Analiza Riscurilor Financiare A Companiei S.a. „fabrica DE Prelucrare A Semintelor DE Porumb Rautel” In Perioada Actuala
ANALIZA RISCURILOR FINANCIARE A COMPANIEI S.A. „FABRICA DE PRELUCRARE A SEMINȚELOR DE PORUMB RĂUȚEL” ÎN PERIOADA ACTUALĂ
cuprins
Introducere
Capitolul 1. ASPECTE TEORETICE PRIVIND RISCURILE FINANCIARE ÎN CADRUL ÎNTREPRINDERII
Conceptul , caracteristicele specifice și tipologia riscului activității la nivel microeconomic
Etapele și importanța administrării riscului financiar în cadrul întreprinderii
Managementul riscului financiar la nivelul agentului economic
Capitolul 2. METODOLOGIA DE EVALUARE ȘI ANALIZĂ A RISCULUI FINANCIAR
2.1. Modele de evaluare a riscului financiar
2.2. Analiza riscului de faliment în cadrul întreprinderii
Capitolul 3. ANALIZA ȘI EVALUAREA RISCULUI FINANCIAR AL S.A. “RĂUȚEL” PRIN PRISMA INDICATORILOR DE REZULTAT
3.1. Sistemul de indicatori care se utilizează în gestiunea riscului financiar al S.A. „Răuțel
3.2. Aplicarea metodelor de analiză în evaluarea riscului financiar al S.A. „Răuțel
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
INTRODUCERE
Într-o economie competițională, existența și viabilitatea unei afaceri sunt legate de risc, în măsura în care rezultatele prezente și viitoare se află sub influența unor evenimente neașteptate. Aceasta explică și justifică interesul analiștilor financiari pentru elaborarea de evaluări și de estimări ale diagnosticului acestui fenomen inerent. Cea mai importantă utilizare de analiză se referă la afaceri de operare și de evaluare a riscurilor financiare. Din acest motiv, este necesar să se apropie de probleme care implică modul de estimare a riscurilor în grad, pentru a descoperi fapte pe care le generează.
Actualitatea temei investigate a prezentei lucrări constă în faptul că, anume în condițiile economiei de piață existente, expunerea întreprinderilor la pericolul riscului financiar este deosebit de mare.
Activitatea de producție este una din cele mai riscante activități. La majoritatea întreprinderilor de producție autohtone organizarea procesului de analizăși evaluarea riscurilor economic și financiar până în prezent se află la un nivel redus. Pentru că tunci când proprietatea privată este axul central al economiei, iar formarea liberă a prețurilor pe piață și concurența se manifestă tot mai amplu, situațiile de risc se amplifică, amplificîndu-se astfel și necesitatea analizei și evaluării riscurilor economicși financiar apărute în activitatea întreprinderilor.
Lipsa în practica națională a metodelor aplicative, care permit a efectua o analiză și o evaluare complexă a riscurilor economicși financiar ale întreprinderii cu activitate de producție, este una din problemele cu care se confruntă în procesul organizării sistemului degestiune a riscurilor întreprinderilor autohtone.
Scopul lucrării constă în identificarea problemelor ce țin de gestiunea riscului financiar în urma analizei detaliate a stării efective a S.A. „Răuțel” (întreprindere autohtonă) și în formularea propunerilor și recomandărilor în vederea perfecționării metodelor de administrare a acestora.
Pentru atingerea scopului cercetat au fost stabilite următoarele obiective: analiza și expunerea metodelor fundamentale de gestiune a riscului financiar; prezentarea evoluției principalilor coeficienți ce determină riscul financiar pe parcursul ultimilor ani, a stării actuale și a tendințelor de viitor; analiza de gestiune a riscului de faliment pe baza modelelor Altman și Conan-Holder pentru S.A. „Răuțel.
Obiectul cercetării reprezintă aspectele teoretice, metodologice și practice a managementului riscului financiar în întreprinderile autohtone, nemijlocit pentru S.A. „Răuțel.
Subiectul lucrării cercetate redă metodele de evaluare și acoperire a riscului financiar la nivel microeconomic utilizate de întreprinderile din Republica Moldova, de asemenea, metodele și tehnicile de administrare a riscurilor redate prin prisma indicatorilor de rezultat pe exemplul S.A. „Răuțel”.
Suportul metodologic. Pentru o cercetare complexă și multilaterală a conceptului științifice abordate în lucrare, am utilizat lucrările fundamentale în domeniul activității de gestiune a riscurilor în întreprindere ale autorilor: Bălănuță V.; Băncilă N.; Prodan N.; Slobodeanu N.; Vrabie I.; Niculescu M.
