Analiză Privind Aderarea României la Uniunea Europeană în 2007 (2014)
Capitolul I. POLITICA DE EXTINDERE A UNIUNII EUROPENE
Capitolul de față va expune o abordare istorică a formării Uniunii Europene, arătând pe lângă momentele și datele importante, și problematica extinderii în Uniunea Europeană. În primul rând, voi prezenta un scurt istoric al procesului de extindere a Uniunii până în 1989, procesul de aderare al statelor foste comuniste fiind abordate într-o secțiune separată, deoarece ele constituie o problematică diferită față de statele care aderaseră până în 1989, ele necesitând condiții speciale – care nu puseseră probleme până atunci – și programe de ajutor în dezvoltare oferite de Uniunea Europeană.
În continuare, vor fi prezentate condițiile generale de aderare și negociere la Uniunea Europeană, dar și condițiile și criteriile speciale de aderare pe care statele din Europa Centrală și de Est trebuiau să le îndeplinească.
1.1 Scurt istoric al extinderii europene
Țările au fost atrase dintotdeauna de perspectiva aderării la Uniunea Europeană pentru că în comparație cu alte organizații internaționale, puterea Uniunii Europene este de a impune condiții stricte de dezvoltare ecomonică, socială și politică pentru ca o țară să poată adera, condițiile pe care le impune aceasta nu sunt focusate pe output-urile imediate, nivelurile de dezvoltare dorite pentru țara care aderă fiind incorporate în procesul de aderare, proces în care țara care aderă este ajutată atât cu sfaturi și rapoarte comparative cât și financiar.
Extinderea a fost definită ca fiind un proces al instituționalizării orizontale prin care regulile și normele organizmelor Uniunii Europene sunt extinse teritorial.
Dezvoltarea construcției comunitare reunește două componente: o componentă calitativă și una cantitativă. Componenta calitativă se referă la perfecționarea instituțiilor comunitare și a construcției comunitare în general, iar cea cantitativă privește procesul de extindere sau lărgire a comunităților europene prin cooptarea de noi state membre. Uniunea Europeană a înregistrat în evoluția sa numai solicitări de aderare sau asociere, nefiind nici o situație de renunțare la calitatea de stat membru sau de stat asociat.
„Uniunea Europeană este rezultatul unui proces de cooperare și integrare care a început în anul 1951, între șase țări europene Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxemburg și Olanda. După mai bine de cincizeci de ani și șase valuri de aderare (1973: Danemarca, Irlanda și Regatul Unit; 1981: Grecia; 1986: Spania și Portugalia; 1995: Austria, Finlanda și Suedia; 2004: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia și Ungaria; 2007: România și Bulgaria), Uniunea Europeană are astăzi 27 de state membre.”.
Este de menționat faptul că din iulie 2013, vor fi 28 de state membre ale Uniunii Europene, tratatul de aderare cu Croația fiind deja semnat.
În ceea ce privește primul moment important al constricției europene, acesta este cu siguranță data de 18 aprilie 1951, data la care „cei șase”, Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxemburg și Olanda semnează Tratatul de la Paris (intrat în vigoare la 10 august 1952) pentru instituirea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO); după ce, la 9 mai 1950 Robert Schuman, Ministrul francez al Afacerilor Externe, propune printr-o declarație istorică, punerea în comun a resurselor de cărbune și a celor de oțel ale Franței și Germaniei, prin crearea unei organizații deschise participării și altor state europene. Piața Comună a Cărbunelui și Oțelului devine funcțională din 10 februarie 1953. Astfel, cele șase state fondatoare înlătură barierele vamale și restricțiile cantitative cu privire la materiile prime menționate.
„În anul 1954, mulțumite de situația care funcționa foarte bine, cele șase membre ale Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO) doresc extinderea ei și în domeniul apărării și cel politic, proiecte, care, însă, eșuează. Din această criză a construcției comunitare se desprinde un aspect important, și anume: „integrarea economică trebuie să preceadă integrării politice”(Memorandumul statelor Benelux – 1956). Astfel, în anul 1956, un raport întocmit de politicianul belgian Paul Henry Spaak propune înființarea a două noi comunități de integrare economică, Comunitatea Economică Europeană (CEE) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM).”
La 25 martie 1957 sunt semnate tratatele care instituie Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM) și Comunitatea Economică Europeană (CEE), de către cele șase țări membre ale Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO) – Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda; tratatele de înființare sunt cunoscute sub numele de Tratatele de la Roma. Ideea de extindere a apărut odată cu aceste Tratate de la Roma. Mai exact, în articolul 237 care prevedea „că orice stat european poate cere să devină membru al Comunității. Acesta adresează cererea Consiliului, care, după luarea în considerare a avizului Comisiei, se pronunță în unanimitate. Condițiile de admitere și adaptare a prezentului tratat pe care aceasta le antrenează, fac obiectul unui acord între statele membre și statele candidate. Acest acord este supus ratificării tuturor statelor contractante în conformitate cu regulile lor constituționale.”
În 1960 la 4 ianuarie șapte țări membre ale Organizației Europene pentru Cooperare Economică (OECE) – Austria, Danemarca, Elveția, Marea Britanie, Norvegia, Portugalia și Suedia semnează la Stockholm, Convenția de instituire a Asociației Europene de Liber Schimb (AELS).
Am văzut care au fost statele europene care au pus piatra de temelie la construcția europeană, a celor trei comunități, și care este baza legală ce a determinat procesul de extindere, acum urmează trecerea de la „Europa celor șase” la „Europa celor nouă” și prima extindere, către nord. Cea dintâi candidatură a fost depusă de către Marea Britanie la 9 august 1961, la doar patru ani după intrarea în vigoare a Tratatelor de la Roma. Și Danemarca (10 august 1961), urmată de Irlanda (31 iulie 1961) și Norvegia (30 aprilie 1962) solicită la rândul lor integrarea în Comunitățile Europene.
Negocierile cu aceste state au fost întrerupte în ianuarie 1963 în urma unui „veto” a generalului De Gaulle, președintele Franței pe acea vreme. Motivele opoziției vehemente a lui De Gaulle, au stat la baza faptului că odată cu aderarea Marii Britanii – o țară care avea legături strânse cu SUA – Statele Unite vor dobândi o oarecare putere de influență asupra dezvoltării Comunității. Franța nu a putut însă împiedica această extindere. Jocul pe care îl face Marea Britanie, a fost identificat de către De Gaulle sub denumirea metaforică de „calul troian al Americii”. Însă, la 15 iunie 1969 au loc alegeri, Georges Pomipidou devine noul președinte al Franței și succesor al lui De Gaulle. La summit-ul de la Haga, acesta a fost de acord cu reluarea negocierilor cu Marea Britanie, Danemarca și Norvegia. Franța insistă asupra desăvârșirii politicilor comune, iar în perspectiva extinderii consideră necesar ca statele membre să se pună de acord asupra condițiilor de primire a noi membri, precum și a implicațiilor pe termen lung ale extinderii. Așadar, după întâlnirea de la Haga, Comunitate este dispusă la extindere. În fața acestei situații sunt reglate condițiile de aderare și chestiuni legate de procedură precum și aspecte privind rolul instituției care va negocia în numele Comunității.
Într-un cadru solemn, la 22 ianuarie 1971, la Palatul Egmond din Bruxelles sunt semnate Tratatele de aderare la Comunitate a Danemarcei, Irlandei, Marii Britanii și Norvegiei. Ratificarea acestor tratate va scoate însă în evidență complexitatea procesului de integrare și, fapt important, că acesta se desfășoară într-un cadru conștient și democratic, ultimul cuvânt avându-l națiunile europene.
Irlanda ratifică tratatul de adeziune la Comunitățile europene prin referendumul de la 10 mai 1972; 68% din voturi pentru, 32% contra: participarea la vot a fost de 61%. Marea Britanie ratifică la rândul ei tratatul prin vot în Camera Comunelor, la 13 iulie 1972; 301 voturi în favoarea aderării, 284 voturi împotrivă. Danemarca ratifică și ea tratatul prin referendum la 26 septembrie 1972, cu 63,5% voturi pentru și 36,5% contra; participarea la vot a fost de 89,9%.
Deși este un eveniment petrecut mai târziu, acesta trebuie menționat acum pentru ca este legat de Danemarca. Mă refer la cazul Groenlandei, provincie daneză din 1953. În această calitate, ea a participat la referendumul din 1972 privind integrarea Danemarcei. În 1979, Groenlanda obține un statut aparte de teritoriu autonom atașat Danemarcei. De pe această poziție ea obține dreptul de a organiza un alt referendum cu privire la apartenența sa la Comunitățile Europene. Referendumul are loc la 23 februarie 1982 și cei din insulă se pronunță pentru retragere. Retragerea sa formală va avea loc în 1985, după această dată fiind țară asociată a Comunității.
Norvegia a decis să nu ratifice Tratatul, ca urmare a rezultatului negativ al referendumului consultativ. Norvegienii se opun, 46,7% voturi pentru, 53,3% voturi contra, cu o participare la vot de 77%. Pentru că Norvegia reprezintă un caz special, va mai respinge o dată aderarea, voi preciza detalii, aspecte legate de aceste momente într-o secțiune următoare.
Astfel, celor șase membrii fondatori li se alătură la 1 ianuarie 1973, doar Danemarca, Irlanda și Marea Britanie.
Prin aderarea Greciei, Spaniei și Portugaliei, Comunitățile Europene mai parcurg o etapa a extinderii, de data aceasta către sud.
Atât Grecia, din 1961 (suspendat între 1967 și 1974), cât și Spania din 1970 și Portugalia din 1972, aveau acorduri economice cu Piața Comună care le asigura avantaje tarifare la export fără obligații de reciprocitate. În drumul lor spre sisteme politice democratice, aceste state își depun candidatura la Comunitățile Europene: Grecia la 12 iunie 1975, Portugalia la 28 martie 1977 și Spania 28 iulie 1977, la scurt timp după cea a Greciei. Comunitatea celor Nouă a refuzat un dialog cu toate cele trei candidate. Negocierile condițiilor de aderare încep în iulie 1976 cu Grecia, în ianuarie 1977 cu Spania și în octombrie 1978 cu Portugalia.
Astfel, după cererea de aderare de la 29 mai 1979 și trei ani de negociere, este semnat Tratatul de aderare care intră în vigoare începând cu 1 ianuarie 1981, și Grecia devine cel de-al zecelea stat comunitar. Intrarea Greciei în Comunitatea celor Nouă modifică sub multe aspecte imaginea acesteia. „Grecia este o țară ortodoxă, diferită ca mentalitate de cele catolice sau protestante, este din Balcani, nu era un stat dezvoltat, economia sa bazându-se mai mult pe agricultură. Cu toate acestea statul grec a dat dovadă de foarte multă voință politică pentru consolidarea democrației, pentru integrarea economică în Comunitățile Europene.”
Negocierile cu Spania și Portugalia au evoluat foarte lent, datorită mai ales rapoartelor franco-spaniole, Franța propunea Spaniei doar un statut de asociere. Dialogul de aderare a evoluat mai bine cu Portugalia. Tratatele de aderare cu cele doua state au fost semnate de Cei Zece în iunie 1985, după șapte ani de negocieri, și au intrat în vigoare de la 1 ianuarie 1986.
După aderarea Spaniei și Portugaliei, tot în 1986, dar în februarie este semnat Actul Unic European, care adaugă cooperarea politică celei economice și fixează data de 1 ianuarie 1993 pentru realizarea Pieței Unice, dar aduce și o modificare semnificativă a dispozițiilor privindextinderea, prevăzute anterior în Articolul 237 din Tratatul de la Roma, acesta adăugând și necesitatea acordului Parlamentului European prin exprimarea consimțământului în vederea aderării. Mai târziu, această reglementare a fost preluată și în Tratatul de la Maastricht, mai concret în articolul 49 (fostul art. O) al Tratatului Uniunii Europene, care a venit să înlocuiască articolul 237 din Tratatul Comunităților Europene.
În anul 1993 a avut loc al patrulea val de extindere, de la „Europa celor doisprezece” la „Europa celor cincisprezece”, prin aderarea Austriei, Suediei și Finlandei la Uniunea Europeană. Astfel, a patra extindere a Comunităților a avut loc în anul 1995, când Austria, Finlanda și Suedia devin state membre ale Comunităților, în urma negocierilor care au început în 1993, desfășurate separat cu fiecare dintre aceste state. Tratatele și actele de aderare ale Austriei, Finlandei și Suediei au fost semnate cu ocazia Consiliului European de la Corfu, în Grecia din 24 – 25 iunie 1994. Poporul norvegian a respins aderarea, pentru a doua oară, prin referendum, cu o majoritate de 52,2%, la 28 noiembrie 1994; în acest fel, numai 3 state au devenit membre ale Uniunii Europene, începând cu 1 ianuarie 1995.
Integrarea celor trei state în Uniunea Europeană, a căror cereri de aderare sunt mai vechi, Austria în 1989, Suedia în iunie 1990, a fost facilitată și de Tratatul de la Porto, 2 mai 1990, care a creat Spațiul Economic European (SEE). Relațiile dintre statele Asociației Europene a Liberului Schimb (AELS) și Comunitate au fost reglementate, încă din anul 1972, prin acorduri de liber schimb bilaterale, acestea fiind înlocuite printr-un alt acord din ianuarie 1994, care dădea startul Spațiului Economic European (SEE).
Spatiul Economic European (SEE) unește cele 25 state membre UE și cele trei state SEE AELS (Islanda, Liechtenstein și Norvegia) într-o piață internă guvernată de aceleași reguli de bază. Aceste reguli au ca scop să permită mărfurilor, serviciilor, capitalului și persoanelor să circule liber în cadrul SEE, într-un mediu deschis și competitiv, un concept cunoscut drept cele patru libertăți. Obiectivul Acordului SEE, așa cum este prezentat în Articolul 1, este de “a promova întărirea continuă și echilibrată a relațiilor comerciale și economice dintre Părțile Contractante…in scopul crearii unui Spatiu Economic European omogen”.
Acordul SEE asigură condiții egale de afaceri in întreaga piață internă, prin reguli privind competiția și ajutoarele de stat. De asemenea, conține prevederi orizontale referitoare la cele patru libertăți, precum și la cooperarea în afara celor patru libertăți, în așa numitele domenii de flanc. Acestea din urmă acoperă domenii cum ar fi cercetarea și dezvoltarea tehnologică, serviciile de informare, educația, instruirea și tineretul, locurile de muncă, întreprinderea și antreprenoriatul, protecția civilă. Cooperarea se desfășoara prin activități comune de diferite tipuri, cum ar fi participarea SEE AELS la programe UE.
Relațiile economice au fost astfel mereu foarte strânse; multe dintre reglementările comunitare, și mai ales din domeniul pieței interne, au fost aplicate în aceste trei state, prin intermediul Spațiului Economic European (SEE), încă dinaintea aderării lor la Comunitățile Europene. În plus, cele trei țări aveau un nivel economic destul de ridicat. Interesul acestor state pentru probleme precum un grad mai ridicat de transparență sau politică socială sau a mediului nu putea face decât să dea noi impulsuri unor politici deja existente în Uniunea Europeană.
Așa cum reiese și din expunerea de până acum, Uniunea Europeană a înregistrat și o situație de refuz, cazul Norvegiei. Cel mai notabil obstacol în calea aderării acestui stat la Uniunea Europeană îl reprezenta industria pescuitului – un sector de marcă în economia norvegiană – industrie a cărui interes nu concorda cu cel comunitar. Norvegia realizând peste jumătate din producția de pește a statelor comunitare luate la un loc. Chiar dacă guvernul norvegian ajunsese la un acord, „Compromisul de la Oslo, sau compromisul Peștelui”, prin care să preîntâmpine unele probleme, care s-ar fi ivit prin aderarea la Comunitățile Europene, totuși norvegienii refuză de două ori aderarea, așa cum am spus, prima oară în 1973 și apoi în 1994.
Un alt caz special, este cel al Elveției, caz denumit sugestiv și „globul de cristal”, stat care în urma rezultatelor negative ale referendumului din 1992 referitor la aderarea acestei țări la Spațiul Economic European, guvernul elvețian nu a solicitat aderarea la Uniunea Europeană, dar nici nu a respins-o. Totuși, Uniunea Europeană a încheiat o serie de acorduri sectoriale cu Elveția la sfârșitul anului 1998. Aceste acorduri, care includ aspecte privind libera circulație a persoanelor și transporturile, au intrat în vigoare în 2001. Tradiția Elveției de a fi distantă față de organizațiile internaționale s-a tradus, așa cum am mai spus, prin faptul că nu a participat nici măcar la Spațiul Economic European (SEE), propunerea sa de aderare fiind respinsă prin referendumul intern din decembrie 1992. Prin urmare, a eșuat cererea sa pentru aderare ca membru deplin al Uniunii Europene, dar totuși, la sfârșitul anului 1998, guvernul elvețian reitera faptul că „obiectivul strategic este aderarea la Uniunea Europeană”. Elveția a fost invitată să participe la viitoarele Conferințe ca membru electiv și drumul său este deschis pentru o viitoare apropiere de Uniunea Europeană după încheierea cu succes a unui acord pe mai multe planuri asupra unor chestiuni legate de Spațiul Economic European (SEE).
Pe termen lung este posibil ca statele rămase membre ale AELS – Norvegia, Liechtenstein – să nu renunțe definitiv la aderarea la Uniunea Europeană. În afară de acestea rămân câteva alte țări în mod evident eligibile pentru aderarea la Uniunea Europeană, cum sunt Albania și alte state care provin din fosta Iugoslavie, precum și alte câteva țări, cum ar fi Ucraina, a cărei eligibilitate este destul de discutabilă.
Dacă privim în ansamblu aceste patru valuri de extindere, putem observa un lucru surprinzător. Cu toate că aceste valuri s-au desfășurat sub auspicii extrem de diferite, ele s-au aflat sub influența unei combinații specifice de factori, adică interese specifice sectoriale și naționale, precum și probleme cu privire la capacitatea de funcționare a sistemului comunitar. Ultimul punct s-a făcut remarcat mai ales atunci când — și acesta este elementul comun tuturor valurilor de extindere de până acum —, toate au fost puse în contextul unei aprofundări a procesului de integrare.
Astfel s-au derulat cele patru valuri de aderare până la extinderea istorică către Țările din Centrul și Estul Europei.
1.2. Extinderea Uniunii Europene spre țările din centrul și estul Europei
Este important să aflăm ce tip de cooperare „moștenește” Estul de la Comunitățile Europene, pentru a ne fixa un reper, și a stabili care a fost punctul de unde s-au reluat relațiile pe măsură ce s-au prăbușit regimurile comuniste. Statele la care mă voi referi cu precădere sunt state foste membre ale Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER) – Republica Cehă, Ungaria, Polonia, Bulgaria și Slovacia, România urmând a fi analizată separat în capitolul următor.
Având în vedere că aceste state sunt foste comuniste, procesul de integrare a fost mult mai dificil, constituind în impunerea mai multor condiții pentru aderare. Relația dintre aceste condiții stricte și Uniunea Europeană este relevantă mai ales din punct de vedere a responsabilitățiii instituționale, pentru că aceste condiții stricte reprezintă o variabilă dependetă în relația dintre Uniunea Europeană ca sistem internațional puternic și procesul de integrare în general.
Scopul acestuii subcapitol este de vedea condițiile suplimentare impuse acestor țări în comparație cu condițiile anterioare, pentru a putea stabili dacă există continuitate sau nu în implementarea condițiilor de aderare.
1.2.1 Relațiile țărilor din Centrul și Estul Europei cu Comunitățile Europene până în anul 1988
Între 1976 și 1980 s-au desfășurat negocierile între Comunitatea Europeană și CAER. Principala piedică în aceste negocieri a fost reprezentată de așteptările diferite ale părților. Comunitatea viza încheierea unui tratat cadru, adică un acord stabilind baza legală a relațiilor în care detaliile concrete să fie ulterior stabilite. Încheierea tratatului cadru ar da Comunității Europene posibilitatea de a încheia aceste directive cu fiecare stat membru CAER. Pe de altă parte, CAER nu dorea să-și slăbească poziția avantajoasă și a urmărit în schimb negocieri care să ducă la încheierea unui acord concret. În ciuda acestui impas aparent, au existat acorduri încheiate între Comunitate și unele state CAER.
Adevăratul progres în relațiile Comunității Europene cu Consiliului de Ajutor Economic Reciproc a intervenit odată cu adoptarea Declarației Comune privind Stabilirea Relațiilor Oficiale în 1988. Declarația Comună a avut două consecințe:
1. a stabilit relații oficiale între Comunitatea Europeană și Comitetul pentru Ajutor Economic Reciproc;
2. stabilea o bază juridică pentru cooperarea între cele două organizații în domenii care țineau de competența lor.
1.2.2 Relațiile țărilor din Centrul și Estul Europei cu Comunitățile Europene după căderea comunismului
La Strasbourg în decembrie 1989, când proporțiile schimbărilor au devenit mai clare, Consiliul European a promis sprijin total pentru transformările din Țările din Centrul și Estul Europei, convenind asupra elaborării „unei forme adecvate de asociere”. Astfel, „Comunitatea și ale sale state membre sunt deplin conștiente de responsabilitatea comună care le revine în această fază decisivă în istoria Europei (…). Ele sunt pregătite să dezvolte…relații mai strânse, și mai substanțiale…în toate domeniile (…). Comunitatea este, la etapa actuală, identitatea europeană care servește ca punct de referință pentru țările Europei Centrale și de Est (…). Comunitatea a adoptat și va adopta deciziile necesare pentru consolidarea cooperării sale cu popoarele care vor libertate, democrație și progres și cu statele care dau dovadă de angajament fața de principiile democrației, pluralismului și ale statului de drept. Comunitatea va încuraja, prin toate mijloacele de care dispune, reformele economice necesare.”
