Asigurarea de Malpraxis Medical
Asigurarea de malpraxis medical
Introducere
Sistemul de sănătate a fost intodeauna un subiect sensibil în România deoarece ani la rând a fost subfinanțat și influențat de un management deficitar, dacă nu chiar corupt. Aceasta a avut ca rezultat un sistem mult slăbit, incapabil să facă față cerințelor curente. Însă, odată cu situația economică din România s-a înrăutățit, presiunea pe sistem a crescut și mai mult. În continuare va fi prezentată o analiză a sistemului medical românesc.
Sistemul medical, așa cum este structurat în prezent, este puternic centralizat, majoritatea deciziilor importante luându-se la nivelul Ministerului Sănătății. Alocarea resurselor se face în continuare într-un mod discreționar fără a avea la bază criterii acceptate la nivel național sau internațional. În fapt, în absența acestor criterii de diferențiere în baza cărora să se ia deciziile, este imposibilă realizarea unei fundamentări pentru luarea deciziilor.
Trebuie menționat faptul că la nivel central nu există sisteme care să aibă ca scop asigurarea calității, siguranța pacientului și managementul riscului și, în ciuda faptului că siguranța pacientului și calitatea actului medical ar trebui să fie monitorizate constant, de regulă ele ocupă un loc secund. O încercare de descentralizare a activității Ministerului Sănătății a fost crearea sistemului de asigurări de sănătate cu scopul de a clarifica rolul Casei Naționale de Asigurări de Sănătate (CNAS). Această încercare a eșuat însă, iar în final CNAS-ul a fost subordonat Ministerului Sănătății și Ministerului Finanțelor Publice.
Atunci când se discută despre sistemul medical actual este inevitabilă aducerea în prim-plan a consecințelor pe care criză economică le-a avut asupra acestuia, așa cum am arătat și în cadrul capitolului anterior. Astfel, de la problemele cele mai stringente ale subfinanțării și managementul deficitar, se ajunge la un alt subiect, extrem de delicat, dar care indică la rândul său gradul de afectare a sistemului: problema malpraxisului medical și trendul ascendent al cazurilor reclamate în justiție. Malpraxisul medical reprezintă o eroare profesională săvârșită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical implicat și a furnizorului de produse și servicii medicale, sanitare și farmaceutice.
Mai mult însă, este obligatorie și analiza efectelor economice ale malpraxisului medical, în special în contextul problemelor financiare ridicate de situația post-criză economică. Părțile afectate de schimbările aduse de noile coordonate economice sunt numeroase: consumatorii de servicii medicale, cadrele medicale (nu doar medici sunt pasibili de acte ce pot fi încadrate ca malpraxis medical, ci și asistenții, medicii rezidenți etc.) și instituțiile medicale, companiile de asigurare (conform legislației în vigoare, medicii sunt obligați să încheie asigurare de malpraxis medical), legiuitorii și sistemul de sănătate publică în ansamblul lui.
În România, legislația care reglementează malpraxisul medical a fost de curând actualizată prin reforma ministrului sănătății din 2010, dar lipsește doctrina juridică și o cazuistică relevantă. În această situație, deocamdată singurii câștigători sunt companiile de asigurări, cadrele medicale fiind obligate să încheie o asigurare de malpraxis medical, iar marii perdanți sunt medicii și pacienții. Compensațiile acordate sunt rare, iar procedura nu este diferențiată în funcție de părțile implicate, atât timp cât și resurse financiare importante sunt pierdute și risipite de-a lungul procesului.
Capitolul I – Noțiuni generale privind malpraxisul medical
1.1 Definiții
Din definiția dată la art 642 din Legea nr. 95/2006 rezultă că malpraxisul este eroarea profesională săvârșită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical și a furnizorului de produse și servicii medicale, sanitare și farmaceutice.
Prin personal medical se înțelege medicul, medicul dentist, farmacistul, asistentul medical și moașa care acordă servicii medicale.
Unitățile sanitare publice sau private, în calitate de furnizori de servicii medicale, răspund civil, potrivit dreptului comun, pentru prejudiciile produse în activitatea de prevenție, diagnostic sau tratament, în situația în care acestea sunt consecință:
a) infecțiilor nosocomiale( infecție dobândită de pacient în cursul spitalizării pentru o altă afecțiune) cu excepția cazului când se dovedește o cauză externă ce nu a putut fi controlată de către instituție;
b) defectelor cunoscute ale dispozitivelor și aparaturii medicale folosite în mod abuziv, fără a fi reparate;
c) folosirii materialelor sanitare, dispozitivelor medicale, substanțelor medicamentoase și sanitare, după expirarea perioadei de garanție sau a termenului de valabilitate a acestora, după caz;
d) acceptării de echipamente și dispozitive medicale, materiale sanitare, substanțe medicamentoase și sanitare de la furnizori, fără asigurarea prevăzută de lege, precum și subcontractarea de servicii medicale sau nemedicale de la furnizori fără asigurare de răspundere civilă în domeniul medical.
Personalul medical contribuie la respectarea drepturilor fundamentale ale omului, consacrate în art. 22 al Constituției României – dreptul la viață și dreptul la integritate fizică și psihică. Exercitarea unei astfel de profesiuni se face respectând anumite normel deontologice și juridice. Normele deontologice stabilesc minimum de morală specifică pentru exercitarea acestei profesii, iar în măsura în care încălcarea unora dintre aceste norme periclitează valori aparate de drept, acestea din urmă sunt reglementate ca și norme juridice.
Titlul XV al Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul Sănătății reglementează răspunderea civilă a personalului medical și a furnizorului de produse și servicii medicale, sanitare și farmaceutice. Răspunderea civilă delictuala este generată de obligația civilă de reparare a prejudiciului cauzat de o faptă ilicită. Codul civil reglementează la art. 998 – 999 răspunderea civilă delictuala pentru fapta proprie, iar la art. 1000 alin. 3 – răspunderea comitenților (persoanele care direcționează, îndruma și controlează activitatea altei persoane) pentru faptele prepușilor (persoanele care au obligația de a urma îndrumările și directivele primite de la comitent). În cazul în care, prin fapta ilicită, au fost încălcate și norme de drept penal, iar fapta întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni, în cauză este antrenată și răspunderea penală a persoanei vinovate, alături de răspunderea civilă.
Cadrul legal
În prezent, normele de deontologie medicală sunt cuprinse în Codul de deontologie medicală din anul 2005, care în art. 3 consacra sănătatea omului ca fiind țelul suprem al actului medical, obligația medicului constând în a apăra sănătatea fizică și mentală a omului, în a ușura suferințele, în a respecta viața și demnitatea persoanei umane, fără discriminări în funcție de vârstă, sex, rasa, etnie, religie, naționalitate, condiție socială, ideologie politică sau din orice alt motiv, în timp de pace, precum și în timp de război. Codul de deontologie medicală din anul 2005 respecta, în forma actuală, normele internaționale în materie de deontologie medicală cuprinse în Declarația de la Geneva emisă în 1948 după Codul de la Nurnberg (1947) și amendata de către Asociația Mondială Medicală și în Codul Internațional al Eticii Medicale.
Încălcarea unei norme deontologice, fără a produce vreun prejudiciu pacientului, poate atrage răspunderea disciplinara a medicului, însă în situația în care conduita culpabilă a medicului are drept rezultat producerea unei pagube pe seama pacientului, intervine răspunderea civilă delictuala pentru malpraxis.
1.2 Cazurile de răspundere civilă a personalului medical
Legea nr. 95/2006 reglementează situații ce atrag răspunderea civilă a personalului medical.
Actul de malpraxis medical
Prevederile art. 657 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 dispun cu titlu de principiu că asigurătorul acordă despăgubiri pentru prejudiciile de care asigurații răspund în baza legii față de terțe persoane care se constată că au fost supuse unui act de malpraxis medical, precum și pentru cheltuielile de judecată ale persoanei prejudiciate prin actul medical.
Textul de lege se referă la termenii de asigurător și asigurați însă, în concret, este vorba de cei care formează noțiunea de personal medical în accepțiunea Legii nr. 95/2006 și pe cea de pacient în înțelesul aceleași legi.
Rezultă că un caz de răspundere a personalului medical îl reprezintă actul de malpraxis produs în exercitarea profesiei. Am arătat în cele de mai sus că, în înțelesul Legii nr. 95/2006 [art. 642 alin. (1) lit. b)] malpraxis-ul este eroarea profesională săvârșită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical și a furnizorului de produse și servicii medicale, sanitare și farmaceutice.
Acordarea asistenței medicale neadecvate
Un alt caz de răspundere a personalului medical îl reprezintă acordarea asistenței medicale neadecvate pacientului.
Legea [art. 658 alin. (1)] dispune că despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuieli de judecată persoanei sau persoanelor păgubite prin aplicarea unei asistențe medicale neadecvate, care poate avea drept efect inclusiv vătămarea corporală ori decesul. Un exemplu îl poate constitui efectuarea actului medical cu încălcarea standardelor terapeutice stabilite prin ghiduri de practică, ori a celor recunoscute de comunitatea medicală a specialității respective.
Și în această ipoteză legea operează cu noțiunea de asigurat și asigurător, însă este evident că se are în vedere aplicarea unei asistențe medicale neadecvate de către medic, medicul dentist, farmacistul, asistentul medical și moașa care acordă servicii medicale.
Neacordarea asistenței medicale
Un alt caz de răspundere a personalului medical îl reprezintă acela al neacor-dării asistenței medicale.
Potrivit dispozițiilor art. 658 alin. (3) din Legea nr. 95/2006, despăgubirile se acordă și atunci când asistența medicală nu s-a acordat, deși starea persoanei sau persoanelor care au solicitat sau pentru care s-a solicitat asistența medicală impunea această intervenție. Reiese că și refuzul de acordarea a asistenței medicale constituie cauză de răspundere a personalului medical.
Am arătat în cele de mai sus că una din obligațiile principale ale personalului medical constă în acordarea asistenței medicale, respectiv îngrijirilor de sănătate, pacienților care le solicită sau a căror situație impune acest lucru. S-a arătat de asemenea că, potrivit legii [art. 654 alin. (2) coroborat cu art. 653 alin. (1) lit. c)], personalul medical poate refuza asigurarea asistenței medicale în situațiile expres și limitativ prevăzute de lege. Dacă refuzul personalului medical nu se încadrează în cele două situații de excepție reglementate de lege, va fi atrasă răspunderea acestuia și implicit a asigurătorului de răspundere civilă medicală, cu obligația de acordare a despăgubirilor.
Efectuarea actului medical fără obținerea consimțământului informat al pacientului
Când am analizat principalele obligații în exercitarea activității de către personalul medical, am menționat că una dintre aceste obligații o reprezintă obținerea consimțământului informat, prealabil, al pacientului pentru toate situațiile în care acesta urmează a fi supus la metode de prevenție, diagnostic și tratament, cu potențial de risc pentru sănătatea lui. Am făcut precizarea de asemenea că, potrivit art. 651 din Legea nr. 95/2006, medicul curant, asistentul medical/moașa răspund atunci când nu obțin consimțământul informat al pacientului său al reprezentanților legali ai acestuia.
Ca atare, un alt caz de răspundere a personalului medical îl reprezintă supunerea pacientului la metode de prevenție, diagnostic și tratament cu potențial de
risc fără obținerea consimțământului informat din partea pacientului, a reprezentantului legal sau a rudelor acestuia.
Neglijența și lipsa cunoștințelor în exercitarea profesiei
În exemplificarea (detalierea) cazurilor de răspundere medicală mai sus menționate, art. 642 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 dispune că, personalul medical răspunde civil pentru prejudiciile produse din eroare care includ și neglijența, imprudența sau cunoștințe medicale insuficiente în exercitarea profesiunii, prin acte individuale în cadrul procedurilor de prevenție, diagnostic sau tratament.
De asemenea, potrivit aceluiași articol, personalul medical răspunde civil și pentru prejudiciile ce decurg din nerespectarea reglementărilor privind confidențialitatea, consimțământul informat și obligativitatea acordării asistenței medicale.
Depășirea limitelor competenței profesionale
Prevederile art. 642 alin. (4) stipulează că personalul medical răspunde civil pentru prejudiciile produse în exercitarea profesiei și atunci când își depășește limitele competenței, cu excepția cazurilor de urgență în care nu este disponibil personal medical ce are competența necesară.
Natura juridică a răspunderii personalului medical
Cu privire la natura juridică a răspunderii profesionale a personalului medical, din economia dispozițiilor legale amintite rezultă fără echivoc concluzia potrivit căreia aceasta este o răspundere civilă delictuală. Susținerea noastră se întemeiază pe faptul că sunt încălcate ori nesocotite dispoziții prevăzute în mod expres de Legea nr. 95/2006.
Se înțelege că, atunci când există o convenție încheiată între pacient și personalul medical iar obligațiile încălcate sunt prevăzute în convenție, răspunderea personalului medical este de natură contractuală.
În toate cazurile însă, potrivit dispozițiilor art. 642 alin. (5) din Legea nr. 95/2006, răspunderea civilă reglementată de această lege nu înlătură angajarea răspunderii penale, dacă fapta care a cauzat prejudiciul constituie infracțiune, conform legii. Prin urmare, răspunderea civilă, fie că este delictuală fie că este contractuală nu înlătură răspunderea penală ci, din contră, acestea pot fi concurente.