Baza informațională a cercetării o constituie rapoartele financiare anuale și trimestriale ale S.A. „Răuțel”, acte normative ce reglementează activitatea de evaluare în Republica Moldova.
Structura și conținutul tezei. Ținând cont de scopul și sarcinile cercetării, a fost determinată următoarea structură a lucrării investigate: introducere, trei capitole, concluzii, bibliografie, anexe.
În Introducere, este argumentată actualitatea temei de cercetare, necesitatea, importanța și gradul de studiere. Este formulat scopul și stabilite sarcinile cercetării, sunt prezentate domeniul și obiectul cercetării. Pe lângă acestea, este indicat suportul teoretico-științific, metodologic și informațional al lucrării.
Astfel, în primul capitol ,,Aspecte teoretice privind riscurile financiare în cadrul întreprinderii” am prezentat în primul rând aspectele teoretice privind noțiunea, caracteristici specifice riscului financiar, tipologia riscurilor, necesitatea administrării și etapele procesului de evaluare.
În capitolul doi ,,Metodologia de evaluare și analiză a riscului financiar” am analizat metodele existente de evaluare a riscurilor cât și metodele de acoperire a acestora, de asemenea și modelele de evaluare și analiză a riscului de faliment, ca cea mai importantă parte componentă a riscului financiar cu influență asupra activității agentului economic.
Cel de-al treilea capitol ,,Analiza și evaluarea riscului financiar al S.A. „Răuțel” prin prisma indicatorilor de rezultat” cuprinde analiza administrării riscului financiar nemijlocit pe exemplul S.A. „Răuțel” atât pe baza principalilor indicatori care se utilizează în gestiunea riscului financiar la întreprinderea dată, cât și aplicarea practică a modelelor Altman și Canon-Holder.
Ultimul compartiment al tezei în cauză cuprinde sinteza rezultatelor obținute, concluzii asupra cercetărilor efectuate și recomandări, care, în opinia noastră, ar contribui la eficientizarea gestiunii riscului financiar în societățile autohtone.
Pentru studiul lucrării am utilizat treizeci și cinci de surse bibliografice, de asemenea, pentru o argumentare mai amplă a unor idei a tezei și pentru o analiză exactă pe baza societății selectate am atașat ca anexe rapoartele financiare anulae a acesteea.
Abordând aspectele teoretice și analizând metodele de administrare a riscului financiar utilizate de întreprinderile din Republica Moldova, lucrarea își propune să ilustreze importanța și necesitatea de a aplica în practica națională a metodelor de evaluare și analiză a riscului financiar în întreprinderile autohtone.
Cuvinte-cheie: risc în activitatea de antreprenoriat, risc economic, risc financiar, gestiune a riscurilor, evaluare a riscurilor, metodă de evaluare a riscurilor, coeficient de levier operațional, coeficient de levier financiar, pragde rentabilitate, model dinamic de stabilitate (MDS), regim de activitate, ordine etalon a indicatorilor, modelul Altman, Modelul Canon-Holder.
CAPITOLUL I: ASPECTE TEORETICE PRIVIND RISCURILE FINANCIARE ÎN CADRUL ÎNTREPRINDERII
Conceptul, caracteristicele specifice și tipologia riscului activității la nivel microeconomic
Noțiunea de risc dată de dicționarul explicativ al limbii române, se definește riscul drept “posibilitate de a ajunge într-o primejdie, de a avea de înfruntat un necaz sau de suportat o pagubă, pericol posibil”.
În accepțiunea teoriei clasice, riscul este identificat drept un elemet incert, dar posibil ce apare permanent în activitățile socio-umane, ale cărui efecte sunt păgubitoare și ireversibile. Iar în cadrul teoriilor statistice avansate în evoluarea riscurilor “riscul reflectă variațiile distribuirii rezultatelor posibile, probabilitatea și valorile lor subiective”
În definiția dată de OCDE (Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică), se apreciază că “riscul este constituit din posibilitatea ca un fapt cu consecințe nedorite să se producă”. Această definiție are la bază eventualitatea ca un eveniment (anticipat cu o anumită probabilitate sau neprevăzut de decident) să se materializeze și să afecteze negativ anumite aspecte ale activității economice.
Alte definiții pentru risc ar fi:
șansa de a pierde;
posibilitatea de a pierde;
incertitudinea care afectează rezultatul;
dispersia actuală a rezultatelor așteptate;
concept multidimensional, ce nu poate fi redus la un singur element.
Având în vedere toate aceste definiții, putem afirma că noțiunile date termenului de risc diferă destul de mult în literatura de specialitate, astfel este greu de a avea o imagine unitară asupra riscului. O soluție ar fi determinarea particularităților comune tuturor acestor definiții, iar acestea ar fi: incertitudine și pierdere.
