Arhitectura Traditionala a Localitatii Borsa

ARGUMENT

Devine din ce in ce mai acută nevoia coborârii la izvoarele obârșiei, la începuturi, acolo unde s-a țesut universul mitico-magic, cu elemente laice, acolo unde “Măria Sa Țăranul” a creat și păstrat valori fără asemănare. În această ordine de idei, lucrarea de față își propune scoaterea la iveală a celor mai vechi obiceiuri ce au animat obștea sătească din Borșa Bihorului. Cred ca prin aceaste modeste eforturi voi întregii aceea zestre spirituală ce se păstrează acoperită de colbul istoriei și mai mult de împovărații ani ce au pus stăpânire pe cei ce mustesc de iubire, de dragoste și de frumos. Nu doresc a fi patetică, dar cred că se cuvine a aduce un imn de mulțumire marelui păstrător al culturii noastre populare, care așa cum spunea filozoful Lucian Blaga, a fost animat de trei sentimente: dorul, jalea și urâtul, sentimente ce nu-și pot găși corespondentul decât în acest spațiu mioritic mult alduit de Dumnezeu, făurit la școala sărăciei.

În această lume situată în jurul bisericii și cimitirului, adică în jurul lui Dumnezeu și al morții, a trăit, a trudit și a creat acest “mare anonim” ,măria sa țăranul. În acest spațiu se conturează și lucrarea mea, căutând să surprindă laturile tradiționale fundamentale ale culturii materiale și spirituale, materializate în cuprinzătoarea varietate a fenomenelor etno-folclorice, de la așezare, la gospodărie, locuință, ocupații, meșteșuguri, port popular, artă și obiceiurile, datinile, cunoștințe empirice precum și cântece, dansuri etc.

Caracterizată prin autenticitate, originalitate și permanența actului creației, cultura populară românească reprezintă un filon de aur în panteonul valorilor materiale și spirituale ale neamului românesc, unitatea tuturor fenomenelor etnografice de cultură populară.

Localitatea asupra căreia ne vom opri în cele ce urmează, și anume satul Borșa, face parte din zona etnografică Crișul Repede, zonă cu străvechi tradiții ce se înscrie cu întreaga gama a valorilor culturii sale populare, atât din planul vieții materiale, cât și din planul vieții spirituale ca o componentă organică în unitatea de civilizație și cultură a poporului român. Angajându-mă în acest demers de descifrări a compexului universal al lumii satului, am avut în vedere o triplă motivație: în primul rând una din natura teoretică pornită din necesitatea întocmirii unor monografii etno-folclorice, care sunt, de ce să nu spunem, foarte puține. Cei mai mulți monografi au accentuat partea evenimentală, factologică de natură istorică și mai puțin cea etno-folclorică sau chiar de fel în unele cazuri. Din acest punct de vedere credem că monografiile particulare nu fac altceva decât să întregească în plan teoretic discursul teoretico-metodologic, să-i dea o tentă știintifică și să constituie argumente forte la teoriile generale.

În același timp am fost animată de o motivație practică, izvorată din empirismul benefic ce domină lumea satului, lume despre care se crede că este imobilă, puțin dispusă progresului, noului, încremenită în anumite cadre. Este adevărat că progresele și evoluțiile sunt lente în lumea satului, chiar inobservabile uneori, dar aceasta nu înseamna că ele nu există. Mutațiile socio-economice survenite în aceasta lume, au generat mutații și în domeniul etno-folcloric, satul devenind nu numai păstrător de traditii, adică conservator ci și o lume în care se crează de la o epoca la alta, de la o secvență temporala la alta, noi valori, ba chiar mai mult noi tradiții sunt adaptate la realități noi.

O a treia motivație izvorăște din adâncul simțămintelor mele de fi copilarit în acele locuri, între oameni buni și iubitori, care ancorați în puterea tradiției cu sufletul, caută să smulgă cu trupul roadele pământului, iar prin graiul lor să șlefuiască frumoasa limbă românească. Aici în aceasta lume plină de mister s-a născut veșnicia. Am suficiente motive să cred ca satul “cu tot ce are mai bun în el” este “centrul lumii”, că el nu a avut nevoie de oraș, nu are și nu va avea. El este cum spunea Lucian Blaga “și e și suficient”. Poate nicăieri ca aici nu se vindecă “setea de mântuire”, aici omul este mai aproape de Dumnezeu știindu-se protejat de forțele malefice, de forțele răului.

Aici, pe această gură de Rai, mi-am petrecut cele mai frumoase vacanțe. Doresc ca prin această lucrare să fac cunoscute aspecte ale culturii materiale și spirituale din satul Borșa, localitate cu un bogat potențial etno-folcloric, cu oameni ce și-au păstrat cu sfințenie obiceiurile cântecului și jocului, transmițâdu-le nealterate generațiilor viitoare.

CAP.I. CADRUL GEOGRAFIC ȘI ISTORIC AL

LOCALITĂȚII BORȘA

Asezarea geografică a judetului Bihor

Situat în nord-vestul țarii și ocupand o suprafață de 7544 kmp, judetul Bihor este marginit de judetele: Satu-Mare la nord, Sălaj la nord-est, Cluj la est, Alba la sud-est și Arad la sud. În partea vestică se învecinează cu Ungaria.Organizarea administrativă este alcatuită din: un municipiu, 8 orașe și 86 de comune cu 434 de sate.

Relieful

Este variat, fiind dispus în trepte, cu altitudini ce scad dinspre est spre vest. Cele mai mari altitudini sunt inregistrate în vârfurile Bihor (1849 m) și Buteasa (1790 m), iar cele mai mici în partea vestica a judetului (Campia Tisei).

Retea hidrografică

Este formata din râurile Barcău, Crișul Repede, Crișul Negru, lacuri naturale (Taul Mare, Lacul Șerpilor, Lacul cu stuf) și lacuri artificiale (lacul de acumulare Leșu).

Climatul

Este continental-moderat, diferențiat în raport cu altitudinea. Temperatura medie anuală variază între 6 și 10,5 grade C, iar valorile medii ale precipitatiilor între 550-1000 mm.

Rezervatii naturale

Cele mai importante rezervații naturale sunt: Pietrele Galbenei, Cetațile Ponorului, Pietrele Boghii, Săritoarea Bohodeiului, Platoul carstic Padiș, Defileul Crișul Repede, Peștera Vântului, Peștera Gălaseni.

1.2. Localizarea satului Borșa in judetul Bihor

Situat în partea centrală a județului Bihor, la jumătatea distanței dintre cele două centre străvechi românești Oradea și Aleșd, comuna Săcădat are în componența sa satele Săbolciu și Borșa. Dacă într-o călătorie ne vom abate de la șoseaua națională ce leagă orașele Oradea – Cluj-Napoca – București, la kilometrul 17 și vom coti spre dreapta, vom intra în comuna Săcădat. Lasând casele în urmă, una câte una, ieșind din comună vom strabate o porțiune de circa 3 kilometri pe un drum secundar, iar după ce vom trece podul peste apa Chijicului ajungem la poalele dealului Vălenilor. De aici se întinde satul Borșa, o așezare frumoasă de deal, locuită de circa 500 suflete, oameni harnici și ospitalieri, trăsătură caracteristică a poporului român. În partea de nord la circa 3 kilometri se află satul Calătani, care a aparținut înainte satului Borșa, spunându-i-se Borșa Mica. La est, peste dealul Curătura comuna Tilecuș, în partea de sud peste dealul Holomb satul Surduc, la sud-vest peste Pădurea Râtul de Sus, comuna Copăcel și satul Chijic, iar la vest comuna Săcădat.

Satul datează în documente din anul 1249 sub denumirea de Terra Borok când Regele Bella al Ungariei, Dalmației, Croației, Ramei, Serbiei, Galiției, Lodomeriei printr-o scrisoare adresată supușilor și casei regale făcea cunoscut că judecătorului Paul al Curții Regale și Comite de Zallala i se dăruiesc mai multe moșii pentru a le stăpânii. Printre acestea se aflau și cele din comitatul Bihor: Jadani și Felechiu lângă Criș, Borșa și Sărand lângă Crișul de Mijloc. În anul 1552 figurează sub denumirea de Borostelek împreuna cu satele Săcădat, Sărand, Surduc, Chijic și Tășad în stăpânirea nobilului Nicolae Teleki. Într-un registru al moșiilor bisericii romano-catolice la anul 1692 apare sub denumirea de Borosthele. Pentru prima data este amintit ca sat românesc cu numele de Borșa de către scriitorul maghiar Mezoși la 1773, iar în 1778 cu prilejul unui recensământ localitatea Borșa avea 58 de case, 66 de familii, 296 de locuitori, biserică și preot.

Localitatea Borșa este așezată în întregime pe deal. Împărțirea și demarcarea moșiei satului pe spițe de neam se poate recunoaște și astăzi. Dealul Bili după familia Biliștilor, Roxin după familia Roxineștilor, Ciobănoai după familia Ciobăneștilor, râtul Drion după familia Drioneștilor. După cum rezultă din documentele vremii era un sat agricol de tip răsfirat ce a cunoscut o continuă modificare și transformare până în zilele noastre, gospodăriile întinzându-se pe distante mari. Satul avea un centru “Biserica” spre care se îndreptau în zilele de sărbătoare oamenii satului, bărbați și femei, unde-și botezau pruncii, cununau tinerii sau se prohodeau morții. Aceștia au rămas creștini ortodoxi până în zilele noastre, neexistând alte culte sau religii, satul fiind format în totalitate, locuit de către români. În fața bisericii se desfășura o mare parte din viața satului. Aici judele înconjurat de bătrânii satului judeca pricinile mai mari sau mai mici dintre oameni, făcând dreptate cu legea nescrisă, obiceiul pământului mai puternic și mai respectat de multe ori decât legea cuprinsă în legiuiri și decrete. ”Cu înțelepciunea ancestrală însoțită de chibzuința izvorâtă din constituția răspunderii acești oameni știau să fie blânzi cu cei îndreptățiți și severi cu cei răi și înrăiți”. În timpul stăpănirii Habsburgice după conscrierea din 1772 s-a trecut la alinierea satelor. Populația s-a opus dărâmării gospodăriilor vechi și mutării lor în alte locuri, însă atât acțiunea de comasare cât și cea de aliniere au fost impuse de către autorități.