Capitolul II – Răspunderea pentru malpraxis
2.1 Răspunderea civilă a personalului medical pentru malpraxis
Este reglementată în art. 642-643 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății. Din analiza textelor legale rezultă următoarele:
a) răspunderea se angajează în sarcina personalului medical. Conform art. 642 alin. (1), lit. a), fac parte din personalul medical: medicul, medicul dentist, farmacistul, asistentul medical și moașa care acordă servicii medicale;
b) răspunderea personalului medical se angajează pentru malpraxisul medical. Potrivit art. 642 alin. (1) lit. b) prin malpraxis se înțelege eroarea profesională săvârșită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical și a furnizorului de produse și servicii medicale, sanitare și farmaceutice;
c) personalul medical răspunde civil pentru prejudiciile cauzate din eroare prin acte individuale săvârșite în cadrul procedurilor de prevenție, diagnostic sau tratament, indiferent că eroarea s-a obiectivat în neglijență, imprudență sau cunoștințe medicale insuficiente în exercitarea profesiunii; de asemenea, va răspunde și pentru: prejudiciile cauzate prin nerespectarea îndatoririlor prevăzute de lege privind confidențialitatea, consimțământul informat și obligativitatea acordării asistenței medicale; prejudiciile cauzate prin depășirea limitelor competenței în exercitarea profesiei, cu excepția cazurilor de urgență atunci când nu există disponibil personal medical care are competența necesară [art. 642 alin. (2)-(4)];
d) în cazul în care malpraxisul apare într-un act medical în care sunt implicate două sau mai multe persoane, răspunderea se angajează în sarcina tuturor, proporțional cu gradul de vinovăție a fiecăruia [art. 643 alin. (1)];
e) personalul medical nu este răspunzător pentru prejudiciile produse în exercitarea profesiunii în două situații:
– când acestea se datorează condițiilor de lucru, dotării insuficiente cu echipament de diagnostic și tratament, infecțiilor nosocomiale, efectelor adverse, complicațiilor și riscurilor în general acceptate ale metodelor de investigație și tratament, viciilor ascunse ale materialelor sanitare, echipamentelor și dispozițiilor medicale, substanțelor medicale și sanitare folosite; așa cum vom vedea, în majoritatea acestor cazuri, răspunderea pentru prejudiciile cauzate pacienților se angajează în sarcina furnizorilor de servicii medicale, materiale sanitare, aparatură, dispozitive medicale și medicamente;
– când acționează cu bună-credință în situații de urgență cu respectarea competenței acordate [art. 643 alin. (2) Legea nr. 95/2006].
Condițiile generale și speciale ale răspunderii civile a personalului medical, precum și cauzele care exclud angajarea acestei răspunderi sunt amplu și temeinic analizate în doctrina recentă de specialitate.
Răspunderea civilă a furnizorilor de servicii medicale, materiale sanitare, aparatură, dispozitive medicale și medicamente.
Regulile aplicabile acestei răspunderi își au sediul legal în art. 644-648 din Legea nr. 95/2006.
Din economia textelor de lege rezultă că sunt reglementate trei ipoteze de răspundere a furnizorilor de servicii medicale: răspunderea pentru fapta proprie, răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin fapta altuia (prepuși, asociați, subfumizori de servicii medicale etc.) și răspunderea pentru prejudiciile cauzate de defectele unor produse, echipamente și dispozitive medicale, substanțe medicamentoase și materiale sanitare.
A. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin fapta proprie.
Art. 644 alin. (1) Legea nr. 95/2006 prevede că unitățile sanitare publice și private, în calitate de furnizori de servicii medicale, răspund civil, potrivit dreptului comun, pentru prejudiciile cauzate în activitatea de prevenție, diagnostic sau tratament, atunci când acestea sunt consecința:
a) infecțiilor nosocomiale, adică infecții contractate în unitatea furnizoare de servicii medicale; o astfel de infecție este urmarea neîndeplinirii obligației de securitate față de pacientul în cauză, obligație care este considerată de rezultat. Răspunderea nu se va angaja atunci când se dovedește că la originea infecției se află o cauză externă care nu a putut fi controlată (fapta unui terț, fapta victimei sau forța majoră);
b) defectelor cunoscute ale dispozitivelor și aparaturii medicale folosite în mod abuziv, fară să fi fost reparate. Unitatea sanitară are obligația de a folosi numai dispozitive și aparatură medicală care sunt sigure;
c) folosirii materialelor sanitare, dispozitivelor medicale, substanțelor medicamentoase și sanitare, după expirarea perioadei de garanție sau a termenului de valabilitate a acestora;
d) acceptării de echipamente și dispozitive medicale, materiale sanitare, substanțe medicamentoase și sanitare de la furnizori, fară asigurarea prevăzută de lege; subcontractării de servicii medicale sau nemedicale de la furnizori fară asigurare de răspundere civilă în domeniul medical.
Toate aceste situații sunt considerate încălcări ale obligației legale de securitate pe care furnizorii de servicii medicale o au față de pacienți; mai mult decât atât este vorba de obligații de rezultat absolute, a căror nerespectare atrage după sine angajarea răspunderii civile obiective pentru prejudiciile cauzate pacienților.
De asemenea, unitățile sanitare publice și private mai răspund în regim de răspundere pentru fapta proprie și atunci când prejudiciile sunt cauzate pacienților prin nerespectarea reglementărilor interne ale unității respective (art. 645 Legea nr. 95/2006).
B. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate pacienților prin fapta altuia.
Această răspundere este alcătuită din răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin fapta prepușilor furnizorului de servicii sanitare în condițiile prevăzute de art. 1373 C. civ. și răspunderea pentru prejudiciile cauzate de persoanele cărora furnizorul de servicii medicale le-a încredințat voluntar executarea obligațiilor sale față de pacienți, cum sunt: subcontractanții ori asociații la anumite activități medicale (art. 1519 C. civ. coroborat cu prevederea art. 647 din Legea nr. 95/2006)".
Nu ne propunem și nici nu este necesar să analizăm răspunderea unităților sanitare publice sau private pentru prejudiciile cauzate prin fapta altuia, deoarece i se aplică mutatis mutandis normele dreptului comun al răspunderii civile pe care le-am abordat pe larg la locul potrivit.
C. Răspunderea pentru defectele echipamentelor și dispozitivelor medicale, substanțelor medicamentoase și materialelor sanitare.
Art. 646 din Legea nr. 95/2006 prevede că unitățile sanitare publice și private, furnizoare de servicii medicale, și producătorii de echipamente și dispozitive medicale, substanțe medicamentoase și materiale sanitare răspund potrivit legii civile pentru prejudiciile cauzate pacienților în activitatea de prevenție, diagnostic și tratament, de viciile ascunse sau defectele acestora. Așadar, textul legal face trimitere la reglementările din legea civilă care sunt aplicabile într-o atare situație. Avem în vedere dispozițiile privind garanția contra viciilor bunului vândut și pentru bună lui funcționare (art. 1707-1718 C. civ.) și, bineînțeles, Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte, la care facem trimitere. Desigur că în materie mai sunt incidente și unele reglementări specifice, cum este Hotărârea de Guvern nr. 54/2009 privind condițiile introducerii pe piață a dispozitivelor medicale.
2.2 Fundamentul răspunderii civile medicale
Răspunderea civilă medicală este, în principiu, o răspundere subiectivă, întemeiată pe vinovăția, mai exact pe culpa persoanei răspunzătoare. Urmează că pentru a obține angajarea acestei răspunderi pacientul injust prejudiciat trebuie să facă dovada culpei personalului medical sau, după caz, a furnizorului de servicii medicale. De altfel, art. 64£ alin. (2) din Legea nr. 95/2006 prevede expres și explicit că personalul medical răspunde civil pentru prejudiciile cauzate din eroare, care include și neglijența, imprudența sau cunoștințele medicale insuficiente în exercitarea profesiunii; art. 642 alin. (1) lit. b) dispune că malpraxisul este „eroarea profesională săvârșită în exercitarea actului medical”. Prin eroare în general se înțelege neglijența persoanei respective. în schimb, eroarea profesională în materie medicală are un conținut mult mai larg și cuprinde orice greșeală săvârșită cu voie sau fară voie, datorată, de regulă, lipsei de prudență și de diligență ori neștiinței, dacă are drept consecințe prejudicierea pacientului în timpul său în legătură cu un act medical realizat asupra lui.
Explicația fundamentului subiectiv al răspunderii civile medicale constă în faptul că principala obligație a personalului medical, acordarea de îngrijire medicală pacienților, este o obligație de mijloace, adică de diligență și prudență. Medicul și furnizorul de servicii medicale nu garantează pacientului obținerea rezultatului urmărit care este vindecarea sau, după caz, ameliorarea stării de boală a pacientului. Urmează că răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin neobținerea rezultatului urmărit se poate angaja numai dacă cel prejudiciat, pacientul, dovedește că aceasta se datorează lipsei de diligență, de prudență sau de pricepere a celui care era obligat să presteze serviciul medical respectiv.
De la principiul răspunderii civile medicale subiective există și unele excepții, în acele situații în care prejudiciul a fost cauzat ca urmare a neîndeplinirii unor obligații de rezultat, cum ar fi obligația de securitate; în aceste ipoteze, răspunderea civilă medicală se apreciază că este obiectivă, fară culpă; prin urmare, culpa nu este o condiție necesară a existenței răspunderii. în general, se consideră că intră în această categorie de situații: răspunderea furnizorilor de servicii medicale pentru prejudiciile cauzate prin fapta altuia; răspunderea pentru prejudiciile cauzate de defectele produselor de sănătate; răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin contaminarea cu sânge și produsele sângelui; răspunderea civilă medicală pentru infecțiile nosocomiale; răspunderea pentru neobținerea rezultatului în cazul unor acte medicale uzuale, curente, prezumate ca fiind lipsite de orice risc, cum sunt: injecțiile subcutanate, recoltările de sânge și alte produse biologice în scopul unor examene de laborator de rutină etc.
Fundamentul de natură obiectivă al răspunderii civile medicale fară culpă în aceste situații de excepție constă în obligația de garanție care are ca suport riscul exercitării profesiilor și activităților medicale. De regulă, obligația de garanție este consecința existenței uneori în sarcina personalului medical și a furnizorilor de servicii medicale a unor obligații de securitate care fac parte din categoria obligațiilor de rezultat. Așa se face că cei care au astfel de obligații legale sau contractuale garantează celor față de care sunt îndatorați că vor obține rezultatul urmărit prin executarea lor. De pildă, obligația furnizorului de servicii medicale de a preveni infecțiile nosocomiale este o obligație de securitate de rezultat. Neobținerea rezultatului urmărit prin instituire ei, care este garantarea securității pacientului, face ca răspunderea civilă să se antreneze pentru repararea prejudiciului constând în infecția nosocomială contractată de pacient; răspunderea este obiectivă, pacientul nefiind ținut să dovedească vinovăția sau culpa persoanei răspunzătoare.
Tot legat de fundamentele răspunderii civile medicale este posibil să fie pusă în discuție explicarea acesteia, cel puțin în ce privește unele obligații prevăzute de lege în sarcina personalului medical, cum este obligația de informare pentru obținerea consimțământului informat al pacientului, pe temeiul principiului precauției și al prevenției.
2.3 Efectele juridice ale vinovăției asupra răspunderii personalului medical
Indiferent că este vorba de o răspundere civilă delictuală sau de o răspundere civilă contractuală se pune problema consecințelor juridice ale vinovăției personalului de specialitate în săvârșirea actului de malpraxis medical. Cu alte cuvinte, interesează atitudinea subiectivă a autorului faptei cauzatoare a prejudiciilor de natură medicală.
Legea nr. 95/2006, în art. 643 alin. (1), dispune că toate persoanele implicate în actul medical vor răspunde proporțional cu gradul de vinovăție al fiecăruia. Textul legal este de mare însemnătate și practic cârmuiește procedura de răspundere civilă a personalului medical și implicit a asigurătorului de răspundere civilă medicală. Din norma legală reprodusă se desprind două principii de bază ale răspunderii civile medicale.
Un prim principiu este acela că personalul medical răspunde proporțional cu gradul de vinovăție avut la săvârșirea actului de malpraxis medical. Aceasta înseamnă că trebuie să existe o legătură de cauzalitate între prejudiciul produs și gradul de vinovăție al medicului, medicului dentist, farmacistului, asistentului medical și, după caz, a moașei care acordă servicii medicale. Chiar dacă s-a produs un prejudiciu dar nu se poate reține niciun fel de culpă în sarcina personalului medical, acesta nu va răspunde (spre exemplu: a dispus de medicamentație adecvată, de instrumentar corespunzător, starea pacientului era deosebit de gravă, boala era irecuperabilă etc.) și implicit va fi exonerat de răspundere și asigurătorul de malpraxis.
În virtutea principiilor care guvernează răspunderea civilă delictuală din dreptul comun reglementată de Noul Cod Civil, cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei precum, cazul fortuit, starea de necesitate, forța majoră, ordinul superiorului etc. își vor găsi deplină aplicare și în răspunderea de malpraxis medical.
Un al doilea principiu care rezultă din prevederile art. 643 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, cu privire la gradul de vinovăție, este legat de răspunderea civilă în caz de pluralitate de făptuitori a malpraxisului medical. Am arătat în cele de mai sus că, din punct de vedere al naturii juridice a răspunderii civile a personalului medical, când aceasta are ca efect încălcarea prescripțiilor legii, suntem în prezența răspunderii civile delictuale. După cum este cunoscut, potrivit regulilor din dreptul comun privind răspunderea civilă delictuală, când prejudiciul este produs de mai multe persoane, răspunderea acestora este solidară Așa cum am arătat, art. 643 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 prevede că toate persoanele implicate în actul medical vor răspunde proporțional cu gradul de vinovăție al fiecăruia. Principala consecință ce decurge din textul Legii nr. 95/2006 este aceea că, în împrejurarea în care prejudiciul malpraxisului medical este produs de mai multe persoane (medici, asistenți medicali sau moașe), răspunderea acestora nu este solidară, ca în dreptul comun, ci divizibilă.
