Asigurarea Creditelor Bancare
Asigurarea creditelor bancare
Cuprins
INTRODUCERE
CAPITOLUL 1. Asigurarea creditelor
1.1. Necesitatea asigurării creditelor
1.2. Activitatea băncilor între eficiență și risc
1.3. Credite bancare și riscurile asigurabile
CAPITOLUL 2. Stadiul actual al asigurării creditelor în România
2.1. Piața românească de asigurări
2.2. Previziuni – Piața românească a asigurărilor
2.3. Piața creditului
2.4. Evoluția creditării și a restanțelor la bănci
CAPITOLUL 3. Impactul crizei economice asupra asigurărilor de credite în
România și situatia acestora
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
INTRODUCERE
În etapa actuală, la noi în țară, este necesară stimularea agenților economici în efectuarea de investiții, ceea ce se poate obține, între altele, prin scutirea sau reducerea impozitului asupra beneficiului alocat în acest scop, iar creditul bancar ca principală sursă împrumutată trebuie să devină o pârghie veritabilă de susținere a dezvoltării. Creditele trebuie să fie acordate numai pentru proiecte cu eficiență ridicată, spre a se crea condiții optime de rambursare și dezvoltare. Acordarea de credite bancare este necesar să fie condiționată de participarea întreprinderii cu fonduri proprii la finanțarea investițiilor (într-o anumită proporție).
Principalul obiectiv al băncii este satisfacerea cât mai completă a cerințelor clienților în condițiile înregistrării unui nivel optim al indicatorilor care caracterizează volumul și calitatea activității bancare.
Asigurarea creditelor deține un loc deosebit în cadrul asigurării pentru riscuri financiare care are drept scop să protejeze comercianții și producătorii împotriva daunelor financiare generate de insolvabilitatea cumpărătorilor care au achiziționat bunuri pe credit. Riscurile aferente activității comerciale pot îmbrăca o varietate de forme: riscul de neplată, riscul de întârziere la plată, riscul politic, riscul de catastrofe naturale, riscul monetar, etc.
Se impune în acest sens identificarea acestor riscuri și acoperirea efectelor lor prin diverse instrumente de protecție juridică a drepturilor reale (ipotecă, gaj), a dreptului obligațiilor (cauțiunea, delegația), mecanisme bancare (cont curent), alte garanții economice și nu în ultimul rând mutualizarea riscurilor având la bază datele statistice (asigurarea propriu-zisă). Asigurarea creditului a cunoscut o creștere progresivă, extinzându-se treptat în toate țările lumii, are în prezent o piață proprie cu caracteristici structurale proprii și cu o puternică capacitate de adaptare.
CAPITOLUL 1. Asigurarea creditelor
1.1. Necesitatea asigurării creditelor
Creditul, cuvânt-cheie în societatea contemporană, considerat ca un element-martor al economiei de piață, își are reversul său: riscul. Riscul este el însuși diversificat: riscul de neplată, riscul de întârziere la plată datorat fie falimentului debitorului, fie unor evenimente naturale, politice etc. De asemenea, societățile bancare suportă riscuri proprii activității lor, cum ar fi: riscul de lichiditate, riscul de piață sau riscul de variație a ratei dobânzii. Analiza riscurilor bancare interne este completată de evaluarea riscurilor externe, cum ar fi cele asociate. Pe măsura multiplicării creditelor acordate și, implicit, a riscurilor care le însoțesc, au apărut noi instrumente de apreciere și de calificare a riscurilor, ducând la apariția unei profesii noi, bazate pe o tehnică statistică de apreciere și compensare a riscurilor. Apare astfel și se dezvoltă instituția asigurării creditului, care, după o creștere progresivă, cunoaște o extindere în aproape toate țările lumii. În prezent, asigurarea creditului beneficiază de o specializare conceptuală și de o piață proprie cu caracteristici structurale proprii, de o fizionomie proprie și de o capacitate proprie de adaptare.
Riscul bancar nu are o definiție unanim acceptată. Astfel, în lucrarea amplă dedicată riscului bancar, și intitulată „Gestiunea riscului bancar”, autoarea sugerează că cei mai mulți specialiști se axează în definirea riscului și gestiunea riscului „asupra funcției clasice a băncilor, de intermediere în sfera riscurilor financiare prin diviziunea acestora”…fiind tratată în special „problema unor pierderi neprevăzute la active bancare, pierderi cauzate de riscuri de piață, de credit sau de lichiditate”. Însă în opinia altor autori, noțiunea de risc bancar, este definită strict prin intermediul costurilor și se referă la „valoarea actuală a tuturor pierderilor sau cheltuielilor suplimentare pe care le suportă sau pe care le-ar suporta o instituție bancară”.
Și Iuliana Predescu spune despre riscul bancar că este „un fenomen prezent în ansamblu sferei de activitate a societăților bancare și reprezintă incertitudinea realizării unui anumit nivel al profitului sau chiar probabilitatea apariției unor pierderi.” În literatura de specialitate riscurile bancare sunt caracterizate a avea efecte adverse asupra profitabilității datorită mai multor cauze. Astfel, riscurile bancare reprezintă variabile de incertitudine care pot afecta activitatea unei instituții de credit. Ele sunt asociate cu pierderi care se datorează unor evoluții contrare a rezultatelor. Pierderile din riscuri se înregistrează în contabilitatea bancară sub forma provizioanelor care practic diminuează rezultatele. După 1990, s-a constatat o tendință de amplificare a riscurilor în activitatea bancară datorită, mediului economic complex în care acționează instituțiile de credit, intensității concurenței, diversificării produselor și serviciilor.
În România, datorită economiei în dezvoltare și a proceselor structurale și de reformă existente riscurile potențiale, sunt mai pregnante, însă de cele mai multe ori asumarea lor poate conduce la profit. De aceea, riscurile în general, trebuie analizate prin prisma corelației risc – profit în sensul existenței a două alternative:
• asumarea unor riscuri mari atunci când și profitul este la un nivel ridicat;
• concentrarea pe riscuri minime având ca efecte un profit minim dar sigur.
Predilecția băncilor către anumite plasamente (riscante) amplifică riscul, însă prudența bancară, trebuie să fie principiul fundamental care guvernează activitatea bancară. O conducere eficientă trebuie să includă în strategia băncii și programe de gestiune a riscurilor bancare, în scopul minimizării acestora. Astfel, instituțiile de credit trebuie să își asume toate riscurile apărute ca rezultat al obținerii de profit știind că:
• trebuie să respecte măsurile prudențiale impuse de autoritatea națională de reglementare;
• profitul așteptat să fie pe măsura expunerii la risc;
• eventualele pierderi să nu aducă instituția de credit într-o situație financiară precară, știind că, ele trebuie acoperite din provizioane sau profit;
• riscul trebuie dimensionat astfel încât pierderea produsă să poată fi considerată normală iar imaginea băncii (pe piața națională și internațională) să nu aibă de suferit.
În condițiile crizei financiare mondiale băncile trebuie să fie pregătite sau să se pregătească rapid pentru a promova schimbarea. Un domeniu care necesită atenție și acțiune prioritară rămâne legătura mai strânsă dintre capitalul unei bănci și riscurile pe care aceasta poate să și le asume, pentru a proba că este o instituție financiară stabilă și condusă eficient.
Riscul de credit reprezintă unul din principalele riscuri aferente activității bancare, iar managementul acestuia are o influentă majoră asupra performanțelor băncii. Acordul Basel II a oferit băncilor o arie mai largă de opțiuni pentru determinarea cerințelor de capital pentru acoperirea riscului de credit. Cele trei abordări propuse au grade de complexitate diferite, conferind băncilor posibilitatea de a opta pentru una din variante funcție de necesitățile lor, de profilul de risc și de strategia autorităților de supraveghere naționale.
Abordarea standard reprezintă o variantă mai complexă a acordului Basel I și prevede, în principal, atribuirea anumitor grade de risc fiecărui element de activ bilanțier și din afara bilanțului, în funcție de tipul entității de risc și de garanțiile aferente, bazate pe evaluările externe efectuate de agențiile internaționale de rating și de alte instituții de profil.
Abordările pe baza ratingurilor interne (IRB) permit diferențierea mai mare a riscului în funcție de ratingurile stabilite pe plan intern de instituțiile de credit. Băncile trebuie să folosească propriile estimări ale indicatorului probabilității de nerambursare (PD) și să utilizeze estimările făcute de autoritatea de supraveghere pentru pierderea produsă de nerambursare (LGD) și expunerea la nerambursare (EAD) – (în cazul IRB de bază) sau chiar estimări proprii și pentru celelalte componente ale riscului de credit (în cazul IRB avansată).
Abordările bazate pe modelele interne de rating depind de acuratețea estimării probabilității de nerambursare. În prezent numeroși specialiști discută dacă noile modalități de abordare privind riscul de credit au constituit o îmbunătățire a cadrului de reglementare sau dacă nu cumva au alimentat criza în condițiile în care Basel II a permis băncilor să utilizeze propriile estimări pentru cuantificarea riscului de credit cu efect direct asupra adecvării capitalului. Dar totuși amendamentele pe care Basel III le-a adus nu vizează modificări de substanță privind modalițățile de abordare a riscului de credit.
Asigurarea de credit protejează comercianții și producătorii în fața riscului de neplată de către consumatorii care cumpără sau închiriază bunuri sau beneficiază de facilități de credit similare. Asigurarea de credit vine să elimine temerea vânzătorului privind neplata de către cumpărător a sumelor ce i se cuvin oferind protecție pentru riscul de neplată. Motivul îl poate reprezenta situația financiară a cumpărătorului sau în cazul în care vânzarea are loc într-o altă țară decât cea în care se află vânzătorul, cauzele legate de situația țării importatorului (reglementări, război, etc.). De aceea asigurarea de credite apare ca o protecție directă a vânzătorilor față de riscul de neîncasare și în același timp, ca o garanție în fața băncii, constituind și o posibilitate de acces la finanțare.
Dezvoltarea pieței asigurărilor în ultimii ani, ca și nevoia acoperirii riscurilor financiare rezultate din creditele acordate de diversele instituții de credit au determinat apariția în oferta asiguratorilor a unui nou produs – asigurarea de credit. Asiguratorii accepta să acopere riscurile de credite, ca urmare a neîncasării de către bancă a ratelor de credit de la debitorii aflați în imposibilitate de plată. Beneficiarii finali ai acestui tip de asigurare sunt instituțiile de credit și în mod deosebit băncile comerciale, băncile de economii (CEC) sau societățile financiare care sunt interesate să-și asigure capitalul împrumutat.
Riscul asigurat se referă exclusiv la pierderile financiare pe care asiguratul le-ar suferi că urmare a incapacității de plată și/sau insolvabilității certe și dovedite prin acte ale debitorilor săi, persoane juridice sau fizice. În cazul creditelor acordate persoanelor fizice de către bănci, se solicita diverse tipuri de asigurări, cele mai uzuale fiind asigurarea imobilului (în cazul creditelor ipotecare) și asigurarea de viață a împrumutatului. Modul de funcționare a asigurării riscului de neplata este următorul:
Persoana fizică împrumutată este beneficiarul poliței de asigurare, pe care va fi obligată să o cesioneze băncii împrumutătoare. În cazul producerii evenimentului asigurat (neplata sumelor scadente), asiguratorul va plăti băncii suma asigurată, determina conform condițiilor contractuale. În cazul în care asiguratorul, după ce plătește băncii, se îndreaptă cu o acțiune în justiție împotriva împrumutatului, acesta se poate expune la plata unor sume mai mari decât creditul, urmând să plătească asiguratorului sume ce acoperă capitalul, dobânda și penalitățile de întârziere, precum și costurile de executare silită, în cele din urmă.
Pe de altă parte, de ăncii împrumutătoare. În cazul producerii evenimentului asigurat (neplata sumelor scadente), asiguratorul va plăti băncii suma asigurată, determina conform condițiilor contractuale. În cazul în care asiguratorul, după ce plătește băncii, se îndreaptă cu o acțiune în justiție împotriva împrumutatului, acesta se poate expune la plata unor sume mai mari decât creditul, urmând să plătească asiguratorului sume ce acoperă capitalul, dobânda și penalitățile de întârziere, precum și costurile de executare silită, în cele din urmă.
Pe de altă parte, de la caz la caz, prima de asigurare poate acoperi numai capitalul, situație în care banca împrumutătoare se va putea îndrepta direct împotriva împrumutatului pentru diferența (dobânzi, penalități, costuri de executare). Mai mult, în cazul neplății creditului, împrumutatul va fi înregistrat că „rău-platnic” la Centrala Riscurilor Bancare, cu consecința imposibilității temporare sau permanente a contractării de credite pe viitor.
Estimarea probabilității de nerambursare este primul pas pentru determinarea și evaluarea riscului de credit. Problemele majore în estimarea probabilității de nerambursare sunt generate de limitarea informațiilor necesare. Abordarea bazată pe modelele interne de rating depinde de acuratețea estimării probabilității de nerambursare. Comitetul Basel propune trei metode de bază pe care băncile le pot utiliza pentru calcularea probabilității de nerambursare:
• ratingul extern mediu al contrapartidei;
• estimarea prin modele privind riscul de credit;
• calcule bazate pe date istorice sau categorii de rating aferente portofoliului de credite al băncii.
Modelarea riscului de credit și determinarea probabilității de nerambursare au fost teme dezvoltate de numeroși cercetători, începând cu studiile realizate de Beaver (1966, 1968) și Altman (1968) privind utilizarea analizei liniar discriminante (linear discriminant analysis) pentru prezicerea falimentului unei companii. În prezent există mai multe abordări pentru modelarea riscului de credit.
Modele structurale, care au la bază Merton Option Pricing Model – tratează capitalul propriu ca o opțiune pe activul societății. Valoarea de piață a companiei depinde de prețul și volatilitatea acțiunilor. Nerambursarea apare când valoarea de piața estimată a companiei atinge valoarea prestabilită de nerambursare (default barrier).