Caracteristicile principale ale riscului sunt:
riscul derivă din incertitudine; adoptarea deciziei are loc în prezent, iar punerea în practică și rezultatele se vor produce în viitor. Incertitudinea provine din necunoașterea cu privire la care eveniment din cele identificate se va produce și la ce moment, care vor fi efectele reale și amplitudinea producerii acestora;
riscul implică ideea de pierdere potențială, indiferent de natură, generată de evoluția unui factor în sens contrar asteptărilor decidentului;
efectele riscului, odată produse, nu mai pot fi înlăturate;
riscul apare atât în procesul activității economico-financiare, sociale, cât și în afara acestuia, ca urmare a raporturilor dintre om și natură;
asumarea riscului presupune o remunerare corespunzătoare a capitalului investit;
riscul reprezintă o incapacitate de adaptare a firmei la condițiile de mediu;
riscul este o măsură a vulnerabilității firmei, a probabilității de apariție a succesului sau
eșecului.
Analizând lucrările stiințifice scrise în ultimele decenii referitoare la problematica riscului, se evidențiază o evoluție în aprecierea noțiunilor de risc și incertitudine, precum și manifestarea a trei tendințe principale în acest domeniu:
1. creșterea într-un ritm fără precedent a situațiilor de risc și incertitudine, cauzate de extinderea fenomenului de internaționalizare a activităților, de externalizare a unei părți a acestora, de diversificare a instrumentelor financiare, de crizele economice care capătă o amploare tot mai mare, de creșterea competiției etc.;
2. extinderea preocupărilor economiștilor de a dezvolta cunostințele științifice în acest domeniu, prin apelarea la un număr mare de ramuri ale științei (management, marketing, finanțe, statistică etc.) și prin identificarea, testarea și implementarea de noi instrumente de evaluare, prevenire și protecție împotriva riscului;
3. amplificarea și diversificarea consecințelor pe care implementarea instrumentelor și tehnicilor de prevenire și protecție împotriva riscului le generează asupra mediului economic, social, natural.
Cele trei tendințe menționate sunt interdependente, iar problematica riscului și a incertitudinii la nivelul unui agent economic devine tot mai complexă, îmbogățindu-se cu noi sensuri. În permanență, managerii trebuie să cunoască nivelul riscului fiecărui proiect de afaceri, precum și dacă el este mai mare decât câștigul potențial. În același timp, în condițiile economice și sociale ale tranziției la economia de piață, stabilitatea și siguranța agentului economic nu mai sunt dictate numai de acțiunile proprii, ci de toți participanții la viața economică.
Clasificarea conceptului de risc la nivelul întreprinderii se poate face în funcție de mai multe caracteristici, dat fiind faptul că nu există o clasificare standard a acestora. Diferitele combinații ale caracteristicilor pot genera grupări diferite ale riscului.
În literatura de specialitate consacrată problematicii riscului ce afectează activitatea agentului economic, mulți autori de lucrări cu tematică lnomic devine tot mai complexă, îmbogățindu-se cu noi sensuri. În permanență, managerii trebuie să cunoască nivelul riscului fiecărui proiect de afaceri, precum și dacă el este mai mare decât câștigul potențial. În același timp, în condițiile economice și sociale ale tranziției la economia de piață, stabilitatea și siguranța agentului economic nu mai sunt dictate numai de acțiunile proprii, ci de toți participanții la viața economică.
Clasificarea conceptului de risc la nivelul întreprinderii se poate face în funcție de mai multe caracteristici, dat fiind faptul că nu există o clasificare standard a acestora. Diferitele combinații ale caracteristicilor pot genera grupări diferite ale riscului.
În literatura de specialitate consacrată problematicii riscului ce afectează activitatea agentului economic, mulți autori de lucrări cu tematică legată de acest subiect consideră clasificarea riscurilor în funcție de natura lor ca fiind una foarte la îndemână celor care studiază sau operează cu noțiunea de risc, astfel, existând o multitudine de criterii de clasificare a riscurilor.
Riscul se poate caracteriza prin asocierea unei legi de probabilitate pentru apariția fiecărui rezultat scontat. Astfel, pentru fiecare eveniment există o probabilitate de apariție. Atât probabilitatea, cât și riscul pot fi apreciate subiectiv și obiectiv. Probabilitatea subiectivă apare când aprecierea riscului se face de către un singur individ și reflectă doar ideeile și gradul de documentare ale persoanei respective. Probabilitatea obiectivă intervine când aprecierea riscului se face de către mai mulți indivizi, pe baza evidenței istorice a datelor statistice.
