Arhitectura Sociala
ARGUMENT
Dezvoltarea impresionantă a civilizației și culturii în epoca contemporană a pus într-o nouă lumină nevoia individului de a fi în permanentă cunoștință de cauză privind coordonatele devenirii sale, rolurile pe care le ocupă și cele către care aspiră (sau pe care chiar dorește să le ocupe), poziția sa în familie și societate, dar și limitele ce îi restricționează dezvoltarea. Toate acestea au creat noi provocări, care au impulsionat cercetările privind fundamentarea conceptului de identitate, precum și perfecționarea teoriei identității.
Studierea pe baze noi a reperelor ce marchează procesul construcției identitare în societatea contemporană, elucidarea a tot mai multe aspecte teoretice generate de specificul acestui tip de societate (complexitate, transformare continuă, etc.) se constituie în obiective importante ale investigării acestui demers. În același timp, din controversele legate de diferențele de interpretare a conceptelor utilizate în teoria identității reiese nevoia de clarificare a tot mai multor aspecte practice ale procesului de construcție identitară, care să permită înțelegerea mecanismelor ce stau la baza acestui proces și stabilirea de strategii individuale și chiar sociale.
Pe fondul interesului sporit față de formele de manifestare a identității, demonstrat de cercetările continue ale temei din domenii diferite (precum psihologie, sociologie, psihologie socială, studii culturale, mass media și științele comunicării, antroplogie culturală etc.).
Tinerii din epoca contemporană se dezvoltă într-un mediu specific, determinat de faptul că beneficiază de condițiile oferite de un nivel cultural și tehnologic ridicat, ceea ce îi ajută să traverseze mult mai rapid perioada biologică, psihologică și socială de la pubertate spre maturitate. Totuși, acest lucru le crează și mari probleme atunci când vin în contact cu multitudinea de incertitudini ce caracterizează mediul social, economic și politic, prin faptul că le complică la maxim opțiunile privitoare la propriul stilul de viață și implicit la construirea propriei identități.
Practica narativă, împreună cu aportul narativ al școlii, al familiei și al grupurilor de suport social, poate fi considerată o bază importantă pentru construcția unor identități stabile și durabile a tinerilor, întrucât prin aceasta ei își conturează „povestea personală” și semnificația diferitelor roluri la care se raportează și spre care tind. În același timp, tinerii sunt cei care utilizează în cea mai mare măsură modelele în configurarea propriei identități, beneficiind de faptul că acestea subsumează o varietate largă de persoane, roluri și poziții pebcare le ocupă, oferindu-le un plus de posibilități în alegerea opțiunilor cele mai relevante care să dea sens devenirii lor.
Totuși, alegerea modelelor nu este una arbitrară, ci se realizează printr-un mecanism complex determinat în principal de stabilirea aspirațiilor și dorințelor proprii ale individului, coroborate cu configurarea, înțelegerea și asumarea unui set de exigențe și norme proprii. Aceste elemente reprezintă baza pe care se face alegerea modelelor și rămân ca puncte de referință în întregul proces de construcție identitară.
Nu există soluții universale pentru identificarea aspirațiilor, dorințelor și modelelor optime, acesta fiind un demers care se confruntă cu numeroase riscuri determinate de erorile ce pot apărea. De aceea, este importantă observarea în timp util a impedimentelor care afectează parcurgerea firească a procesului de construcție identitară și evitarea erorilor, mai ales prin configurarea corectă a setului de exigențe și norme proprii, precum și prin conștientizarea clară a propriilor limite. În caz contrar, individul poate ajunge în situația de a alege un model greșit, fie în sensul că nu va putea niciodată să-l egaleze sau să-l depășească, fie că va trebui să adopte atitudini și comportamente care în final îl vor pune în conflict nu numai cu regulile și exigențele proprii, ci și cu regulile și normele sociale. Prin instituțiile și structura sa, societatea poate găsi metode și căi prin care indivizii să primească o minimă inițiere în procesul de construcție identitară, astfel încât să nu apară derapaje. Mass media, și în mod deosebit internetul, joacă un rol major în furnizarea de informații și mesaje, constituind astfel o sursă importantă de elemente utilizabile în procesul construcției identitare. Prin intermediul mass media indivizii sunt asaltați de informații și mesaje, concomitent cu posibilitatea de a se exprima on-line și de a accesa identități virtuale.
Totuși, pe lângă contribuția pozitivă, trebuie admis faptul că mass media generează și
influențe negative ce pot afecta capacitatea indivizilor de a-și construi identități autentice, stabile și durabile.
În epoca contemporană ne confruntăm cu o recrudescență a crizelor identitare, determinate atât de cauze obiective, cât mai ales subiective, induse de diferiți factori specifici societății în care trăim. Crizele identitare pot afecta individul în mod profund și pot avea
efecte devastatoare asupra conturării și stabilizării identității personale a acestuia, cu atât mai
mult în cazul tinerilor, aflați în plin proces de autodefinire identitară. Resursele depășirii crizelor identitare se regăsesc în interiorul individului, acesta putând să își schimbe modelele, credințele și valorile la care se raportează și pe această bază să-și construiască noi identități adecvate situației date. Eșecul sau situațiile mai puțin favorabile pot fi văzute ca oportunități pentru a merge înainte, retragerea în sine urmată de renunțare, trebuind evitată. În același timp, în demersul pentru prevenirea și gestionarea crizelor identitare, un rol important trebuie să revină instituțiilor statului, care au obligația să planifice, să organizeze și să conducă eficient întreaga viață economică, politică și socială, precum și societății civile și mass media, ale căror funcții includ activități de monitorizare, de analiză, de informare a publicului și chiar de acțiune directă conform normelor naționale și internaționale.
Capitolul 1
Problematica sociala a societatii contemporane
1.1. Individul si societatea contemporana
Societatea este rezultatul comportamentului conștient și deliberat. Aceasta nu înseamnă că indivizii au încheiat contracte în virtutea cărora au fondat societatea umană. Acțiunile care au produs cooperarea socială și care o reproduc din nou, în fiecare zi, nu urmăresc nimic altceva decât cooperarea și întrajutorarea cu alții, pentru atingerea anumitor rezultate specifice. Ansamblul complexului de relații mutuale create prin asemenea acțiuni concertate se numește societate. Societatea pune colaborarea în locul existenței izolate – cel puțin imaginabile – a indivizilor. Societatea este diviziune și combinare a muncii. În calitatea sa de animal care acționează, omul devine un animal social.
Individul uman se naște într-un mediu organizat din punct de vedere social. Numai în sensul acesta putem accepta zicala că societatea este – logic sau istoric – antecedentă individului. În toate celelalte sensuri, dictonul acesta e fie steril, fie lipsit de sens. Individul trăiește și acționează în societate. Însă societatea nu este nimic altceva decât combinarea indivizilor, în vederea efortului de cooperare. Ea nu există nicăieri decât în acțiunile persoanelor individuale. Este o greșeală să o căutăm în afara acțiunii indivizilor. A vorbi despre existența independentă, viața, sufletul și acțiunile autonome ale unei societăți, este o metaforă care poate duce cu ușurință la erori grave.
Întrebarea dacă societatea sau individul trebuie considerat țelul ultim, și dacă interesele societății trebuie subordonate intereselor indivizilor, sau cele ale indivizilor celor ale societății, este sterilă. Acțiunea este întotdeauna acțiune a unor persoane individuale. Elementul social, sau societal, este o anumită orientare a acțiunilor persoanelor individuale. Categoria scop nu are sens decât când este aplicată acțiunii. Teologia și metafizica istoriei pot dezbate scopurile societății și planurile pe care urmărește Dumnezeu să le realizeze cu privire la societate, așa cum pot discuta despre țelurile tuturor celorlalte părți ale universului creat. Pentru știință, care este inseparabilă de rațiune – un instrument evident inadecvat pentru tratarea problemelor de felul acesta – abordarea speculațiilor legate de asemenea subiecte ar fi o sarcină sortită eșecului.
În cadrul cooperării sociale, între membrii societății pot apărea sentimente de simpatie și prietenie, precum și un sentiment de apartenență laolaltă. Asemenea sentimente sunt sursele celor mai minunate și sublime experiențe umane. Ele sunt cel mai prețios ornament al vieții; ele ridică specia animală reprezentată de om, la înălțimea existenței cu adevărat umane. Cu toate acestea, ele nu sunt, cum au presupus unii, factorii care au produs relațiile sociale. Ele sunt fructele cooperării sociale, care nu înfloresc decât în cadrul ei. Ele nu preced instituirea relațiilor sociale și nu sunt sămânța din care cresc acestea.
Faptele fundamentale care au dus la apariția cooperării, societății și a civilizației, și care au transformat animalul uman într-o ființă umană, sunt acelea că lucrul desfășurat în cadrul diviziunii muncii este mai productiv decât munca izolată și că rațiunea umană este capabilă să recunoască acest adevăr. Fără acestea, oamenii ar fi rămas pe vecie dușmani de moarte unii altora, rivali ireconciliabili, în strădaniile lor de a-și asigura o porție din stocul limitat al mijloacelor de subzistență furnizate de natură. Fiecare om ar fi fost forțat să-i privească pe toți ceilalți ca dușmani ai săi; dorința sa intensă de a-și satisface propriile pofte l-ar fi îndreptat spre conflict implacabil, cu toți vecinii săi. Nici un fel de simpatie nu s-ar fi putut dezvolta într-o asemenea stare de lucruri.
Unii sociologi au afirmat că faptul subiectiv originar și elementar în societate este o “ conștiință de specie.”Alții susțin că n-ar exista sisteme sociale dacă n-ar exista un “simț comunitar, sau de apartenență laolaltă”. Putem fi de acord, cu condiția ca acești termeni oarecum vagi și ambițioși să fie corect interpretați. Putem numi conștiință de specie, simț de comunitate, sau simț de apartenență laolaltă, recunoașterea faptului că toate celelalte ființe umane sunt colaboratori potențiali în lupta pentru supraviețuire, deoarece sunt capabile să recunoască beneficiile mutuale ale colaborării, pe când animalelor le lipsește această facultate. Totuși, nu trebuie să uităm că faptele primare, care fac cu putință o asemenea conștiință, sau un asemenea simț, sunt cele două enumerate mai sus. Într-o lume ipotetică, în care diviziunea muncii n-ar spori productivitatea, n-ar exista nici un fel de societate. N-ar exista nici un fel de sentimente de bunăvoință sau de bune intenții.
Principiul diviziunii muncii este unul dintre marile principii fundamentale ale devenirii cosmice și transformării evolutive. Biologii nu s-au înșelat împrumutând conceptul de diviziune a muncii din filozofia socială și adaptându-l câmpului lor de investigație. Există diviziune a muncii între diversele părți ale oricărui organism viu. Există, mai mult, entități organice compuse din individualități animale care colaborează. Se obișnuiește ca asemenea agregări de furnici și albine să fie numite, metaforic, “societăți de animale”. Dar nu trebuie să uităm niciodată că trăsătura caracteristică a societății umane este cooperarea deliberată; societatea este un rezultat al acțiunii umane, i.e., al urmăririi conștiente a atingerii unor scopuri. Nici un astfel de element nu este prezent, atât cât putem ști, în procesele care au avut drept rezultat emergența sistemelor de structuri funcționale ale plantelor și corpurilor animale și funcționarea societăților de furnici, albine și viespi. Societatea umană este un fenomen intelectual și spiritual. Este rezultatul utilizării deliberate a unei legi universale, ce determină devenirea cosmică, respectiv al productivității superioare a diviziunii muncii. Ca orice altă manifestare a acțiunii, recunoașterea legilor naturii este pusă în serviciul eforturilor omului de a-și ameliora condițiile.
În epoca contemporană ne confruntăm cu o recrudescență a crizelor identitare, determinate atât de cauze obiective, cât mai ales subiective, induse de diferiți factori specifici
societății în care trăim. Crizele identitare pot afecta individul în mod profund și pot avea efecte devastatoare asupra conturării și stabilizării identității personale a acestuia, cu atât mai mult în cazul tinerilor, aflați în plin proces de autodefinire identitară. Resursele depășirii crizelor identitare se regăsesc în interiorul individului, acesta putând să își schimbe modelele, credințele și valorile la care se raportează și pe această bază să-și construiască noi identități adecvate situației date. Eșecul sau situațiile mai puțin favorabile pot fi văzute ca oportunități pentru a merge înainte, retragerea în sine urmată de renunțare, trebuind evitată. În același timp, în demersul pentru prevenirea și gestionarea crizelor identitare, un rol important trebuie să revină instituțiilor statului, care au obligația să planifice, să organizeze și să conducă eficient întreaga viață economică, politică și socială, precum și societății civile și mass media, ale căror funcții includ activități de monitorizare, de analiză, de informare a publicului și chiar de acțiune directă conform normelor naționale și internaționale. În epoca contemporană, când mutațiile produse au determinat dispariția rolurilor sociale atribuite și zdruncinarea ordinii sociale ierarhizate, estetizarea sinelui a devenit mult mai dinamică și au apărut schimbări importante privind persoanele pe care individul și le alege ca model, s-au multiplicat și extins tehnicile de modelare a corpului, a luat amploare cultura modernă de consum și s-a produs un declin al sistemelor de semnificație și construcție identitară.
În societatea actuală, concomitent cu creșterea interesului individului pentru propriul corp și înfrumusețarea lui, se constată că înfățișarea exterioară reflectă din ce în ce mai puțin personalitatea unui individ, accesoriile pe care le folosește, deși sunt tot mai personalizate, poartă semnificații tot mai ambigue. În același timp, raportul vestimentație/statut social dobândește o nouă configurație, îmbrăcămintea devenind tot mai puțin un indicator al rolului sau poziției sociale. Astfel, rezultă o adevărată dilemă prin faptul că, pe măsură ce indivizii investesc tot mai mult în înfățișarea lor exterioară ca simbol al identității, natura acestei identități devine tot mai himerică, ceea ce ne conduce către concluzia că estetizarea puternică a sinelui contemporan ar trebui privită cu rezervă. Totuși, deși libertatea experimentată de tinerii români în procesul de construire a identității le aduce anumite avantaje și le oferă o deschidere față de societatea contemporană de consum, reperele pe care aceștia le pun la baza autodefinirii de sine sunt legate mai degrabă de valorile tradiționale (familia, societatea, relațiile interumane), decât de bunurile consumate, modelele oferite de mass media sau aspectul exterior.
În definirea identitară se remarcă similitudinea factorilor ce condiționează formarea identității de rol și intercorelarea acesteia cu identitatea personală și identitatea socială, precum și dinamica alertă a eforturilor studenților români pentru integrarea într-un anumit context social și de identificare a statusurilor și rolurilor specifice pe care le dețin.
Ca determinare identitară, studenții se poziționează la granița dintre adolescență și maturitate, ceea ce îi determină să nu se identifice pe deplin cu rolul de adult și nici să își asume responsabilitățile unui adult. Relațiile cu familia sunt puternic valorizate, deși locuiesc de cele mai multe ori într-o altă localitate, familia fiind percepută ca un sprijin pe care individul se poate baza (atitudine matură) și nu ca un factor care îi îngrădește libertatea de exprimare a propriilor valori, comportamente și atitudini (atitudine adolescentină). Cum nu exista societate fara comunicare, asa nu exista nici personalitate, individ fara interactiune cu mediul social. Intre personalitate si societate putem stabili o relatie sistemica, in care personalitatea integrate in diverse subsisteme (structuri de activitati sociale care realizeaza functii ale sistemului social, activitati economice, politice, de familie, culturale, etc.), este in raport cu societatea, considerat sistem global, element in sistem, agentul actiunii sociale.
In cadrul acestei relatii, societatea formeaza, modeleaza individual si personalitatea acestuia conform sistemului de norme si valori acceptate intr-unmoment istoric dat, iar personalitatea prin activitatea sa creatoare, optimizeaza societatea, perfectioneaza mecanismele sistemului social, oar cand se impune, proiecteaza, creeaza noi structuri sociale, adecvate sensului devenirii istorice.
Societatea participa la modelarea personalitatii, a comportamentului social, iar cand individual este active, acest lucru se repercuteaza asupra sa si totodata societatea asupra personalitatii individului in stare pasiva a acesuia.Suficient fiind doar prezenta in acel mediu si apoi actiunea individului asupra mediului.
b#%l!^+a?
1.2. Fenomenul tinerilor care parasesc sistemul
Termenul de migratie poate fi definit prin prisma mai multor autori dupa cum urmeaza: Miscarea migratorie(migratie) a populatiei este o forma a mobilitatii spatiale a populatiei ,definita ca deplasarea populatiei dintr-o localitate in alta sau dintr-o tara in alta,insotita de schimbarea statutului rezidential.Migratia este definita prin raportare la un spatiu de referinta.Migratia are o conditionare sociala si genereaza consecintele sociale.
In dex gasim explicatia conceptului de migratie ca fiind acea deplasare în teritoriu a populației determinată de factori sociali, politici, economici sau naturali.
În prezent, conceptul de migrație (pe termen lung), reprezintă cazul de ,,persoane care se deplasează într-o țară, alta decât cea proprie, pe o perioadă de cel puțin un an, astfel încât țara de destinație devine în mod efectiv pentru acestea noua țară de reședință. Din punct de vedere al țării de plecare, persoana respectivă va fi emigrant pe termen lung, iar din punct de vedere al țării de sosire, persoana va fi imigrant pe termen lung.”
Conceptul de migrație se particularizează în alte două subconcepte complementare; cel de emigrant și de imigrant.
Emigrarea reprezintă ,,o formă de mișcare migratorie cu caracter definitiv care presupune obligatoriu schimbarea reședinței\domiciliului și opțional renunțarea la cetățenie”.
Imigrarea ,,presupune plecarea definitivă din țara de origine sau de rezidență”.
Trasaturi
Statisticile privind migrația arată că, în ultimii ani, numărul lucrătorilor străini a crescut în majoritatea statelor europene dezvoltate. Lucrătorii imigranți sunt, în medie, mai tineri decât restul forței de muncă și sunt distribuiți într-o gama largă de activități în cadrul b#%l!^+a?economiei: agricultură, construcții și inginerie civilă, industrie ușoară, turism, sectorul hotelier și catering, activități casnice sau diverse servicii, inclusiv informatice. Străinii au o pondere mult mai mare în anumite sectoare decât în totalul forței de muncă. De regulă, această suprareprezentare apare în sectorul secundar.
În Germania și Italia, de exemplu, mai mult de un sfert din forța de muncă străină este ocupată în sectorul minier și industrial. În Austria, Belgia, Franța și țările din sudul Europei străinii sunt preponderenți în domeniul construcțiilor.
În general, străinii sunt mult mai vulnerabili față de șomaj decât naționalii. De asemenea, străinii sunt afectați diferit de șomaj, în funcție de naționalitatea lor. Aceste diferențe se datorează tendințelor economice, dar și naturii activităților desfășurate de străini. Aceleași influențe au structura demografică a populației străine și momentul când migranții au ajuns în țara gazdă.
Gradul de ocupare al migranților este determinat și de profilurile acestora. Șomajul variază în funcție de vârstă, sex, naționalitate, categorie de migranți (refugiați, membru de familie sau lucrător), aptitudini, experiență profesională și durata șederii. Cunoașterea limbii țării gazdă contribuie semnificativ la integrarea pe piața muncii și în societate.