Modele fundamentale, care au în vedere estimarea probabilității de nerambursare în baza unor factori determinanți – informații financiare ale companiei. Aceste modele sunt utilizate, în special, în cazul societăților necotate, pentru care nu există date privind valoarea de piață. În această categorie se disting trei grupe – modele macroeconomice, care au în vedere determinarea probabilității de nerambursare funcție de starea economiei (acestea sunt utilizate în special pentru determinarea probabilității de nerambursare sectoriale), modele credit scoring, care au la baza date financiarcontabile ale societății, și modele bazate pe rating.
În opinia mea un aspect important în implementarea unui sistem de rating performant îl reprezintă sistemul de colectare a datelor. În acest sens trebuie avute în vedere următoarele aspecte: accesul la date, calitatea acestora și managementul procesului.
Accesibilitatea datelor. Determinarea riscului de credit implică accesul la un volum mare de date. Pentru a fi eficient sistemul de acces al datelor trebuie să ofere posibilitatea accesării acestora (citirea, scrierea și updatarea lor) cu un minim de intervenție din partea factorului uman.
Calitatea datelor. Sistemele de risc se bazează pe date cu o calitate ridicată. Deci un sistem performant trebuie să fie capabil să „repare” date lipsă sau incorecte; să identifice modalități de a îmbunătăți colectarea datelor; să reducă redundanța datelor. De asemenea, sistemul de management al calității datelor trebuie să fie capabil să integreze și să monitorizeze calitatea datelor provenite din diferite sisteme pentru a oferi o versiune corectă a acestora.
1.2. Activitatea băncilor între eficiență și risc
Creșterea puternică a pieței bancare românesti sub aspectul volumului si complexității tranzacțiilor desfășurate a impus îmbunatațirea permanentă a procesului de supraveghere, monitorizarea sistemului bancar axându-se cu preponderență pe analiza riscurilor pe care le implică, direct sau indirect, activitatea bancară. Au fost dezvoltate, astfel, metode de analiză și cuantificare vizând nu numai performanțele financiare ale băncilor, ci și corelarea profilului lor de risc cu aptitudinile de gestionare a riscurilor.
Analiza lunară, efectuată pe baza unui set de indicatori economico – financiari și de performanță bancară, a stabilității sistemului bancar a fost completată cu o evaluare trimestrial\ a vulnerabilităților sistemului la potențialele riscuri de creditare, valutar si de dobândă, pe baza unui model de simulare a răspunsului la condiții extreme (stress test).
Creditarea este o activitate de bază care poate genera profituri importante pentru bancă, dacă este practicată corect, dar care poate duce și la pierderi. Prin urmare, creditarea trebuie abordată într-o manieră structurală și logică. Astfel că, în cazul în care o bancă acordă credit unui client persoană fizică sau juridică, iar aceasta din anumite motive nu va putea să-și achite obligațiile (restituirea creditului plus dobânda aferentă), banca va înregistra pierderi pe care trebuie să le suporte din profit.
Pentru a reduce la minim pierderile rezultate din credite neperformante, lucrătorii bancari implicați în activitatea de creditare trebuie să procedeze cu responsabilitate la evaluarea riscurilor pe care le presupune acordarea împrumutului. Gestionarea riscului de credit se bazează pe câteva principii importante, cum ar fi:
• analizarea și aprobarea lansării de noi produse și activități generatoare de risc de către conducerea băncii;
• utilizarea de criterii bine definite de acordare a creditului, în funcție de tipul de clientelă, implicând atât cunoașterea detaliată a debitorului, cât și a destinației și structurii creditului, precum și a sursei de rambursare, solicitarea de garanții reale sau personale pentru diminuarea riscului de credit la niveluri acceptabile;
• procese bine formalizate pentru aprobarea creditelor, incluzând un sistem clar de competențe de aprobare;
• monitorizarea continuă a expunerilor, la nivel individual, respectiv la nivel de grup de expuneri, unde este cazul;
• monitorizarea și raportarea periodică, către conducerea băncii, a calității portofoliilor de credit;
• verificarea periodică a activității de creditare, de către funcția de audit intern;
• utilizarea unui sistem pentru identificarea și gestionarea a creditelor neperformante și a diferitelor aspecte rezultate din această activitate, utilizând indicatori obiectivi.
Dintre toate creditetele acordate cel mai mare risc îl reprezintă creditele negarantate.
Riscul de credit este asociat tuturor tranzacțiilor care pot duce la apariția unor cereri de despăgubiri reale, contingente sau potențiale față de clienții Băncii. Riscul de credit rezidă în riscul de nerespectare a obligației de plată – riscul ca o contrapartidă să nu poată să își îndeplinească obligațiile financiare, riscul de țară – reprezintă riscul pe care banca îl poate suporta, în orice țară, din cauza naționalizării, exproprierii de bunuri, repudierii datoriei de către guvern și riscul de răscumpărare – reprezintă riscul ca răscumpărarea sau compensația tranzacțiilor să eșueze.
Referitor la riscul de credit, limitele de risc sunt stabilite pentru diferite segmente de clienți: și a stabilit competențe de aprobare (puteri) pentru clienți reprezentând limita maximă pentru aprobarea creditelor. Banca acordă credite clienților persoanelor fizice cu venituri stabile și de încredere în ceea ce privește îndeplinirea obligațiilor contractuale față de Bancă.
Potrivit Raportului BNR, măsurile întreprinse în direcția diminuării riscului de creditare se concretizează în:
• cunoașterea tuturor factorilor de decizie controlabili și necontrolabili, precum și a tuturor limitărilor și a rezultatelor pentru orice linie de credit sau serviciu ce ar putea fi acordat;
• realizarea unei baze informaționale eficiente;
• întocmirea cu atenție a documentației de creditare în scopul asigurării termenilor și condițiilor ce sprijină poziția băncii;
• asigurarea unor garanții corespunzătoare;
• evaluarea la nivel individual a capacității de rambursare a debitorilor;
• asigurarea unui control calitativ și cantitativ al creditului, pentru a putea ține evidența și a realiza raportul dintre gradul de îndatorare și credit;
• constituirea tutror provizioanelor specifice de risc de credit pentru a putea absorbi pierderile anticipate;
• dispersia riscului de credit prin diversificarea clientelei și a tipurilor de credite acordate;
• evitarea unei concentrări a creditelor pe diferite zone geografice, sectoare economice, destinații, termene, categorii de clasificare, tipuri de garanții, precum și evitarea asigurării-reasigurării lor la o singură societate sau la societăți de asigurare cu probleme;
• revizuirea periodică a sistemului de analiză a clientelei în vederea acordării de credite
Un principiu esențial în activitatea de creditare este reprezentat de stabilirea unor criterii de acordare a creditelor sănătoase și bine definite. Gestionarea preventivă a riscului de credit presupune organizarea procesului de creditare, începând cu diferitele politici de credit și terminând cu monitorizarea și controlul creditelor acordate, având la bază anticiparea riscurilor în scopul diminuării sau eliminării efectelor nedorite ale acestora.
Calitatea slabă a creditului, cuplată cu practici slabe ale managementului riscului, s-a dovedit a fi un factor dominant în eșecurile băncilor și crizelor bancare. Fiecare bancă trebuie să determine raportul acceptabil risc / recompensă pentru activitățile sale, ca element în costul capitalului. În cazuri deosebite, justificate economic, când împrumutatul se confruntă cu greutăți majore temporare în rambursarea ratelor de credit și achitarea dobânzilor aferente acestora, la solicitarea clientului, ofițerii de credite vor analiza situația economico-financiară a împrumutatului și vor putea propune reeșalonarea de plată a întregului credit, ca o măsură intermediară, înainte de declararea în incapacitate de plată și declanșarea procedurii de executare silită.
Prin reeșalonare se pot prelungii sau amâna toate scadențele ratelor intermediare și finale, precum și modificarea cuantumului acestora în cadrul soldului total rămas de rambursat, cu depășirea termenului inițial aprobat, dar fără a se putea depăși termenele maxime de creditare, prevăzute de lege și normele metodologice pentru respectivul tip de credit. Noile scadențe și costurile aferente stabilite în urma rescadențării și reeșalonării vor fi stipulate într-un act adițional la contractul de credite.
Cererile de rescadențare și reeșalonare a creditelor vor fi depuse la bancă, de împrumutați, în timp util, înainte de scadența ratelor de credit respective. În cazul agenților economici care, ca urmare a aplicării programelor de redresare, restructurare, rentabilizare, a schimbărilor produse în cadrul acționariatului, a managementului, găsirii de noi piețe de desfacere etc., există perspective de redresare a activității și de asigurare pe termen lung a unor rezultate pozitive, banca poate reactiva, în cazuri deosebite, la cererea agenților economici creditele nerambursate la scadență, evidențiate în activul bilanțului.
Reactivarea creditelor din bilanț, nerambursate la scadență, presupune transformarea acestora în credite noi, pentru care se vor solicita de către bancă garanții acoperitoare dintre cele prevăzute de norme, se va achita comisionul de gestiune și se vor încheia acte adiționale la contractele de credit încheiate sau noi contracte de credite și garanții. Unui credit reactivat i se pot stabilii scadențe intermediare, fără ca scadența finală să depășească termenele de rambursare stabilite de lege și norme. Este admisă o singură reeșalonare/reactivare a aceluiași credit. În cadrul unui credit reeșalonat nu se admit rescadențări. Centrala băncii poate aproba, la propunerea sucursalelor județene, și alte rescadențări /reeșalonări /reactivări ale unor credite problemă care au continuat să înregistreze restanțe.
Rescadențarea /reeșalonarea /reactivarea /revizuirea /acordarea creditelor se aprobă conform limitelor de autoritate stabilite. Creditele la care s-a îmbunătățit categoria de clasificare și nu se mai încadrează în portofoliul creditelor problemă vor fi evidențiate și raportate la Departamentul Corporate, urmând regulile și uzanțele acestuia. Pentru creanțele la care s-au epuizat toate căile de îmbunătățire a categoriei de clasificare și de rambursare a restanțelor, se vor lua măsuri, cu precădere a celor care au un serviciu al datoriei mai mare de 360 de zile, sau pentru care instanțele judecătorești au dat hotărâri de declanșare a falimentului, de trecere la scoaterea în afara bilanțului, în condițiile Procedurii de recuperare a creanțelor băncii și de scoatere în evidența extrabilanțieră a debitorilor insolvabili.
În situația în care, din activitatea curentă, rezultă că un agent economic nu are posibilitatea ca din activitatea desfășurată să genereze fluxuri de lichidități, care să permită rambursarea creanțelor față de bancă, la solicitarea debitorilor/garanților, banca poate aproba în vederea stingerii pe cale amiabilă a obligațiilor înregistrate, valorificarea activelor aflate în garanția băncii. În acest scop, unitățile teritoriale vor proceda la evaluarea tuturor garanțiilor, aferente creanțelor care se solicită a fi stinse din valorificarea garanțiilor, și în funcție de limitele de autoritate stabilite prin ordinul președintelui, se va aproba valorificarea garanțiilor (banca își va da acordul privind vânzarea de către debitor/garant a activelor aflate în garanție la o valoare cel puțin egală cu valoarea de piață stabilită prin raportul de evaluare, dar nu mai mică decât valoarea de piață stabilită în raportul de evaluare realizat la data acordării creditului).
În situația în care sumele valorificate nu acoperă integral creanțele garantate, respectiv credite și dobânzi aferente, banca va urmării ca pentru creanțele care rămân în sold, să existe garanții asiguratorii acoperitoare. Sumele rezultate din vânzarea activelor, vor fi transferate într-un cont escrow, în care banca va avea calitatea de agent și beneficiar al sumelor, care vor fi utilizate la rambursarea creanțelor garantate. Radierea ipotecilor și/sau a gajurilor se va face numai după achitarea integrală a prețului în contul datoriilor, iar în cazul în care părțile convin ca operațiunea de vânzare să se deruleze printr-un cont escrow, la data alimentării contului de credit cu sumele din contul de credit din contul de depozit escrow.
COMITETUL DE LA BASEL DE SUPRAVEGHERE BANCARĂ este un organism internațional format din reprezentanții autorităților de supraveghere bancară și ai băncilor centrale din principalele țări industrializate. Acesta își desfășoară activitatea prin întruniri periodice (la fiecare trei luni) efectuate la sediul Băncii Reglementelor Internaționale de la Basel (Elveția): Belgia, Canada, Franța, Germania, Italia, Japonia, Luxemburg, Olanda, Suedia, Elveția, Anglia și SUA. Majoritatea băncilor de prim rang alocă în prezent peste 20% din capitalul lor riscurilor operaționale. Abordarea riscurilor operaționale este în continuă dezvoltare, existând trei modalități diferite de tratare a acestora:
1 Indicatorul de bază – presupune folosirea unui singur indicator ce reflectă riscul operațional pentru întreaga activitate a băncii.
2 Indicatorul standard – ce presupune stabilirea unui coeficient diferit pentru diferitele tipuri de activități
3 Metodele interne de evaluare – solicită băncilor să utilizeze normele interne pentru determinarea cerinței minime de capital
Limitele de risc față de clienți corporate se stabilesc anual, pentru un eșantion reprezentativ de clienți, sau în cursul anului, atunci când în acest eșantion apar modificări reprezentative. În vederea gestionării corespunzătoare a riscului față de debitorii unici, se stabilesc limite de risc pentru un eșantion de debitori unici ai băncii. Limita de expunere la riscul de credit propusă pentru un debitor unic poate fi mai mare decât suma limitelor de risc ale entităților din cadrul grupului.
Diferența dintre suma limitelor de risc stabilite unităților componente și limita de risc totală stabilită debitorului unic respectiv este utilizată de DMR-SMRC pentru alocarea de limite de risc unităților componente, la care nu s-au stabilit la data analizei limite de risc, deoarece nu erau evidențiate în cadrul debitorului unic sau nu aveau angajamente la bancă. În cadrul limitelor de risc aprobate pe total debitor unic, competența de redistribuire a limitelor de risc între unitățile componente ale grupului revine DMR, la cererea unităților bancare teritoriale. Ca regulă generală, limitele de risc care pot fi atribuite unui client, pot fi cu atât mai mari cu cât performanțele economico-financiare/aspectele nefinanciare sunt mai bune. Limita de risc are caracter confidențial, utilizându-se numai pentru uzul intern al băncii, de către persoanele autorizate (directorul, directorul adjunct, șeful serviciului de administrare riscuri, linii programe finanțare, piețe de capital, șeful compartimentului de credite și ofițerul de credite care se ocupă de clientul respectiv). În contractele de credite/acordurile de garantare/avalizare care se încheie între bancă și clienții se înscriu elementele care definesc tranzacțiile aprobate în cadrul limitelor de risc stabilite.