În prezent satul este de tip adunat. Există o cruce din gorun mare de aproximativ 4 metri, considerată centrul satului, de la care pornea ulița Susanilor, ulița Mare din care se formează ulița Răchestului și ulicioara, care duce la școala generală din sat. Tot de la aceea cruce pornea ulița Mică din care se forma ulița Bisericii, care duce la cimitir și la biserică, biserica aflându-se în afara satului în mijlocul cimitirului. La capătul uliței Mici se formează ulița Vălenilor. Această cruce nu mai există în locul inițial fiind mutată în timpul regimului comunist în marginea cimitirului unde se găsește și astăzi. Nota dominantă a peisajului este relieful colinar cu pante dulci situat la o altitudine de 200-300 metri, crescând de la sud-vest către nord . Valea Chijicului care trece prin marginea satului, fragmentează puternic relieful iar intercalațiile stratului de argilă între pietrișuri permit accelerarea procesului de versant, între care și alunecările de teren pe versanții mai accentuați. De-o parte și de alta a văii, terenurile agricole produc cereale iar pe dealuri cresc pomi fructiferi dintre care prunul ocupa un loc important. Alături de prun cresc meri, cireși și se cultiva vița-de-vie. Pe dealul numit Coastă și Roxin se întind 2 păduri care ocupă un loc important în economia satului, ponderea copacilor fiind deținută de foioasele de esența tare: cer, carpen, gorun, de marimi și de grosimi diferite. Clima este temperată cu o ușoară influență de climă oceanică dinspre vest, intervalul anual fără îngheț fiind cuprins între 180 și 200 de zile pe an, lucru favorabil dezvoltării agriculturii. Luna cea mai ploioasă este luna iunie iar cea mai secetoasă, luna martie. Dintre animalele care trăiesc în zona amintim: mistrețul, vulpea-roșcată, căprioara, lupul, veverița, iepurele de câmp. Dintre păsări : vrabia, coțofana, graurii, cioara, potârnichea și fazanul. Flora bogată a îndrumat locuitorii să continue o veche operație a românilor și anume apicultura. Solul este format din podzol și solul brun-roșcat, aceste soluri fiind în general sărace, necesită ingrășăminte naturale și chimice. În locurile unde solul a fost spălat de apa ploilor și inundațiilor s-au format râpe și ravene, care au necesitat să fie împădurite cu arbori de protecție.

1.3. GOSPODĂRIA ȘI CASA TRADIȚIONALĂ

Având la bază ocupațiile tradiționale regiunii de deal, agricultura și creșterea animalelor, s-a dezvoltat gospodaria cu curte dublă care crează posibilitatea desfășurării fiecărei activități. Casa este puțin retrasă de la drum, având o mica grădină în față, închisă cu un gard de nuiele sau scânduri. Astăzi nuielele și scândurile au dispărut făcând loc gardului de beton. Casa, bucătăria de vara, coșara pentru porumb, cuptoriștea sau colnița care adăpostește cuptorul de pâine sunt amplasate în prima curte. Față în față cu poarta se află șura cu grajdul într-un singur corp de clădire care desparte curtea din fața de cea din spate. În prima curte în majoritatea gospodăriilor, sunt plantați câțiva butuci de vița-de-vie, care urcă pe țăruși speciali amenajați, acoperind curtea, ceea ce dă un aspect plăcut acestor gospodării. Tot în curtea din față găsim fântâna. În curtea din dos se află cotețele pentru porci și păsări care împreună cu grajdul și sura formează ocolul vitelor. Tot în această curte se depozitează nutrețul în căpițe.

Pe vremuri locuintele erau monocelulare, de obicei acestea nu aveau târnaț. Paralel cu casa monocelulara au coexistat case cu două încăperi: camera de locuit și tinda. Camera și tinda erau așezate într-un singur rând, intrarea în cameră făcându-se din tindă. În fața casei se găsea un târnaț care nu ajungea până la capătul casei, o parte din prelungirea târnațului era rezervată pentru cămară. Acest tip de casă era reprezentativ pentru familiile mai sarace. În cazul familiilor mai înstărite, apare locuința cu trei încăperi, acestea găsindu-se în același rând, târnațul întinzându-se pe toata lungimea casei. Câteva trepte din bolovani conduc în târnaț, iar de aici intrându-se direct în tindă. Tinda comunică la rândul ei cu cele două încăperi, casa mare (de către ulița) și casa mică (de către nila) sau grădină. Datorită apropierii de oraș și acest tip de casă este întâlnit foarte rar. Acum locuințele au câte 4-5 încăperi, iar din loc în loc au apărut casele cu etaj.

Bârnele, structura lemnului, fundația de piatră ingenios construită, dispunerea târnațului în fața casei, contribuie la caracterul sobru și monumental al acestor construcții. Constructorii au încercat să înfrumusețeze casele prin cioplirea stâlpilor de la tărnaț, a chenarelor la ferestre, aceste decorații fiind modeste, nedetașându-se prin valoarea lor de sine ce au meritul de a sublinia armonia ce caracterizează arhitectura țărănească din sat.

Structura interiorului a fost generată de locul vetrei care polariza întreaga activitate a familiei și de numărul și funcțiile încăperilor.

Atâta vreme cât a existat o singură cameră de locuit, aceasta fiind multifuncțională trebuia să cuprindă tot mobilierul necesar vieții de familie. Când apare casa cu mai multe încăperi, acestea vor deveni funcții diferite cu repercursiuni în organizarea interiorului. Pătrunderea elementelor noi de civilizație ca urmare a contactului imens cu orașul a avut drept consecință înlocuirea unor piese de mobilier cu altele noi. Așa cum constată Georgeta Stoica, structura interiorului este în directă corelație cu funcțiile încăperilor care determină conținutul și modul de organizare atât al obiectelor cu caracter funcțional cât și al celor cu caracter decorativ. Locul și forma vetrei a trecut printr-o serie de modificări. Inițial cuptorul se găsea în camera de locuit, tinda rămânând neîncălzită. Mai târziu acesta a fost mutat în tindă, pe colț, lângă peretele comun cu camera de locuit, fumul acestuia fiind condus sub hornul liber iar mai târziu în hornul închis. Inițial vatra era deschisâ, numită “babușca”, care la rândul ei a fost înlocuită cu vatra închisă acoperită cu o plită de fier. După scoaterea cuptorului în curte, camera de locuit a fost încălzită cu soba de fier numită “cândalău”.

După spusele celor vârstnici reiese că înaintea pătrunderii mobilierului lucrat de tâmplari, exista o organizare pe colțuri a camerei de locuit. Fiecare colț avea funcțiile bine stabilite: unul pentru prepararea mâncării, unul pentru vase și alte ustensile necesare gospodariei, colțul cel mai călduros (cel cu vatră) servind pentru odihnă iar în partea cea mai expusa atenției se afla masa cu cele două lavițe. O bună parte din mobilier era lucrată de gospodarul casei (de bărbat), iar celelalte de meșterii locali. În prima categorie intra patul simplu, lavița simplă, masa, scaunele de diferite mărimi, lingurarul etc. Cele mai originale erau podișoarele – dulăpioarele cu două uși care au avut un rol funcțional. Mai demult unii gospodari iși faceau singuri lăzile de haine sau de cereale numite “ladoc” și respectiv “lădoaie”. Apreciate erau lăzile de zestre de tip “sarcifag” de diferite dimensiuni bogat ornamentate care erau făcute în centrele de lădărit ale zonei și anume la Călăția.

Pășind din tinda în camera de locuit, alături de ușă, se află instalația de gătit. Pe perete lângă candalău era agățat lingurarul și sararița. În vecinatatea vetrei atârnată de grinzile tavanului se găsea ruda care servea la uscatul hainelor. În colțul opus ușii era așezată lavița iar în fața ei o masă mare. Patul era așezat în continuarea laviței pe peretele longitudinal.

În funcție de numărul membrilor familiei în încăpere existau mai multe paturi, însăși lavița mai lată putând fi folosită în acest scop. În unele case bătrânești mai întâlnim și astăzi patul cu coviltir deasupra punându-se scânduri, acestea fiind acoperite cu o covertură. În aceste paturi dormeau copii și bătrânii suferinzi în timpul zilei.

Alături de lavița situată pe peretele îngust al camerei, se află cea mai valoroasă piesa de mobilier: lada de zestre. Pe laviță erau etalate pânzeturile frumos împăturite. În stânga ușii se găsea podișorul sau stelajul pentru vase. Camera era luminată de un opaiț care a fost înlocuit de lampa cu petrol agățată într-un cui pe partea laterala a grinzii. Pe paturi se așezau lipidee (cuverturi țesute la război din cânepă sau din bumbac) pe masa fețe de masă, frumoase, alese în razboi la cele două capete. Pe perete deasupra blidelor (farfurii decorative) orânduite în friza și intercalate cu icoane se asezau ștergare țesute în casă, aranjate sub forma de fluture. În cazul în care casa avea trei camere, camera de la stradă era cea curată.

În colțul de lânga ușă se afla scrinul cu trei sertare, numit coslii în care erau păstrate hainele de sărbătoare. Pe peretele comun cu tinda apare dulapul. Uneori alături de el găsim lada de zestre precum și lavita pe care sunt asezate tesaturile frumoase. Pe paturi, care se puneau de-o parte și de alta a camerei se puneau strujacuri (panză țesută din fir gros de canepă), umplute cu paie, peste ele se puneau lipidee tot din aceea pânză, acestea nefiind ornamentate. Duna umplută cu pene de gâscă (dricarul) era acoperit cu lipidee frumos țesute din bumbac. Pe masă se afla o față de masă totdeauna lucrată la fel cu acoperământul de pe pat. Pereții erau ornamentați cu talgere albe din faianța cu motive florale multicolore, cu icoane pe sticlă sau pe lemn, cu fotografii de familie. La ferestre perdelele erau din pană cusute în ciur (pene tăiate) care au fost înlocuite cu cele de cumparat din nylon.

Tinda, considerată loc de trecere era mobilată ca atare. Aici se gasea lavița pentru gălețile cu apa, cuierul pentru hainele purtate sau stelajele scoase din camera cu mobila modernă. Când tinda era folosită ca bucătărie, aici se gasea mobilier adecvat. Inainte casa era lipită cu pământ pe jos, dar treptat s-a trecut la podea din scândură de brad. Astazi peretii sunt zugraviți dar inainte acestia erau dați cu var amestecat cu albăstreală iar în partea de jos trăgându-se o dunga de 10-15 cm de culoare neagră.

Prin materia primă folosită, prin tehnica de ornamentare, prin modul de expunere în locuintă, tesaturile contribuie la definirea interiorului. Textilele din lană sunt mai puțin întâlnite, în schimb, țesăturile din fire vegetale: cânepa, bumbacul și misirul găsindu-se în fiecare încăpere. După functia pe care o au în locuință acestea pot fi țesături cu rol utilitar: lipidee, fețe de perne, ștergare și cele cu rol decorativ: ștergare de perete. Duna umplută cu pene de gâsca și pernele sunt acoperite cu lipidee țesute în misir și bumbac, imbinate cu cipca (dantela) și ornamentate la ambele capete în vriste alese cu fitău roșu (bumbac gros colorat). Peste ele sunt așezate două rânduri de perne mari, fețele acestora fiind ornamentate la unul din capete. Lipideele și fețele de masă erau țesute în trei sau patru ițe, decorul realizându-se prin alesătura sau prin broderie: s-a practicat alesătura peste fir făcută cu crodenciul (o bucată de scândură folosita special la țesut).

Ca tehnică de broderie s-a lucrat în puncte cusute cu fir în cruciulițe miezestre (broderie plină lucrată pe fir) precum și în ciur (puncte pe fir trase și taiate). Gama motivelor era foarte variată. În alesătura erau preferate motive scheomorfe (șablon) și simbolice: roata, furca, cârligul, pintenii cocoșului, prescura, mărul și roata, furca și roata toate redate geometric. Culorile predominante erau roșul și negru, mai târziu fiind folosit albastrul, verdele și galbenul. O alta tehnica de broderie a fost bazată pe firul tras, această tehnică fiind realizată întotdeauna alb pe alb.

Astăzi aproape în fiecare casa predomina țestura în alb care conferea interiorului o nota de simplitate și eleganța. De remarcat este faptul ca deși mobilierul vechi e pe cale de dispariție, țesăturile se păstrează.