Deplasarea dintr-un loc în altul reprezintă una din cele mai importante caracteristici ale populatiei. Dreptul de a se deplasa a fost recunoscut la nivel mondial de peste o jumătate de secol, prin adoptarea Declarației Universale a Drepturilor Omului. Declarația stipulează în Articolul 13: „Oricine are dreptul să se deplaseze liber și să-și stabilească reședința pe teritoriul oricărui stat” și „Oricine are dreptul să părăsească o țară, inclusiv cea de origine, și să se întoarcă în țara sa”.
Migrația forței de muncă are deseori efecte negative asupra familiilor și, în special, asupra educației copiilor. Astfel scade rata căsătoriilor și a natalității, concomitent cu sporirea ratei divorțurilor.
Migrația influențează și relațiile dintre sexe, pentru că femeile care au lucrat în b#%l!^+a?străinătate s-au învățat cu un câștig destul de consistent, sunt mai independente economic și mai libere.
Migrația a favorizat ameliorarea și modernizarea sistemelor de securitate socială existente și crearea unui sistem comunitar care să asigure protecția socială a muncitorilor migranți.
O altã caracteristicã importantã a fenomenului migrației o reprezintã reducerea productivității muncii și starea de incertitudine în ceea ce privește planul de dezvoltare a companiilor pe termen mediu și lung.
Trăsătura principală a migrației internaționale a forței de muncă constă, în faptul că acest proces are loc în strânsă legătură cu fluxul internațional de capital. O parte a forței de muncă din țările slab dezvoltate și cele în curs de dezvoltare să emigreze în aceste țări determină tendința de concentrare a capitalurilor în funcțiune în țările dezvoltate.Acest fenomen migratoriu a fost determinat de mai multe cauze, printre care amintim:
accentuarea fluxului internațional de capital din ultimul deceniu;
criza economică mondială;
diferențe mari de salariu dintre țări;
dorința fiecărui individ de a câștiga mai mult, de a găsi perspective;
lipsa locurilor de muncă;
lipsa cercetărilor și dotărilor;
discriminări la angajare si la promovare;
instituții nefuncționale;
dorința oamenilor pentru o viață urbană mai bună;
dorința indivizilor pentru o calificare superioară și recunoaștere.
Migratia fortei de munca din Romania – dimensiuni si consecinte –
Migrația internațională ȋn Romania s-a manifestat sub forma a trei tendințe b#%l!^+a?principale,definite de dinamici și trăsături distincte:
Prima tendință s-a conturat ,cu precădere , ȋn perioada regimului comunist,ȋn care migrația internațională s-a identificat ,ȋn cea mai mare parte ,cu emigrația definitivă,care a avut atat o motivatie politică cat și un caracter etnic.Ȋn cursul acestei perioade,emigrația temporară s-a bazat ,aproape exclusiv,pe acordurile ȋncheiate de Romania cu alte state ȋn domeniul transferului și schimbului temporar de forță de muncă;
Cea de a doua tendință s-a manifestat imediat după anul 1989, ȋn condițiile ȋn care Romania „ și-a deschis granițele ”, permițand libera circulație a cetățenilor săi , și care a fost structurată de mai multe reglementări cu caracter juridic,care au permis o „fluidizare” a migrației internaționale.
Cea de a treia tendință s-a manifestat ȋn ȋntreaga perioadă urmand anului 1990 și pană ȋn prezent,ȋn condițiile ȋn care atat migrația definitivă, cat și cea temporară au căpătat un caracter aproape exclusiv economic.Ȋn contextul accentuării ratei de șomaj ,al lipsei oportunităților pe piața internă a forței de muncă și al unui nivel de salarizare extrem de scăzut ,s-au intensificat fluxurile migratorii externe,Ȋn special cele de tip circulatoriu, care au ca principală motivație munca.Ȋn mod complementar cu creșterea șomajului industrial implicit cu diminuarea drastica a posibilitaților de a găsi un loc de muncă la oraș , precum și cu amplificarea fluxului migrator urban-rural,subutilizarea forței de muncă ȋn mediul rural a devenit o caracteristică principală a unei părți importante a zonelor cu acest profil din Romania.
Ca urmare , strategiile de supravețuire utilizate ȋn ariile rurale s-au diversificat.iar o pondere importantă din ansamblul acestor strategii a vizat si vizează, cu precădere,găsirea unui loc de muncă ȋn străintate a unuia sau mai multor membri ai familiei.
Unii specialiști vorbesc chiar despre formarea unor adevăarate „pungi de emigrație” ȋn acele zone de srăcie ,care caracterizează satele cu un potențial agricol redus sau micili orașe cu un profil economic nediversificat , dependente de o singură ramură sau chiar o b#%l!^+a?singură unitate economică aflată ȋn declin.
Deși statisticile oficiale cu privire la problematica migrației externe sunt ȋncă incomplete, lipsand o bază de date adecvată care să permită o analiză comprehensiva a fenomenului , ele surprind cateva dintre tendințele acestui proces.
Ȋn ceea ce privește migrația potențială , dacă ȋn anul 1995 ,circa o treime din populația tanără,sub 30 de ani , declară că ar dori să lucreze in străinătate in mod temporar,ȋn 1999 ,această proporție a ajuns la 50% .Din randul acestei categorii de varstă, cel mai probabil să plece din țară erau absolvenții de facultate (37%/) și de colegiu (33%).
Primul și cel mai important aspect evidențiat de rezultatele acestu studiu ȋl constituie rata ȋnaltă de migrație a populației din mediul rural și a celei din regiunea de nord – est a țării.
Cei mai mulți dintre analiștii acestui fenomen arată că „favorizează” este forța de muncă cu un nivel mediu de calificare sau specializare, precum constructorii care se deplasează ȋn Germania și Israel ,personalul para medical și hotelier care se angajează ȋn Italia, forța de muncă necalificată sau semi-calificată care alege sa efectueze munci in agricultură, ȋn salubritate,construcții etc.
Migrația internațională pentru muncă este considerată de către majoritatea experților a detensiona substanțial piața internă a forței de muncă,prin reducerea nivelului șomajului și al subocupării. Pe de altă parte , trimiterile de bani ȋn țara constituie o resursă importantă pentru dezvoltarea socio-economică a comunității de origine și pentru creșterea standardului de viață al gospodăriilor. Romania a ȋnregistrat din migrația externă pentru muncă influențele cele mai mari asupra acestor indicatori macroeconomici.
Experții sunt de părere că , banii trimiși de romani din strainătate au ajutat finanțarea ,ȋn proporție de jumătate , a deficitului comercial.Astfel „ritmul de creștere a deficitului de cont curent sa ȋncetinit ȋn luna septembrie,pe fondul unei majorări importante a sumei din transferurile curente, care aa compensat aproape integral adancimea dezechilibrului balanței comenrciale(…) transferurile curente ,adică bani veniți, ȋn principal, de la romanii care b#%l!^+a?muncesc ȋn strainătate ,au avansat de la 1,35 miliarde de euro la 1,647 miliarde de euro.
Valoarea capitalului provenit din migrația internațională este mult mai mare daca sunt luate ȋn considerare și mijoacele informale prin care aceste intră ȋn țară. O ancheta reprezentativă la nivel național , realizată de CURS ȋn aprilie 2003 a evidențiat că cele aproximativ 930.000 de gospodării care au cel puțin o persoană care lucrează ȋn străinătate beneficiază de un flux constant de bani de aproximativ 2 miloane de euro pe an.
Banii trimiși ȋn țară nu reprezintă ȋnsă singura sursă de care beneficiază dezvoltarea zonelor rurale. Migranții reȋntorși dispun de noi abilități, calificări,cunoștințe , de acces la noile tehnologii.Ei pot , de asemenea iniția și dezvolta rețele sociale ȋn afara granițelor țării , care pe termen lung pot promova schimburi economice internaționale ȋn folosul ȋntregii comunități.
Unii specialiști au atras atenția și asupra impactului negativ al migrației pentru munca ȋn străinătate.Printre consecintele macroeconomice negative ale acestui proces, experții au identificat:creșterea inflației,diminuarea semnificativă a o ofertei naționale a unor segmente deficitare de calificare a forței de muncă,accentuarea procesului de ȋmbatranire demografică,etc.
La randul său Lăzăroiu (2001) arată că migrația forței de muncă produce o serie de deficite ȋn unele sectoare ale economiei precum agricultura , prin stabilirea capitalului uman din mediul rural.
„Studiile din Romania arată că o bună parte dintre migranții circulatorii sunt tinerii.Chiar pentru o perioadă scurtă de timp plecarea tinerilor din sate ȋn străinătate afectează capitalul uman din agricultură.
Chiar și ȋn situația actuală există o ȋmbatrȃnire a populației rurale din Romania cu efecte drastice asupra dezvoltării fermelor individuale,pițeii funciare și antreprenoriatului agricol.
Un set de politici coerente ar fi de dorit și pentru ca tinerii migranți din mediul rural să fie ȋncurajați să se ȋntoarcă ȋn comunitățile de origine și să investească ȋn utilaje și tehnologii agricole.Din păcate , o bună parte din forța de muncă tanără din mediul rural se ȋndreaptă spre alte calificăari ȋn țările ȋn care migrează.
Migrația forței de muncă, legală sau nu , are așada cauze obiective pentru o b#%l!^+a?rată ridicată a șomajului, ȋn special ȋn zonele afectate de procesul de disponibilizare, un nivel de salarizare redus și un grad de sărăcie alarmant.Cu toate efectele benefice ale procesului de migrație externă pentru muncă ,ȋn lipsa unor strategii de atragere a resurselor ȋn investitii care să conducă la dezvoltarea comunităților rurale, veniturile romanilor care lucrează ȋn străinătate vor continua să fie cheltuite ȋn scopuri legate de ȋmbunătățirea condițiilor de viața ale gospodăriilor din care pleacă migranții și nuu vor fi investite ȋn activități ȋn activități care să conducă la dezvoltarea pe termen lung a comunităților.Numai creșterea consumului, sunt de păărere specialiștii nu este ȋn măsură să genereze un proces autosustenabil de dezvoltare , ci doar perpetuarea fenomenului migratiei forței de muncă. Consecințele majore ale fenomenului de migrație pentru lucru în străinătate sunt răcirea relațiilor de familie și chiar destrămarea familiei, care au efecte asupra evoluției psihologice a copiilor.
Migratia in zilele noastre
Piața forței de muncă din România este subdimensionată iar organizațiile patronale din sectorul de construcții au raportat un deficit de 50% de forță de muncă, adica 300 000 de locuri de muncă neocupate. Angajatorilor le este foarte greu să găsească lucrători pentru anumite posturi de muncă deoarece există orașe și zone din Romaniă unde șomajul este aproape de zero. În momentul actual România are o rată a șomajului cu 10% mai mică decât media europeană. Și după aderarea noastră la Uniunea Europeană s-a îregistrat o continuă creștere a fenomenului migraționist.
Nivel ridicat al creșterii economice, ameliorarea și modernizarea sistemelor de securitate socială existente și creearea unui sistem comunitar care să asigure protecția socială a b#%l!^+a?lucrătorilor migranți in țările comunității europene a fost stimulată de migrația forței de muncă.
În acest moment, Italia și Spania sunt principalele destinații ale românilor care muncesc în străinătate: în ultimii cinci ani, 50% dintre plecările lalucru în afară au fost în Italia și 25% în Spania. Cei care preferã sã meargã în aceste țãri de destinație menționate, unde deja s-au creat comunități de români se pot integra mai usor și pot primi un sprijin din partea românilor.
Dupã un studiu realizat de ANBCC se evidențiază faptul că munca mai bine plătită este cea mai importantă motivație a alegerii de a pleca, indiferent de țara de destinație, 53,5% dintre subiecți consideră că, acolo unde vor sa plece, se câstigă mai bine decât în România.
Pe piața românească a forței de muncă există un paradox: există o criză a forței de muncă la nivelul întregii țări, dar și una dintre cele mai mici rate ale ocupării UE, este marcantă o competivitate scăzută a forței de muncă, în timp ce creșterile salariale au depășit cu mult indicile de productivitate.Milioane de români muncesc în străinătate, iar piața locală importă muncitori.
În prezent există mari discrepanțe la nivelul județelor în ceea ce privește migrația. De exemplu, județul Vaslui se confruntă cu o emigrare masivă, datorită lipsei locurilor de muncă și a salariilor mici oferite, iar județul Sibiu care importă forță de muncă din alte județe, devenind chiar o alternativă la munca în străinătate.
Chiar dacă veniturile aduse în țară de emigranți contribuie cu câteva procente la PIB, Guvernul român este interesat de reîntoarcerea concetățenilor săi, luând măsuri pentru pregătirea profesională, completând lipsurile existente. România a pierdut un sfert din populația activă, economia țării având de suferit.
De ce pleaca romanii?
Este clar că românii își doresc să plece să muncească în străinătate dar există încămulte întrebări despre decizia acestora de a pleca. Care este motivația lor? De cesunt alese cu precădere anumite destinații din Uniunea Europeană? Care suntcauzele care îi împiedică pe români să-și părăsească țara sau, mai concret, caresunt principalele probleme de la noi și din statele europene care îi fac să ezite să plece.
De ce se pleacă din România?
Întrebându-i pe oameni despre motivul plecării la muncă în străinătate, am identificattrei tipuri principale de explicații care argumentează decizia lor de la momentul
respectiv.
În primul rând, oamenii fac referire la nevoile concrete ale familiei/gospodăriei din
care fac parte. În această categorie se încadrează atât persoanele care au familie,au copii și pe care greutățile materiale, dorința de a oferi familiei/copiilor un viitor maibun îi determină să-și încerce șansele de reușită în altă parte decât în România, câtși cei mai tineri, fără o familie a lor, care încearcă să pună bazele unei vieți mai bunesau să își ajute părinții și rudele.
Al doilea tip de explicație, prezentă destul de frecvent în argumentațiile subiecților, se
situează la un nivel mai înalt de generalitate și privește problemele economice cucare se confruntă România. Cauzele migrației populației pentru muncă în străinătatesunt sistemice și, în consecință, mai greu de rezolvat într-un timp scurt.
Al treilea tip de motivare a plecării la lucru în străinătate se referă la nevoia de aîncerca lucruri noi, de a cunoaște o altă lume sau de a trăi într-un alt sistem de valoripromovat de societățile occidentale. În general, tinerii, persoanele fără obligații suntînclinate spre aventură sau cu dorința de a fi mai bine valorizați, profesional și uman,altfel decât se întâmplă în țara lor.
De ce nu se pleacă din România?
Există și motive care îi rețin pe oameni să-și părăsească țara și să plece la lucru peste hotare. Principalele cauze desprinse din anchetă sunt: depărtarea de familia rămasă în țară și greutatea de a găsi de muncă în general și în special legal în țarade destinație.
Indiferent de destinație, părăsirea familiei estepentru mulți primul obstacol în a pleca la muncă în străinătate. Cei care intenționezesă plece în Italia par a fi mai afectați de acest aspect (35,4%). Iar cei care vor săplece în Marea Britanie sunt mai afectați de faptul că este destul de greu să găseștiun loc de muncă legal (20,2%).
Întrebați despre problemele cu care se confruntă cel ce pleacă la muncă într-o țarăoccidentală cei care au participat la cercetarea calitativă au evidențiat câteva aspectenegative ale statutului de imigrant. Lipsa calificării persoanelor care pleacă dar șitipul slujbelor existente pentru imigranți, în marea lor parte ilegali, îi constrâng peaceștia să accepte acele locuri de muncă pe care nu le acceptă cetățenii țăriirespective. În fapt, este un risc la care se expune migrantul român, și anume acela de ocupaslujbele cele mai de jos, asociate cu statutul cel mai scăzut pe piața muncii din țararespectivă. Riscul acesta se poate diminua doar prin reducereamigrației ilegale pentru muncă și deci, printr-un control mai bun al calificărilor celor care pleacă să lucreze în străinătate.
Muncitorul imigrant ilegal se găsește într-o totală lipsă de siguranță din punct de
vedere al accesului la servicii sociale.
Scenarii optimiste/pesimiste
Scenariul de evoluție optimistã
Dacã românii ar continua sã lucreze în strãinãtate, urmãtorii 2 ani ar fi o oportunitate a României de a ieși mai ușor din criza economicã în care se aflã în acest moment, datoritã resurselor bãnești care vor intra în țarã, acestea reprezintând un procent important din PIB. De exemplu în 2008, au intrat în țarã 4,54 miliarde de euro, potrivit datelor Bãncii Naționale, adicã 5.6% din PIB, bani trimiși de românii care muncesc în strãinãtate . b#%l!^+a?
Astfel, migrația masivã a românilor va aduce miliarde de euro în țarã, stimulând consumul populației, construcția de locuințe, vânzãrile hipermarket-urilor și ale importatorilor de produse electrocasnice, va combate eficient sãrãcia a milioane de familii și va produce o schimbare profundã a mentalitãților lucrãtorilor, care se „ciocnesc” cu obiceiurile civilizației occidentale Mai mult decât atât, în cazul migrației persoanelor cu studii medii și cu familia în țară, cea mai mare parte din veniturile obținute este repatriată.
Migrația pentru muncã și antreprenoriatul sunt strategii de viațã strâns legate între ele. Pe masura ce migrantul va acumula capital material, uman si relational in strainatate si isi satisface necesitatile de baza, el va tinde sa investeasca acest capital in activitati productive, pe cont propriu. O parte dintre muncitorii care vor reveni în țarã vor începe aici afaceri, deoarece capãtã experientã managerialã de tip occidental: “Ei dobândesc know-how tehnic, managerial, de marketing și financiar, formându-se ca manageri de tip occidental. Migrația contribuie astfel la internaționalizarea activitãților din România, atât în plan economic, cât și în plan social” susține prof. univ. dr. Ovidiu Nicolescu . Acestea vor reprezenta un aspect pozitiv asupra pieței românești.
Scenariul de evoluție pesimistã
Migrația forței de muncă din România este văzută ca o problemă datorita efectelor sale negative care se vor resimți in viitor, atât la nivelul individului, cat si la nivelul întregii societati.
Dacã românii vor continua sã plece la muncã în străinătate previziunile pentru urmãtorii 2 ani nu sunt tocmai încurajatoare. La nivel de individ consecințele majore ale fenomenului de migrație pentru lucru în strãinatate sunt rãcirea relațiilor de familie și chiar destrãmarea familiei, care au efecte asupra evoluției psihologice, comportamentale și sociale a b#%l!^+a?copiilor, instabilitate emoționalã și lipsa de control a parinților asupra copiilor.
Migrația va afecta, în mod negativ, în urmãtorii ani întreaga societate deoarece România riscă să nu mai prindă din urmă niciodată statele din Europa de Vest, atâta vreme cât plecarea specialiștilor are ca efect reducerea dezvoltãrii tehnologice, reducerea investițiilor, scãderea veniturilor și a ocupãrii în anumite sectoare, precum și incapacitatea de a folosi fonduri de sute de milioane de euro ale UE. Acest lucru ne afecteaza cu atât mai mult cu cât cei care pleacă sunt tineri și este consolidată imaginea conform căreia cei care pleacă reprezintă o forță de muncă mai valoroasă.
Marile proiecte de infrastructurã vor suferi profund pentru cã antreprenorii vor avea nevoie de muncitori, iar terenurile agricole vor deveni pârloage, deoarece țãranii au migrat și vor continua sã migreze în masã. Astfel încasãrile la bugetul asigurãrilor sociale vor scade în lipsa cotizanților, iar deficitul balanței comerciale va crește.