Nivelul limitei de risc nu se înscrie în evidențele contabile ale băncii (în bilanț sau în afara bilanțului) și nici în documentele contractuale încheiate cu clientul băncii (contract de credit; acord de garantare/avalizare – contract de credit). Limita de risc este totodată și un instrument de planificare al managementului unităților bancare teritoriale și al Centralei băncii, prin care banca își stabilește pentru o perioadă de timp viitoare la cât se poate expune (ca nivel maximal) față de fiecare din principalii clienți, indiferent dacă aceștia vor solicita sau nu produse bancare în perioada respectivă.
Limita de risc nu trebuie să se confunde cu expunerea băncii față de un client la un moment dat, expunerea reprezentând suma angajamentelor asumate de bancă prin contracte încheiate cu clientul și evidențiate în bilanț sau în afara bilanțului, după caz. Limitele de risc stabilite sunt valabile pentru anul respectiv, existând posibilitatea modificării acestora în structura sau majorării/diminuării/anulării nivelului limitelor, în funcție de schimbările intervenite în situația economico-financiară a clientului precum și în relația acestuia cu banca. Dacă în general, băncile au la îndemână mijloace care țin de managementul bancar sau de folosirea unor tehnici financiare complexe pentru prevenirea riscurilor interne, pentru prevenirea riscului de neplată și a riscului de întârziere la plată, unul dintre cele mai eficiente instrumente constă în asigurarea creditelor.
Indicatorii de performanță bancară au fost și sunt instrumente importante de management al riscului în afaceri, Mai ales în procesul de creditare este necesară o analiză fundamentată a performanței deoarece după cum afirmă David L. Eyles „Creditul este bun doar două zile din viața sa – ziua în care a fost aprobat si ziua în care a fost rambursat. În restul timpului creditul este sub supraveghere, căci atunci se manifestă riscul.” În literatura și practica de specialitate au fost dezvoltate diferite metodologii și un instrumentar vast, cuprinzând o multitudine de indicatori de natură diferită. În economia tezei de doctorat identificarea si abordarea indicatorilor de performanță deține un rol important mai ales în contextul cauzelor care au generat criza economico – financiară mondială, ce rezidă în mare parte din calitatea redusă a metodelor de analiză și gestiune a riscurilor dar și a capitalului de cunostințe și experiență ce au finalitate în nota de rating.
Acești indicatori sunt instrumente fundamentale ale analizei economico – financiare și sunt utilizați pentru determinarea performanței trecute, prezente și mai ales viitoare a societății bancare evaluate. Diagnosticul astfel realizat se reflectă în nota de rating, acesta având un rol esențial în managementul și gestiunea riscului în cadrul relațiilor de afaceri între societățile bancare și în cadrul relațiilor dintre societățile bancare și investitori. Piețele financiare contemporane sunt caracterizate de apariția de instrumente financiare complexe si tehnologii performante, dereglementarea și volatilitatea piețelor de capital etc., acestea fiind fenomene caracteristice ultimelor decenii, demonstrând necesitatea și importanța managementului riscurilor bancare.
Internaționalizarea activităților bancare a generat oportunități de afaceri noi pentru societățile bancare. Fiecare oportunitate însă, implică un nou risc, fiind o provocare pentru managementul bancar. Astfel este relevant studiul conceptului de management al riscurilor si oportunităților în cadrul afacerilor bancare precum si a clasificării acestuia în managementul de zi cu zi (managementul riscului de credit, de lichiditate, a dobânzii, regulatoric etc), managementul crizelor și planificarea strategică. Schimbarea este și va fi unul din factorii esențiali care influențează în mare măsură organizația viitorului. Prin amplificarea cunoașterii se realizează reînnoirea, reducerea incertitudinii și gestiunea riscului.
Una din provocările fundamentale ale lumii contemporane este relația de condiționare reciprocă dintre cunostințe și schimbare. Schimbarea generează cunostințe iar cunostințele operaționalizate generează schimbarea. Este necesară o abordare sistematică, competentă și anticipativă pentru a analiza ritmul și complexitatea acestei interacțiuni. Atât viteza cât și dimensiunea schimbării influențează managementul riscului bancar. Fenomenele precum standardizarea produselor bancare si transformarea creditelor într-o marfă în vederea maximizării profiturilor au îndepărtat băncile de clienți și au determinat ignorarea riscurilor omniprezente în procesul de creditare și investițional, astfel se întrevede necesitatea reorientării către client a politicilor bancare, angajarea managementului în maximizarea valorii, amplificarea prudenței bancare, diversificarea produselor bancare, cresterea calității serviciilor si a consilierii în vederea recuperării încrederii clienților și transformarea acestora în parteneri de afaceri.
Internaționalizarea activității bancare și globalizarea afacerilor sunt realități fundamentale ale lumii contemporane cu impact determinant asupra managementului riscului și funcțiilor acestuia, asupra organizațiilor, instrumentelor, tehnicilor utilizate, calificării personalului, prezenței geografice și asupra activităților de supraveghere și control. Trăsăturile relațiilor economice pe plan mondial respectiv dezvoltarea comerțului internațional, creșterea rapidă a investițiilor străine și schimbul de valori dintre țări au dinamizat internaționalizarea lumii afacerilor.
Globalizarea ca formă superioară a internaționalizării, fiind un fenomen ireversibil și complex, are consecințe majore asupra viabilității societăților bancare. Liberalizarea piețelor a indus creșterea exponențială a concurenței prin apariția de noi actori în mediul de afaceri global mai ales din țările emergente.
În vederea optimizării administrării interne a proceselor de creditare și a riscului de credit asociat, băncile au implementat aplicații automate de procesare și analiză a creditelor, care le permit să controleze și monitorizeze întregul proces de creditare, respectiv să păstreze informații importante privind factorii determinanți ai riscului de credit, utilizați ulterior în raportările interne și în dezvoltarea și validarea modelelor interne de rating.
Politicile și procedurile referitoare la activitatea de creditare și riscul de credit sunt stabilite și implementate conform rolurilor și responsabilităților alocate astfel încât să se asigure următoarele:
• menținerea unor standarde sănătoase de creditare;
• monitorizarea și controlul riscului de credit;
• evaluarea corespunzătoare a noilor oportunități de afaceri;
• identificarea și administrarea activelor „problemă”
1.3. Creditele bancare și riscurile asigurabile
Oamenii, instituțiile, societățile au fost întotdeauna confruntate cu probleme de risc și incertitudine. Progresul societății contemporane a fost posibil datorită asumării unor riscuri. De aceea, economiile libere contemporane realizează într-o măsură mai mare modele cu condiții de risc și incertitudini decât economiile centralizate. Astfel, din cele mai vechi timpuri, problematica riscurilor și incertitudinii a preocupat atât lumea specialiștilor, cât și lumea practicienilor și a oamenilor de rând.
O modalitate de a repartiza riscurile pentru bancă o constituie repartizarea riscurilor, prin acordarea de credite producătorilor mari și mici. Se încearcă să se lucreze cu sectoare de activitate diferite și având o repartiție teritorială amplă. O altă modalitate, dacă ne referim la persoane fizice, este aceea că băncile acordă credite de preferință salariaților.
Riscul de credit se poate menține în limite controlabile de către bancă, prin diversificarea domeniilor în care acționează banca. Intervine aici și noțiunea de pol-bancar: monopol bancar specializat, alcătuit dintr-un număr mare de bănci care finanțează aceeași întreprindere. Acest lucru este practicat în Franța și permite divizarea riscurilor și finanțarea întreprinderilor mari de către bănci mici. În ceea ce privește constituirea garanțiilor, trebuie subliniat faptul că prezența garanțiilor este absolut obligatorie la acordarea creditelor, ele fiind constituite înainte chiar de acordarea creditelor. Garanțiile îmbracă diferite forme, cum ar fi ipoteca și gajul.
Bineînțeles că nu prezența garanțiilor este hotărâtoare în acordarea creditelor, băncile având datoria de a acorda credite în urma analizei afacerii firmei solicitante de credit. Oricum primii despăgubiți sunt întotdeauna creditorii privilegiați, fiscul și statul, deci garanția este insuficient de mare pentru a acoperi creditul acordat.
Măsurarea riscului de credit se face în două etape. În prima etapă se stabilește limita maximă a activelor cu risc față de fondurile proprii ale băncii, prin calcularea raportului de solvabilitate și pe care banca va trebui să o respecte, lucru impus de altfel de BNR. În a doua etapă se măsoară riscurile la care este supusă banca prin evaluarea periodică a portofoliului de credite. Banca Națională impune băncilor să-și clasifice portofoliul de credite și să-și constituie provizioane de două ori pe an, la sfârșitul lunilor iunie și decembrie și să raporteze situația, în termen de 30 de zile, Direcției de Autorizare și Supraveghere Prudențială a societăților bancare din cadrul BNR.
Măsurarea riscului de credit în vederea constituirii provizioanelor de risc presupune evaluarea performanțelor financiare ale tuturor clienților băncii pe baza bilanțurilor contabile de la 30 iunie și 30 decembrie, această evaluare fiind identică cu cea utilizată la acordarea creditelor. Se pot determina pe sectoare de activitate: ponderea din împrumuturi acordate acestor ramuri și categorii de clienți în total împrumuturi acordate de bancă și ponderea provizioanelor în total împrumuturi. Comparând rezultatele din fiecare etapă, banca intervine sau nu în vederea diminuării riscului, fie prin stabilirea unor plafoane de credite pe sectoare și categorii de clienți, fie nu mai acordă credite sectoarelor care aduc pierderi băncii.
Banca trebuie să-și adapteze din mers politica de creditare, la condițiile reale ale economiei și să se orienteze către alte categorii de clienți. Gestiunea riscului de credit reprezintă o serie de tehnici prin care banca poate să diminueze (elimine) pierderile sau poate să salveze creditul. Diminuarea sau eliminarea pierderilor se realizează prin monitorizarea calității portofoliului de credite, acest lucru facilitând observarea din timp a creditelor care ar putea deveni credite neperformante. Monitorizarea creditelor asigură și abordarea următoarelor aspecte:
• planificarea uniformă a documentației de creditare;
• verificarea respectării politicii de credit, normelor și a reglementărilor bancare;
• informarea managementului băncii despre situația generală a portofoliului de credite;
• monitorizarea ofițerilor de credite care sunt răspunzători de evoluția nefavorabilă a creditelor, în cazul în care nu au luat nici o măsură.
Bineînțeles că această operațiune depinde de mărimea băncii. De exemplu, în băncile mari, există personal care se ocupă de revizuirea creditelor, sub coordonarea Comitetului de Risc, pe când în băncile mici, această activitate revine Direcției de Creditare. Însă, indiferent cine realizează operația de revizuire, scopul este același: urmărirea stării financiare și capacitatea de rambursare a clientului, precum și existenta și starea garanțiilor.
Elementele care indică faptul că respectivul credit acordat a devenit un credit problemă sunt: plați întârziate ale ratelor și dobânzilor, schimbarea managementului, acțiuni legale împotriva clientului, deteriorarea relațiilor cu partenerii de afaceri sau cu personalul și evenimente ca furturi, dezastre naturale. Un credit problemă este tratat cu atenție deosebită deoarece se încearcă atât salvarea băncii, cât și a clienților de pierderile posibile. Soluția frecvent întâlnită este renegocierea planului de acțiuni cu clientul. Acest plan de acțiune este un acord, o înțelegere, un contract de împrumut revizuit, în care se stabilește o nouă modalitate de rambursare a creditului și a dobânzilor, pe fondul implicării băncii în managementul firmei, la luarea deciziilor.
Probleme pot interveni atunci când prețul garanțiilor a scăzut față de cel din contract și deci banca solicită garanții suplimentare de la debitor și când creditul solicitat este folosit în alte scopuri decât cele specificate în contract. În ceea ce privește operațiunea de salvare a creditului, ea duce la recuperarea unor creanțe de către o altă întreprindere care finanțează cumpărarea creanțelor. O altă întreprindere acceptă să cumpere creanțele debitorului în situația în care acesta din urmă a suferit un „accident” și imaginea lui, puterea economică prezintă interes. În această situație, banca este avantajată, deoarece, pe de o parte, ea își recuperează creanțele, iar pe de altă parte, și le recuperează la valoarea lor contabilă (nu la valoarea lor de piață, ce ar fi putut fi cu mult sub valoarea contabilă).
Riscul de credit („credit risk” sau „business risk”) este primul dintre riscurile bancare cu care se confruntă o instituție financiară. Creditul reflectă fluxurile monetare determinate de atragerea disponibilităților bănești existente în economie de către unitățile specializate (de regulă, băncile comerciale) și apoi de realocare a acestora, sub forma împrumuturilor, către alți sau către aceeași subiecți economici (persoane juridice sau fizice) în condiții de rambursabilitate, de plată a unei dobânzi, precum și de punere la dispoziția băncii a unei garanții. Creditul le oferă solicitaților posibilitatea de a-și completa sau chiar forma capitalul inițial necesar pentru înființarea sau dezvoltarea unor activități pe baza liberei inițiative.
Orice credit reprezintă o anticipare a unor încasări viitoare. Din această perspectivă, fluxul de încasări, orice credit comportă riscul ca aceste încasări să nu se realizeze deloc sau doar parțial. Acest risc mai este denumit și risc de insolvabilitate al debitorului, el este esențial în activitatea bancară deoarece principala funcție a unei bănci o reprezintă acordarea de credite. Intervine aici responsabilitatea ofițerului de credit care întocmește analiza creditului având în vedere costurile și profiturile realizate din credite. De asemenea, în acest proces intervin și comitetele de credit specifice fiecărei bănci, care în urma analizării documentației de credit, aprobă sau resping anumite solicitări de credite. Aprecierea justă a riscului de credit este deci de o importanță majoră pentru bancă.
