistrat în anul 2010

finanțare materie primă radiatoare – achiziție și vânzare rolă oțel laminată la rece – către furnizorul de radiatoare DEG Radiatorgyarto Kft. pentru a ne asigura continuitatea stocului la această categorie de produs strategic tip “tractor”, vânzarea căreia atrage și vânzarea altor produse, accesorii instalațiilor termice.

schimbării politicii de aprovizionare marfă: încă din anul 2010 am constatat o oportunitate pe baza căreia putem negocia și contracta prețuri foarte competitive de la anumiți furnizori de produse strategice (în special în cazul celor localizate în Turcia), care sunt dipuși să coboare chiar și sub prețul de producție pentru a-și acoperi capacitatea de producție în perioada extrasezonieră (decembrie – aprilie). Condiția aplicării unor asemenea prețuri este plata 100% în avans și livrarea integrală în această perioadă de extrasezon a cantităților anuale contractate, ceea ce determină pentru societatea noastră un efort suplimentar de finanțare a acestor stocuri, precum și a TVA-lui aferent care în cazul importurilor din Turcia se plătește la punctul de vămuire de la destinație după intrarea mărfurilor pe teritoriul țării.

creșterea prețurilor materiilor prime care determină majorarea prețului produselor finite, și care presupune totodată un efort suplimentar de finanțare pentru menținerea stocurilor necesare realizării vânzărilor planificate.

Situația creditelor bancare în exercițiul financiar 2012

Capitalurile proprii au scazut fata de 31.12.2011 cu 3.944.248 lei, datorita pierderii realizate, respectiv a profitului repartizat in anul precedent.

Contabilitatea creditelor bancare pe termen scurt

Creditul bancar, în afara surselor proprii, ocupă un rol important în procurarea mijloacelor bănești necesare desfășurării activității de producție, comerțului, prestărilor de servicii, etc. Creditele bancare pentru finanțarea producției se acordă pe diverse termene: scurt, mediu sau lung, în lei sau în devize, percepându-se dobândă de către bănci.

La baza acordării creditelor se ține seama de o serie de reguli generale, cum sunt:

creditul bancar se acordă la cererea societății comerciale, pe destinații precise, în limita unor plafoane de credite ;

creditul bancar trebuie să fie garantat cu valori materiale sau resurse bănești viitoare, prevăzute prin bugetul de venituri și cheltuieli al societăților comerciale;

creditul bancar trebuie să fie rambursat la scadență;

creditul bancar este purtător de dobândă.

În afara creditului bancar, între agenții economici s-a înființat un sistem de împrumuturi având la bază diverse instrumente ca: simple negocieri și contracte, emisiuni de obligațiuni, vânzarea și cumpărarea titlurilor de proprietate și a valorilor mobiliare de plasament, etc.

Creditele pe termen scurt (cu termen de rambursare mai mic de un an) fac obiectul operațiilor de trezorerie, iar creditele pe termen lung și împrumuturile sunt asimilate operațiilor de capital.

Contabilitatea creditelor bancare pe termen scurt se ține cu ajutorul contului sintetic de gradul I 519 “Credite bancare pe termen scurt”, este un cont de pasiv, care se creditează cu creditele bancare pe termen scurt, acordate de bancă pe baza unor contracte pentru nevoi temporare, și se debitează cu creditele restituite băncii la scadență. Soldul creditor arată creditele bancare pe termen scurt primite și nerambursate.

Dobânziile de plătit aferente creditelor bancare se înregistrează în contabilitate cu ajutorul contului sintetic de gradul II 5198 “Dobânzi aferente creditelor bancare pe termen scurt”, este un cont pasiv, care se creditează cu valoarea dobânzilor aferente creditelor bancare pe termen scurt datorate băncii, și se debitează cu valoarea dobânzilor băncii pentru creditele pe termen scurt primite. Soldul creditor reprezintă valoarea dobânzilor datorate băncii.

Exemplu:

Societate comercială SC Melinda Impex Instal SA primește de la bancă un credit pe termen scurt în valoare de 3.360.000 EUR, cu scadență de 6 luni și cu dobândă de 30%.