1.3. Fenomenul de imbatranire a populatiei
Problematica fenomenului de îmbătrânire demografică
Variația continuă în timp e fenomenelor demografice determină modificarea tot continuă a structrii pe vârste și sexe a unei populații în sensul creșterii ponderii unor grupe de persoana și reduserii corespunzătoare a ponderii altor grupe față de total populație.
Îmbătrânirea demografică reprezintă un proces care presupune schimbarea structurii pe vârste a ?unei populații, prin creșterea importantă a proporției vârstnicilor în populația totală, în detrimentul proporției tinerilor, ca tendință fermă și de lungă durată, cu numeroase implicații în toate sferele activității umane.Îmbătrânirea demografică nu se confundă cu îmbătrânirea individuală a fiecarei persoane,numită senescență și nici cu creșterea duratei medii a vieții,a longevității.
În toate țările dezvoltate s-au intensificat, îndeosebi după cel de al doilea război mondial, mutațiile în structura de vârste, accelerându-se astfel procesul de îmbătrânire demografică al populației: ponderea tinerilor a scăzut continuu, crescând în schimb cea a vârstnicilor
Majoritatea studiilor și modelelor întreprinse în aceste țări au demonstrat că principala cauză a îmbătrânirii demografice este scăderea de lungă durată a natalității și mai puțin creșterea speranței de viață la naștere. Într-adevăr mărimea ponderii populației vârstnice este provocată de diminuarea succesivă a efectivelor generațiilor ce se adaugă populației existente și mai puțin de scăderea mortalității, respectiv creșterea duratei medii a vieții care afectează toate vârstele și care, în final, determină creșterea numărului persoanelor vârstnice.
În România, procesul de îmbătrânire demografică s-a accentuat treptat,În 1992,populația vârstnică reprezenta 16,9 % din totalul populației pe intervalul 60 ani și peste 18% pentru intervalul 65 ani și peste.În 1998,populația de 60 de ani și peste era de 18% iar pentru anul 2000,19 – 20%.Se apreciază că numărul persoanelor în vârstă se va tripla pâna ăn 2030 și majoritatea creșterii se va produce în țarile în curs de dezvoltare.
Înainte de 1990,îmbătrânirea demografică era în România mai redusă decât în cele mai multe dintre țările europene,pentru că nivelul natalității se situa la valori superioare mediei europene.În condițiile scăderii dramatice a nataltății în anii 1990 și a menținerii acesteia la un nivel foarte scăzut,îmbâtrânirea demografică s-a accelerat și ne situăm în apropierea țărilor cu cele mai ridicate niveluri.În prezent,populația României nu este imbătrânită,însă pe fondul scăderii natalității,aceasta este doar o tranziție spre o populație îmbătrânită.
Îmbătrânirea demografică este mai vizibilă în mediul rural,unde aproape 19% din populație a depășit vârsta de 65 ani și peste iar în totalul populației feminine rurale,ponderea femeilor de vârsta a treia este de 21,7%.
Se preconizează că ponderea populației de 65 de ani și peste va crește numeric pâna în 2019, astfel că in mai puțin de două decenii,fiecare al 5 lea locuitor al României va intra în categoria vârstnicilor. b#%l!^+a?
Factorii care influențează procesul de îmbătrânire demografică
Există numeroși factori care au avut influență asupra accentuării fenomenului de îmbătrânire a populației.
Principala cauză a îmbătrânirii demografice este tranziția la un nou regim de reproducere a populației, de la regimul tradițional, caracterizat prin rate înalte de natalitate și mortalitate, la regimul modern, cu rate scăzute de natalitate și mortalitate.
Pe de o parte, reducerea natalității a fost consecința diminuării continuie a fertilității, care a condus la “contracția” bazei piramidei vârstelor. Pe de altă parte, scăderea mortalității la toate grupele de vârstă a determinat creșterea duratei medii a vieții și implicit “îngroșarea” vârfului piramidei.
Dintre factorii economico sociali cu un rol esențial în scăderea fertilității în țările dezvoltate precizăm:
Scăderea ponderii gospodăriilor agricole tradiționale, caracterizate printr-o fertilitate înaltă, necesară atât pentru activitatea productivă, cât și pentru asigurarea securității persoanelor vârstnice;
Emanciparea femeilor, accesul la învățământ de toate gradele și atragerea lor în activitățile neagricole;
Exigențele sporite ale părinților relativ la creșterea și educarea copiilor, care necesită timp și cheltuieli importante;
Extinderea asigurărilor sociale, mai ales a regimurilor publice de pensii și a institițiilor de îngrijire a persoanelor vârstnice dependente, care au redus rolul copiilor în susținerea părinților la bătrânețe;
Creșterea timpului liber, accesul la divertisment cât mai variat și la mijloace moderne de transport colectiv și individual, dorința persoanelor adulte și a familiilor lor de a beneficia de aceste facilități
Efectul migrației asupra fenomenului de îmbătrânire demografică
Toate țările în tranziție se confruntă cu declinul demografic, rezultat atât din scădere naturală, cât și din migrație externă netă negativă.
Gradul de îmbătrânire demografică este, încă, ceva mai mic în România. Dacă luăm însă în considerare ritmul procesului și mecanismele acestuia, putem afirma fără greșeală că în doar câțiva ani populația României va fi mai îmbătrânită demografic decât cea a țărilor dezvoltate.
În fine, toate țările dezvoltate au o migrație externă netă pozitivă, ceea ce le consolidează, fie și temporar, creșterea naturală iar în câteva cazuri acoperă scăderea naturală deja instalată (este cazul Austriei, Germaniei, Greciei, Italiei și Suediei).
România este parte a unei Europe bolnave demografic, îmbătrânite, cu o populație care nu își mai asigură propria-i înlocuire, prin subfertilitate voluntară, și care se află nu departe de instalarea declinului demografic generalizat. Ceea ce o particularizează, este doar un anumit avans pe care îl are în acest context negativ general.
Indicatori pentru analiza fenomenului de îmbătrânire demografică
Exista în literarura de specialitate o serie de indicatori care ajută la analiza fenomenului de îmbătrânire demografică.
În exprimarea cantitativă a gradului de îmbătrânire demografică trebuie stabilită vârsta de la care o persoană este considerată ca făcând parte din segmentul vârstnic. Nu există o definiție unică în acest sens, această limită de vârstă fiind stabilită în funcție de domeniul de studiu. Dacă se studiază îmbătrânirea în legătură cu regimurile de pensionare, limita care se impune este cea de 65 de ani. Dacă însă se analizează dependența vârstnicilor față de activi, atunci se preferă vârstele de 75, 80, sau chiar 85 de ani. b#%l!^+a?
Un sistem modern de indicatori pentru analiza procesului de îmbătrânire demografică trebuie în mod necesar să cuprindă atât indicatori consacrați, cât și o serie de alți indicatori noi:
Indicele de îmbătrânire demografică a unei populații – definit ca un raport între supraviețuitorii la 70 de ani și supraviețuitorii la 25 de ani pentru aceeași generație (viziune longitudinala)
Proporția persoanelor de 15 ani sau de 20 de ani în total populație – măsoară îmbătrânirea prin baza piramidei
Proporția persoanelor de 65 de ani și peste în total populație pentru măsura îmbătrânirii prin vârful piramidei, iar comparația cu pragurile de 7% și respectiv 12% ne permite să punem diagnosticul unei populații în ce privește etapa în care se află structura sa pe vârste, din punctul de vedere al îmbătrânirii demografice (dacă ponderea persoanelor de 65 de ani și peste este mai mică de 7%, avem de a face cu o populație tânără din punct de vedere demografic, dacă respectiva proporție este cuprinsă între 7% – 8%, populația din care face parte se află în plin process de îmbătrânire demografică, iar dacă depășește 12% atunci populația totală este deja îmbătrânită demografic)
Vârsta medie a populației
Vârsta mediană a populației
Indicele de îmbătrânire a populației – raportul dintre persoanele vârstnice și cele tinere
Indicele de “senioritate” exprimă măsura îmbătrânirii în sânul populației vârstnice
Coeficientul de dependență al persoanelor vârstnice – raportul dintre vârstnici și persoanele de vârste active
Coeficientul de dependență al persoanelor tinere – raportul dintre tineri și persoanele de vârste active
Inconvienientul major al acestor indicatori este modul de exprimare – acela în procente, care nu oferă o interpretare imediată și sugestivă într-o unitate de măsură potrivită pentru îmbătrânire, cum ar fi de pildă anii de vârstă cu care îmbătrânește o populație de la o perioadă la alta.În acest context, doi demografi francezi, G.Calot și J.P. Sardon (1999), propun alți doi indicatori;
Îmbătrânirea în vecinătatea unei vârste date sau „vârsta similară” (“l’age homologue”) arată pentru prezent vârsta începând cu care proporția populației în total are aceeași valoare procentuală ca proporția populației începând de la o altă vârstă din trecut. b#%l!^+a?
Analiza procesului de îmbătrânire demografică în România, după 1950
Piramida vârstelor – 1992 și 2002
Structura populației pe grupe de vârstă
1992 -2002
Așa cum oglindesc și piramidele vârstelor(exemplificată în imaginea de mai sus – Piramida vârstelor 1999-2002) structura pe vârste a populației României a suferit schimbări importante. Ele corespund acelei faze care se numește tranziția vârstelor, în sensul afirmării îmbătrânirii demografice.Evoluția acestui proces este extrem de clar reflectată de valorile vârstei medii și mediane, ca și de proporția vârstnicilor în totalul populației.
Cu aproximativ 5 decenii în urmă, populația țării era tânără din punct de vedere demografic: în 1950 vârsta medie a populației era de (29,8ani), vârsta mediană a populației de (25,2 ani), proporția persoanelor de 60 de ani și peste de (9,2%) iar a acelora de 65 de ani și peste de (5,6%).
Îmbătrânirea demografică deși a început mai târziu decât în majoritatea statetelor UE, se desfășoară după anul 1990 cu o intensitate mai mare decât în țările europene dezvoltate, ca urmare a impactului democratizării vieții sociale și trecerii la economia de piață (liberalizarea avorturilor, creșterea emigrației, etc); în ultimele patru decenii, numărul persoanelor de 60 ani și peste s-a dublat în timp ce numărul persoanelor tinere (sub 15 ani) a scăzut continuu, cu deosebire în ultimii 15 ani (cu peste 1,5 mil. copii). Procentul populației vârstnice (60 ani și peste) în totalul populației, potrivit datelor statistice, va crește de la 18,8% în anul 2000 la cca. 22% în anul 2020. Procesul de îmbătrânire demografică este mai accentuat la populația feminină și în mediul rural. În paralel, și ca o consecință, are loc o îmbătrânire a populatiei active
În perioada 1990 – 1997, populația României a scăzut cu peste 650 mii persoane, cu oscilații cuprinse între 0,0% în 1991, față de 1990 și –1,7% în 1992, față de 1991. De asemenea, în România procesul de îmbătrânire demografică s-a accentuat în ultimul deceniu. În timp ce în 1998, populația totală a fost mai mică cu circa 1,5% față de 1990, populația în vârstă de 60 de ani și peste a înregistrat o creștere absolută de 500 mii persoane (de la 3,6 milioane la 4,1 milioane persoane). În aceeași perioadă, ponderea populației în vârstă de 0 – 15 ani s-a redus de la 25,3% la 20,9%.
După datele din 1 ianuarie 1999 vârsta medie a populației României era de 36,8 ani, iar vârsta mediană de 34,3 de ani, în timp ce proporțiile persoanelor ce depășesc 60, respectiv 65 de ani sunt de 18,5% și respectiv de 13%. De remarcat că la începutul acestui an numai populația din grupa 60-64 de ani reprezenta 5,5% din populația totală, adică tot atât cât constituia populația din clasa mare de 65 de ani și peste în anul 1950. Această observație este relevantă pentru progresele înregistrate în reducerea mortalității generale și în special a celei infantile, înregistrată în intervalul de referință.
Procesul de îmbătrânire demografică în unele județe din România
Ca urmare a scăderii natalității, structura populației pe grupe de vârstă s-a modificat începând cu 1990 în sensul reducerii populației tinere și creșterii ponderii populației adulte și vârstnice. Procesul lent, dar continuu de îmbătrânire demografică a afectat cu preponderență județele Bistrița Năsăud, Maramureș și Cluj, dar și în celelalte județe a avut manifestări însemnate. b#%l!^+a?
Fenomenul este îngrijorător deoarece creșterea „presiunii” populației vârstnice și a celei tinere asupra populației adulte, potențial active afectează echilibrul bugetar al sistemelor sociale.
Din punctul de vedere demografic, grupa de vârstă cu cele mai însemnate evoluții este grupa 0-14 ani. În perioada 1990 și 2002, populația de 0-14 ani s-a redus drastic în toate județele regiunii și pe cale de consecință și ponderea acestei grupe în total populație s-a redus semnificativ.
În prezent se pot distinge trei tipuri de județe sub aspectul gradului de îmbătrânire al populației:
a) județe în care ponderea populației tinere de 0-14 ani este mai mare decât cea a populației vârstnice de 15-59 ani (Galați, Bacău, Vaslui, Suceava, Satu Mare, Maramureș, Bistrița Năsăud, Iași)
b) județe în care ponderea populației vârstnice este aproximativ asemănătoare cu cea a populației tinere (Harghita, Tulcea, Covasna, Brașov, Neamț, Botoșani, Dâmbovița)
c) județe în care ponderea populației vârstnice este mai mare decât cea a populației tinere(Timiș, Hunedoara, Bihor, Sălaj, Argeș, Alba, Ialomița, Ilfov, Caraș-Severin, Dolj, Prahova, Vâlcea, Mehedinți, Brăila, Olt, Cluj, Municipiul București, Buzău, Giurgiu, Teleorman)
Majoritatea județelor în care ponderea populației tinere este superioară populației vârstnice sunt cuprinse în regiunile Nord-Est și Sud-Est, precum și în regiunea Nord-Vest, la această situație contribuind mult nivelul mai ridicat al fertilității și natalității. În schimb, județele caracterizate prin ponderi foarte ridicate ale populației vârstnice provin din regiunea Sud. Ne referim în special la Giurgiu și Teleorman, unde populația de 60 de ani și peste reprezintă 25,1% și 27,2% față de 19,2% în România. Emigrarea populației în alte județe și nivelul mai redus al natalității și fertilității sunt principalii factori de influență.
Consecințele îmbătrânirii demografice
Consecițele îmbătrânirii demografice la care a condus scăderea fertilității se pot plasa pe două paliere financiare:
Creșterea costului serviciilor de sănătate
Dificultatea asigurării unui nivel de trai decent pensionarilor
Remediile așa zise clasice care ar putea conduce la atenuarea consecințelor nedorite ele îmbătrânirii ar fi:
Schimbări dirijate ale nivelului fenomenelor demografice
Adaptarea diferitelor comportamente demografice
Referindu-se la schimbările demografice, J. Henripin (1995) are în vedere creșterea natalității și recurgerea la imigrație. O puternică imigrație poate reduce îmbătrânirea, dar, pe termen mediu și lung, efectul nu este foarte important. Imigranșii sunt de regulă mai tineri decât populația în care intră, dar ei îmbătrânesc la fel de repede, iar structura lor pe vârste se integrează în structura de ansamblu a populației. Calea reală de întinerire a populației este creșterea fertilității, astfel că singura imigrație care i-ar putea fi un substituit perfect ar fi imigrarea copiilor orfani .
Un impact semnificativ asupra procesului de creștere economică de la nivelul Uniunii Europene îl va avea procesul de îmbătrînire al populației.Aceasta deoarece sistemul actual de asistență socială al modelului european exercită o presiune semnificativă asupra bugetelor naționale,nepermițîmdu-le acestora să acumuleze surplusuri bugetare consistenete în perioadele de expansiune economică.
Prognozele pentru 2040 indică o situație alarmantă: foarte puțini tineri,o populație cu vârsă medie redusă și un număr substanțial de persoane vârstnice.
Scăderea numărului și ponderii populației tinere (de la baza piramidei) și creșterea corespunzătoare a populației vârstnice constituie cea mai frapantă deplasare a structurii populației României în ultimii 10 ani. Îmbătrânirea demografică, coroborată cu rata redusă de natalitate, va produce efecte dintre cele mai dure asupra efectivelor și structurii viitoare a forței de muncă, asupra indicelui de dependență economică și școlarizării, precum și asupra bugetului și sistemului de asigurări.
Procesul lent dar continuu de îmbătrânire demografică ce se manifestă la nivelul tuturor regiunilor de dezvoltare analizate, crează necesitatea creșterii competitivității economice astfel încât să se creeze surse necesare dezvoltării serviciilor medicale și a celor sociale pentru vârstnici. Creșterea competitivității economice este strâns legată de necesitatea sporirii competențelor tehnice și informaționale ale forței de muncă. Pe cale de consecință, reforma sistemului de învățământ profesional și tehnic trebuie condusă către creșterea ofertei de calificări înalte și stimularea elevilor de a dobândi un nivel de pregătire profesională cât mai ridicat.
Dacă în prezent din cele 21.6 milioane de locuitori,10.5 mil sunt adulți,5 mil tineri și copii, 6 mil vârstinci, peste 50 de ani tabloul demografic va arăta complet diferit:pensionarii vor reprezenta mai mult de jumătate din populația țării,va scădea numărul adulților și copiilor,piramida vârstelor îngustându-și semnificativ baza.asest lucru va putea fi stopat dacă se iau măsuri de combatere a acestui fenomen prin toate mijloacele posibile:creșterea natalității,primirea de imigranți și acordarea de facilități acestora etc.
Populația îmbătrânită a Europei este o provocare fără precedent.Comisia Europeană a dat publicității în octombrie 2014 comunicarea “Viitorul demografic al Europei – de la provocare la oportunitate” text care vorbește despre necesitatea regenerării demografice sau despre integrarea imigranțiolor pentru a compensa pierderile demografice de pe piața forței de muncă.
În România este necesară o creștere treptată a natalității și atenție pentru nevoile indivizilor de vârste diferire.
Capitolul 2
Arhitectura sociala
2.1. Relatia dintre arhitectura si identitate
Dictionarul pune "identitatea" alaturi de similitudine si comunitate, unitate si permanenta, in opozitie cu alteritatea, contrastul, diferenta si distinctia. Aici, identitatea este proprietatea a ceea ce este identic. in psihologia sociala insa lucrurile stau cu totul altfel. La James (1890), Cooley (1902) sau Mead (1934-1963), dincolo de divergentele dintre ei, identitatea este deja clar ancorata in relatia dintre individual si colectiv, dintre persoane si grupul lor de apartenenta. La drept vorbind, ea isi are radacinile in ceea ce, la inceput cel putin, nu este identic si se imbogateste din aceasta diferenta. insa, doar incepind cu celebrele lucrari ale lui H. Tajfel (1972; 1974; 1981), identitatea, atit pe plan individual, cit si colectiv, este conceputa ca o construire a unei diferente, o elaborare a unui contrast, o punere in relief a unei alteritati. Fara indoiala, acest autor a ancorat cel mai puternic fenomenele de identitate in relatiile dintre un grup de apartenenta (in-group) si un grup din afara (out-group).