Băncile au datoria de a identifica riscurile tuturor cererilor de credite, să le recunoască și chiar să contribuie la reducerea sau eliminarea lor. Riscul creditării este inerent și se regăsește în toate documentele, sintezele, rapoartele rezultate la nivelul agentului economic care împrumută de la bancă. Astfel de documente sunt: bilanțul contabil, raportul de gestiune, contul de profit și pierdere, raportări contabile periodice, apoi analiza fluxurilor de fonduri ale perioadelor, analiza fluxului de lichidități, cash-flow-ul perioadei următoare.
Riscul de credit este acea categorie de riscuri la care este expusă o bancă ce decurge din activitatea de creditare desfășurată de aceasta și se manifestă prin incapacitatea unor împrumutați în rambursarea creditelor și/sau plata dobânzilor la scadențele convenite. Pentru împrumutat, riscul de credit exprimă, într-o formă mai largă, degradarea situației financiare a acestuia. Riscul de credit este generat de o serie de factori printre care amintim:
• Insuficiența fluxurilor de venituri obținute de împrumutat, care să-i permită achitarea ratelor și a dobânzilor la termenele convenite cu banca;
• Deciziile politice și condițiile legislative restrictive adoptate după acordarea creditului, care nu au putut fi prevăzute în momentul contractării creditului;
• Eroare băncii în aprecierea eficienței creditului și a posibilităților de rambursare și achitare a dobânzilor;
• Necinstea împrumutatului, atunci când banca nu dispune de suficiente informații despre acesta și nesesizarea comportamentului acestuia;
• Calitatea și moralitatea managementului împrumutatului;
• Calitatea personalului bancar;
• Deficiențe în gestionarea creditului;
• Supracreditarea unui proiect sau a unei afaceri;
• Selecția defectuoasă a dosarelor de creditare;
• Abordarea tradițională a creditării, ceea ce conduce la costuri mai mari ale creditelor.
Riscul de bancă (cunoscut sub denumirea de risc de contrapartidă interbancară) corespunde riscului asumat de bancă în legătură cu o instituție de credit națională sau străină.
Acesta reprezintă riscul ca o bancă să acorde un împrumut/să efectueze un plasament la o altă bancă, pe care aceasta nu-l rambursează, având ca efect înregistrarea de pierderi de capital și de dobânzi, parțiale sau totale. În cadrul activității desfășurate pe piața internă și internațională, banca selectează băncile interne/externe, printr-o evaluare corespunzătoare pe baza rating-urilor și a altor informații financiare și non-financiare și o supraveghere frecventă a contrapartidelor.
Banca evaluează riscul de bancă parteneră, utilizând metode proceduri și tehnici folosite pe plan internațional, luând în considerare elemente cum ar fi:
• performanța financiară a băncii analizate;
• structura acționariatului;
• poziția băncii în țară și în lume;
• istoricul băncii;
• achiziții;
• fuziuni;
• ratingul acordat de agențiile internaționale de rating;
• anul înființării, opinia și reputația auditorului etc.
O bancă din orice țară nu poate avea un rating superior ratingului suveran (ratingului de țară). Banca stabilește și monitorizează limitele de expunere la risc față de băncile corespondente, pe categorii de tranzacții, în echivalent EUR, pe care le revizuiește o dată pe an sau ori de câte ori este nevoie.
CAPITOLUL 2. Stadiul actual al asigurării creditelor în România
2.1. Piața românească de asigurări
Anul 1990 a reprezentat începutul unor schimbări însemnate in ansamblul sistemului economic din România, inclusiv în domeniul asigurărilor, Hotărârea de Guvern nr.1279/1990, a desființat ADAS-ul si a permis constituirea societăților de asigurare cu capital privat și a intermediarilor în asigurări. Perioada de după 1990 se poate împărți în 2 etape, respectiv:
Etapa 1990-2000, etapa acumulărilor cantitative, definită de: înfințarea primelor societăți private de asigurări; un cadru legislativ mai puțin adecvat economiei de piață; lipsa persoanelor instruite în domeniul asigurărilor; rezolvarea de către fiecare asigurator a problemelor de folosire prudentă a resurselor atrase; cresterea ponderii asigurărilor de viață în totalul primelor încasate de la 6,19% în 1997, la 21,12% in anul 2001, odată cu promulgarea Legii nr. 136 / 1995.
Etapa de după anul 2001 până în prezent, etapa acumulărilor calitative, definită prin:
– asigurarea cadrului legislativ de funcționare apropiat de Normele Uniunii Europene;
– înființarea în anul 2001, în baza Legii nr 32/11.04.20002 a Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, care funcționează în conformitate cu Normele Uniunii Europene.
– reglementarea de către C.S.A. a autorizării si functionării societăților de asigurare, a obligativității de a-si calcula si raporta marja de solvabilitate, de a-si constitui rezervele tehnice si active admise ca rezerve;
– preluarea de către asigurători străini a unor pachete semnificative de acțiuni de la principalele companii de asigurări românesti, inregistrarea unor modificări semnificative în acționariatul societăților de asigurări care activează pe piața românească;
– implementarea încă din anul 2002, a strategiei de adaptare a legislației la acquis-ul comunitar, crearea bazei de date, a sistemelor informatice pentru supravegherea pieței naționale de asigurări.
– îmbunătățirea prevederilor Legii nr.32/2000 privind societățile de asigurare, cu recomandările Uniunii Europene, în ce priveste autorizarea si controlul asiguratorilor și brokerilor de asigurare.
– includerea Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor în Programul PSAL II, în programul PAL (Programatic Adjustment Loan), care s-a derulat până în anul 2007, în Planul de Acțiune pe țară în domeniul contabilității si auditului si colaborarea în calitate de membru IAIS (International Association of Insurance Supervisors), cu statele membre ale U.E., la activitatea de asigurare si reasigurare. Intrarea României în Uniunea Europeană a avut ca efecte directe asupra activității din asigurări:
– cresterea numărului asiguratorilor cu capital străin care au activat pe piața românească;
– liberalizarea tarifelor de primă pentru asigurările obligatorii de răspundere civilă auto;
– acceptarea de către asiguratorii români a necesității asigurării unui grad ridicat de solvabilitate, de corelare a costurilor de achiziție cu daunalitatea si structura portofoliului;
– maturizarea si consolidarea pieței naționale, definite si de concentrarea acesteia, primii 3 asigurători deținând peste 44% din subscrierile la sigurări generale, iar în domeniul asigurărilor de viață, primii trei clasați dețin peste 60% din total subscrieri;
– modernizarea si eficientizarea sistemului de vânzări, diversificarea produselor de asigurare si mai ales modernizarea managementului si consolidarea financiară a societăților de asigurare;
– creșterea ritmului de subscriere cu mult peste ritmul înregistrat de economia națională.
Anul 2005 a fost primul an din istoria asigurărilor românesti când volumul de prime brute subscrise a depăsit pragul psihologic de 1 miliard de euro, trendul ascendent al primelor atingând cifra de 1,694 miliarde euro în anul 2006, respectiv 2,18 mild euro în anul 2008.
La nivelul anului 2007, specialistii în domeniu caracterizau piața românească de asigurări astfel:
– societățile de asigurare s-au orientat pe asigurările de bunuri în speță pe segmentul auto, de persoane altele decât cele de viață, evitând pe cele maritime, de aviație, care presupun sume asigurate mari si ricuri pe care încă nu le stăpânim în suficientă măsură, practică prime insuficiente pentru acoperirea despăgubirilor;
– nu se asigură o dispersie suficient de mare a riscului, nepracticându-se o selecție a asiguraților;
– activitatea de reasigurare este redusă, explicată prin practicarea reasigurării doar de către unele birouri sau departamente a unor societăți românesti si o credibilitate redusă pe piața internațională de asigurare;
– lipsa personalului de specialitate mai ales la nivelul de vârf si slaba activitate de formare a acestuia.
CreȘterea economică Și manifestarea unor factori de avânt economic cum au fost: reforma fiscală, rata investiților, scăderea ratei inflației, fuziunea Bursei de Valori Bucuresti cu Bursa Electronică Rasdaq, imediat după 2000, au avut efecte benefice si asupra pieței asigurărilor, definite prin: volumul primelor subscrise; capitalizarea semnificativă a societăților de asigurare; diversificarea serviciilor; perfecționarea profesională a personalului conform cerințelor Uniunii Europene, caracteristici care s-au manifestat până la finele anului 2007 si a reprezentat perioada de consolidare a asigurărilor în piața națională.
Criza economică mondială s-a resimțit și în piața românească de asigurări, începând cu ultimele trei luni ale anului 2008, chiar dacă pe ansamblu, anul a înregistrat creșteri comparabile cu cele din anii precedenți. Stabilitatea pieței românesti din această perioadă, a făcut ca în anul 2008 să se organizeze la București primele seminarii internaționale sub egida Comitetului European al Supraveghetorilor în Asigurări și Pensii Ocupaționale (CEIOPS) și al Asociației Internaționale a Supraveghetorilor în Asigurări (IAIS).
Capitalul social al societăților de asigurare a înregistrat cresteri semnificative atât pe total, cât mai ales în structura acestuia, crescând ponderea deținută de capitalurile în numerar față de cel în natură, determinat în principal de aportul investitorilor străini ca acționari la societățile românești de asigurare și de intrarea pe piața românească a unor societăți cu capital integral străin, astfel că la finele anului 2009 capitalul străin reprezenta 88,65%, din care ponderea o deținea: Franța 37,1%, Austria 24,39% si Olanda cu 15,3%.
Participațiile străine au provenit în general de la societăți de asigurare cu multă experiență, fapt ce a adus un plus de încredere în industria românească de asigurări, contribuind astfel la consolidarea pieței naționale.
Volumul primelor brute subscrise în perioada 2000 – 2009, a cunoscut creșteri semnificative, de la 673,8 mil lei în anul 2000, la 8936,2 în anul 2008, trend ascendent stopat în anul 2009, când criza economică a determinat o diminuare a subscrierilor cu 5,24%, respectiv o descreștere cu 2,1% la asigurările generale si 16,8% la asigurările de viață. Pe fondul de crestere generală a subscrierilor, s-a înregistrat si o relansare a asigurărilor de viață, anul 2007 fiind primul an în care ritmul de crestere la asigurări de viață de 19,45% a devansat pe cel al asigurării generale de 17,53%, astfel, de la 106,6 mil lei în anul 2000, s-a ajuns la un volum de 1.868,1 mil ron, în 2008, cu o scădere în anul 2009 de 16,8%.
Aderarea României la Uniunea Europeană, a deschis porțile pentru manifestarea fenomenelor economice specifice piețelor europene si mondiale, inclusiv în industria românească de asigurări. Tehnologia informației sporeste productivitatea, creste nevoia unei piețe de capital dinamice, a unei piețe a forței de muncă care să ofere personal calificat si flexibil. Sintetizând, se poate spune că sistemul productiv intră în lumea în care domină logica coproducției (integrarea client/ consumator), în care creste importanța gradului de interactivitate și de integrare a procesului de cunoaștere, fondat pe interactivitate cognitivă.
Din perspectiva societății informaționale, nu există dimensiune a vieții noastre cotidiene care să nu fie afectată de procesul de virtualizare, dictat de explozia tehnologică din ultimul deceniu, informația electronică si cunostințele vehiculate prin rețele de calculatoare au devenit elementele centrale în jurul cărora este organizată societatea după noi reguli si metode de organizare, noi moduri de gândire pentru cei ce guvernează.
Implementarea TIC în România ridică o serie de bariere determinate de factori cum sunt: lipsa unei infrastructuri specifice TIC; rețele de comunicații insuficient dezvoltate; costuri încă mari pentru serviciile de comunicații; slaba informatizare a organizațiilor economice; lipsa unei culturi în domeniul la nivelul angajaților; rezistența la înnoire a personalului. Ca atuuri se pot prezenta realizările utilizării TIC la nivelul prefecturilor si primăriilor, a administrațiilor financiare, a băncilor si societăților de asigurări, a altor instituții, acțiune favorizată și de legislația în vigoare referitor la TIC, legea semnăturii digitale, legea comerțului electronic, legea cadru privind protecția datelor personale, legea protecției datelor personale în telecomunicații, legea antifraudă, legea notarului electronic, legea licitațiilor electronice și funcționarea concretă a acesteia.
Asigurarea adoptării unor măsuri adecvate va permite industriei asigurărilor să-și îndeplinească în mod eficient rolul său de stabilizare a sistemului financiar și a economiei globale. Asigurările contribuie la bunăstarea economică, la creștere și stabilitate prin punerea în comun a riscurilor deținătorilor de polițe oferindu-le protecție împotriva diferitelor consecințe financiare ale diferitelor pericole la care sunt expuși. Modul în care eșecul unui asigurător afectează sistemul financiar și economia diferă fundamental de eșecul unei bănci.
Spre deosebire de bănci, asigurătorii nu iau depozite și nu joacă un rol în sistemul monetar sau de plăți. Asigurătorii clasici nu prezintă risc sistemic și, în consecință, nu sunt nici „prea mari”, nici „prea interconectați” pentru a eșua. Capacitatea sectorului ar putea fi majorată prin măsuri pentru reducerea necorelării activelor volatile, care depind de piețele financiare și datoriile inflexibile care se bazează pe proprietățile statistice ale riscurilor asigurate. Fără îndoială, sectorul asigurărilor funcționează într-un mediu exigent, nu numai la acest moment din cauza crizei, ci, în general. Asigurarea riscurilor într-o economie modernă este o activitate complexă, care interacționează cu multe aspecte ale vieții oamenilor.