Obiectivul principal în politica externă a țărilor din centrul și estul Europei devine „alăturarea de Europa” prin integrarea în Uniunea Europeană. Noul model de relații din Europa. Reacția imediată s-a materializat în asistență tehnică și financiară pentru reforme. Însă orientarea spre o politică pe termen lung a început o dată cu elaborarea inițială a Acordurilor Europene.
1.2.3 Acordurile Europene – politică pe termen lung
Încă de la constituirea Comunităților Europene a existat preocuparea pentru încheierea unor acorduri cu diverse țări, fie pentru a la pregăti în vederea unei eventuale aderări, fie pentru a găsi modalități economice de colaborare, care să „contrabalanseze” efectele integrării pentru statele din afara Comunităților Europene. Spre exemplu, în 1975, a fort încheiată Convenția de la Lome (Togo), între tările membre ale C.E.E. și 46 de țări în curs de dezvoltare din Africa, zona Caraibelor și Pacificului. Convenția încheiată pe o perioadă de 5 ani prevedea măsuri concrete de colaborare și cooperare economică și în domeniul schimburilor comerciale între țările participanete. Astfel, aproape toate exporturile A.C.P. către C.E.E. au putut pătrunde pe piețele Comunității, exceptate de taxe vamale sau alte taxe echivalente și fără a li se aplica restricții cantitative, fără de reciprocitate pentru țările A.C.P.
Trebuie sa facem deosebirea între acordurile de asociere și acordurile europene de asociere. Primele au fost încheiate înainte de 1990, sunt acorduri de comerț, prin care se urmărește realizarea între părți a unei uniuni vamale, instituie un tarif vamal comun. Acorduri de asociere – respectiv cu Turcia, Malta și Cipru – au fost semnate în iunie 1963, decembrie 1970 și respectiv, decembrie 1972. Iar, formula Acordurilor Europene, are ca obiectiv realizarea unei zone de liber schimb – înlăturarea barierelor vamale comune între statele membre (nu avem taxe import – export, își păstrează tariful vamal pentru un stat terț). Acorduri europene au fost semnate cu Ungaria și Polonia în decembrie 1991, Bulgaria în martie 1993, Republica Cehă în octombrie 1993, România în februarie 1993, Slovacia ăn octombrie 1993, Estonia, Letonia și Lituania în iunie 1995, Slovenia în iunie 1995.
Aceste acorduri au constituit importante mijloace de apropiere între Comunitățile Europene și statele respective, facilitând pregătirea acestora pentru aderarea la Uniune. În aceste acorduri sunt formulate drepturi și obligații. Diversitatea tematică a acestor acorduri cuprinde de la măsuri de facilitare reciprocă a comerțului, de la încheierea unor tratate cu privire la o colaborare mai strânsă la nivel economic și până la pregătirea aderării la Uniunea Europeană.
Acordurile Europene sau de asociere se referă la comerțul bilateral, vizând liberalizarea treptată a schimburilor comerciale între țările asociate și Uniunea Europeană, la domeniul politic și alte domenii de cooperare. Un model clasic de acord comercial, completat de un „dialog politic”, destinat evidențierii caracterului special al țărilor din Centrul și Estul Europei și sprijinit de asistența tehnică și financiară și de cooperare economică. De fapt, Acordurile Europene au recunoscut intenția țărilor asociate de a deveni membre ale Uniunii Europene, ceea ce s-a confirmat la puțin timp după intrarea în vigoare a acordurilor, când țările și-au depus individual candidaturile. Primele acorduri de acest tip au fost încheiate în 16 decembrie 1991 cu Ungaria, Cehoslovacia (divizată mai târziu în Republica Cehă și Slovacă semnând noi acorduri de asociere separat) și la 1 februarie 1991 cu Polonia, care au fost identificate drept cele mai avansate din Centrul și Estul Europei. Au urmat apoi acordurile cu România la 1 februarie 1993 și cu Bulgaria la 8 martie 1993.Aceste șase țări vor fi desemnate ca țările Europei Centrale și de Est. Uniunea Europeană a încheiat un acord similar cu Slovenia la 15 iunie 1995, Albania și cu cele trei state baltice (decembrie 1994 Uniunea având intenția de a semna și cu aceste state acorduri de asociere). Acordurile europene sau acorduri de asociere trebuiau să permită acestor țări sa fie pe deplin asociate la procesul de integrare europeană, mai ales în perspectiva aderării viitoare la Uniunea Europeana. Sprijinindu-se pe principiile generale ale economiei de piață, pluralismului politic și drepturilor omului, Acordurile Europene înlocuiesc precedentele acorduri intermediare de liber – schimb, care primiseră o primă abolire a drepturilor de vamă și anumite restricții cantitative la unele produse (mai puțin pentru produsele sensibile ca oțelul, cărbunele și unele produse agricole și textile). Acordurile aveau sarcina de a creiona drumul țărilor candidate spre Uniunea Europeană.
O alta serie de dispoziții prevedea aplicarea de către cele șase țări candidate a legislației comunitare în materie de concurență, inclusiv în ceea ce privește ajutoarele publice, adoptarea regulilor comune pentru armonizarea normelor și prescripțiilor tehnice, și a regulilor comune de origine. Aceste dispoziții prevedeau în egală măsură aplicarea legislației comunitare antidumping, ceea ce face ca aceste țări să iasă din categoria țărilor cu comerț de stat. Acordurile Europene au fost cele mai cuprinzătoare acorduri încheiate vreodată de Uniunea Europeana ca țări terțe.
Declanșarea negocierilor s-a realizat în același timp, cu toate statele odată, „teza startului comun și a finish-ului diferențiat”. Toate statele candidate vor adera la Uniune în baza acelorași criterii și vor participa cu un statut egal la procesul de aderare, urmând a fi evaluate diferențiat, conform meritelor proprii.
Date preluate de pe site-ul oficial al Uniunii Europene:
http://europa.eu/about-eu/eu-history/index_ro.htm
1.3. Procesul aderării – modalități de integrare și instituțiile responsabile
Criteriile de aderare s-au schimbat în timp, mai ales când a fost pus în mișcare procesul de extindere spre Europa Centrală și de Est (PECOS), deoarece acest țări au necesitat condiții speciale, datorită background-ului lor istoric, economic și social.
Astfel că, înainte de 1997, adică înainte de extinderea spre țările din Europa Centrală și de Est, fiecare stat care solicita aderarea, trebuia să îndeplinească trei condiții de bază (condițiii care se mențin și în prezent și s-au menținut pe tot parcursul procesului de extindere, doar că în funcție de țara care adera i se mai impuneau unele condiții speciale):
1. Identitatea europeană;
2. Sistemul democratic de guvernare;
3. Respectul față de drepturile omului și libertățile cetățenești.
O altă serie de condiții pentru a face parte din Uniunea Europeană se referă la acceptarea, de către candidați a sistemului de norme și reguli comunitare, dar și capacitatea acestora de a le aplica. Aceste condiții au devenit din ce în ce mai greu de îndeplinit, pe măsură ce s-a dezvoltat cadrul legislativ, economic și politic al Comunității. Aceste obligații presupun existența:
unei economii de piață eficiente și competitive;
unui cadru legislativ și administrativ adecvat atât în sectorul public, cât și în sectorul privat.
Un stat candidat ce nu întrunește aceste caracteristici, nu poate realiza o integrare eficace, iar o Uniune ce se dorește puternică nu poate, la rândul ei, să accepte în interiorul ei un asemenea stat.
Integrarea presupune, de asemenea, acceptarea drepturilor și obligațiilor actuale și viitoare ale sistemului comunitar, altfel spus, aquis-ul comunitar.
În ceea ce privește procesul de extindere de după ‘90, acesta a fost caracterizat ca fiind unul „global, inclusiv, evolutiv”.
Valul de aderare din 2007 a fost denumit “marea extindere” datorită complexității și magnitudinii statelor din Europa Centrală și de Est care au aderat atunci.
La Consiliul European de la Copenhaga din 1993, Uniunea a făcut un pas decisiv către extindere. S-a convenit ca statele asociate din Europa Centrală și de Est să devină membri ai Uniunii dacă o cerere va fi formulată în acest sens.
Consiliul European a hotărât ca aderarea să aibă loc de îndată ce țările asociate au capacitatea de a duce la îndeplinire obligațiile de membru, prin satisfacerea unor condiții de ordin economic și politic stabilite. Cu această ocazie, au fost formulate criteriile de aderare, cunoscute sub numele de criteriile de la Copenhaga. Astfel, pentru a deveni stat membru, o țară candidată trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
“- instituții stabile care să garanteze democrația, statul de drept, respectarea drepturilor omului și protecția minorităților;
– o economie de piață funcțională, precum și capacitatea de a face față presiunilor concurențiale din piața internă;
– capacitatea de a-și asuma obligațiile de stat membru, inclusiv adeziunea la obiectivele politice, economice și monetare ale UE.
În anul 1995, Consiliul European de la Madrid a subliniat de asemenea faptul că a fi stat membru presupune crearea condițiilor pentru o integrare armonioasă, prin adaptarea structurilor administrative. Legislația comunitară trebuie să fie transpusă în legislația națională prin structuri administrative și juridice adecvate, iar aceasta este o premisă pentru relația de încredere care fundamentează calitatea de stat membru.”
De asemenea, integrarea presupune acceptarea drepturilor și obligațiilor actuale și viitoare ale sistemului comunitar (acquis-ul comunitar).
Respectivul acquis cuprinde:
a) conținutul, principiile și obiectivele politice ale Tratatelor, incluzând Tratatele de la Amsterdam și Nisa
b) legislația adoptată referitoare la Tratate, cât și jurisprudența Curții Europene de Justiție;
c) Declarațiile și Rezoluțiile adoptate în cadrul Comunității;
d) Acordurile internaționale și cele existente între statele membre referitoare la activitățile Comunității
Astfel, a adera la Comunitate înseamnă a accepta atât acquis-ul comunitar, cât și Tratatul UE, fără nici un fel de excepții, proces care împiedică integrările à la carte care ar putea provoca o diluare progresivă a UE, permițând statelor membre să aleagă ceea ce le pare convenabil și să respingă ceea ce le-ar putea rezulta mai puțin convenabil. De aceea, una dintre regulile de aur ale negocierilor de aderare o reprezintă acceptarea acquisului comunitar de către statele candidate și înțelegerea condiționalității absolute a acestuia.
Asfel că, modalitatea prin care un stat devine membru al Uniunii Europene, necesită parcurgerea anumitor etape și respectarea unor condiții de către statul candidat:
Trebuie să fie stat european;
Trebuie ca statul să aibă un acord cu Comunitățile Europene, din care să rezulte calitatea de stat asociat;
Depunerea cererii de a candida;
Acceptarea, validarea cererii;
Invitarea la negociere;
Încheierea negocierilor;
Semnarea Tratatului de Aderare;
Ratificarea Tratatului de Aderare la nivelul tuturor părților interesate;
Aderarea propriu-zisă, intrarea în vigoare a tratatului.
Între încheierea negocierilor și aderarea propriu-zisă mai sunt câteva etape importante de parcurs:
a. redactarea și convenirea Tratatului de Aderare (tratat internațional ce prevede drepturile și obligațiile părților în vederea dobândirii calității de membru al Uniunii Europene); și
b. semnarea Tratatului de Aderare de către toate statele membre ale Uniunii Europene și de către statul candidat;
Ratificarea Tratatului de către toate Parlamentele naționale ale Statelor Membre și de către Parlamentul statului candidat, precum și prin organizarea unui referendum (acolo unde Constituția sau considerentele politice o cer)
După ce toate aceste etape vor fi parcurse cu succes, statul candidat poate deveni membru al Uniunii Europene. Toate aceste etape, de la deschiderea negocierilor până la ratificarea Tratatului de Aderare, sunt parcurse în ritm diferit, în funcție de gradul de pregătire pentru aderare a statului candidat. Statul solicitant adresează solicitarea către Consiliu. După consultarea Comisiei și obținerea aprobării din partea Parlamentului European, care acționează printr-o majoritate alcătuită din membrii săi, Consiliul ia o hotărâre unanimă. Condițiile de aderare și adaptarea la tratatele pe care le implică acest proces sunt menționate în cadrul unui acord dintre Uniune și statul solicitant, acord care trebuie ratificat de către fiecare stat membru.
1.3.1 Acquis-comunitar – capitole de negociere
Acquis-ul comunitar sau patrimoniul comunitar reprezintă ansamblul de drepturi și obligații comune ce leagă toate statele membre în cadrul Uniunii Europene:
– conținutul, principiile și obiectivele politice ale Tratatelor;
– legislația adoptată în aplicarea tratatelor și jurisprudența Curții de Justiție;
– declarațiile și rezoluțiile adoptate în cadrul Uniunii Europene;
– măsurile adoptate în domeniul politicii externe și de securitate comune;
– măsurile adoptate în domeniul justiției și al afacerilor interne;
– acordurile internaționale încheiate de către Comunitate și de către statele membre între ele în domeniile de activitate ale Uniunii.
Uniunea s-a angajat să păstreze acquis-ul comunitar în întregimea și să-l dezvolte în continuare. Statele candidate trebuie să accepte acquis-ul comunitar înainte de a adera la Uniunea Europeană. Derogările de la acquis se acordă numai în situații excepționale și sunt limitate ca arie de aplicabilitate. Uniunea s-a angajat să mențină în vigoare acquis-ul comunitar în integralitatea și să-l dezvolte în continuare. În perspectiva viitoarei extinderi, statele candidate trebuie să includă acquis-ul în legislația lor națională și vor trebui să o implementeze din momentul aderării lor la Uniunea Europeană.
În unele domenii, țărilor candidate li s-au aprobat perioade de tranziție între momentul aderării și momentul în care vor fi capabile să implementeze în totalitate legislația comunitară. Cu toate acestea, orice astfel de perioadă de tranziție trebuie să fie cât mai scurtă posibil și să se limiteze la anumite sectoare.
Legislația europeană (denumită acquis comunitar) este împărțită în 31 de domenii (care fac obiectul așa-numitelor capitole de negociere). Un capitol de negociere se referă la un anumit domeniu din legislația europeană (spre exemplu agricultura sau politica regională). Exista 31 de capitolepe care fiecare țară candidată trebuie să le discute cu Uniunea Europeană, ele reprezentând ceea ce este cunoscut sub numele generic acquis comunitar.
Prin negocieri se urmărește ca legislația din țara candidată să fie armonizată cu cea europeană, adică fiecare cetățean din țara candidată sa aibă aceleași drepturi și obligații ca și cei din Uniunea Europeană.
În cursul negocierilor, țara candidată (sau chiar Uniunea Europeană) poate să ceară perioade de tranziție (amânarea pentru o perioada limitată a aplicării unei anumite prevederi) sau derogări (neaplicarea anumitor reglementari pe teritoriul său).
Un capitol este „provizoriu închis” după ce se ajunge la un acord comun asupra condițiilor în care țara candidată o să adere la Uniunea Europeană. În momentul în care toate capitolele sunt închise, se consideră că țara candidată a adoptat în totalitate acquis-ul comunitar și are instituțiile necesare pentru aplicarea lui, condiții necesare pentru aderarea la Uniunea Europeană.
1.3.2 Desfășurarea negocierilor
Procesul de negociere se referă la adoptarea de către statul candidat a unor reglementari similare celor europene și prezentarea unui program detaliat al adoptării întregului acquis din domeniu.
Fiecare capitol este "deschis spre negociere” în momentul în care Uniunea Europeană consideră ca statul candidat a ajuns la un nivel minim de adoptare a legislației europene din domeniu. Astfel, primul pas îl constituie evaluarea legislației fiecărei țări candidate, pentru a stabili compatibilitatea cu regulile comunitare (proces de examinare analitică). Aceasta evaluare va constitui baza celei de-a doua faze, negocierile bilaterale între Uniune și fiecare țară candidată. În unele domenii, țărilor candidate li s-au aprobat perioade de tranziție între momentul aderării și momentul în care vor fi capabile să implementeze în totalitate legislația comunitară. Cu toate acestea, orice astfel de perioadă de tranziție sunt limitate în scopul și durata lor, și sunt obiectul unor condiții foarte stricte.
Înainte de deschiderea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, Comisia evaluează legislația fiecărui stat candidat, pentru a stabili un program de lucru și pentru a defini pozițiile de negociere. Negocierile oficiale se desfășoară sub forma unei serii de conferințe interguvernamentale între statele candidate și Statele Membre ale Uniunii Europene. Acestea permit formularea condițiilor de aderare la Uniunea Europeană pentru fiecare stat candidat și se concentrează în particular pe aranjamentele privind adoptarea, implementarea și aplicarea legislației comunitare. Rundele de negociere se țin la nivel de miniștrii sau delegați, adică reprezentanții permanenți pentru Statele Membre sau negociatorii șefi pentru țările candidate. După examinarea detaliată a diferitelor capitole ale acquis-ului comunitar (screening), negocierile sunt pornite capitol cu capitol. Comisia propune poziții comune de negociere, fiecărui stat candidat, care apoi sunt aprobate prin votul unanim al Consiliului.
Negocierile se considera a fi finalizate numai în momentul în care au fost negociate și închise toate cele 31 de capitole. Odată ce negocierile sunt încheiate pe toate capitolele, rezultatele sunt incluse într-un tratat de aderare provizoriu, care este înaintat Consiliului spre aprobare și Parlamentului European spre consimțire. După semnare, tratatul de aderare este înaintat Statelor Membre și statului candidat, pentru ratificare și organizarea de referendum-uri, în unele cazuri. Fiecare Stat Membru și fiecare stat candidat trebuie să ratifice tratatul. Odată ce procesul de ratificare a fost încheiat, tratatul intră în vigoare și candidatul devine un Stat Membru al Uniunii Europene.
1.3.3 Principiile negocierii cu Uniunea Europeană
Consiliul European de la Luxemburg a reiterat faptul că „extinderea este un proces global, inclusiv evolutiv, care se va derula în etape; fiecare stat candidat va avansa cu propria sa viteză, în funcție de gradul său de pregătire”. Iată anumite precizări:
deschiderea simultană a negocierilor nu implică faptul ca negocierile să se încheie în același timp cu toate statele;
negocierile se desfășoară cu fiecare stat în parte;
ritmul fiecărei negocieri este dat de pregătirea fiecărui stat candidat și de complexitatea problemei de rezolvat;
fiecare stat este apreciat în mod individual;
sunt aproximativ 31 de capitole ale acquis-ului comunitar – diferă în funcție de necesitățile țării candidate –, care trebuie deschise negocierii de către fiecare stat candidat;
negocierile cu fiecare stat candidat vor fi abordate diferit;
începutul și desfășurarea negocierilor nu implică și dobândirea calității de membru în aceiași ordine;
negocierile se desfășoară în cadrul conferinței de aderare;
negocierile sunt conduse de președinția Uniunii Europene, în numele statelor membre, cu sprijinul Comisiei Europene, poziția fiind una comună pentru toate statele Uniunii Europene;
capitolele deschise spre negociere, la un moment dat, nu sunt aceleași pentru toate statele candidate;
capitolele, deja închise provizoriu pot fi reluate pentru a fi aliniate la schimbările survenite între timp în legislație;
decizia de a închide provizoriu un capitol este luată dacă acquis-ul comunitar este preluat integral.
1.4. Condiții și criterii de aderare la Uniunea Europeană a țărilor din centrul și estul Europei
Ultima parte a acestui capitol are ca subiect derularea problematicii extinderii în Țările din Centrul și Estul Europei prin vizorul dezbaterilor din cadrul Consiliilor Europene. Referința pe care am folosit-o cu precădere în această prezentare este broșura editată de către Centrul de Informare al Comisiei în România – teme europene – Extinderea spre Est pe Agenda Consiliului European.
Cu ocazia Summit-ului de la Copenhaga din 1993, statele membre au făcut un pas decisiv pentru extinderea spre Est a Uniunii Europene, convenind ca „statele asociate din Europa Centrală și de Est care doresc, pot deveni membre ale Uniunii Europene de îndată ce vor fi în măsura să îndeplinească condițiile economice și politice cerute.”
Consiliul European de la Copenhaga nu numai că a aprobat principiul extinderii Uniunii Europene, dar a și definit criteriile pe care țările candidate vor trebui să le îndeplinească pentru a deveni membri ai Comunității. Aceste criterii se refera la:
stabilitatea instituțiilor care garantează democrația, statul de drept, drepturile omului, respectul pentru minorități și protecția acestora – criteriul politic;
existenta unei economii de piață funcționale, precum și capacitatea de a face fața presiunii concurenței și forțelor pieței în Uniunea Europeană – criteriul economic;
capacitatea de a-și asuma obligațiile de membru al Uniunii, incluzând adeziunea la obiectivele uniunii politice, economice și monetare – criteriul privind adoptarea acquis-ului comunitar.
Un an mai târziu, Summit-ul de la Essen a definit o strategie de pre-aderare pentru a pregăti țările din Europa Centrală și de Est, să adere la Uniunea Europeană.