1.4. COSTUMUL TRADIȚIONAL LOCAL

Poporul roman a fost înzestrat de Dumnezeu cu daruri divine, atât în creația spirituală, muzicală cât și în cea materială. Omul a creat bunuri materiale din necesitate. De la formele primitive ale creației sale materiale s-a ajuns datorită rafinamentului, frumuseții și sensibilității, să-și creeze bunuri materiale inedite cu aspect deosebit. Din creația sa putem aminti ceramica, uneltele de lucru, uneltele de uz gospodaresc și nu în ultimul rând costumul tradițional.

Una dintre caracteristicile costumului popular femeiesc din satul Borșa este sobrietatea, data de contrastul bine echilibrat dintre alb și negru. Pe fondul alb al cămășilor și al poalelor se desfașoara câmpuri ornamentale brodate cu alb, roșu, albastru și negru. Celelalte piese de port: labreul, zadia, cârpa de cap au fond negru fiind ornamentate cu o gamă coloristică pastelată. De asemenea în ceea ce privește costumul bărbătesc, labreul (vesta), clopul (pălăria), pantalonii, cizmele sunt negre așa încat să iasă în evidență cămașa albă lucrată cu o deosebită migală.

Spre deosebire de portul din alte zone ale Bihorului, care prin bogăția cromatică și abundența ornamentației este chiar fastuos, portul din satul Borșa este compus dintr-un numar redus de piese, ornamentate cu economie și discernământ.

Specific pentru sat, la fete, pieptănătura era peste cap, părul fiind împletit într-o coadă lasată pe spate, iar la capăt parul era stâns cu o primă de culoare roșie. După căsătorie, apare pieptănătura cu cărare la mijloc, părul împletit în două cozi, adunat în conci și prins pe un haiteu de lemn. Părul era acoperit de o basma, vara, fetele umblau dezvelite. Nevestele purtau basmale cu fondul negru indiferent de vârsta, aceasta fiind de calități diferite in functie de ocazie. Cele mai frumoase erau cele din păr imprimate intr-un colt, sau de jur împrejur cu o ghirlandă de flori. Aceste baticuri se purtau astfel: cele pe negru și bogat ornamentate erau purtate de femeile tinere, cele cu jură, (de doua degete) de femeile între 40-60 de ani, iar femeile care treceau peste 60 de ani nu purtau decat baticul pe fond negru. Fetele nemaritate purtau baticuri pe fond roșu.

Cămașa (spăcelul, puslicul, spătoiul) era confecționată din pânza țesută în gospodarie din fuior fin de canepa în doua sau patru ite. Croiul era foarte simplu, întrucat prin confectionarea ei sa nu se piardă material. Fața și spatele cămășii erau confecționate din patru lați, doi față, doi spate, prinși la gat în crețuri de o pumnata (bentița) îngustă de 1-2 cm decorată cu motiv geometric alb pe alb. Ornamentația feței este de asemenea alb pe alb, de-o parte și de alta a deschizăturii până sub piept, pe care se prind bumbi (nasturi de difrerite culori). Măneca executată dintr-un lat și jumătate este fie prinsă la umar și acoperită cu o bentită frumos ornată, fie prinsă în bentiță de la gât. Terminația mânecii se face cu încheietura acoperită de o pumnată mai îngustă, rămânând spre exterior un volănaș (fodra) terminată la vârf cu o dantelă îngustă (cipcă bătută luată de două, trei ori după ac). Ornamentația mâneci este pe verticală (de-a lungul) intr-un singur șir, lată de până la 10 cm cu motive alb pe alb brodată în tehnica firului tras (ciur).

Spăcelul este strâns pe talie și introdus în poale.

Poalele sunt executate tot din doi lati dispuși pe orizontală lungi de pana la 5-6 metri, strânși în talie, încrețiți și prinși de o bartă lată de 8-10 cm cu deschizătura în partea din față ea rămânând neîncrețită fiind acoperită de zadie (șort).

Barta se termină cu două șnururi împletite de fir gros de tort (canepă), lungi de pana la 2metri, cu care se leagă poalele în talie (fimbie).

În partea de jos a poalelor apare lucrătura. Motivele geometrice fitomorfe, florale, cusute în tehnica firului tras sau în tăietură, sunt aceeleași ca și pe mânecile spăcelului. La capătul de jos al poalelor apare dantela cu colți. Lungimea poalelor este până la gleznă. Partea din fața a poalelor este acoperită de zadie, care a trecut și ea prin mai multe faze, de-a lungul anilor. Confecționate înainte din lână vopsită în negru, este înlocuită cu cea din material de prăvălie (glod, mătase, catifea) peste care se lucrau modele florale din jur imprejur (roiz) cu matase albastră. Mult mai târziu apar șorțurile plisate (hunedințăști) cu două rânduri de bucuri pe verticală și una pe orizontală sub barta. Acestea erau cumpărate din târguri, cel mai cunoscut fiind cel de la Negreni, langă Huedin.

Peste spătoi se lua laibărul care era confecționat din catifea fină (barson), scurt până in talie, bine cambrat, impodobit cu cusături florale de tipul broderiei fine în culori și tonuri estompate. Ca podoabe, femeile purtau 1,2,3 șiruri de margele din sticla neagra pictată. În picioare se purtau pantofi negrii (jumătăți).

In prima jumatate a secolului XX, batrânii mai purtau părul lung, până la umerii, iar tinerii aveau parul scurt și se pieptănau cu cărare într-o parte. Iarna bărbații purtau căciuli negre iar vara pălării, fie din pîsla, fie din paie.

Portul bărbătesc se impune prin aceeași eleganță ca și portul femeiesc datorită contrastului de culori, alb și negru. Singura piesă de veche tradiție este cămașa. Aceasta este confectionata din 4 lati, la fel ca și cămașa femeiască, dar era mai lungă, terminată în partea de sus cu un guler ridicat pe gât, frumos ornamentat. Are deschizatura în față, pe lângă deschizătură aflându-se ornamentele înguste în broderie plină. Broderia este până în talie, terminată cu o bentița îngusta de 1-2 cm., asezată orizontal, cuprinzând zona cu motive peste care erau prinși nasturii de culoare albastru deschis.

Gacii largi și simpli, confecționați din pânză de cânepa având în partea de jos marginile pânzei destrămate. La brau sunt încrețiți într-un brăcinar introdus în brăcinăriță. Se mai poartă pantaloni prices usor bufanți de culoare neagra care au înlocuit gacile. Iarna se purtau cioareci albi sau gri (suri) confectionați din lână.

Peste cămașă se lua labreul din postav, care era simplu, fără ornamentații, de culoare neagră. În picioare se poartă cizme negre cu turec tare care au înlocuit opincile. Iarna se poartă sumane care sunt achiziționate din târguri.

Acestea sunt confecționate în atelierele meșterilor vestiți din zonă. Ornamentele se făceau cu aplicație de postav mai fin de culoare roșie sau neagră peste care se executau motive geometrice foarte mici, în linica, de diferite culori. La sumanele albe predomină negrul și verdele închis, iar la cel sur, roșul. Ornamentațiile sunt dispuse la gat, la piept, la buzunare, la îmbinarea umărului cu mâneca, la terminarea mânecilor.

Sumanele purtate de femei erau asemănătoare cu cele ale bărbaților dar erau mai înflorate.

La copii, se păstrează aceleași linii ale croiului și ornamentației ca și la adulți, dispunerea modelelor identic, tehnica de lucru aceeași, iar coloratura alb pe alb. Sumanele erau simple, fără cusături.

CAP.II. ARHITECTURA TRADIȚIONALĂ

2.1. Prezentarea principalelor obiective turistice

Cercetarea arhitecturii traditionale a oferit specialistilor perspectiva cunoasterii unui domeniu reprezentativ pentru civilizatia românească, domeniu care și-a afirmat de-a lungul veacurilor personalitatea in condiții firești asigurate de o locuire continua în spatiul Carpato-Danubiano-Pontic. Aceasta permanența a avut ca efect în timp afirmarea logică a unui model de viață tradițională care în coordonatele de bază și-a dovedit fiabilitatea indiferent de contextul social-istoric existent la un moment dat. Pornind de la aceasta realitate, orice cercetare se constituie intr-un nou prilej de a introduce in circuitul stiintific o serie de date care vin să reconfirme soliditatea unei experiente, iar atunci cand ne referim la arhitectura țărănească românească, valoarea unei experiente constructive transmisă de la o generatie la alta precum și locul inconfundabil detinut de acest gen de creații între realizările similare ale Europei.

Construcțiile din lumea satelor indiferent de destinația avută: case, anexe, acareturi, au raspuns de la inceput unor solicitari care au avut drept scop asigurarea unui confort de viață. Abordând acest aspect cred că nu este suficient să se reducă totul la ideea de adapost deoarece la atingerea nivelului de confort necesar fiecărei familii, un rol important l-a avut gospodăria cu toate părtile componente inclusiv curtea și grădina. Referindu-ne concret la localitatea Borșa ne vom opri doar la a face cîteva precizări cu caracter introductiv privind arhitectura tradițională, cu referire specială la cea a lemnului. Ce poate fi mai concludent din aceasta perspectivă decât că aici dominanța a fost dată de construcțiile din lemn, iar modalitatea de construcție (bârne orizontale înbinate în cheotori drepte sau coada de randunica) reflectă o raspandire a unor procedee consacrate și implicit deținerea unui bagaj de cunoștințe de specialitate indiscutabile.

Daca analizam arhitectura lemnului din Borșa, locul deținut din punct de vedere a extinderii și persistenței ei in peisajul așezării, pornind de la o realitate ce s-a dovedit decisivă, și în acest caz a situării satului în zona de întalnire a dealurilor Tășadului cu cele ale Pădurii Craiului, ceea ce corespunde unei vegetații care cuprinde păduri întinse de gorun și de fag care s-au impus pe scară largă prin calitate și rezistență. De fapt localnicii spun că gorunul este utilizat la părtile principale ( talpa, peretii, etc.) pe când la coarnele acoperișului a optat pentru lemnul de brad sau fag procurate special în acest scop. Beneficiind de aceste resurse naturale, meșterii constructori din localitate s-au remarcat cu realizarea unor tipuri de case care sunt reprezentative tocmai prin perpetuarea unor modele de neconfundat pentru arhitectura țărănească din România, în general fiind vorba despre acele construcții ridicate pe fundații de piatra de râu (adusă aicea de la Vârcirog), a căror pereții erau din bârne orizontale incheiate în cheotori, iar acoperișul creat în patru ape, impunator prin monumentalitatea lui, pentru înveliș folosindu-se paie de grâu sau secară.

Biserica “Sf. Arhangheli Mihail și Gavril”

Ca dovadă elocventă a nivelului atins de arhitectura lemnului, la Borșa ne apare biserica de lemn, despre care Cirolian Petranu scria, în cunoscuta-i lucrare, că biserica de lemn de la Borșa are o pisanie de portal din care rezultă că a fost construită in anul 1692. Azi o asemenea pisanie nu există fiind probabil tăiată o dată cu renovarea bisericii după al doilea razboi mondial. Așa cum se prezintă azi monumentul este un rezultat al activitații de restaurare încheiată în anul 1975. De subliniat că la pereți unele barne ating grosimea de aproape 70 cm. Turnul cu sageata ascuțită este frumos proporționat în raport cu corpul bisericii.