Avind in vedere numarul mare al cercetarilor din psihologia sociala pe tema diferitelor aspecte ale identitatii (Vallerand & Losier, 1994), am procedat la o selectie a celor mai pertinente lucrari, pentru a analiza raporturile intergrupuri in cadrul dinamicilor identitare individuale. Pentru a fixa unele repere teoretice, vom incepe cu o scurta prezentare a teoriilor lui G.H. Mead despre identitate, teorii care stimuleaza in modul cel mai fericit reflectia in acest domeniu al psihologiei1. De la eul interactional la categorizarea sociala
Sinele in conceptia lui G.H. Mead
Dupa cum o indica subtitlul in engleza al cartii sale, Mead (1934-1963) studiaza legaturile dintre "spirit, sine si societate" din punctul de vedere al unui "behaviorist social". El considera ca interactiunea sociala la care iau parte indivizii sta la originea constiintei lor individuale "() care se refera la puterea de a provoca in sine un ansamblu de reactii definite care apartin celorlalti membri ai grupului". Nu putem face o distinctie neta intre propriul nostru sine si cel al altora deoarece al nostru nu exista si nu intra in experienta noastra decit in masura in care si sinele celorlalti exista si intra ca atare in experienta noastra (Mead, 1934-1963, p. 139).
"Institutia reprezinta o reactie comuna a tuturor membrilor comunitatii la o situatie particulara. Aceasta reactie comuna variaza natural in functie de caracteristicile individului. in caz de furt, reactia comisarului este diferita de cea a procurorului general, a judecatorului si a juratilor s.a.m.d.; insa toate acestea sint reactii care afirma dreptul la proprietate si implica recunoasterea de catre ceilalti a acestui drept. Este o reactie comuna, dar care ia forme variate Cind facem apel la ea adoptam o atitudine de altul (celalalt) generalizat. Aceste ansambluri organizate de reactie sint legate intre ele si, atunci cind unul este provocat, se declanseaza si celelalte" (Mead, 1934-1963, pp. 221 sq.).
Cadrul 4 – Altul (celalalt) generalizat la G.H. Mead. in opinia lui Mead, sinele se dezvolta in doua faze: "in prima, sinele apare din simpla organizare a atitudinilor specifice pe care le au ceilalti fata de el si fata de ei insisi in cadrul actelor sociale specifice la care ia parte impreuna cu ei. insa, in cea de-a doua faza a dezvoltarii complete a sinelui, acesta nu este constituit doar prin organizarea atitudinilor individuale specifice, ci si prin organizarea atitudinilor sociale ale celuilalt generalizat sau ale grupului social ca un tot caruia sinele ii apartine" (ibid., p. 134).
Odata cu aparitia constiintei de sine, intervin interactiunile particulare dintre indivizi specifici, de exemplu intre membrii familiei, dar si asteptarile si reprezentarile cu un caracter mai general, vehiculate de societate relativ la membrii sai. in opinia noastra, la formularea sentimentului de identitate iau parte doua tipuri de dinamica: unul particular si situational, celalalt general si societal. Dupa cum se vede in cadrul 4, institutiile sociale joaca un rol important in elaborarea sociala a asteptarilor si reprezentarilor de natura generala.
Iata o alta distinctie foarte importanta facuta de Mead: chiar daca "sinele" se constituie pe parcursul participarii lui la interactiunea sociala, nu inseamna ca este doar o interiorizare pasiva a atitudinilor sociale sau ca toti indivizii sint identici si interschimbabili. Atunci, cum pot fi explicate diferentele individuale si specificul sinelui? Se intelege ca interactiunile multiple la care participa indivizii si locurile pe care le ocupa ei reprezinta surse importante de variatie. Dar trebuie facuta distinctia intre cele doua aspecte importante ale sinelui: "Eul" care reprezinta sinele in calitate de subiect si "Mine"-le care reprezinta sinele ca obiect. La fel cum ceilalti pot reactiona la atitudinile unui individ, asa "Eul" este reactia unui individ la atitudinile celorlalti si, in mod egal, la ansamblul atitudinilor interiorizate in "Mine".
Mead face o distinctie intre indivizi in functie de predominanta unui Mine conformist sau a unui Eu creativ: "Spunem despre un individ ca este conformist atunci cind are aceleasi opinii ca si vecinii sai. in aceste conditii, el nu este mai mult decit un «Mine»; adaptarile sale sint insuficiente si se produc inconstient. in opozitie cu acest «Mine» se afla individul cu o personalitate definita, care reactioneaza la atitudinea organizata in mod semnificativ diferit. in acest caz, «Eul» domina experienta. Aceste doua faze, care apar in mod constant, sint cele mai importante ale Sinelui".O data cu sfirsitul anilor '60, problematica identitatii este strins legata de cea a categorizarii sociale. Rabbie si Horowitz (1969), ca si Tajfel (de exemplu, Tajfel, Billig, Bundy & Flament, 1971), sint preocupati de conditiile minimale care determina un individ sa se defineasca si sa se caracterizeze in termenii apartenentei la un grup. Cercetarile au ca rezultat celebra paradigma a grupurilor minimale (v. Bourhis, Sachdev & Gagnon, 1993). Rezultatele arata ca simpla reprezentare a unui mediu social compus dintr-un in-group si un out-group antreneaza comportamente discriminatorii. Pentru a explica aceste rezultate, Tajfel avanseaza in 1972 ipoteze teoretice bazate pe teoria comparatiei sociale a lui Festinger (1954). El propune o extensiune a notiunilor care articuleaza identitatea si comparatia sociala. Un individ "va incerca sa isi mentina apartenenta la un grup si va cauta sa adere la alte grupuri daca acestea pot sa consolideze aspectele pozitive ale identitatii sale sociale" (Tajfel, 1972, p. 293). Tajfel insista asupra faptului ca aceste aspecte pozitive "nu dobindesc semnificatie decit in raport cu diferentele fata de celelalte grupuri" (idem, p. 295). Daca individul are nevoie sa se compare cu ceilalti pentru a se evalua, cum postuleaza Feringer, atunci apartenenta sa la un grup joaca un rol important in aceasta evaluare. Conotatia pozitiva sau negativa a apartenentei la un grup este legata de comparatia sociala: simpla nevoie a unei evaluari pozitive a sinelui devine pentru Tajfel o nevoie de a apartine la grupuri evaluate pozitiv in raport cu alte grupuri.
" 1. Indivizii tind sa-si mentina sau sa-si augmenteze stima de Sine – ei incearca sa ajunga la o conceptie despre Sine pozitiva.
2. Grupurile sociale sau categoriile (si apartenenta la ele) sint asociate unor conotatii pozitive sau negative. in consecinta, identitatea sociala poate fi pozitiva sau negativa in functie de evaluarile (care tind sa fie impartasite din punct de vedere social fie in interiorul grupului, fie intre grupuri) acelor grupuri care contribuie la identitatea sociala a unui individ.
3. Evaluarea propriului grup se face in functie de alte grupuri specifice, prin intermediul comparatiilor sociale si in termenii atributelor sau caracteristicilor incarcate de valoare. Comparatiile care au ca rezultat o diferenta pozitiva intre grupul de apartenenta si un alt grup produc o ridicare a prestigiului; comparatiile care rezulta intr-o diferenta negativa antreneaza o scadere a
prestigiului."
Pornind de la aceste teoreme, Tajfel si Turner au dedus urmatoarele principii teoretice: b#%l!^+a?
1. Indivizii tind sa ajunga la (sau sa mentina) o identitate sociala pozitiva.
2. Identitatea sociala pozitiva se bazeaza, in mare parte, pe comparatiile favorabile facute intre grupul de apartenenta si alte grupuri pertinente. Grupul va fi perceput in mod pozitiv ca diferentiat sau distinct de alte grupuri pertinente.
3. Atunci cind identitatea sociala este nesatisfacatoare, indivizii tind fie sa isi paraseasca grupul pentru a se alatura unui grup mai pozitiv, fie sa isi evidentieze grupul intr-un sens pozitiv" Cu pretul unor simplificari, se poate spune ca numeroasele modele teoretice ale identitatii sociale corespund unui numar la fel de mare de modalitati de examinare a excluderii reciproce, non-concomitentei componentelor personale si colective ale identitatii individuale (Lorenzi-Cioldi & Dafflon, 1994). Teoria identitatii sociale a lui Turner se singularizeaza deoarece pretinde o mai mare generalitate a cimpului de aplicatii si deoarece este extrema in consecintele ei.
In continuare, vom examina ce se intimpla cu postulatul antagonismului dintre personal si colectiv atunci cind dinamicile relatiilor intre grupuri sint abordate din unghiul a ceea ce numim efectul de omogenitate a out-group-ului. La Tajfel (Tajfel & Wilkes, 1963), in cadrul unui model de origine perceptiva, omogenitatea din interiorul categoriilor este asociata cu contrastele dintre categorii. Turner et al. (1987) postuleaza insa o incompatibilitate cognitiva intre actualizarea diferitelor niveluri de categorizare, in particular cel personal si cel grupal. Spre un model cu deschidere generala: identitate si statut social
Conceptia noastra despre articularea componentelor personale si colective ale identitatii individuale acorda o mare importanta pozitiei grupurilor de apartenenta in structura sociala. Dupa cum am mai spus, unele lucrari recente din cimpul cognitiei sociale au indicat si necesitatea de a conecta studiul proceselor privitoare la cognitiile individuale cu inserarea acestor indivizi in grupuri de prestigii diferite. Astfel, de pilda, in mai multe studii, A.P. Fiske, Haslam si S. Fiske (1991) au aratat, folosind o paradigma de reamintire similara celei utilizate de noi (Lorenzi-Cioldi, 1993), ca subiectii tind sa confunde intre ei mai mult pe indivizii care ocupa pozitii sociale analoage, oricare ar fi grupul lor de apartenenta. in plus, si in acord cu propriile noastre rezultate, autorii considera ca cele mai multe erori de identificare a persoanelor sint facute de membrii grupurilor cu statut superior in privinta membrilor apartinind grupurilor cu statut inferior.
Un prestigiu mai inalt este legat de o mai mare personalizare a membrilor in-group-ului, fara ca beneficiile pe care le obtin indivizii din aceasta apartenenta privilegiata sa fie diminuate.
Statutul actioneaza asupra modului in care indivizii isi reprezinta grupul, asupra modului in care ei se concep si ii concep pe ceilalti si asupra raporturilor pe care grupul lor le intretine cu alte grupuri. in particular,diferentele de prestigiu intaresc interdependenta grupurilor si contribuie la modelarea a doua feluri de a fi diferite ale indivizilor in grupurile respective. Antagonismul personal/colectiv in identitatea individuala nu poate fi redus sistematic la opozitia dintre un sine "autentic" personal si un sine depersonalizat si interschimbabil cu altul, intre ceea ce tine de varietate, idiosincrasie, chiar psihologie, si ceea ce tine de apartenentele uniformizante, de consens. Neglijind raportul social, modelele curente ale identitatii au ajuns, recent, la formulari culturaliste care sustin separarea dintre un "sine independent", numit si "egocentric", "separat", "individualist" sau "autonom", caruia cultura occidentala i-ar oferi suportul, si un "sine interdependent" sau "sociocentric", "colectivist", "comuniant", "conectat", specific culturii orientale (Markus & Kitayama, 1991; Oyserman & Markus, 1993; pentru o discutie aprofundata a abordarilor culturaliste, v. Lorenzi-Cioldi, 1994). Este important sa subliniem ca ancorarea sinelui in culturi unde triumfa o norma de independenta orientala, permite pastrarea, si chiar accentuarea, unei conceptualizari duale a identitatii indivizilor. Acestia pot fi deosebiti in functie de predominanta continutului identitatii lor, de pilda o identitate care pune in prim plan individualul sau colectivul, insa aceasta identitate este inradacinata in valorile care guverneaza intreaga societate independent de tensiunile ce pot aparea intre grupuri. in aceasta abordare, nivelul de auto-categorizare luat in considerare este mai abstract decit nivelul intermediar, al in-group-ului vs. out-group, concep-tualizat de Turner et al. (1987). Ceea ce nu implica, in mod necesar, un raport intre grupurile culturale. Prin supralicitarea acestui nivel de categorizare, ideea unui antagonism intre personal si social devine perimata.
Separarea stricta intre sinele independent si sinele interdependent permite "protejarea" membrilor grupurilor defavorizate prin asigurarea incomparabilitatii lor si evitarea ierarhizarii. Asa cum sustin, pe buna dreptate, Markus si Oyserman (1989), dupa ce au indicat preponderenta sinelui independent la barbati si a sinelui interdependent la femei, "diferentele cognitive nu ar trebui sa fie interpretate ca deficiente ale membrilor grupului de minima orientare occidentala, individualista sau masculina" (p. 105).
Avind frontiere bine delimitate si relativ impermeabile, grupurile devin de acum inainte entitati pline de sens, chiar si in lipsa oricarui raport social.
Grupuri colectie si grupuri agregat
Argumentele expuse anterior sugereaza ca atit timp cit grupul este conceptualizat ca o entitate, reprezentare, comportament sau proces psihologic ce conduce inevitabil la depersonalizarea membrilor sai, sintem, uneori, constrinsi sa explicam a posteriori rezultatele obtinute intr-un numar de cazuri cu membrii unor categorii avind prestigii sau statuturi diferite in societate.
Conceptele de grupuri colectie – grupuri cu prestigiu superior, dominante si agregat – si grupuri dominate (Lorenzi-Cioldi, 1988) se insereaza intr-un model al identitatii care cuprinde impactul statutului social asupra identitatii individuale. Grupul colectie, in particular, nu exclude deloc personalizarea membrilor sai si diferentierea interpersonala in interiorul grupului. O pozitie privilegiata in raportul intergrupuri favorizeaza elaborarea unei reprezentari a apartenentei in termeni de colectie de individualitati distincte si bine diferentiate. O pozitie defavorizata ii face pe indivizi sa se defineasca si sa fie definiti de membrii celorlalte grupuri prin caracteristicile care deosebesc propriul lor grup de out-group. Asa cum afirma Allen, Wilder si Atkinson (1993) in fragmentul reprodus anterior, raportul intergrupuri este de prima importanta in elaborarea definitiei sinelui. Aceasta importanta este evidenta in cazul grupurilor defavorizate. Oyserman si Markus arata ca "indivizii care nu apartin unor grupuri etnice a caror limba si trasaturi fizice si culturale constituie ansambluri distincte in raport cu grupul dominant (de exemplu, in America de Nord: cei care nu au pielea alba, nu sint de sex masculin, nu vorbesc engleza, nu provin din clasa de mijloc si nu traiesc in mediul urban) vor fi deseori judecati de ceilalti in termenii apartenentei lor la grup, chiar daca aceste categorii nu sint deosebit de importante pentru ei" (1993, p. 188).
Pentru privilegiati, grupul nu ridica obstacole in calea afirmarii specificitatii lor individuale. Pe planul identitatii lor sociale, membrii unei colectii vor elogia calitatile personale, aparent extra sau precategoriale, si trasaturile idiosincrasice. Membrii grupului dominat isi vor cladi identitatea in jurul proprietatilor holiste ce definesc mai direct grupul ca atare. Din punctul de vedere al privilegiatilor, identitatea apare drept autonoma, interna, pentru ca decurge dintr-un proces care se vrea indiferent fata de influenta colectivului. Din punctul de vedere al celor mai putin privilegiati ea apare drept heteronoma, externa, nediferentiata, profund afectata de colectiv si absorbind, in definitiv, specificitatea individuala. Sa ne gindim, de pilda, la un grup de "artisti", de "cadre" sau de "patroni de intreprindere", asa cum sint descrisi de Bourdieu si de Saint Martin (1978; v. cadrul 8).
"Este specific «elitelor» din societatile «democratice» sa se defineasca statistic si sa fie deci delimitate de frontiere statistice care nu iau niciodata forma liniilor de demarcatie stricta: () nu toti membrii unui grup poseda toate proprietatile care definesc grupul si, la fel cu limita unui nor sau a unei paduri (), limita unui grup () este o linie (sau o suprafata) imaginara, asa cum densitatea indivizilor (picaturi condensate, arbori sau patroni) este pe de o parte, superioara, pe de alta, inferioara unei valori date. Vedem imediat toate efectele ideologice decurgind din aceasta proprietate: astfel, putem exhiba numarul mic de indivizi exemplari care cumuleaza toate proprietatile si toate titlurile ce dau drept de apartenenta () si, in acelasi timp, putem intretine iluzia deschiderii si a «egalitatii sanselor», scotind in evidenta toate cazurile de indivizi care poseda toate calitatile, in afara de una. in plus, faptul ca diferitii membri ai grupului sint, daca nu incomparabili, cel putin de neinlocuit, adica asa incit sa nu-i putem identifica pe unii cu altii sub toate aspectele si sa putem intotdeauna opune exceptiile oricaror definitii, produce iluzia subiectiva a misterului «persoanei» indefinibile si a grupului care, fiind fondat pe miracolul alegerii, nu este mai mult decit o suma de indivizi «exceptionali» sau, cum se spune, de «personalitati»" (Bourdieu & De Saint Martin, 1978, pp. 33-34).
Cadrul 8 – Un grup colectie: patronii de intreprinderi.
Asa cum o ilustreaza Bourdieu si De Saint Martin, reprezentarile sinelui si ale celuilalt, rezultate din apartenenta la un grup-colectie, sint organizate in jurul citorva individualitati particulare, exemplare percepute drept "inclasabile", ireductibile la posesia de atribute comune. in schimb, reprezentarile legate de apartenenta la un grup-agregat sint mai puternic integrate intr-o eticheta care denota grupul in globalitatea sa, care delimiteaza si, uneori, restringe variatiile de identitate personala. Sa notam ca, intr-o manipulare experimentala a statutului grupurilor, din pacate prea izolata, Thibault (1950) ii depersonaliza pe membrii unui grup cu prestigiu inferior, atribuindu-le un simplu numar de cod, in timp ce pe membrii grupului cu prestigiu superior ii desemna prin prenumele lor.
Distinctia grupurilor in functie de prestigiul sau statutul lor social permite reinterpretarea teoriilor curente ale identitatii sociale, in particular a continuu-mului sine-grup (la Tajfel), a nivelurilor de categorizare a sinelui (la Turner) si a unor euri culturale (de pilda, la Markus). Aceste continuumuri sau dichotomii, in contextul nostru, nu mai descriu trecerea de la un tip de identitate circumscrisa individului la una care tine de grup, intrinsec antagonista acestuia din urma. Diversii poli, niveluri sau euri desemneaza de acum inainte doua reprezentari sociale, cu siguranta distincte insa mai intim legate, ale existentei individului in grupuri: grupuri dominante (sinele ca pol, nivelul de categorizare personal, si sinele independent) si grupuri dominate (grupul ca pol, nivel de categorizare grupal si sinele conectat).
2.2. Locuintele sociale
Categoriile de locuință cu destinație specială sunt reglementate de Legea nr. 114/1996 a locuinței și sunt analizate în cadrul contractului de închiriere a locuinței.
Raportul în care se află contractul de închiriere a locuinței și închirierile locuințelor cu destinație specială este asemănător raportului dintre locațiune (dreptul comun) și închirierea locuinței. Așadar, închirierile locuințelor cu destinație specială reprezintă varietăți ale contractului de închiriere a locuinței. De aceea, contractelor de închiriere a locuințelor cu destinație specială le sunt aplicabile reglementările speciale prevăzute de lege și, în subsidiar, dispozițiile care guvernează contractul de închiriere a locuinței.
Legea 114/1996 cuprinde reguli speciale privind următoarele categorii de locuințe cu destinație specială: locuința socială, locuința de serviciu și de intervenție, locuința de necesitate și locuința de protocol.
Locuința socială
Conform Legii nr. 114/1996 (art. 2 lit. c), locuința socială este „locuința care se atribuie cu chirie subvenționată unor persoane sau familii, a căror situație economică nu le permite accesul la o locuință în proprietate sau închirierea unei locuințe în condițiile pieței.” În orice localitate se poate constitui un fond de locuințe sociale, fie prin construcția de noi locuințe, fie prin reabilitarea construcțiilor existente.