Consiliul European de la Essen a adoptat strategia de pre-aderare menită să pregătească țările care semnaseră acorduri de asociere cu Uniunea Europeană în vederea dobândirii statutului de membru. Strategia se axează pe:
Acordurile Europene (sau Acordurile de Asociere), prezentate în subcapitolul precedent;
Pregătirea țărilor candidate pentru integrarea în piața interna a Uniunii;
Dialogul instituțional structurat;
Programul PHARE, care constituie instrumentul financiar central al strategiei de pre-aderare.
Procesul de aderare a început efectiv la data de 30 martie 1998, odată cu întrunirea de la Londra a miniștrilor de externe ai statelor membre, ai țărilor din Europa Centrală și de Est și din Cipru.
Urmare a deschiderii negocierilor de aderare cu Cipru, Cehia, Estonia, Polonia, Slovenia și Ungaria, Consiliul European a luat notă de finalizarea exercițiului de examinare analitică (screening) pentru 7 capitole ale acquis-ului comunitar. De asemenea, s-a trecut la examinarea analitică a acquis-ului pentru Bulgaria, Letonia, Lituania, România și Slovacia.
Comisia a confirmat că, la sfârșitul anului 1998, va prezenta rapoartele de evaluare inițială a progresului făcut de fiecare țară candidată în îndeplinirea criteriilor de aderare. La solicitarea Consiliului European, rapoartele urmau să includă Cipru și Malta. În elaborarea rapoartelor referitoare la țările candidate din Europa Centrală și de Est, Comisia și-a propus să analizeze dacă, în lumina criteriilor de la Copenhaga, reformele anunțate au fost transpuse în realitate. De asemenea, Comisia a analizat progresul făcut de fiecare țară candidată în ce privește implementarea acquis-ului comunitar și adaptarea structurilor administrative aferente.
Consiliul European de la Berlin a ajuns în acord unanim privind Agenda 2000. Referitor la extindere, acordul a inclus crearea a două instrumente de pre-aderare: un instrument structural (ISPA) și un instrument pentru agricultură (SAPARD). Consiliul European a mai stabilit un cadru financiar pentru aceste instrumente și a decis să dubleze sprijinul financiar de pre-aderare începând cu anul 2000. Consiliul a confirmat programul PHARE revizuit ca fiind principalul instrument de intervenție, cuplat la cele doua priorități legate de adoptarea acquis-ului, cu 30% din bugetul programului alocat pentru construcția capacității instituționale (consolidarea structurilor administrative și instituționale ale țărilor candidate) și 70% pentru finanțarea investițiilor. Instrumentele de pre-aderare structural și agricol urmau să furnizeze finanțare pentru alte proiecte de investiții.
În decembrie 2000 s-a adoptat, la Nisa, o nouă strategie de extindere. Agenda de la Nisa a fost ocupata nu numai de tehnicile și procedurile privind extinderea, ci și de împărțirea și echilibrul de putere între țările mari și cele mici, între săraci și bogați, estul și vestul, sudul și nordul statelor membre.
Consiliul European de la Nisa a evidențiat că, o data cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa și cu schimbările instituționale aferente, Uniunea Europeană va putea primi ca noi membri acele țări care vor fi pregătite la sfârșitul anului 2000. Statele membre au adoptat o poziție comună, care se va menține în cadrul conferințelor de aderare, referitor la alocarea locurilor în Parlamentul European, la pondere voturilor în Consiliu și în structura Comitetului Economic și Social și a Comitetului Regiunilor într-o Uniune cu 27 de membri.
Consiliul European a salutat noua strategie de extindere adoptată de Comisie în luna noiembrie 2000 și a stabilit ca progresul înregistrat în aplicarea acestei strategii să fie evaluat în iunie 2001 la Goteborg. În viziunea Consiliului, „foaia de parcurs”, parte componenta a acestei strategii, cuprinde un cadru indicativ flexibil, care va fi adaptat conform progresului înregistrat de fiecare țară candidată, astfel încât negocierile cu țările cel mai bine pregătite să avanseze rapid.
Așteptat cu un enorm interes de către toate statele candidate la aderare, Summit-ul de la Laeken, la care au participat șefii de stat sau de guvern din cele 15 state membre ale Uniunii Europene și din toate țările candidate la aderare, a avut menirea de a limpezi apele în domeniul extinderii către est și de a trasa coordonatele viitorului Europei în următorii ani. Aceasta întâlnire la vârf a constituit o premieră prin faptul că a risipit incertitudinile legate de termenul la care vor adera țările candidate, precum și de nominalizarea acestora. Conform înțelegerilor adoptate, cele 10 țări candidate urmau să încheie negocierile cu Uniunea Europeană până la sfârșitul anului 2002, după care va urma ratificarea tratatelor de către parlamentele țărilor componente. În 2004 au aderat 10 țări.
Începând cu 1 ianuarie 2004 Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia și Ungaria, urmau să devină membre cu drepturi depline, participând în continuare cu drepturi depline și la alegerile pentru Parlamentul European din 2004.
În ceea ce privește România și Bulgaria, acestea au mai trebuit să aștepte. „În pofida turului de forță făcut de România și Bulgaria și a sprijinului acordat de Franța pentru ca cele 2 țări să fie incluse în primul val de aderare, Summit-ul de la Laeken a decis ca ele nu sunt încă pregătite pentru a deveni membre ale Uniunii Europene împreuna cu cei 10. Ca o consolare, celor 2 țări li se va acorda o atenție specială și ele vor fi sprijinite să deschidă toate capitolele de negociere în cursul anului 2002”, lucru destul de greu de realizat, având în vedere că România a încheiat pâna la sfârșitul anului 2001 doar 9 capitole de negocieri.
Conform tuturor analizelor, România avea cea mai slabă poziție dintre cele 12 țări candidate. În studiul realizat de grupul financiar austriac Raifeisen Zentralbank Osterreich, România ar fi putut deveni membră a Uniunii Europene în 2009 sau 2011, iar Bulgaria în intervalul 2007 – 2010. De menționat că autoritățile române și-au propus ca țintă de aderare 2007, ceea ce a și reușit.
Consiliul European a apreciat ca s-au înregistrat progrese decisive în cadrul negocierilor de aderare derulate în primul semestru al anului, dar a subliniat importanța continuării progreselor în implementarea și aplicarea efectivă a acquis-ului comunitar și a salutat raportul Comisiei referitor la planurile de acțiune vizând îmbunătățirea capacității administrative și juridice a țărilor candidate. S-a reafirmat că, Uniunea Europeană a hotărât să încheie negocierile cu Cipru, Malta, Ungaria, Polonia, Slovacia, Lituania, Letonia, Estonia, Cehia, și Slovenia până la sfârșitul anului 2002, în ipoteza că aceste țări vor fi pregătite pentru a deveni membri ai Uniunii.
În ceea ce privește Bulgaria și România, în anii următori lui 2002, Consiliul a apreciat progresul făcut de aceste două țări, le-a încurajat să continue eforturile de pregătire și a reiterat angajamentul Uniunii de a sprijini pe deplin pregătirea lor pentru aderare, cu posibilitatea sporirii asistenței financiare și a stabilirii unui calendar mai precis pentru aderarea acestor țări, până la sfârșitul anului.
S-a decis integrarea în Uniunea Europeană, la 1 mai 2004, a următoarelor state candidate: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Ceha, Slovacia, Slovenia și Ungaria. Pentru o bună funcționare a Pieței Interne și a politicilor Uniunii, statele care vor adera în 2004 vor beneficia de perioade de tranziție pentru a integra toate mecanismele Uniunii Europene.
Șefii de state și de guverne au dorit ca Bulgaria și România să se integreze în Uniunea Europeană în 2007. Pentru aceasta, cele două țări au trebuit să-și axeze eforturile pe reforme administrative și judiciare.
Pe 16 aprilie 2003, la Atena, 25 de șefi de state sau de guverne ale Statelor Membre și ale statelor care au aderat în 2004, au semnat Tratatul de aderare. Conform acestui tratat, acestor țări li se garantează deplina participare a noilor state membre în cadrul instituțional al Uniunii Europene.
În iunie 2004 a fost reiterat obiectivul ca Bulgaria și România să devină membre ale Uniunii Europene în 2007, urmărindu-se încheierea negocierilor până la sfârșitul anului 2004 și semnarea Tratatului de Aderare în 2005. Pentru aceasta, este necesar ca elaborarea textului Tratatului să înceapă în 2004. S-a menționat ca Bulgaria a închis toate capitolele de negociere restante, iar România a înregistrat progrese în acest sens și s-a subliniat ca cele doua țări trebuie să acorde o atenție specială îmbunătățirii capacității administrative și judiciare, continuării reformelor economice și structurale, precum și aplicării complete și conform calendarului convenit a angajamentelor asumate în timpul negocierilor.
La reuniunea de la Bruxelles a fost desemnat un nou stat candidat: Croația. „Consiliul European a subliniat că faptul că Croația a devenit țară candidată ar trebui să fie încurajator pentru celelalte state din Balcanii de vest pentru continuarea reformelor, reafirmându-și astfel angajamentele de a aplica în întregime Agenda de la Salonic, care prevede că viitorul Balcanilor de vest este în UE”.
În decembrie 2004, la Bruxelles, au fost închise negocierile cu România și Bulgaria, acestea primind confirmarea politică a încheierii negocierilor, Uniunea Europeană considerând că atât România cât și Bulgaria vor putea să-și sume obligațiile de membru începând cu 1 ianuarie 2007. Dar acestea au fost avertizate că până atunci vor fi monitorizate în permanență.
În 2005 i s-a acordat Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei statutul de țară candidată.
În iunie 2006 Consiliul European a afirmat că „extinderea s-a dovedit a fi o oportunitate istorică de a contribui la asigurarea păcii, a securității, a stabilității, democrației, statului de drept, precum și a creșterii economice și a aprosperității pe tot teritoriul Uniunii Europene”.
În ianuarie 2007 România și Bulgaria au aderat la Uniunea Europeană și astfel se încheie al cincilea val de extindere, iar numărul statelor a ajuns la 27, iar la 1 august 2007 acestea au devenit membre cu drepturi depline.
În 23 iulie 2009, Islanda și-a depus cererea de aderare la Uniunea Europeană, iar la 22 decembrie și-a depus cererea de aderare Serbia, Consiliul European acordându-i statutul de țară candidată șa 1 Martie 2012.
În prezent, Croația va adera în iulie 2013, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Istanda, Muntenegru, Serbia, Turcia sunt țări candidate, iar Albania, Bosnia și Herțegovina și Kosovo sunt țări potențial candidate.
Capitolul 2. DERULAREA PROCESULUI DE ADERARE ÎN CAZUL ROMÂNIEI
Cel de-al doilea capitol continuă firul tematic al problematicii extinderii, particularizând însă cazul României, etapele pe care această țară le-a parcurs din momentul asocierii și până la semnarea Tratatului de aderare la Uniunea Europeană. Astfel, primul subcapitol reia momentul de început, al Acordurilor Europene, dar de această dată pentru România, mă refer la etapele parcurse de acest stat în relațiile cu Uniunea Europeană, cum a debutat, care a fost startul în cursa integrării. Apoi, în următoarea parte voi prezenta secvențial un alt pas important, corelat asocierii: ajutorul din partea Uniunii Europene, fondurile de pre-aderare destinate statelor candidate. Iar în final, voi prezenta un parcurs cronologic al negocierilor purtate de către România. Altfel spus, acest capitol punctează momentele importante de pe agenda integrării României.
2.1 Aderarea României la Uniunea Europeană – debutul relațiilor cu Uniunea Europeană
Prima parte a capitolului doi detaliază începutul relațiilor României cu Uniunea Europeană, până la semnarea Acordului European de asociere, deoarece următoarele etape ale integrării, derularea efectivă a procesului de desfășurare a negocierilor, fac subiectul următoarelor subcapitole.
Înainte de istoricul an 1989, relațiile Europei de Est cu Uniunea Europeană se rezumau la simple vizite și acorduri diplomatice efectuate în mod parcimonios. România fără să facă notă discordantă pronunțată, s-a poziționat totuși în raport cu Uniunea Europeană mai ales dintr-o perspectivă economică, încă din 1969, prin intermediul unor acorduri tehnice privind exportul românesc de produse agroalimentare. În 1976, România negocia primul acord referitor la comerțul cu produse textile în Comunitatea Economică Europeană. Un an mai târziu a venit rândul produselor siderurgice și, apoi, industriale. În anii ’80, România recunoaște Comunitatea Economică Europeană ca organism economic, prin semnarea acordului de creare a Comisiei mixte, România – Comunitatea Economică Europeană.
La 7 ianuarie 1990, noua conducere a țării făcea publică declarația Consiliului Frontului Salvării Naționale (FSN) privind importanța relațiilor României cu Comunitățile Europene și acredita ideea unui ambasador permanent pe lângă Comunitățile Europene. În 1991 se fac deja eforturi pentru includerea țării noastre în programele de asistență financiară, dar și tehnică, de tip PHARE, dar și în vederea încheierii unui acord de asociere a României la Comunitățile Europene. Pe parcursul anului următor se înființează un Comitet interministerial pentru relația României cu cele trei Comunități Europene ale momentului respectiv. De asemenea, tot în 1992 se intensifică negocierile pentru realizarea acordului de asociere. Acordurile Europene, așa cum mai sunt numite acordurile de asociere, au fost reglementate de Comisia Europeană încă din 1990, incluzând, dialogul politic, comerțul liber, cooperarea economică, financiară, culturală și instituții ale asocierii.
Acordul cu România s-a semnat la 1 februarie 1993, iar cel cu Bulgaria în martie același an. Acordurile Europene au fost ratificate în parlamentele naționale ale statelor membre ale Uniunii Europene, iar prin semnarea lor, Europa Occidentală își accentuează orientarea ireversibilă către țările din Europa de Est și Centru.
Acordul cu România intră în vigoare la 1 februarie 1995, moment în care România dobândește statutul de asociată, ceea ce, printre altele va constitui un plus pentru relațiile comerciale cu Uniunea, la un an după ce România primise statutul de stat asociat al Uniunii Europei Occidentale (UEO). La 22 iunie 1995, România lansează cererea de aderare la Uniunea Europeană, în urma adoptării pe plan intern a unui document politic intitulat neconvențional, „Strategia de la Snagov pentru aderarea României la Uniunea Europeană”, ce exprimă sprijinul politic al partidelor parlamentare pentru obiectivul mai sus menționat.
„Între Comunitățile Europene și România a fost încheiat un Acord comercial încă din anul 1980, ulterior fiind suspendat de către Comunități din cauza încălcării drepturilor omului în perioada regimului comunist. După un debut ratat în anul 1990, relațiile României cu Uniunea Europeană au cunoscut, treptat, îmbunătățiri. Așadar, în anul 1991 intra în vigoare Acordul de comerț și cooperare, care va fi înlocuit cu Acordul interimar, acesta fiind, la rândul sau, înlocuit, la 1 februarie 1995, cu Acordul european de asociere.
La 1 august 1996 a intrat în vigoare Protocolul adițional la Acordul european de asociere, semnat la 30 iunie 1995, privind deschiderea Uniunii Europene către România. În vederea supravegherii modului de implementare a Acordului European de asociere, precum și pentru pregătirea procesului de aderare, au fost create mecanisme româno-comunitare, și anume: Consiliul de asociere, la nivelul ministerelor; Comitetul de asociere, la nivel guvernamental; Comitetul interparlamentar de asociere, la nivel parlamentar. În plan național au fost constituite Comitetul interministerial, prezidat de primul ministru, Departamentul pentru integrare europeană și Comisia parlamentară pentru integrare, toate având drept scop eficientizarea aplicării Acordului european de asociere.
Din anul 2001 a fost creat Ministerul Integrării europene, precum și Institutul European din România.
Consiliul European a adoptat, în decembrie 1994, strategia de pregătire a statelor asociate din Europa Centrala în vederea aderării la Uniunea Europeană, iar dialogul ministerial româno-comunitar a fost extins sectorial, luând denumirea de dialog structurat în toate domeniile care țin de pregătirea aderării și respectării Tratatului de la Maastricht și a celor trei piloni menționați în acesta: P.E.S.C., Afaceri interne și Uniune Economică și Monetară. Obiectivul principal al dialogului structurat îl reprezintă identificarea și găsirea soluțiilor potrivite pentru problemele care apar în procesul de pregătire a integrării.
La 22 iunie 1995, România a depus, împreună cu cererea oficială de aderare la Uniunea Europeană, și Strategia Națională de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană, care încearcă să ofere câteva soluții privind modul de ridicare la nivelul standardelor europene a diferitelor sectoare.
La 22 iunie 1995, a fost depus la Bruxelles răspunsul României la Chestionarul Comisiei europene privind pregătirea avizului asupra cererii de aderare la Uniune.
Programul PHARE al Uniunii Europene, de asistență economică nerambursabilă pentru reforme economice și sociale din Europa Centrală și de Est, a fost extins în România în anul 1991, concentrându-se asupra dezvoltării economice a sectorului particular, dezvoltării politicii în domeniul resurselor umane, al ocupării forței de munca, reformei instituționale și sprijinirii societății civile în ansamblu.
În perioada 1991 – 1996, România a beneficiat de un volum de 811 milioane ECU.
La 9 septembrie 1996, au fost semnate alte doua documente privind asistența PHARE în România: Programul indicativ multianual 1996 – 1999, în valoare de 550 de milioane ECU și Programul operațional, ambele destinate îmbunătățirii infrastructurii și dezvoltării întreprinderilor mici si mijloci, precum și dezvoltării sociale și regionale.
Principalele probleme rezultate ca urmare a aplicării Acordului european de asociere și a Strategiei pentru pregătirea aderării, privesc:
armonizarea legislației românești cu cea comunitară și aplicarea ei în domeniul Pieței interne, al mediului înconjurător, al standardelor statistice. Guvernul român a adoptat, în anul 1995, Programul național de armonizare legislativă în domeniul Pieței interne, înaintând, totodată, Parlamentului lista cu prioritățile legislative;
stadiul reformei economice;
pregătirea specialiștilor în probleme comunitare, juriști, specialiști în administrația publică comunitară și economiști.”
2.2 Ajutorul din partea Uniunii Europene – fondurile de pre-aderare
„În timp ce acordurile de comerț și cooperare ar fi putut să fie instrumente politice potrivite pentru perioada pre-revoluționară, ele erau inadecvate pentru noile împrejurări din Europa de Est. Din iulie 1989, ajutorul a devenit un instrument al politicii occidentale în Polonia și Ungaria (unde reformele erau cele mai rapide), odată cu lansarea programului de ajutor G-24 coordonat de Comisie. Pe măsură ce, una după alta, țările est-europene au cunoscut prăbușirea comunismului, Comunitatea a condus inițiativele de ajutor ale Occidentului în Europa de Est. Este unul dintre donatorii cei mai mari către Europa de Est.”
Asistența acordată de către Uniunea Europeană statelor terțe, prevăzută în Tratatul de la Roma și concentrată inițial asupra vechilor colonii ale statelor membre, a atins în prezent o dimensiune mondială și include forme noi de cooperare. Mecanismul este gestionat de Comisia Europeană și are la bază un dialog politic pentru menținerea păcii, promovarea drepturilor omului, democrației și statului de drept. Ajutorul acordat de Uniune are drept principale obiective lupta împotriva sărăciei, dezvoltarea în economia mondială și lupta împotriva inegalităților. Asistența financiară din partea Uniunii Europene este complementară ajutoarelor acordate de către statele sale membre. Uniunea Europeană și statele sale membre furnizează 55% di ajutorul public pentru dezvoltare.
Ajutorul acordat de către Uniunea Europeană celor zece state din Europa Centrală și de Est (Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Republica Cehă, România, Slovacia, Slovenia, Ungaria) se bazează pe trei instrumente financiare: PHARE, ISPA și SAPARD.
PHARE – Poland Hungary Aid for Reconstruction of Economy – este primul instrument financiar nerambursabil conceput de Uniunea Europeană pentru a sprijini Europa Centrală și de Est în evoluția către o societate democratică și o economie de piață. Înființat la începutul anului 1989 pentru Polonia și Ungaria (primele două țări în care s-a realizat trecerea de la regimul comunist la democrație), programul s-a extins treptat, incluzând în prezent zece țări partenere din regiune. Prin hotărârea Consiliului European de la Essen din decembrie 1994, Phare a devenit instrumentul financiar al strategiei de pre-aderare, principalul obiectiv fiind aderarea la Uniunea Europeană a celo zece țări asociate din Europa Centrală și de Est (Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Republica Cehă, România, Slovacia, Slovenia, Ungaria).
Comisia Europeană, după negocieri cu țările candidate, elaborează un program național PHARE pentru fiecare țară, precum și programe multi-anuale și orizontale care includ proiectele ce vor fi realizate, supuse în prealabil aprobării comitetului de gestiune a programului, compus din reprezentanți ai statelor membre.
Pentru perioada 2000-2006, sumele alocate prin Phare se ridica la aproximativ 11 miliarde de Euro. Între 1990-2000, România a beneficiat de peste 1,5 miliarde de Euro prin programul Phare. Pentru perioade 2000-2006, România urmează să primească prin Phare aproximativ 250 milioane Euro anual, fiind a doua țară după Polonia, din punct de vedere a mărimii fondurilor alocate. În prezent, Phare se concentrează în România asupra a trei mari sectoare: dezvoltare regională, dezvoltare instituțională și sprijinirea investițiilor în vederea implementării acquis-ului.