Contabilizarea creditului bancar pe termen scurt:

5121 “Conturi la bănci în lei” = 5191 “Credite bancare pe termen scurt,, 3.360.000 EUR

Înregistrarea dobânzilor aferente acestor credite:

666 “Cheltuieli privind = 5198 “Dobânzi aferente creditelor 1.008.000 EUR

dobânzile” bancare pe termen scurt”

Contabilizarea rambursării creditului pe termen scurt și plata dobânzilor:

% = 5121 “Conturi la bănci în lei,, 4.368.000 EUR

5191 “Credite bancare pe termen scurt,, 3.360.000 EUR

5198 “Dobânzi aferente creditelor bancare pe termen scurt,, 1.008.000 EUR

Întocmirea și prezentarea tabloului fluxurilor de trezorerie la SC Melinda Impex Instal SA

La baza întocmirii unui tablou al fluxurilor de trezorerie stau datele și informațiile cuprinse în celelalte situații financiare principale, bilanțul și contul de profit și pierdere. Chiar dacă bilanțul redă valorile nete ale activelor, din necesități legate de metodologia întocmirii tabloului fluxurilor de trezorerie, elementele de activ ale bilanțului vor fi prezentate în valori brute.

Determinarea fluxurilor de trezorerie din activitatea de exploatare

Deși norma contabilă internațională IAS 7 recomandă utilizarea metodei directe pentru determinarea fluxurilor de trezorerie relative la activități de exploatare (pentru satisfacerea, în principal, a necesităților informaționale ale investitorilor, care pot proceda la estimarea fluxurilor de trezorerie viitoare și implicit a dividendelor ce ar putea să le încaseze în exercițiile viitoare), multe întreprinderi apelează la metoda indirectă pentru determinarea fluxurilor de trezorerie aferente activităților de exploatare, datorită concordanței ei cu o contabilitate de angajamente și a caracterului ei mai subtil, ce permite o „disimulare” a informațiilor ce nu ar trebui cunoscute de investitor.

Fluxuri de trezorerie relative la activitățile de exploatare 2011- 2012

Determinarea fluxurilor de trezorerie din activitatea de investiții

Cea de-a doua etapă a procesului de întocmire a unui tablou al fluxurilor de trezorerie constă în calculul fluxurilor de trezorerie relative la activitățile de investiții. În acest scop, fiecare cont care implică încasări și plăți de mijloace bănești din activități de investiții va fi analizat individual, în scopul de a explica modificarea soldului contului de la un an la altul, din perspectiva fluxurilor de lichidități.

Activitățile de investiții se axează pe activele imobilizate reflectate în bilanț, dar ele cuprind și operațiuni care afectează plasamentele pe termen scurt din secțiunea de active circulante ale bilanțului, precum și veniturile din investiții din contul de profit și pierdere.

Fluxurile de trezorerie relative la activitățile de investiții

Determinarea fluxurilor de trezorerie din activitatea de finanțare

Cea de-a treia etapă a întocmirii fluxurilor de trezorerie constă în determinarea fluxurilor de trezorerie relative la activitățile de finanțare. Procedeele aplicate vor fi identice cu cele aferente determinării fluxurilor de trezorerie din activitățile de investiții.

Conturile analizate în această etapă fac referire la împrumuturile pe termen scurt, datoriile pe termen lung și capitalurile proprii. Vor fi luate în considerare și dividendele bănești plătite.

Fluxuri de trezorerie relative din activitățile de finanțare

Din analiza rubricilor corespunzătoare datoriilor pe termen scurt și pe termen lung se poate observa existența acestor surse de finanțare a activității întreprinderii. Existența datoriilor pe termen scurt și pe termen lung determină în mod implicit existența datoriilor privind dobânzile de plătit.

Determinarea variației trezoreriei nete

Capitolul V. Informatizarea activității de finanțare a societății SC Melinda Impex Instal SA

În continuare vom prezenta pe scurt câteva din elementele esențiale folosite în construirea unui sistem informatic de gestiune. Bineînțeles volumul de informații necesare ce ar trebui prezentat în legatură cu acest subiect este cu mult mai mare însă ne vom rezuma la marcarea principalelor elemente specifice activității.