Controlul și răspunderea pentru fondul de locuințe sociale revin consiliilor locale.
Art. 39 din Legea locuinței stipulează clar că „Locuințele sociale aparțin domeniului public al unităților administrativ-teritoriale”. Acest lucru înseamnă că ele nu vor putea fi vândute, ci numai închiriate. Amplasarea locuintelor sociale va avea loc numai pe terenurile proprietatea unităților administrativ-teritoriale și la realizarea lor va trebui să se țină seama de suprafața utilă și dotările stabilite în limita suprafeței construite, conform Anexei nr. 1 la Legea locuinței. b#%l!^+a?
Pot beneficia de închirierea locuințelor sociale numai familiile cu un venit mediu net lunar realizat în ultimele 12 luni, sub nivelul net lunar pe familie pentru care se acordă ajutor social conform legii, majorat cu 10% (art. 42 alin. 1). Periodic, Guvernul trebuie să corecteze nivelul minim calculat, ținându-se seama de evoluția situației economice și sociale începând cu anul 1996.
Criteriile de repartizare a locuințelor sociale se stabilesc anual de consiliile locale și beneficiază de ele, în ordinea de prioritate stabilită de consiliile locale, următoarele categorii de persoane:
– Tinerii căsătoriți care au fiecare vârsta de până la 35 de ani; tinerii proveniți din instituții de ocrotire socială care au împlinit vârsta de 18 ani;
– Invalizii de gradul I și II;
– Persoanele cu handicap;
– Pensionarii;
– Veteranii și văduvele de război;
– Beneficiarii prevederilor Legii nr. 42/1990, republicată;
– Beneficiarii Decretului-lege nr. 118/1990, republicat;
– Alte persoane sau familii îndreptatite.
Această enumerare nu este limitativă, consiliile locale având posibilitatea să stabilească și alte categorii de persoane sau familii, cu condiția ca acestea să fie îndreptatite să beneficieze de asemenea locuințe. De asemenea, nu se poate încheia un contract de închiriere pentru o locuință socială în absenta repartiției. Dacă totuși se încheie un astfel de contract, în absența repartiției emisă de organul competent, contractul este lovit de nulitate absolută.
În ceea ce privește chiria, aceasta nu poate depăși 10% din venitul net lunar, calculat pe ultimele 12 luni, pe familie. Nivelul chiriei datorate nu rămâne neschimbat pe durata contractului, chiria stabilită la închirierea contractului recalculându-se când sunt prezentate documente referitoare la schimbarea venitului mediu net lunar al familiei.
Art. 47 din Legea locuinței, care prevede că locuințele sociale închiriate conform legii nu pot fi vândute, pare inutil în condițiile în care, conform art. 39 din aceeași lege, aceste locuințe apartin domeniului public al unităților administrativ-teritoriale.
Destinația specială a acestor locuințe a determinat legiuitorul să introducă o serie de restricții în b#%l!^+a?sarcina beneficiarilor locuințelor sociale (art. 49):
– interdicția de a subînchiria locuința;
– interdicția transmiterii dreptului de locuire;
– schimbarea destinației spațiului închiriat;
– suportarea eventualelor daune aduse locuinței și clădirii, după caz.
Este de menționat faptul că subînchirierea este interzisă, chiar dacă subchiriașul îndeplinește condițiile legale pentru a putea beneficia de o locuință socială.
Nu pot beneficia de locuințe sociale persoanele sau familiile care:
– au o locuință în proprietate;
– au înstrăinat o locuință după data de 1 ianuarie 1990;
– au beneficiat de sprijinul statului în credite și execuție pentru realizarea unei locuințe;
– dețin o altă locuință, în calitate de chiriaș.
Conform art. 46 din Legea nr. 114/1996, contractul de închiriere a unei locuințe sociale se poate rezilia în următoarele cazuri:
– în condițiile de la art. 24 din Legea nr. 114/1996;
– când venitul mediu net lunar pe familie, realizat în 2 ani fiscali consecutivi, depășește cu peste 20% nivelul minim prevăzut de art. 42 din lege, iar titularul contractului de închiriere nu a achitat valoarea nominală a chiriei în termen de 90 de zile de la comunicare.
În ceea ce privește cazurile generale de reziliere a contractului de închiriere, arătate în art. 24, acestea sunt aplicabile și în cazul închirierii locuințelor sociale. Cazurile de reziliere prevăzute de art. 46 din lege sunt facultative. Sancțiunea rezilierii nu mai este facultativă când titularul contractului de închiriere avea obligatia să comunice primarului, în termen de 30 de zile, orice modificare a venitului net lunar al familiei acestuia și nu a respectat această obligație.
2.3. Arhitectura participativa
Arhitectura sociala participativa este fenomenul modelarii spatiului pentru implinirea capabilitatilor grupurilor umane aflate in situatie de vulnerabilitate, impreuna cu acestea.
Integrarea copiilor cu dizabilități în școala de masă
În anul 1988 UNESCO a elaborat și lansat o nouă teză care, ulterior, a stat la baza directivelor de acțiune ale Conferinței Mondiale a Educației Speciale de la Salamanca1 din anul 1994:
“Educația integrată și reabilitarea pe baza resurselor comunitare reprezintă abordări complementare care se sprijină reciproc in favoarea acordării de servicii pentru persoanele cu cerințe speciale.” (UNESCO, 1988). Prin această teză se arată că reabilitarea in comunitate a persoanelor cu deficiențe este parte componentă a dezvoltării unei comunități și vizează implicarea prin eforturi combinate a persoanelor cu dizabilități, a familiilor lor și a membrilor comunității din care fac parte, împreună cu serviciile de sănătate, educație, profesionale și sociale din comunitatea în care trăiesc. Un alt moment de referință a fost Conferința UNESCO a miniștrilor educației de la Jomtien, Tailanda (1990) care a reprezentat deschiderea unei noi direcții a politicilor educaționale în lume: educația pentru toți. Aceasta are în vedere nevoia de deschidere a sistemelor/structurilor de educație pentru a fi în măsură să primească și să sprijine toți copiii (Kameenui Edward J., Simmons Deborah C., Mihăilă Ionela, 2008). Astfel, școlile pentru toți sunt percepute ca școli ale comunității, deschise, flexibile, democratice și inovatoare. Educația pentru toți a fost definită ca acces la educație si calitatea acesteia pentru toți copiii, fiind identificate două obiective generale (Salamanca,1994):
▪ asigurarea posibilităților participării la educație a tuturor copiilor, indiferent de cât de diferiți sunt ei și se abat, prin modelul personal de dezvoltare, de la ceea ce societatea a denumit normal. Participarea presupune în primul rând acces și apoi identificarea căilor ca fiecare să fie integrat în structurile care facilitează învățarea socială și individuală, să-și aducă contribuția și să se simtă parte activa a procesului. Accesul are în vedere posibilitatea copiilor de a ajunge fizic la influențele educative ale unei societăți (familie, școală, comunitate), de a se integra în școală și de a răspunde favorabil solicitărilor acesteia (Ainscow, M., 1999).
▪ calitatea educației se referă la identificarea acelor dimensiuni ale procesului didactic, conținuturilor învățării și calități ale agenților educaționali, care să sprijine învățarea tuturor categoriilor de elevi, să asigure succesul, să facă sistemul deschis, flexibil, eficient și efectiv.
Conform principiilor promovate în materie de educație de către organismele internaționale, precum și a prevederilor incluse în Declarația drepturilor persoanelor cu dizabilități, se menționează că persoanele/elevii cu diferite tipuri de deficiențe au aceleași drepturi fundamentale ca și ceilalți cetățeni de aceeași vârstă, fără discriminare pe motive de sex, limbă vorbită, religie, opinii politice, origine națională sau socială, stare financiară sau orice altă caracteristică a persoanei în cauză sau a familiei sale. De asemenea aceste persoane au dreptul la tratament medical, psihologic și funcțional, la recuperare medicală și socială, la școlarizare, pregătire și educare/reeducare profesională, la servicii de consiliere, la asistență pentru încadrare în muncă precum și la alte servicii care să le permită dezvoltarea și aptitudinilor și capacităților de care aceștia dispun și să le faciliteze procesul de integrare/reintegrare socială.
În Declarația de la Salamanca se spune că: școala obișnuită cu o orientare incluzivă
reprezintă mijlocul cel mai eficient de combatere a atitudinilor de discriminare, un mijloc care creează comunități primitoare, construiesc o societate incluzivă și oferă educație pentru toți; mai mult, ele asigură o educație eficientă pentru majoritatea copiilor și îmbunătățesc eficiența și chiar rentabilitatea întregului sistem de învățământ.
Declarația adoptată de reprezentanții a 88 de guverne și 25 de organizații internaționale mai include și următoarele puncte:
▪ "fiecare copil are dreptul fundamental la educație și fiecărui copil trebuie să i se ofere șansa
de a ajunge și de a se putea menține la un nivel acceptabil de învățare;
▪ fiecare copil posedă caracteristici, interese, aptitudini și necesități de învățare proprii;
▪ proiectarea sistemelor educaționale și implementarea programelor educaționale trebuie să
țină seama de marea diversitate a caracteristicilor și trebuințelor copiilor incluși în procesul
educațional;
▪ copiii cu cerințe speciale trebuie să aibă acces în școlile obișnuite (școlile publice), iar aceste
școli trebuie să-și adapteze procesul didactic conform unei pedagogii centrate asupra
copilului, capabilă de a veni în întâmpinarea nevoilor de cunoaștere ale fiecărui elev în parte;
▪ școlile obișnuite, care au adoptat această orientare, sunt cele mai importante instanțe de combatere a atitudinilor discriminatorii, construind o societate bazată pe spiritul de acceptare și respect, oferind șanse egale de acces la educație pentru toți elevii; mai mult, ele asigură o educație utilă pentru majoritatea copiilor, îmbunătățind eficiența și gradul de utilitate socială al întregului sistem educațional" (Declarația Conferinței de la Salamanca).
Având în vedere aceste aspecte putem afirma că procesul educației în lume a intrat într-o nouă etapă de dezvoltare – trecerea de la atitudinea și abordarea segregaționistă a procesului didactic, la deschiderea și atitudinea integratoare, profund umanistă a școlii. b#%l!^Integrarea școlară – reprezintă procesul de includere în școlile de masă/clasele obișnuite, la activitățile educative formale și nonformale, a copiilor considerați ca având cerințe educative speciale. Considerând școala ca fiind principala instanță de socializare a copilului (familia fiind considerată prima instanță de socializare), integrarea școlară reprezintă o particularizare a procesului de integrare socială a acestei categorii de copii, proces care are o importanță fundamentală în facilitarea integrării ulterioare în viața comunitară prin formarea unor conduite și atitudini, a unor aptitudini și capacități favorabile acestui proces (Kameenui Edward J., Simmons Deborah C., Mihăilă Ionela, 2008). În plus integrarea școlară a copiilor cu cerințe speciale permite, sub îndrumarea atentă a cadrelor didactice, perceperea și înțelegerea corectă de către elevii normali a problematicii și potențialului de relaționare și la viața comunitară a semenilor lor care, din motive independente de voința lor, aunevoie de o abordare diferențiată a procesului de instrucție și educație din școală și de anumite facilități pentru accesul și participarea lor la serviciile oferite în cadrul comunității.
Curriculum adaptat – este în strânsă legătură cu termenul de curriculum diferențiat, în sensul că diferențierea presupune, implicit, și o adaptare a conținuturilor, metodelor, mijloacelor și tehnicilor de lucru în cadrul activităților instructiv-educative. Dintr-un anumit punct de vedere
cei doi termeni sunt aproape sinonimi, în sensul că nu poate exista diferențiere fără adaptare, la fel cum nu poate exista adaptare fără diferențiere (evident în sfera noțiunii de curriculum).
Termenul de curriculum adaptat se potrivește mai bine în contextul educației integrate unde adaptarea conținuturilor la o categorie anume de elevi cu cerințe educative speciale are în
vedere atât volumul de cunoștințe, dar mai ales procesele psihice și particularitățile funcționale ale sistemului nervos la elevii cu cerințe speciale unde funcția compensatorie determină o serie de modificări ale rețelelor neuronale de transmitere și prelucrare a informațiilor.
Adaptarea curriculum-ului se poate realiza prin:
▪ extensiune (în cazul în care potențialul intelectul nu este afectat – de exemplu, copii cu deficiențe vizuale sau fizice), adică prin introducerea unor activități suplimentare care vizează cu precădere aspecte legate de însușirea unor limbaje specifice (dactileme, alfabetul Braille, 22
limbajul semnelor etc.) și comunicare, orientare spațială, activități de socializare și integrare în comunitate, activități practice focalizate pe o pregătire profesională adecvată tipului de deficiență;
▪ selectarea unor conținuturi din curriculum-ul general adresat copiilor normali, care pot fi înțelese și însușite de copii cu cerințe speciale, renunțarea la alte conținuturi cu un grad ridicat de complexitate;
▪ accesibilizarea și diversificarea componentelor curriculum-ului general prin introducerea elevilor cu cerințe educative speciale într-o varietate de activități individuale, compensatorii, terapeutice, destinate recuperării acestora și asigurarea participării lor în mod eficient la activitățile desfășurate în învățământul obișnuit.
▪ folosirea unor metode și procedee didactice și a unor mijloace de învățământ preponderent intuitive care să ajute elevul cu cerințe speciale să înțeleagă și să interiorizeze conținuturile predate la clasă;
▪ folosirea unor metode și procedee de evaluare prin care să se evidențieze evoluția și performanțele elevilor, nu numai în plan intelectual cât mai ales în plan aplicativ (gradul de valorificare a potențialului aptitudinal și modalitățile de rezolvare a unor probleme tipice de viață sau a unor situații problemă, posibilitățile de relaționare și comunicare cu cei din jur, performanțele în plan profesional etc).
Profesor de sprijin/suport (teacher assistant/support teacher) – este acea persoană specializată în activitățile educative și recuperatorii adresate copiilor cu cerințe speciale în educație. Statutul său este de profesor specializat care poate fi angajatul unei școli speciale, a unui centru de recuperare sau chiar angajatul unei școli de masă (atunci când activitățile de terapie și recuperare se desfășoară în perimetrul școlii de masă, în spații special amenajate echipate corespunzător și destinate acestor activități – camera de resurse pentru copii cu cerințe educative speciale).
Procesul integrării educaționale a copiilor cu cerințe speciale în educație presupune elaborarea și aplicarea unui plan de intervenție individualizat, centrat pe folosirea unor modalități eficiente de adaptare a curriculum-ului și diversificarea ofertelor de învățare în cadrul lecțiilor. În acest scop, principalele strategii care ar putea fi folosite pentru proiectarea unui curriculum din învățământul integrat se referă la:
▪ „selectarea unor conținuturi din curriculum-ul general adresat copiilor normali, care pot fi înțelese și însușite de copii cu deficiențe și renunțarea la alte conținuturi cu un grad ridicat de complexitate;
▪ accesibilizarea întregului conținut printr-un proces de simplificare, astfel încât, să fie înțeles și însușit de elevii cu cerințe speciale;
▪ diversificarea componentelor curriculum-ului general prin introducerea elevilor cu cerințe educative speciale într-o varietate de activități individuale, compensatorii, terapeutice, destinate recuperării acestora și asigurarea participării lor în mod eficient la activitățile desfășurate în învățământul obișnuit” (Ainscow, M., 1994, pp.98-99).
Relația dintre incluziune si integrare:
▪ integrarea copiilor cu cerințe speciale are în vedere includerea acestora în clasele obișnuite, se centrează pe transferul copiilor de la școli separate (așa-numitele școli speciale) la școlile obișnuite din cadrul comunității. Dacă nu se constată o creștere a interacțiunilor între elevii cu și fără dizabilități sau cu diferențe în învățare, putem considera că nu este un proces de integrare școlară reală ci numai o etapă în integrare: integrarea fizică.
▪ educația incluzivă presupune un proces permanent de îmbunătățire a instituției școlare, având ca scop valorificarea optimă a resurselor existente, mai ales a resurselor umane, pentru a susține participarea la procesul de învățământ a tuturor elevilor din cadrul unei comunități (aceasta înseamnă că și o școală specială poate fi incluzivă sau poate dezvolta practici
incluzive în abordarea copiilor).
DIRECȚII DE ACTIVITATE ÎN INTEGRAREA PERSOANELOR CU DIZABILITĂȚI
Elementele fundamentale care orientează și susțin activitățile ce vizeaz integrarea
persoanelor cu dizabilitati din domeniul serviciilor sociale sunt (Gherguț, A., 2005, 2007)::
▪ respectarea demnității umane – fiecărei persoane îi este garantată dezvoltarea liberă și deplină a personalității;
▪ universalitatea – fiecare persoană are dreptul la asistență psiho-pedagogică și socială, în condițiile prevăzute de lege;
▪ solidaritatea socială – comunitatea participă la sprijinirea persoanelor care nu își pot asigura nevoile sociale, pentru menținerea și întărirea coeziunii sociale;
▪ parteneriatul – instituțiile publice și organizațiile societății civile cooperează în vederea organizării și dezvoltării serviciilor sociale; b#%l!^+a?
▪ subsidiaritatea – statul intervine atunci când inițiativa locală nu a satisfăcut sau a satisfăcut insuficient nevoile persoanelor aflate în dificultate și care au nevoie de servicii din domeniul social.
• Perfectionarea interventiei recuperatorii, vizand integrarea sociala si educationala a persoanelor aflate in dificultate si a elevilor cu cerinte educative speciale,
• imbunatatirea activitatii de cercetare in domeniul psihopedagogiei integrarii si normalizarii persoanelor handicapate
• consolidarea potentialului de colaborare in domeniul integrarii cu diverse categorii de institutii guvernamentale si neguvernamentale
• necesitatea organizarii unor forme de educatie integrata in tara noastra, in acord cu din domeniu: Conferinta UNESCO-Educatie pentru toti, Jomtien-1990
Recomandarile Consiliului Europei R-92, Regulile standard privind egalizarea sanselor persoanelor cu handicap –ONU –1993 si Declaratia de la Salamanca si
Directiile de actiune in domeniul educatiei speciale, adoptate la Conferinta mondiala educatiei speciale „Acces si calitate” – Salamanca, Spania, 1994;
• obligativitatea respectarii principiului egalitatii sanselor, aceasta insemnand liberul acces la invatamantul general si profesional pentru elevii cu dizabilitati alaturi de colegii lor;
• elaborarea unor modele autohtone de integrare pentru respectarea reglementarilor din proiectul legii invatamantului (devenit ulterior Legea Invatamantului Nr. 84/1995, cap.6) cu privire la organizarea unor forme alternative de educatie integrata in invatamantul public;
• diminuarea numarului de copii cu cerinte speciale aflati in institutiile de ocrotire si cresterea proportionala a celor integrati in comunitate;
• sprijinirea programelor pilot pentru educatie integrata aflate in derulare in diverse orase din tara, precum si a celor care vor fi organizate in viitor;
• accelerarea pregatirii studentilor si persoanelor din domeniul educatiei integrate pentru a se putea suplini lipsa personalului de specialitate din prezent;
• realizarea unui parteneriat cu Ministerul Educatiei Nationale, UNICEF, UNESCO si ONG-uri, in vederea elaborarii unei strategii nationale pentru integrare, element al reformei sistemului de invatamant contemporan.