Din acest punct de vedere răspunderea civilă delictuală a personalului medical se aseamănă cu răspunderea contractuală din dreptul civil. Cu atât mai mult va fi divizibilă răspunderea personalului medical în caz de pluralitatea de făptuitori în situația în care există un contract în temeiul căruia a fost acordată asistența medicală și respectiv îngrijirile de sănătate. Legea nu prevede, însă se deduce că, la fel cum este răspunderea făptuitorilor tot astfel va fi și răspunderea asigurătorului de răspundere civilă medicală.
Principala consecință juridică de ordin procesual ce decurge din principiul ce cârmuiește vinovăția răspunderii civile a personalului medical este aceea că, indiferent de izvorul contractual sau delictual, victima malpraxisului medical nu poate solicita de la medic, farmacist, asistentul medical sau moașă, după caz, decât despăgubirile proporționale cu gradul de vinovăție al fiecăruia. Cu alte cuvinte, spre deosebire de răspunderea civilă delictuală specifică dreptului comun, persoana vătămată nu poate cere acoperirea întregului prejudiciu de la un singur făptuitor, ci va trebui să se îndrepte cu acțiune separată împotriva fiecărui participant la actul de malpraxis medical.
Tot astfel, va opera din punct de vedere procesual și răspunderea asigurătorilor de malpraxis medical. În acțiunea de răspundere a personalului medical, persoana vătămată sau moștenitorii acesteia, după caz, vor putea folosi orice mijloc de probă pentru dovada vinovăției personalului medical cum tot astfel și medicul, farmacistul, asistentul medical și moașa vor putea administra orice fel de dovezi pentru a combate acuzațiile (pretențiile) persoanelor vătămate.
2.4 Stabilirea vinovăției
Pentru angajarea răspunderii juridice trebuie să existe cumulativ o conduită ilicită, un prejudiciu, legătură de cauzalitate între conduita culpabilă și rezultatul vătămător, vinovăție din partea personalului medical și să nu existe împrejurări sau cauze care înlătură răspunderea juridică. Cele mai multe cazuri de malpraxis sunt comise cu formă de vinovăției a culpei, asta nu exclude însă că fapta ilicită să poată fi comisă și cu formă de vinovăție a intenției.
În doctrină se face distincția între culpa comisivă, manifestată în cadrul unei acțiuni inadecvate prin imprudență, nepricepere sau stângăcie, culpa omisivă manifestată în cadrul unei inacțiuni prin neexecutarea unei acțiuni necesare, culpa „în eligendo” constând în alegerea greșită a unor proceduri medicale ori în delegarea unei personae necompetente și culpa „în vigilando” constând în nesolicitarea unui ajutor, prin neinformare etc.
Pentru o mai bună stabilire a formei de vinovăției este foarte important a se face distincția între fapta comisă prin eroare și fapta comisă din greșeală. Eroarea este determinată de situații că evoluția complicată a unei boli ori simptomatologia atipică, situații în care orice medic ar fi procedat în aceeași manieră. Greșeala presupune nerespectarea unor norme de comportament profesional pe care un medic cu aceeași capacitate profesională, în aceleași condiții, le-ar fi respectat. Spre deosebire de greșeală, eroarea apare în ciuda bunei-credințe și a conștiinciozității medicului. Potrivit prevederilor Legii nr. 95/2006, personalul medical răspunde civil pentru prejudiciile produse din eroare, care includ și neglijența, imprudenta sau cunoștințe medicale insuficiente în exercitarea profesiunii, prin acte individuale în cadrul procedurilor de prevenție, diagnostic sau tratament.
De asemenea, răspunderea civilă este atrasă și pentru prejudiciile ce decurg din nerespectarea reglementărilor legale privind confidențialitatea, consimțământul informal și obligativitatea acordării asistenței medicale, ori în cazurile în care personalul medical își depășește limitele competenței, cu excepția cazurilor de urgență în care nu este disponibil personal, medicul cu competența necesară.
Legea nr. 95/2006 reglementează în art. 643 limitarea răspunderii civile, în sensul că toate persoanele implicate în actul medical defectuos vor răspunde proporțional cu gradul de vinovăție al fiecăreia. Alineatul 2 al acestui text de lege consacră cauzele care înlătură răspunderea civilă pentru malpraxis, respectiv faptul că personalul medical nu este răspunzător pentru prejudiciile produse în exercitarea profesiunii în situația în care acestea se datorează condițiilor de lucru, dotării insuficiente cu echipament, infecțiilor nosocomiale, efectelor adverse, complicațiilor și riscurilor în general acceptate ale metodelor de investigație și tratament, viciilor ascunse ale materialelor sanitare și în cazul în care acționează cu bună-credință în situații de urgență, cu respectarea competenței acordate.
Alături de personalul medical angajat, răspund și unitățile sanitare, în calitate de furnizori de servicii medicale, pentru prejudiciile produse pacienților ca urmare a serviciilor prestate, generate de viciile ascunse ale echipamentelor medicale, ale substanțelor medicamentoase și ale materialelor sanitare ori generate de furnizarea necorespunzătoare a utilităților. În activitatea sa, medicul trebuie să aibă în vedere și să evalueze și cele mai mici riscuri, acționând cu mare prudență. În acest sens, în Legea nr. 95/2006 a fost introdus la Titlul XV și capitolul III – „Acordul pacientului informat”, care statuează obligativitatea obținerii acordului scris al pacientului ce urmează a fi supus la metode de prevenție, diagnostic și tratament cu potențial de risc, după o prealabilă informare a pacientului cu privire la diagnosticul, natura și scopul tratamentului, la riscurile și consecințele tratamentului propus, la alternativele viabile de tratament, la riscurile și consecințele lor, la prognosticul bolii fără aplicarea tratamentului.
Conform art. 656 din Legea nr. 95/2006 se are în vedere obligativitatea încheierii de către personalul medical a unei polițe de asigurare în caz de răspunde civilă profesională pentru prejudiciile cauzate pron acte medicale, aceasta poliță de asigurare fiind o condiție obligatorie la angajare. Asiguratorul oferă despăgubiri pentru prejudiciile pe care asiguratorul le-a cauzat și este obligat la a le acoperi cu titlul de dezdăunare și cheltuieli de judecată ale persoanei prejudiciate de către parsonalul medical culpabil.
Aspecte procedural
Pentru stabilirea cazurilor de răspunde civilă a personalului medical în baza art. 668 din Legea nr. 95/2006, la nivelul fiecărei autorități publice județene sau a municipiului București se constituie o comisie de monitorizare ce este competenta pentru cazurile de malpraxis, ce trebuie sesizata de către o persoană păgubită printr-un act medical, ori de către moștenitorii săi, în caz de deses. Din lista județeana a experților prin tragere la sorți se desemnează un expert sau un grup de experți, în caz de o mai mare complexitate, pentru a efectua un raport asupra cazului. Aceștia au obligația cai în maxim 30 de zile să înainteze un raport comisiei, aceasta urmând ca în maxim 3 luni de la sesizare să adopte o decizie asupra cazului. Decizie prin care aceasta comisie stabilește dacă este sau nu un caz de malpraxis în cauza și comunica această decizie în termen de 5 zile calendaristice tuturor persoanelor implicate. Persoanele nemulțumite de decizia dată de comisie pot face contestație în termen de 15 zile de la dat comunicării deciziei.
Potrivit art. 637 alin.2 din Legea nr. 95/2006 persoanele ce au fost prejudiciate printr-un act de malpraxis medical se pot adresa instanțelor civile de judecată, după parcurgerea procedurii stabilirii cazului de malpraxis în termen de 3 ani de la data prejudiciului. Art. 673 din Legea 95/2006 a fost atacat la Curtea Constituțională de un grup de 37 de senatori ca fiind neconstituțional, sustinanduse ca acest text de lege constavine prevederilor art. 126 alin. 6 din Constituție, ce se referă la controlul judecătoresc al actelor administrative. Curtea Constitutioanala, prin decizia nr.298/2006 a respins excepția de neconstituționalitate a Legii prin reforma în domeniul Sănătății, motivând ca acest text de lege nu reglementează compententa instanțelor de drept comun și nici competenta instanțelor de contencios administrativ, ci prevede dreptul de a contesta orice decizie a comisiei la instanțele de judecată. De asemenea, alin.2 din art. 673 din lege constituie o garanție legală a liberului acces la justiție, potrivit dreptului comun. S-a mai constat că prin lege nu s-a reglementat o jurisdicție special administrativă, ci doar s-a infintat o comisie de monitorizare și competanta profesională pentru cazurile de malpraxis, care nu desfășoară o activitate jurisdicționala, ci doar una de control și expertiza profesională.
Prin urmare putem trage concluzia că procedura de stabilire a cazurilor de malpraxis nu împiedica liberul acces la justiție, iar pacienții nemulțumiți de modul de exercitare ar actului medical pot sesiza, pe lângă Colegiul Medicilor sau Comisia de malprazis, și instanțele civile sau penale atunci când doresc tragerra la răspunderea civilă sau penala a celor responsabili de culpa medicală. Acțiunea în instanță penală, se face fără ca reclamantul să plătească taxa de timbru, aceasta având loc doar când acțiunea prin care s-a cauza un prejudiciu constituie o infracțiune. Conform Codului Penal plângerea în cazul vătămării corporale poate fi introdusă în termen de 2 luni din ziua în care persoana vătămată a știut cine este vătămătorul, infracțiunea de vătămare corporală este definită în conformitate cu dispozițiile Codului penal drept fapta prin care s-a pricinuit integrității corporale sau sănătății o vătămare care necesita pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 60 de zile. În cazul vătămărilor corporale grave (atunci când sunt necesare mai mult de 60 de zile de îngrijiri medicale sau faptă a avut ca urmare pierderea unui simț sau organ, încetarea funcționarii acestora, o infirmitate permanenta fizică ori psihică, slutirea, avortul, ori punerea în primejdie a vieții persoanei) sau în cazul în care a intervenit decesul pacientului, termenele de prescripție sunt cele generale prevăzute de Codul penal. În cazul în care când reclamantul dorește doar obținerea unor despăgubiri va trebui să se adreseze instanței civile în termen de 3 ani de la data săvârșirii prejudiciului. iar când acțiunea este deschisă pe latura civilă, taxa de timbru se stabilește în funcție de cuantumul despăgubirilor solicitate, potrivit Legii nr.146/1997 privind taxele judiciare de timbru, astfel:
a) până la valoarea de 39,00 lei: 2 lei
b) între 39,01 lei și 388,00 lei : 2 lei + 10% pentru ce depășește 39 lei
c) între 388,01 lei și 3.879,00 lei: 37 lei + 8% pentru ce depășește 388 lei
d) între 3.879,01 lei și 19.395,80 lei: 316 lei + 6% pentru ce depășește 3.879 lei
e) între 19.395,01 lei și 38.790,00 lei: 1.247 lei + 4% pentru ce depășește 19.395 lei
f) între 38.790,01 lei și 193.948,00 lei: 2.023 lei + 2% pentru ce depășește 38.790 lei
g) peste 193.948,00 lei: 5.126 lei + 1% pentru ce depășește 193.948 lei
2.5 Cazuri de exonerare de răspundere a personalului medical
Făcând parte din marea categorie a răspunderii civile delictuale, așa cum arătam și în cele de mai sus, considerăm că situațiile, cauzele ce exclud vinovăția (forța majoră, starea de necesitate, cazul fortuit, ordinul superiorului, etc.) vor exclude și răspunderea delictuală a personalului medical.
În afară de cauzele excluderii vinovăției și implicit a răspunderii delictuale a personalului medical, Legea nr. 95/2006 consacră anumite cazuri speciale care înlătură răspunderea personalului medical.
Astfel, art. 643 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 prevede că, personalul medical nu este răspunzător pentru daunele și prejudiciile produse în exercitarea profesiunii:
a) când acestea se datorează condițiilor de lucru, dotării insuficiente cu echipament de diagnostic și tratament, infecțiilor nosocomiale, efectelor adverse, complicațiilor și riscurilor în general acceptate ale metodelor de investigație și tratament, viciilor ascunse ale materialelor sanitare, echipamentelor și dispozitivelor medicale, substanțelor medicale și sanitare folosite;
b) când acționează cu bună-credință în situații de urgență, cu respectarea competenței acordate.
Din prescripțiile textului de lege citat rezultă că. exonerează de răspundere personalul medical și situațiile obiective ce țin de dotările sau insuficiențele unităților medicale, sanitare sau farmaceutice în care își desfășoară activitatea.
Pentru astfel de deficiențe și neajunsuri, așa cum vom vedea în cele de mai jos, poate fi atrasă răspunderea civilă a furnizorilor de servicii medicale, materiale sanitare, aparatură, dispozitive medicale și medicamente.
În sfârșit, cu privire la cea de-a doua situație de exonerare a personalului medical reglementată de art. 643 alin. (2) lit. b), aceasta vine să întărească principiul răspunderii proporționale cu gradul de vinovăție a personalului medical. Altfel spus, medicul, farmacistul, asistentul medical și moașa nu răspund atunci când acționează cu bună-credință în situații de urgență, cu respectarea competențelor acordate. Putem spune că prevederea legală se înfățișează ca o veritabilă cauză de exonerare a vinovăției personalului medical din culpă căruia s-au produs prejudiciile.