1. după nivelul la care este localizat, riscul poate fi:
a) risc macroeconomic – este rezultatul evoluției într-un anumit sens a condițiilor mediului de afaceri. Acesta este generat de acțiunea conjugată a unui număr variat de factori de natură economică, politică sau socială, a căror evoluție în timp trebuie luată în considerare de către managementul firmei.
b) risc regional – este dat de caracteristicile sectorului în care firma își desfășoară activitatea, fiind, mai departe, dependent de sistemul politic, de infrastructură, legislație, cultură, concurență etc.;
c) risc microeconomic (specific firmei) – este determinat de factori endogeni, specifici fiecărei întreprinderi în parte.
2. după posibilitatea de previziune, riscurile pot fi:
a) riscuri previzibile – sunt provocate de factori ce pot fi prevăzuți înainte de desfășurarea unei operațiuni sau activități. Printre cauzele care provoacă acest tip de riscuri se numără decesele, maternitatea, modificarea bruscă a temperaturii prin schimbarea anotimpurilor etc.
b) riscuri imprevizibile – sunt provocate de factori imprevizibili, întâmplători, ce nu pot fi
prevăzuți înainte de începerea derulării unei operațiuni. Ele pot fi provocate de orice calamități naturale apărute în cadrul raporturilor dintre om și natură, precum și de evenimente fortuite în cadrul raporturilor dintre oameni, cum sunt războaie, greve.
3. în funcție de modul lor de producere, riscurile pot fi:
riscuri pure – consecințe ale unor evenimente accidentale ce nu pot fi prevăzute (uragane, cutremure, incendii, inundații, războaie, atentate);
riscuri speculative – ce sunt legate de deciziile care se iau în cadrul unei companii, fiind evenimente cu o mare probabilitate de apariție.
4. după originea factorului care le generează, riscurile pot fi:
a) riscuri interne – sunt generate de factori care acționează în interiorul unei întreprinderi și se referă la defecțiuni ce pot apărea în funcționarea mijloacelor fixe, fraude provocate de angajați, greve ale personalului, accidente de muncă provocate de nerespectarea normelor de protecție a muncii, etc.(tabelul1.1.1);
b) riscuri externe – sunt determinate de cauze localizate în afara întreprinderii și care afectează activitatea firmei în cauză. Se referă la majorarea impozitelor de către stat, oscilații ale cursului valutar, modificări nefavorabile ale dobânzii bancare, calamități naturale, pierderi financiare provocate de partenerii de afaceri, etc. (tabelu1.1.1).
Tabelul 1.1.1
Riscurile financiare caracteristice întreprinderilor
Sursa: elaborat de autor în baza lucrării științifice Ilie, Vasile. Gestiunea financiară a întreprinderii. // http://www.biblioteca-digitala.ase.ro
O altă clasificare, și cea mai uzuală, este cea în funcție de modul de formare a riscurilor. Conform acestei clasificări, riscurile se împart în:
riscul economic – reprezintă incapacitatea întreprinderii de a se adapta întocmai și la timp, cu costuri minime, la variațiile mediului economic;
În funcție de natura factorilor care contribuie la generarea anumitor tipuri de risc, riscul economic poate fi clasificat astfel:
riscul legat de programul de producție și de comercializare;
riscul legat de asigurarea și utilizarea resurselor umane;
riscul legat de asigurarea și utilizarea mijloacelor fixe, inclusiv a părții active;
riscul legat de aprovizionarea, asigurarea și utilizarea resurselor materiale.
Riscul economic sau riscul de exploatare este legat de realizarea volumului activității specifice, de realizarea beneficiului sperat sau de realizarea unor fluxuri de lichidități viitoare. În acest sens, o activitate rentabilă în prezent poate deveni nerentabilă în viitor ca urmare a modificării nefavorabile a condițiilor de mediu. Rezultă, astfel, că riscul este o caracteristică permanentă a activității unei firme, aceasta trebuind să implementeze mecanisme adecvate de gestionare a riscului, care să evidențieze rapid modificările apărute și măsurile de intervenție.
riscul financiar – este acel risc asumat de întreprindere prin adoptarea îndatorării ca mijloc de finanțare. Riscul financiar este un risc suplimentar și depinde de maniera în care este finanțată întreprinderea. O întreprindere finanțată exclusiv din capital propriu nu suportă risc financiar. Riscul financiar apare cînd întreprinderea se finanțează prin credite bancare sau împrumuturi obligatare. El multiplică riscul economic și depinde de capacitatea întreprinderii de a-și acoperi sarcinile financiare fixate.
riscul de faliment – poate fi considerat ca fiind un risc de natură financiară, totuși, este oportună studierea lui ca risc separat, deoarece solvabilitatea reprezintă un capitol important în analiza economico-financiară și patrimonială a oricărei unități economice. În termeni generali, solvabilitatea reprezintă capacitatea firmei, de a face față obligațiilor contractate și ajunse la scadență, indiferent faptului că ele provin din angajamente anterioare, curente sau din prelevări obligatorii (impozite, taxe, cotizații la fondurile sociale).