Prispa de pe latura de vest, adaugată cu siguranța în sec. al XIX-lea, nu are un rol de rezistența, fiind adaugată din necesitatea adapostirii oamenilor pe vreme ploioasă, atunci cand în cimitirul de alaturi se oficia slujba pentru cel disparut.

Două arcuri dublou în extrados susțin bolta semicilindrica a naosului, în timp ce la tindă, o boltă arcuită, mai scundă cu mult decât la încăperea anterioara, se rezeama direct pe cununa de sus a peretelui, iar spre rasarit este racordata celei de a cincea laturi a absidei prin semicalota. În urma unui incendiu ce s-a produs de la o lumanare în anul 1913, o parte din scandurile boltii naosului ca și din barnele peretelui de vest ale acestei incaperi au fost inlocuite cu altele noi.

Pictura, executată direct pe lemn, este o podoabă de preț a monumentului de la Borșa. Mai multe inscripții sunt edificatoare asupra etapelor diferite în care a fost pictată biserica, asupra zugravilor care au executat-o. Pe peretele nordic al altarului, sub dulapiorul ce ține loc de proscomidar, se află în chirilice, cu vopsea alba:,,Acest sfant altar s-au zugravit 1807”; pe usa de nord a altarului:,,Aceasta sfanta use au facut Mester Ilie paroh in Borse,1835”; pe usa de sud:,,Mester Ilie paroh in Borse, s-au zugravit pentru 5 zloti iara cantorul au dat 1 vica de grau, eu zugrav și eu am ajutat in 1839 martie 7”; la ușile imparatesti, repictate peste un strat mai vechi de pictura, se află scris: ,,Aceasta sfantă sveră s-au facut prin milostenia lui Mester Ioan”; pe peretele vestic al naosului, deasupra ușii: ,,Aceasta dumnezeiasca biserică s-au zugavit in zilele imparatului Ferdinant, fiind arhiereu Gherașim Rat, protopop fiind Ioan Popovici, fiind preot Ilie Mester paroh, chitor Mester Pante, birau Hala Todor, sfat Hala Ioan. S-au zugravit din banii bisericii peste tot. Zugavit-am eu Lapausan Ioan in anul 1837 iulie 5 zile”; pe peretele de nord al naosului, deasupra ferestrei de rasarit: ,,Muncit in Iazarul Sevastei 1837.

Centrul boltii naosului este marcat de reprezentarea ,,Celui vechi de zile”, in medalion circular, ținand într-o mână crucea, iar in cealaltă globul, stănd pe tronul învaluit de nori, cu nimb triunghiular cei patru evanghelisti, fiecare alaturi cu simbolul caracteristic. Frize decorative încadrează îngerii cu trambițe, completând cerimea naosului.

In abșida, de la nord la sud, într-un singur registru, se inșiră temele:,,Iisus” în potir, ,,Sf.Ioan”, ,,Maria”, în chip de oranta, ,,Sf.Lavrentie”. Deasupra ușilor impărătești este ,,Cina cea de taina”. Partea superioara a peretilor naosului și baza boltii cuprind un registru cu scene legate de patimile lui Iisus pe pamant: ,,Vânzarea lui Iisus”, ,,Sărutul lui Iuda”, ,,Ana”, ,,Caiafa”. Iconostasul este compartimentat in patru registe distincte. Din fundalul cetații Ierusalimului, se detașează ,,Rastignirea” lui Iisus Hristos.

Mai jos este friza prorocilor ce țin în mana rotuli distinctivi. Al treilea registru îl compun cei doisprazece apostoli. Și, in sfarșit, al patrulea registru, la baza iconostasului, alaturi de portretele zugravite la ușile diaconești (Sf. Nicolaie, Sf. Mihail) și cele împărătești ( cu Bunavestire ), ne prezintă pe Sf. Dimitrie călare pe ,,Iisus” învatatorul într-o icoana, și Sf.Teodor Tiron în lupta cu balaurul, Maria și Marta sorele lui Lazar, femeile intelepte și femeile ,,ne bune” compun teoria registrului din pronaosul bisericii de lemn de la Borșa.

Gama cromatica bogata, stilizarilor motivelor fitomorfe, evitarea schematismului în redarea figurilior, prezentarea ciclurilor iconografice în funcție de spațiul avut la îndemana, redarea temelor în cadre circulare sau rectangulare distincte sunt cateva din caracteristicile de baza ale picturii lui Ioan Lapausan, unul din talentații zugravii ai Bihorului veacului al XIX-lea.

Carțile vechi ale bisericii din Borșa sunt: Chiriacodromion, Bucureși, 1732; Minologhion, Blaj, 1781; Molitvelnic,Ramnic, 1782; Liturgie, Șibi9u, 1798; Triod, Blaj, 1800.

Alte cercetari arată că biserica ar fi existat înca de la inceputurile sec.al XVI-lea, dar cu toate acestea nu se cunoaște data exactă a constructiei. În tradiția orală a satului se spune că odata cu aliniera satelor, care a avut loc în a doua jumatate a secolului al XVII-lea, bisreica a fost mutata (trasa de boi) din dealul Veseștilor circa 2000 metri, și asezata pe locul actual.

La o departare de circa 500 metri de sat, asezata in mijlocul cimitirului, biserica este astazi un monument arhitectural de mare valoare care atesta continuitatea românilor pe aceste plaiuri mioritice. De remarcat este faptul că cheotorile, consolele și capetelee barnelor, care unele ating groșimea de 70 cm.,nu au fost taiate cu fierastraul ci numai din topor.

Portile de lemn

Daca biserica de lemn și constructiile civile de tipul celor descrise mai sus au fost majoritare de-a lungul Evului Mediu și chiar s-au pastrat până în prima jumatate a secolului nostru, dupa 1700 incepe să se răspândească în paralel casele cu pereții în “șoși”. Aceasta tehnica își dateaza ascensiunea din perioada când se impun o serie de restricții legate de necesitatea de a proteja pădurile împotriva defrișărilor, când a aparut legislația protecționistă în a doua jumatate a sec. al XVIII-lea, introdusa de administraăția austriacă, ambele motivând trecerea spre procurarea unor bârne mai scurte și spre folosirea unor esențe care până atunci erau evitate datorită rezistenței mult mai scăzute in timp. Și în acest caz barnele sau scândurile sunt dispuse pe orizontala pe pertii în șoși, stâlpi verticali care la Borșa au inalțimea medie de 2 metri. Restul partilor componente ale constructiilor (fundația din piatra de râu, acoperișul, tălpile) respecta soluțiile tehnice și modelele initiale. Între cel doua razboaie mondiale, după spusele bătrânilor, se trece la utilizarea pe scară largă a cirpiciului, iar după al doilea razboi mondial se generalizează caramida. Toate aceste mutații și-au pus amprenta și pe raspândirea unui tip sau altul de casă (tinda și o camera, doua camere și tinda la mijloc, iar la cele actuale numarul de camere este mai mare). Întodeauna când se termină constructia unei case în fârful ei se pune o creangă de fregar (dud), care datorită conținutului bogat de clorofila, chiar și după ce se usucă nu își schimba culoarea, verdele însemnand viata, durabilitate, perenitate.

Când vorbești despre arhitectura lemnului din satul Borșa, nu pot fi trecute neobservate porțile de lemn atât prin varietatea lor cât și prin unitatea de simboluri de pe ele, atât prin gestul de ospitalitate, de primire, de deschidere spre oameni cât și de închidere sau de apărare a familiei. Porțile sunt susținute de trei stâlpi solizi din stejar, doi în exterior și unul între poarta mica și poarta mare. Poarta este alcatuită din doua structuri: poarta mica prin care intra oamenii și poarta mare (căputul) alcătuită din doua părti prin care se intră cu caruța. Majoritatea au lațimea de 4 metri și înaltimea de 3 metri având acoperișul în două ape acoperit cu țiglă. Pe cei trei stâlpi care susțin poarta, există ornamentații bogate care în cultura meșterilor ne trimit la o serie de simboluri. Rombul este figura cea mai întalnită și are urmatoarele motivatii: rombul are patru fațe egale ele insemnand cele 4 etape ale vieții: 1. Copilaria, 2. Tinerețea, 3. Maturitatea, 4. Bătrânețea, iar cele patru colțuri în viața omului: nașterea, maturizarea, cătănia și ieșirea în lume; grija fața de prunci ( considerat cel mai greu), bătrânețea cu intoarcere la primul. Aceste două colțuri aspre ale rombului, cel de sus și cel de jos reprezintă cum spun meșterii populari faptul că noi pornim dinspre pământ spre cer și ne intoarcem iar spre pământ. Pe partea de jos a căputului sau a ușii gasim romburi care închid alte romburi acestea simbolizând mai multe vieți, mai multe generații ale familiei. Se mai întalnește paharul care simbolizează darul, harul, destinul omului.

Întrebând oamenii din sat ce reprezintă pentru ei poarta aceștia mi-au spus: frumusețe (estetica) reprezintă rangul și harnicia celor ce locuiesc aici (Maria Bodiu,76 ani); de apărare împotriva celor rai, a animalelor sălbatice, a duhurilor rele (Dumitru Mester,72ani); de a închide agoniseala gospodariei (Floarea Borza, 62 ani); poarta închide o lume, o familie cu toate calitațile și deficientele ei, cu toate zilele și noptile, cu bucurii și necazuri (Teodor Marta, 80 ani); poarta deschide familia spre lume, spre sat, spre viața (Floarea Malița,71 ani); la poarta se întalnesc feciorul și fata, aici feciorul îi fură primul sărut, aici începe lumea (Marcela Meșter, 25 ani); poarta primește mireasa, colindatori și oaspeții (Ana Meșter, 78 ani); la poarta se așează lavița în zilele de sărbatoare unde se comentează momentele satului, se pun la cale maritișuri, se odihnesc cei bătrâni, se joaca cei mici (Maria Borza,67 ani); la poarta se pune tricolorul la sarbatorile nationale, teiul la Rusalii,Sanziene, potcoava pe prag pentru a feri gospodaria de spiritele malefice, steagul negru, când cineva pleacă spre cele vesnice (Maria Negrut, 70 ani);

Muzeul etnografic din Borșa

Acest muzeu a fost înființat în anul 1999 cu ocazia sărbătorii “Fii satului Borșa”.În el și-au găsit locul cele mai vechi costume tradiționale locale, icoane pe sticlă și pe lemn păstrate de oamenii din sat cu mare grijă. Mobilierul tradițional ocupa și el un loc important în mulțimea obiectelor decorative și de uz casnic din muzeu.

Din cauza lipsei fondurilor, exponatele acestui muzeu au fost duse la muzeul din Cluj-Napoca, unde locuieste inițiatorul acestui proiect. În sat, muzeul era amplasat în stil tradițional, intr-o casă și în curtea acesteia.

2.2. OCUPAȚII DE BAZA

Ocupațiile de bază ale borșenilor sunt :agricultura și creșterea animalelor. După instalarea dominației maghiare, pământul de arătura, fânețele și viile apar ca proprietate individuală, pe când pădurile și pășunile erau folosite de locuitorii satului și de stâpanul satului, episcopia romano-catolica de Oradea. În ceea ce privește plantele cultivate, se pare că grâul era pe primul loc. De altfel și călătorul turc Elvila Celebi vorbind despre produsele din jurul Orazii, arata ca “are o calitate de grâu fără mustăți, care este admirat iar din acesta se face pâine albă care este ca prajitura hebebi”. Se mai cultivă ovăz, orz, porumb, floarea-soarelui. Ca o plantă textilă cu vechime îndelungată, cânepa. Folosirea sistemului de a “ințeleni” este cel mai vechi. În felul acesta pământul arabil se lucra câțiva ani după care se lasa să se odihnească până ce se înțelenea. Se mai practică agricultura cu “ogor negru”, prin care ogorul sterp era arat fara să fie însămânțat. Plantele crescute spontan pe aceasta suprafața erau pășunate de animalele care în același timp gunoiau locul.