Importanța industriei de asigurare pentru o economie poate fi măsurată, doar în parte, prin mărimea absolută a activității sale, numărul de angajați, active aflate în administrare, sau contribuția sa la PIB-ul național. Ea joacă de fapt un rol fundamental în funcționarea unei societăți moderne, fiind o condiție necesară pentru multe activități care nu ar avea loc dacă nu ar exista asigurarea. Asigurarea că această industrie strategică este pregătită pentru provocări nu este doar sarcina societăților de asigurare.
Guvernele și instituțiile publice au interesul de a elabora un cadru pentru piețe de asigurări eficiente, durabile și echitabile. Industria are multe de oferit și experiența asigurătorilor în gestionarea riscurilor ar trebui să fie extinsă și la alte elemente ale sectorului serviciilor financiare, cu accent deosebit pe testele de stres și pe tehnica scenariilor, completând astfel modelarea integrată a riscurilor.
2.2. Previziuni – Piața românească a asigurărilor
Piața asigurării de credite a cunoscut o evoluție interesantă în perioada acestui deceniu, urmând evoluții contradictorii pe care le-a suportat și economia în ansamblul ei. În condițiile actuale ale României, riscurile acoperite prin asigurarea creditelor sunt, pe de-o parte, mari, chiar neasigurabile, și pe de altă parte, greu de cuantificat. De aceea, multe societăți de asigurare nu practică acest sistem datorită unor expuneri la riscuri ce nu pot fi evaluate și estimate adecvat.
În prezent, piața asigurărilor de credite are un trend descendent, după creșterile puternice din anii anteriori când primele brute subscrise din aceste polițe se dublau de la an la an, fapt justificat de criza economică globală. Asiguratorii refuză să mai încheie acest tip de polițe, care au devenit neprofitabile, deoarece riscul de nerambursare a împrumuturilor acordate de către client este foarte mare.
În anii trecuți, băncile și alte instituții financiare nebancare cumpărau asigurări de credit pentru a se acoperi împotriva riscului de neplată, dar în prezent restanțele la plata creditelor fiind frecvente, societățile nu mai acordă asigurări, iar băncile constituie provizioane. Analizând structura primelor brute subscrise în cadrul clasei de asigurări generale la 31.12.2013, putem vedea că ponderea asigurărilor de credite este foarte mică:
Tabelul nr. 2.1. Structura primelor brute subscrise în cadrul asigurărilor generale
Sursa: Buletin informativ, nr. 1/2014 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor
Figura nr. 2.1. Repartizarea claselor de asigurari în funcție de totalul primelor brute subscrise
Sursa: prelucrare proprie pe baza datelor din tabelul nr. 2.1
Ponderea asigurărilor de credite în total asigurări generale a scăzut comparativ cu anii anteriori ajungând la 1.61%, atât datorită numărului redus de polițe încheiate pentru acest tip de asigurare cât și consumului mai redus și îndatorării mai mici, ceea ce semnifică o tendință mai pronunțată spre economisire ce conduce la scăderea numărului de credite acordate, respectiv la scăderea numărului de asigurări de credite.
Concurența dintre societățile de asigurări este în creștere, dar nu poate fi vorba de o participare echilibrată pe piață datorită concentrării pieței în jurul unui număr restrâns de societăți. În plus, se observă (tab. 2.2) că BCR Asigurări, care era lider de piață pe segmentul asigurărilor de credite, a scăzut foarte mult în anul 2013 ajungând pe locul 5, datorită faptului că societatea nu a mai încheiat acest tip de polițe, asigurările de credit devenind neprofitabile, iar riscul de neplată este neasigurabil în contextul crizei economice.
Tabelul nr. 2.2. Primele societăți de asigurare în perioada 2011-2013
Sursa: Rapoartele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, 2011-2013
În baza datelor din tabelul menționat, se poate sublinia că piața asigurării creditelor este o piață concentrată, primele 5 societăți înregistrând cote de piață însumate de peste 80%, în toți cei 3 ani analizați.
Societățile de asigurare utilizează astăzi metode moderne de identificare a riscurilor, cum sunt: metoda cartografierii proceselor, care are la bază analiza proceselor din entitățile economice, harta proceselor, ce reprezintă o diagramă care relevă expunerile la factorii de risc, a mijloacelor de producție, a bunurilor participante si oamenilor, care trebuie protejați prin asigurare, diagrama de definire a procesului, detaliind procesele și identificând componentele cheie în derularea oricărui proces, respectiv: intrările, iesirile, restricțiile, resursele, evaluarea priorității riscurilor, funcție de importanța lor, probabilitatea de manifestare a incidentelor cu consecințe grave. Tehnica presupune: identificarea evenimentului; probabilitatea de producere; modul în care afectează; numărul de persoane afectate; evaluarea riscurilor; clasificarea si revizuirea soluțiilor.
Nevoia implementării în conducerea unei entități economice, inclusiv a unei societăți de asigurare a noutăților de ultimă oră din stiințe, este determinată imperativ de cerințele economice, sociale si politice pe care le trăim, acum la început de mileniu. Literatura de specialitate, referitoare la economie si management, subliniază faptul că „omenirea se îndreaptă rapid spre un nou tip de economie, pe care unii cercetătorii o numesc „noua economie”, alții „economie bazată pe cunostințe”, spre un nou tip de management, „managementul bazat pe cunostințe”.
Schimbările fundamentale de la economia bazată predominant pe resursele fizice, la economia bazată predominant pe cunostințe, au asigurat realizarea economiei moderne, bazată pe tehnologia informațiilor; a proceselor economice; a capitalului uman; a potențialului și competențelor organizației. Puntea de legătură dintre acesti factori o reprezintă, cunostințele, factorii constituind modalități de individualizare si operaționalizare a acestora. Cunostințele, elementul de bază a economiei bazată pe cunostințe, impun ca abordarea lor să se facă în corelație cu datele si informația, concepte pe care Alan Burton Jones le defineste astfel:
– Data, un semnal care poate fi transmis de la emițător la receptor printr-un canal de legătură;
– Informația, o dată inteligibilă pentru receptor, percepută de acesta ca intrări, pentru dezvoltarea cunostințelor si ca forme prin care cunoștințele circulă.
– Cunostințele, stocuri cumulative de informații si abilități, generate de utilizarea informațiilor.
T. Peters și R. Waterman, în lucrarea „În căutarea excelenței”, evidențiază secretul succesului și trăsăturile care trebuie să caracterizeze excelența în activitatea desfăsurată, stabilind ca priorități manageriale: efectuarea unor activități care să răspundă cerințelor consumatorilor; subordonarea activității cerințelor pieții; participarea activă a întregului colectiv la realizarea acțiunilor; asigurarea unei culturi organizaționale în societatea respectivă. Dintre factori determinanți ce au impus aplicarea unor metode moderne de conducere, menționez: globalizarea piețelor financiare și impactul riscurilor asupra pieței financiare, care impun o nouă abordarea a entităților economice si a managementului acestora.
Fenomenul de globalizare pe plan european, a fost stimulat si de inegalitățile între ritmul de crestere economică în zona Vest Europeană si zona Central si Est Europeană.
a) Impactul globalizării asupra pieței asigurărilor, a fost prezentat de divizia de analize economice a KPMG Internațional, intitulat „Globalizarea industriei riscului” publicat în august 2013. Studiul definește impactul prin:
– creșterea importanței marketingul pentru industria asigurărilor și a importanței canalelor alternative de distribuție (Internetul si alte forme de adresare directă asiguraților);
– remodelarea strategiei de afaceri punând accentul pe serviciile de relații cu clienții.
Aderarea României la Uniunea Europeană, a deschis porțile pentru manifestarea fenomenelor economice specifice piețelor europene si mondiale, inclusiv în industria românească de asigurări. Tehnologia informației sporește productivitatea, crește nevoia unei piețe de capital dinamice, a unei piețe a forței de muncă care să ofere personal calificat și flexibil. Sintetizând, se poate spune că sistemul productiv intră în lumea în care domină logica coproducției (integrarea client/consumator), în care creste importanța gradului de interactivitate și de integrare a procesului de cunoastere, fondat pe interactivitate cognitivă.
Din perspectiva societății informaționale, nu există dimensiune a vieții noastre cotidiene care să nu fie afectată de procesul de virtualizare, dictat de explozia tehnologică din ultimul deceniu, informația electronică și cunostințele vehiculate prin rețele de calculatoare au devenit elementele centrale în jurul cărora este organizată societatea după noi reguli și metode de organizare, noi moduri de gândire pentru cei ce guvernează. Implementarea TIC în România ridică o serie de bariere determinate de factori cum sunt:
• lipsa unei infrastructuri specifice TIC;
• rețele de comunicații insuficient dezvoltate;
• costuri încă mari pentru serviciile de comunicații;
• slaba informatizare a organizațiilor economice;
• lipsa unei culturi în domeniul la nivelul angajaților;
• rezistența la înnoire a personalului.
Ca atuuri se pot prezenta realizările utilizării TIC la nivelul prefecturilor și primăriilor, a administrațiilor financiare, a băncilor și societăților de asigurări, a altor instituții, acțiune favorizată și de legislația în vigoare referitor la TIC, legea semnăturii digitale, legea comerțului electronic, legea cadru privind protecția datelor personale, legea protecției datelor personale în telecomunicații, legea antifraudă, legea notarului electronic, legea licitațiilor electronice și funcționarea concretă a acesteia.
Pentru reducerea întârzierilor și înscrierea asigurărilor românesti în cerințele Pieței Europene de asigurări ar fi necesare următoarele:
– mai multă preocupare la nivel guvernamental si din partea societăților de asigurare, pentru informarea populației, cu privire la necesitatea si importanța activității de asigurare;
– practicarea unor facilități guvernamentale pentru asigurați, (deducerea tuturor cheltuielilor cu asigurările din veniturile impozabile, îmbunătățirea si asigurarea unei transparențe reale a prevederilor legale care facilitează anumite activități, condiționat de efectuarea asigurărilor, exemplu, revederea Legii nr. 381/2002, acordarea de materiale de construcții la prețuri promoționale, condiționat de asigurarea noii construcții);
– acordarea de facilități pentru asiguratorii care practică asigurări prin care se despovărează bugetul de stat (asigurările private de sănătate, asigurările împotriva calamităților naturale a bunurilor si populației);
– implicarea asiguratorilor în cresterea ofertelor de asigurare, care să răspundă nevoilor actuale ale agenților economici si a populației;
– actualizarea „Condițiilor” și „Normelor” de asigurare, excluderea unor oferte de genul „dacă îți faci o asigurare de viață, în caz de deces primești o despăgubire”, similară cu oferta vânzătorului de tutun „cine fumează tutun de la mine, nu îmbătrânește niciodată (moare de tânăr)”;
– acceptarea și introducerea în activitatea de asigurări din România, a practicilor tehnicilor si experienței marilor societăți de asigurare europene, inclusiv, extinderea activității de cedare si primire în reasigurare;
– implicarea într-o mai mare măsură a Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, în activitatea societăților de asigurare, în sensul implementării rapide a legislației europene și internaționale, prevenirii neajunsurilor din activitatea asiguratorilor, în relația cu parlamentul și guvernul, dovedind că este o instituție cu caracter lucrativ si nu de înregistrări statistice.
Fără a minimaliza sau a subestima activitatea managerială desfăsurată de unele societăți din piața de asigurări, (AllianzTiriac; ING Asigurări de viață), apreciez că în activitatea managerială a societăților de asigurare care activează în piața națională, se impun următoarele:
– cunoasterea aprofundată a pieței de asigurări, corelată cu dezvoltarea economică și socială a țării, în baza căreia să se fundamenteze activitatea;
– aplicarea unor metode, tehnici si politici de management, adecvate prezentului și intuitive pentru viitor, stabilite pe bază de informare, cunoastere, învățare, pe cele mai noi cunostințe manageriale din toate domeniile de activitate și împlinite prin stiința și arta managerilor;
– managerii societăților de asigurări ce vor activa în viitor, trebuie să înțeleagă că viitorul este mult mai aproape decât pare, că asigurările trebuie să preia o parte din riscurile la care se expune omul mileniului trei, că ființa, ca antreprenor, să fie un leader înzestrat cu talent, înconjurat de o echipă de specialiști în diverse domenii, în măsură să valorifice capitalul uman de care dispune și să-l stimuleze, să manifeste preocupare pentru: fidelizarea clienților, practicarea unor noi forme a relației consultant, asigurat, asigurator să asigure relații prolifice în „bucătăria proprie” și implementarea informației și internetului în societate.
Datorită internetului piața asigurărilor este într-o transparență aflate în creștere, în condițiile în care informațiile despre produse și prețuri sunt mult mai accesibile, barierele de intrare pe piață fiind combinate cu intensificarea concurenței si forțarea în jos a prețurilor”.
Cu ajutorul web-site-urilor Internetul poate oferi comparații ale cotelor de prime și servicii furnizate de către diferite societăti de asigurări determinând o oarecare reducere a costurilor prin scăderea importanței pe care o are agentul de asigurare în cadrul unei tranzacții.
Afacerile electronice pot îmbunatății într-o mare măsura calitatea serviciilor oferite. Printre cele mai importante aspecte care determină succesul ieșirii pe Internet al companiilor de asigurare pot fi:
– serviciile non-stop;
– furnizarea de informatii complexe referitoare la prețuri si produse;
– avantajul inlăturării barierelor geografice;
– timpul de răspuns rapid;
– confidențialitatea;
– transparența si rezolvarea rapidă a cererilor de despăgubire;
Datorită noilor tehnologii ale comerțului electronic, sansele apariției unor greșeli tehnice cresc, rezultând defecțiuni ale sistemului si suprasolicitarea serverelor, întreruperi de curent, tendința de a lucra din ce în ce mai mult în rețea mărește pericolul de pătrundere a virușilor și a hakerilor, fapt care poate pune în pericol siguranța întregului sistem. Astfel, în urma căderii unui sistem care va provoca paralizarea distribuției, va rezulta o neâncredere în companie pe termen lung.