Capitolul III – Răspunderea disciplinară, forma complementara de răspundere pentru malpraxis
3.1 Organizarea și funcționarea comisiei de disciplină
În statutul medicilor din România (CMR) abaterea disciplinară este definită ca fapta săvârșită cu vinovăție prin care se încalcă jurământul depus, legile și regulamentele specifice profesiei de medic, Codul Deontologic, deciziile obligatorii adoptate de Colegiul Medicilor din România precum și orice altă faptă săvârșită în legătură cu profesia sau în afara acesteia, care este de natură să prejudicieze onoarea și prestigiul profesiei sau a corpului profesional.
În cadrul fiecărui colegiu teritorial se organizează și funcționează comisia de disciplină, independentă de conducerea colegiului, care judecă în complete de 3 membri, abaterile disciplinare ale medicilor înscriși în acel colegiu. La nivelul Colegiului Medicilor din România se organizează și funcționează Comisia superioară de disciplină, independentă de conducerea colegiului, care judecă în complete de 5 membri, contestațiile formulate împotriva deciziilor comisiilor de disciplină teritoriale. Această acțiune poate fi pornită în termen de 6 luni de la data săvârșirii faptei sau când s-a cunoscut prejudiciul. Plângerea se adresează colegiului a cărui membru este medicul ce se consideră a fi săvârșit prejudiciul. Plângerea se va depune personal sau prin mandat cu procură sau poate fi trimisă prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire.
Nu se vor înregistra plângerile trimise prin fax ori depuse sau trimise în copii. Primind sesizarea, biroul consiliului decide declanșarea sau nu a procedurii disciplinare. De asemenea, biroul consiliului se poate sesiza și poate dispune începerea unei anchetei disciplinare și din oficiu. În baza deciziei biroului consiliului de declanșare a procedurii disciplinare, comisia de jurisdicție va informa medicul împotriva căruia s-a formulat plângerea, comunicându-i o copie a plângerii, și îi va comunica acestuia termenul până la care poate depune în scris apărările sale și termenul la care se poate prezenta pentru a fi audiat și a formula toate apărările pe care le consideră utile. După cercetarea faptei de către comisia de jurisdicție profesională, dosarul disciplinar însoțit de propunerea de sancționare sau de stingere a acțiunii disciplinare se înaintează comisiei de disciplină a colegiului. Acțiunea disciplinară în fața comisiei de disciplină se susține de către comisia de jurisdicție profesională.
După audierea medicului împotriva căruia s-a pornit acțiunea disciplinară, eventual a unor specialiști în domeniu, a martorilor și a persoanei care a făcut plângerea, comisia de disciplină stabilește printr-o decizie una dintre următoarele soluții:
a. stinge acțiunea disciplinară dacă fapta nu constituie abatere disciplinară;
b. aplică o sancțiune disciplinară;
c. stinge acțiunea disciplinară dacă persoana care a făcut plângerea, deși anunțată, în mod nejustificat nu se prezintă la audierea fixată de comisia de disciplină sau nu-și precizează în scris poziția față de solicitările comisiei de disciplină ori nu se prezintă la expertiza dispusă în cauză.
În cazul în care se aplică o sancțiune disciplinara se va aplica una din următoarele sancțiuni:
-mustrare;
-avertisment
-vot de blam (reprezintă o sancțiune prin care o colectivitate organizată își arată dezaprobarea față de o faptă nedemnă a unui membru al ei )
-amenda de la 100 lei la 1500 lei. Plata amenzii se va face în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii disciplinare. Neachitarea în acest termen atrage suspendarea de drept din exercițiul profesiei, până la achitarea sumei;
-interdictia de a exercita profesia ori anumite activități medicale pe o perioadă de la o lună la un an;
– retragerea calității de membru al Colegiului Medicilor din România.
La aceste sancțiuni se poate prevedea, după caz, obligarea celui sancționat la efectuarea unor cursuri de perfecționare sau de educație medicală, ori alte forme de pregătire profesională.
Sancțiunile pentru malpraxis sunt diferite de la caz la caz. Se poate primi doar o mustrare sau se poate retrage dreptul de liberă practică. În cazuri grave, când se ajunge moartea pacientului, personalul medical poate fi acuzat de omor din culpă și să fie condamnat la închisoare cu sau fără suspendare și la plata unor daune morale pentru rudele decedatului.
3.2 Scurta analiza a prevederilor speciale ale legii numărul 95/2006 și a codului deontologic medical
Legea numărul 95/2006 a suferit dealungul timpului diverse modificări ulterioare ce au dus la o mai bună reglementare în domeniul practicilor medicale. În articolele 4 și 5 al codului deontologic al medicilor se prevede că în exercitarea profesiei sale, medicul acorda prioritate intereselor pacientului, care primează asupra oricăror alte interese și ca este obligat să respecte drepturile fundamentale ale omului și principiile etice în domeniul biomedical. Iar în articolul 10 și 11 se prevede ca medicul nu va garanta vindecarea afecțiunii pentru care pacientul i s-a adresat și ca în activitatea medicală ce se desfășoară în echipă (secții de spital, proces de învățământ medical tip rezidențiat), răspunderea pentru actele medicale aparține șefului echipei, în limitele atribuțiilor administrative de coordonare, și medicului care efectuează direct actul medical, în limitele competenței sale profesionale și rolului care i-a fost atribuit de șeful echipei.
Un alt articol foarte important în opinia mea este art.13 din același cod deotologic că prevede că exprimarea consimțământului informat al pacientului pentru tratament nu înlătură responsabilitatea medicului pentru eventualele greșeli profesionale. Aceste dându-și consintamantul pentru vindecare și pentru eventuale riscuri apărute datorită dificultății tratamentului nu și pentru înlăturarea răspunderii profesionale a medicului pentru greșeli pe care medical era obligat să nu le comită.
O altă problemă ce ar putea fi pusă în discuție o regăsim în art.14- 17 ce reglementează secretul profesional al medicului, fac obiectul secretului profesional tot ceea ce medicul, în timpul exercitării profesiei sale, a aflat direct sau indirect în legătură cu viața intimă a bolnavului, a familiei, a aparținătorilor, precum și probleme de diagnostic, prognostic, tratament, diverse circumstanțe în legătură cu boala. Secretul profesional persistă și după terminarea tratamentului sau decesul pacientului. În opinia mea am putea pune problema dacă încălcarea acestei obligați etice a medicului ar putea cauza răspunderea pentru malpraxis a acestuia dacă pacientul face dovada că prin această încălcare a fost prejudiciat moral, în art.642 din legea 95/2006 nu se specifică în mod clar dacă prejudicial suferit de către pacient trebuie să fie fizic, din această nespecificare am putea trage concluzia dacă prejudicial nu poate fi și moral, la acest prejudiciu ajungându-se prin încălcarea de către medic a secretului profesional. În articolele 21-24 se specifică obligația medicul de a nu trata un pacient fără a-l examina medical în prealabil, personal. Numai în cazuri excepționale, de urgență sau în cazuri de forță majoră (îmbolnăviri pe nave maritime aflate în mers, pe avioane în zbor, locuri inaccesibile sasu în timp util) se vor da indicații de tratament prin mijloace de telecomunicații, iar dacă în urma examinării sau în cursul tratamentului medicul considera că nu are suficiente cunoștințe ori experiență pentru a asigura o asistentă corespunzătoare, va solicita un consult, prin orice mijloace, cu alți specialiști sau va îndruma bolnavul către aceștia iar în caz de pericol de moarte iminent, medicul va rămâne lângă pacient atât timp cât este nevoie de ajutorul lui profesional.
O altă prevedere ce consider că ar trebui pusă în discuție ar fi cea din art. 32 din codul deontologic ce prevede ca medicul poate refuza acordarea de îngrijiri de sănătate din motive personale sau profesionale temeinice, îndrumând pacientul spre alte surse de îngrijire medicală, cu excepția situațiilor de urgență. Medicul este obligat să pună la dispoziție confratelui care preia pacientul toate informațiile medicale referitoare la caz. Trebuie să ne gândim pentru ce motive medicul care dreptul de a refuza acordarea de îngrijiri medicale pacientului, unul dintre acestea ar fi acela că medicul nu se simte pregătit profesional său emoțional pentru o intervenție, spre exemplu în cazul unei intervenții dificile pe cord. Însă în cod nu se specifică o limită a acestui drept de a putea refuza pacientul.
În art. 53- 57 ale codului pus în discuție se reglementează ca medicul trebuie să dea dovadă de diligenta maximă în stabilirea diagnosticului, tratamentului adecvat și în evitarea complicațiilor previzibile la pacientul aflat în îngrijirea și ca prescripțiile medicale trebuie formulate cât mai clar, medicul asigurându-se că a fost înțeles complet de către bolnav și anturajul acestuia, mergând până la încercarea de a supraveghea executarea tratamentului. Din momentul în care a răspuns unei solicitări, medicul este automat angajat moral să asigure bolnavului în cauza îngrijiri conștiincioase și devotate, inclusiv prin trimiterea pacientului la o unitate medicală sau la un specialist cu competențe superioare.
Consintamantul ce trebuie dat de pacient înaintea efectuării tratamentului, atunci când este posibil, este un al lucru foarte important pentru desfășurarea corectă a actului medical, consintamant de ce este reglementat în art. 58-63 pentru orice intervenție medicală diagnostica sau terapeutică este necesar consimțământul informat al pacientului, acesta va fi dat după informarea pacientului asupra diagnosticului, prognosticului, alternativelor terapeutice, cu riscurile și beneficiile acestora. consimțământul va aparține reprezentanților legali. Dacă medicul curant apreciază ca decizia reprezentantului legal nu este în interesul pacientului, se constituie o comisie de arbitraj de specialitate pentru a evalua cazul și a lua decizia. În situații de urgență, când este pusă în pericol viața pacientului, iar acesta nu își poate exprima voința și rudele sau reprezentanții legali nu pot fi contactați, consimțământul este implicit, iar medicul va face tot ceea ce este posibil pentru salvarea pacientului, urmând ca informarea acestuia să se facă ulterior. Prognosticul grav va fi împărtășit pacientului cu prudență și tact, ținându-se cont de starea psihică a acestuia. Prognosticul va fi dezvăluit și familiei doar dacă pacientul consimte la aceasta. În cazul în care se considera că dezvăluirea prognosticului infaust va dăuna pacientului său atunci când acesta nu dorește să afle, prognosticul poate fi dezvăluit familiei. Prevederi legate de consintamant pot fi regăsite și în legea nr.95/2006[4] acestea fiind asemănătoare cu cele prezentate până acum.
Îndatoririle medicilor cu privire la actele medicale nu le ragasim doar în codul deontologic, acestea pot fi regăsite și în legea 95/2006, în art. Art. 642 ni se spune că personalul medical răspunde civil pentru prejudiciile produse din eroare, care includ și neglijența, imprudenta sau cunoștințe medicale insuficiente în exercitarea profesiunii, prin acte individuale în cadrul procedurilor de prevenție, diagnostic sau tratament și că răspunde civil și pentru prejudiciile ce decurg din nerespectarea reglementarilor prezentului titlu privind confidențialitatea, consimțământul informat și obligativitatea acordării asistenței medicale. Personalul medical răspunde civil pentru prejudiciile produse în exercitarea profesiei și atunci când își depășește limitele competentei, cu excepția cazurilor de urgență în care nu este disponibil personal medical ce are competența necesară. Trăgând o concluzie putem observa că pentru a se atrage răspunderea medicului aceste trebuie să acționeze în actul medical din neglijența sau printr-o slabă pregătire a acestuia și doar în îndatoririle sale sau prin depășirea acestora, în actul profesional. Spre exemplul cadrul medical care în desfășurarea unui tratament a depus toate diligentele spre vindecarea pacientului, nu a reușit vindecarea sau s-a produs decestul acestuia datorită stării grave în care se afla acesta, nu atrage răspunderea pentru malpraxis a acestuia și nici pe cea civil delictuala. Exista însă și alte cazuri care îl pot exonera pe medic de răspunderea unei prejudiciu creat în actul medical când acestea se datorează condițiilor de lucru, dotării insuficiente cu echipament de diagnostic și tratament, infecțiilor nosocomiale, efectelor adverse, complicațiilor și riscurilor în general acceptate ale metodelor de investigație și tratament, viciilor ascunse ale materialelor sanitare, echipamentelor și dispozitivelor medicale, substanțelor medicale și sanitare folosite.
Răspunderea civilă pentru prejudiciile create pot reveni și unităților sanitare publice sau private, furnizoare de servicii medicale, și producătorii de echipamente și dispozitive medicale, substanțe medicamentoase și materiale sanitare răspund potrivit legii civile pentru prejudiciile produse pacienților în activitatea de prevenție, diagnostic și tratament, generate în mod direct sau indirect de viciile ascunse ale echipamentelor și dispozitivelor medicale, substanțelor medicamentoase și materiale sanitare, în perioada de garanție/valabilitate, conform legislației în vigoare, aceasta fiind însă o răspundere pe temeiul dreptului comun.
În mare parte prevederile regăsite în codul deontologic al medicilor sunt asemănătoare cu ele prevăzute și în legea 95/2006, aceasta din urmă fiind adoptata în confomitate cu codul deontologic ce era deja în viguare la adoptarea legii, aceasta oferindu-i un caracter imperativ codului pentru ca acesta să poată atrage și răspunderea civil delictuala și în unele cazuri și pe cea penala și nu doar pe cea disciplinara impusă de colegiul medicilor.