În altă ordine de idei, integrarea semnifică faptul că relațiile dintre indivizi sunt bazate pe o recunoaștere a integrității lor, a valorilor și drepturilor comune pe care le posedă. Când lipsește recunoașterea acestor valori, se instaurează alienarea și segregarea între grupurile sociale. B. Nirje afirmă că “integrarea înseamnă să ți se permită să fi capabil să fi tu însuți printre ceilalți” (Albu, A., Albu, C., 2000). Altfel spus, integrarea se referă la relația stabilită între individ și societate și se poate analiza având în vedere mai multe niveluri, de la simplu la
complex. Astfel, putem vorbi de:
▪ integrarea fizică – permite persoanelor cu cerințe speciale satisfacerea nevoilor de bază ale
existenței lor, adică asigurarea unui spațiu de locuit în zone rezidențiale, organizarea claselor
și grupelor în școli obișnuite, profesionalizarea în domenii diverse, locuri de muncă (în sistem
protejat) etc.;
▪ integrarea funcțională – are în vedere posibilitatea accesului persoanelor cu cerințe speciale
la utilizarea tuturor facilităților și serviciilor oferite de mediul social/comunitate pentr asigurarea unui minim de confort (de exemplu: folosirea mijloacelor de transport în comun, facilități privind accesul stradal sau în diferite instituții publice etc.) (Albu, A., Albu, C., 2000);
▪ integrarea socială – se referă la ansamblul relațiilor sociale stabilite între persoanele cu cerințe speciale și ceilalți membrii ai comunității (vecini, colegi de serviciu, oameni de pe stradă, funcționari publici etc.). Aceste relații sunt influențate de atitudinile de respect și stimă și de ansamblul manierelor de interacțiune dintre oamenii normali și cei cu cerințe speciale;
▪ integrarea personală – este legată de dezvoltarea relațiilor de interacțiune cu persoane semnificative, în diverse perioade ale vieții. Aici sunt incluse diverse categorii de relații, în
funcție de vârsta subiectului – pentru un copil relațiile cu părinții, rude, prieteni; pentru un adult relațiile cu soțul/soția, prieteni, copii, rude etc. Altfel spus, integrarea eficientă impune anumite condiții si anume, pentru un copil existența unor relații cât mai apropiate cu familia, iar pentru un adult, asigurarea unei existențe demne, cu relații diverse în cadrul grupurilor sociale din comunitate;
▪ integrarea în societate – se referă la asigurarea de drepturi egale și respectarea autodeterminării persoanei cu cerințe speciale; b#%l!^+a?
▪ integrarea organizațională – se referă la structurile organizaționale care sprijină integrarea.
Este necesar ca serviciile publice să fie organizate în așa fel încât să răspundă nevoilor tuturor indivizilor din societate.
DREPTURILE PERSOANELOR CU DIZABILITĂȚI DIN ROMÂNIA
Legislația ce vizeaza integrarea socială a principalelor categorii de persoane cu nevoi speciale/dizabilități
Orice persoană care aparține unei anumite categorii de deficiență are așadar o serie de drepturi recunoscute prin lege, de care trebuie să fie conștientă și de care poate beneficia, apărândusi-le, pe baza cunoașterii lor detaliate, atunci cand este cazul (Gherguț, A., 2005, 2007).
In primul rând orice persoane cu deficiența (indiferent de vârsta, sex, etnie etc.) are dreptul la un certificat de handicap, in baza caruia primeste o serie de indemnizații, de facilități sau de gratuități. Un alt exemplu din legislație, de data aceasta din legislatia muncii este acela care arată existența menționarii exprese in lege a unor categorii de persoane/salariați care pot
beneficia de un regim special de munca (minorii, persoanele cu diferite dizabilitați, gravidele).
De asemenea, pentru incurajarea sanselor la muncă si a persoanelor cu dizabilitati, legislatia
românească prevede ca, in cazul in care o companie depaseste 75 de salariați, cel putin 4% din
personalul acesteia sa fie reprezentat de angajati cu dizabilitati.
La noi in țară pe lângă o serie intrega de asociatii, fundatii si organizatii nonguvernamentale (ONG –uri) de sprijin pentru persoanele cu dizabilitati si institutii ale statului care urmaresc acelasi obiectiv. Principala instituție de stat care urmareste monitorizarea si intra-jutorarea persoanelor cu cerinte speciale din România este Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Handicap (ANPH) care functioneaza in subordinea Ministerului Muncii, Familiei și Egalității de Șanse.
Tot in scopul sprijinirii integrarii sociale reale a persoanelor cu deficienta s-a stabilit o Zi Nationala de Solidaritate cu persoanele cu dizabilitati – 3 decembrie. La fel de adevarat este si faptul ca drepturi, recunoscute si ele prin legi, au si apartinatorii persoanelor cu deficienta
(familii, asistenti maternali etc.). Astfel, de ex. persoana care are in ingrijire un copil cu un
handicap accentuat sau grav beneficiaza de concediu medical pana la implinirea de catre copil
a varstei de 18 ani.
Interesul pentru drepturile copilului a apărut în a doua jumătate a secolului al XIXlea, când a luat naștere prima mișcare preocupată de aspecte referitoare la DEZVOLTAREA copilului, care pleda pentru PROTECȚIA copilului împotriva neglijării, exploatării și a violenței. În Europa, această perioadă s-a caracterizat prin deschiderea unui număr considerabil de instituții publice de ocrotire, școli și instituții separate pentru copii delincvenți, precum și de
tribunale pentru minori.
Dintre drepturile concrete ale copilului cu diferite deficiențe din România enumeram spre exemplificare: dreptul la alocatie dubla (indiferent de tipul si gradul de handicap), gratuitate la telefon si tv, gratuitate pe mijloacele de transport in comun si pe CFR.
2.4. Centrul social – prezentare si istoric
Centrul Social a fost înființat în anul 1998 în baza HCL nr.103 din 16.12.1997 ca “Azil social de noapte” – instituție de binefacere de interes local. În urma obținerii mai multor finanțări (2001 – Fondul Român de Dezvoltare Socială, 2005 și 2009 – Guvernul României prin Direcția de muncă și solidaritate socială) Azilul Social de Noapte și-a mărit capacitatea și calitatea serviciilor oferite, transformându-se în Centrul Social, în care funcționează următoarele compartimente:
– Adăpost de noapte,
– Centru de găzduire temporară,
– Cabinet medical social.
Centrul Social este un serviciu social specializat, acreditat, cu o capacitate de 120 locuri, având ca funcție principală, găzduirea pe perioadă determinată a persoanelor fără adăpost.
b#%l!Persoana adultă fără adăpost este acea persoană care se afla într-o situație de criză la nivel personal, psihic, relațional, social, juridic, de sănătate, situație determinată de lipsa unui adăpost și de imposibilitatea de a-și asigura unul.
Obiectiv:
· prevenirea și depășirea unor situații de dificultate, vulnerabilitate sau dependență, în scopul prevenirii marginalizării și excluziunii sociale și reintegrarea socială a persoanelor fără adăpost, prin oferirea următoarelor servicii:
· cazare pe perioadă determinată, respectiv adăpost pe timpul nopții pentru persoanele lipsite de orice sursă de venit, sau cazare sub formă rezidențială pentru persoanele fără adăpost care realizează venituri cu caracter permanent și sunt pe lista de așteptare pentru locuință socială,
· consiliere socială, profesională, psihologică și asistență medicală primară,
·
Scop:
· Imbunătățirea condițiilor de viață și a stării de sănătate a persoanelor fără adăpost
· Resocializarea și reintegrarea în societate a persoanelor fără adăpost
· Integrarea profesională a persoanelor fără adăpost
· Ajutorarea și consilierea oricărei persoane aflate într-o situație de criză
· Educarea comunității privind problematica persoanelor fără adăpost
·
b#%l!^+a
Pot beneficia de serviciile Centrului Social:
· persoane fără adăpost, care îndeplinesc următoarele criterii de eligibilitate:
– au avut ultimul domiciliu stabil în Municipiul Tîrgu-Mureș
– nu dețin proprietăți (terenuri agricole și/sau locuință),
– se pot autoservi, nu se află în stare de imobilizare,
– nu suferă de afecțiuni psihice grave sau tulburări de comportament care ar periclita buna desfășusurare a activității Centrului,
– nu suferă de boli contagioase sau cronice ce ar periclita sănătatea și integritatea celor din jur,
· persoane vârstnice si femei victime a violentei domestic ajunse fără adăpost, care îndeplinesc criteriile de eligibilitate
· persoane fără adăpost care se externeaza din unități medicale și care indeplinesc criteriile de eligibilitate
Obligațiile furnizorului de servicii sociale
· să respecte drepturile și libertățile fundamentale ale beneficiarului în acordarea serviciilor sociale
· să acorde servicii sociale prevăzute în planul individualizat de asistență;
· să informeze beneficiarul de servicii sociale asupra:
conținutului serviciilor sociale și condițiilor de acordare a acestora;
oportunității acordării altor servicii sociale;
regulamentului de ordine internă; b#%l!^+a?
orirei modificări de drept a contractului;
· să respecte, conform legii, confidențialitatea datelor și informațiilor referitoare la beneficiarul de servicii sociale;
· să ia în considerare dorințele și recomandările obiective ale beneficiarului cu privire la acordarea serviciilor sociale;
· să reevalueze periodic situația beneficiarului de servicii sociale și după caz, să revizuiască planul individualizat de asistență și îngrijire, în interesul acestuia
Obligațiile beneficiarului
· să furnizeze informații concrete și corecte, cu privire la identitate, situație familială, socială, medicală și economică;
·
· să comunice orice modificare intervenită, în legatură cu situația lor personală;
· să respecte personalul angajat, pe ceilalți beneficiari și personalul care asigură paza centrului;
· să-și accepte colegii de cameră;
·
· de a respecta orarul zilnic al serviciilor oferite;
· să efectueze în termen de 3 zile lucrătoare, analizele medicale (VDRL și MRF) și să declare sincer toate bolile de care suferă;
· să aibă un comportament civilizat și respectuos;
· să nu se afle în stare de ebrietate sau sub influența drogurilor (solvenților);
· să nu consume în incinta centrului băuturi alcoolice sau droguri;
· să nu introducă în centru obiecte sau substanțe periculoase;
· să respecte programul administrativ de funcționare și planificare a activităților;
· să nu distrugă și să nu sustragă bunurile din inventarul Centrului; b#%l!^+a?
· să fumeze doar în locul special amenajat;
· să păstreze ordinea, curățenia și bunurile din centru, să participe la efectuarea curățeniei conform planificării, în cameră și în spațiile comune (holuri, spălătoare și dușuri, bucătării, sala de mese);
· să respecte programul de igienă personală, stabilit de personalul centrului;
· să păstreze liniștea;
· este interzis accesul bărbaților în camerele femeilor și al femeilor în camerele bărbaților;
· este interzisă întreținerea relațiilor sexuale în instituție;
Capitolul 4
Centrul social
4.1. Amplasament
Centrul pentru Persoane Fără Adăpost oferă protecție socială asigurată prin serviciile prestate față de grupul țintă, în vederea depășirii unor situații de dificultate, vulnerabilitate ori dependență, generatoare de marginalizare sau excluziune socială, în scopul menținerii, refacerii sau dezvoltării capacităților individuale, pentru depășirea unei situații de nevoie socială și a creșterii calității vieții și promovării integrării sociale.
Obiective generale:
Îmbunătățirea calitaății și creșterea eficienței serviciilor sociale acordate;
respectarea standardelor de calitate;
asigurarea respectării drepturilor sociale ale beneficiarilor;
colectarea datelor cu privire la situația beneficiarilor prin realizarea de anchete sociale profesioniste.
Scopul Centrului pentru persoane fără adăpost:
Creșterea calității vieții persoanelor fără adapost din municipiul Suceava prin furnizarea de servicii sociale de calitate;
Reintegrarea în societate a persoanelor fără adapost; b#%l!^+a?
Resocializarea persoanelor fără adapost;
Integrarea profesională a persoanelor fără adapost;
Îmbunătățirea condițiilor de viață și a stării de sanatate a persoanelor fără adapost;
Ajutorarea și consilierea oricărei persoane aflată într-o situație de criză;
Educarea comunității privind problematica persoanelor fără adapost ;
Respectarea dreptului comunității la o viață normală, liniștită, funcțională, lipsită de violență, tensiuni, probleme de tip material și moral prin abordarea disfuncțiilor de tip moral-comportamental privitoare la cerșetorie, vagabondaj, copiii străzii, delicvență juvenilă;
Respectarea dreptului comunității la sănătate publică prin identificarea și abordarea disfuncțiilor de natură igienico-sanitară ;
Prevenirea și limitarea comportamentelor deviante (alcoolism, comportamente autodistructive, agresivitate stradală, infracționalitate, vandalism).
PERSOANELE CARE BENEFICIAZĂ DE SERVICIILE CENTRULUI
Persoanele adulte fără adapost reprezintă o categorie sociala formată din persoane singure ori familii care, din motive singulare sau cumulate de ordin social, medical, financiar – economic, juridic ori din cauza unor situații de forță majoră, traiesc în stradă, locuiesc temporar la prieteni sau cunoscuți, se află în incapacitate de a susține o locuință în regim de închiriere ori sunt în risc de evacuare, se află în instituții sau penitenciare de unde urmează ca, în termen de 2 luni, să fie externate, respectiv eliberate și nu au domiciliu ori reședință.
Persoanele care beneficiază de serviciile Centrului
persoanele fără adapost care au împlinit vârsta de 18 ani care sunt în situație de risc, în limita locurilor disponibile. Excepție o fac tinerii care au împlinit 16 ani, care sunt împreună cu cel puțin un părinte sau un tutore legal.
4.2. Tipologii ale persoanelor fara adapost
b#%l!^+a?
Fenomenul persoanelor fără adăpost reflectă situația de dezavantaj sever legat de locuire și descrie manifestările cele mai extreme ale sărăciei urbane și ale excluziunii sociale (Brousse, 2004; Eurostat, 2010; European Commission, 2010a; European Commission, 2013). Fenomenul desemnează condiția socială a "unei nevoi continue de locuire" (May, 2009) în care populației afectate îi lipsesc atât o locuință adecvată, cât și legăturile cu societatea (Begin et al., 1999; Echenberg, Jensen, 2008; Peil, 2009; Cheng, Yang, 2010; Amore, et al., 2011). Uniunea Europeană promovează o tipologie complexă a fenomenului persoanelor fără adăpost, care se bazează pe caracteristicile locuirii și reflectă cauzele apariției fenomenului. Astfel, Federația Europeană a Organizațiilor Naționale care Lucrează cu Persoanele fără adăpost (FEANTSA) a creat Tipologia europeană a persoanelor fără adăpost și a excluziunii de la locuire (ETHOS – the European Typology of Homelessness and Housing Exclusion), incluzând patru categorii (Edgar, 2009): 1. lipsa unui acoperiș (rooflessness – locuire în spații publice sau externe; cazare în adăposturi de noapte). 2. lipsa unei locuințe (houselessness – locuire temporară în instituții sau în spații de cazare destinate persoanele fără adăpost). 3. insecuritate a locuirii (living in insecure housing – insecuritate a închirierii, evacuare sau violență domestică). 4. locuire inadecvată (living in inadequate housing – locuințe neconvenționale, improprii sau suprapopulate). Fenomenul persoanelor fără adăpost văzut ca proces (Figura 3) și explicat doar prin intermediul statutului de locuire, implică recunoașterea celor mai comune motive care conduc la absența locuirii. Sărăcia reprezintă principala caracteristică a populației cu risc de a deveni parte a fenomenului persoanelor fără adăpost. Astfel, populația săracă este extrem de vulnerabilă la schimbări legate de condițiile familiale sau de cele de locuire, iar populația instituționalizată se confruntă, de asemenea, cu dificultăți legate de gestionarea unui stil de viață normal, deoarece îi lipsesc resursele financiare și relaționale necesare (Bostock, Gleeson, 2004). În acest context, acțiunile de diminuare a fenomenului se referă în primul rând la restabilirea situației de locuire adecvată.
influențează calitatea locuirii, iar locuirea adecvată reprezintă o condiție esențială pentru diminuarea sărăciei și pentru susținerea dezvoltării economice, prin asigurarea bunăstării populației (îndeplinirea necesităților de adăpost, securitate, intimitate, confort, relaționare), aceasta din urmă având apoi cadrul necesar pentru a-și îndeplini potențialul productiv (ICCV, 2004). Locuirea adecvată pornește, din punct de vedere legislativ, de la deținerea unei locuințe convenabile (Legea 114, 1996) și presupune stabilirea unui standard de locuire legat de: 1. calitatea și de confortul asigurat de locuința deținută de gospodărie: o anumită suprafață (mp/persoană), un anumit număr de camere (nr. persoane/cameră), un anumit grad de ocupare (nr. persoane/locuință), dotare cu utilități (încălzire termică, apă curentă rece și caldă, gaze naturale, baie, toaletă în interiorul locuinței), dotare cu bunuri de folosință îndelungată (frigider, aragaz) (Legea 114, 1996; Dan, 2003; ICCV, 2004; Onofrei et al., 2005; Pătroescu et al., 2012). 2. și de spațiile, utilitățile și bunurile publice adiacente locuinței: parcuri și spații verzi, spații de joacă pentru copii, spații culturale, transport public, servicii sociale, medicale și educaționale (Dan, 2003; ICCV, 2004; Onofrei et al., 2005; Bărbulescu, 2007; Iojă et al., 2008; Iojă et al., 2010; Cucu et al., 2011; Iojă et al., 2011; Pătroescu et al., 2012). Locuirea inadecvată face referire la insecuritatea locuinței și la condiții improprii de locuit, fiind asigurate doar o parte dintre necesitățile de locuire adecvată, conducând astfel la excluziune și la marginalizare socială (Stănculescu, Berevoescu, 2004; Nae, 2007). Totodată, locuirea inadecvată include acele tipuri de locuire care fie oferă doar un adăpost împotriva condițiilor atmosferice, fie impun condiții de supraaglomerare, fie prezintă condiții igienico-sanitare neadecvate (Dan, 2003; ICCV, 2004) – adăposturi improvizate, barăci, blocuri și clădiri individuale dezafectate Persoanele fără adăpost sunt definite în principal prin relația cu locuința, reprezentând populația care nu are o locuință (adecvată), dovedind incapacitate de a accesa și de întreține o locuință personală, prin intermediul resurselor pe care le dețin (Dan, 2003; ICCV, 2004). Cu toate acestea, persoanele fără adăpost au aceleași nevoi de locuire ca și populația generală, numai că soluțiile de cazare în cazul acestora – în parcuri, lângă clădiri, în stații de autobuz sau de metrou, în clădiri abandonate, în garaje, în magazii – ajung să satisfacă doar necesități parțiale de locuire (Homeless Link, 2008; Wasserman, Clair, 2011). De aceea, Organizația Națiunilor Unite reclamă dreptul la locuire (Onofrei et al., 2005) în cazul problematicii persoanelor fără adăpost, drept pe care îl înțelege ca un complex de caracteristici ale locuirii, incluzând (Dan, 2005): 1. securitate a ocupării – protecție legală împotriva evacuării forțate, a hărțuirii și a altor amenințări societale. 2. acces la servicii publice – dotare cu utilități publice a locuinței, pentru a asigura starea de sănătate, siguranță fizică și confort fizic și psihic. 3. locuință bună de locuit (locuibilă) – protecție fizică, spațiu adecvat, încălzire termică, posibilitatea de a îndeplini funcțiile specifice familiei. 4. accesibilitate – locuințe adecvate pentru grupurile sociale dezavantajate. 5. costuri acceptabile – nivel al costurilor de locuire care să nu amenințe asigurarea altor bunuri sau servicii de bază. 6. localizare adecvată – distanță acceptabilă față de locul de muncă și de servicii medicale, sociale și educaționale. 7. adecvare culturală – exprimarea identității culturale prin intermediul locuinței. În ciuda politicilor de locuire instituite de regimul socialist, în perioada de tranziție și apoi în cea de criză financiară internațională, excluziunea de la locuire a luat amploare ca urmare a unei multitudini de factori sociodemografici, socioeconomici, instituționali și comportamentali.