Sistemul informațional economic. Circuitul documentelor în cadrul SC Melinda Immpex Instal SA

În cadrul acestui sistem un rol principal în cadrul societății comerciale Melinda Impex Instal SA îl deține biroul contabilitate. Acesta asigură îndeplinirea hotărârilor organului ierarhic superior (director economic) și a conducerii unității și răspunde de organizarea și funcționarea în bune condiții a evidenței valorilor patrimoniale din unitate, precum și de îndeplinirea controlului financiar preventiv. Atribuțiile acestui birou sunt următoarele:

asigură și răspunde de organizarea și funcționarea în bune condiții a contabilității valorilor patrimoniale;

asigura efectuarea corectă și la timp a înregistrărilor contabile privind: fondurile fixe și calculul amortizării acestora, mijloacele circulante, cheltuielile de producție și circulație și calculul costurilor, investițiile și rezultatele financiare;

asigură respectarea cu strictețe a prevederilor legale privind integritatea patrimoniului și ia toate măsurile legale pentru reintegrarea acestuia în cazul în care a fost păgubit;

organizează inventarierea periodică a tuturor valorilor patrimoniale, urmărește definitivarea, potrivit legii a rezultatelor inventarierii;

întocmește lunar balanța de verificare pentru conturile sintetice și analitice și urmărește concordanța dintre acestea;

prezintă spre aprobare Consiliului de Administrație situațiile financiare și raportul explicativ, participă la analiza rezultatelor economice și financiare pe baza datelor din bilanț și urmărește modul de aducere la îndeplinire a sarcinilor ce-i revin din procesul verbal de analiză;

participă la organizarea, perfecționarea sistemului informațional, aplică măsurile de raționalizare și simplificare a lucrărilor de evidență contabilă, de mecanizare și automatizare a prelucrării datelor.

exercită, potrivit legii, controlul financiar preventiv privind legalitatea, necesitatea, oportunitatea și economicitatea operațiunilor.

Principalele operații ale acestui birou sunt transmiterea de situații și documente contabile precum și primirea de astfel de documente după cum urmeză:

Un alt aspect foarte important îl reprezintă circuitul principalelor documente financiar-contabile în cadrul societății comerciale Melinda Impex Instal SA, pe scurt acesta putându-se prezenta sub forma tabelului de mai jos:

Descrierea principalelor sisteme informaționale existente în cadrul societății

Având în vedere structura organizatorică a întreprinderii am identificat urmatoarele sisteme informationale:

Sistemul informational al aprovizionării- activități manuale;

Sistemul informational al stocurilor-activități mixte;

Sistemul informational al produselor finite-mixt;

Sistemul informational personal salarizare-activități mixte;

Sistemul informational al productiei-activități manuale;

Sistemul informational al vânzărilor-activități mixte;

Sistemul informational al clienților-activități manuale;

Sistemul informational al trezoreriei-activități mixte;

Sistemul informational al furnizorilor-activități manuale;

Sistemul informational al mijloacelor fixe-activități mixte;

Sistemul informational al contabilității generale-activități mixte;

Sistemul informational de analiză economică.-activități mixte.

Sistemul informațional al aprovizionării

Intrări:

De la : Biroul tehnic – necesar materiale;

Secția de productie- notă de returnare;

Serviciul de export – declarație vamală de import;

Magazii – factura, NIR.

Ieșiri:

Spre : Sistem furnizori -situația facturilor primite de la furnizori;

Birou contabilitate-note contabile,jurnal cumpărări;

Sistem stocuri -actualizare stocuri.

Sistemul informațional al stocurilor

Intrări:

De la: Sistem aprovizionare – actualizare stocuri;

Magazie – bon de consum;

Ieșiri:

Spre: Conducere – balanța analitică și sintetică a conturilor;

Secții de producție – borderou fișa de magazie;

Sistem de producție-borderou de consum

Sistemul informațional personal -salarizare

Intrări:

De la: Secția de producție- fișa de pontaj;

Oficiul juridic – contract individual de muncă,modificări legislative;

Oficiul de calcul -grila de impozitare;

Sistemul de trezorerie- situație salarii neridicate.