În cele trei faze de munca lucrarea pământului, strânsul recoltei și depozitarea recoltei s-au utilizat un numar restrâns de unelte. La arat, semănat și grăpat se folosea sapa, săpaliga, hârletul. La acestea s-au mai adaugat unelte cu tracțiune animala , în primul rând plugul, prima dată confectionat din lemn, iar apoi din fier. Plugurile erau fie trase de boi, fie trase de cai. Grapa numită și “baroană” era folosită pentru netezirea pământului și acoperirea boabelor fiind confecționata din mărăcini. Pentru a mări efectul grapelor pe maracini se asezau bolovani din piatră. Mai tarziu acestea au fost confecționate din lemn de esența tare avand forma dreptunghiulara iar în stinghiile de lemn fiind bătuți colți la inceput din lemn iar apoi inlocuiți cu colți de fier.

Culesul și seceratul au fost și rămân activități la care participă toți membrii familiei de la copii la vârstnici, femei și bărbați, acestea fiind lucrările de vârf ale anului desfășurate cu cea mai mare atenție și responsabilitate. Exista o diviziune a muncii în cadrul fiecarei operatii în functie de efortul fizic, de complexitatea fiecarei îndeletniciri. Astfel cositul îl efectuează numai barbații, legătorile de spice sunt făcute de către femei, numai dimineața înainte de răsăritul soarelui, când roua este pe spice și boabele nu se scuturaă, iar paiele nu se rup prin împletire. Pe langă brazda de grâu cosită, copiii întind legătorile, femeile fac mănunți, iar bărbatul care a cosit sau altul leagă snopii. Seara, după dispariția căldurii se adună snopii în cruci și se greblează spicele rămase. Crucile se fac în inima holdei spre a evita umiditatea, snopii se asează cu spicele spre interior iar la vârf se așează un “popă” cu spicele spre apus. Boabele erau scoase din spice fie prin “îmblatire” fie cu “caii”. Pentru îmblatit snopii erau așezați roată cu spicele spre centrul ariei. Doi, trei oameni băteau snopii până cadeau toate boabele. Pentru treieratul cu caii se batea un par în mijlocul ariei, se așezau snopii în jurul parului iar peste ei erau manați caii, legați de parul din mijloc. După terminarea treieratului cerealele erau vânturate cu o lopată din lemn, apoi cu ciurul într-un loc deschis bătut de vânt. Mai târziu au aparut mașinile de treierat “gheipurile” și apoi combinele. Foarte multe din muncile agricole se faceau în clacă, claca rămânând valabilă până în zilele noastre.

După agricultură, a doua ocupație tradițională a fost și este creșterea animalelor. Terminologia pastreaza până azi termeni ce atestă vechimea ocupatiei. Ea s-a dezvoltat în stransă legatură cu agricultura. Alături de pământul de arătură se găseau și fânețile, fie ca proprietate comuna, pășunile, fie ca proprietate individuală fânetile. În registrele de dijma ale locuitorilor și conscrierile veniturilor, înca din secolul al XVII-lea se gasesc informații cu privire la fânețe, menționandu-se la 1722 ca “e suficient și de bună calitate”. Creșterea animalelor a ocupat un loc important în viata satului, nefiind posibilă dezvoltarea agriculturii fără animale. Acestea, erau crescute atât pentru nevoile gospodărești cât și pentru comercializare.

În apropierea satului exista un targ de animale , la Tileagd, unde se adunau negustorii și tăranii din împrejurimi. Ca animale, se cresc boi, vaci, bivoli, porci, oi, cai.

În zonele mai înalte ale localitatii se cultiva vița-de–vie. Terenurile cu vii din zilele noastre corespund cu cele atestate în documentele din secolele anterioare. Din soiurile de struguri cultivate amintim: noha, concora, țâța caprii și altele.

Flora și fauna impreuna cu conditiile de clima au fost și sunt prielnice creșterii albinelor. Aceasta ocupatie s-a dezvoltat in “barcuit”-vanatoarea de albine salbatice. Și astăzi bătrânii satului își amintesc de obiceiul unora de a umbla toamna prin padure pentru a aduna mierea strânsă de albine în timpul verii sau de a aduce din scorburile copacilor stupii gasiți. Creștera albinelor se practica îndeosebi pentru obținerea de miere și ceara folosite pentru îndulcirea alimentelor, prepararea băuturilor și respectiv ceara pentru lumânări.

O alta îndeletnicire veche prin care se confectioneaza obiecte și elemente de construcție necesare vieții de toate zilele, a fost împletitul nuielelor, din nuiele împletindu-se coșuri pentru pâine, coșuri pentru căratul fânului la animale, etc.

Vânătoarea și pescuitul au fost și rămân ocupatii secundare ale locuitorilor satul Borșa.

2.3. MEȘTEȘUGURILE

Necesitatea de a făuri unelte de munca, de a dura un camin pentru membrii familiei și de a mobila acest cămin a impus dintotdeauna preocuparea omului pentru prelucrarea lemnului. Aceasta activitate a fost posibilă și în satul Borșa datorită pădurilor existente care ofereau din abundență materie primă.

Meșterii locali au realizat construcții de case, mobilier, unelte de muncă, dar și lucrări cu caracter vădit artistic, cum sunt porțile de lemn, stâlpii de târnaț și altele.

Dulgheritul a fost practicat și în satul Borșa, numeroase case fiind construite din lemn. Cioplirea bârnelor, a grinzilor, înalțarea locuintelor și a acareturilor necesitau cunoștințe tehnice. Fiecare gospodar efectua lucrari de dulgherie, însă lucrările erau mai comlexe cereau cunoștințe profesionale, maiestrie artistică și erau făcute de meșteri specializați. Dintre aceștia amintim pe: Negruț Dumitru, Meșter Ioan, Marta Ioan, oameni care se apropie, sau unii dintre ei au trecut de 80 de ani.

Pe lângă construcțiile de case mai lucrau și piese de mobilier, pe care le gasim și astăzi în locuințe, cum ar fi: paturile, lavițele, mesele, scaunele, stelajele, lăzile pentru cereale, numite “hambare”. Tot ei faceau căruțele fiind totodata meșteri neîntrecțti în rotărit, juguri de lemn pentru animale, furci de tors, urzitoare, dapenele, melițe pentru melițat cânepa, războaie de țesut. Când unul dintre săteni trecea la cele veșnice, acesti meșteri iscusiți le faceau sicriu și cruce.

Prin împletit, o îndeletnicire mai veche, se confectionau obiecte și elemente de construcție necesare vieții de toate zilele, piese de mobilier, garduri, acareturi. Rachita (salcia) era folosita pentru împletitul coșurilor folosite în gospodarie, iar pentru garduri și acareturi erau utilizate nuiele de alun sau tufa în denumirea locală.

Prelucratul metalelor se facea de către fierari care trasmiteau meseria din tata în fiu. Datorită muncii lor, fierarii erau oameni respectați în sat. Ei confecționau și recondiționau unelte de munca, ferecau roțile căruțelor, confecționau cuiele, clopotele pentru animale.

Pentru confecționarea pieselor de port, precum și pentru textilele de uz cotidian era utilizată industria casnică textilă.

Cânepa a cunoscut o mare întrebuintare alaturi de in, lână și bumbac. Pânza curată de canepa s-a utilizat pentru confecționarea pieselor de costum purtate zi de zi și pentru textilele de uz cotidian.

Pentru camași și poale de sarbătoare, pentru stergare și fete de masa s-a folosit pânza fină, mișir pe mișir (urzeala și bateala pe misir). Pănza pentru poale, fețe de masă și lipideiele era deseori țesută în cotca (în pătrate), în trei sau patru ite. Motivele ornamentale sunt dispuse în benzi late, orizontale încadrate în doua linii mai înguste. Alesătura nu este singura tehnica de ornamentație folosită. Ca și piesele de port, textilele de interior sunt ornamentate și prin cusături. Inițial s-a practicat mai mult cusătura pe fir (miezeste) și pe cruciulițe, iar mai târziu cusătura cu ciur, pene scrise bătrânește și ciur tăiat pe de laturi. Lipideiele de pat și fețele de masă sunt ornamentate și cu corseturi albe (dantela numită chitus) intercalte la îmbinarea laților de pânză.Tesaturile din lana erau folosite la confecționarea pieselor de port cât și a celor de uz gospodăresc. Este cunoscută pănura de lână curată (poiva) folosită la confecționarea sumanelor. Pentru uz gospodăresc s-au mai lucrat țoluri și traiste.

Olăritul, pielăritul, cojocăritul nu este cunoscut în sat, aceastea achiziționându-se din târguri. Tot din târguri se achiziționau și lăzile de zestre.

Nu se știe nimic nici de instalațiile țărănesți, exemplu: moara. Deși exista pe vale un loc numit “la moară” nimeni nu își aduce aminte de o asemenea constructie, grâul și porumbul fiind măcinate în satele învecinate Uileacului de Munte sau Ineul de Criș.

2.4. OBICEIURI ȘI RITUALURI

Dupa cum știm, satul a fost întotdeauna creatorul și purtatorul culturii noastre populare. Adaptarea omului la mediul înconjurator, asiugarea necesităților legate de adăpost, alimentație, îmbrăcăminte, s-a facut în același timp cu practicarea unor obiceiuri legate de aceste activitați. Trasmise prin tradiție, obiceiurile și datinile oglindesc aspirațiile, fantezia, spiritualitatea poporului. Credințele, povestirile, întâmplările, relatările consemnate sunt venite din mai multe izvoare. Exista în mentalitatea oamenilor din satul Borșa destule credințe care nu izvorăsc din creștinism, ci dintr-o gândire precreștină mult mai veche. Pe lângă obiceiurile legate de momentele deosebite ale vieții: nașterea ,nunta și înmormântarea, voi aminti și câteva momente legate de zilele mai importante ale anului calendaristic care marcheaza trecerea de la un an la altul, bine reprezentată în viața populara.

2.4.1. Nașterea

Obiceiurile legate de naștere, oglindesc modul de comportare a familiei și comunitații sătești fața de mamă și noul nascut. Dupa cum ne spune Maria Borza, una dintre cele mai valoaroase informatoare pe care am avut-o la lucrarea de fața, viitoarea mama este înconjurată cu multă grijă, neavând voie să fie brutalizată sau chinuită pentru că va naște copii malformați. Nu avea voie să-și ascunda sarcina, crezându-se că în modul acesta se va scurta viața noului nascut. În același timp era considerata necurată, neavând voie să pună murături, compoturi pentru iarna sau să frământe pâinea. Daca murea cineva în familie sau în sat, nu avea voie să se uite la mort, iar daca faptul era înevitabil, atunci trebuia să-și facă un inel de lână roșie pentru ca noul născut “să fie roșu la fața ca ața și nu galben ca mortul”.