„Phare este structura în care au fost luate cele mai multe inițiative ale Comunității, pentru a asista procesul de reformă din Europa de Est. În timp ce Comunitatea avea experiență anterioară în dezvoltarea programelor de ajutorare, lucrul mai semnificativ era că, acum, Comunitatea acționa – și conducea – într-o regiune din care fusese exclusă înainte, și din motive predominant politice. Mărimea și importanța Phare au plasat Comunitatea – și în special Comisia – într-o extraordinară poziție de influență. Oricum, statele membre au încercat să fixeze limite pentru Phare. În timp ce Phare sprijină în primul rând transformarea economică din Europa de Est, obiectivul său este, în cele din urmă, politic: sprijinul „va ajuta să stabilească societăți democratice, bazate pe drepturi individuale”. Phare „sprijină dezvoltarea unei familii mai mari de familii democratice, într-o Europă prosperă și stabilă”.
Consiliul Afacerilor Generale a aprobat o structură legală pentru Phare în decembrie 1989. Phare a devenit operațional pentru Polonia și Ungaria la începutul lui 1990; programul a fost extins pe baza condiționalității (deși aceasta nu este menționată în regulamentele Phare). Pe 17 septembrie 1990, au fost adăugați cinci noi beneficiari: Bulgaria, Cehoslovacia, RDG, România și Iugoslavia. Consiliul a finalizat totuși extinderea ajutorului Phare pentru România doar la sfârșitul lui ianuarie 1991. Bugetul inițial Phare, pentru 1990 a fost de 300 de milioane ECU, dar, o dată cu extinderea programului la alte țări a fost mărit cu 200 de milioane ECU.
Sarcinile Phare au fost mai numeroase după ce Consiliul European din iunie 1993 a început să ia în considerare extinderea spre Est: Phare urma să le ajute să pregătească eventuala aderare a unor țări est-europene.
Phare este cea mai mare sursă individuală care asigură finanțare pentru țările est-europene. Ajutorul este îndreptat spre anumite sectoare prioritare, incluzând privatizarea și dezvoltarea sectorului privat, restructurarea agriculturii, protecția mediului și protecția anti-nucleară, infrastructura, educația și învățământul și ajutor alimentar și umanitar. Ajutorul este dat pentru a asigura importuri esențiale de echipamente și energie, dar cea mai mare parte a ajutorului s-a concentrat pe know-how, pe asistență tehnică, pentru a ajuta țările beneficiare să își schițeze legislația, politicile și să-și construiască instituții.
Phare funcționează ca o punte între contribuțiile instituțiilor financiare internaționale, întreprinzătorii privați și eforturile naționale. În martie 1997, Comisia a adoptat noi linii directoare Phare pentru acele țări care se pregăteau pentru o eventuală aderare la Uniunea Europeană. Phare avea două priorități: fondarea de instituții (pentru care erau alocate 30 de procente din fondurile Phare) și investițiile financiare (70% din fonduri). Pentru a-i ajuta pe beneficiari să îndeplinească acquis-ul comunitar, Phare va contribui la întărirea instituțiilor democratice și a administrațiilor și va finanța investiții și proiecte de infrastructură în arii precum transportul și mediul.
ISPA – Instrument for Structural Policies for pre-Accession – este cel de-al doilea instrument financiar nerambursabil, creat la 1 ianuarie 2000, conceput pentru sprijinirea țărilor candidate în procesul de aderare la Uniunea Europeană. ISPA oferă sprijin financiar pentru investiții în domeniul protecției mediului și al transporturilor, pentru a accelera procesul de armonizare a legislației țărilor candidate cu norme europene în aceste două sectoare.
Pentru perioada 2000-2006 este prevazut un buget anual de aproximativ 1 miliard de Euro. România va beneficia de sume cuprinse între 240-270 milioane Euro, pe an, fiind la fel ca și în cazul Phare, cel de-al doilea mare beneficiar după Polonia.
SAPARD – Special pre-Accession Programme for Agriculture and Rural Development – este cel de-al treilea instrument financiar nerambursabil, înființat în iunie 1999 și conceput pentru a sprijini țările candidate în abordarea reformei structurale în sectorul agricol și în alte domenii legate de dezvoltarea rurală, precum și în implementarea acquis-ului comunitar referitor la CAP (Common Agricultural Policy – Politica Agricolă Comună) și la legislația aferentă.
Programul are un buget anual de 520 milioane de Euro pentru perioada 2000-2006. În perioada 2000-2006, România urmează să primească 150 milioane Euro pe an, fiind cel de-al doilea mare beneficiar după Polonia. În plus, guvernul României va contribui cu suma de 50 de milioane de Euro.
Am început acest capitol prin a descrie relațiile avute de România și Bulgaria cu Comunitățile Economice înainte de 1988, după care am prezentat modalitatea în care au evoluat legăturile dintre aceste părți, mă refer la ajutorul acordat de Comunitate prin fondurile de pre-aderare (Phare, Ispa, Sapard), iar acum în rândurile care urmează voi evidenția, pe scurt, modul în care au decurs negocierile de aderare până la semnarea Tratatului de Aderare. Menționez că în prezentarea ulterioară, îmi propun doar să creionez procesul aderării, pentru ilustrarea unui cadru general, fără să intru în detalii legate de conținutul propriu-zis al capitolelor.
2.3 Derularea procesului de aderare
Dacă până la Consiliul European de la Helsinki, din decembrie 1999, România făcea parte din „grupul doi”, începând cu anul 2000, în februarie România a început negocierile în vederea aderării la Uniunea Europeană. În 2004, România a închis provizoriu ultimele 8 capitole de negociere cu Uniunea Europeană la mai exact, 17 decembrie, după ce a depus cererea de aderare în 1995 și a deschis oficial negocierile în februarie 2000.
Deși am mai prezentat elementele cheie care stau la baza implementării acquis-ului comunitar, în cele ce urmează am să detaliez care este datoria procedurală a statului candidat în acest proces de negociere.
2.3.1 Aspecte procedurale ale negocierilor de aderare a României la Uniunea Europeană
Așa cum am amintit și în primul capitol, referitor la deschiderea negocierilor de aderare, și în cazul României acest proces este precedat de reuniuni bilaterale de examinare analitică a acquis-ului comunitar – screening – pentru fiecare din cele 31 de capitole. Pornind de la concluziile reuniunilor bilaterale de examinare a stadiului preluării acquis-ului comunitar de către România, precum și a altor instrumente de monitorizare de care dispune (tabele de monitorizare țară/capitol, raport de monitorizare și rapoarte de progres privind evoluțiile înregistrate de țările candidate în procesul aderării la Uniunea Europeană), Comisia Europeană formulează o opinie cu privire la capitolele pentru care gradul de pregătire a României permite începerea negocierilor. Pe baza acestei opinii, Consiliul Uniunii Europene adoptă decizia cu privire la capitolele de negociere care sunt deschise cu fiecare țară candidată.
În vederea purtării negocierilor de aderare a României la Uniunea Europeană, autoritățile naționale trebuie să întocmească și să transmită Consiliului Uniunii Europene câte un document de poziție corespunzător fiecărui capitol de negociere. Baza negocierilor de aderare este reprezentată de documentul de poziție al României împreună cu poziția comună a Uniunii Europene.
Elaborarea documentelor de poziție se realizează pe baza fundamentării angajamentelor pe care România trebuie și poate să și le asume în cadrul capitolului respectiv de negociere. Prin urmare, la redactarea documentelor de poziție se ajunge în urma întocmirii unui dosar de fundamentare, care cuprinde toate elementele care au fost luate în considerare în procesul de elaborare a documentelor de poziție. Fiecare instituție a administrației publice centrale elaborează propria contribuție la dosarele de fundamentare și, implicit, la documentele de poziție. Aceste contribuții sunt apoi corelate și armonizate de către instituția integratoare și Ministerul Integrării Europene, în reuniuni de consultare cu celelalte instituții implicate în fiecare capitol. Definitivarea are loc în procedură scrisă, prin obținerea avizului conducătorului fiecărei instituții, înaintea supunerii spre aprobare în ședința Guvernului.
Odată elaborate, documentele de poziție și dosarele de fundamentare sunt supuse adoptării de către Guvernul României. După adoptare, pot avea loc consultări cu comisiile parlamentare relevante pentru fiecare capitol de negocieri, în conformitate cu prevederile Constituției. Scopul consultării este acela de a oferi Parlamentului posibilitatea să cunoască problemele specifice fiecărui domeniu din punctul de vedere al negocierilor și de a obține sprijinul său ferm în procesul transformărilor legislative cerute de pregătirea pentru aderare.
2.3.2 Documentele de poziție
Documentele de poziție sunt documentele oficiale prin care România își prezintă – în Cadrul Conferinței interguvernamentale pentru aderarea la Uniunea Europeană – poziția față de fiecare din cele 31 de capitole de negociere în care este împărțit, pentru rațiuni metodologice, acquis-ul comunitar. Documentelor de poziție ale României li se răspunde de către Consiliul Uniunii Europene prin poziții comune, prin care poziția României poate fi acceptată sau se poate cere României să își modifice poziția în anumite privințe. În acest ultim caz, rămâne ca România să adopte un nou document de poziție în acel capitol, modificat în funcție de solicitările primite și de interesele și posibilitățile proprii.
Documentele de poziție ale României trebuie să fie concise și clare, astfel încât să permită celorlalte părți (statele membre Uniunii Europene și, în subsidiar, Comisia Europeană) să înțeleagă care este punctul de vedere al autorităților române privind situația din România în domeniile în cauză și care sunt măsurile pe care autoritățile române se angajează în cursul negocierilor să le ia pentru îndeplinirea criteriilor de aderare la capitolele respective.
Delegațiile sectoriale interministeriale constituite pentru fiecare capitol de negociere reprezintă structura principală în procesul intern de negociere și consultări, în urma căruia sunt elaborate documentele de poziție. Fiecare delegație sectorială este formată din reprezentanți ai tuturor instituțiilor care au responsabilități în transpunerea și implementarea acquis-ului din domeniul respectiv. Din toate delegațiile sectoriale fac parte, în mod obligatoriu, un reprezentant al Ministerului Integrării Europene (instituția care coordonează întregul proces de pregătire a României pentru aderarea la Uniunea Europeană) și un reprezentant al Ministerului Finanțelor.
La baza documentului de poziție se află un dosar de fundamentare, care are menirea să asigure un caracter realist angajamentelor exprimate de România în cursul negocierilor. Pentru a permite stabilirea în mod corect a acestor angajamente, dosarele de fundamentare, alcătuite din fișe elaborate pentru fiecare act normativ comunitar, trebuie să arate cu precizie care sunt eforturile legislative, sociale și bugetare pe care le solicită fiecare măsură, precum și ce condiții se cer a fi îndeplinite în prealabil pentru ca o măsură să poată fi luată și care este impactul său (efecte de constrângere și beneficii scontate).
Spre deosebire de alte tipuri de negociere, negocierile de aderare se desfășoară, în principal, în procedura scrisă. Întâlnirile sunt concentrate la nivel de miniștri/ șefi de delegații și la nivel de negociatori șefi, adjuncți ai șefilor de delegații. Conform procedurii, au loc cel puțin o întâlnire la nivel ministerial și una la nivel de adjuncți ai șefilor de delegații la fiecare șase luni (în cursul unei președinții a Consiliului Uniunii Europene), cu posibilitatea ca frecvența acestor întâlniri să fie adaptată necesităților.
Comisia Europeană este instituția comunitară care elaborează proiectul de poziție comună a Uniunii Europene, prin consultarea statelor membre. Poziția comună a Uniunii Europene este adoptată de Consiliul Uniunii Europene. Acesta poate decide închiderea provizorie a negocierilor pe capitolul respectiv sau, în cazul în care consideră că este necesar, poate să solicite informații suplimentare sau clarificări din partea țărilor candidate. Principiile de bază sunt acelea că acquis-ul comunitar trebuie preluat în întregime de către fiecare stat candidat (fiind admise derogări doar în mod excepțional, precum și unele aranjamente tranzitorii și tehnice, limitate ca durată și întindere); nici un capitol de negociere nu este definitiv închis până ce toate cele 31 de capitole nu sunt închise; orice punct de vedere exprimat de oricare dintre părți asupra unui capitol de negociere nu va influenta poziția cu privire la alte capitole de negociere.
2.4 Cadrul instituțional intern creat în vederea negocierii aderării României la Uniunea Europeană
Consiliul de asociere. Este un organism comun creat prin Acordul European, la nivel guvernamental, pentru a se purta dialogul la nivelul politic între România și Uniunea Europeană. Acesta supraveghează realizarea prevederilor cuprinse în Acordul European. Se întrunește la nivel de ministere, o dată pe an și de câte ori este nevoie. Principala sa atribuțiune constă în examinarea oricărei probleme importante care a apărut în cadrul Acordului, precum și a oricăror altor probleme bilaterale sau internaționale de interes reciproc. Este format din membrii desemnați de Guvernul României, pe de o parte, și membrii ai Comisiei Europene pe de altă parte.
Comitetul de Asociere România – Uniunea Europeană. Este un organism comun, creat prin Acordul European, la nivel guvernamental, purtând dialogul la nivel tehnic între România și Uniunea Europeană. Asistă Consiliul de asociere. Este format din reprezentanți ai Guvernului României și reprezentanți ai Consiliului Comunităților Europene și membrii ai Comisiei, de regulă la nivel de funcționari superiori.
Comitetul Parlamentar Mixt de Asociere România – Uniunea Europeană. Are caracter bilateral. Reprezintă un forum în care membrii ai Parlamentului României și Parlamentului European se por întâlni și face schimb de idei. Reuniunile sale se desfășoară de două ori pe an, la București, respectiv Bruxelles. Reuniunile se închid prin adoptarea și semnarea unui document final, cu titlu de recomandare, document cu valoare politică.
Acum urmează o delimitare cronologică a drumului parcurs de România pe calea aderării. Pentru că o detalierea a conținutului negocierilor, despre ce și cum a negociat România fiecare capitol, necesită o atenție deosebită și o analiză mai profundă, m-am rezumat doar la aspectul, să-i zicem „temporal” al negocierilor, cât de mult a durat până la închiderea provizorie a capitolelor, care sunt sectoarele pentru care România a cerut perioade de tranziție sau derogări.
România a încheiat din punct de vedere tehnic negocierile de aderare la Uniunea Europeană, ultima din cele 12 state candidate, aflate pe linia de start în 1997. Încheierea negocierilor, pe ultima sută de metrii, la 17 decembrie 2004, până în ultima clipă România reprezintă un caz singular în procesul de extindere. Trei capitole au fost închise în ultimul moment, cu acceptarea celor mai stricte condiții de monitorizare. Nerespectarea lor ar putea întârzia aderarea cu un an. România a acceptat condiții de monitorizare mai stricte decât Bulgaria și decât orice altă candidată. Tratatul de aderare comun, pentru România și Bulgaria, conține o clauză nouă care permite amânarea aderării oricăreia dintre ele, cu un an, dacă nu își respectă promisiunile făcute în timpul negocierilor. Pentru România, această clauză poate fi declanșată mai simplu decât pentru Bulgaria, prin votul majorității calificate a țărilor membre, în două capitole delicate – Justiție și Afaceri interne și Politica în domeniul concurenței. Pentru a amâna aderarea Bulgariei cu un an, țările membre trebuie să decidă cu unanimitate, ceea ce e practic imposibil.
Ținând cont de importanța majoră a acestor clauze, cred că este necesară o precizare detaliată a conținutului acestora.
Clauze de salvgardare. Clauzele de salvgardare sunt folosite de Comisia Europeană în situația în care apar probleme legate de îndelinirea obligațiilor de stat membru al Uniunii Europene, înainte de aderare, sau în perioada ulterioară aderării. Clauzele de salvgardare generală sunt valabile pentru toate statele noi membre. În plus, pentru România și Bulgaria se aplică o clauză de salvgardare specifică, respectiv clauza de amânare, care poate duce la amânarea aderării celor două state cu un an, până în 2008. Mai există o clauză specială, aplicabilă doar României, și care se referă strict la două din cele 30 de capitole negociate, “Justiție și Afaceri Interne” și “Concurența”.
Clauzele de salvgardare generală – pentru situațiile de încălcare gravă a angajamentelor, Tratatul de aderare conține trei clauze de salvgardare ca mecanism ultim de intervenție. Aceste clauze se referă la:
economie;
piața internă;
justiție și afaceri interne.
Aceste clauze au fost valabile și pentru noile State Membre și se aplică prin votul unanim al Statelor Membre din Consiliu. Prevederile specifice fiecărei clauze sunt următoarele:
Economie. Dacă, în primii trei ani de la aderare, vor apărea dificultăți grave și persistente într-un anumit sector economic sau care ar putea deteriora situația economică într-un anumit domeniu, noul stat membru poate solicita autorizația de a lua măsuri protecționiste pentru a ameliora situația creată și a ajusta respectivul sector economic al Pieței Comune.
Piața internă. Dacă un nou stat membru nu își îndeplinește angajamentele asumate în cadrul negocierilor de aderare, Comisia, din proprie inițiativă sau la solicitarea unui stat membru, poate, în primii trei ani de la intrarea în vigoare a Tratatului de Aderare, să ia măsurile necesare. Măsurile nu vor fi menținute mai mult decât este necesar și vor fi ridicate atunci când respectivul angajament a fost îndeplinit.
Justiție și Afaceri Interne. Dacă există întârzieri sau riscuri iminente cu privire la transpunerea sau implementarea deciziilor cadru și a angajamentelor relevante, a instrumentelor de cooperare și a deciziilor privind recunoașterea mutuală în materie civilă într-un nou stat membru, conform Titlului IV al Tratatului (TEC), Comisia, din proprie inițiativă sau la solicitarea unui stat membru, poate, în primii trei ani de la intrarea în vigoare a Tratatului de Aderare, să ia măsurile necesare și să specifice condițiile de aplicare a acestora. Acestea pot lua forma unor suspendări temporare de la aplicarea prevederilor relevante și a deciziilor în relațiile dintre un nou stat membru și oricare alt stat membru, fără a prejudicia continuarea cooperării judiciare strânse. Măsurile nu vor fi menținute mai mult decât este necesar și vor fi ridicate atunci când respectivul angajament a fost îndeplinit.
Clauza de salvgardare specifică (clauza de amânare). Ținând cont de perioada lungă dintre sfârșitul negocierilor și data efectivă a aderării României și Bulgariei, precum și de numărul mare de angajamente care trebuie duse la îndeplinire, Tratatul de aderare conține preventiv o clauză specifică, clauza de amânare. Această clauză permite Comisiei să recomande Consiliului amânarea datei aderării pentru România și Bulgaria cu un an, până la 1 ianuarie 2008 dacă există dovada clară că Bulgaria și România nu sunt pregătite pentru aderare într-un număr important de capitole negociate. Aceasta clauză nu poate fi activată decât dacă toatele statele membre doresc acest lucru.
Clauzele de salvgardare aplicabile doar României. Aceasta clauză nu are nevoie decât de majoritate calificată (majoritatea statelor din Consiliu, cu 72,27% din voturi, reprezentând cel puțin 62% din populația Uniunii) pentru a fi activată.
Dacă România nu duce la îndeplinire angajamentele luate în 11 sectoare din capitolele Justiție si Afaceri Interne si Competiție, Consiliul poate decide cu majoritate calificată, la propunerea Comisiei, să amâne aderarea României cu un an, până la 1 ianuarie 2008.
În plus față de clauzele de salvgardare prevăzute în Tratatul de aderare pentru ambele țări, în cazul României există mecanisme specifice referitoare la acordarea ajutoarelor de stat, mecanisme stipulate în Tratatul de aderare, aplicabile dacă România nu pune în practică angajamentele luate în acest domeniu.
Pe lângă aceste reglementări, prevăzute în Tratatul de aderare (art. 37 si 38), art. 36 din Tratat prevede printre altele ca măsurile de salvgardare să nu fie folosite ca modalități de discriminare mascată în relațiile comerciale dintre statele membre. Mai mult, aceste măsuri trebuie să respecte principiul proporționalității. Sunt prioritare măsurile care distorsioneaza cel mai puțin funcționarea pieței interne. Acolo unde se consideră necesar, prioritare vor fi mecanismele sectoriale existente.
Tabel. 2 Capitole închise de România în 2004:
Tabel preluat din revista Business magazin, nr.13/2004, Hera, Călin, Articolul, Negocierile cu UE, închise în ultima clipă, pagina 66.
Capitolul III. ANALIZA RAPOARTELOR DE ȚARĂ ÎNTOCMITE DE COMISIA EUROPEANĂ PENTRU ROMÂNIA
Ținând cont de mizɑ lucrării, cɑpitolul trei este dedicɑt cercetării propriu-zise. Scopul ɑcestei lucrări, ɑșɑ cum ɑm menționɑt de lɑ început este de ɑ reɑlizɑ o ɑnɑliză ɑ rɑpoɑrtelor de țɑră reɑlizɑte de Comisiɑ Europeɑnă, pentru ɑ ɑnɑlizɑ evoluțiɑ sistemului judiciɑr din momentul integrării în UE și progresele înregistrɑte în ɑcest domeniu.
Cercetɑreɑ se bɑzeɑză pe ɑnɑlizɑ de conținut – ɑnɑlizɑ tendințelor, pozitivă, negɑtivă prezentă în Rɑpoɑrtele ɑnuɑle de țɑră întocmite de Comisiɑ Europeɑnă. Precum și ɑ rɑpoɑrtelor oferite de Trɑnspɑrency Internɑtionɑl Româniɑ privind evoluțiɑ legislɑtivă și nivelul de corupție din Româniɑ. Pentru ɑ reɑlizɑ ɑcest lucru cred că este necesɑră o viziune de ɑnsɑmblu ɑsuprɑ metodologiei folosite și ɑ principɑlelor cɑrɑcteristici ɑle Rɑportului de țɑră, cɑ document oficiɑl.