Ieșiri:

Spre: Sistemul de trezorerie- stat de plată;

Oficiul de calcul-situație fișă de pontaj;

Birou financiar – state de plată, liste de avans chenzinal, liste rețineri;

Conducere – situații salariați din firmă,stat de plată.

Sistemul informațional al producției

Intrări:

De la: Sistem clienți – situație ordere(pentru export) și comenzi(pentru intern)

Biroul tehnic -șabloane, caiete de sarcini, dispoziții de lansare, specificații;

Sistem stocuri – borderou bon de consum.

Ieșiri:

Spre: Conducere – rapoarte privind nivelul capacității de producție;

Oficiul de calcul-raportul de prducție.

Sistemul produselor finite

Intrări:

De la: Biroul de marketing- decizii de preț;

Secții de producție – note de predare;

Magazin – aviz de expediere a mărfii,NIR;

Magazie -aviz de expediere.

Ieșiri:

Spre: Birou contabilitate – balanța conturilor de stocuri, note contabile;

Serviciul export – situația cantitativă pe ordere, packing list;

Conducere – situația producției realizate pe costuri,secții, clienți;

Magazii- fișa de magazie;

Birou contabilitate-situația cantitativă și valorică a produselor finite , note contabile.

Sistemul informațional al vânzărilor

Intrări:

De la: Sistemul clienți- listă contracte;

Compartimentul desfacere – situații discount, factura și aviz de însoțire a mărfii;

Serviciul export- situații discount, factura proforma , declarație vamală de ieșire;

Ieșiri:

Spre: Sistemul clienți – situație a facturilor emise clienților;

Birou contabilitate-jurnal vânzări;

Conducere -analiza vânzări.

Sistemul informațional al mijloacelor fixe

Intrări:

De la: Biroul marketing – pv de recepție,fișa mijlocului fix;

Comisia de casare – pv de casare;

Secție producție – necesar mijloace fixe;

Conducere -decizii cu privire la modernizarea mijloacelor fixe;

Birou contabilitate-note contabile.

Ieșiri:

Spre: Conducere – raport privind fișa mijlocului fix;

Birou contabilitate-balanța analitică a mijloacelor fixe;

Sistemul de trezorerie- date centralizate facturi primite de la furnizorii de imobilizări.

Sistemul informațional al contabilității generale

Intrări:

De la: Birou contabilitate- note contabile;

Oficiu juridic -modificări legislative;

Sistemul de trezorerie- note contabile.

Ieșiri:

Spre: Birou contabilitate – registru jurnal, centralizatoare;

Sistem de analiză economică-situația balanțelor,bilanțului,cont de profit și pierdere , situație vânzări și situație cumpărări;

Conducere -cont de profit și pierdere,bilanț , balanța sintetică.

Sistemul informațional al clienților

Intrări:

De la: Sistemul vânzări – situație a facturilor emise clienților;

Sistemul de trezorerie –raport rest de încasat de la fiecare client;

Conducere – contracte de parteneriat

Ieșiri:

Spre: Sistemul de vânzări – lista contracte;

Sistemul de producție – situație ordere și comenzi;

Compartiment desfacere – situația clienților interni;

Oficiul juridic – situație clienți incerți;

Serviciul de export – situație clienți externi;

Sistemul de trezorerie- date centralizate facturi emise clienților.

Sistemul informațional al furnizorilor

Intrări:

De la: Sistemul aprovizionare – situația facturilor primite de la furnizori;

Conducere – contracte de parteneriat;

Sistem trezorerie – raport rest de plată pentru fiecare furnizor.

Ieșiri:

Spre: Birou marketing – situație furnizori;

Sistemul de trezorerie-date centralizate privind facturi primite de la furnizori.