În finalul subcapitolului aș dori să vă vorbesc despre prevederile ce reglementează asigurarea obligatorie de răspundere civilă profesională pentru medici, farmaciști și alte persoane din domeniul asistenței medicale ce le putem regăsi în prezența lege în cap. V art. 656-694. Asiguratorul acorda despăgubiri pentru prejudiciile de care asigurații răspund, în baza legii, fata de terțe persoane care se constată că au fost supuse unui act de malpraxis medical, precum și pentru cheltuielile de judecată ale persoanei prejudiciate prin actul medical. Asigurarea obligatorie face parte din categoria B clasa 13 de asigurări de răspundere civilă și va cuprinde toate tipurile de tratamente medicale ce se efectuează în specialitatea și competență profesională a asiguratului și în gama de servicii medicale oferite de unitățile de profil. Despăgubirile se acorda pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuieli de judecata persoanei sau persoanelor păgubite prin aplicarea unei asistente medicale neadecvate, care poate avea drept efect inclusiv vătămarea corporală ori decesul. În caz de deces, despăgubirile se acorda succesorilor în drepturi ai pacientului care au solicitat acestea. Despăgubirile se acordă și atunci când asistenta medicală nu s-a acordat, deși starea persoanei sau persoanelor care au solicitat sau pentru care s-a solicitat asistenta medicală impunea această intervenție, acestea incluzând și eventualele cheltuieli ocazionate de un proces în care asiguratul este obligat la plata acestora; cheltuielile de judecată sunt incluse în limita răspunderii stabilită prin polița de asigurare.
Despăgubirile se pot stabili pe cale amiabilă, în cazurile în care rezultă cu certitudine răspunderea civilă a asiguratului. În cazul în care părțile – asigurat, asigurator și persoana prejudiciată – cad de acord sau nu, este certa culpa asiguratului, despăgubirile se vor plăti numai în baza hotărârii definitive a instanței judecătorești competente.
Capitolul IV – Jurisprudență
4.1 Prezentarea speței nr.1
În octombrie 2004 reclamanta a introdus acțiunea în răspundere civilă delictuală contra medicului chirurg, cu solicitarea constituirii de parte civilă responsabilă pentru spitalul clinic municipal Targu-Mures. Prima instanță a obligat medicul chirurg la plata unei sume de bani (52 613 RON din care 30 000 RON pentru prejudicii morale) și a respins introducerea spitalului ca parte responsabilă civilmente, soluție menținută de instanță de apel care a constatat, totodată, renunțarea de către reclamantă la pretențiile privind daunele materiale. După admiterea recursului de CSJ în noiembrie 2006, prima instanță a admis parțial în mai 2007 apelul reclamantei reconfirmând faptul că medicul chirurg a comis erori materiale în cursul primei intervenții, precum și faptul că acesta ar fi trebuit să prezinte pacientei riscurile operației și să obțină consimțământul scris al acesteia înainte de operație – practici noi la momentul săvârșirii faptelor. Hotărârea a fost menținută în căile de atac, procesul încheindu-se definitiv și irevocabil în aprilie 2008.
Soluția dată de către instanță este conform prevederilor legale doarece conform art.649 din legea 95/2006 medicul era obligat să prezinte pacientei riscurile la care se supunea prin respectiva intervenție.
La data de 07.04.2002 numită AD a sosit în stare gravă la spitalul județean Cluj, prezentând un traumatism cranio- cerebral, medicii din acest spital constatând că traumatismul nu poate remdiat decât la spitalul de urgență Floreasca din București, aceștia trimițând-o pe pacientă cu ajutorul unui elicopter către acesta. La circa 2 ore la bordul elicopterului cu care era transportată victima, aceasta decedează. Rudele victimei AD, îi dă în judecată pe medicii ce au trimis-o pe numită AD la București pentru neglijență și refuz de a-și îndeplini obligațiile de serviciu, constituindu-se ca parte resposabilă civilmente Spitalul județean Cluj. Medicii chemați în instanță au declarat că nu erau competenți să opereze un astfel de traumatism cranio-cerebral și din această cauză a trimis pacientul de urgență către spitalul de urgență Floreasca din București. Instanța i-a exonerat de răspundere pe medicii din spitalul județean Cluj deoare aceștia neavând pregătirea necesară pentru a interveni nu era de obligația lor să efectueze operația
4.2 Speța nr. 2 – Malpraxis. Acțiune în despăgubiri întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 95/2006. Instanța competenta material
Dispozițiile art. 676 din Legea nr. 95/2006 instituie în favoarea judecătoriei o competentă materială și teritoriala specială de soluționare a acțiunilor având ca obiect antrenarea răspunderii civile delictuale în ceea ce privește actul medical de malpraxis, chiar dacă alături de prevederile legii speciale sunt invocate ca temei dedrept și dispozițiile codului civil, întrucât norma specială are prioritate de aplicare atunci când vine în concurs cu normă generală, înlăturând astfel competenta de drept comun raportată la criteriul valoric.
Prin cererea înregistrată la data de 6 decembrie 2012 pe rolul Judecătoriei sector 5, reclamanta U.A. a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 642 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 și urm., art. 8 din ordinul Ministerului Sănătății nr. 482/2007, art. 6 din Legea nr. 46/2003, art. 1 din Ordinul nr. 386/2004, Codul de deontologie medicală, în contradictoriu cu SC M.S. SRL și D.O., obligarea paraților în solidar, la repararea prejudiciilor materiale și morale pe care le-au provocat prin efectuarea, la data de 12.12.2011, a unui act medical constând în colonoscopie, viciat de săvârșirea mai multor greșeli profesionale, respectiv, 18.600 lei cu titlu de daune materiale, plata lunară a sumei de 1500 lei, plata sumei de 500.000 lei cu titlu de daune materiale.
Prin sentința nr. 7398 din 12 septembrie 2013, Judecătoria Sector 5 București a declinat competenta de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, reținând ca, în măsura în care se optează pentru competenta specială a judecătoriei, partea este obligată a urma întreaga procedură conform Legii nr.95/2006, începând cu indicarea temeiului de drept al cererii, precum și sesizările ulterioare ale organismelor medicale, neputând fi admisă soluția potrivit căreia temeiul de drept al acțiunii este în Codul civil, cauza juridica fiind răspunderea civilă delictuala dedrept comun, iar competenta se determina potrivit legii speciale. Or, din analiza cererii de chemare în judecată, rezulta că fundamentarea acțiunii este făcută pe dispozițiile art.1385-1387 C.civ., iar pentru daunele morale solicitate se indica tot prevederile conținute în acest cod.
Întemeierea acțiunii pe dreptul comun al răspunderii civile delictuale rezulta și, per a contrario, din aceea că, potrivit inscrisurilor depuse la dosar, reclamanta nici nu a urmat procedura prealabilă menționată în cap. VI din Legea nr. 95/2006, care ar atrage, subsecvent, competenta specială a judecătoriei.
Așa fiind, instanță nu poate reține ca în cauza se aplică normele speciale în materie de competentă, prevăzute de dispozițiile art. 676 din Legea nr. 95/2006, întrucât cererea de chemare în judecată este redactata și fundamentată pe răspunderea civilă delictuala de drept comun, fiind incidente dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C.pr.civ.
Prin sentința civilă nr. 6334 din 25 octombrie 2013, Tribunalul București, Secția a VI-a civilă a declinat competenta de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sector 5 București, a constatat conflictul negativ de competentă și a înaintat dosarul la Curtea de Apel București pentru soluționare, reținând ca în privința răspunderii delictuale a malpraxisului medical exista o procedură și o competentă specială de soluționare acordată judecătoriei, potrivit prevederilor art. 676 al Legii nr. 95/2006, neaplicandu-se regulile generale pentru competenta după valoarea obiectului cererii.
S-a mai reținut că aceasta competentă materială și teritoriala este una de ordine publică, fiind stabilită printr-o normă imperativa de interes public, putând fi invocată și de tribunal până la prima zi de înfățișare conform art. 1591 (2) din vechiul Cod de procedura civilă.
Dacă temeiul de drept este același ca la orice faptă ilicită, și anume, răspunderea civilă delictuala prevăzută de art. 1357-1374 din Noul Cod civil, competenta și procedura de soluționare a unui litigiu de malpraxis medical este reglementată de legea specială care deroga de la dreptul comun.
Prin decizia nr. 132 din 10 decembrie 2013, Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă a stabilit competenta material a soluționa cauza, Judecătoria Sector 5 București, reținând ca, fata de prevederile Legii nr. 95/2006, nu se poate opta pentru competenta instanței, aceasta fiind stabilită printr-o normă imperativa de interes public în favoarea judecătoriei.
Împrejurarea că s-a respectat sau nu procedura prealabilă reglementata de Legea nr. 95/2006, nu constituie temei pentru stabilirea competentei instanței în soluționarea cererii de față, acest fapt ținând de soluționarea cauzei, iar din conținutul cererii introductive de instanță rezulta cert temeiul răspunderii ca fiind al legii speciale cu referire la dreptul comun.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ. parata SC M.S. SRL, arătând că au fost greșit interpretate și aplicate prevederile art. 676 din Legea nr. 95/2006, care nu sunt incidente cauzei, întrucât valoarea obiectului cererii cu care reclamanta a investit instanță de judecată este de peste 500.000 lei, fapt de natură să atragă în speță competenta materială a tribunalului.
Competenta judecătoriei reglementata de art. 676 din Legea nr. 95/2006 se aplică în situația specială reglementata de art. 673 alin. (1) din lege, potrivit căruia „in cazul în care asiguratorul sau oricare dintre părțile implicate nu este de acord cu decizia Comisiei, o poate contesta la instanță de judecată competentă, în termen de 15 zile de la data comunicării deciziei„.
Recurenta-parata a mai arătat că, în măsura în care reclamanta ar fi optat pentru competenta specială a judecătoriei, aceasta ar fi trebuit să urmeze întreaga procedură a Legii nr. 95/2006, începând cu indicarea temeiului de drept al cererii, precum și sesizările ulterioare ale organismelor medicale, neputând fi admisă soluția conform căreia temeiul de drept al acțiunii este în Codul civil, cauza juridica fiind răspunderea civilă delictuala de drept comun, iar competența sa se determine potrivit legii speciale, respectiv, Legea nr. 95/2006.
Recursul este nefondat, pentru argumentele ce succed:
Obiectul cererii introductive de instanță îl constituie prejudiciul material și moral izvorât dintr-un act medical greșit, fiind invocat ca temei al răspunderii prevederile Legii nr. 95/2006, OMS nr. 482/2007, Legea nr. 46/2003, Ordinul nr. 386/2004, Codul de deontologie medicală al colegiului Medicilor din România aplicabil în 2005 dar și cel aplicabil în 2013, art. 1357, art. 1358, art. 1385 Cod civil.
Prin cererea formulată reclamanta a arătat ca „temeiul pretențiilor îl reprezintă Legea nr. 95/2006 care instituie oraspundere civilă generală, legală, pentru unitățile sanitare„ și ca solicitarea de reparare integrală a prejudiciului suferit se întemeiază, în plus față de textele legale menționate mai sus, pe prevederile art. 1357, 1358 din Codul civil, cu luarea în considerare a calității de profesionist a medicului D.O.
Astfel, contrar susținerilor recurentei-parate, din conținutul cererii de chemare în judecată, rezulta că reclamanta și-a întemeiat demersul judiciar pe dispozițiile speciale în materie, în complinirea cărora a apelat la dispozițiile de dreptcomun ce reglementează răspunderea civilă delictuala.
Conform art. 676 din Legea nr. 95/2006 „instanta competența să soluționeze litigiile prevăzute în prezența lege este judecătoria în a cărei circumscripție teritorială a avut loc actul de malpraxis reclamat„.
Textul legal anterior citat instituie, astfel, o competentă materială și teritoriala specială de soluționare a răspunderii civile delictuale în ceea ce privește actul medical de malpraxis în favoarea judecătoriei, care înlătura competenta dedrept comun raportată la criteriul valoric, întrucât norma specială are prioritate de aplicare atunci când vine în concurs cu normă generală, conform principiului specialia generalibus derogant.
Recurenta-parata a susținut că dispozițiile art. 676 din Legea nr. 95/2006 se aplică doar în cazul prevăzut de art. 673 alin. (1) din lege, care prevede ca „in cazul în care asiguratorul sau oricare dintre părțile implicate nu este de acord cu decizia Comisiei, o poate contesta la instanță de judecată competentă, în termen de 15 zile de la data comunicării deciziei„ și că numai în măsura în care reclamanta ar fi optat pentru procedura legii speciale, competenta materială ar fi fost cea prevăzută în acest act normativ.
O asemenea abordare însă nu poate fi primită întrucât art. 673 alin. (1) se afla situat în capitolul VI din lege privind procedura de stabilire a cazurilor de răspundere civilă profesională pentru medici, farmaciști și alte persoane din domeniul asistenței medicale, deci într-o secțiune ce reglementează o procedură specială, în timp ce art. 676 se afla situat în capitolul VII – Dispoziții finale, fiind o normă de sine stătătoare, a cărei finalitate nu este condiționată de raportarea la un alt text de lege și care vizează soluționarea tuturor litigiilor fundamentate pe dispozițiile Legii nr. 95/2006.
Critica potrivit căreia nu se poate admite soluția conform căreia temeiul de drept al acțiunii este în Codul civil, cauzajuridica fiind răspunderea civilă delictuala de drept comun, iar competența sa se determine potrivit legii speciale, respectiv, Legea nr. 95/2006, este neîntemeiată, întrucât conform principiului disponibilității reclamanta și-a întemeiat pretențiile pe dispozițiile legii speciale (trimiterea la normele dreptului comun fiind în completarea acestui temei juridic), așa încât și norma de competenta se regăsește în aceeași lege specială.
Aspectul învederat de recurent, în legătură cu stabilirea cazului de malpraxis prin urmarea unei anumite proceduri speciale – nerespectata în speță – nu este un element în funcție de care să se determine competentă, ci unul ulterior, vizând etapa soluționării litigiului.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.pr.civ., Înalta Curte a respins recursul, ca nefondat.