Când se apropia ceasul nașterii, femeia era pusă jos pe vatra casei, sub ea se punea fân, fiind interzis cu desăvarșire să nască pe paie de grâu, grâul fiind considerat curat și nu avea voie sa-l murdarească. Nici fânul nu se dădea la animale; ori era ars ori îngropat în pământ. După naștere, placenta copilului era îngropata în secret de un membru al familiei, pentru ca nu cumva cineva care are pizma de familia respectiva, urinand pe acel loc, copilul avea să se umple de bube. Scalda copilului se facea cu apa curată, scoasă direct din fantana, în scăldătoare punându-se boabe de grâu, porumb, busuioc, miere, bani, toate pentru a aduce fericire, sănătate și noroc noului născut. Apa de la scăldătoare, părul și unghiile copilului tăiate se îngropau la rădăcina unui copac, fiind preferat nucul, deoarece acesta era falnic și copilul trebuia să crească frumos și înalt ca și nucul.

Ziua în care se nastea copilul avea și ea însemnatate deosebita, dupa cum relatează Bodiu Maria, considerându-se că era influențată direct soarta copilului. Zilele de marti, vineri și sâmbătă fiind considerate ”zile slabe” iar cei născuți în aceste zile erau lipsiți de noroc și predispuși îmbolnavirilor. Se crede că nu numai zilele au influența asupra copilului ci și anotimpurile. Cei mai norocoși se spune că sunt cei nascuti in “lunile tari” :iulie și august. Daca mama trecea cu copilul printr-o pădure, până acesta nu începuse să vobească, mama copilului trebuia neaparat să-și amintască și să zică cuvintele: ”pădure să rămână mută și surdă dar copilul meu să poată vorbi și auzi”, altfel copilul devenea ca pădurea mut și surd.

Cea mai frecventă boala a copilului era diochiul, de care copilul era protejat legându-i-se la mânuța un fir rosu. Când copilul murea nebotezat mama boteza niste haine pe care le dadea de pomană, iar în caz de avort, când nu se cunostea sexul copilului, se botezau două rânduri de haine unul pentru fată și altul pentru baiat. Atunci când se năștea un copil cu pete roși fie pe corp fie pe fața, plodul trebuia alăptat pe pragul casei când se trageau clopotele la biserică, multe din aceste cazuri fiind vindecate. Se mai obișnuia ca pentru noul nascut să se țina postul soarelui. Acesta se ținea sapte duminici, din Duminica Paștilor până în Duminica de Rusalii. La amiză, când soarele stralucea mai tare pe cer, copilul era scos afară, în curte, ridicat în sus de cateva ori cu fața spre soare însoțit de cuvintele: ”așa să strălucească norocul în viața copilului meu cum stălucește soarele pe cer”.

Când copilului i se dădea să bea apa pentru prima dată, i se dădea din țingalau (clopotel), ca acesta să aibă voce frumoasă. Aceste ritualuri și obiceiuri legate de nașterea și îngrijirea noului nascut sunt din ce în ce mai rare, în unele cazuri au disparut, iar peste câțiva ani acestea vor deveni niste povestiri.

2.4.2. Nunta

Cele mai frumoase și mai des întâlnite, au fost obiceiurile de nunta. De cum se libera un fecior din armata, babele satului umblau cu vorbe că pentru fecior ar fi buna fata lui cutare sau a lui cutare. Unii feciori aveau fete dinaintea armatei cu care ținuseră legătura. În perioada “chișlegilor” 7 ianuarie și începutul postului Pastelui, era perioada specifică ,în restul anului nunțile erau rare sau numai de nevoie. Bătrânii spuneau că de Sf.Ioan “se dezleagă luminile” și urma perioada nuntilor. Dacă in sat veneau “ghejarii” cu “ghejile” (ciubare), bătrânele îi opreau să dezlege ghejele pentru a li se însura feciorii. În acest timp feciorii de însuratoare, fie îndrumati de părinți, fie de nevoie se duceau la fata cu care voiau să se însoare, în pețit ămpreuna cu părinții. Dacă familia fetei era mulțumită de fecior (de familia și gospodaria lui) îi primea bucuroși și se fixa seara în care urma să fie intoarsă vizita. Aceasta se numea “cotatul casei” sau “mărsu pă vedere”.

Oricat de mare ar fi fost dragostea celor doi tineri , dacă parinții nu ajungeau la o ințelegere cu pământul, cu zestrea promisă, tinerii erau obligați să se despartă. În unele cazuri “fugeau” ,stateau ascunși pe la prieteni cateva zile iar părinții erau nevoiți să accepte căsătoria. În cazul în care părinții se înțelegeau, viitorul mire anunța nașii, “tomnea highidișii”, își căuta chematori, lăslauși și un graitor. Prima etapa începea prin chemarea la nuntă și pregătirile care se faceau în ambele case. Urma apoi gătirea mirelui, a miresei, lăslausului, și chematorilor de către meseleuce (domnișoare de onoare). La buzunarele chematorilor erau prinse batiste cusute de mireasa în timpul feției. În dimineața nunții socrul mare (tatăl mirelui) mergea pe la vecini invitându-i la un pahar de țuica, satul fiind invitat de chematori .Invitatia era facută cam așa:

“Avem veste de-chinare

De la craii noști cei mari

Anume cine ar putea fi

Noi pe nume i-om numi

Care vă pofteste

La un scaun de hodina

L-un pahar de bautură

La mai multa voie bună

Cu noi tatii d-impreună”

Oamenii mulțumesc zicând “Doamne da-le noroc”

Nuntașii mirelui porneau organizați, cu laslău (steag) în fața, mirele cu nașii și alaiul. Femeile se prindeau la braț cât era ulița de lată în spatele mirelui și aleluiau:

“Noi merem dupa mireasă

Nu stim lasane-o in casă

Noi om face ce-om putea

Și n-om veni fără ea”

Ajunși la poarta miresei, graitorii fac târgul pentru a intra în curte. Toate încercarile din partea mirelui sunt oprite prin cuvinte meșteșugite.

Graitorul mirelui-“Cautăm o caprioara, care i-am pierdut urma.”

Graitorul miresei – “Noi nu am aflat

Iară daca o-am afla

Vouă nu vi o-m da”

Graitorul mirelui – “Degeaba va-npotriviți

Ca noi suntem înarmați

Tat cu puște și pistoale

Mai mulți cu brâncile goale”

Graitorul mirelui după ce face târgul cu grăitorul miresei, cere să li se aducă mireasa.De doua ori li se aduce mirese false, gătite în zdrențe, iar a treia oara este adusă mireasa frumos îmbrăcată.

Urmează despartirea miresei de casa parintească, aceasta făcându-se prin intermediul grăitorului:

“Ia-ti mireasă pe vecie

Ramas bun de la feție

De la soare de la lună

De la mama ta cea bună

De la florile din prag

De la tatal tau cel drag!”

De la casa miresei se merge la cununie, iar de la biserică la casa mirelui. Pe tot parcursul drumului, muzicanții cântau iar femeile împartite în doua tabere descântau, ba uneori ciufuleau nașii, mirii, socrii etc.

Alaiul băiatului- “Și mireasa cea frumoasă

Dupa tocul cel de coaăa”

Alaiul fetei –“Și mirele cel frumos

Duce cenuseru vost”

La casa mirelui alaiul era asteptat, iar mirii înconjurau de trei ori un scaun pe care era așezat un colac și o ulcea (cana) cu vin. Nuntașii erau stropiți cu busuioc înmuiat în apa, iar peste ei se arunca grâu, grâu care este adunat de nuntași și dăruit miresei. Mireasa îl strangea într-o batistă care era pusă pe grindă, acel grâu aducanu-i viitoarei familii noroc și prosperitate. La câțiva pași de scaun sta soacra mare, mireasa ia scaunul în mână, face un pas, la care soacra o intreabă:

-“Ce-mi aduci tu puiul meu?

Mireasa: -“Pita și sare

Și cate-s sub soare”

Mai face un pas -“Ce-mi aduci tu puiul meu?

-“Pita și unt

Și cate-s pe pământ”

La al treilea pas -“Ce-mi aduci tu puiul meu?

-“Pita și miere de roi

Să trăiesc și eu cu voi!”

Dupa toate acestea, soacra își sărută nora, și se intra în casă. Mireasa când ajunge lângă primul geam, scoate batista cu care i-a cununat preotul, o trece de trei ori pe suprafața sticlei, semn că va fi curată toata viața, dupa care începe ospățul și jocul. După strânsul cinstei, mireasa se retrage cu nașii, mirele cu doua, trei familii de diferite generatii pentru a se schimba. Dupa ce i se face miresei conciul, coronița este schimbată cu baticul negru iar sorțul alb cu cel negru, semn că încep grijile și greutățile vieții. Feciorul aruncă pana din clop jos, care este călcată în picioare de tânăra nevastă, semn ca a terminat cu fecioria, iar de acum încolo intra în rândul bărbaților. După ritual, mirii se întorc între nuntași, iar nunta continuă până a doua zi. Se mai obișnuia ca atunci când mireasa plecă de la casa ei la casa mirelui, să fie scoasă o farfurie cu ștergar și cu cui de pe peretele casei miresei, ca apoi să o bată pe peretele casei socrilor în același loc, și aranjata la fel, astfel încat mireasa să se simta în noul camin ca la ea acasă.

Nunta era un moment de bucurie pentru întregul sat, un prilej de etalare a frumoaselor costume populare.

2.4.3. Înmormântarea

Dintre toate obiceiurile familiare, obiceiurile de înmormantare s-au dovedit a fi cele mai rezistente in timp, datorita faptului că aici intervine un factor psihologic, și anume ultima dorința a mortului, care fiind învârstă, respecta tradiția.

Când se apropia decesul cuiva, membrii familiei, prietenii, vecinii veneau să-și ia ramas bun de la el. Ultima dorința a acestuia era un fel de testament. Cel decedat era spălat și îmbracat de unul din membrii familiei, dupa care era învelit într-un lipideu de cănuri (fir de tort gros) și întins pe o scândură în mijlocul camerei. Pe piept i se punea o secere pentru ca cel plecat pe lumea cealalta să fie păzit de forțele malefice, forțele răului care ar vrea să se apropie de el.

Membrii familiei se întindeau pe rând în patul defunctului timp de câteva secunde, pentru ca mortul să nu lase urâtul în casa ci să-l ia cu el. Paiele din pat erau strânse și arse într-un loc deschis astfel încat fumul care se ridica sa dea de veste cerului să pregateasca înca un loc pentru sufletul ce avea să vina cât de curând. În semn de doliu în cameră se pun țesături în care predomină albul, negrul și albastrul, se întoarce oglinda cu fața la perete, sau se acoperă pentru ca mortul să nu se sperie văzându-se în ea.

A doua zi este pus în sicriu, care este împodobit cu cele mai frumoase țesături lucrate de femeile din casă. Sicriul era ridicat și asezat pe două scaune. În sicriu, la dreapta defunctului, se pune o bâta de alun, care este crăpată la capătul de sus, unde se pune un bănut. Lângă bâtă se mai pune și un colacel. Bâta era pusa sa-i fie spijin în drumul lung pe care îl avea de facut, era de alun pentru că alunul prin uscare devenea foarte usor; bănuțul să-și plătească vămile pe care le avea de trecut. De câte ori avea de trecut o vama, înainte avea de trecut o punte peste o apa, aceasta fiind foarte îngusta. La capatul ei se spune că era asteptat de un țap care vrea sa-l împingă în apa. Având colacelul la el, rupea din el o bucățică, dându-i-o țapului, astfel putând pleca mai departe, țapul reprezentând păcatul lumesc.