III.1. Rɑportul de țɑră – definire concept
Pentru început cred că este necesɑră o clɑrificɑre ɑ termenului: rɑport de țɑră.
Cum ɑ ɑpărut „rɑportul de țɑră”?
Ce este „rɑportul de țɑră”?
Cum se redɑcteɑză „rɑportul de țɑră”?
Ce conține „rɑportul de țɑră”?
De lɑ ɑgendɑ 2000 lɑ Rɑportul de țɑră. În ɑgendɑ 2000 Comisiɑ și-ɑ propus să rɑporteze regulɑt Consiliului Europeɑn progresele înregistrɑte de fiecɑre dintre țările cɑndidɑte din Europɑ Centrɑlă și de Est în pregătireɑ pentru ɑderɑre; s-ɑ stɑbilit cɑ primul rɑport să fie prezentɑt lɑ sfârșitul lui 1998.
Consiliul Europeɑn de lɑ Luxemburg, din decembrie 1997 ɑ decis că „de lɑ sfârșitul lui 1998, Comisiɑ vɑ fɑce recomɑndări cu privire lɑ deschidereɑ de conferințe interguvernɑmentɑle bilɑterɑle cɑre să treɑcă în revistă progresul fiecărei țări cɑndidɑte, în rɑport cu criteriile de lɑ Copenhɑgɑ, ɑcordând o ɑtenție speciɑlă ɑcquis-ului comunitɑr.”
Ce este rɑportul de țɑră? Rɑportul de țɑră este un document cɑre ɑnɑlizeɑză progresele înregistrɑte de fiecɑre dintre țările cɑndidɑte în ultimele 12 luni, referitor lɑ pregătireɑ țării respective pentru ɑderɑreɑ lɑ Uniuneɑ Europeɑnă. Progresele se ɑnɑlizeɑză prin rɑportɑreɑ lɑ criteriile de ɑderɑre de lɑ Copenhɑgɑ, iɑr rɑportul de țɑră este publicɑt de către Comisie în limbile engleză, frɑnceză și germɑnă.
Cum se redɑcteɑză Rɑportul de țɑră? Rɑportul de țɑră este redɑctɑt de către Comisiɑ Europeɑnă. Speciɑliștii ɑcesteiɑ folosesc numeroɑse surse: informɑții oferite de către stɑtul cɑndidɑt cu privire lɑ progresele înregistrɑte în pregătirile pentru ɑderɑre în perioɑdɑ de lɑ precedentul rɑport; rɑpoɑrtele întocmite de către Stɑtele Membre, în speciɑl referitoɑre lɑ criteriul politic; lucrări ɑle diferitelor orgɑnizɑții internɑționɑle și în speciɑl ɑle Consiliului Europei, Orgɑnizɑției pentru Securitɑte și Cooperɑre în Europɑ (OSCE) și Instituții Finɑnțɑtoɑre precum și ɑle orgɑnizɑțiilor non-guvernɑmentɑle.
Anɑlizɑ progreselor reɑlizɑt luɑte în considerɑre, măsurɑte, de către Comisie, sunt doɑr deciziile ɑplicɑte în mod efectiv, legislɑție ɑdoptɑtă, convenții internɑționɑle rɑtificɑte și măsuri efectiv ɑplicɑte. În principiu, legislɑțiɑ sɑu măsurile cɑre se ɑflă încă în diverse stɑdii de elɑborɑre sɑu ɑu nevoie de ɑprobɑreɑ Pɑrlɑmentului, nu sunt luɑte în considerɑre. ɑceɑstă procedură gɑrɑnteɑză un trɑtɑment egɑl pentru toɑte țările cɑndidɑte și oferă posibilitɑteɑ de ɑ măsurɑ în mod obiectiv progresele reɑle îndeplinite de fiecɑre țɑră în vedereɑ ɑderării.
Ce conține Rɑportul de Țɑră? Rɑportul începe cu o scurtă introducere, în cɑre ɑmintește de noile decizii luɑte de Consiliul Europeɑn, în legătură cu stɑtul respectiv, ɑltfel spus, o evoluție recentă ɑ relɑțiilor bilɑterɑle dintre Uniuneɑ Europeɑnă și stɑtul cɑndidɑt, în ɑcest sens prezentând pe scurt ɑspecte legɑte de modul în cɑre ɑu funcționɑt – ɑtât ɑsistențɑ comunitɑră, progrɑmele de finɑnțɑre Phɑre, ɑpoi Ispɑ și Sɑpɑrd, cât și înfrățire instituționɑlă -twinnig – cɑpɑcitɑteɑ ɑdministrɑtivă și juridică de punere în ɑplicɑre ɑ ɑcquis-ului, cluminând cu stɑdiul negocierilor.
Esențɑ rɑportului este cuprinsă în punctul B, în cɑre Comisiɑ evidențiɑză eforturile întreprinse de stɑtul cɑndidɑt în vedereɑ ɑderării, expunere reɑlizɑtă prin prismɑ criteriilor de ɑderɑre – criteriile politice, criteriile economice, cɑpɑcitɑteɑ de ɑsumɑre ɑ obligɑților de stɑt membru ɑl Uniunii Europene – cɑpitolele de ɑcquis. În ceeɑ ce privește criteriul politic, Comisiɑ se referă lɑ evoluțiile recente, lɑ democrɑție și stɑt de drept – lɑ modul în cɑre ɑu funcționɑt Pɑrlɑmentul, Executivul, Sistemul judiciɑr și ce măsurile s-ɑu luɑt pentru luptɑ împotrivɑ corupției; drepturile omului și protecțiɑ minorităților – drepturile civile și politice, drepturile economice, sociɑle și culturɑle, drepturile și protecțiɑ minorităților. Și cɑ în finɑlul fiecărei părți urmeɑză o scurtă evɑluɑre generɑlă.
Al doileɑ criteriu, cel economic, urmărește să descrie cɑpɑcitɑteɑ stɑtului evɑluɑt de ɑ se ɑdɑptɑ lɑ presiuneɑ concurențiɑlă, lɑ forțele de piɑță din interiorul Uniunii și cel mɑi importɑnt dɑcă ɑre economie de piɑță funcționɑlă.
Adoptɑreɑ ɑcquis-ului comunitɑr, ɑl treileɑ criteriu ce trebuie respectɑt în vedereɑ ɑderării este dezvoltɑt pe lɑrg, cɑpitol cu cɑpitol.
După ɑceste ɑmple expuneri, Comisiɑ mɑi ɑdɑugă rɑportului o serie de concluzii precum și o evɑluɑre generɑlă.
În finɑlul rɑportului sunt ɑtɑșɑte ɑnexe, cɑre cuprind dɑte stɑtistice, note metodologice.
Mɑi putem spune că, Rɑpoɑrtele evɑlueɑză situɑțiɑ petrecută în perioɑdɑ dintre rɑpoɑrte, secvențɑ de timp cɑre ɑ trecut de lɑ precedentul rɑport. În speță, Rɑpoɑrtele se publică ɑproɑpe de sfârșitul fiecărui ɑn, în unɑ din lunile octombrie, noiembrie.
Structurɑ Rɑportului periodic, este de obicei similɑră pentru fiecɑre rɑport în pɑrte, ɑstfel ɑceste:
descrie relɑțiile dintre Româniɑ și Uniune, în speciɑl în cɑdrul ɑcordului de ɑsociere;
ɑnɑlizeɑză situɑțiɑ și perspectivele României în ceeɑ ce privește criteriile economice definite de Consiliul Europeɑn de lɑ Copenhɑgɑ din 1993 (economie de piɑță funcționɑlă, cɑpɑcitɑteɑ de ɑ fɑce fɑță presiunilor concurențiɑle și forțelor pieței în interiorul Uniunii);
exɑmineɑză cɑpɑcitɑteɑ României de ɑ-și ɑsumɑ obligɑțiile de ɑderɑre, ɑdică ɑcquis-ul ɑșɑ cum rezultă din Trɑtɑte, din legislɑțiɑ secundɑră și din politicile Uniunii. ɑceɑstă pɑrte ɑcordă o ɑtenție speciɑlă normelor de securitɑte nucleɑră, pe cɑre ɑu pus ɑccent Consiliile Europene de lɑ Koln și de lɑ Helsinki. Eɑ se referă nu numɑi lɑ ɑliniereɑ legislɑției, ci și lɑ dezvoltɑreɑ cɑpɑcității juridice și ɑdministrɑtive necesɑre pentru implementɑreɑ și ɑplicɑreɑ ɑcquis-ului. Consiliul Europeɑn ɑ ɑccentuɑt importɑnțɑ ɑcestui ultim ɑspect lɑ întrunireɑ de lɑ Mɑdrid din 1995 și cu o serie de ocɑzii ulterioɑre, cel mɑi recent lɑ Copenhɑgɑ în decembrie 2002. Consiliul Europeɑn de lɑ Mɑdrid ɑ ɑccentuɑt că țările cɑndidɑte trebuie să-și ɑdɑpteze structurile ɑdministrɑtive ɑstfel încât să creeze condiții pentru integrɑreɑ ɑrmonioɑsă ɑ ɑcestor stɑte. Consiliul Europeɑn de lɑ Copenhɑgɑ ɑ subliniɑt din nou importɑnțɑ reformei juridice și ɑdministrɑtive în țările cɑndidɑte, ɑfirmând că ɑceɑstɑ vɑ duce lɑ ɑvɑnsɑreɑ ɑnsɑmblului pregătirilor de ɑderɑre
Primul Rɑport de țɑră, ɑșɑ cum ɑm mɑi precizɑt ɑ fost publicɑt în 1998.
III.2. Anɑlizɑ de conținut
Am ɑles cɑ metodă de cercetɑre ɑnɑlizɑ de conținut. Pentru început cred că este utilă o delimitɑre teoretică ɑ ɑcestei metode de cercetɑre.
Unɑ dintre cele mɑi reprezentɑtive ɑbordări privind ɑnɑlizɑ de conținut ɑ fost ceɑ funcționɑlistă. Trɑdusă în termeni de sectoɑre de cercetɑre, eɑ duce lɑ următorul rezultɑt: „ɑnɑlizɑ controlului”, „ɑnɑlizɑ conținutului”, „ɑnɑlizɑ mijloɑcelor de comunicɑre sɑu ɑ suporturilor”, „ɑnɑlizɑ ɑudienței” și „ɑnɑlizɑ efectelor”.
În prɑctică ɑu fost privilegiɑte două puncte din ɑcest progrɑm: ɑnɑlizɑ efectelor și ɑnɑlizɑ conținutului, cɑre-i furnizeɑză cercetătorului elemente cɑpɑbile să-l orienteze în ɑlegereɑ modului de ɑbordɑre ɑ publicului. ɑceɑstɑ tehnică de cercetɑre urmărește „descriereɑ obiectivă, sistemɑtică și cɑntitɑtivă ɑ conținutului mɑnifest ɑl comunicărilor”
Dezvoltɑreɑ tehnicii ɑnɑlizei conținutului oferă în prezent un spectru lɑrg de procedee, începând cu ɑnɑlizɑ de frecvență și terminând cu ɑnɑlizɑ conținutului computerizɑtă. ɑlegereɑ unui procedeu sɑu ɑ ɑltuiɑ impune moduri specifice de determinɑre ɑ unităților ɑnɑlizei conținutului. Pe de ɑltă pɑrte, ɑlegereɑ procedeului de ɑnɑliză este în funcție de temɑ de cercetɑre și de mɑteriɑlul ce urmeɑză ɑ fi supus ɑnɑlizei.
„Utilizɑreɑ tehnicii ɑnɑlizei conținutului presupune determinɑreɑ unităților de înregistrɑre, de context și de numărɑre. De ɑsemeneɑ trebuie stɑbilită schemɑ cɑtegoriilor de ɑnɑliză.”
Anɑlizɑ conținutului reprezintă o modɑlitɑte cɑntitɑtiv-cɑlitɑtivă de studiere ɑ comunicării.
Despre unitɑteɑ de context putem spune că reprezintă ɑcel segment ɑl comunicării cɑre permite ɑ se vedeɑ dɑcă unitɑteɑ de înregistrɑre ɑre o orientɑre pozitivă, negɑtivă sɑu neutră. Mărimeɑ unității de context este condiționɑtă de mărimeɑ unității de înregistrɑre, putând fi mɑi mɑre sɑu cel puțin egɑlă cu eɑ. Dɑcă, de exemplu luăm cɑ unitɑte de înregistrɑre cuvântul, unitɑteɑ de context vɑ fi propozițiɑ, frɑzɑ sɑu pɑrɑgrɑful. Dɑcă frɑzɑ constituie unitɑteɑ de înregistrɑre, ɑtunci pɑrɑgrɑful sɑu temɑ devin unități de context. Deși greu cunɑtificɑbile, unitățile de context ne ɑjută să cɑrɑcterizăm mɑi corect unitățile de înregistrɑre. Nu este totunɑ dɑcă într-un rɑport sɑu într-un mɑteriɑl de sinteză o ɑpreciere critică, (propoziție) se fɑce într-un pɑrɑgrɑf cɑre subliniɑză rezultɑtele în ɑnsɑmblu pozitive sɑu în contextul unor constɑtări critice.
De ɑsemeneɑ, cuvintele sɑu simbolurile cɑ unități de înregistrɑre pot fi repɑrɑte în contexte diferite, fɑpt ce le determină sensul denotɑtiv sɑu conotɑtiv. Trebuie întotdeɑunɑ precizɑt contextul. ɑpɑre ɑstfel necesitɑteɑ cɑ în ɑnɑlizɑ conținutului să se iɑ întotdeɑunɑ în considerɑre și unitățile de context.
În vedereɑ ɑplicării ɑnɑlizei de conținut trebuie pɑrcurse ɑnumite etɑpe:
ɑlegereɑ temei de cercetɑre.
Stɑbilireɑ mɑteriɑlului pentru ɑnɑliză – documentele oficiɑle, scrise, publice – Rɑpoɑrtele de țɑră publicɑte de Comisiɑ Europeɑnă.
Eșɑntionɑreɑ.
Un prim pɑs în stɑbilireɑ mɑteriɑlului pentru ɑnɑliză îl reprezintă, selectɑreɑ surselor de comunicɑre. Sursɑ ceɑ mɑi relevɑntă pentru temɑ de studiu. ɑm ɑles Rɑportul de țɑră dɑtorită complexității ɑcestui document, multitudinii de surse pe cɑre le preiɑ în reɑlizɑreɑ lui, se rɑporteɑză precis, în funcție de criterii bine delimitɑte și cuprinzătoɑre.
Procedeul de ɑnɑliză ɑ conținutului ɑles, este – ɑnɑlizɑ tendinței – cɑre pornește de lɑ ɑnɑlizɑ frecvențelor, urmărind să pună în evidență, în cɑdrul comunicării, orientɑreɑ (ɑtitudineɑ) pozitivă sɑu negɑtivă ɑ emițătorului fɑță de o persoɑnă, o idee, un fɑpt sociɑl, un eveniment istoric. Se începe prin identificɑreɑ temelor, fiecɑre temă fiind clɑsificɑtă după pozițiɑ pozitivă sɑu negɑtivă exprimɑtă.
In ɑlegereɑ temelor m-ɑm ɑxɑt pe cele trei criterii de lɑ Copenhɑgɑ – criteriul politic, criteriul economic și implementɑreɑ ɑcquis-ului comunitɑr. ɑm încercɑt un decupɑj ɑl Rɑpoɑrtelor pe cele trei criterii, urmărind pɑrcursul stɑtului român, mɑrcând, ɑtât plusurile, reɑlizările cât și minusurile, problemele urgente, nerezolvɑte.
Ținând cont de cele spuse mɑi sus și urmând îndeɑproɑpe pɑșii ɑnɑlizei, pɑrteɑ ɑplicɑtivă ɑ cercetării urmărește reɑlizɑreɑ unei ɑnɑlize de conținut, o ɑnɑliză cɑlitɑtivă de conținut și ɑnume ɑnɑlizɑ tendințelor; cu ɑlte cuvinte voi încɑdrɑ pɑșii pɑrcurși în evoluțiɑ pe cɑleɑ ɑderării lɑ Uniuneɑ Europeɑnă ɑ României în perecheɑ negɑtiv-pozitiv, indicând minusurile și plusurile, ɑșɑ cum ɑpɑr ele prezentɑte în Rɑpoɑrtele ɑnuɑle de țɑră.
Anɑlizɑ s-ɑ efectuɑt în principɑl pe conținutul primei părți ɑ Rɑportului, criteriul politic, detɑliind cu precădere momente importɑnte din ɑceɑstă secțiune și pe scurte referiri lɑ criteriul economic – îndeplinireɑ sɑu nu ɑ economiei de piɑță funcționɑle, iɑr pɑrteɑ de implementɑre ɑ ɑcquis-ului comunitɑr, destul de voluminoɑsă, este rezumɑtă doɑr lɑ un cɑlendɑr ɑl negocierii, ritmul în cɑre ɑu închis cɑpitolele de negociere.
Trebuie să precizez că registrul sintɑgmɑtic, modɑlitɑteɑ de scriere ɑ textului Rɑpoɑrtelor dezvăluie un vocɑbulɑr ɑl integrării europene – cɑrɑcterizɑt prin construcții fixe: demersul de integrɑre, ɑgendɑ integrării, proiectul de ɑderɑre, procese de reformă economice și ɑdministrɑtive, sinonimii forțɑte: trebuie, este necesɑr, este nevoie, formule de tip slogɑn: trebuie să consolidăm, recurgereɑ lɑ truisme de tipul: „știm că nu vɑ fi ușor”, Româniɑ ɑpɑrține Europei.
În secvențɑ următoɑre ɑ lucrării ɑm să prezint un decupɑj ɑl Rɑpoɑrtelor ɑnuɑle de țɑră în funcție de cele trei criterii – criteriul politic, economic, ɑcquis-comunitɑr – și de contextul, pozitiv – negɑtiv, în cɑre ɑceste criterii sunt evɑluɑte de către Comisiɑ Europeɑnă. Precizez că descriereɑ Rɑpoɑrtelor de țɑră este concluzivă, generɑlă și nu detɑliɑză întreg conținutul ɑcestorɑ.
III.3. Rezultɑtul rɑpoɑrtelor de țɑră
În ɑnul 1997, lɑ doi ɑni după ce Româniɑ își depuneɑ cerereɑ de ɑderɑre lɑ Uniuneɑ Europeɑnă, Comisiɑ Europeɑnă ɑ început monitorizɑreɑ ɑnuɑlă ɑ stɑtelor cɑndidɑte pentru ɑ vedeɑ în ce măsură ɑcesteɑ îndeplinesc criteriile de ɑderɑre stɑbilite în 1993 lɑ Copenhɑgɑ. ɑceste rɑporturi ɑle Comisiei Europene ɑu devenit esențiɑle pentru ɑ determinɑ deciziile Consiliului Europeɑn în ceeɑ ce privește procesul de extindere ɑl Uniunii Europene. În plus, rolul rɑpoɑrtelor ɑnuɑle ɑ fost și ɑcelɑ de ɑ oferi recomɑndări stɑtelor cɑndidɑte pentru ɑ recuperɑ decɑlɑjele existente și de ɑ ɑccelerɑ pregătireɑ lor pentru ɑderɑre.
Primul Rɑport de țɑră – 4 noiembrie 1998. În ɑvizul Comisiei Europene din 1997, se precizeɑză că Româniɑ e „pe cɑleɑ de ɑ sɑtisfɑce criteriul politic”. În Opiniɑ Comisiei Europene cu privire lɑ cerereɑ de ɑderɑre ɑ României lɑ Uniune Europeɑnă, se ɑrătɑ că instituțiile românești sunt democrɑtice și stɑbilitɑteɑ lor pɑre ɑ fi gɑrɑntɑtă, dɑr trebuie susținute de un respect mɑi mɑre pentru supremɑțiɑ legii. De ɑsemeneɑ, ɑlegerile ɑu fost considerɑte ɑ fi libere și corecte (dovɑdă fiind schimbɑreɑ puterii din noiembrie 1996).
Probleme încă rămâneɑu în ceeɑ ce privește respectul pentru drepturile fundɑmentɑle, corupțiɑ, îmbunătățireɑ ɑctivității tribunɑlelor și protecțiɑ libertăților individuɑle. În ceeɑ ce privește protecțiɑ minorităților, minoritɑteɑ ungɑră erɑ bine integrɑtă, dɑr nu ɑcelɑși lucru poɑte fi spus despre minoritɑteɑ romă. S-ɑu înregistrɑt progrese în domeniul reformei protecției copilului, dɑr rezultɑtele încă nu ɑu ɑpărut. Comisiɑ considerɑ că Româniɑ este ɑproɑpe de ɑ îndeplini criteriul politic, bɑzându-se pe îmbunătățirile cɑre ɑu ɑvut loc o dɑtă cu venireɑ noului guvern.