Sistemul informațional al trezoreriei

Intrări:

De la: Birou financiar -CEC

Casierul din cadrul biroului financiar -chitanță (CH) Sistemul informațional al clienților(facturi emise clienților)-date centralizate

Sistemul informațional al furnizorilor-date centralizate (facturi primite de la furnizor)

Sistemul informațional al mijloacelor fixe-date centralizate (facturi primite de la furnizor de imobilizări )

Biroul financiar-foaie de vărsământ (FV)

Gestionar magazin propiru -monetar

Conducere-cerere privind acordarea de ajutoare bănești acordate personalului

Angajat -ordin de deplasare(completat pe verso) (Od)

Oficiul de calcul-statul de plată

Angajat -bon de casă,bilete de călătorie

Angajat-decont cheltuieli de protocol

Reprezentant comercial -bilet la ordin (BO)

Birou financiar-decontul cheltuieli de cumpărărări

Angajatul -extrase de cont

Sistemul informațional furnizori -factura

Ieșiri:

Spre: Biroul financiar (1 exemplar),Conducere(1 exemplar)-registrul de casă

Sistemul Contabilității generale (1exemplar)-Nota contabilă

Biroul financiar(1 exemplar)-proces verbal privind ajutoare bănești acordate personalului

Banca (1 exemplar)-ordin de plată(OP)

Banca (1 exemplar)-ordin de plată către Trezoreria Statului

Furnizor(1 exemplar)CEC

Banca (1 exemplar)-bilet la ordin(BO)

Biroul financiar(1 exemplar)-dispoziție de plată

Biroul financiar(1 exemplar)-dispoziție de încasare

Biroul financiar (1 exemplar), Conducere(1 exemplar)-rapoarte privind rest de plată către furnizor

Biroul financiar (1 exemplar),Conducere(1 exemplar)-rapoarte privind rest de încasare de la client

Sistemul salarizare(1 exemplar)-situația salariilor neridicate

Sistemul informațional de analize economice

Intrări:

De la: Sistem contabilitate generală-situația balanțelor, bilanțului, cont de profit și pierdere , situație vânzări , situație cumpărări;

Ieșiri:

Spre: Conducere -raport de venituri și cheltuieli, analiza cifrei de afaceri

Descrierea programului informatic utilizat de SC Melinda Impex Instal SA

În spiritul reînnoirii și dezvoltării, cel mai important proiect început în 2010 a fost implementarea sistemului integrat de management (ERP) Microsoft Dynamics AX (DAX). Noul sistem informatic asigură acoperirea domeniilor importante începând de la logistică, organizare depozit și transport, utilizare coduri de bare, utilizarea dispozitivelor mobile până la managementul complet al societății. Startul noului sistem a avut loc la mijlocul lunii ianuarie 2011, datorită pregătirilor aprofundate trecerea la noul sistem s-a desfășurat fără probleme, deservirea clienților nu a fost afectat negativ. Desigur, fiind vorba despre un proiect complex, dezvoltarea și perfecționarea sistemului se află și acum în curs de desfășurare, astfel încât acesta să sprijine procesele de afaceri a societății.Deasemenea, anul 2011 l-am pornit cu un nou logo organizațional, înregistrarea lui fiind finalizată la sfârșitul anului 2010. De la începutul crizei financiare s-a văzut în mod clar că firma va depăși cu succes acest obstacol și va face parte din tabăra învingătorilor, numai dacă reorganizează societatea, procesele interne, dacă implementează un nou sistem informatic, investește în capitalul uman. Noua emblemă face parte dintr-o schimbare de imagine mai largă, deoarece firma va trece printr-un proces de schimbare treptată a imaginii. Primul domeniu cuprinde suprafețele cu care clienții societății intră în contact, adică certificări, publicații, broșuri, cărți de vizită, îmbrăcăminte de lucru și reclame. În a doua jumătate a anului procesul de schimbare se va extinde și la magazinele de prezentare, depozite, inscripționarea autovehiculelor, redactarea noului catalog de produse, respectiv înnoirea paginii web.

Microsoft Dynamics AX este un sistem integrat eficient, recunoscut la nivel mondial, este o cerință de bază chiar și în acest domeniu de afaceri. Acest sistem asigură soluții logistice concentrate pe managementul depozitării, la care se integrează serviciile de aprovizionare, vânzare, relații clienți (CRM), service precum și financiar-contabil.