Ca o soluție la aceste probleme, unii asigurători subscriu acum noi polițe care include, pe lânga riscurile existente în polițele de răspundere civilă și de bunuri, și riscul comerțului electronic, care va deveni în câtiva ani o condiție generală a polițelor de răspundere civilă. Odată cu creșterea vânzărilor pe Internet, băncile le crește responsabilitatea în cazul în care comerciantul greșește în livrarea comenzilor, uneori mai mult decăt posibilitațile băncii. Astfel a fost proiectat un nou produs de asigurare care să garanteze că banca nu va avea probleme legate de riscul comerciantului. Comerciantul poate cumpăra garanția de la o compania de asigurări platind o primă, ce reprezintă un procent din garantia respectiva. În cazul în care comerciantul nu-și poate onora comenzile, compania de asigurări platește băncii valoarea garantiei.
Se observă ca unii asiguratori preferă în general să subscriu polițe noi pentru acoperirea riscului comertului electronic, decât să facă acte adiționale la polițele de răspundere civilă și de bunuri existente, iar alții au rețineri în ceea ce privește extinderea acoperirii pierderii civile pentru comerțul electronic. Noile posibilităti oferite de afacerile electronice aduc importante imbunătățiri iî distribuția, administrarea polițelor de asigurare și procesul de soluționare a cererilor de despăgubire. Distribuția online conduce la reducerea cu pana la 25%, din volumul de prime încasate a costurilor de distribuție.
Sistemele informaționale utilizate în asigurări diferă ca unicitatea și nivelul de complexitate în funcție de particularitățile companiei utilizatoare. Sistemul informațional al unei organizații are ca principală funcție transformarea datelor financiare în informații utile care să sprijine conducerea companiei în procesul de elaborare a deciziilor. Sistemul informațional are rolul de a furniza servicii managementului. Sistemul informațional al unei companii de asigurări ofera informațiile necesare în desfășurarea operațiunilor curente de asigurare. Acuratețea informațiilor transmise este asigurată prin realizarea unui control intern al acestora. Societațile de asigurări, spre diferentă de celellalte tipuri de afaceri, conferă o altă utilizare a informațiilor financiare destinate acționarilor, managerilor, investitorilor, creditelor și organismelor de specialitate.
2.3. Piața creditului
Gradul redus de inzestrare a populaței cu bunuri de consum și de folosința îndelungată reprezintă unul din factorii sociali cu impact deosebit asupra pieței creditelor de consum. Statisticile internaționale plasează România printre ultimele locuri în privința gradului de inzestrare cu bunuri de folosința îndelungată (Tabelul 2.1). Acest lucru a dat amploare creditului de consum, ofertanții de credit pentru populație exploatând deja nișa creditării destinate achiziționarii de produse electronice, electrocasnice și autoturismelor, pe fondul unei creșteri semnificative a cererii din partea populației.
Îmbunătățirea standardului de viață a populației este motivația fundamentală a comportamentului populației față de credite. Fie că e vorba despre nevoia unei locuințe și de dotarea acesteia, de transportul personal sau de vacanță și timp liber, românii sunt dispuși să apeleze la credite, în numele convingerii că trebuie să-și satisfacă nevoile de consum acum și nu undeva în viitor. Odată cu evoluția societății și creșterea veniturilor, românii doresc să-și utilize locuința cu bunuri de folosință îndelungată care să le confere un anumit confort. Există însă și o schimbare de mentalitate care alimentează consumul pe datorie: oamenii nu se mai tem atât de mult ca în trecut de pierderea locului de muncă, adică de pericolul de a nu-și mai putea rambursa creditele. „Românii s-au obișnuit cu o piață a forței de muncă deschisă”.
Așadar, deși venitul net disponibil, rămas după acoperirea cheltuielilor de bază, nu lasă loc de achiziții „cu banii jos”, totuși românii doresc să-și doteze gospodăria nu numai cu strictul necesar, ci și cu alte bunuri care să le îmbunătățească standardul de viață. La nivel de mentalitate, exista nevoia reala a românilor de a recupera decalajul în materie de nivel de trai. Evoluția demografică în România arată o creșterea a populației în vârstă, creștere însoțită de o scădere a ratei de economisire întrucât populația pensionată nu mai economisește deloc sau economisește într-un ritm mai redus. În mod analog, o creștere a populației tinere, dar care nu a ajuns la vârsta angajării, diminuează rata de economisire, pentru că părinții aloca o bună parte din veniturile lor întreținerii copiilor.
Noile norme BNR impun condiții mult mai aspre de creditare, cei mai afectați vor fi cei cu salarii mici. „La evaluarea bonității solicitantului se va avea în vedere ca angajamentele totale de plată lunare, ale solicitantului și ale familiei acestuia, respectiv principalul, dobânda și orice alte costuri decurgând din contractul de credit, indiferent de creditor, inclusiv din creditul a cărui acordare se solicită, să reprezinte cel mult 40% din veniturile nete lunare ale solicitantului și, după caz, ale familiei acestuia”, stabilește norma BNR. Principala modificare se leagă de evaluarea bonității clienților și vizează includerea în angajamentele totale de plată lunare, pe lângă principal și dobândă, și a altor costuri, adică a tuturor cheltuielilor pe care solicitantul trebuie să le suporte pentru acordarea și derularea unui împrumut.
Condiție în funcție de destinație. Restricțiile stabilite de BNR diferă în funcție de destinația creditului. În cazul celui de consum, angajamentele de plată lunare, respectiv principalul, dobânda și orice alte costuri legate de creditele de consum, inclusiv de împrumutul care se solicită, indiferent de creditor, nu vor depăși 30% din veniturile nete ale solicitantului și, după caz, ale familiei acestuia.
Calcule după reguli noi. Veniturile nete lunare vor fi calculate ca diferența între veniturile totale certe, cu caracter de permanență, ajustate prin aplicarea coeficienților prevăzuți în normă, și angajamentele de plată de altă natură decât cele decurgând din contracte de credit. Nu vor fi luate în calculul veniturilor totale ale familiei veniturile membrilor de familie care sunt și giranți.
Potrivit noii norme, creditorii vor stabili, prin reglementările interne, modalitatea de determinare a angajamentelor totale de plata lunare aferente acordării și derulării creditelor, indiferent de frecvența efectuării plății acestora. Reglementarea în vigoare, precizează că împrumutătorii stabilesc modalitatea de determinare a angajamentelor lunare decurgând din facilități de creditare la care nu sunt stabilite scadențe lunare. Noile norme au fost criticate de bancheri, care atrag atenția că populația și firmele au nevoie de credite, ducând o acută lipsă de bani.
Ca în multe alte domenii, și în ceea ce privește gradul de îndatorare suntem din nou în coada Europei. Potrivit unui studiu făcut de UniCredit Țiriac Bank, îndatorarea financiară în România era de 277 de euro pe locuitor în 2010, iar în 2014 va fi de 546 de euro. Prin comparație, în 2005, în Ungaria era de 1.971 de euro (de mai bine de 7 ori față de România), iar fiecărui polonez îi revenea un credit de 970 de euro. Din datele studiului reiese că românii au nevoie de credite ca de aer. Suntem clasați pe ultimul loc într-un top al avuției financiare a populației, cu numai 19% din PIB. Olanda conduce, cu o avuție a populației de 268% din PIB. Ungaria se plasează la mijlocul clasamentului, cu 60% din PIB, peste Bulgaria, ai cărei cetățeni dețin 41% din PIB. Cel mai jos, în afară de România, stă Estonia, cu 29% din PIB.
Figura nr. 2.1. Graficul evoluției creditelor de consum
Se observă că față de anul 2011, la sfârșitul anului 2013 creditele de consum au crescut cu aproximativ 183,34%. Dintre factorii care au avut o influență semnificativă asupra evoluției pieței creditelor de consum și care au fost prezentați în capitolul I al lucrării de față, amintim: factori economici (inflația, care a avut o evoluție descendentă de-a lungul celor 3 ani, veniturile populației care au avut o tendință de creștere, concurența acerbă dintre bănci și instituții financiar-nebancare ce a condus la o reducere a dobânzilor pentru acordarea de credite), factori sociali (creșterea gradului de înzestrare cu bunuri de folosință îndelungată), și o serie de factori politici (reguli și norme stabilite de BNR ).
La o creștere economică de circa 7%, creditele au sporit cu 40-50%, iar masa monetară în circulație s-a majorat cu 30%, o monetizare extrem de puternică, ceea ce a impus adoptarea unor măsuri restrictive, în planul politicii monetare. Dobânda de politică monetară a rămas la un nivel relativ ridicat, 8,75%, semnificativ real-pozitivă, comparativ cu evoluția, de facto, a inflației. După majorarea, în vara anului 2012, a rezervelor minime obligatorii, măsură criticată de bănci, dar cu eficiență certă în temperarea expansiunii exagerate a creditelor de consum, BNR și-a permis, săptămâna trecută, să anunțe că, începând cu 1 ianuarie 2013, se vor elimina restricțiile impuse instituțiilor de credit referitoare la gradul de concentrare a expunerii din creditul în valută.
De asemenea, evoluția pieței creditelor în 2014 va depinde, în mod semnificativ de măsurile economice care vor fi luate pentru a face față cu succes provocărilor impuse de criza economică globală. Unul dintre imperativele politicii monetare a BNR va fi cel legat de inflație, pentru care ținta foarte ambițioasă este în jurul a 5% deși, ceea ce prognozează experții financiari ca fiind mult mai aproape de realitate, este în jurul a 6 sau chiar 6,5%. Aceasta înseamnă o privire foarte atentă asupra evoluției dinamice a creditelor bancare înregistrate în 2013 cu perspective foarte serioase de a-și continua trendul de creștere și în 2014, pe fundalul unui potențial de absorbție al pieței foarte crescut.
Cât anume consumă românii din nevoie, pentru a-și asigura minimul de confort, sau pur și simplu din plăcerea de a avea ceva mai bun, asta va trebui să determine cercetătorii și analiștii. Certitudinea este însă că de consumat, consumă și o vor face și în continuare. La noi nu se verifică încă teza conform căreia o creștere a veniturilor duce la o creștere mai înceată a consumului și o creștere mai accelerată a economisirii sau a investițiilor. Ca să nu mai spumen că alternativă de economisire nu prea există, atâta vreme cât randamentul real al dobânzilor este minimal sau chiar negativ.
Există însă și o schimbare de mentalitate care alimentează consumul pe datorie: oamenii nu se mai tem atât de mult ca în trecut de pierderea locului de muncă, adică de pericolul de a nu-și mai putea rambursa creditele. Banca centrală a mizat până la un punct pe faptul că prudența treadițională a românului, bun-platnic și grijuliu cu facturile, va fi mai tare decât impulsul de a lua mai multe credite dacă îi permite perspectiva veniturilor. Inpulsul se dovedește însă mai tare. Biroul de Credit a raportat la sfârșitul anului trecut restantele la credite bancare de 162 milioane de lei (44 milioane de euro) ale persoanelor fizice, de peste două ori mai mari decât în decembrie 2012, iar numărul restanțierilor a ajuns la 222.417, cu 54% mai mult decât în aceeași lună.
A crescut și numărul creditelor cu restanțe (întârzieri la plată mai mari de 30 de zile), la 277.360, ceea ce înseamnă o majorare de 60%. De partea cealaltă, a ofertei de credite care susțin consumul anticipat, băncile nu au nici un motiv să vrea să reducă finanțarea, pentru că ele din asta își susțin activitatea. Mai mult, odată cu reducerea marjelor dintre dobânzile pe care le încasează la credite și cele care le plătesc la depozite, bancherii au chiar nevoie de un volum și mai mare al creditării. Se poate obține prin oferte din ce în ce mai frumos ambalate, mai ieftine, mai simplu de accesat și mai aproape de nevoile oamenilor. Adică exact ce-i trebuie românului, care consumă mai impulsiv ca în alte țări trecute deja prin această etapă în urmă cu ani buni.
2.4. Evoluția creditării și a restanțelor la bănci
Motivul luptei pentru câștigarea de către bănci a unei cote importante din piața creditelor de consum tine de faptul că aceasta reprezintă principala sursă de venituri pentru sistemul bancar. Din rezultatele anuale publicate de băncile comerciale cât și a analizelor statistice făcute în domeniu, rezultă că cea mai mare parte din venituri provine din diferența dintre dobânda activa și cea pasivă. Astfel, peste jumătate din veniturile obținute de o instituție de credit sunt generate de marjă de dobândă, spre deosebire de numai o treime din venituri care provine din comisioanele practicate de bănci. Iar pe segmentul de retail, marjă de dobândă este cea mai mare, ținând cont că firmele pot negocia un nivel mai redus al dobânzilor pe care le vor plăti pentru credite.
De aceea, pentru atragerea clienților persoane fizice, băncile încep să își diversifice canalele de distribuție a produselor de creditare. Este vorba atât de promovarea în interiorul sucursalelor și agențiilor proprii, cât și prin intermediul agenților intermediari de credite, cum ar fi companiile de retail sau cele de consultanță financiară. O altă metodă de atragere a clienților a fost prin intermediul telefonului, băncile dezvoltând servicii de call-center, prin care le oferă clienților informații privind produsele de creditare oferite de bancă și documentele necesare obținerii unui credit. Totodată, alte bănci intenționează sau au trecut deja la o campanie mai agresivă de a atrage clienții, utilizând un serviciu de call-center, eventual externalizat, care să contacteze potențialii clienți pentru a le vinde diverse produse de creditare.
Lupta pentru atragerea clienților persoane fizice se duce nu numai între instituțiile de credit, ci și cu Banca Națională. Restricțiile administrative menite să limiteze avântul creditului de consum au forțat băncile comerciale să vină cu noi metode prin care să poată continua activitatea de creditare în ritm susținut. Iar campaniile de marketing se întrec în afișarea unor dobânzi care de care mai atrăgătoare. În plus, unii bancheri susțin ca marjă de dobândă la lei, pentru segmentul de retail, a scăzut foarte mult. Într-adevăr, comparând o dobândă de 7%, bonificată pentru depozitele la termen în moneda națională, cu o dobândă de 10%, percepută pentru un credit de nevoi personale în lei, rezultă o marjă de numai trei puncte procentuale.