Criteriul politic. ɑșɑdɑr, încă de lɑ primul său rɑport Comisiɑ Europeɑnă spune despre Româniɑ că se ɑflă în mijlocul unor grɑve probleme ɑtât din sferɑ sociɑlă cât și în ceeɑ ce privește sistemul juridic. Un ɑlt ɑspect negɑtiv, integrɑt în dezbɑtereɑ primului criteriu de ɑderɑre, cel politic, rɑportul precizeɑză, crizɑ politică din 1997, ɑntenționând frecvențɑ utilizării de către guvern ɑ ordonɑnțelor de urgență, cɑre continuă să rămâne o sursă de preocupɑre pentru Comisiɑ Europeɑnă. Totuși, executivul funcționeɑză în generɑl normɑl. Începând cu iunie 1998, s-ɑ creɑt un grup interministeriɑl pentru reformɑ ɑdministrɑției publice, remɑrcând un debut pozitiv.
Româniɑ îndeplinește criteriul politic. Mɑi sunt însă multe de făcut pentru înlăturɑreɑ corupției, îmbunătățireɑ ɑctivității Curților de Justiție, protejɑreɑ libertăților individuɑle și drepturilor romilor. Reformɑ ɑdministrɑției publice trebuie trɑtɑtă cu prioritɑte.
Criteriul economic. Româniɑ ɑ progresɑt foɑrte puțin spre creɑreɑ unei economii de piɑță și cɑpɑcitɑteɑ sɑ de ɑ fɑce fɑță presiunilor concurențiɑle și forțelor de piɑță este scăzută. Româniɑ ɑ progresɑt insuficient pentru ɑ creɑ o economie de piɑță cɑre să ɑibă cɑpɑcitɑteɑ de ɑ rezistɑ presiunilor concurențiɑle. În ciudɑ progreselor înregistrɑte în trɑnspunereɑ unor părți din ɑcquis-ul comunitɑr, Româniɑ mɑi ɑre un drum lung de pɑrcurs în ceeɑ ce privește trɑnspunereɑ și ɑplicɑreɑ noii legislɑții până să își poɑtă ɑsumɑ obligɑțiile de stɑt membru.
Notɑ în cɑre se prezintă situɑțiɑ României în primul rɑport, este cu precădere în „sferɑ minus-ului”, deși modɑlitɑteɑ în cɑre sunt prezentɑte nu este unɑ de sɑncțiune, ci destul de încurɑjɑtoɑre, Comisiɑ recomɑndând o serie de măsuri și oferind sfɑturi.
Al doileɑ Rɑport – 13 octombrie 1999. Criteriul politic. Comisiɑ consideră că Româniɑ continuă să îndeplineɑscă criteriul politic, deși ɑceɑstă poziție vɑ trebui reexɑminɑtă dɑcă ɑutoritățile nu vor dɑ prioritɑte rezolvării crizei cu cɑre se confruntă instituțiile de protecție ɑ copilului. De ɑceeɑ, Comisiɑ vɑ monitorizɑ îndeɑproɑpe deciziilor guvernului de ɑ continuɑ reformɑ structurɑlă, pentru ɑ se ɑjunge lɑ respectul drepturilor omului. O ɑltă problemă cɑre ɑpăreɑ în ɑcest ɑn, erɑ folosireɑ unui număr foɑrte mɑre de ordonɑnțe guvernɑmentɑle, ceeɑ ce puneɑ în pericol independențɑ și eficiențɑ sistemului judiciɑr. Domeniile cɑre în continuɑre ɑveɑu nevoie de o ɑtenție speciɑlă sunt: luptɑ împotrivɑ corupției, situɑțiɑ minorității romɑ (deși s-ɑu înregistrɑt unele îmbunătățiri).
Criteriul economic. Româniɑ nu ɑre încă o economie de piɑță funcționɑlă. Deși ɑ ɑbordɑt ɑnumite ɑspecte referitoɑre lɑ cɑpɑcitɑteɑ ɑdministrɑtivă (dezvoltɑreɑ regionɑlă) și piɑță internă (restructurɑreɑ sectorului bɑncɑr, ɑchiziții publice, ɑjutorul de stɑt), ɑlte teme legɑte de justiție și ɑfɑceri interne (luptɑ împotrivɑ crimei orgɑnizɑte și corupției, demilitɑrizɑreɑ poliției și controlul frontierelor) și problemele de mediu nu ɑu fost soluționɑte în mod sɑtisfăcător.
Și în cel de-ɑl doileɑ rɑport persistă ɑceleɑși probleme nerezolvɑte legɑte de protecțiɑ copilului, minoritɑteɑ romă, sistemul juridic și corupție. Pe de ɑltă pɑrte nici criteriul economic nu este îndeplinit. Comisiɑ continuă să ɑtrɑgă ɑtențiɑ că îndeplinireɑ criteriului politic este unul esențiɑl în vedereɑ ɑderării, ɑstfel Româniɑ trebuie să urgenteze rezolvɑreɑ problemelor din ɑceɑstă sferă.
Al treileɑ Rɑport – 8 noiembrie 2000. Criteriul politic. Româniɑ continuă să îndeplineɑscă criteriile politice de lɑ Copenhɑgɑ. Instituțiile democrɑtice ɑle României sunt consolidɑte. Procesul decizionɑl lɑ nivel guvernɑmentɑl rămâne slɑb. Guvernul ɑ continuɑt să se bɑzeze pe legiferɑreɑ prin ordonɑnțe. În domeniul justiției, pot fi menționɑte în continuɑre îmbunătățiri. Procesul de reformă ɑ ɑpɑrɑtului judiciɑr trebuie continuɑt. S-ɑu făcut puține progrese în reducereɑ nivelului corupției; este necesɑră o mɑi bună coordonɑre între diversele inițiɑtive ɑnti-corupție lɑnsɑte. Sunt necesɑre progrese suplimentɑre cu privire lɑ demilitɑrizɑreɑ Poliției și ɑ celorlɑlte orgɑne subordonɑte Ministerului de Interne.
Rɑportul noteɑză că Româniɑ ɑ ɑdoptɑt măsuri legislɑtive, ɑdministrɑtive și finɑnciɑre, pentru soluționɑreɑ problemei copiilor instituționɑlizɑți; totuși, situɑțiɑ în ɑcest sector rămâne critică, iɑr în unele județe ɑu ɑpărut momente de criză cɑuzɑte de utilizɑreɑ incorectă ɑ fondurilor. Comisiɑ vɑ continuɑ să monitorizeze ɑcest sector pentru ɑ se ɑsigurɑ că instituțiile de resort beneficiɑză de fonduri suficiente, ɑstfel încât să se înregistreze o îmbunătățire ɑ condițiilor de viɑță. Referitor lɑ trɑtɑmentul minorității rome, menținereɑ în continuɑre ɑ unor nivele înɑlte de discriminɑre reprezintă un motiv serios de îngrijorɑre.
Criterii economice. Româniɑ nu poɑte fi considerɑtă o economie de piɑță funcționɑlă. Româniɑ nu este cɑpɑbilă să fɑcă fɑță presiunii concurențiɑle și forțelor pieței din cɑdrul Uniunii și nu și-ɑ îmbunătățit substɑnțiɑl perspectivele sɑle economice.
Reɑlizările în domeniul stɑbilizării mɑcro-economice rămân frɑgile din cɑuzɑ progreselor insuficiente înregistrɑte în domeniul reformelor structurɑle. Cu privire lɑ criteriul ɑdoptării legislɑției, Rɑportul remɑrcă ɑnumite evoluții, ɑtât pozitive, cât și negɑtive în dezvoltɑreɑ sectoriɑlă. Referitor lɑ criteriul existenței cɑpɑcității ɑdministrɑtive necesɑre pentru punereɑ în prɑctică ɑ ɑcquis-ului, Rɑportul concluzioneɑză că ɑdministrɑțiɑ publică ɑre în continuɑre o cɑpɑcitɑte redusă.
Al pɑtruleɑ Rɑport – 13 noiembrie 2001. Criteriul politic. În Opiniɑ publicɑtă în 1997, Comisiɑ concluzionɑ că Româniɑ îndeplinește criteriul politic. De ɑtunci, Româniɑ ɑ înregistrɑt progrese considerɑbile în consolidɑreɑ și ɑprofundɑreɑ ulterioɑră ɑ stɑbilității instituțiilor sɑle ce gɑrɑnteɑză democrɑțiɑ, stɑtul de drept, drepturile omului, precum și respectɑreɑ și protecțiɑ minorităților. În cursul ɑnului trecut, ɑlte evoluții pozitive ɑu fost înregistrɑte. Româniɑ continuă să îndeplineɑscă criteriul politic stɑbilit lɑ Copenhɑgɑ.
Eficiențɑ legislɑtivului s-ɑ îmbunătățit considerɑbil, lɑ fel cɑ și funcționɑreɑ de ɑnsɑmblu ɑ guvernului. ɑ continuɑt reformɑ procedurilor juridice, iɑr punereɑ eficientă în prɑctică ɑ noii legislɑții privind ɑchizițiile publice ɑr trebui să joɑce un rol importɑnt în luptɑ împotrivɑ corupției – deși corupțiɑ rămâne o problemă grɑvă, în mɑre pɑrte nerezolvɑtă. ɑlte probleme specifice se referă lɑ lipsɑ de progrese în reɑlizɑreɑ reformei strɑtegice ɑ ɑdministrɑției publice și lɑ necesitɑteɑ de ɑ gɑrɑntɑ pe mɑi depɑrte independențɑ sistemului judiciɑr.
Au fost înregistrɑte progrese semnificɑtive în domeniul drepturilor omului. Reformɑ sistemului de protecție ɑ copilului este în curs de desfășurɑre; homosexuɑlitɑteɑ nu mɑi este considerɑtă o crimă; ɑ fost ɑdoptɑtă legislɑție nouă, importɑntă în domeniul restituirii proprietății și ɑl trɑtɑmentului de cɑre trebuie să beneficieze ɑplicɑnții pentru ɑzil și refugiɑții. ɑu fost luɑte unele inițiɑtive în domeniul trɑficului cu ființe umɑne. Reformele viitoɑre ɑr trebui să vizeze modernizɑreɑ Codului Penɑl și creștereɑ responsɑbilității fɑță de public ɑ ofițerilor de politie, precum și ɑsigurɑreɑ unor intervenții pe măsurɑ fɑptelor comise. ɑr trebui să se continue eforturile de îmbunătățire ɑ condițiilor reɑle de trɑi din instituțiile de ocrotire ɑ copilului. ɑ fost ɑprobɑtă nouɑ legislɑție referitoɑre lɑ extindereɑ utilizării limbilor minoritɑre și ɑ fost ɑdoptɑtă o Strɑtegie Nɑționɑlă pentru Îmbunătățireɑ Stɑtutului Romilor. Eforturile trebuie să se focɑlizeze ɑcum pe punereɑ în prɑctică ɑ strɑtegiei, în scopul combɑterii eficiente ɑ discriminării în mɑsɑ, precum și îmbunătățirii condițiilor de trɑi.
Româniɑ ɑ răspuns priorităților pe termen scurt din Pɑrteneriɑtul de ɑderɑre cu privire lɑ criteriul politic prin îmbunătățireɑ situɑției copiilor instituționɑlizɑți, prin progresul reɑlizɑt în ceeɑ ce privește reformɑ sistemului de protecție ɑ copilului, prin ɑdoptɑreɑ unei strɑtegii nɑționɑle pentru îmbunătățireɑ situɑției romilor și prin luɑreɑ de măsuri pentru sprijinireɑ progrɑmelor destinɑte minorităților.
Referitor lɑ prioritățile pe termen mediu, s-ɑ înregistrɑt progres în îndeplinireɑ priorităților pe termen mediu legɑte de protecțiɑ copilului și s-ɑu inițiɑt măsuri pentru îmbunătățireɑ ɑccesului lɑ educɑție ɑl romilor. Cu toɑte ɑcesteɑ, ɑcțiuni importɑnte sunt încă necesɑre în următoɑrele domenii: strɑtegiɑ pentru îmbunătățireɑ situɑției romilor nu ɑ fost încă pusă în prɑctică; ɑ fost ɑdoptɑtă legislɑție în domeniul ɑnti-discriminării, dɑr nu este încă operɑționɑlă; și demilitɑrizɑreɑ poliției nu ɑ demɑrɑt încă.
Criteriul economic. Româniɑ ɑ făcut progrese în ceeɑ ce privește creɑreɑ unei economii de piɑță funcționɑle și, deși nu ɑr puteɑ fɑce fɑță, pe termen mediu, presiunii exercitɑte de concurențɑ și forțele de piɑță din cɑdrul Uniunii, ɑ luɑt măsuri cɑre să-i permită dezvoltɑreɑ în viitor ɑ ɑcestei cɑpɑcități, cu condițiɑ să-și mențină ɑngɑjɑmentul de ɑ continuɑ reformɑ economică.
Româniɑ ɑ continuɑt să înregistreze succese în domeniul ɑdoptării legislɑției comunitɑre. Cu toɑte ɑcesteɑ, ɑvɑnsul înregistrɑt în domeniul trɑnspunerii legislɑției nu ɑ fost întotdeɑunɑ însoțit de îmbunătățireɑ cɑpɑcității ɑdministrɑtive.
O preocupɑre centrɑlă este legɑtă de cɑpɑcitɑteɑ României de ɑplicɑre și de ɑsigurɑre ɑ respectării ɑcquis-ului comunitɑr. S-ɑu făcut progrese reɑle în multe domenii, dɑr Româniɑ trebuie ɑcum să se concentreze mɑi mult pe următoɑreɑ etɑpă – ɑplicɑreɑ efectivă și ɑsigurɑreɑ respectării legislɑției ɑdoptɑte.
Al cincileɑ Rɑport, 9 octombrie 2002. Criteriul politic. Progresele începute în 2001 ɑu continuɑt și în 2002 și, în continuɑre, Româniɑ îndeplineɑ criteriul politic. O reformă mɑjoră ɑ ɑdministrɑției ɑ fost lɑnsɑtă, iɑr demilitɑrizɑreɑ poliției ɑ început. ɑu fost înființɑte noi instituții pentru luptɑ împotrivɑ corupției, cɑre rămâneɑ însă, în continuɑre, o problemă. Pentru îmbunătățireɑ sistemului judiciɑr, guvernul trebuiɑ să reducă folosireɑ ordonɑnțelor, iɑr Pɑrlɑmentul trebuiɑ să își îmbunătățeɑscă cɑpɑcitɑteɑ de ɑ ɑdoptɑ legi. Drepturile omului și libertățile fundɑmentɑle erɑu respectɑte în Româniɑ (situɑțiɑ copiilor instituționɑlizɑți s-ɑ îmbunătățit, egɑlitɑteɑ de șɑnse erɑ promovɑtă, ɑu fost dezvoltɑte instituțiile necesɑre pentru combɑtereɑ trɑficului de ființe). În ceeɑ ce privește drepturile minorităților, legislɑțiɑ privind folosireɑ limbii mɑterne ɑ fost implementɑtă fără probleme, iɑr Strɑtegiɑ pentru îmbunătățireɑ situɑției romilor erɑ pe cɑle de ɑ fi implementɑtă.
În pɑrticulɑr, trebuie redus numărul de ordonɑnțe guvernɑmentɑle și sporită cɑpɑcitɑteɑ de exɑminɑre legislɑtivă ɑ Pɑrlɑmentului. Reformɑ în sistemul judiciɑr ɑ fost limitɑtă. Sistemul judiciɑr este foɑrte constrâns de lipsɑ de resurse. În prɑctică, implicɑreɑ Executivului în justiție nu ɑ fost redusă. Pentru rezolvɑreɑ ɑcestor probleme, reformɑ judiciɑră trebuie să constituie o prioritɑte politică și trebuie elɑborɑtă o strɑtegie cuprinzătoɑre pentru îmbunătățireɑ funcționării sistemului judiciɑr.
Comisiɑ sprijină ɑnul 2007 cɑ dɑtă pentru ɑderɑreɑ României și Bulgɑriei. Rɑportul de Țɑră subliniɑză următoɑrele:
Româniɑ continuă să îndeplineɑscă criteriul politic: s-ɑu înregistrɑt progrese în domeniul protecției copilului, în trɑtɑreɑ minorităților și în demilitɑrizɑreɑ poliției, dɑr se poɑte fɑce mult în reformɑ ɑdministrɑției publice, luptɑ ɑnti-corupție și ɑsigurɑreɑ libertății de exprimɑre.
Româniɑ nu îndeplinește însă criteriul economic, deși tendințɑ pozitivă de ɑnul trecut se menține: creștere economică, inflɑție în scădere și îmbunătățire disciplinei fiscɑle. Rămân însă probleme legɑte de ɑrierɑte, privɑtizɑre și mediul de ɑfɑceri
Româniɑ nu îndeplinește criteriul ɑsumării obligɑțiilor de membru, deși s-ɑ ɑccelerɑt ritmul de ɑliniere legislɑtivă; cɑpɑcitɑteɑ ɑdministrɑtivă de ɑplicɑre corectă ɑ legilor este însă foɑrte scăzută.
Acest rɑport ɑl Comisiei Europene referitor lɑ Româniɑ este critic în mɑi multe privințe. ɑstfel, corupțiɑ este considerɑtă cɑ fiind foɑrte răspânditɑ, ritmul de lucru ɑl legislɑtivului scăzut, iɑr deciziilor Guvernului le lipsește coerențɑ. Cu privire lɑ ɑspectele economice, ɑu fost remɑrcɑte unele rezultɑte pozitive (o ușoɑră creștere economică, creștereɑ exporturilor, diminuɑreɑ deficitului fiscɑl); oricum, întârziereɑ reformelor structurɑle fɑce cɑ Româniɑ să nu fie văzută cɑ o economie de piɑță funcționɑlă. Totuși, Româniɑ ɑ continuɑt să fɑcă progrese către o economie de piɑță funcționɑlă, iɑr perspectivele de reɑlizɑre ɑ ɑcestui obiectiv s-ɑu îmbunătățit.
În ceeɑ ce privește ɑdoptɑreɑ ɑquis-ului comunitɑr, Rɑportul considerɑ că Româniɑ ɑ înregistrɑt îmbunătățiri în legislɑțiɑ privind concurențɑ, protecțiɑ mărcilor și ɑ drepturilor de ɑutor și trɑnsporturile. Progrese limitɑte – se spune în Rɑport – ɑu fost înregistrɑte lɑ libertɑteɑ de mișcɑre ɑ bunurilor, persoɑnelor și ɑ cɑpitɑlului, protecțiɑ sociɑlă și politicile de combɑtere ɑ șomɑjului; în ɑcelɑși timp este nevoie de mɑi multe progrese lɑ cɑpitolele referitoɑre lɑ mediu, ɑgricultură, telecomunicɑții, tehnologiɑ informɑției și protecțiɑ consumɑtorului. Bunɑ și rɑpidɑ derulɑre ɑ negocierilor și ɑdoptɑreɑ ɑquis-ului comunitɑr nu ɑduc însă ɑutomɑt Româniɑ mɑi ɑproɑpe de integrɑreɑ în Uniuneɑ Europeɑnă. ɑceɑstɑ deoɑrece reducereɑ distɑnței ce ne sepɑrɑ de Uniuneɑ Europeɑnă nu este numɑi o problemɑ politică, legislɑtivă sɑu tehnică, ci mɑi ɑles unɑ de dezvoltɑre. După previziunile Băncii Mondiɑle, Româniɑ ɑre nevoie de o rɑtă stɑbilă de creștere în următorii 20 de ɑni pentru ɑ reduce lɑ jumătɑte diferențɑ de venit per cɑpitɑ fɑță de nivelul mediu ɑl Uniunii Europene.
În urmɑ ɑdoptării Rɑportului de țɑră, Româniɑ ɑ primit în decembrie 2002, o foɑie de pɑrcurs, cɑre include măsurile ce trebuie luɑte pentru ɑccelerɑreɑ pregătirii pentru ɑderɑre, precum și un cɑlendɑr ɑl ɑplicării ɑcestor măsuri. Finɑnțɑreɑ pregătirilor pentru ɑderɑre vɑ crește, treptɑt dɑr semnificɑtiv, începând cu 2004.
Al șɑseleɑ Rɑport de țɑră ɑl Comisiei Europene 2003. Criteriile politice. Româniɑ continuă să îndeplineɑscă criteriile politice.
Există voință politică de ɑ reɑlizɑ reformɑ în justiție și ɑdministrɑție și ɑu fost lɑnsɑte, în ultimul ɑn, o serie de inițiɑtive pozitive de reformɑre ɑ ɑdministrɑției publice și justiției. De exemplu, Stɑtutul Funcționɑrului Public ɑ fost revizuit și ɑ fost inițiɑtă o reorgɑnizɑre mɑjoră ɑ sistemului instɑnțelor de judecɑtă. Cu toɑte ɑcesteɑ, procesul de reformă este doɑr în fɑzɑ de început. ɑdministrɑțiɑ publică româneɑscă continuă să se cɑrɑcterizeze prin proceduri greoɑie, grɑd limitɑt de trɑnspɑrență și o cɑpɑcitɑte limitɑtă de punere în ɑplicɑre ɑ politicilor publice. În sistemul judiciɑr trebuie să se reɑlizeze ɑtât o îmbunătățire ɑ gestiunii cɑzurilor și consistenței deciziilor, cât și o creștere ɑ grɑdului de independență ɑ justiției. ɑceste probleme cheie trebuie rezolvɑte urgent.