Microsoft Dynamics AX combină un set puternic de capabilități cu o abordare inovativă a administrării resurselor afacerii (ERP); împreună, aceste două aspecte, cresc eficiența angajaților și ajută compania să se plaseze mai bine în fața schimbărilor inerente și să profite de orice oportunitate. Este o soluție integrată, adaptabilă, ușor de implementat, customizat și modificat.

Prezentarea aplicației informaționale propusă privind calculul…..

Concluzii

Finanțarea societății înseamnă obținerea și punerea la dispoziție a unor sume de bani, drepturi și bunuri productive.Aspectele finanțării produc o importanță crucială pentru dezvoltarea și supraviețuirea societății.

În primul rând societatea trebuie să răspundă de lichidități pentru a face față angajamentelor asumate, adică de a onora datoriile cu scadență în viitorul apropiat, asigurându-și astfel echilibrul financiar pe termen scurt.

În al doilea rând se pune din partea societății, problema lansării în investiții de orice natură, care să dezvolte posibilitățile sale. În acest caz este vorba despre finanțarea dezvoltării pe termen lung și mediu care condiționează creșterea rezultatelor în viitor și menținerea echilibrului financiar. Deci, mijloacele financiare trebuie să fie adaptate calitativ la nevoile societății.

Pentru creșterea rentabilității activității și în vederea realizării obiectivelor de asigurare a competitivității societății, managerii acesteia trebuie să aibă în vedere o serie de direcții de acțiune privind:

Activitatea de exploatare:

creșterea gradului de utilizare a capacităților de producție fie prin mai buna utilizare a capacității de producție existente

creșterea productivității muncii

o mai bună gestionare a gamei de produse, în vederea reducerii cheltuielilor de stocaj

asigurarea ritmicității în aprovizionarea cu materii prime și materiale, asigurarea calității corespunzătoare a acestora prin alegerea acelor furnizori care răspund cerințelor întreprinderii în ceea ce privește calitatea și termenele de livrare

Activitatea comercială:

asigurarea desfacerii produselor realizate de societate

găsirea de noi clienți

creșterea puterii de negociere cu clienții

Politica financiară:

alegerea surselor de finanțare a activității astfel încât finanțarea să se facă la cel mai mic cost și cu cel mai mare randament

o mai bună fundamentare a politicii financiare în vederea reducerii cheltuielilor financiare (finanțarea investițiilor din surse durabile, iar a activității curente din surse pe termen scurt).

Prin adoptarea măsurilor propuse mai sus, precum și printr-o mai mare motivare atât a salariaților cât și a echipei manageriale, prin creșterea implicării acestora în realizarea obiectivelor societății, aceasta poate obține rezultate care să-i asigure recunoașterea competitivității pe plan intern, dar, mai ales, pe plan internațional.

Selectarea mijloacelor, tehnicilor și instrumentelor de finanțare este expresia concretă a punerii în evidență a unei politici financiare. În esență, politica financiară constă în determinarea ponderii pe care o au și trebuie să o aibă fondurile proprii și îndatorirea în resursele societății, ținând cont de costul lor real. În procesul de decizie mai presus de politica financiară a societății intervin, de asemenea capacitatea de îndatorare și cea de rambursare. Finanțarea externă se poate baza, fie pe un mod de finanțare directă, fie pe o intermediere financiară. Finanțarea directă permite stabilirea unei relații imediate între unitățile care au nevoie de finanțare și cele cu excedente de finanțare.

Concluzia finală asupra căreia trebuie îndreptate judecățile legate de problematica abordată în

cadrul acestei lucrări de licență este următoarea: finanțarea și creditarea constituie cheia

succesului restructurării și creșterii competitivității societății. Baza finanțării societății

trebuie să o reprezinte sursele interne, mobilizate și orientate spre scopuri fundamentate economic. Sursele externe au un mare rol în modernizarea societății, capitalul autohton fiind limitat, dar uneori, criteriile impuse în eliberarea și folosirea fondurilor externe nu răspund cel mai bine situației existente în profil teritorial.

Bibliografie

M. Ristea, Contabilitate