Figura 1.1.1. Clasificarea riscului financiar
Sursa: Observator economic. // Economia – 2000 nr.1-2, p.15
riscul cursului de schimb valutar și riscul ratei dobânzii.
Întreprinderea suportă riscuri financiare specific legate de evoluția cursului de schimb al monedei naționale în raport cu monedele străine și legate de evoluția posibilă a ratei dobânzii. Pe de o parte, de fiecare dată când întreprinderea efectuează operațiuni exprimate în devize sau monedă străină, ea se expune riscului de pierdere legat de evoluția defavorabilă a ratelor de schimb. Astfel, o întreprindere exportatoare, care realizează o vânzare în străinătate și facturează în devize riscă o pierdere din schimb dacă moneda străină utilizată se depreciază în raport cu moneda națională. Invers, un împrumutător care s-a angajat să-și plătească furnizorii străini în devize se expune unei pierderi dacă rata de schimb a acestor devize în raport cu moneda națională crește înainte ca plata să se fi efectuat. Instabilitatea ratelor de schimb constituie deci o cauză a variabilității rezultatelor. Ea creează riscul de schimb valutar, pe care gestiunea financiară trebuie să-1 controleze și să-1 stăpânească.
Pe de altă parte, multe întreprinderi sunt expuse efectelor defavorabile date de variația ratelor dobânzii pe piețele de capital. O întreprindere care face apel la împrumuturi bancare pe termen scurt va fi, de exemplu, obligată să suporte cheltuieli financiare majorate în cazul creșterii dobânzii. Dimpotrivă, un împrumutător, care a acordat un credit cu dobândă fixă și care obține deci, un randament plafonat suferă o "pierdere de câștig" dacă dobânzile cresc pe piață, în timp ce remunerarea pe care el o primește nu este însoțită de aceeași creștere. Evoluția ratelor dobânzii constituie deci și ea o sursă de instabilitate a rezultatelor. În acest sens se poate vorbi de un risc al ratei dobânzilor, a cărui urmărire și stăpânire creează o responsabilitate deosebită pentru gestiunea financiară.
Apelând la clasificările generale, se observă că majoritatea autorilor disting următoarele riscuri: riscul operațional, riscul de piață, riscul de credit.
O asemenea abordare este susținută și se specialiștii Comitetului de la Basel, precum și de elaboratorii sistemelor de analiză, măsurare și administrare a riscurilor.
Riscurile de bază cuprind încă câteva variante întâlnite în consecutivitate diferită: riscul de afaceri, riscul lichidității, riscul juridic, riscul legat de organele administrative (de conducere).
Cu toate acestea riscurile date se află într-o stânsă legătură influențând unul asupra altuia.
Riscurile aferente activității de antreprenoriat includ pericolul apariției unui prejudiciu, a pierderii patrimoniului și a altor valori utilizate în scopurile obținerii profitului, pericolul cîștigului ratat, pierderi legate de sănătate și de viață în procesul activității de antreprenoriat. Deseori aceste riscuri sunt numite riscuri de producție, economice sau, și mai puțin exact, comerciale, astfel riscurile aferente activității de antreprenoriat se subdivizează în clase în funcție de volumul de manifestare: riscurile prejudiciilor și pierderilor valorilor patrimoniale, riscurile prejudiciilor și pierderilor valorilor nepatrimoniale, riscurile prejudiciului sănătății și al vieții persoanelor fizice, riscurile neobținerii profitului în urma efectuării proiectelor antreprenoriale.
Așadar, toate acțiunile efectuate de toți participanții la realizarea activității firmei pot determina apariția unor efecte directe așteptate, corespunzătoare obiectivelor fixate, dar și manifestarea unor efecte întâmplătoare, nedorite, pe care literatura de specialitate le definește ca fiind riscuri.
1.2. Etapele și importanța administrării riscului financiar în cadrul întreprinderii
În viața economico-financiară, riscul este o componentă a oricărei activități, regăsindu-se în agenda zilnică a managerilor întreprinderilor. Orice modificări neprevăzute în evoluția ratei dobânzii, ale cursului de schimb sau ale prețului unui produs nu numai că afectează rezultatele financiare ale unei firme, dar pot determina chiar falimentul acesteia, iar acesta ar fi un argument forte în ceea ce ține de constituirea unui sistem de management a riscurilor în organizație. Riscul este deci o componentă inerentă a deciziilor financiare. Iar toate aceste incertitudini duc la formarea unui sistem de management a riscurilor, astfel dând siguranță zilei de mâ ne.