3.3 Speța nr.3 – Respingere acțiune în răspundere civilă pentru malpraxis – art. 643 din Legea nr. 95/2006
Respingere acțiune în răspundere civilă pentru malpraxis – art. 643 din Legea nr. 95/2006. Pentru a putea fi antrenată răspunderea pârâtei în temeiul art. 998-999 Cod civ, trebuie ca reclamantul să dovedească și existența raportului de cauzalitate între intervenția chirurgicală a pârâtei și rezultatul negativ, însă, datorită unor intervenții chirurgicale ale altor medici, raportul de cauzalitate între intervenția pârâtei și pierderea vederii de către reclamant nu există. Procedura de stabilire a cazurilor de malpraxis nu împiedica liberul acces la justiție, iar pacienții nemulțumiți de modul de exercitare ar actului medical pot sesiza, pe lângă Colegiul Medicilor sau Comisia de malprazis și instanțele civile .
Persoanele care au fost prejudiciate printr-un act de malpraxis medical se pot adresa instanțelor civile de judecată, după parcurgerea procedurii stabilirii cazului de malpraxis în termen de 3 ani de la data prejudiciului. Alin.2 din art. 673 din Legea nr.95/2006 constituie o garanție legală a liberului acces la justiție, potrivit dreptului comun. Reclamantul putea să sesizeze direct Comisia de Malpraxis, în conformitate cu prevederile art. 668 din legea nr. 95/2006, instituție care avea autoritatea și competența necesară pentru a decide dacă intervenția chirurgicală efectuată de pârâtă a fost sau nu un caz de malpraxis, însă a ales să sesizeze instanța de judecată pentru a-și soluționa situația,astfel că obligația sa era de a dovedi cele susținute în acțiune și a solicita probe de specialitate (expertiză medicală fiind cea mai relevantă în speță), din care instanța să-și poată forma convingerea că susținerile sale sunt corecte.
Judecătoria Bistrița – Secția Civilă – Sentința Civilă nr. 257/2012
Prin acțiunea civilă înregistrată la această instanță sub numărul de mai sus, reclamantul T I solicitat instanței obligarea pârâților CEM și SPITALUL JUD. la plata sumei de 20.000 lei reprezentând daune materiale și renta lunară în raport de capacitatea de muncă pierdută, precum și daune morale de 20.000 lei ; cu cheltuieli de judecată.
În motivare arată că la data de 16.04.2008 s-a internat la Spitalul Jud secția oftalmologie cu diagnosticul cataractă la ochiul drept. Pe data de 17.04.2008 a fost operat de către dr. CEM și pe data de 30.04.2008 externat. Urmare a operației au intervenit complicații astfel că a fost internat la Spitalul M , ocazie cu care i s-a comunicat că datorită culpei profesionale a medicului care l-a operat, și-a pierdut vederea complet la ochiul drept. Mai arată că a luat legătura cu mediul CE care i-a spus că îl are pe conștiință, și că dacă avea un aparat performant nu s-ar fi întâmplat așa ceva.
În drept nu a invocat nici un temei legal.
În probațiune s-au anexat înscrisuri (f. 5), a solicitat încuviințarea probei testimoniale și efectuarea expertizei medico-legale.
Legal citată, pârâta CEM, a depus Întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii reclamantului, ca fiind neîntemeiată; în temeiul an. 60-63 Cod proc civ, să dispună împrocesuarea și asigurătorului pârâtei S.C. AU SĂ., cu cheltuieli de judecată.
În motivare arată că acțiunea reclamantului este neîntemeiată, susținerile acestuia fiind nefondate, și se impune respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiata, pentru lipsa culpei pârâtei în pierderea vederii de către reclamant și pentru lipsa raportului de cauzalitate intre intervenția efectuată de aceasta și rezultatul pe care reclamantul susține că l-a suferit în urma intervenției efectuată de aceasta.
Astfel, arată că reclamantul a fost internat în Spitalul Jud Secția de oftalmologie, în data de 16 04.2008, iar diagnosticul stabilit corect de pârâtă a fost cel de cataractă complicată la ochiul drept, decolorarea negului optic, care poate cauza orbire. Totodată, pacientul prezenta și multiple alte diagnostice colaterale privind aparatul cardiovascular, după cum rezultă din Decizia asupra capacității de munca nr. 196/03 04.2003- ateroscleroză generalizată, ischemie, By pass axilo-axilar, stare post atac cerebral vascular ischemică. Mai arată că i-a efectuat o intervenție chirurgicală de extracție de cristalin prin phacoemulsifiere parțială. Având în vedere aderentele anterioare și posterioare (atât la iris cât și la corpul vitros) ale cristalinului, datorită acestor aderențe, a trebuit să efectueze extracția mecanică a resturilor cristaline după secționarea aderentelor vitreene (vitrectomie). La sfârșitul operației, pârâta a constatat, conform epicrizei, cornee transparentă lucioasă, pupilă rotundă centrală, camera anterioară prezenta, refăcuta cu ser fiziologic și bula de aer, conform protocolului operator.
Postoperatoriu, a constatat un edem corneean care poate avea multiple cauze, independente de actul chirurgical, cauze care pot fi variate în funcție de individualitatea fiecărui organism, și de posibile complicații ale patologiei reclamantului: ateroscleroza generalizată, stare post AVC Ischemice, ș.a.m.d. în asemenea situații – de existența a edemului cornean – lentila oculară se pune per secundam, după liniștirea ochiului. Deoarece, la controlul efectuat la aproximativ două săptămâni după operație a constatat mici formațiuni dense, posibil aderente la corpul vitros ( aceste formațiuni pot apărea în anumite situații, fie în primele zile postoperatoriu, fie ulterior, chiar și într-o perioadă de timp de până la 1 -2 luni după operație), dar care ar fi putut masca o posibilă dezlipire de retină, i-a recomandat efectuarea unei ecografii oculare, într-un alt spital oftalmologic, deoarece Spitalul jud, nu are ecograf de uz oftalmologic urmând să revină cu rezultatele ecografului, iar în funcție de acest rezultat să stabilească tratamentul în continuare, până la cedarea completă a edemului corneean, perioadă variabilă în funcție de individualitatea fiecărui organism, pentru a i se putea implanta lentila intraoculară (cristalinul artificial). Din acel moment, reclamantul a plecat la Spitalul MCB, unde a constatat la un control ulterior, că reclamantul suferise o altă intervenție chirurgicală la acel spital .
A menționat că și după această intervenție chirurgicală, reclamantul ar mai fi suferit și alte intervenții chirurgicale, însă nu știe în ce alte unități spitalicești și ce alte intervenții i s-au mai făcut.
A mai precizat că, potrivit scrisorii medicale depusă de reclamant în probațiune, i-a prescris și tratament medicamentos ( conform scrisorii medicale ) pentru liniștirea ochiului, tratament pe care trebuia să îl facă până la efectuarea ecografiei, iar după ce vedea rezultatul acelei ecografii, urma să stabilească în continuare terapia ce trebuia urmată.
Din punct de vedere medical, susține că intervenția să a fost corectă, iar pacientul ar fi trebuit să urmeze prescripțiile sale medicale, să se prezinte la spital pentru a-și efectua controlul solicitat, iar ulterior să revină la pârâtă, care era doctorul său curant, pentru a decide ce trebuie făcut în continuare. Cu toate acestea însă, reclamantul a mers la un alt spital, unde a mai suferit o altă intervenție chirurgicală, cu toate că încă mai prezenta edem de cornee.
Vizavi de cele arătate, pârâta a solicitat instanței să constate că nu poate fi reținută în sarcina să nicio culpă, deoarece ea a stabilit un diagnostic corect, a efectuat corect intervenția chirurgicală și i-a aplicat reclamantului tratamentul medicamentos corect. Mai mult, după cum rezultă din actele pe care le depune în probațiune, l-a informat pe reclamant despre intervenția chirurgicală, consecințele acesteia, tratamentul aplicat, și riscul operației, informându-l și despre îngrijirea și tratamentul ce care trebuia să îl urmeze în perioada postoperatorie. Ori față de dispozițiile art. 649 din legea nr. 95/2006, această obligație legală care îi revenea și-a îndeplinit-o corect și complet, astfel încât în sarcina să nu poate fi reținută nicio culpă în actul medical, motiv pentru care arată că nu sunt aplicabile, în speța dispozițiile art. 998-999 Cod civ.
În concluzie, arată că, pentru a putea fi antrenată răspunderea sa, în temeiul art. 998-999 Cod civ, trebuie ca reclamantul să dovedească și existența raportului de cauzalitate între intervenția chirurgicală a pârâtei și rezultatul negativ, însă, datorită unor intervenții chirurgicale ale altor medici, precum și, probabil, faptei reclamantului de a nu respecta indicațiile terapeutice de tratament și îngrijiri astfel cum i le-a indicat acestuia, raportul de cauzalitate intre intervenția să și pierderea vederii de către reclamant nu există. Mai mult, în conformitate cu dispozițiile legale aplicabile în materia răspunderii medicului pentru actul medical pe care îl efectuează – art. 643 din legea nr. 95/2006- persoanele implicate în actul medical vor răspunde proporțional cu gradul de vinovăție ai acestora.
Nu în ultimul rând, arată că, reclamantul trebuia să sesizeze direct Comisia de Malpraxis, în conformitate cu prevederile art. 668 din legea nr. 95/2006, care era singura instituție care avea autoritatea și competența necesară pentru a decide dacă intervenția chirurgicală efectuată de pârâtă a fost sau nu un caz de malpraxis.
Mai mult, în conformitate cu dispozițiile legale în materie – art. 653 și 654 din legea nr. 95/2006, chiar dacă pacientul ar fi revenit, după operația la București, la pârâtă ca medic curant al său, avea dreptul să îl refuze, având în vedere intervenția unui alt doctor, efectuată ulterior.
În ceea ce privește petitul de obligare a pârâtei la plata unei rente lunare în raport de capacitatea de muncă pierdută, din decizia de pensionare a reclamantului, învederează că acesta s-a pensionat pe motive de invaliditate înainte de intervenția făcută de pârâtă, iar cauza invalidității reclamantului a fost alta decât pierderea vederii.
În drept, s-au invocat prevederile art. 998,999 Cod civ, art. 643, 649, 653,654 din Legea nr. 95/2006.
În probațiune s-au anexat înscrisuri. Legal citat, pârâtul Spitalul Jud, a depus Întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii,ca fiind nelegală și netemeinică.
În motivare arată că funcționează ca spital public în baza dispozițiilor Titlului VII art.165 și următoarele din Legea nr.95/2006 Privind Reforma în domeniul Sănătății, a Autorizației Sanitare de Funcționare nr.180 din 15.04.2011 a Ministerului Sănătății Publice.
Reclamantul a fost internat în Secția Oftalmologie în perioada 16.04.2008-30.04.2008,fiind diagnosticat, investigat și tratat conform Foii de Observație 13591/2008, fiindu-i eliberată Scrisoarea medicală în data de 07.05.2008, cu recomandarea de a se prezenta pentru implant după 2 săptămâni.
După externare, reclamantul s-a adresat la mai multe unități spitalicești, astfel că pârâtul nu are o concluzie a stării sale de sănătate dar nici a cauzelor care au generat starea pe care o invocă.
Titlul VX al Legii nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, reglementează răspunderea civilă a personalului medical și a furnizorului de produse și servicii medicale, sănătate și farmaceutice, malpraxisul fiind definit în art.642 al legii, ca fiind eroarea profesională săvârșita în exercitarea actului medical sau medico farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical și a furnizorului de produse și servicii medicale în anumite condiții așa cum sunt enumerate în art.644 din lege.
Astfel, arată că unitățile sanitare publice sau private în calitate de furnizori de servicii medicale, răspund civil, potrivit dreptului comun, pentru prejudicii în activitatea de prevenție, diagnostic sau tratament în situația în care acestea sunt consecința infecțiilor nosocomiale, cu excepția cazului în care se dovedește o cauză externă ce nu poate fi controlată de instituție; a efectelor cunoscute ale dispozitivelor și aparaturii medicale folosite în mod abuziv, fără a fi reparate; folosirea materialelor sanitare, dispozitivelor medicale, substanțelor medicamentoase și sanitare, după expirarea perioadei de garanție, sau a termenului de valabilitate a acestora, după caz; acceptării de echipamente și dispozitive medicale, materiale sanitare, substanțe de la furnizori, fără asigurarea prevăzuta de lege.
Pârâtul susține că a respectat aceste norme legale stabilite, astfel că, situația prezentată de reclamant nu se datorează încălcării unor astfel de norme. Mai mult în cazul răspunderii civile delictuale reglementate de art.998-999 și art.1000 din C. civil ce reglementează răspunderea comitentului pentru faptele prepusului, antrenarea răspunderii obiective implică prezența a trei condiții generale: prejudiciul, acțiunea lucrului și legătura de cauzalitate între fapta lucrului și prejudiciu.
În speță, arată că nu este stabilit un raport de cauzalitate între tratamentul aplicat și cauza care a generat starea de sănătate a reclamantului. A învederat că Spitalul Jud are încheiată polița de asigurare nr. 2007287 din 20.07.2010 privitoare la Asigurarea de răspundere civilă a unităților sanitare cu SC AFB, asigurare obligatorie prevăzuta de lege.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
Reclamantul a fost internat în Secția Oftalmologie a Spitalului jud, în perioada 16.04.2008-30.04.2008, fiind diagnosticat cu cataractă complicată la ochiul drept și decolorarea nervului optic, investigat, operat și tratat de către pârâta CEM, medic primar oftalmolog, conform Foii de Observație nr. 13591/2008 (filele 13-23), fiindu-i eliberată Scrisoarea medicală în data de 07.05.2008 (fila 5 din dosar), cu recomandarea de a se prezenta pentru implant per secundam, după 2 săptămâni.