O primă metodă folosită de băncile comerciale pentru a putea acorda împrumuturi de un volum cât mai mare a fost majorarea perioadei de creditare. Astfel, creditele de nevoi personale pe zece ani fără ipotecă sau cele pe 20 ani cu ipoteca au devenit produse obișnuite în ofertele băncilor.
O altă modalitate folosită de bănci pentru a crește soldul creditelor acordate populației este eliminarea unor costuri din calculul gradului de îndatorare. Banca Națională a publicat o normă pentru limitarea riscului de credit pentru împrumuturile destinate persoanelor fizice. Atunci a fost stabilit că gradul de îndatorare al unei persoane nu poate să depășească 30% din veniturile nete. Adică, toate ratele care provin din credite să nu fie mai mari decât acest plafon. Însă, norma BNR precizează că pentru calcularea gradului de îndatorare sunt luate în considerare numai dobânda și principalul venit, ceea ce a dus la apariția comisioanelor de gestiune sau administrare lunară a creditului. În funcție de bancă, valoarea comisionului variază între 0,1% și 1%, aplicat ori la valoarea inițială a creditului, ori la șoldul creditului. Deși poate părea mic, un comision de 0,1% pe lună înseamnă, de fapt, 1,2 puncte procentuale care se adăugă la dobândă, respectiv comisionul de 1% echivalează cu 12 puncte procentuale adăugate. Ceea ce ridică valoarea dobânzii anuale efective (care include toate costurile asociate creditului) la cel puțin 14%-15%.
Pe lângă excluderea comisioanelor de gestiune din calcularea gradului de îndatorare, o posibilitate pentru a încadra un client la o rată cât mai mare este folosirea unor dobânzi cât mai mici la începutul derulării contractului de credit. Spre exemplu, perceperea unor dobânzi promoționale de 8% sau 9% pentru un credit în lei conduce la acordarea unui împrumut de valoare mai ridicată. Dar dobânda este variabilă și poate fi modificată de bancă imediat după ce perioada promoției s-a încheiat.
În ultima perioadă de criză economico-financiară, evoluția creditelor prezintă o pantă descendentă, chiar dacă evoluția veniturilor semnalează un reviriment, începând cu anul 2010 și continuând în prezent. Dacă până înainte de criză valoarea în creștere a activului finanțat imobiliar prezenta acoperire și pentru un credit substanțial de consum, acum acest lucru nu mai este posibil, mai ales că debitul de consum este în continuare mai scump. Astfel, 43% (în jur de 4,3 milioane persoane) din populația activă a României a contractat un credit la o bancă sau un IFN și are o expunere de debitor ipotecar cu durata medie a creditului de 22 ani, respectiv de șapte ani, pentru creditele de consum negarantate cu ipoteci. În plus, ponderea mare a datoriilor în valută este de peste 2/3, pentru creditele imobiliare de 95%, iar pentru cele de consum garantate cu ipoteci, în jur de 90%. Aceste ponderi au susținut necesarul de a reglementa plafonul de îndatorare al unui debitor, tocmai pentru ca el să aibă constant, de-a lungul întregului ciclu economic personal, o capacitate susținută de onorare a serviciului datoriei.
Evidențele Băncii Naționale arată că debitorii care nu-și mai pot plăti ratele la bănci au un grad de îndatorare de peste 4%, în cazul creditelor de consum, și mai mare de 70%, în cazul celor imobiliare. În consecință, un nivel acceptabil al plafonului de îndatorare ar trebui să fie de maxim 30 % pentru creditul de nevoi de consum (inclusiv cardul de credit, cel de overdraft, leasingul sau altele) și de aproximativ 50% pentru creditul de nevoi imobiliare sau locative.
CAPITOLUL 3. Impactul crizei economice asupra asigurărilor de credite în
România și situația acestora
Criza financiară a avut un impact generalizat asupra economiei reale a UE, iar acest lucru a condus la rândul său la efecte negative asupra cărților de credit, evaluarea activelor și a ofertei de credite. Unele țări din UE au fost mai vulnerabile decât altele, reflectâd printre altele, diferențe între pozițiile de cont curent sau expunerea la bule imobiliare. Nu numai activitatea economică a fost afectată de criză, ci și potențialul de ieșire (nivelul producției în conformitate cu utilizarea deplină a factorilor de producție disponibili: forța de muncă, capital și tehnologie), iar acest lucru are implicații majore pentru perspectiva creșterii pe termen lung și a situației fiscale.
Analiza efectelor asupra economiei noastre vizează mai multe planuri: evoluția volumului producției, comenzilor în industrie, situația pe piața muncii și evoluția șomajului, iar în final analiza ritmului investițional în economie. În România, oscilațiile conjuncturale în evoluția volumului producției în industrie și construcții sunt prezente chiar și în perioada anterioară lunii septembrie – octombrie 2008. Însă, după această perioadă, în intervalul octombrie 2008 – ianuarie 2009, se constată o reducere a producției în aceste domenii, cel industrial fiind cel mai afectat. Industria metalurgică și conexă (construcții metalice etc), care s-a confruntat cu o reducere a producției și comenzilor în patru – cinci luni, pare să întrerupă evoluția negativă și să aibă o ușoară creștere în perioada următoare. Ramuri industriale precum cea textilă, încălțaminte, confecții, pielărie vor înregistra și în continuare o scădere a volumului producției, fiind direct influențate de reducerea cererii agregate (în special cea de bunuri finale venită din partea populației) și de reducerea veniturilor.
Relansarea cererii de materiale de construcții nu trebuie însă pusă pe seama dezvoltării de noi proiecte imobiliare, ci mai curând pe necesitatea continuării și terminării lucrărilor deja contractate. Astfel se explică de ce previziunile din graficul alăturat ilustrează o creștere a volumului producției în construcții. De altfel, reducerea puternică a cererii de spații de locuit ca urmare, pe de o parte, a stopării creditării, iar pe de altă parte, a așteptărilor de reducere a prețurilor, va antrena foarte probabil o stagnare sau chiar reducere a interesului antreprenorial în acest domeniu pe termen mediu.
Examinarea agenților economici în funcție de domeniul în care activează a reliefat, în principal, următoarele elemente: întreprinderile din construcții consemnează cele mai reduse proporții ale organizațiilor care funcționează la aceiași parametri (31,94%) și a IMM-urilor în ascensiune (8,33%), precum și un procentaj mai ridicat de firme ce și-au restrâns activitatea (59,72%), datorită declinului drastic a acestui sector, pe fondul scăderii puterii de cumpărare a populației și restricțiilor de creditare; IMM-urile din domeniul transporturilor înregistrează o pondere mai ridicată de firme care și-au menținut volumul de activitate (51,18%); unitățile industriale dețin procentul cel mai mare de IMM-uri care și-au amplificat activitatea (19,34%), iar entitățile din turism ies în evidență prin ponderea mai scăzută de agenți economici care și-au diminuat activitatea (35,29%).
Deși criza financiară internațională s-a manifestat în special în sistemul bancar, în România acesta nu a fost grav afectat datorită lipsei expunerii pe “active toxice” (de exemplu credite subprime securitizate), precum și grație politicilor prudențiale implementate și menținute în mod consecvent de Banca Națională a României, care a optat consecvent pentru măsuri contraciclice în vederea evitării creării bulelor speculative și destabilizării sistemului financiar în perioade de expansiune economică și de favorizare a circulației monetare în perioadele critice. Nivelul ratei dobânzii de politică monetară și cel al rezervelor minime obligatorii, precum și necesarul de fonduri proprii în raport cu disponibilitățile împrumutate situate peste media valorilor din Uniunea Europeană, precum și supravegherea catalogată drept „excesivă” chiar de către executivi ai unor instituții de credit cu activitate pe piața internă au permis sistemului bancar să evite derapajul.
În ciuda măsurilor adoptate de B.N.R., atât dezechilibrele interne cât și influența externă au contribuit la intrarea României în recesiune, lipsa încrederii în mecanismele de redresare economică ducând în final la limitarea creditării, cu efecte directe asupra economiei reale, în ciuda capitalizării corespunzătoare a sistemului bancar. Fenomenul de criză al încrederii a avut caracter dual: atât dinspre creditori spre debitori, cât și în sens invers, capacitatea de rambursare fiind pusă în dubiu din cauza turbulențelor mediului economic în continuă deterioare.
Specificul economiei românești nu permite aplicarea integrală a metodelor adoptate în alte state. De exemplu, deficitul considerabil de cont curent semnalează dependența de sursele externe de finanțare, limitând libertatea de acțiune în special pe plan fiscal și bugetar. În privința surselor de finanțare, România ar trebui să se orienteze spre împrumuturi pe piața internă și externă prin emisiunea de titluri financiare în detrimentul împrumuturilor de la instituțiile internaționale, având drept deziderat atât atragerea de fonduri la un cost mai scăzut, cât și evitarea angajamentelor deseori în conflict cu noțiunea de creșterea economică.
Din păcate zona euro este prinsă într-un cerc vicios. Creșterea economică joasă face ca problemele sistemului finaciar slăbit de criză să se combine cu dezechilibrele majore ale finanțelor publice pentru a altera perspectivele creșterii. În ciuda unor progrese, băncile rămân slab capitalizate, au bilanțuri deteriorate, iar unele obligațiuni suverane și-au pierdut statutul de activ fără risc. Pierderea acestui statut a agravat problema bilanțurilor băncilor, erodând încrederea atât în guverne cât și în capacitatea sistemului bancar de a se finanța. În lipsa încrederii, investitorii nu mai doresc să împrumute statele cu datorii mari sau băncile expuse față de acestea, deteriorând astfel perspectivele de creștere economică. Dacă nu este întrerupt la timp, acest cerc vicios poate conduce din nou la dispariția pieței interbancare și la o recesiune mai profundă decât cea din care s-a ieșit recent.
Într-un studiu realizat de Consiliul Național al Întreprinderilor Private Mici și Mijlocii din România (CNIPMMR) se arată că aproape două treimi- 66,66% – din întreprinderile mici și mijlocii din România au fost afectate de criza economică în perioada octombrie 2008 – martie 2009, 14,80% din întreprinderi au dat faliment, iar 57,58% și-au redus activitatea. În același timp, 23,39% dintre întreprinderi funcționează în aceeași parametri și doar 4,23% dintre agenții economici au înregistrat o evoluție ascendentă. (figura 3.1.)
Studiul a fost realizat pe un eșantion de 1.099 întreprinzători, de la nivelul întregii țări, și s-a arătat că o parte considerabilă din întreprinderile românești se confruntă cu probleme deosebit de dificile, din cauza declinului economic accentuat. Ca și în alte țări din lume și din Uniunea Europeană, acestea au făcut față destul de greu crizei economice până în prezent, situație care se explică prin faptul că IMM-urile sunt în general mai vulnerabile la turbulențele contextuale decât firmele mari. Alte efecte ale crizei financiare asupra firmelor mici și mijlocii, identificate sunt diminuarea investițiilor, reducerea exportului și nu în ultimul rând, efectul psihologic al dificultăților de pe piață.
Figura 3.1. Ponderea întreprinderilor mici și mijlocii din România afectate de criza economică în perioada octombrie 2008 – martie 2009.
Majoritatea întreprinzătorilor sunt destul de optimiști în legătură cu durata descreșterii economice din România, care se datorează atât evoluțiilor interne, cât și prognozelor economice ale Fondului Monetar Internațional, Băncii Mondiale și altor organisme internaționale de prestigiu, potrivit cărora economiile din SUA și UE se vor redresa în anul 2010 după declinul puternic din 2009.
În urma unui studiu elaborat la cererea Fondului Național de Garantare a Creditelor pentru IMM (FNGCIMM) s-a mai subliniat lipsa de apetit a întreprinderilor pentru credite bancare, deși 53 % dintre IMM-uri și-au văzut vânzările reduse din cauza crizei economice și s-a precizat că numai 16 % dintre întreprinderile românești apelează la credite, în timp ce 60 % dintre aceste întreprinderi recurg la autofinanțare (figura 3.2.).
Figura 3.2. Finanțarea întreprinderilor
În condițiile în care se feresc să apeleze la credite bancare, 76 % dintre respondenți afirmă că au nevoie să acceseze fonduri europene pentru a-și îmbunătăți competitivitatea, iar 61 % chiar au beneficiat de fonduri rambursabile și 7 % de fonduri nerambursabile.
La nivelul Uniunii Europene, în primul trimestru din 2010, băncile au fost zgârcite în acordarea de imprumuturi și linii de creditare către companii, iar costurile asociate au continuat să se mentina ridicate.
Procentul instituțiilor bancare care au raportat o înăsprire a creditării, față de cea deja existentă, în primele luni ale anului în curs este de 3%. Cea mai dezavantajată categorie de clienți o constituie întreprinderile mici și mijlocii, în cazul cărora creditarea a scăzut cu 4%, comparativ cu firmele mari, în cazul cărora declinul a fost de 3%. Băncile își justifică prudența extremă în finanțarea afacerilor prin expectațiile pesimiste în ceea ce privește evoluția economiei europene și a economiilor naționale în următoarea perioadă, precum și prin incapacitatea previzionării riscurilor pe termen mediu și lung.
Cât despre viitorul apropiat, înăsprirea creditării se va menține la aceleași cote, chiar dacă bancherii estimează o crestere cu 21% a cererii din partea întreprinderilor.Cererea de finanțare din partea mediului privat reflectă, de asemenea, expectațiile generale privind evolutia economiei. La nivelul celor 27 de state membre, apetitul pentru credite de investiții a scăzut în primele trei luni ale anului cu 13%. Este un declin mai mare cu 5% față de cel din ultimul trimestru din 2009, și cu 20% fațăde primul trimestru al aceluiați an. Cererea de creditare a înregistrat un reviriment serios pe ambele categorii de clienți: cu 18% mai puțin pentru firmele mari și cu 9% pentru întreprinderile mici și mijlocii.