Managementul riscurilor reprezintă ansamblul de metode, procedee și măsuri cu ajutorul cărora se efectuează evidențierea, evaluarea și, în caz de necesitate, calculul influenței factorilor asupra riscului examinat cu scopul reducerii pierderii și/sau majorării profitului întreprinderii.
Administrarea riscurilor este procesul localizat asupra pașilor necesari și acțiunilor planificate pentru a determina și controla riscurile, menținîndu-le la un nivel acceptabil.
În literatura de specialitate există mai multe definiții în ceea ce privește organizarea sistemului de gestiune a riscurilor în activitatea întreprinderilor. Sistemul de gestiune a riscurilor poate fi o structură aflată aparte de sistemului de gestiune al întreprinderii sau poate fi integrat în sistemul general de gestiune a activității întreprinderii.
Scopul gestiunii riscurilor este maximizarea probabilității de succes a unei activități, acțiuni ce vor duce la îmbunătățirea performanțelor și, în același timp, diminuarea șanselor pentru evoluții nedorite.
Riscurile pot fi variabile cunoscute, adică identificate, evaluate și cuantificate și pentru care s-au format planuri de acțiuni, totodată, riscurile pot fi variabile necunoscute care nu au fost depistate sau chiar sunt imposibil de prevăzut. Anume aceste riscuri imposibile de prognozat de obicei, sunt cele care cauzează cele mai multe probleme întreprinderii.
Activitatea de gestiune a riscurilor trebuie să fie confirmată prin documente de reglementare și de dispoziție corespunzătoare, care în fiecare caz concret va explica periodicitatea evaluării riscului, modul de reflectare, păstrare și utilizare a rezultatelor monitoringului și analizei riscurilor.
În general, un management de succes se bazează pe următoarele elemente: identificare, planificare, analiză, monitorizare, control și comunicare. În majoritatea cazurilor comunicarea este o variabilă însemnată, deoarece aplicată pentru toate resursele utilizate devine legătura de bază între elementele ce caracterizează un bun management.
Managementul riscurilor întreprinderii se efectuează în baza mai multor principii esențiale (figura 1.2.1). Aceste principii nu sunt altceva decît elemente fundamentale de pornire a procesului de evaluare a riscului.
Figura 1.2.1. Principiile de bază în gestiunea riscului financiar
Sursa: elaborată de autor în baza lucrării științifice Balanuță Vladimir, Diagnosticul financiar al activității firmei.// Editura Departamentului Editorial-Poligrafic ASEM, 2001.
Administrarea riscului financiar este o activitate complexă, multidirecțională și presupune parcurgerea mai multor etape. Aceste etape pot fi succesive sau simultane, ele reprezentând următoarele demersuri specifice:
stabilirea scopurilor de gestiune a riscurilor;
înțelegerea fiecărui tip de risc;
identificarea tuturor tipurilor de risc pe domenii de activitate;
acumularea și prelucrarea informației necesare pentru evaluarea riscurilor;
evaluarea riscurilor;
determinarea limitelor de risc;
definirea politicii de gestiune al riscului;
evaluarea rezultatelor gestiunii riscurilor;
controlul riscurilor.
Determinarea scopului principal de management a riscurilor constituie primul pas însemnat în determinarea misiunii procesului de gestiune a riscurilor întreprinderii. Scopul poate fi diferit, fie minimizarea (optimizarea) sau excluderea deplină a riscurilor etc. în funcție de strategiile adoptate de conducerea de vârf a întreprinderii. La această etapă este necesar să se ia în considerare starea curentă a activităților desfășurate de întreprindere, perspectivele de dezvoltarea a acesteia și, în corespundere cu informația obținută, să se stabilească scopurile de gestiune a riscurilor.
Înțelegerea fiecărui tip de risc presupune iscusința de a sesiza și percepe în esență fiecare particularitate distinctivă a riscului și consecințele de neadministrare la timp a acestora.
Identificarea riscurilor pe domenii de activitate este etapa, de asemenea, cu o semnificație sporită, aceasta fiind condiționată, în primul rînd, de faptul că de depistarea corectă a riscurilor pe domenii de activitate depinde eficiența întregului proces de gestiune a riscurilor. În cazul desfățurării unor acțiuni incorecte la etapa dată, toate eforturile viitoare vor fi neeficiente și, cu cît mai tîrziu se va depista greșeala, cu atît mai mare va fi pierderea pe care o va suporta întreprinderea. Un element important al acestei etape este determinarea cu exactitate nu numai a riscurilor cu care se confruntă întreprinderea la moment ci și a posibilelor riscuri viitoare. De cele mai multe ori riscurile permanente cu care se confruntă întreprinderea sunt vizibile fără a mai fi nevoie de depistarea lor și în acest caz acestea sunt doar evidențiate primordial.