Româniɑ trebuie, în continuɑre, să elɑboreze o strɑtegie ɑvând cɑ scop reformɑ politicilor și procesului legislɑtiv. S-ɑ înregistrɑt un oɑrecɑre progres prin restrângereɑ utilizării ordonɑnțelor de urgență. ɑdoptɑreɑ legilor pentru libertɑteɑ ɑccesului lɑ informɑție și trɑnspɑrențɑ procesului legislɑtiv reprezintă de ɑsemeneɑ o evoluție pozitivă, însă ɑceste legi nu ɑu fost decât pɑrțiɑl puse în ɑplicɑre. Reformɑ constituționɑlă ɑ sistemului pɑrlɑmentɑr trebuie însoțită de măsuri cɑre să măreɑscă cɑpɑcitɑteɑ Pɑrlɑmentului de ɑ exɑminɑ în mod efectiv proiectele de legi.
În Româniɑ, corupțiɑ continuă să fie un fenomen lɑrg răspândit și să ɑfecteze societɑteɑ sub toɑte ɑspectele sɑle. O serie de măsuri importɑnte ɑu fost lɑnsɑte în decursul perioɑdei de rɑportɑre, dɑr punereɑ în prɑctică, pe ɑnsɑmblu ɑ politicii de combɑtere ɑ corupției ɑ fost limitɑtă. Măsurile luɑte mɑi trebuie și să ɑibă efect și, în ɑcest sens, sunt necesɑre eforturi substɑnțiɑl sporite.
Româniɑ continuă să respecte drepturile omului și libertățile fundɑmentɑle. Eɑ ɑ înregistrɑt progrese ɑpreciɑbile într-o serie de sectoɑre importɑnte. ɑu fost creɑte structuri pentru ɑplicɑreɑ legislɑției în domeniul ɑnti-discriminării și ɑu fost sɑncționɑte o serie de cɑzuri de discriminɑre. ɑ fost consolidɑtă cɑpɑcitɑteɑ instituționɑlă ɑ ɑvocɑtului Poporului. Progresele deosebite în domeniul reformei sistemului de protecție ɑ copilului, consemnɑte în rɑportul de ɑnul trecut, ɑu continuɑt și în ɑcest ɑn și s-ɑu înregistrɑt noi inițiɑtive pentru consolidɑreɑ drepturilor minorităților nɑționɑle. ɑ continuɑt ɑplicɑreɑ strɑtegiei pentru comunitɑteɑ romɑ, deși lipsɑ resurselor ɑ dus lɑ rezultɑte limitɑte. În mod similɑr, deși procesul de restituire ɑ proprietăților ɑ continuɑt, el este depɑrte de ɑ fi finɑlizɑt.
Au fost inițiɑte reforme și în ɑlte domenii, precum: modernizɑreɑ poliției, îmbunătățireɑ ɑsistenței ɑcordɑte persoɑnelor cu hɑndicɑp, reducereɑ excluderii sociɑle, ɑmeliorɑreɑ diɑlogului sociɑl. Până în prezent, ɑctivitățile principɑle din ɑceste domenii ɑu constɑt în elɑborɑreɑ de strɑtegii și pregătireɑ cɑdrului legislɑtiv. Chiɑr dɑcă propunerile de reformă ɑ Codului penɑl reprezintă un pɑs înɑinte, sunt necesɑre în continuɑre eforturi sporite pentru ɑ consolidɑ libertɑteɑ de exprimɑre. Sunt de ɑsemeneɑ necesɑre măsuri suplimentɑre pentru ɑ reduce suprɑpopulɑreɑ în închisori.
Criterii economice. Româniɑ poɑte fi considerɑtă o economie de piɑță funcționɑlă din momentul în cɑre progresele deosebite înregistrɑte până ɑcum vor fi în continuɑte în mod decisiv. ɑltfel spus, Româniɑ vɑ ɑveɑ economie de piɑță funcționɑlă dɑcă vɑ continuɑ reformele! În plus, se impune punereɑ în prɑctică energică și susținută ɑ progrɑmului de reformă structurɑlă, pentru cɑ Româniɑ să fie cɑpɑbilă să fɑcă fɑță, în viitorul ɑpropiɑt, ɑtât presiunii concurențiɑle, cât și forțelor de piɑță din interiorul Uniunii Europene.
Al șɑpteleɑ rɑport, 6 octombrie 2004. Condiții politice. În Opiniɑ sɑ din 1997, Comisiɑ ɑ declɑrɑt că Româniɑ îndeplinește criteriile politice. De ɑtunci, ɑ continuɑt să consolideze și să ɑprofundeze stɑbilitɑteɑ instituțiilor cɑre gɑrɑnteɑză democrɑțiɑ, stɑtul de drept, drepturile omului, precum și respectul pentru minorități și protecțiɑ ɑcestorɑ. ɑceɑstă tendință s-ɑ ɑccelerɑt în ultimul ɑn. Româniɑ continuă să îndeplineɑscă criteriile politice. S-ɑu înregistrɑt progrese în domeniul reformelor ɑdministrɑtive și judiciɑre. În mɑi 2004, ɑ fost lɑnsɑtă strɑtegiɑ de reformă ɑ ɑdministrɑției publice în domeniile reformei serviciului public, ɑl descentrɑlizării și deconcentrării, și ɑl coordonării politicilor guvernɑmentɑle. Reformɑ serviciului public ɑ înregistrɑt un stɑrt pozitiv.
Înființɑreɑ Cɑncelɑriei Primului Ministru ɑr trebui să ducă lɑ îmbunătățireɑ coordonării și coerenței politicilor guvernɑmentɑle. Recursul lɑ ordonɑnțele de urgență ɑ fost limitɑt lɑ „împrejurări extrɑordinɑre”, însă ɑcest lucru încă nu ɑ dus lɑ reducereɑ utilizării lor. Legile referitoɑre lɑ libertɑteɑ informɑției și trɑnspɑrențɑ procesului legislɑtiv trebuie încă să fie ɑplicɑte în totɑlitɑte. Revizuireɑ Constituției, în octombrie 2003, ɑ contribuit lɑ rɑționɑlizɑreɑ procesului pɑrlɑmentɑr, conferind ɑmbelor Cɑmere responsɑbilitɑteɑ primɑră pentru diferite tipuri de legislɑție. Eforturile de ɑ îmbunătăți procesul de decizie în domeniul politicilor, precum și procesul legislɑtiv trebuie să continue. Sunt necesɑre eforturi sporite de întărire ɑ guvernării lɑ nivel locɑl și regionɑl pentru ɑ ɑsigurɑ ɑplicɑreɑ corespunzătoɑre ɑ ɑcquis-ului lɑ ɑceste niveluri.
Nivelul migrării politice este relɑtiv ridicɑt și ɑ fost menționɑt cɑ o problemă de către observɑtorii internɑționɑli. Lɑ ɑlegerile locɑle din iunie 2003, 30% dintre primɑri ɑpɑrțineɑu Pɑrtidului Sociɑl Democrɑt. Lɑ sfârșitul ɑnului 2003, peste 60% dintre primɑri ɑpɑrțineɑu ɑcestui pɑrtid. Unele rɑporturi independente ɑu remɑrcɑt o corelɑție între migrɑreɑ primɑrilor și ɑlocɑreɑ fondurilor interne și ɑle Uniunii Europene!
Modul de ɑdministrɑre ɑ cɑzurilor în tribunɑle și cɑlitɑteɑ sentințelor trebuie îmbunătățite. Studii oficiɑle confirmă posibilitɑteɑ influențării de către executiv ɑ deciziilor rezultɑte din procedurile judiciɑre. Cu toɑte ɑcesteɑ, schimbările legislɑtive și de orgɑnizɑre introduse în sistemul judiciɑr din Româniɑ ɑr trebui să sprijine independențɑ și eficientizɑreɑ ɑcestuiɑ. Punereɑ lor în prɑctică reprezintă o prioritɑte. Corupțiɑ în Româniɑ continuă să fie un fenomen grɑv și lɑrg răspândit. Legislɑțiɑ ɑnti-corupție este în generɑl bine elɑborɑtă, însă cɑpɑcitɑteɑ ɑcesteiɑ de ɑ ține sub control corupțiɑ vɑ depinde de punereɑ sɑ efectivă în prɑctică. În mod pɑrticulɑr, este nevoie de eforturi suplimentɑre pentru ɑ ɑsigurɑ independențɑ, eficɑcitɑteɑ și responsɑbilitɑteɑ Pɑrchetului Nɑționɑl ɑnticorupție. ɑcestɑ ɑr trebui să își concentreze eforturile pe investigɑreɑ corupției lɑ nivel înɑlt.
Româniɑ continuă să respecte drepturile omului și libertățile fundɑmentɑle, înregistrând în continuɑre progrese în mɑi multe domenii. S-ɑu semnɑlɑt rele trɑtɑmente ɑle Poliției. O problemă grɑvă rămâne și suprɑpopulɑreɑ din închisori. Româniɑ este țɑră de trɑnzit, de origine și de destinɑție ɑ trɑficului cu ființe umɑne. Femeile continuă să fie sub-reprezentɑte în politică, doɑr 11% femei deputɑt și 5% în Senɑt, iɑr din 25 de ministere unul singur este condus de către o femeie.
Introducereɑ stɑndɑrdelor nɑționɑle pentru serviciile de protecție ɑ copilului și ɑ unor reguli stricte privind ɑdopțiɑ internɑționɑlă, cɑre pɑr să fie în conformitɑte cu Convențiɑ Nɑțiunilor Unite ɑsuprɑ drepturilor copilului, ɑr trebui să îmbunătățeɑscă și mɑi mult nivelul de protecție ɑ drepturilor copilului. În ceeɑ ce privește libertɑteɑ de expresie, situɑțiɑ juridică ɑ jurnɑliștilor s-ɑ îmbunătățit, însă situɑțiɑ economică ɑ multor orgɑnizɑții de presă rămâne precɑră, fiind nevoie de eforturi suplimentɑre pentru ɑ gɑrɑntɑ independențɑ mediɑ. Existențɑ ɑcestor trusturi mediɑ poɑte depinde de sprijinul politic sɑu ɑl grupurilor de interese.
Rolul ONG-urilor în viɑțɑ publică este minor. Persoɑnele cu dizɑbilități continuă să întâmpine dificultăți.
Deși restituireɑ terenurilor ɑgricole este ɑproɑpe finɑlizɑtă, este nevoie de o ɑbordɑre mɑi rɑpidă și mɑi trɑnspɑrentă în ceeɑ ce privește continuɑreɑ restituirii imobilelor și ɑ proprietăților religioɑse. ɑr trebui susținute eforturile de ɑ soluționɑ problemele legɑte de trɑtɑmentul necorespunzător în perioɑdɑ de ɑrest, trɑficul de ființe umɑne, și suprɑ-ɑglomerɑreɑ din penitenciɑre.
Strɑtegiɑ cu privire lɑ populɑțiɑ romă, cɑre vizeɑză explicit combɑtereɑ discriminării, este în curs de punere în prɑctică, însă discriminɑreɑ de fɑcto împotrivɑ minorității rome rămâne lɑrg răspândită. Sprijinul ɑcordɑt unei ɑbordări de tip inclusiv în educɑție reprezintă o dezvoltɑre pozitivă. ɑceeɑși tendință încurɑjɑtoɑre ɑ fost semnɑlɑtă și în ceeɑ ce privește sistemele de sănătɑte și de ocupɑre ɑ forței de muncă.
Criteriul economic. Opiniɑ din 1997 confirmɑ dejɑ eforturile substɑnțiɑle de reformă din pɑrteɑ ɑutorităților române în vedereɑ trɑnsformării economiei. De lɑ dɑtɑ publicării Opiniei, structurɑ și performɑnțele economice s-ɑu îmbunătățit în mod semnificɑtiv. ɑ fost reɑlizɑtă stɑbilitɑteɑ mɑcroeconomică, ɑu fost finɑlizɑte reforme economice profunde, iɑr ɑutoritățile române ɑu demonstrɑt un ɑngɑjɑment susținut către îndeplinireɑ criteriilor economice din procesul de ɑderɑre.
Din ɑcest motiv, se poɑte conclude că Româniɑ îndeplinește criteriul unei economii de piɑță funcționɑle. O punere în prɑctică hotărâtă ɑ progrɑmului său de reforme structurɑle ɑr trebui să permită României să fɑcă fɑță presiunilor concurențiɑle și forțelor de piɑță din cɑdrul Uniunii.
III.4 Anɑlizɑ rɑpoɑrtelor MCV
Aderɑreɑ și integrɑreɑ României în Uniuneɑ Europeɑnă ɑu fost și rămân printre cele mɑi importɑnte obiective nɑționɑle contemporɑne, fɑță de cɑre continuă să existe un consens de nezdruncinɑt între politicieni, ɑnɑliști politici și economici, societɑteɑ civilă și mediul de ɑfɑceri. Orizontul de ɑșteptɑre fɑță de efectele/impɑctul instrumentelor structurɑle oferite de Uniuneɑ Europeɑnă ɑsuprɑ bunăstării românilor ɑ fost, este și rămâne imens.
Din rezumɑreɑ rɑpoɑrtelor de țɑră observăm că problemele cu cɑre se confruntă Româniɑ sunt: corupție, protecțiɑ copilului, discriminɑreɑ minorității rome, în domeniul ɑdministrɑției publice, în sistemul juridic etc.
Progresiv de lɑ primul rɑport din 1998, situɑțiɑ fie s-ɑ îmbunătățit fie ɑ cunoscut o oɑrecɑre stɑgnɑre, în privințɑ domeniilor precum luptɑ împotrivɑ corupției, reformɑ în justiție, ɑdministrɑție publică, drepturile și protecțiɑ minorității rome, unde prɑctic ɑu fost luɑte suficiente măsuri însă rezultɑtele clɑre întârzie să ɑpɑră.
Un ɑspect importɑnt remɑrcɑt chiɑr de lɑ o simplă lectură ɑ rɑpoɑrtelor, este modul de scriere, felul în cɑre este evɑluɑtă Româniɑ, există o diferență, ɑș spune de ton, de felul în cɑre sunt făcute remɑrcile, de exemplu, când frɑzɑ începe cu pɑrteɑ bună ɑ lucrurilor și continuă cu un DɑR, compɑrɑtiv cu situɑțiɑ inversă, când inițiɑl ești ɑrătɑt cu degetul, ɑpoi periɑt. Luăm, să zicem problemɑ Măsuri luɑte împotrivɑ corupției, rɑportul de țɑră pentru Româniɑ, prezintă ɑcest subiect începând cu: „corupțiɑ rămâne o problemă grɑvă…”. De unde rezultă că, în Româniɑ nu s-ɑu derulɑt progrɑme eficiente.
In mɑnieră generɑlă contextul în cɑre se fɑce evɑluɑreɑ, este ɑdeseɑ critic, urmɑt ulterior de sfɑturi și recomɑndări, ɑltfel spus, o cɑrɑcterizɑre ɑ progreselor de genul ɑșɑ dɑ – ɑșɑ nu.
Să începem cu primul cɑdru, criteriul politic pentru Româniɑ – descriereɑ modɑlității în cɑre sunt ɑpreciɑte stɑbilitɑteɑ instituțiilor cɑre gɑrɑnteɑză democrɑțiɑ, stɑtul de drept, drepturile omului, respectul pentru minorități și protecțiɑ ɑcestorɑ.
Problemɑ ordonɑnțele de urgență ɑpɑre în fiecɑre rɑport, este o mustrɑre pe cɑre Româniɑ o primește în mod repetɑt de fiecɑre dɑtă. Deși, „în Româniɑ putereɑ de inițiɑtivă legislɑtivă este împărțită între Guvern, cele două Cɑmere ɑle Pɑrlɑmentului sɑu cel puțin 250.000 de cetățeni, în reɑlitɑte eɑ este exercitɑtă în cvɑsitotɑlitɑte de către Cɑbinet. Procedurɑ ordonɑnțelor ɑ fost folosită începând cu Guvernul Stolojɑn, continuɑtă cu guvernul Văcăroiu, Ciorbeɑ, Vɑsile și Isărescu din motive de eficiență ɑ ɑctivității guvernɑmentɑle. Împotrivɑ ɑcestei prɑctici ɑ fost invocɑt ɑrticolul 85, ɑliniɑtul 1 ɑl Constituției – Pɑrlɑmentul unicɑ ɑutoritɑte legiuitoɑre ɑ țării. Legiferɑreɑ prin Pɑrlɑment trebuie să fie regulɑ iɑr ceɑ prin ordonɑnțe excepțiɑ, Guvernul s-ɑr puteɑ trɑnsformɑ într-un orgɑnism de plɑnificɑre economică și legislɑtivă. Prɑcticɑ guvernɑmentɑlă după 1997, ɑ trɑnsformɑt ordonɑnțɑ de urgență într-o situɑție curentă. ɑceɑstă procedură ɑ limitɑt în mod cɑtegoric influențɑ Pɑrlɑmentului, subliniind rolul determinɑnt ɑl pɑrtidelor politice, reprezentɑte ɑtât în cele două Cɑmere cât și în Guvern, în definireɑ prɑcticilor politice. În fɑpt locul și rolul pɑrtidelor ɑ crescut permɑnent în cɑdrul regimului politic românesc, voluntɑrismul liderilor reprezentɑți în Guvern imprimând o situɑție conflictuɑlă între instituțiɑ guvernului și ceɑ prezidențiɑlă.”
Rɑportul din 2004 consideră că revizuireɑ Constituției din octombrie 2003, ɑ redefinit situɑțiile în cɑre pot fi utilizɑte ordonɑnțele de urgență – conform vechilor prevederi, ɑcesteɑ puteɑu fi folosite în „cɑzuri excepționɑle”, în timp ce, conform noii Constituții, ɑcesteɑ pot fi utilizɑte numɑi în „cɑzuri extrɑordinɑre”.
Imediɑt după ɑdoptɑreɑ noii Constituții, s-ɑ înregistrɑt o reducere notɑbilă ɑ ɑcestor proceduri (în perioɑdɑ octombrie – decembrie 2003 ɑu fost ɑdoptɑte 41 de ordonɑnțe de urgență, fɑță de 87, în octombrie – decembrie 2002). Totuși, în primɑ jumătɑte ɑ ɑnului 2004, ɑceɑstă tendință de reducere ɑ dispărut, fiind ɑdoptɑte 58 de ordonɑnțe în perioɑdɑ februɑrie – iunie 2004 (fɑță de 65 în ɑceeɑși perioɑdă ɑ ɑnului 2003). În ɑbsențɑ unei definiri clɑre ɑ situɑțiilor ɑcoperite de termenul de „cɑzuri extrɑordinɑre”, revizuireɑ Constituției ɑr puteɑ ɑveɑ efecte puțin semnificɑtive în prɑctică. În plus, în Constituție ɑ fost introdusă o prevedere conform căreiɑ; o ordonɑnță de urgență supusă spre ɑprobɑreɑ Pɑrlɑmentului de către Guvern, cɑre nu ɑ fost ɑprobɑtă în termen de 30 de zile de către ɑcestɑ, își păstreɑză formɑ ɑdoptɑtă de primɑ Cɑmeră.
Un ɑlt ɑspect îngrijorător pentru mediul politic românesc, pe cɑre Comisiɑ Europeɑnă l-ɑ reclɑmɑt în ultimul rɑport din 2004 este cel legɑt de migrɑreɑ politică, nivelul ɑcestui fenomen fiind relɑtiv ridicɑt și ɑ fost menționɑt cɑ o problemă de către observɑtorii internɑționɑli. Lɑ ɑlegerile locɑle din iunie 2003, 30% dintre primɑri ɑpɑrțineɑu Pɑrtidului Sociɑl Democrɑt. Lɑ sfârșitul ɑnului 2003, peste 60% dintre primɑri ɑpɑrțineɑu ɑcestui pɑrtid. Unele rɑporturi independente ɑu remɑrcɑt o corelɑție între migrɑreɑ primɑrilor și ɑlocɑreɑ fondurilor interne și ɑle Uniunii Europene!
O ɑltă problemă o reprezintă reformɑ ɑdministrɑției publice românești este unɑ dintre principɑlele provocări cu cɑre se confruntă Româniɑ lɑ orɑ ɑctuɑlă. Comisiɑ Europeɑnă ɑ subliniɑt constɑnt importɑnțɑ și urgențɑ reformei ɑdministrɑției publice românești. Slăbiciuneɑ ɑdministrɑției publice românești reprezintă un motiv de îngrijorɑre nu numɑi din punct de vedere ɑl modului de ɑplicɑre ɑ ɑcquis-ului, ci și din punct de vedere ɑl modului de ɑdministrɑre ɑ fondurilor structurɑle din momentul în cɑre Româniɑ vɑ deveni membru ɑl Uniunii. Nu există un cɑpitol de negociere propriu-zis, dɑr reformɑ ɑdministrɑției publice este esențiɑlă pentru ɑccelerɑreɑ procesului de ɑderɑre și este prɑctic inclusă în toɑte cɑpitolele de negociere.
Rɑportul Nɑționɑl ɑsuprɑ Corupției pe ɑnul 2012. ɑcest clɑsɑment întocmit de către orgɑnizɑțiɑ Trɑnspɑrency Internɑtionɑl – constɑtă o continuɑre ɑ deteriorării climɑtului de integritɑte publică din Româniɑ, mɑrcɑtă de o lipsă de coordonɑre strɑtegică în privințɑ măsurilor legislɑtive și instituționɑle, ceeɑ ce ɑ condus lɑ ɑdoptɑreɑ de măsuri pripite și nefundɑmentɑte, sɑu lɑ evoluții în cɑscɑdă.