În cadrul obiceiurilor de înmormântare s-a practicat privechiul, la care participau vecinii, neamurile, prietenii iar gazda îi servea cu tuica și cozonac. S-a mai pastrat obiceiul ca în ziua inmormântării, când mortul este scos din casă, să se închidă ușa dupa el, iar familia să se împingă cu spatele în aceasta. Împinsul în ușă se facea cu scopul de a nu lasă mortul să intre în casă, în caz că se răzgândea văzând mulțimea adunată în curte. Tot în acest timp, se mai spărgea o cana sau o farfurie de țâțâna (balamaua) ușii în scopul de a-l speria în așa fel încat să-l determine să-și vadă de drum.

Toate interpretarile legate de ritualul de inmormântare erau facute pe seama sufletului, corpul uman fiind considerat o bucata de pamant sau de scândură, neavând viața.

Un alt obicei venit din vremuri stravechi și care era întâlnit și la daci, era acela ca nu aveai voie să plangi, spunându-se că lacrimile l-ar arde pe fața pe cel plecat la cele veșnice.

Desparțirea defunctului de cei vii se face in curte. Dupa terminarea ceremoniei se punea o farfurie, în care se puneau bani, acesti bani fiind considerati o rezervă pentru plățile pe care le avea de făcut difunctul timp de 7 ani, după care participanții în semn de despărțire atingeau cu mâna sicriul. Între timp femeile care pregăteau mâncarea veneau să se steargă pe mâini cu țesăturile cu care era împodobit sicriul ca să “nu le amorțeasca mâinile”, deoarece la casa mortului nu era voie să se lucreze.

Înainte de a-l scoate din curte, se dădea pomanâ o găina sau un cocos unei femei sărace, găina era trecută peste sicriu ca să fie văzută de cel plecat cu scopul de a culege viermii care aveau sa i se pună pe fața. Tot la sfarșitul ritualului se scot cateva scame din țesăturile care împodobesc sicriul, dupa care acesta este ridicat, scaunele sunt întoarse cu picioarele în sus, deoarece se spune că cel care urma să fie dus la groapă cădea în inconștiența, iar în cazul în care s-ar întoarce sufletul să se răzbune pe cei ce l-au scos din curte și i-au grabit plecarea, nu i-ar mai recunoaste.

Când este scos din curte, în urma sicriului se arunca grâu, nu din farfurie ci din zadie, grâul rasărit ar acoperi locul iar cel plecat n-ar mai recunoaște drumul în caz că ar vrea să se mai reîntoarcă. Tot la plecare se mai pun într-o traista 8 colaci, dintre care 7 sunt dați la copii în drum spre cimitir, unul fiind adus înapoi și împreuna cu scamele luate de la sicriu, sunt aruncate în podul casei, acestea reprezentând norocul casei. Sicriul era așezat într-un car tras de boi împoobiți cu stergare la gat și colaci în coarne.

În urma carului se prindeau de brat alături de familie câteva femei care boceau până la groapă:

“Ie scoala-te de cole

Și ne spune oaricea

Ca ti-or venit neamurile

Dupa toate laturile

Și le da scaun și sada

Ca or venit sa te vada

Și le da scaun cu spate

Doara te-or pute intoarce

Și nu meri amu ca-i sara

Și nu-I putea veni iara”

În drum spre cimitir cortegiul funerar este oprit la toate rascrucile. Dupa ce sicriul este lăsat în groapă, se aruncă cu bani, pentru a plăti groapa și se arunca cu pământ drept mărturie ca ai participat la ritual. Familia nu are voie sa arunce cu pământ, pământul aruncat fiind o greutate în plus data celui plecat. Când cineva din familie era prea marcat de eveniment și se întampla să leșine, i se dadea cu pământ dupa ureche rostind urmatoarele cuvinte “Așa și uiți ca pământul” sau i se aducea un bulgare de pământ și i se punea la capătul patului. Cand se pleca de la temeteu (cimitir), lumea era invitată la pomana. Obiceiurile legate de înmormanare nu se oporesc aici, defunctul rămânând să fie pomenit în continuare la slujbe și la părăstasuri.

2.5. DATINI DE PESTE AN

2.5.1. CEREMONIILE PRIMĂVERII

Sosirea primaverii este pentru satenii un prilej de bucurie. Astfel se urmărește pe câmpuri și prin păduri apariția celor dintai mărțisoare. Ca semn al primaverii, se aduc în casa, se pun pe masa și la fereastra pentru a înviora aerul și a aduce bucurii. La fel se procedeaza cu florile de ghiocel, care se păstreză în pahare cu apa ca să-și mențina prospețimea și culoarea. Tot acum sătenii practică fumăgăiatul pomilor pentru a feri mugurii și florile acestora de inghețuri și să aibă roadă bogată.

În ziua de Santoader (Sf.Teodor), fetele mari și mici din sat culeg flori de corn și iedera, le duc acasă, le pun în apă calduță cu care își spală părul ca să se facă mândru și frumos, lucios ca mătasea. Cu aceasta ocazie gospodinele pregătesc “colie” din grâu ales pe care il fierb, și il așează în blide frumoase. Din acest grâu mânâncă membrii familiei ca să fie sănătoși, zdraveni, ca să poată secera și semăna grâul în țarina. O parte din colie se bagă în mâncarea vitelor, porcilor și oilor ca să nu se îmbolnăvească, să crescă și să se înmulțească frumos.

De Florii, se culeg mâțuțe (lastar de salcie) care se aduc acasă și se pun la ferestrele din afara casei. Acestea nu se introduc în casa deoarece se spune ca ar lua norocul pasărilor domestice: ”nu-i sclobod ca nu scoate cloșca pui”.

În ziua Sangiorgiului ( Sf. Gheorghe) se aduc din padure crengi de rug care se pun la ferestrele și ușile caselor, grajdurilor, coteățelor ca să oprească strijile să fure laptele de la vaci și tin acolo pânp se usucă, iar copiii strigă:

”Hop strigă

S-on strigoi

Aruncite dracu

In furcoi

Și nu duci

Laptele la vaci”

Tot la Sângiorgiu, feciorii uda fetele cu apă proaspătă, ca să fie curate și să se poată mărita cat mai repede. De asemenea femeile și fetele mari aduc brazde de pământ cu iarba din camp și le așeaza mai întâi în pragul casei, apoi pe lângă casă și pe lângă straturile cu flori pentru a opri răul să se bage în casă, și cei din casa să fie feriți și sănătoși, frumoși ca iarba câmpului.

Plugarii ies la arat când pământul e zvântat și vremea e bună. Când începe prima brazda la arat, plugarul spune: ”Doamne ajută ca lucrul început să fie în ceas bun și cu noroc”. Când începe a semana, acesta se oprește în loc, aruncă câteva semințe spre răsărit, apoi spre miazăzi, apoi spre apus și apoi spre miazanoapte, ca să fugă toate vremile rele, care bat recoltele, să fugă păsările în toate directiile să nu mănânce sămânța, iar rodul să umple toate podurile și hambarele. Cel care seamănă o saptamână se izolează de copii și de nevastă, sa nu cumva să cada în pacat că altfel, recolta va fi compromisă. Cel ce seamană, trebuie să fie curat ca semânța.

2.5.2. CEREMONIILE DE PESTE VARA

In general ceremoniile de peste vara de la Borșa se refera mai mult la caderea ploilor, alungarea furtunilor, a fotagului, a grindinei. Paparuda se face in timpul secetos, cand pământul are nevoie de ploaie. Ceata paparugii este formata din copii care se acopeau pe cap, pe fața, pe spate cu crengi și verdeață și umblau din casa în casă strigând:

”Paparuda,ruda

Dă Doamne ploița

Ploița curată

Fara pic de piatră

Unde-i da cu sapa

Să se umple groapa”

Gospodinele stropesc cu apa curată paparuda ca sa aduca ploaie în țarină. Mai era obiceiul ca în caz de secetă să se adune oamenii din sat duminica la biserica, fiecare aducând doua-trei fire de grâu, un fir de porumb, doua-trei fire de ovăs, care ce avea semănat în holda. Acestea erau adunate în fața bisericii și se slujeau. Nouă feciori intrau în cimitir și scoteau o cruce de lemn de la un mormant, care era considerata cea mai veche. Fetele nemăritate aduceau de acasă busuioc și flori cu care impodobeau crucea. Dupa ce se sfințea crucea, oamenii adunau spicele slujite, feciorii luau crucea în brate și împreuna cu preotul se duceau la râu. Aici se cauta un loc mai adânc, feciorii intrau în apa și lasau crucea să pluteasca deasupra ei. În timp ce se facea ruga pentru ploaie, oamenii aruncau spicele în apa. După terminarea slujbei, crucea era luată și așezată la locul inițial. Acest ritual s-a facut ultima dată în 1938.

În Sâmbata Rusaliilor, se aduceau acasă crengi de tei și se puneau la poartă, la ferestre, la casa, la icoane în speranța ca va aduce noroc. În ziua de Rusalii se iese la holda de grâu. Se stropește cu apa simbolic și se fac cununi din spice de grâu, care apoi se pun la praporii de la biserica. În perioada premergatoare acestei sărbători, obștea satului alege o zi lucratoare din săptămână, la Borșa fiind aleasă ziua de joi, în care oamenii din sat nu lucreaza; aceasta zi fiind ținuta cu strictețe pentru holde, pentru bogăția recoltei.

De Sanziene se practica un ritual privind fiecare membru al familiei, indiferent de vârstă sau de sex. Fetele mari aduc de pe camp snopi de sânziene. Spre seară, dupa ce toți ai casei s-au intors de la munca câmpului, se aduna în mijlocul ocolului și împletesc fiecare câte o cununa. Când cununile sunt gata, unul dintre cei ai casei, mai dibaci dintre toți, aruncă pe rând cununile pe acoperișul casei. La fiecare cununa se spune:” Asta-i cununa mamii, asta-i cununa tatii……..”și așa mai departe pentru fiecare cu numele de botez respectiv. Daca cumva se oprește pe acoperiș e semn că persoana va trai și anul urmator.

Când timpul este ploios și înnourat, iar holdele sunt crescute, atuci e datina să se tragă clopotele la biserica, pentru a împrastia norii și fotagul, grindina să nu bată holdele pentru a nu aduce pagubă hotarului. În asemenea cazuri, femeile împlântau toporul în pragul casei, ca să prevină cataclismele ce s-ar putea abate asupra satului.

În cazul în care vremea grea se anunța în timul zilei, se scoatea un copil mic în curte și este pus să râdă la soare, copiii fiind considerați curați, mamele au certitudinea că nu li se poate intampla nimic rau.

Nu s-a mai pastrat datina cununii. Înainte femeiile alegeau spicele cele mai frumoase din lan, împeteau o cununa pe care o împodobeau cu flori de câmp. Ceata de secerători, având în frunte cununa, se întorceau de la seceriș cântând de-a lungul satului până la casa gospodarului care i-a tocmit. Gazda stropea cununa cu apă curată ca să le aducă și anul urmator recolte bogate, iar seceratorii ziceau:

“Să fii gazdă sănătoasă

Să plătești cununa noastră

C-o maje de grâu curat

Și cu una de secară

Pan-la ceialalta vara

Co chita (snop) de busuioc

Și ai gazdă mult noroc

Co chita de iarbă creața

Și ai gazdă multă viața”.