Există un șir de mijloace și tehnici pentru identificarea riscului și anume:
analiza documentației presupune analiza planului de afaceri, a ipotezelor de lucru, a etapelor deja realizate de echipa de proiect;
analiza ipotezelor, această tehnică are ca scop identificarea riscurilor planului de afaceri din punct de vedere al inexactității sau a caracterului incomplet al ipotezelor de lucru;
tehnica diagramelor care include efectuarea de diagrame cauză-efect, diagrame de flux de sistem sau de procesare, diagrame de influență.
Acumularea și prelucrarea informației necesare pentru evaluarea riscurilor reprezintă una din etapele cele mai importante ale procesului de gestiune a riscurilor. Evaluarea exactă a riscului este imposibilă fără utilizarea unei informații calitative. Astfel, de cantitatea și calitatea informației acumulate depinde direct eficiența evaluării riscurilor. Anume calitatea informației joacă rolul decisiv în acest proces, deoarece în cazul cînd informația inițială este denaturată calculele efectuate în baza acestei informații duc la obținerea unor rezultate incorecte. Iar în consecință agentul economic suportă pierderi, resurse și timp suplimentar de prelucrare a rezultatelor.
În present, multe tipuri de informație constituie o taină comercială și obținerea unei asemenea informații poate necesita cheltuieli suplimentare. Ca rezultat, în procesul acumulării și prelucrării informației pentru gestiunea riscurilor se tinde spre punctul optim dintre plenitudinea informației, pe de o parte, și cheltuielile suportate, pe de altă parte.
Evaluarea riscurilor presupune analiza calitativă și cantitativă a riscurilor.
Analiza calitativă cuprinde evidențierea surselor de formare a riscului, a etapelor și lucrărilor la îndeplinirea cărora apare respectivul risc. Prin aceasta se subînțelege stabilirea potențialelor zone ale riscului, evoluția riscului în dinamică, evidențierea tuturor momentelor negative și pozitive referitoare la realizarea deciziei ce conține un risc. De asemenea, este necesar să se evidențieze riscurile suplimentare, care îl însoțesc pe cel dominant, pentru a ține cont la efectuarea calculelor și de riscurile cu semnificație minimă, dar care pot produce consecințe grave.
Și la această etapă există mai multe tehnici de evaluare calitativă a riscului și anume:
testarea ipotezelor proiectului, se va stabili impactul ipotezei asupra proiectului dacă ipoteza va fi falsă;
probabilitatea și impactul riscului, se vor analiza riscurile în termini calitativi: foarte ridicat, moderat, scăzut sau foarte scăzut;
matricea scorului riscului, presupune combinarea scalelor de probabilitate și impact.
Evaluarea cantitativă permite a determina probabilitatea matematică a apariției riscurilor identificate, suma pierderilor (sau profitului) ca urmare a acțiunilor în situația de risc și gradul de influență a unui sistem de factori asupra situației de risc. De asemenea, este important a pregăti planul optim de comportare a conducerii întreprinderii în situația de risc și a obține altă informație cu caracter cantitativ referitor la riscurile evaluate.
Tehnicele utilizate pentru analiza cantitativă sunt următoarele:
interviul;
analiza de senzitivitate, aceasta tehnică examinează gradul în care incertitudinea fiecărui element de risc al proiectului influențează obiectivele principale ale proiectului;
analiza arborilor de decizie, se utilizează pentru a reprezenta problema de decizie considerând implicațiile alegerii dintre alternativele disponibile.
La această etapă încă o dată se observă interconexiunea dintre evaluarea riscului și colectarea informației necesare. Dacă la etapa evaluării va fi depistată o insuficiență de informație, este posibil de a reveni și a obține datele necesare. O asemenea abordare a suficienței minime pare a fi mai practică, fiindcă este mai bine a obține ulterior informația ce lipsește (în cazul cînd ea este necesară), decît din start să se adune date excesive, cheltuind pentru aceasta resurse suplimentare. În așa mod se asigurăciclicitatea obținerii informației, care este necesară pentru o evaluare eficientă a riscurilor.
Următoarea etapă, determinarea riscului admisibil, în opinia multor autori este considerată mai mult o parte componentă a etapei de evaluare a riscului. Astfel, imediat evaluării riscului apare posibilitatea de a compara rezultatul obținut ca urmare a evaluării cu această mărime admisibilă sau cu cea etalon, adică cu varianta optimă pentru un caz concret.