Una dintre primele definiții utilizate în practică în România, în activitatea de gestiune a fenomenului persoanelor fără adăpost din București, aparține organizației non-guvernamentale internaționale Médecins Sans Frontières. Astfel, definirea populației afectate se concentrează asupra primelor două categorii din tipologia ETHOS, dar pune accentul și pe efectele sociale ale fenomenului asupra indivizilor: "Persoana adultă fără adăpost este o persoană care nu are o casă și care locuiește pe stradă (parcuri, piețe, scări de bloc, etc.) sau într-un adăpost temporar (locuință improvizată, clădiri dezafectate, chirie, etc.), care se află într-o situație de criză la nivel psihic, relațional, de sănătate, social, juridic, situație determinată de absența unui adăpost sau de imposibilitatea de a-și permite unul. Situația de criză este înțeleasă ca fiind incapacitatea de a-și mobiliza resursele interne (pentru a putea obține un act de identitate, un loc de muncă, pentru a se reintegra în familie) și excluderea de la resurse externe (servicii publice medico-sociale)" (Badea, Constantin, 2002). Prin intermediul Legii asistenței sociale adoptate în 2011, România utilizează o definiție oficială care privește complex fenomenul persoanelor fără adăpost, astfel încât există o corelație cu tipologia ETHOS și o recunoaștere a mai multor categorii de persoane fără adăpost, în afara celor două categorii tradiționale de persoane de pe stradă sau din adăposturi destinate: "persoanele fără adăpost reprezintă o categorie socială formată din persoane singure ori familii care, din motive singulare sau cumulate de ordin social, medical, financiar-economic, juridic ori din cauza unor situații de forță majoră, trăiesc în stradă, locuiesc temporar la prieteni sau cunoscuți, se află în incapacitate de a susține o locuință în regim de închiriere ori sunt în risc de evacuare, se află în instituții sau penitenciare de unde urmează ca, în termen de 2 luni, să fie externate, respectiv eliberate și nu au domiciliu ori reședință" (Legea 292, 2011). Din punct de vedere al tipologiei complexe ETHOS privind fenomenul persoanelor fără adăpost, este necesară și considerarea desemnării diferențiate, obiective sau subiective, a persoanelor fără adăpost. Cel puțin în România, persoanele aflate într-una dintre situațiile de locuire neadecvată sau nesigură nu se consideră persoane fără adăpost, atribuind această situație doar primelor două categorii – persoane locuind pe stradă sau în adăposturi de diferite tipuri (Časl, 2010; O’Neill, 2010; Ciobotaru et al., 2012).
Principalele cauze ale apariției fenomenului persoanelor fără adăpost în România sunt legate de nivelul ridicat de sărăcie, rezultat al moștenirii comuniste, al schimbărilor din perioada de tranziție și al perturbărilor induse de criza economică mondială, conducând la: deficit de locuințe accesibile și de tip social; evacuări pentru neachitarea costurilor de locuire sau ca urmare a procesului de retrocedare a fostelor locuințe naționalizate; șomaj de lungă durată, număr insuficient de locuri de muncă și dezvoltare a economiei informale (Tilling, 2007; Badea, 2008; Ciobotaru et al., 2012; Samusocial, 2013). ale organizațiilor non-guvernamentale și ale UNICEF arată că amploarea fenomenului copiilor de pe stradă în România este de 3000-5000 de persoane, dintre care în jur de 1200 de persoane se află în București (Salvați Copiii, 2003; Tilling, 2007; Salvați Copiii, 2009). Amploarea fenomenului este cauzată și de volumul redus de servicii sociale oferit populației de copii de pe stradă, dar și de accesul dificil la acestea (Salvați Copiii, 2009). Majoritatea populației de copii a ajuns să trăiască pe stradă ca urmare a plecării din familie sau din instituțiile rezidențiale, fie odată cu finalizarea perioadei de protecție socială, fie din cauza 20 condițiilor dificile de trai (fizice și relaționale), astfel încât un stil de viață bazat pe libertate a părut mai atractiv (Salvați Copiii, 2003; Tilling, 2007). Copiii plecați de acasă, proveneau din familii aflate în sărăcie severă, care le ofereau condiții precare de trai și în cadrul cărora erau exploatați (trimiși la muncă) sau abuzați (Salvați Copiii, 2003; Ministerul Muncii, 2005; Tilling, 2007; Salvați Copiii, 2009; Cărăboi, Fierbinteanu, 2
b#%l!^+a?
Aplicatie practica
Infiintarea unui centru social in localitatea Targu Neamt
Descrierea firmei, a identitatii ei si a situatiei sale strategice
Centrul de Ingrijire si Asistenta Targu Neamt este organizatie apolitica – neguvernamentala si nonprofit, cu sediul in Tirgu Neamt, str. Stefan cel Mare, nr. 155 Cod poștal 615200, Tel./Fax: 0233/790421; 0233790521, Cod Fiscal: 2614368, E-mail: [anonimizat], judet Neamt, inregistrata la Judecatoria Tg.Neamt prin Sentinta civila nr.2/PJ/1992,
Domeniu
Ingrijire si asistenta:
– persoanelor de peste 18 ani care prezintă un handicap, handicap atestat de Comisia de Expertiză a Persoanei cu Handicap Neamț;
– persoanelor vârstnice care beneficiază sau nu de o pensie din partea statului. b#%l!^+a?
Misiunea firmei
Conform statutului, misiunea organizatiei este de a asigura toate nevoile vieții individuale și sociale normale persoanelor aflate in dificultate, prin integrarea si reinsertia sociala a acestora.
Obiective strategice
Obiective generale:
Integrarea și reinserția socială a beneficiarilor;
Anularea sentimentului de vinovăție socială a persoanelor instituționalizate;
Reducerea stigmatizării sociale;
Dezinstituționalizarea persoanelor din unitate la nivel mental și social.
Obiective specifice:
Petrecerea timpului liber într-un mod plăcut prin satisfacerea plăcerilor fiecărei persoane din cadrul acestei unități;
Crearea unor relații armonioase atât între persoanele din centru cât și cu personalul sau indivizii din exteriorul unității;
Diminuarea sentimentului de inutilitate socială;
Eliminarea timpului acordat gândurilor negative și al singurătății;
Realizarea unui mediu propice de terapie de grup și obținerea de influențe pozitive ale grupului de semeni;
Posibilitatea urmării unui tratament necesar, sub supraveghere pentru persoanele beneficiare în cadrul acestui centru;
Valorile culturii organizationale;
Prin deviza „sa dam ani vietii si viata anilor”, organizatia asigura un pachet de servicii pentru ajutorarea persoanelor cu handicap si a celor vartsnice.
Centrul de Ingrijire si Asistenta Targu Neamt promoveaza o serie de valori care se reflecta in calitatea serviciilor oferite.
Se urmareste satisfacerea, intr-o proportie cat mai mare, a nevoilor celor ce beneficiaza de serviciilor noastre printr-o interventie profesionista, care porneste de la o evaluare complexa a nevoilor persanei institutionalizate si a familiei sale si a resurselor disponibile la nivelul comunitatii si a centrului.
Respectarea, intelegerea si solutionarea (în limita posibilului) a problemelor cu care se confrunta persoanele cu handicap si cele varstnice.Asfel se ofera:
cele mai bune condiții de cazare și igienă;
alimentație corespunzatoare în condiții optime de preparare și servire;
asistență medicală și tratamentele necesare;
recuperare balneo-fizio și kinetoterapie;
consiliere socială;
se ocupă de readaptarea și integrarea socială a persoanei cu handicap;
se ocupă cu deprinderea și inițierea unor activități accesibile persoanelor internate;
asigură o serie de servicii pentru recuperare;
dezvoltă activități de prestări servicii cu personalul existent al unității și cu persoanele asistate pentru diverși beneficiari;
urmărește ca în toate activitățile , pe care le desfășoară și sunt antrenate persoanele beneficiare, să nu fie dăunătoare sau periculoase;
Se urmareste interesul comun, si anume bunastarea celor institutionalizati, si nu interesul personal: financiar, social, politic etc.
Se asigura angajatilor un mediu de lucru in care sunt cultivate respectul reciproc, implicarea si increderea.
Comportamentul etic si integritatea (la nivelul fiecarui salariat si al organizatiei in ansamblu) constituie una din valorile pentru care Centrul de b#%l!^+a?Ingrijire si Asistenta Targu Neamt se poate mandri.
Respectarea procedurilor elaborate de conducerea unitatii isi pune amprenta asupra derularii fluxurilor de informatii in interiorul organizatiei.
Intrucat fiecare om este unic prin comportamentul sau angajatii centrului trebuie sa fie intr-un stadiu de invatare continua pentru a fi capabil a face fata fiecarui tip de comportament.
Principiile organizatiei sunt:
În tot ce facem, ascultãm si pãstrãm echilibrul
Suntem corecti si onesti în tot ce facem
Sprijinim comunitatea si comunicãm în permanentã cu ea.
Definirea problemei
In desfasurarea activitatii sale, Centrul de Ingrijire si Asistenta Targu Neamt, intampina anumite probleme, si anume:
deficit de personal calificat in ceea ce priveste fund-raisingul;
fluctuatii de personal in momentele dintre doua finantari;
organizarea cu raritate de evenimente sociale intre angajati;
nepopularizarea printre angajati si voluntari a istoricului Centrului de Ingrijire si Asistenta Targu Neamt;
lipsa unei colaborari cu o companie specializata pe consultanta de management in vederea crearii unor proiecte de finantare fiabile.
Analiza SWOT
Persoanele implicate la nivelul firmei
Din punct de vedere organizational, activitatea interna se desfasoara pe baza Regulamentului de Organizare si Functionare.
Directorul este subordonat inspectorului sef ISPTNH Neamt are in subordine intregul personal al unitatii. Are rolul de a conduce si coordona activitatea unitatii, raspunzand in fata conducerii, ISTPH Neamt, de intreaga activitate a unitatii, cat si de administrarea acesteia. Organizeaza si conduce Consiliul de Administrație al unității, răspunde de îndeplinirea integrală și la termen a sarcinilor de către întreg personalul unității si intocmeste Regulamentul de Ordine Interioară a unității conform legislației în vigoare avand obligația să îl prezinte spre avizare conducerii ISTPH Neamț. Întocmește Fișa Postului pentru fiecare angajat din subordine ,conform legislației în vigoare.
De asemenea, organizează, coordonează și supraveghează activitatea de calificare (după caz – la cerere), instruire a personalului din subordine (după caz – la cerere), pe baza unor programe avizate de forurile ierarhice superioare .
Supraveghează cu exigență și răspunde direct în fața conducerii ISTPH Neamț de starea de igienă a unității. Supraveghează cu exigență și răspunde direct în fața conducerii ISTPH Neamț de alimentația asistaților. Manageriază baza materială a unității ,implicându-se în dezvoltarea acesteia .
Are obligația de a discuta în Consiliul de Administrație si/sau în ședințele cu subalternii, abaterile disciplinare ale acestora, întocmind de fiecare dată un Proces Verbal de Constatare, pe care îl va aduce imediat la cunoștință conducerii ISTPH Neamț; totodata are obligația de a dezbate și sancționa, conform legislației în vigoare, abaterile disciplinare constatate de conducerea unității cât b#%l!^+a?și de forurile ierarhice superioare.
Asigură respectarea dispozițiilor legale referitoare la :protecția muncii, prevenirea și stingerea incendiilor, timpul de lucru, timpul de odihnă, muncă suplimentară prestată, condiții speciale de muncă si asigura plata corectă și la timp a tuturor drepturilor bănești , în conformitate cu legislația în vigoare, pentru toți angajații, răspunzând direct de corecta întocmire a fișelor de pontaj și condicii de prezență pe care le semnează;
Sef birou economic (contabil sef) se afla in subordinea Directorului. Nu poate primi atribuții care sunt legate de răspunderi gestionare, fiind interzis în acest sens să primească personal valori sau sa încaseze sume de bani în numele și pentru instituția în cadrul căreia funcționează. Îndeplinește atribuții ce-i revin în calitate de ordonator de credite, răspunzând pentru gestionarea și conservarea patrimoniului unității privind: cheltuirea mijloacelor bugetare în limita creditelor deschise; folosirea rațională și economica a mijloacelor financiare și materiale; inventarierea la sfârșitul exercițiului și ori de cate ori este necesar a întregului patrimoniu al unității încheind procese verbale, funcție de cele constatate, semnalând lipsurile și făcând propuneri de imputare;
finanțarea la timp a acțiunilor conform planului, cu respectarea stricta a disciplinei financiare, controlând în mod obligatoriu la sfarșitul fiecărei luni a depozitelor unității sub aspectul modului în care sunt păstrate bunurile din gestiune, cât și dacă exista concordanță între înscrisurile contabile și situația de pe teren; întocmirea și înaintarea la termen a planurilor financiare și a conturilor de execuție precum și dărilor de seama .
Exercită în deplina legalitate controlul financiar contabil asupra tuturor documentelor ce necesita aceasta operațiune si intocmește și tine în mod corect și la timp actele și evidentele contabile privind operațiile financiare desfășurate în cadrul unității de ori ce natura ar fi acestea.
Administratorul este subordonat Directorului unitatii si al Sefului biroului economic avand in subordine personalul de paza al unității, personalul de întreținere al unității (muncitori calificați), muncitorii necalificați, conducătorul auto;
Acesta se ocupa de aprovizionarea unității cu bunurile necesare, funcție de planul de aprovizionare dat de conducerea unității si verifică bunurile aprovizionate sa aibă caracteristici conform cu specificațiile din actele însoțitoare sub aspectul naturii mărfii, cantității, calității, termenului de valabilitate;
Antrenează personalul din subordine în întreținerea corespunzătoare a spatiilor interioare și exterioare a unității, luând după caz masurile care se impun în vederea remedierii unor deficiente ce pot apărea. Tine evidența dosarelor de personal și a carnetelor de muncă ale salariaților unității urmărind consemnarea în acestea, ori de cate ori este necesar, a modificărilor ce survin. Va tine evidența mijloacelor fixe ale unității pe sectoarele unde acestea se regăsesc.
Manifestă relații calde, de tip familial, cu asistații unității pentru a nu genera stări conflictuale în cadrul unității. Va evita situația de terorizare a persoanelor asistate și a colegilor de serviciu. Această constatare v-a atrage în mod direct desfacerea contractului de munca conform articolului 130 litera I din "Codul Muncii".
Contabilul se afla in subordinea Sefului biroului economic si colaboreaza cu seful de administratie. Atributiile acestuia sunt urmatoarele: efectuarea lucrărilor de evidență contabilă și ținerea evidenței tehnico-operativă în ceea ce privește activitatea unității, intocmirea balanțelor analitice de verificare lunară și balanța sintetică, urmărirea întocmirii formelor de intrare și ieșire a ocrotiților unității sub aspectul contribuției datorate bugetului de stat, intocmirea statelor de plată ale personalului unității, eliberarea bonurilor pentru consumurile de materiale.
Medicul generalist se afla in subordinea directorului sef si al Contabilului Sef. Acesta stabilește medicația și procedeele medicale specifice de aplicat pentru fiecare persoana asistată în parte, în funcție de diagnosticul reieșit din foaia de observație și fișa medicală a persoanei în cauză. Întocmește bilete de trimitere pentru servicii medicale de specialitate persoanelor asistate care necesita investigații mai ample. Propune trimiterea în stațiuni de tratament a asistaților care prin afecțiunile avute sunt compatibili cu acest mod de ocrotire a sănătății și mai ales de recuperare si efectuează periodic vizita tuturor persoanelor asistate în cadrul unității. De asemenea, intocmește periodic necesarul de medicamente și materiale sanitare care vor trebui aprovizionate de unitate în vederea asigurării funcționalități sub aspectul efectuării tratamentelor curente impuse. Întocmește foile de observație ale asistaților si vizează documentele privind evidenta materialelor sanitare și a medicamentelor folosite în medicația bolnavilor și întocmește certificatele constatatoare de deces. Vizează totodata eliberarea medicamentelor pentru aparatul de urgență. Completează ori de câte ori este necesar baremul de medicamente și materiale sanitare ale aparatului de urgență. Verifica modul cum își îndeplinește personalul medico-sanitar și de deservire al unității, atribuțiile de serviciu, având obligația sa propună masuri de stimulare în cazul obținerii unor rezultate deosebite s-au de sancționare în cazul neîndeplinirii sarcinilor de serviciu.
Sociologul se afla in directa subordine a Directorul unității si Contabilului șef, colaborand cu : medicul specialist, asistent social, asistent medical și asistent kinetofizioterapeut. Printre atributiunile acestuia se numara: cunoașterea și utilizarea metodelor și tehnicilor sociologice; studierea, folosind aceste metode: comportamentul grupurilor umane din instituție, dezvoltarea si structura grupurilor, a modelelor de conduită și oferă soluții (pe baza cercetării) pentru problemele legate de interacțiunea socială dintre diferite categorii de beneficiari; investigarea cauzelor diferitelor fenomene și conflicte din cadrul instituției; descoperirea și experimentarea de metode și tehnici noi de cercetare a vieții sociale; analizarea datelor, identificarea tendințelor, interpretarea rezultatelor observațiilor din cadrul instituției; imbogățirea permanenta a pregătirii de specialitate;
Relațiile dintre sociolog și beneficiarii săi se bazează pe respect, onestitate și confidențialitate.
Sociologul are obligația de a respecta și de a se comporta în litera și spiritul Codului Deontologic Profesional;
Sociologul trebuie sa păstreze confidențialitatea în legătura cu faptele, documentele și informațiile pe care le deține în scop profesional.
Asistent medical sef se afla in subordinea directorului unității, contabilului șef si medicului generalist. Colaboreaza cu medicul specialist, medicul stomatolog, maseur, sciolog, asistent social, asistent kinetofizioterapeut.
Asigură aprovizionarea unității cu medicamentele și materialele sanitare necesare, urmărind cu strictețe încadrarea în specificația dată de medicul unității si intocmește consumurile lunare pe baza condicii de prescripții întocmită de asistenta de tură și vizată de către medicul unității. Acesta mai inregistrează pe fișe de magazie toate intrările sau ieșirile de medicamente și materiale sanitare, primirea acestora.De asemenea, aplică persoanelor asistate tratamentul prescris de medicul unității, deplasându-se împreună cu acesta în vizitele effectuate si efectuează și răspunde de sterilizarea aparaturii și materialelor medicale.
Supraveghează modul în care personalul din subordine își îndeplinește sarcinile de serviciu.
Antrenează asistații unității în acțiuni de ergoterapie, evitând expunerea acestora unor situații periculoase și nocive.
Efectele care au fost inregistrate in activitatea firmei
Centrul presteaza o serie de servicii de natura a ingriji si a asista persoanele cu handicap si cele varstnice care provoaca anumite efecte de natura: economica, sociala si culturala.