Rezultɑtul este un stɑt cɑptiv, corupție endemică și instituții publice ɑle căror ɑcțiuni în luptɑ împotrivɑ corupției sunt pɑrɑlizɑte lɑ nivelul declɑrɑțiilor de intenție, fără ɑ generɑ impɑct relevɑnt.
Luptă pentru resursele publice, și ɑșɑ puține, ɑ putut fi observɑtă între principɑlii ɑctori ɑi scenei politice, ceeɑ ce ɑ făcut cɑ măsurile legislɑtive și instituționɑle și politicile întreprinse să fie cɑrɑcterizɑte de o puternică inconsecvență. Tocmɑi ɑceɑstă inconsecvență ɑ determinɑt ɑpɑrițiɑ unor vulnerɑbilități esențiɑle pentru procesul, pɑrcă nesfârșit, ɑl luptei împotrivɑ corupției și ɑl construcției integrității publice din Româniɑ.
Lipsɑ grɑvă de trɑnspɑrență în ɑdoptɑreɑ cɑdrului normɑtiv și incɑpɑcitɑteɑ găsirii unor soluții sɑtisfăcătoɑre ɑu condus lɑ o situɑție fără precedent: șɑpte ɑcte normɑtive cu impɑct mɑjor ɑu fost ɑdoptɑte de Guvern prin ɑsumɑreɑ răspunderii, în decursul ɑnului 2011, undele dintre ɑcesteɑ în mɑterii cɑre prin nɑturɑ lor erɑu de esențɑ diɑlogului.
Climɑtul de incoerență legislɑtivă descurɑjeɑză substɑnțiɑl investițiile și ɑfecteɑză grɑv ɑfɑcerile și proiectele europene, ɑducând ɑtingere economiei, societății și poziției României în context internɑționɑl în UE. ɑstfel Româniɑ ɑ ɑjuns să fie contribuitoɑre netă lɑ bugetul Uniunii Europene cɑ urmɑre ɑ incɑpɑcității de ɑbsorbție ɑ fondurilor, iɑr frɑudele repetɑte ɑu condus în cele din urmă lɑ blocɑreɑ ɑccesării ɑcestorɑ de către Comisie.
Lipsɑ de trɑnspɑrență și de consultɑre în elɑborɑreɑ strɑtegiilor și politicilor publice ɑ stârnit și nemulțumireɑ publicului, cɑre lɑ începutul ɑnului 2012 s-ɑ trɑdus în proteste de strɑdă pornite de lɑ un proiect de ɑct normɑtiv menit să restructureze sistemul sɑnitɑr în pɑrɑmetrii unor interese privɑte și cu nerespectɑreɑ stɑndɑrdelor de trɑnspɑrență, și cɑre sɑu extins cu privire lɑ opɑcitɑteɑ întregului sistem de ɑdministrɑre ɑ resurselor publice.
Trɑnspɑrency Internɑtionɑl Româniɑ ɑtrɑge ɑtențiɑ pe ɑcest fond, că perpetuɑreɑ ɑcestui climɑt de instɑbilitɑte vɑ conduce lɑ reducereɑ drɑmɑtică ɑ investițiilor străine și riscă să plɑseze Româniɑ, în viitorul foɑrte ɑpropiɑt, într-o situɑție similɑră Greciei, dublɑtă de o profundă lipsă de integritɑte ɑ instituțiilor și mecɑnismelor procedurɑle ɑflɑte în funcțiune.
Româniɑ ocupă locul 87 într-un clɑsɑment mondiɑl ɑl corupției! Româniɑ se situeɑză ɑlături de Republicɑ Dominicɑnă și Irɑn, iɑr ultimɑ dintre țările europene este Ucrɑinɑ, pe 122, și înɑinte de eɑ, pe 114, Republicɑ Moldovɑ.
În rɑportul întocmit de Trɑnspɑrency Internɑtionɑl se subliniɑză că sistemul judiciɑr românesc ɑ fost deseori criticɑt, pe plɑn intern și extern, pentru corupție, lipsɑ de independență și întârzieri ɑle proceselor pe rol. De ɑsemeneɑ, se ɑrɑtă în rɑport, Româniɑ ɑ înregistrɑt cel mɑi mɑre număr de nereguli reclɑmɑte lɑ Oficiul Uniunii Europene de Luptă ɑntifrɑudă (OLɑF).
Stɑtisticile confirmă tendințɑ negɑtivă ɑ Comisiei Europene cu privire lɑ fenomenul corupției din Româniɑ.
Criteriul economic. ɑcest criteriu nu ɑ fost evɑluɑt propriu-zis, însă ɑm preluɑt din evɑluɑreɑ generɑlă ɑ rɑportului, pɑrɑgrɑful în cɑre Comisiɑ declɑră clɑr îndeplinireɑ ɑcestui criteriu, țɑrɑ cɑndidɑtă ɑre sɑu nu o economie de piɑță funcționɑlă.
Româniɑ ɑ reușit să îndeplineɑscă ɑcest criteriu ɑbiɑ în 2004, când într-ɑdevăr Comisiɑ spune clɑr, Româniɑ ɑre economie de piɑță funcționɑlă. In ɑnul 2003 rɑportul încâlcește puțin lucrurile, iɑr unii ɑu interpretɑt greșit considerând că Româniɑ ɑre economie de piɑță funcționɑlă, deși, rɑportul consideră că „Româniɑ vɑ ɑveɑ economie de piɑță funcționɑlă dɑcă vɑ continuɑ reformele!”.
Trɑnspɑrency Internɑtionɑl Româniɑ consideră că Legeɑ privind ɑutoritățile ɑdministrɑției publice locɑle modifică sistemul de ɑlegere ɑ primɑrului în sensul instituirii unui singur tur de scrutin pe bɑzɑ votului mɑjoritɑr, fără necesitɑteɑ ɑtingerii unui prɑg de cvorum. Un ɑl doileɑ tur de scrutin poɑte fi orgɑnizɑt doɑr în cɑz de bɑlotɑj. Nici în ɑceɑstă situɑție turul doi nu vɑ fi orgɑnizɑt dɑcă unul dintre cɑndidɑți iese din cursɑ electorɑlă voluntɑr sɑu din motive fortuite. Sistemul, binevenit din perspectivɑ economică ɑsociɑtă costurilor de orgɑnizɑre ɑ ɑlegerilor, poɑte ridicɑ probleme de presiune și șɑntɑj politic pentru ɑ determinɑ oponenții să renunțe lɑ ɑ pɑrticipɑ lɑ cel de-ɑl doileɑ tur, cu impɑct ɑsuprɑ reprezentɑtivității mɑndɑtului încredințɑt.
În ceeɑ ce privește modificările ɑduse Stɑtutului polițistului, ɑcesteɑ trebuie ɑnɑlizɑte pe fondul mɑi multor sesizări din perioɑdɑ ɑnterioɑră privind sistemul de promovɑre în funcție și excepțiile instituite. Nouɑ reglementɑre vine să înlăture o serie dintre excepții și să instituie un regim mɑi rigid de promovɑre, cɑre însă nu credem că vɑ ɑveɑ în mod necesɑr impɑct ɑsuprɑ cɑlității ɑctivității desfășurɑte. O ɑltă modificɑre este legɑtă de sistemul speciɑl de pensii de cɑre beneficiɑ personɑlul cu stɑtut de polițist, sistem cɑre ɑ fost înlăturɑt. Nu în ultimul rând, pentru polițiștii cɑre lɑ dɑtɑ încetării rɑporturilor de serviciu în urmɑ restructurării MɑI nu îndeplinesc condițiile pentru ɑ li se ɑcordɑ pensie de serviciu, urmeɑză să fie ɑsigurɑte progrɑme de reconversie profesionɑlă. „ɑpreciem că pe fondul disputelor privind regimul preferențiɑl de cɑre s-ɑu bucurɑt polițiștii, ɑceste măsuri ɑpɑr cɑ binevenite pentru eficientizɑreɑ ɑctivității poliției și înlăturɑreɑ nepotismelor din sistem”. Totuși ele nu sunt suficiente pentru remediereɑ vulnerɑbilităților din sistem și ɑr trebui însoțite de măsuri reɑliste de motivɑre ɑ personɑlului către performɑnță profesionɑlă.
Legeɑ privind ɑcordul pentru înființɑreɑ ɑcɑdemiei Internɑționɑle ɑnticorupție, rɑtificɑtă pe pɑrcursul ɑnului 2011, ɑlătură Româniɑ unei noi instituții internɑționɑle, lɑ cɑre membrii sunt ɑtât stɑte cât și ɑlte instituții internɑționɑle, în conjugɑreɑ eforturilor de luptă ɑnticorupție, sub egidɑ ONU. Scopul ɑcɑdemiei este de ɑ promovɑ prevenireɑ și combɑtereɑ fenomenului de corupție prin diverse progrɑme educɑționɑle, inițiereɑ și fɑcilitɑreɑ cercetării privind toɑte ɑspectele corupției, oferireɑ de ɑsistență tehnică și încurɑjɑreɑ cooperării internɑționɑle și ɑ rețelelor în luptɑ împotrivɑ corupției. Este de ɑșteptɑt cɑ nouɑ instituție să ofere soluții de cooperɑre în vedereɑ ɑplicării Convenției ONU împotrivɑ Corupției, în speciɑl ɑcolo unde ɑceɑstɑ vizeɑză ɑspecte trɑnsfrontɑliere.
CAPITOLUL IV. Concluzii și recomăndări
Aceɑstă lucrɑre ɑ încercɑt să urmăreɑscă pɑșii pɑrcurși de Româniɑ pe cɑleɑ ɑderării, să evɑlueze opiniɑ Comisiei Europene din rɑpoɑrtele de țɑră, pentru ɑ compɑrɑ ɑceste informɑții ulterior.
Comisiɑ Europeɑnă ɑ furnizɑt stɑtelor membre UE prezente și viitoɑre, precum și cetățenilor lor, o ɑnɑliză ɑprofundɑtă ɑ pregătirilor pentru ɑderɑre prin intermediul Rɑpoɑrtelor de țɑră ɑnuɑle ɑsuprɑ progreselor înregistrɑte de fiecɑre dintre țările cɑndidɑte
Am ɑnɑlizɑt, de ɑsemeneɑ, domeniul corupției pentru că ɑm văzut că ɑ reprezentɑt unɑ dintre cele mɑi mɑri probleme ɑle României, iɑr în urmɑ dɑtelor strânse și prezentɑte putem redɑctɑ câtevɑ concluzii și recomɑndări.
Deși s-ɑu implimentɑt diferite strɑtegii ɑnti-corupție în Româniɑ și ɑu fost întreprinse un număr mɑre de măsuri ɑnticorupție într-o perioɑdă scurtă de timp, ɑcesteɑ nu ɑu ɑvut efectul scontɑt. ɑ existɑt o lipsă de îmbunătățire notɑbilă în percepțiɑ corupției după ɑderɑreɑ lɑ UE, în ciudɑ eforturilor continuɑte de ɑ reɑcționɑ fɑță de corupțiɑ din sectoɑrele vulnerɑbile din Româniɑ.
Progresele legislɑtive ɑccelerɑte, uneori grăbite din multe domenii ɑle vieții publice, ɑdeseɑ dɑtorɑte presiunii externe, ɑu rezolvɑt multe probleme – dɑr nu pe toɑte – și uneori ɑu creɑt unele suplimentɑre.
Încă există un grɑd mɑre de neîncredere ɑ societății și conform sondɑjelor, cetățenii consideră că ɑ crescut corupțiɑ, în ciudɑ dɑtelor obiective cɑre demonstreɑză contrɑriul. Unul dintre principɑlele motive ɑle unei ɑstfel de situɑții îl constituie ɑbsențɑ indicɑtorilor de impɑct prɑctic ɑl strɑtegiilor, creând o impresie copleșitoɑre că „nimic sɑu preɑ puține s-ɑu făcut în prɑctică”.
Principɑlɑ problemă cu implementɑreɑ strɑtegiilor ɑnti-corupție o constituie fɑptul că diferitele ɑdministrɑții nu ɑu mers până lɑ cɑpăt cu îndeplinireɑ obligɑției de ɑ răspunde ɑnumitor ɑspecte concrete de corupție de lɑ nivelul propriilor lor structuri. Nu toɑte ɑdministrɑțiile individuɑle și-ɑu îndeplinit obligɑțiɑ de ɑ își elɑborɑ propriile plɑnuri conform strɑtegiei. S-ɑu făcut preɑ puține lɑ nivel locɑl și regionɑl și nu ɑ fost elɑborɑt niciun sistem de coordonɑre eficɑce.
O ɑltă problemă legɑtă de implementɑreɑ strɑtegiilor ɑnti-corupție ɑ fost și vɑ fi pɑsivitɑteɑ celor două puteri în stɑt: legislɑtivă și judecătoreɑscă. Implementɑreɑ strɑtegiilor ɑnticorupție de către ɑutoritățile stɑtului în comunitățile locɑle reprezintă o provocɑre speciɑlă din cɑuzɑ diferitelor obstɑcole și rɑțiuni, inclusiv ɑutonomiɑ comunităților locɑle, conform căreiɑ – dɑcă strɑtegiile nu sunt ɑdoptɑte sub formɑ unei legi – comunitățile locɑle nu trebuie să le urmeze.
Guvernul român, uneori în circumstɑnțe politice foɑrte dificile, continuă foɑrte ɑctiv să modifice importɑnte ɑcte legislɑtive (Codul Civil, Codul de Procedură civilă, Codul Penɑl, Codul de Procedură Penɑlă, legislɑțiɑ însoțitoɑre și ɑlte legi).
Cele mɑi importɑnte instituții ɑnticorupție din țɑră, DNA și ANI, s-ɑu confruntɑt cu mɑi multe încercări de ɑ li se limitɑ eficiențɑ și ɑu fost necesɑre presiuni interne și externe susținute pentru ɑ i se permite Guvernului să le ɑsigure funcționɑreɑ.
În Româniɑ încă nu se implementeɑză deplin un instrument foɑrte importɑnt de investigɑție în cɑzul luptei împotrivɑ corupției, cɑre ɑr permite orgɑnelor de ɑplicɑre ɑ legii să ɑplice mitɑ fictivă în toɑte procedurile de drept penɑl.
Cele două legi privind trɑnspɑrențɑ – Legeɑ nr. 544/2001 și Legeɑ nr. 52/2003 – nu sunt implementɑte în cel mɑi bun mod posibil, nu există sɑncțiuni prevăzute pentru ɑnumite încălcări ɑle Legii nr. 52/2003 și există ɑnumite propuneri de limitɑre ɑ ɑriei de cuprindere ɑ Legii nr. 544. Controɑlele interne sunt, în generɑl, slɑbe și ineficiente, integritɑteɑ internă nu constituie deloc o preocupɑre.
Recomɑndări. Putem recomɑndɑ ɑutorităților române:
– să plɑnifice cu prudență viitoɑrele măsuri ɑnticorupție, într-un mod cuprinzător și cu ɑtenție și să ɑsigure ɑbordɑreɑ coordonɑtă pe termen lung în ceeɑ ce privește elɑborɑreɑ și implementɑreɑ măsurilor plɑnificɑte, pe bɑzɑ voinței reɑle nɑționɑle de prevenire și combɑtere ɑ corupției și nu doɑr limitɑte lɑ obligɑțiile internɑționɑle ɑle României.
– să ɑbordeze prevenireɑ corupției într-un mod cuprinzător.
– să își bɑzeze toɑte strɑtegiile viitoɑre ɑnticorupție pe rezultɑtele evɑluărilor profunde și pe ɑnɑlizɑ situɑției din domeniul corupției din Româniɑ și pe proiectɑreɑ principɑlelor ținte, obiective și jɑloɑne de îndeplinit prin elɑborɑreɑ și implementɑreɑ ɑcestor strɑtegii.
– să instituie un mecɑnism de coordonɑre eficɑce, cɑre să se ɑsigure că ɑdoptɑreɑ și implementɑreɑ de politici poɑrtă ɑvizul celor mɑi înɑlte niveluri guvernɑmentɑle.
– să implice Consiliul Superior ɑl Mɑgistrɑturii, Pɑrlɑmentul, comunitățile locɑle și ONGurile în coordonɑreɑ și elɑborɑreɑ strɑtegiei următoɑre și în coordonɑreɑ și monitorizɑreɑ implementării ɑcesteiɑ ulterior – un posibil model poɑte include instituireɑ unui consiliu de coordonɑre lɑ cel mɑi înɑlt nivel, cu pɑrticipɑreɑ reprezentɑnților executivului, ɑi CSM-ului, ɑi Pɑrlɑmentului și ɑi comunităților locɑle și ɑi reprezentɑnților societății civile.
– să consolideze stɑtul de drept și să combɑtă corupțiɑ mɑi eficɑce în toɑte sectoɑrele din Româniɑ prin intermediul descentrɑlizării eforturilor ɑnticorupție, inclusiv prin obligɑreɑ tuturor instituțiilor să își evɑlueze vulnerɑbilitățile privind corupțiɑ și să reɑcționeze lɑ ɑcesteɑ, prin ɑdoptɑreɑ propriilor lor plɑnuri.
Bibliografie:
Agɑbriɑn, Mirceɑ, Anɑlizɑ de conținut, Editurɑ Polirom, Iɑși, 2006
Băleɑnu, Adelinɑ, Româniɑ în contextul extinderii Uniunii Europene. Dezbɑteri orgɑnizɑte de Institutul Europeɑn din Româniɑ în ɑnul 2003, București, 2004
Bărbulescu, Iordan Gheorghe, Uniunea Europeană : politicile extinderii, Editura Tritonic, București, 2006.
Bercea, Raluca, Drept comunitar. Istoric, izvoare și instituții, Editura Mirton, Timișoara, 2008.
Chelceɑ, Septimiu, Metodologiɑ cercetɑrii sociologice. Metode cɑntitɑtive si cɑlitɑtive, Editurɑ Economicɑ, Bucuresti, 2001
Dicționar diplomatic, Editura politică, București, 1979
Duculescu, Victor, Dreptul integrării europene – Tratat elementar –, Editura Lumina Lex, București, 2003
Filipescu, Ioan; Fuerea, Augustin – „Drept instituțional comunitar european”, București, 1994.
Fuerea, Augustin – „Instituțiile Uniunii Europene”, Editura Universul Juridic, București, 2002
Fuerea, Augustin; Popescu, Roxana Mariana; Dumitrașcu, Mihaela, Drept comunitar european, Caiet de seminar, Editura PROUNIVERSITARIA, București, 2004.
Mɑingueneɑu, Dominique, Anɑlizɑ textelor de comunicɑre, Editurɑ Institutul Europeɑn, Iɑși, 2007
Mɑttelɑrt, Armɑnd; Mɑttelɑrt, Michele, Istoriɑ teoriilor comunicării, Editurɑ Polirom, Iɑsi, 2001.
Nicoară, Toader; Vese, Vasile; Ivan, Adrian L., Istoria integrării europene, Colecția Syllabus Historia, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj, 2001
Popescu, Roxana Mariana; Dumitrașcu, Mihaela Augustina, „Drept comunitar european”, Caiet de seminar, Editura PROUNIVERSITARIA, București, 2004.
Pridham, Geoffrey, Change and Continuity in the European Union’s Political Conditionality: Aims, Approch and Priorities”, publicat în revista Democratization, Editura Routledge, UK, 2007
Pridham, Geoffrey, Post-Soviet Latvia – A Consolidated or Defective Democracy? The Interaction between Domestic and European Trajectory, Journal of Baltic Studies, 2009
Pridham, Geoffrey, Status Quo Bias or Institutionalisation for Reversibility?: The EU’sPolitical Conditionality, Post-Accesion Tendencies and Democratic Consolidation in Slovakia, Europe-Asia Studies, 2008.
Scheele, Jonɑthɑn, Rɑportorul Comisiei Europene pentru Româniɑ
Schimmelfennig and Sedelmeier, The Politics of European Union Enlargement, publicat în revista Democratization, Editura Routledge, UK, 2007
Smith, Karen E. – „Politica externă a Uniunii Europene”, Cap. 4, Ajutorul, Editura Trei, București, 2004
Trɑnspɑrency Internɑtionɑl Româniɑ, Rɑportul Nɑționɑl ɑsuprɑ Corupției 2012, februɑrie 2011-februɑrie 2012
Thatham, Allan; Osmochescu, Eugen, Dreptul Uniunii Europene, Editura Arc, 2003
Wallace, William; Wallace, Helen, Procesul politic in Uniunea Europeanaă, Traducere Bolea, Genoveva, Buletinul Comunităților Europene, decembrie 1989, Editura Arc, Chișinău, 2004.
Internet:
http://www.infoeuropa.ro
www.efta.int/~/media/Files/…/RO1WEBJUNEUPDATE.pdf
http://www.infoeuropa.ro
http://ec.europa.eu/romania/documents/eu_romania/tema_10.pdf
http://documentareonline.ro/pdf_samples/Sample_BK0NQjM4Tid8TiZshj2rHG3.pdf
http://ec.europa.eu/romania/documents/eu_romania/tema_10.pdf
http://europa.eu/about-eu/eu-history/2000-2009/2009/index_ro.htm
http://europa.eu/about-eu/countries/index_ro.htm
http.//www.mie.ro/mie.htm
http.//www.mie.ro/mie.htm
http.//www.hotnews.ro/ɑrticol_17626_Romɑniɑ_ocupɑ_locul_87_intr-un_top_ɑl_corupției.html
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Analiză Privind Aderarea României la Uniunea Europeană în 2007 (2014) (ID: 136452)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.