Trebuie precizat că reclamantul se pensionase din motive medicale , înainte de a fi internat și operat, așa cum reiese din Decizia asupra capacității de muncă nr. 196/3.04.2008 (fila 11), având diagnosticul clinic de ateroscleroză generalizată ACO la ambele membre inferioare, cu diagnosticul funcțional de By pass axilo-axilar și aorto-femural și deficiență globală accentuată.
Din acest istoric al bolnavului instanța reține că aparatul său cardiovascular era slăbit și că avusese un atac cerebral vascular, astfel că operația de cataractă nu era prea ușoară, iar după efectuarea ei pârâta constatând că îi apăruse un edem corneean, posibil datorită istoricului său medical și complicațiilor patologice, i-a recomandat reclamantului să se întoarcă după două săptămâni pentru a i se monta lentila oculară , adică abia după ce ochiul urma să se liniștească.
Reclamantul a revenit la spital conform recomandărilor pârâtei, însă atunci, potrivit înscrisului de la fila 19 (cu recomandări la externare, din 30.04.2008 și 05.05.2008) s-a constatat că îi apăruseră mici formațiuni dense, posibil aderente la corpul vitros ( aceste formațiuni pot apărea în anumite situații, fie în primele zile postoperatoriu, fie ulterior, chiar și într-o perioadă de timp de până la 1 -2 luni după operație), dar care ar fi putut masca o posibilă dezlipire de retină, i-a recomandat efectuarea unei ecografii oculare, într-un alt spital oftalmologic, deoarece Spitalul jud nu are ecograf de uz oftalmologic urmând să revină cu rezultatele ecografului, iar în funcție de acest rezultat să stabilească tratamentul în continuare.
Totodată reclamantul, în calitate de pacient, a semnat înscrisul din data de 16.04.2008, referitor la consimțământul său necesar anterior efectuării operației, prin care se arată: „Declar acceptul de efectuare a manoperei de chirurgie cataractă- OD, fiind informat despre riscurile incidentelor și accidentelor, previzibile și imprevizibile legate de efectuarea și consecințele acesteia.Consimt să-mi asum riscuri fără pretenții din partea medicului și a instituției unde sunt internat”, iar pe același înscris s-au consemnat și recomandările la externare, ale pârâtei, mai sus descrise.
După externare, reclamantul s-a adresat la mai multe unități spitalicești, deși ar fi trebuit să urmeze prescripțiile medicale ale medicului său curant, acesta trebuind să decidă ce trebuie făcut în continuare. Cu toate acestea însă, reclamantul a mers la un alt spital, unde a mai suferit o altă intervenție chirurgicală, ignorând recomandările pârâtei.
Așa cum rezultă din actele medicale aflate la dosar, nefiind dovezi contrare depuse de reclamant, se prezumă că pârâta a stabilit un diagnostic corect,că a efectuat corect intervenția chirurgicală și i-a aplicat reclamantului tratamentul medicamentos necesar. Mai mult, l-a informat pe reclamant despre intervenția chirurgicală, consecințele acesteia, tratamentul aplicat, și riscul operației, informându-l și despre îngrijirea și tratamentul ce care trebuia să îl urmeze în perioada postoperatorie. Ori față de dispozițiile art. 649 din legea nr. 95/2006, această obligație legală care îi revenea și-a îndeplinit-o corect și complet, astfel încât în sarcina să nu poate fi reținută nicio culpă în actul medical, nefiind aplicabile în speță dispozițiile art. 998-999 Cod civ.
Pentru a putea fi antrenată răspunderea pârâtei în temeiul art. 998-999 Cod civ, trebuie ca reclamantul să dovedească și existența raportului de cauzalitate între intervenția chirurgicală a pârâtei și rezultatul negativ, însă, datorită unor intervenții chirurgicale ale altor medici, raportul de cauzalitate între intervenția pârâtei și pierderea vederii de către reclamant nu există.
Instanța în virtutea rolului să activ , prevăzut de disp. art. 129 C.pr.civ. a pus în discuție reclamantului cererea sa de probațiune, consemnată și în acțiunea introductivă, respectiv de a se efectua în cauză o expertiză medicală de specialitate, pentru a se putea corela toate investigațiile, tratamentele și intervențiile chirurgicale de care a beneficiat reclamantul și a se constata cauzele datorită cărora reclamantul și-a pierdut vederea la ochiul drept, însă acesta a refuzat efectuarea unei asemenea expertize, considerând că actele medicale depuse la dosar reprezintă o probă concludentă și suficientă pentru că instanța să dea o hotărâre, în sensul solicitat de el.
De asemenea, deși inițial reclamantul a cerut instanței să ia act de faptul că renunță la judecată față de pârâții CEM și față de pârâtul Spitalul Jud, după redeschiderea dezbaterilor nu a mai renunțat la judecată față de pârâții menționați, ci a solicitat instanței ca în situația în care se va stabili o culpă a medicului pe care l-a chemat în judecată să fie obligate societățile de asigurare să-i achite despăgubirile materiale și morale cerute prin acțiune.
Este real că art. 656 din Legea nr. 95/2006 are în vedere obligativitatea încheierii de către personalul medical a unei polițe de asigurare în caz de răspundere civilă profesională pentru prejudiciile cauzate prin acte medicale, aceasta poliță de asigurare fiind o condiție obligatorie la angajare, iar asiguratorul oferă despăgubiri pentru prejudiciile pe care asiguratorul le-a cauzat și este obligat la a le acoperi cu titlul de dezdăunare și cheltuieli de judecată ale persoanei prejudiciate de către parsonalul medical culpabil, însă în speță nefiind stabilită vreo culpă medicală, raportul juridic nu poate fi legat nici între pârâtă și asiguratorii acesteia SC A SA și respectiv SC BTA SĂ pentru valorificarea despăgubirilor materiale și morale care ar fi putut rezulta ,nefiind antrenată răspunderea civilă delictuală prev. de art. 998-999 din Codul civil, dar nici asigurarea comitentului pentru fapta prepusului prevăzută de art. 1000 din același cod.
În prezent, normele de deontologie medicală sunt cuprinse în Codul de deontologie medicală din anul 2005, care în art. 3 consacra sănătatea omului ca fiind țelul suprem al actului medical, obligația medicului constând în a apăra sănătatea fizică și mentală a omului, în a ușura suferințele, în a respecta viața și demnitatea persoanei umane, fără discriminări în funcție de vârstă, sex, rasa, etnie, religie, naționalitate, condiție socială, ideologie politică sau din orice alt motiv, în timp de pace, precum și în timp de război. Codul de deontologie medicală din anul 2005 respecta, în forma actuală, normele internaționale în materie de deontologie medicală cuprinse în Declarația de la Geneva emisă în 1948 după Codul de la Nurnberg (1947) și amendata de către Asociația Mondială Medicală și în Codul Internațional al Eticii Medicale.
Încălcarea unei norme deontologice, fără a produce vreun prejudiciu pacientului, poate atrage răspunderea disciplinara a medicului, însă în situația în care conduita culpabilă a medicului are drept rezultat producerea unei pagube pe seama pacientului, intervine răspunderea civilă delictuala pentru malpraxis.
Pentru angajarea răspunderii juridice trebuie să existe cumulativ o conduită ilicită, un prejudiciu, legătura de cauzalitate intre conduita culpabilă și rezultatul vătămător, vinovăție din partea personalului medical și să nu existe împrejurări sau cauze care înlătura răspunderea juridică.
În doctrina se face distincția între culpa comisiva:manifestata în cadrul unei acțiuni inadecvate prin imprudență, nepricepere sau stângăcie, culpa omisivă manifestata în cadrul unei inacțiuni prin neexecutarea unei acțiuni necesare, culpa “în eligendo” constând în alegerea greșită a unor proceduri medicale ori în delegarea unei persoane necompetente și culpa “în vigilando” constând în nesolicitarea unui ajutor, prin neinformare etc.Pentru o mai bună stabilire a formei de vinovăției este foarte important a se face distincția între fapta comisă prin eroare și fapta comisă din greșeală. Eroarea este determinată de situații că evoluția complicată a unei boli ori simptomatologia atipică, situații în care orice medic ar fi procedat în aceeași manieră. Greșeala presupune nerespectarea unor norme de comportament profesional pe care un medic cu aceeași capacitate profesională, în aceleași condiții, le-ar fi respectat. Spre deosebire de greșeală, eroarea apare în ciuda bunei-credințe și a conștiinciozității medicului.
Potrivit prevederilor Legii nr. 95/2006, personalul medical răspunde civil pentru prejudiciile produse din eroare, care includ și neglijența, imprudenta sau cunoștințe medicale insuficiente în exercitarea profesiunii, prin acte individuale în cadrul procedurilor de prevenție, diagnostic sau tratament.
Legea sus citată reglementează în art. 643 limitarea răspunderii civile, în sensul că toate persoanele implicate în actul medical defectuos vor răspunde proporțional cu gradul de vinovăție al fiecăreia, iar alineatul 2 al acestui text de lege consacra cauzele care înlătura răspunderea civilă pentru malpraxis, respectiv faptul că personalul medical nu este răspunzător pentru prejudiciile produse în exercitarea profesiunii în situația în care acestea se datorează condițiilor de lucru, dotării insuficiente cu echipament, infecțiilor nosocomiale, efectelor adverse, complicațiilor și riscurilor în general acceptate ale metodelor de investigație și tratament, viciilor ascunse ale materialelor sanitare și în cazul în care acționează cu bună-credință în situații de urgență, cu respectarea competentei acordate.
Alături de personalul medical angajat, răspund și unitățile sanitare, în calitate de furnizori de servicii medicale, pentru prejudiciile produse pacienților ca urmare a serviciilor prestate, generate de viciile ascunse ale echipamentelor medicale, ale substanțelor medicamentoase și ale materialelor sanitare ori generate de furnizarea necorespunzătoare a utilităților. În activitatea sa, medicul trebuie să aibă în vedere și să evalueze și cele mai mici riscuri, acționând cu mare prudență. În acest sens, în Legea nr. 95/2006 a fost introdus la Titlul XV și capitolul III – “Acordul pacientului informat”, care statuează obligativitatea obținerii acordului scris al pacientului ce urmează a fi supus la metode de prevenție, diagnostic și tratament cu potențial de risc, după o prealabilă informare a pacientului cu privire la diagnosticul, natura și scopul tratamentului, la riscurile și consecințele tratamentului propus, la alternativele viabile de tratament, la riscurile și consecințele lor, la prognosticul bolii fără aplicarea tratamentului.
Pentru stabilirea cazurilor de răspundere civilă a personalului medical în baza art. 668 din Legea nr. 95/2006, la nivelul fiecărei autorități publice județene sau a municipiului București se constituie o comisie de monitorizare ce este competenta pentru cazurile de malpraxis, ce trebuie sesizata de către o persoană păgubită printr-un act medical, ori de către moștenitorii săi, în caz de deces. Din lista județeana a experților prin tragere la sorți se desemnează un expert sau un grup de experți, în caz de o mai mare complexitate, pentru a efectua un raport asupra cazului. Aceștia au obligația ca în maxim 30 de zile să înainteze un raport comisiei, aceasta urmând ca în maxim 3 luni de la sesizare să adopte o decizie asupra cazului, prin care aceasta comisie stabilește dacă este sau nu un caz de malpraxis în cauza și comunica această decizie în termen de 5 zile calendaristice tuturor persoanelor implicate. Persoanele nemulțumite de decizia dată de comisie pot face contestație în termen de 15 zile de la dat comunicării deciziei.
Potrivit art. 637 alin.2 din Legea nr. 95/2006 persoanele ce au fost prejudiciate printr-un act de malpraxis medical se pot adresa instanțelor civile de judecată, după parcurgerea procedurii stabilirii cazului de malpraxis în termen de 3 ani de la data prejudiciului. Art. 673 din Legea 95/2006 a fost atacat la Curtea Constituțională de un grup de 37 de senatori ca fiind neconstituțional, sustinanduse ca acest text de lege contravine prevederilor art. 126 alin. 6 din Constituție, ce se referă la controlul judecătoresc al actelor administrative. Curtea Constitutioanala, prin decizia nr.298/2006 a respins excepția de neconstituționalitate a Legii prin reforma în domeniul Sănătății, motivând ca acest text de lege nu reglementează compententa instanțelor de drept comun și nici competenta instanțelor de contencios administrativ, ci prevede dreptul de a contesta orice decizie a comisiei la instanțele de judecată. De asemenea, alin.2 din art. 673 din lege constituie o garanție legală a liberului acces la justiție, potrivit dreptului comun. S-a mai constat că prin lege nu s-a reglementat o jurisdicție special administrativă, ci doar s-a infintat o comisie de monitorizare și competanta profesională pentru cazurile de malpraxis, care nu desfășoară o activitate jurisdicționala, ci doar una de control și expertiza profesională.
Prin urmare putem trage concluzia că procedura de stabilire a cazurilor de malpraxis nu împiedica liberul acces la justiție, iar pacienții nemulțumiți de modul de exercitare ar actului medical pot sesiza, pe lângă Colegiul Medicilor sau Comisia de malprazis, și instanțele civile .
Instanța nu neagă faptul că reclamantul și-a pierdut vederea la ochiul drept și că probabil pentru ameliorarea stării sale de sănătate va trebui să suporte și alte tratamente, eventual intervenții chirurgicale costisitoare,însă din actele medicale nu se poate deduce că pârâta a săvârșit o faptă ilicită și mai ales că prejudiciul produs asupra reclamantului se datorează faptei acesteia, dar nici cuantumul despăgubirilor materiale solicitate de reclamant nu poate fi stabilit de instanță înafara unei cuantificări de specialitate ce se putea realiza doar cu ocazia efectuării unei expertize medicale.