Gazdele întindeau masa pentru seceratori, apoi se petrecea cu joc și voie buna.

2.5.3. CEREMONIILE TOAMNEI

În aceasta perioada se obijnuiește să se facă munci mai mari la culesul de porumb, de într-ajutorare, așa numitele clăci. Claca se face de un singur gospodar, care își cheamă prietenii, cunoscutii, rudele să il ajute. Cea mai cunoscută clacă este “desfăcutul porumbului” care se facea în tinda gosopdarului, în care se gasea porumbul adunat. Cei chemați să desfacă porumbul, spun povești, ghicitori și povestesc despre cele întâmplate în sat. Dupa ce terminau lucrul, clăcașii sunt cinstiti cu băutură de către gazdă și cu plăcinte de catre găzdoaie. Claca se termina cu joc, la care cânta hididișul satului.

De-a lungul anului se mai fac ceremonii la începerea sau terminarea unor construcții de case, grajduri. La temelie se pun bani pentru norocul gazdelor, alții pun la fiecare colț al cladirii câte un cap de pui pentru viața lungă a gazdelor și copiilor lor. Unii pun miere de prune, să nu se încurce ițele la razboiul de țesut, iar pânza să fie tare, frumoasă și ușoară ca fulgul.

2.5.4. CEREMONIILE IERNII

În acest sezon se fac multe claci de sfărâmat porumb, de tors fuioare, de cărat gunoi la câmp, de dus la moara. Tot în acest sezon se fac șezatorile sau habele de tors cânepa. Acestea se țin în serile mici: lunea, miercurea și joia. Fetele stabilesc locul unde se ține sezatoarea. Mai întai ele vin și se așează în casă. Dupa masa iau loc fetele mari, fetele de mărit, iar mai tarziu, când șezătoarea este gata vin feciorii.

La șezători, ca și la clăci, se cântă, se joaca, se spun povești, glume și ghicitori. Fetele gazdă de șezatoare mătura casa îndărăt, de la ușa la masa și iau “gozul” în zadie și-l aruncă în ulița să calce feciorii pe el, să vina la sezatoare. Despre șezătoare feciorii vorbesc așa:

“Vai de mine rau mă doare

Dejetele de la picioare

Ca m-as duce-n sezatoare

Că mere și mândra me

S-o vad cu cine sede

D-a sede c-un om de treabă

De trei ori mi-a fi mai dragă

De sede c-un urât

Nici o iubesc nici o uit”.

Colindatul se remarcă la Borșa ca o datina venita din vremi. Când începe postul Craciunului se colindă în fiecare casa de la copiii până la batrani. De Craciun se umbla cu “turca” sau cu “colinda”. Colindatorii se adunau înainte cu 3-4 săptămâni la casa conducatorului colinzilor care se numea “birăul corinzilor”. După ce învățau colinzile în numar de 10-15, în jurul Craciunului se pornea la colindat însoțiți de hididiși (muzicanti). Acestia umblau din casa în casa, neavând voie să ocolească nici o familie indiferent de starea sociala a acesteia. Colinzile erau cele ale satului, păstrate din generatie în generatie, din moși stramoși cum ar fi: “Pă fetele muntilor”, “La cea dalbă mănăstire”, “Corinda păstorilor”. Colindatul ținea până era colindată fiecare casă, dupa care se încheia cu o petrecere. Muzicanții tocmiți cântau în toate cele trei zile dupa care se odihneau până la Anul Nou. În noaptea de Anul Nou se umbla cu capra, iar dimineata copiii mai mici umblau cu sorcova.

De sarbatorea Bobotezei, fetele mari aveau obiceiul de a-și pregăti un pomisor de brad pe care îl impodobeau cu mere, nuci și panglici colorate. Cu acest pom, dupa ce ieseau din biserica fetele se adunau la hora satului și feciorii luau fructele și podoabele. Azi obiceiul nu se mai păstrează.

În preziua Bobotezei, copiii mai mici, dupa ce umbla preotul cu crucea, mergeau cu țugaleisa. Fiecare copil avea un clopoțel cu care înconjurau casa, grajdul, pomii strigând ca să sperie toți serpi și toate lighioanele spurcate care fac pagube prin casă, gradină, animalelor și pasarilor și să aducă prosperitate în gospodării:

“Turgaleisa leisa

Ce-i in casă sănătate

Da afară vaci cu lapte

Serpi și lighioane sprucate

P-aci sa nu aiba parte”

În încheiere, am putut observa din cele relatate că unele datini, obiceiuri și credințe din cele mai vechi timpuri au persistat de-a lungul veacurilor.

Cap.III. Valorificaraea potențialului turistic

În conditiile dezvoltării durabile a României, valorificarea superioară a resurselor turistice se impune cu pregnanță, ca în orice domeniu economic.Aceasta presupune atât o valorificare comlpexă și eficientă în contextul unui turism intensiv, cât și o protejare si conservare a valorilor turistice, multe dintre ele epuizabile într-un viitor apropiat.

Practica a dovedit că turismul românesc a cunoscut până în prezent o devoltare conjucturală și extensivă, fără o concepție unitară cuprinzând toate categoriile de resurse, și adresându-se, în aceeași măsură, turismului intern și celui internațional.Această concepție a condus, pe de-o parte, la fărânțarea investițiilor la nivel teritorial, realizându-se totodată, “produse turistice” incomplete ;I mai ales, necompetitive pe piața externă, iar pe de altă parte, obiective turistice și yone cu un potențial turistic reprezentativ sau cu valoare de unicat au fost lăsate în afara turismului.

3.1. Valorificarea ecologică

Ca ansamblu al activitaților naturale și antropice, potenșialu turistic se prezintă ca o parte din mediul înconjurator, în care se desfășoară activitatea turistică, dar și ca “materie primă” pentru formarea ofertei turistice. De aceea, valorificarea potențialului turistic și dezvoltarea teritorială a turismului, respectiv imlantarea unor obiective turistice, realizarea unor programe și trasee turistice nu pot fi rezolvate decât prin srânsă intrdependență cu mediul înconjurator în care se dezvoltă activitatea turistică. Ca atare, dezvoltarea activității de turism trebuie să se facă în concordanță cu legile privind protecția mediului înconjurător, a apelor, fondul funciar și forestier, urmărind apărarea și păstrarea cât mai intactă a condițiilor naturale și a integritații mediului ambiant în teoriile de interes turistic.

Se au în vedere, în acest sens, următoarele:

-conservarea, protejarea și ameliorarea mediului înconjurător în zonele, sta’iunile, centrele, localitățile și obiectivele integrate în circuitul turistic

-amenajarea, exploatarea rațională și conservarea mediului înconjurător în teritoriile turistice valorificate incomlet, în concordanță cu perspectivele de dezvoltare turistică, în așa fel încât să satisfacă și cerințele unor fluxuri viitoare

-controlul efectelor activității turistice în vederea preîntâmpinării degradării mediului înconjurător și a resurselor turistice

Degradarea mediului ănconjurător și a potențialului turistic este generată de activitatea turistică, printr-o echipare necorespunzătoare sau circulație turistică necontrolată, cât și în urma proceselor de industrializare, de chimizare a agriculturi, de urbanizare. Cu toate acestea, sursele de poluare și de degradare a mediului prin repartiția teritorială și specificitatea lor, afectează, totuși, numai anumite sectoare din zonele și traseele turistice și numai, rareori, perimetre cu obiective turistice importante. Astfel, potențialul turistic al țării noastre este, în cea mai mare parte, în afara pericolului de poluare și de degradare, fiind necesare, ăn continuare măsuri pentru a i se păstra această calitate. De aceea, protejarea și conservarea mediului înconjurător și a potențialului turistic al țării se înscrie ca o problemă majoră ăn activitatea economică de turism, ocupând un loc bine definit în cadrul amenajărilor pentru turism, în condițiile durabilității.

3.2. Factorii de influență

Activitatea turistică a fost influențată negativ de o serie de factori obiectivi și conjucturali printre care influențe de natură economică, reflectarea tuturor fenomenelor negative din economie ăn activitatea specifică acestui domeniu.

Printre principalele tensiuni de această natură: scăderea veniturilor reale ale populației, amplificarea inflației și a șomajului provocând scăderea accentuată a indicatorilor calității vieții; criza financiar-valutară care afectează acumulările de capital și de posibilitățile investiționale; nivel scăzut de dotare a populației cu autoturisme proprietate personală; recensiunea economică mondială resimțiă cu precădere în cazul sosirii turiștilor străini; investițiile reduse de capital străin și autohton.

Influențe de natură financiară, acutizate în perioada de tranziție de criza economică profundă a economiei naționale, se referă la blocajul bancar care duce la modalități anevoioase, inflexibile de efectuare a decontărilor; lipsa capitalului valutar la bănci și la oficiile de schimb valutar; lipsa fondurilor pentru publicitate și promovare externă.

Influențe de natură socio-demografică determinate de: modificările în modelele comportamentale ale populației, amânarea sau chiar anularea intenției de cumpărare a serviciilor turistice; neprogramarea concediilor de odihnă în două etape; existența unor mentalități depășite al populației, în ceea ce privește necesitatea și modalitațile de practicare a turismului.

Influențe de natură politică determinate de: regimul vizelor aplicat in mod restictiv de către unele țări pentru turiștii români; situația politică a zonei balcanice nesatisfăcătoare, îndeosebi pentru turiștii occidentali.

Factori legilslativi, printe care: absența unor facilități clare și stimulative la toate nivelele: turist, agenții de voiaj; absența măsurilor legislative care să faciliteze decontările între agenții economici sau între aceștia și bănci, ăn vederea eliminării blocajelor financiare; tensiuni apărute în domeniul privatizării; aplicarea unor măsuri legislatve fără protecție sociala reală față de turiști.

Influențe de natură ecologică, care contribuie la diminuarea și, uneori, anularea atractivității ofertelor turistice, rezultate atât din activitatea general-economică, cât și de cea turistică, determinate de: exploatarea nerațională și neștiințifică a unor substanțe minerale; educația ecologică deficitară a populației.

Factori organizatorici și promoționali: nerespectarea principiului teritorialității în organizarea turismului; existența unor modalități depășite în derularea programelor turistice.

3.3. Turismul în tranziție

Se poate aprecia că reforma economică a fost demarată în domeniul turismului și a acționat, în special în domeniul privatizării, cu rezultate bune.De asemenea, ritmul și profunzimea penetrării reformei în turism, considerate a fi numai parțial satisfăcătoare, au fost influențate de disfuncționalitățile, deficiențele și lacunele expuse, din care sintetizăm:

-imperfecțiuni ale cadrului legislativ general

-inexistența unei structurii instituționale care să faciliteze desfășurarea procesului de reformă în turism

-insuficienta aderență a personalului din turism la reformă

-insuficiența receptivitate a sectoarelor conexe la problemele turismului.

BIBLIOGRAFIE

TREI SATE, TREI SURORI: SĂBOLCIU, SĂCĂDAT, BORȘA -2002

de DUMITRU BONTA

2.BISERICILE DIN LEMN DIN JUDETUL BIHOR

3.ECONOMIA TURISMULUI ȘI MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR -1996

Autori: Ion Istrate

Florina Bran

Anca Gabriela Roșu