România urmează trendul general. Procentul creditelor în euro nou acordate firmelor, entităților nefinanciare de către băncile private de pe piața românească a înregistrat o scădere în martie 2010 față de aceeași perioadă a anului trecut, de la un total de 6,75% la 5,97%. Această scădere a fost consemnată pe toată linia: credite până la un an – de la 6,65% la 5,86%; credite acordate pe o perioadă între unu și cinci ani – de la 7,31% la 5,63%; credite pe mai mult de cinci ani – de la 6,82% la 6,7%. Același fenomen și în cazul creditelor nou acordate, în monedă națională, cu mențiunea că scăderea de la an la an este mai abruptă: total credite în martie 2009 – 19,11%, total credite în martie anul curent – 13,33%; credite pe un an: 19,59% martie 2009, față de 12,82% martie a.c.; credite pe o perioadă de 1-5 ani: 19,17%, față de 13,98%; credite pe mai mult de cinci ani: 17,89%, față de 13,92%.
Aceste procente se reflectă în următorul tabel:
Tabel nr.1 Totalul creditelor acordate întreprinderilor din România, în lei și în valută pentru perioada martie 2009 – martie 2010.
O imagine despre cererea de credite din economia autohtonă oferă Buletinul de Conjunctură al Băncii Naționale a României, conform căruia, limitarea activității companiilor este cauzată, printre altele, de oferta costisitoare a băncilor:ratele ridicate ale dobânzilor bancare corelată cu evoluția defavorabilă a cursului de schimb. În pofida declarațiilor propagandistice și indiferent de constrângerile impuse creditării, băncile sunt mai atrase de clienții companii mari, ca cifră de afaceri și număr de angajați, decât de întreprinderile mici și mijlocii.
Este valabil pentru întregul sistem bancar european, nu doar pentru cel românesc. Firmele cu mai puțin de 10 angajați și/sau cifra de afaceri mai mică de 2 milioane de euro/an au avut mai puține șanse în anul care a trecut de a obține credite importante, și chiar și microcredite, mai puțin de 25 de mii de euro.
Spre exemplu, în timp ce majoritatea companiilor cu cel puțin 50 de angajați care au solicitat și obținut un credit bancar în ultimii doi ani au împrumutat peste 100 de mii de euro, doar o cincime din creditele acordate IMM-urilor s-au situat la acest nivel.
BIBLIOGRAFIE
1. Badea, L., Socol, A., Drăgoi, V., Drigă, I, (2010), Managementul riscului bancar, Editura Economică, București.
2. Banc, Panfil, (2011), Finanțe generale, Seria Didactica, Alba Iulia.
3. Barbu, T., (2005), Monedă, bănci și politici monetare, Editura Didactică și pedagogică SA, București;
4. Basno C., Dardac N., Floricel C., (1995), Monedă, Credit, Bănci, Editura Didactică și Pedagogică, R.A. București.
5. Basno, Cezar Dardac, N., Floricel, C., (1999), Monedă. Credit. Bănci, Editura Didactică și Pedagogică, București.
6. Berea, Aurel, Berea, Octavian, (1999), Orientări în activitatea bancară contemporană, Editura Expert, București.
7. Bessis, J., (2002), Risk Management in banking, second edition, Ed. John Willey&Sons, ltd.
8. Boariu, A., (2003), Creditarea bancară, Editura Sedcom Libris, Iași.
9. Burnete, S., (2011), Elemente de economie internațională, Editura Universității „Lucian Blaga”, Sibiu.
10. Cârnu Albu, I., (2002), Asigurarea creditului” Ed. Rosetti, București.
11. Cerna, S., Donath, L. și alții, (2005), Economie monetară și financiară internațională, Editura Universității de Vest, Timișoara.
12. Cocriș, V., Chirlesan, D., (2006), Managementul bancar și analiza de risc în activitatea de creditare, Editura Universiății „Al.I.Cuza”, Iași.
13. Constantinescu, Dan Anghel, (2004), Tratat de asigurări, Edit Tehnică, București.
14. Cozmâncă, Bogdan Octavian, (2008), Modele pentru fundamentarea politicilor monetare și valutare, Ed. Economică, București.
15. Croitorescu, Lucian, Recapitalizarea băncilor și ștergerea datoriilor suverane: pot ele să restabilească încrederea piețelor?, Hotnews, accesat la 19.10.2014.
15. Dardac, Nicolae, Barbu, Teodora, (2005), Moneda, Bănci și politici monetare, Editura Didactică și Pedagogică, București.
16. Dănilă, Nicolae, Berea Aurel Octavian, (2000), Managementul Bancar – fundamente și orientări, Editura Economică, București.
17. Deschanel, J.P., Lemoin, L., (1996), L’assurance crédit, Editura PUF, Paris.
18. Dinu, C., (2014), România are cele mai multe credite neperformante, în „Cronica română”, 13 martie.
19. Duma, Florin, Păun, Dragoș, (2010), Finanțe Publice. Abordări teoretice și practice, EFES, Cluj-Napoca.
20. Eyles, David L., (2013), Mellon Bank, The Columbia Encyclopedia, 6th ed., SUA.
21. Gherasim, Daniel, (2009), Bazele macroeconomiei, Editura Junimea, Iași.
21. Grigoriță, Cornelia, (2004), Activitate bancară, ed. A II-a, reviz. și compl., Editura Cartier, București.
22. Gros, Daniel, Lannoo, Karel, (2005), The euro capital Market, Published online.
23. Hoanță, Nicolae, (2001), Bani&Banci, Editura Economică, Bucuresti.
24. Ionescu, L. C., coordonator, (1997), Economia și rolul băncilor, vol I, Edit. Economică, București.
25. Isărescu, Mugur, (2006), Reflecții economice. Contribuții la teoria macrostabilizării, Ed. Expert, București.
26. Kirițescu, C., Dobrescu, E., (1998), Băncile, mică enciclopedie, Editura Expert, București.
27. Lăzărescu, V., (1998), Băncile comerciale în economia de piață din România, Ed. Agora, Bacău.
28. Mihai, I., (2003), Tehnica și managementul operațiunilor bancare, Editura Expert, București.
29. Moldovan, D., (2005), Operațiuni valutare – reglementări contabile și fiscale, Editura Dacia, Cluj-Napoca.
30. Năstase, Carmen, (2006-2007), Macroeconomie și politici macroeconomice, note de curs, Universitatea Ștefan cel Mare, Suceava.
31. Paxino, D. O., (2003), Politica valutară și managementul riscurilor în tranzacțiile internaționale, Editura Economică, București.
31. Păun, N., (1995), Bani și bănci în structuri europene, Ed. Biblioteca Apostrof, Cluj.
32. Peters, T., Waterman, R., În căutarea excelenței, Editura Meteor Press, București, 2011.
33. Petria, N., (2004), Piețe financiare românești, Ed. „Lucian Blaga”, Sibiu.
33. Pocan, Ioana, (2005), Polilici monetare și piața de capital din România, Ed. Economică, București.
34. Predescu, Iuliana, (2005), Activitatea bancară între performanță și risc, Ed. Expert, București.
35. Ranjit, L., (2009), Why Basel I Failed and Why Basel III is Doomed, Working Paper.
36. Rouch, Michael și Naulleau, Gerard, (1998), Le control de gestion bancaire et financiére, Paris.
37. Roxin, Luminița, (1997), Gestiunea riscurilor bancare, Ed. Didactică și Pedagogică, București.
38. Sawyer, M., (2009), The Central Core of Heterodox Macroeconomics, în volumul „Heterodox Macroeconomics (editori: J.P. Goldstein și M.G. Hillard ), Routledge, Londra și New.
38. Socol, A., (2006), Îndrumar de tehnică bancară. Studii de caz, manual universitar, Editura Risoprint, Cluj Napoca.
39. Stoica, Maricica, (1999), Managementul bancar, Editura Economică, București.
40. Trenca, I., Mutu, Simona, (2012), Managementul riscurilor bancare – Soluții econometrice, Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj – Napoca.
41. Turliuc, V., Cocriș, V., (1997), Monedă și credit, Editura Ankarom, Iași.
42. Vasile, Ilie, (2006) Gestiunea Financiară a Întreprinderii, Editura Meteor Press, București.
43. Voinea, G., (2004), Mecanismele financiar – monetare în procesul tranziției la economia de piață, Ed. Sedcom Libris, Iași.
BIBLIOGRAFIE
1. Badea, L., Socol, A., Drăgoi, V., Drigă, I, (2010), Managementul riscului bancar, Editura Economică, București.
2. Banc, Panfil, (2011), Finanțe generale, Seria Didactica, Alba Iulia.
3. Barbu, T., (2005), Monedă, bănci și politici monetare, Editura Didactică și pedagogică SA, București;
4. Basno C., Dardac N., Floricel C., (1995), Monedă, Credit, Bănci, Editura Didactică și Pedagogică, R.A. București.
5. Basno, Cezar Dardac, N., Floricel, C., (1999), Monedă. Credit. Bănci, Editura Didactică și Pedagogică, București.
6. Berea, Aurel, Berea, Octavian, (1999), Orientări în activitatea bancară contemporană, Editura Expert, București.
7. Bessis, J., (2002), Risk Management in banking, second edition, Ed. John Willey&Sons, ltd.
8. Boariu, A., (2003), Creditarea bancară, Editura Sedcom Libris, Iași.
9. Burnete, S., (2011), Elemente de economie internațională, Editura Universității „Lucian Blaga”, Sibiu.
10. Cârnu Albu, I., (2002), Asigurarea creditului” Ed. Rosetti, București.
11. Cerna, S., Donath, L. și alții, (2005), Economie monetară și financiară internațională, Editura Universității de Vest, Timișoara.
12. Cocriș, V., Chirlesan, D., (2006), Managementul bancar și analiza de risc în activitatea de creditare, Editura Universiății „Al.I.Cuza”, Iași.
13. Constantinescu, Dan Anghel, (2004), Tratat de asigurări, Edit Tehnică, București.
14. Cozmâncă, Bogdan Octavian, (2008), Modele pentru fundamentarea politicilor monetare și valutare, Ed. Economică, București.
15. Croitorescu, Lucian, Recapitalizarea băncilor și ștergerea datoriilor suverane: pot ele să restabilească încrederea piețelor?, Hotnews, accesat la 19.10.2014.
15. Dardac, Nicolae, Barbu, Teodora, (2005), Moneda, Bănci și politici monetare, Editura Didactică și Pedagogică, București.
16. Dănilă, Nicolae, Berea Aurel Octavian, (2000), Managementul Bancar – fundamente și orientări, Editura Economică, București.
17. Deschanel, J.P., Lemoin, L., (1996), L’assurance crédit, Editura PUF, Paris.
18. Dinu, C., (2014), România are cele mai multe credite neperformante, în „Cronica română”, 13 martie.
19. Duma, Florin, Păun, Dragoș, (2010), Finanțe Publice. Abordări teoretice și practice, EFES, Cluj-Napoca.
20. Eyles, David L., (2013), Mellon Bank, The Columbia Encyclopedia, 6th ed., SUA.
21. Gherasim, Daniel, (2009), Bazele macroeconomiei, Editura Junimea, Iași.
21. Grigoriță, Cornelia, (2004), Activitate bancară, ed. A II-a, reviz. și compl., Editura Cartier, București.
22. Gros, Daniel, Lannoo, Karel, (2005), The euro capital Market, Published online.
23. Hoanță, Nicolae, (2001), Bani&Banci, Editura Economică, Bucuresti.
24. Ionescu, L. C., coordonator, (1997), Economia și rolul băncilor, vol I, Edit. Economică, București.
25. Isărescu, Mugur, (2006), Reflecții economice. Contribuții la teoria macrostabilizării, Ed. Expert, București.
26. Kirițescu, C., Dobrescu, E., (1998), Băncile, mică enciclopedie, Editura Expert, București.
27. Lăzărescu, V., (1998), Băncile comerciale în economia de piață din România, Ed. Agora, Bacău.
28. Mihai, I., (2003), Tehnica și managementul operațiunilor bancare, Editura Expert, București.
29. Moldovan, D., (2005), Operațiuni valutare – reglementări contabile și fiscale, Editura Dacia, Cluj-Napoca.
30. Năstase, Carmen, (2006-2007), Macroeconomie și politici macroeconomice, note de curs, Universitatea Ștefan cel Mare, Suceava.
31. Paxino, D. O., (2003), Politica valutară și managementul riscurilor în tranzacțiile internaționale, Editura Economică, București.
31. Păun, N., (1995), Bani și bănci în structuri europene, Ed. Biblioteca Apostrof, Cluj.
32. Peters, T., Waterman, R., În căutarea excelenței, Editura Meteor Press, București, 2011.
33. Petria, N., (2004), Piețe financiare românești, Ed. „Lucian Blaga”, Sibiu.
33. Pocan, Ioana, (2005), Polilici monetare și piața de capital din România, Ed. Economică, București.
34. Predescu, Iuliana, (2005), Activitatea bancară între performanță și risc, Ed. Expert, București.
35. Ranjit, L., (2009), Why Basel I Failed and Why Basel III is Doomed, Working Paper.
36. Rouch, Michael și Naulleau, Gerard, (1998), Le control de gestion bancaire et financiére, Paris.
37. Roxin, Luminița, (1997), Gestiunea riscurilor bancare, Ed. Didactică și Pedagogică, București.
38. Sawyer, M., (2009), The Central Core of Heterodox Macroeconomics, în volumul „Heterodox Macroeconomics (editori: J.P. Goldstein și M.G. Hillard ), Routledge, Londra și New.
38. Socol, A., (2006), Îndrumar de tehnică bancară. Studii de caz, manual universitar, Editura Risoprint, Cluj Napoca.
39. Stoica, Maricica, (1999), Managementul bancar, Editura Economică, București.
40. Trenca, I., Mutu, Simona, (2012), Managementul riscurilor bancare – Soluții econometrice, Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj – Napoca.
41. Turliuc, V., Cocriș, V., (1997), Monedă și credit, Editura Ankarom, Iași.
42. Vasile, Ilie, (2006) Gestiunea Financiară a Întreprinderii, Editura Meteor Press, București.
43. Voinea, G., (2004), Mecanismele financiar – monetare în procesul tranziției la economia de piață, Ed. Sedcom Libris, Iași.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Asigurarea Creditelor Bancare (ID: 136600)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.