Mai mult, în conformitate cu dispozițiile legale aplicabile în materia răspunderii medicului pentru actul medical pe care îl efectuează, respectiv art. 643 din legea nr. 95/2006, persoanele implicate în actul medical vor răspunde proporțional cu gradul de vinovăție ai acestora.
Reclamantul putea să sesizeze direct Comisia de Malpraxis, în conformitate cu prevederile art. 668 din legea nr. 95/2006, instituție care avea autoritatea și competența necesară pentru a decide dacă intervenția chirurgicală efectuată de pârâtă a fost sau nu un caz de malpraxis, însă a ales să sesizeze instanța de judecată pentru a-și soluționa situația, dar în acest caz obligația sa era de a dovedi cele susținute în acțiune și a solicita probe de specialitate (expertiză medicală fiind cea mai relevantă în speță), din care instanța să-și poată forma convingerea că susținerile sale sunt corecte.
În ceea ce privește petitul de obligare a pârâtei la plata unei rente lunare în raport de capacitatea de muncă pierdută, din decizia de pensionare a reclamantului, instanța reține că acesta s-a pensionat pe motive de invaliditate înainte de intervenția făcută de pârâtă, iar cauza invalidității reclamantului a fost alta decât pierderea vederii.
Potrivit reglementărilor în materie, respectiv Titlul VX al Legii 95/2006, unitățile sanitare publice sau private în calitate de furnizori de servicii medicale, răspund civil, potrivit dreptului comun, pentru prejudicii în activitatea de prevenție, diagnostic sau tratament în situația în care acestea sunt consecința infecțiilor nosocomiale, cu excepția cazului în care se dovedește o cauză externă ce nu poate fi controlată de instituție; a efectelor cunoscute ale dispozitivelor și aparaturii medicale folosite în mod abuziv, fără a fi reparate; folosirea materialelor sanitare, dispozitivelor medicale, substanțelor medicamentoase și sanitare, după expirarea perioadei de garanție, sau a termenului de valabilitate a acestora, după caz; acceptării de echipamente și dispozitive medicale, materiale sanitare, substanțe de la furnizori, fără asigurarea prevăzuta de lege. Ori în speță, reclamantul nu a dovedit niciuna din situațiile enumerate, capabile să antreneze răspunderea civilă a pârâtei Spitalul Județean Bistrița – Năsăud.
Având în vedere cele mai sus reținute, instanța a respins ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de reclamant, soluție față de care nu s-au acordat nici cheltuielile de judecată solicitate de acesta.
3.4 Chirurgia estetică și despăgubiri pentru accidentele medicale
Instanță de fond a decis ca medicul anestezist și chirurgul au încălcat în mod culpabil obligația de informare și consiliere și au fost obligați să achite cu titlu de daune-interese un procent de 30% din referențialul prevăzut de către ONIAM.
Curtea de Apel a respins recursul moștenitorilor victimei precizând că decesul a avut loc datorită unui accident medical care însă nu comportă erori iar Oficiul național pentru compensarea accidentelor medicale, a afecțiunilor iatrogene și a infecțiilor nosocomiale (ONIAM) ar fi fost obligat la plata și restului de 70% doar dacă intervenția chirurgicală cosmetica ar fi fost clasificată ca și act de îngrijire medicală.
Notă: în sistemul francez, daunele interese ce se acorda victimelor este stabilit de către un judecător și se bazează pe în referențial stabilit de către ONIAM cu scopul de a asigura o egalitate în acordarea daunelor de către diferitele instante naționale.
Sistemul de despăgubire francez are la bază principiul solidarității; ONIAM este o instituție publica aflat în subordonarea Ministerului Sănătății Pentru o mai bună intelere a spetei trebuie cunoscut faptul că legea franceză (Codul Sănătății) recunoaște și răspunderea medicală obiectivă în sensul în care se considera că victima trebuie despăgubita chiar dacă nu exista culpa medicului în producerea respectivului prejudiciu. Aceste despăgubiri sunt achitate exclusiv de către ONIAM și nu de către medici.
Compensarea contaminării ca urmare a transfuziei nu include imprudenta: dura lex, șed lex Un hemofilic din copilărie este infectat cu HIV și despăgubit de către Fondul de Compensare a persoanelor transfuzate și a hemofilicilor, în perioada 1994 – 1998. În 2000 acesta se căsătorește, iar în 2002, soția și fiica sa, născută în același an sunt diagnosticate ca fiind contaminate cu virusul HIV. ONIAM (a se vedea nota de la speța anterioară cu privire la scopul organizației) face soților o ofertă de compensare a prejudiciilor, pe care aceștia o accepta parțial, refuzând partea corespunzătoare perturbării condițiilor lor de viață.
Soții sesizează Curtea de Apel, iar ONIAM anunța că își retrage oferta făcută soțului ca o compensare a daunelor morale pe care pretinde a le fi suferit ca urmare a contaminării soției și fiicei sale.
Încalca Codul de Sănătate Publică, acea instanță care, pentru a obliga ONIAM la compensare, reține, în primul rând, certitudinea că, în cazul în care nu ar fi fost contaminat cu virusul SIDA, el nu ar fi putut să-și contamineze soția și că, prin urmare, contaminarea care reprezintă sursa obligațiilor ONIAM se afla în legătură obiectivă cu prejudiciul pentru care reclamantul solicita despăgubiri.
Având în vedere și culpa reclamantului în sensul în care acesta a întreținut cu bună știință relații sexuale neprotejate cu soția sa, acest comportament îl face responsabil, rezultând o responsabilitate comună ceea ce reduce obligația ONIAM de a acoperi prejudiciul la doar o treime.
În privința daunelor solicitate de către soție și fiica infectată, ONIAM nu poate fi făcut responsabil, nici măcar parțial, pentru prejudiciile pretinse atunci când aceasta contaminare a fost cauzată de relațiile sexuale neprotejate pe care persoana le-a practicat cu bună știință.
Prestație în compensare, vătămare corporală și efectul asupra stării de sănătate. Printr-o hotărâre Curtea de casație precizează că, dacă este corect să se considere ca în prima instanță Curtea de Apel din Bordeaux, stabilind cuantumului compensației datorat soției, include printre altele compensarea unei vătămări corporale pe care aceasta a suferit-o deși nu demonstrează că despăgubirea compensează un handicap, aceasta nu scutește instanță de a lua în considerare starea de sănătate a soției, degradata de urmările accidentului și pe care ea le-a menționat în concluziile sale.
Concluzii
Reglementările privind malpraxisul sunt necesare în viața de zi cu zi deoarece inspira oamenilor de rând o mai bună încredere în sistemul medical din România, o încredere ca aceste practici medicale în care ei își pun spirant și care se repercutează asupra integrității corporale și vieții pacienților se desfășoară în mod corect.
În final că titlu de concluzie aș dori să vă prezint una din părerile unei personalități de faza în domeniul medical cu privire la răspunderea pentur malpraxis “Sunt încredințat că atunci când discutam despre latura morală și juridica a profesiunii noastre. malpraxisul medical, care reprezintă prin definiție o discontinuitate în standardul normal de îngrijire a unui pacient, ce determina un prejudiciu adus acestuia, reprezintă, cel puțin în ultimii 10-20 de ani, dezbaterea care a suscitat cele mai multe controverse și care firește a indus și numeroase încercări de reglementare în domeniul dreptului medical.
Principiile care fundamentează noțiunea de malpraxis medical se afla de obicei dincolo de nivelu1 de înțelegere al unui individ fără o pregătire medicală superioară, care din punct de vedere elementar, poate eventual limita discuția 1a vechile teze antagoniste care fie exonerau pe medic de orice răspundere, pornindu-se de la ideea ca acesta nu poate dori decât binele pacientului pe care îl are în îngrijire (teoria imunității), fie dimpotrivă, îl incriminau automat atunci când acesta cauza bolnavului un prejudiciu (teoria rigoristă).
Judecarea noțiunii de malpraxis medial se poate face însă în condițiile în care doctrina medico-juridica este capabilă să promoveze un „standard profesional medical”, care în condițiile sanitare ce diferă major de la țară la țară, ar trebui poate să aibă un caracter național, bazat pe date concrete și nu pe ipoteze, în sensul că același standard ar trebui să funcționeze și într-un spital comunal, dar și într-un spital clinic universitar, numai că în primul caz acesta reprezintă un maxim, în timp ce în cel de-al doilea un minim de îngrijiri ce poate fi acordat celor internați.Ideea de plecare este că acest „standard” clarifica și explică într-o manieră clară și unanim acceptată, conceptele tehnice care se pot aplica diferit în funcție de pregătirea profesioniștilor în domeniul analizat. Trebuie să ținem însă seama că „standardul de practică” nu găsește întotdeauna răspunsul la toate problemele medicale ce se pot ivi în îngrijirea bolnavilor, măcar dacă ne gândim la axioma că „nu exista boli, ci bolnavi”.
Dacă ținem seama de gradele de derapaje de înțelegere la care asistăm în ultimii ani ca urmare a interpretărilor de cele mai multe ori eronate ale unor rezultate de practică medicală nefavorabile pentru pacient, care de cele mai multe ori ajung în fata comisiilor de jurisdicție ale Colegiului Medicilor, trebuie să acceptăm pe deplin că apariția acestei lucrări a domnului conf. univ. dr. Cristian Stan își găsește o importantă justificare.
Problematica malpraxisului tratată exhaustiv, în capitole prezentate poate într-o manieră prea tehnică, este atât de actuală, încât devine indispensabila nu atât juristului și comisiilor de jurisdicție ale Colegiului Medicilor, ci mai ales medicilor și caselor de asigurări, constituind un îndreptar extrem de necesar unor demersuri „de lege ferenda” care se fac resimțite la noi, în situația în care cresc aproape exponențial revendicările pacienților împotriva cadrelor medicale, aflate într-o postură defensivă, ineficientă, în condițiile lipsei unor reglementări clare în materie.
Delimitarea și definirea exactă a răspunderii penale, civile și deontologice ivite în practică medicală, criteriologia standardelor de conduită medicală, problematica și definirea consimțământului informat, riscurile și pericolele posibile în diferitele specialități medicale, confidențialitatea actului medical, sunt câteva din capitolele ce dau valoare acestei lucrări nu numai prin maniera exhaustivă în care sunt tratate, ci și prin incursiuni de legislație comparată fata de țări în care problematică a fost sau este în curs de a fi clarificata.Consider că un asemenea demers în care s-a angajat autorul este benefic și menit să atragă atenția legiuitorului și a altor factori de răspundere asupra unor zone de interes major pentru sistemul sanitar și de practică medicală din țara noastră.
Bibliografie
Adelman S.H., Li Westerlund J.D., The Swedish Pațient Compensation System: A viable alternative to the U.S. tort system? Stockholm, Sweden, 2003;
Cocora L., Evaluarea și managementul riscului în medicină. Revista Romană de Bioetică, vol. 1, nr. 1, 2003: 95-100;
Dressler M.L., Probleme de deontologie și răspundere medicală, în Tratat de medicină legală, vol. ÎI sub redacția V. Beliș, Ed. Medicală, București, 1996: 908-957
Knight B., Medical malpractice. Simpsons forensic medicine, ed. a XII-a, sub redacția B. Knight 2001;
Lewis M.A., Warden C.D., The medical office în litigation, în Law and ethics în the medical office. Including bioethical issues, second ed., F.A. Davis Company Philadelphia, 1988: 55-71;
Moldovan A.T., Răspunderea. Tratat de drept medical, Ed. All Beck, București, 2002: 339- 444;
Trif A.B., Astarastoae V., Responsabilitatea juridică medicală în România. Premise pentru un viitor drept medical. Ed. Polirom, Iași, 2000;
Curca G.C. – Reglementarea malpraxisului medical într-un cadru coerent este o necesitate în domeniul sanitar, Revista Româna de Bioetică vol. 3 nr. 4
Predescu O. – Convenția europeană a drepturilor omului și Dreptul penal roman, Editura Lumina Lex București 2006
Codul Deontologic al medicilor din România – 1997
Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sanitar
Bibliografie
Adelman S.H., Li Westerlund J.D., The Swedish Pațient Compensation System: A viable alternative to the U.S. tort system? Stockholm, Sweden, 2003;
Cocora L., Evaluarea și managementul riscului în medicină. Revista Romană de Bioetică, vol. 1, nr. 1, 2003: 95-100;
Dressler M.L., Probleme de deontologie și răspundere medicală, în Tratat de medicină legală, vol. ÎI sub redacția V. Beliș, Ed. Medicală, București, 1996: 908-957
Knight B., Medical malpractice. Simpsons forensic medicine, ed. a XII-a, sub redacția B. Knight 2001;
Lewis M.A., Warden C.D., The medical office în litigation, în Law and ethics în the medical office. Including bioethical issues, second ed., F.A. Davis Company Philadelphia, 1988: 55-71;
Moldovan A.T., Răspunderea. Tratat de drept medical, Ed. All Beck, București, 2002: 339- 444;
Trif A.B., Astarastoae V., Responsabilitatea juridică medicală în România. Premise pentru un viitor drept medical. Ed. Polirom, Iași, 2000;
Curca G.C. – Reglementarea malpraxisului medical într-un cadru coerent este o necesitate în domeniul sanitar, Revista Româna de Bioetică vol. 3 nr. 4
Predescu O. – Convenția europeană a drepturilor omului și Dreptul penal roman, Editura Lumina Lex București 2006
Codul Deontologic al medicilor din România – 1997
Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sanitar
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Asigurarea de Malpraxis Medical (ID: 136613)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.