Dimensiunea economică – face referire atât la resursele financiare disponibile cât și la mijloacele materiale necesare desfășurării activităților (dotările de care centrul dispune). Aceasta se referă și la posibilitatea persoanelor asistate de a desfășura o anumită acțiune cu caracter economic. Aceasta organizatie non-profit intrucat nu participa la distribuirea Produsului Intern Brut nu isi poate asigura resursele necesare functionarii acesteia si de aceea isi desfasoara activitatea pe baza finantarilor primite.
Resurse financiare : sunt asigurate prin proiecte cu finantari externe nerambursabile, completate cu sponsorizari ale agentilor economici locali. In functie de nevoile identificate pe grupe de beneficiari, la elaborarea de proiecte cu finantari atrase, sunt incheiate parteneriate cu institutii publice, agenti economici. Parteneriatele functioneaza in baza unui « Acord de Parteneriat » in care sunt mentionate rolul si responsabilitatile asumate. Periodic sunt publicate rezultatele acestor parteneriate, fapt ce confirma importanta si credibilitatea organizatiei.
In general, parteneriatele incheiate constau in contributii in natura si partial in fonduri banesti pentru asigurarea conditiilor de functionare a serviciilor specifice b#%l!^+a?fiecarui grup tinta beneficiar.
Un substantial sprijin este acordat de catre bisericile din oras si localitatile limitrofe.
Sursele de finantare sunt completate prin proiecte cu fonduri externe nerambursabile, periodic subventii acordate de Administratia Publica Locala. In majoritatea proiectelor, inca de la elaborare se are in vedere continuitatea lor prin includerea de activitati posibile aducatoare de fonduri.
Centrul de Ingrijire si Asistenta Targu Neamt se incadreaza in categoria organizatiilor non-profit cu un buget anual mediu, situat intre 20. 000 si 35. 000 euro pe an, pentru anul 2000 inregistrandu-se un buget de 29.000 euro. Din aceasta suma aproximativ 80 % este obtinuta din imprumuturi externe nerambursabile (PHARE), 10% reprezinta finantare din partea Administratiei Publice Locale iar restul de 10% reprezinta venituri din alte cotizatii, donatii, sponsorizari, simpatizanti.
Dimensiunea socio-culturală – vizează atât cadru social general cât și anumite caracteristici specifice, care indică atitudinea generală a unui grup social proxim față de persoanele beneficiare. Indică posibilitățile de reinserție de care societatea dă dovadă, precum și gradul de toleranță a persoanelor normale față de persoanele deficitare. Face trimitere, de asemenea, la cuantumul și tipologia distanțelor sociale care apar în interacțiune.
Recuperarea persoanelor cu dizabilități se poate realiza în totalitate, aceste persoane fiind redate societății în vederea continuării activităților pe care le realizau anterior venirii în centru, sau parțial, funcție de gradul de handicap dobândit și de gradul de recuperare atins. În acest caz este necesară reinvestirea persoanelor cu funcție economică, raportată la „disponibilitatea” fizică și psihică a acestora de a desfășura un anumit tip de activitate cu importanță economică (aducătoare de beneficiu – atât pentru individ cât și pentru societate).
Persoanele care au fost recuperate parțial și care nu pot fi beneficiarii statutului socio-profesional dobândit anterior venirii în unitate sau care datorită unor instanțe particulare nu au fost supuse procesului de recuperare, deși sunt recuperabile (total sau în diferite grade), pot deveni sau redeveni economic și social utile prin intermediul unui proces de învățarea a unei îndeletniciri pe care să o practice atât în scop lucrativ-terapeutic cât și în calitate de mijloc aducător de venit, unitatea dispunând în acest sens de toate facilitățile necesare. Facem trimitere, astfel, la cele doua efecte:
Efecte sociale – persoana a fost integrată la nivelul uni grup social acceptant și care și-a asumat răspunderea pentru acțiunile viitoare (pentru continuitatea acestora). Se poate face la nivelul familiei și poate încadra toate categoriile de recuperabili, inclusiv persoanele asistate.
Efecte culturale – presupune modificarea contextului cultural în ceea ce privește imaginea persoanei cu handicap, locul acesteia în societate, distanța socială dintre un individ socialmente normal și o persoană cu dizabilități.
Concluzii
Cum nu exista societate fara comunicare, asa nu exista nici personalitate, individ fara interactiune cu mediul social. Intre personalitate si societate putem stabili o relatie sistemica, in care personalitatea integrate in diverse subsisteme (structuri de activitati sociale care realizeaza functii ale sistemului social, activitati economice, politice, de familie, culturale, etc.), este in raport cu societatea, considerat sistem global, element in sistem, agentul actiunii sociale.
In cadrul acestei relatii, societatea formeaza, modeleaza individual si personalitatea acestuia conform sistemului de norme si valori acceptate intr-unmoment istoric dat, iar personalitatea prin activitatea sa creatoare, optimizeaza societatea, perfectioneaza mecanismele sistemului social, oar cand se impune, proiecteaza, creeaza noi structuri sociale, adecvate sensului devenirii istorice.
Societatea participa la modelarea personalitatii, a comportamentului social, iar cand individual este active, acest lucru se repercuteaza asupra sa si totodata societatea asupra personalitatii individului in stare pasiva a acesuia.Suficient fiind doar prezenta in acel mediu si apoi actiunea individului asupra mediului.
Datorită schimbărilor rapide din ultimele decenii mulți am putea crede că în lumea de astăzi nimic nu mai este sigur, că nu se mai poate vorbi de ordine și echilibru, iar viitorul civilizației umane pare că nu ne rezervă altceva.
Un simptom al crizei modernității îl reprezintă criza morală, criza b#%l!^+a?contemporană evidențiind deci și o criză a modelului moral. Se știe că dezvoltarea și industrializarea societății contemporane a dus la adâncirea continuă a crizei nu numai in domeniul valorilor morale, culturale, și spirituale ci și în alte domenii cum ar fi spre exemplu mediu, resurse, sanatate, alimentație dar și educație. Economia de tip socialist nu a oferit alternative viabile unei dezvoltări echilibrate în scopul respectării drepturilor omului, al satisfacerii nevoilor fundamentale ale indivizilor și ale societății în ansamblul ei.
BIBLIOGRAFIE
1.Adams, Gerald R., Berzonsky, Michael D., coordonatori, Psihologia adolescenței. ManualuL Blackwell, Iași: Polirom.
2.Allport, Gordon W. 1981. Structura și dezvoltarea personalității, București: Editura Didactică și Pedagogică.
3.Ashmore, Richard. D., Jussim, L., editors (1997). Self and Identity. Fundamental Issues, New York: Oxford University Press.
4.Barker, Chris. 1999. Television, Globalisation and Cultural Identities, United Kingdom:Open University Press.
5.Barnard, Malcolm. 1996. Fashion as communication. London and New York: Routledge.
6.Baudelaire, Charles. 1978. ”The painter of modern life”, in The painter of modern life and other essays, selected and translated by Jonathan Mayne, 1–40. New York and London: Garland Publishing. (Orig. pub. 1863).
7.Baudrillard, Jean.1993. Symbolic exchange and death. London: Sage.
8.Bauman, Zygmunt. 1997. ”From pilgrim to tourist—or a short history of identity”, in Questions of cultural identity, editors Stuart Hall and Paul du Gay, 18–36. London: Sage Publications.
9.Bordo, Susan 1993. “Material girl: The effacements of postmodern culture”, in Unbearable weight: Feminism, Western Culture, and the body, editor Susan 10.Bordo, 245–75.Berkeley: University of California Press.
11.Brown, Jane D. 2006. ”Emerging adults in a media saturated world”, in Arnett, Jeffrey Jensen, Tanner, Jennifer Lynn, Emerging adults in America, Washington DC: American Psychological Association.
Burke, Peter J, Owens, Timoty, Thoits, Peggy A. and Serpe, Richard T., editors. 2003.
12.Advances in identity theory and research, New York: Kluwer Academic/Plenum.
13.Burke, Peter J. 2006. Contemporary Social Psychological Theories, Stanford, California:Stanford University Press.
14.Burke, Peter J. și Stets Jan E. 2009. Identity Theory. Oxford: Oxford University Press.
15.Burns, David J. 2006. ”Self construction through consumption activities: Analysis and review of alternatives” in Paul C. Vitz și Susan M. Felch, The self. Beyond the postmodern crisis, Wilmington: Delaware, ISI Books. b#%l!^+a?
16.Chapkis, Wendy. 1988. Beauty secrets: Beauty and the politics of appearance. London: The Women’s Press.
17.Chelcea, Septimiu, coordonator. 2010. Psihosociologie. Teorii, cercetări, aplicații, Iași: Polirom.
18.Clarke, Alison, and Daniel Miller. 2002. ”Fashion and anxiety”, Fashion Theory 6 (2): 191– 213.
19.Constantinescu, Mihaela, coordonator. 2006. Cultura în epoca post-umanismelor, București: Univers Enciclopedic.
20.Constantinescu, Mihaela. 2001. Post/postmodernismul: Cultura divertismentului, București: Univers Enciclopedic.
21.Cuche, Denys. 2003. Noțiunea de cultură în științele sociale. Iași: Institutul European.
22.Davis, Fred. 1992. Fashion, culture and identity. Chicago: University of Chicago Press.
23.Deaux, Kay. 1993. “Reconstructing social identity”, Personality and Social Psychology Bulletin 19:4–12.
24.Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a. 1998. Academia b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?
BIBLIOGRAFIE
I. Tratate, cursuri, manuale
Amza Tudor, Drept penal. Partea generală, Editura Universitara Carol Davila, București, 2012
Amza Tudor, Drept penal. Partea generală, Editura Universitara Carol Davila, București, 2011
Amza Tudor, Drept procesual penal. Partea generală, Editura Universitara Carol Davila, București, 2013
Amza Tudor, Drept procesual penal. Partea specială, Editura Universitara Carol Davila, București, 2013
Dumitru, Gheorghe, Drept procesual penal. Partea generală, Editura Universul Juridic, București, 2010
Dumitru, Gheorghe, Drept procesual penal. Partea generală, Editura Universul Juridic, București, 2010
Udroiu, Mihail, Procedură penală. Partea generală. Partea specială, Editura C.H. Beck, București, 2010
Lorincz, Anca Lelia, Drept procesual penal, Editura Universul Juridic, București, 2011
Mateuț, Gheorghiță, Procedură penală. Partea generală, vol.1, 1993, voi. II, 1994, Ed. Fundației "Chemarea" lași; Partea specială, vol. l, București, Ed. "Lumina Rex", 1997.
Neagu, Ion, Tratat de procedură penală, București, Ed. Pro, 1997.
Neagu, Ion, Drept procesual penal. Partea specială. Tratat, Editura Universul Juridic, București, 2010
Neagu, Ion; Damaschin, Mircea, Drept procesual penal – mapa de seminarii, Editura Universul Juridic, București, 2010
Nistoreanu , Gh. și colab., Drept procesual penal, București, Ed. Europa Nova, 1996.
Theodoru, Grigore, Drept procesual penal. Partea generală, lași, Ed.Cugetarea , 1996.
Tulbure, Adrian Ștefan, Dreptul procesual penal. Partea generală. Sibiu, Centrul de instruire și consultanță, Simbarter , 1996.
Volonciu , Nicolae, Tratat de procedură penală. Partea generală, vol. l; Partea specială, voi. II, Ediție revăzută și adăugită, București, Ed.Paideia , 1996.
Monografii
Gorgăneanu , Ion Gh. , Prezumția de nevinovăție, București, Ed.Intact , 1996.
Nistoreanu Gh.; Apetrei, Mihai; Nae, Laurențiu, Asistența juridică în procesul penal, București Ed.M.L , 1994.
Papadopol, Vasile; Turianu Corneliu, Apelul penal, București, Casa de editură și presă "Șansa", 1994.
Tulbure, Adrian, Prezumția de nevinovăție. Contribuții la integrarea europeană, Sibiu, Ed. Red, 1996.
Turianu, Corneliu, Răspunderea juridică pentru faptele penale săvârșite de minori, București, Ed. Continent XXI, 1995.
Culegeri de practică judiciară
Antoniu, George; Volonciu , Nicolae sub red., Practica judiciară penală, vol. IV, Procedură penală, București, Ed.Academiei Române, 1993.
Bogdănescu , Valeriu; Pastor, Leonida și alții, Probleme de drept din deciziile Curții Supreme de Justiție (1990-1992), București, Ed.Orizonturi , 1993.
Curtea Supremă de Justiție, Buletinul Jurisprudenței. Culegere de decizii pe anul 1993, București, Ed. Continent XXI – Universal, 1994.
Curtea Supremă de Justiție, Buletinul Jurisprudenței. Culegere de decizii pe anul 1994, București, Ed.Continent , XXI, 1995.
Curtea Supremă de Justiție, Buletinul Jurisprudenței. Culegere de decizii pe anul 1995, Baia Mare, Ed. Proema , 1996.
Curtea Supremă de Justiție, Buletinul Jurisprudenței. Culegere de decizii pe anul 1996, Baia Mare, Ed. Proema , 1997.
Papadopol, Vasile; Dobrinoiu , Vasile; Apetrei, Mihai, Codul de procedură penală. Adnotat. Texte, bibliografie, jurisprudență. București, Ed.Albastră . Vol.l – partea generală – 1996, voi. II – Partea specială -, 1997.
Tribunalul Municipiului București, Culegere de practică judiciară penală pe anul 1990-1992. Note V. Papadopol, București, Casa de editură și presă "Șansa" S.R.L., 1991, 1992, 1993.
Curtea de apel București; Tribunalul Municipiului București, Culegere de practică judiciară în materie penală pe anul 1993, Note V. Papadopol, București, Casa de editură și presă "Șansa", 1994.
Cu privire la reglementarea inițială a Codului de procedură penală din 1968
Tratate, cursuri, manuale
Basarab, Matei, Drept procesual penal, vol.1, 2, Cluj-Napoca, 1973.
Dongoroz , Vintilă; Kahane , Siegfried; Antoniu, George; Bulai, Costică; lliescu , Nicoleta; Stănoiu, Rodica, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea generală, vol. l, 1975, Partea specială, vol.II, 1976, București, Ed. Academiei.
Neagu, Ion, Dreptul procesual penal socialist român, vol.1, 2, București, 1979.
Neagu, Ion, Dreptul procesual penal, București, Ed. Academiei,
Theodoru, Grigore, Dreptul procesual penal român. Partea generală, vol.1, lași, 1971,voi.2, lași, 1974
Theodoru, Grigore; Moldovan, Lucia, Drept procesual penal, București, Ed. did. și ped ., 1979
. 3 t si in legea 202/2010 art. 385
Theodoru, Grigore Plăeșu , Tudor, Drept procesual penal, Partea generală, lași, 1986; Partea specială, lași, 1987
Volonciu , Nicolae, Drept procesual penal, București, Ed .did. și ped ., 1972
Volonciu , Nicolae, Drept procesual penal, vol.l , 1987, vol.II , București
Monografii
Ciopraga, Aurel, Evaluarea probei testimoniale în procesul penal, lași, Ed.Junimea , 1979
Giurgiu, Narcis, Cauzele de nulitate în procesul penal, București, Ed.științei., 1974
Gorgăneanu , Gh. lon, Acțiunea penală, București, Ed. științei.și encicl ., 1977
Ionășeanu, V. Eugen, Procedura începerii urmăririi penale, București, Ed. Militară, 1979
Istrate, llie, Libertatea persoanei și garanțiile ei procesuale, Craiova, Ed. Scrisul românesc, 1984
Mihăescu, D.V.; Rămureanu, Virgil, Căile extraordinare de atac în procesul penal, București, Ed.științei., 1970
Rămureanu, Virgil, Competența penală a organelor judiciare, Ed.științei., 1980
Stănoiu, Rodica-Mihaela, Asistența juridică internațională în materie penală, București, Ed. Academiei, 1975
Dongoroz, Vintilă și alții, Noul Cod de procedură penală și Codul de procedură penală anterior. Prezentare comparativă, București, Ed. Politică, 1969
Culegeri și analize de practică judiciară
Antoniu, George; Papadopol, Vasile; Popovici, Mihai; Ștefănescu , Bogdan, Îndrumările date de plenul Tribunalului Suprem și noua legislație penală. Decizii de îndrumare din anii 1952-1968, București, Ed. științifică, 1971
Neagu, Ion; Moldovan, Lucia, Drept procesual penal. îndreptar de practică judiciară, București, Ed. did.și ped ., 1982
Papadopol, Vasile; Popovici, Mihai, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1969-1975, București, Ed.stinț.si encicl . 1977; pe anii 1976-1980, București, Ed. stiinț.și encicl. 1982
Papadopol, Vasile; Danes , Ștefan, Repertoriu de practică judiciară în materie penală pe anii 1981-1985, București, Ed. stiinț.și encicl .. 1989
Tribunalul Suprem, Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anii 1969-1987, București, Ed. stiinț.și encicl.
Cu privire la Codurile de procedură penală anterioare
Tratate, cursuri, manuale
Dongoroz , Vintilă, Curs de procedură penală, Ed.ll-a , București, 1942
Ionescu-Dolj , Ion, Curs de procedură penală română, București, 1937
Kahane, Siegfried, Dreptul procesual penal, București, Ed. did.și ped., 1963
Tanoviceanu, loan; Dongoroz , Vintilă, Tratat de drept și procedură penală, București, vol. IV si V, 1926-1927
Theodoru, Grigore, Curs de drept procesual penal, Partea generală, lași, 1959; Partea specială, București, Ed. did.și ped ., 1961
Vrăbiescu , George, Curs de procedură penală, București, 1943
Monografii
Chivulescu , I.Gh .; Socec , V.l, Revizuirea în dreptul procesual al R.P.R., București, Ed.științ ., 1961
Dongoroz , Vintilă; Kahane , Siegfried; Oancea, Ion; Fodor, I.; Iliescu, Nicoleta; Petrovici, Simona, Modificările aduse Codului penal si Codului de procedură penală prin actele normative din anii 1956-1960, București, Ed.Academiei , 1963, p.253-586
Dongoroz, Vintilă; Kahane, Siegfried; Oancea, Ion; Fodor, I.; Iliescu, Nicoleta; Petrovici, Simona, Infracțiuni contra avutului obștesc, București, Ed.Academiei, 1963, p.403-460
Elina, Gh., Persoana vătămată în procesul penal, București, Ed.științ., 1961
Ancel, Marc; Srezentic , N., Le droit pénal nouveau de la Yugoslavie, Institut de droit comparé de l'Université de Paris,1962
Ancel, Marc; Radzinovici , L., Introduction au droit criminel d'Angleterre, Institut de droit comparé de l'Université de Paris, 1959
Din alte țări
Ancel, Marc; Schwartz, L., Le système pénal des Etats-Unis d'Amérique, Institut de droit comparé de l'Université de Paris, 1964
Ancel, Marc; Strahl, Iv., Le droit pénal des pays scandinaves. Avec la collaboration de Johs. Adenaes et de Knud Waaben, Paris, Ed.l'Epargne, 1969 63. Arguille, R. – Criminal procedure, London, Butterworth, 1969
Bouzat, Pierre; Pinatel. Jean, Traité de droit pénal et de criminologie, tome II-e, Procédure pénale, Ed.DalIoz, Paris, 1970
Braas, A., Précis de procédure pénale, Ed.Bruylant, Bruxelles, 1995.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Arhitectura Sociala (ID: 136575)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.