În baza rezultatelor obținute în cadrul etapei de evaluare a riscurilor, se recurge posibil la cea mai importantă etapă a procesului de gestiune a riscurilor de antreprenor – alegerea metodelor și tehnicilor de optimizare a riscurilor. În baza rezultatelor evaluării cantitative și calitative a riscurilor, se ia decizia privind aplicarea unei sau altei metode de optimizare a riscurilor. De asemenea asupra alegerii metodelor de optimizare a riscurilor influențează nu numai rezultatele etapei de evaluare, ci și un șir de factori suplimentari, cum ar fi: existența mijloacelor pentru efectuarea unor sau altor acțiuni de gestiune a riscurilor, limitările de timp etc.
În ceea ce privește aplicarea propriu-zisă a metodelor alese de optimizare a riscului, este necesar să se acorde atenție faptului că în procesul analizei riscului se evidențiază mai multe variante posibile de soluționare a problemei respective, și nu doar una singură, deoarece riscul este generat de incertitudinea condițiilor în care are loc adoptarea și realizarea deciziilor manageriale.
Evaluarea definitivă a rezultatelor de gestiune a riscurilor are drept scop determinarea atît a eficienței generale a întregului proces, cît și punctele lui vulnerabile, în vederea consolidării lor, și, ceea ce este foarte important, dacă este necesar, a reveni la formularea scopurilor. Așadar, aici se realizează utilizarea principiului: ciclicitatea. În cadrul evaluării eficienței generale a procesului de gestiune a riscurilor, este necesar să se evidențieze eficiența fiecărei etape de evaluare a riscurilor pentru că ulterior, la analiza analogică, să se atragă mai multă sau mai puțină atenție acestor etape.
Rezultatele obținute se compară cu scopurile gestiunii riscurilor și, după caz, se corectează. O asemenea ciclicitate conduce inevitabil la un rezultat: fie se ating scopurile inițial propuse, fie, în cazul imposibilității îndeplinirii lor ca urmare a diferitelor cauze, are loc corectarea necesară a obiectivelor propriu-zise.
În final, controlul riscurilor peste procesul de urmărire a riscurilor identificate de monitorizare a riscurilor reziduale și de identificare a noilor riscuri, asigurând astfel, execuția planurilor de risc și evaluarea eficacității lor în reducerea riscului. Monitorizarea și controlul riscului este procesul care se derulează pe parcursul tuturor etapelor de gestiune a riscurilor. Mijloacele utilizate de controlul riscului sunt: listele de verificare, auditurile proiectului, revizuiri periodice ale riscului proiectului, analiza rezultatelor, măsurarea performanțelor tehnice și planificarea suplimentară a răspunsului la risc.
1.3. Managementul riscului la nivelul unui agent economic
Analiza riscului la nivelul unei entități economice este foarte importantă pentru managementul întreprinderii, deoarece sprijină managerii în procesul de adoptare a strategiei de risc, îi vertizează în legătură cu deteriorarea climatului de afaceri și reprezintă suportul de bază în adoptarea și implementarea unor strategii de intervenție în situații critice.
Managementul riscului la nivelul unui agent economic reprezintă procesul de gestionare a expunerii la risc a unei întreprinderi sau activități, presupunând adoptarea de măsuri eficiente care să minimizeze consecințele materializării riscului. Managementul riscului are drept scop reducerea vulnerabilității firmei la schimbările nefavorabile ale mediului în care activează, în vederea realizării obiectivelor stabilite cu eficiență maximă.
Prin materializarea riscului se înțelege manifestarea practică a factorilor de risc, care produc evenimente generatoare de pierderi pentru agentul economic. Materializarea riscului are un anumit grad de probabilitate și poate conduce la pierderi mai mari sau mai mici pentru firmă. Ea este determinată de faptul că managerii nu pot controla toate variabilele care le influențează activitatea, unele dintre acestea fiind chiar dificil de identificat.
Procesul de gestionare a riscului presupune:
cunoașterea tuturor factorilor care pot influența negativ desfășurarea activității;
estimarea gravității consecințelor materializării riscului;
identificarea și implementarea unor măsuri de prevenire și protecție împotriva riscului;
transferul efectelor ce nu pot fi gestionate de firmă la societăți specializate în gestiunea riscurilor;
adoptarea de măsuri eficiente de reducere sau eliminare a pierderilor în cazul materializării riscului;
urmărirea măsurii în care firma a reușit să gestioneze riscurile și revizuirea strategiei în acest domeniu dacă acest lucru se impune.
Pentru reducerea riscului, managementul firmei dispune de doua alternative posibile:
a) Reducerea gradului de incertitudine cu privire la diferitele aspecte ale activității firmei (prin identificarea unui număr cît mai mare de factori generatori de risc, prin estimarea corectă a probabilității de materializare a acestora etc.);
b) Reducerea numărului de constrângeri impuse de mediul în care activează firma.
Măsurile de gestionare a riscului ce pot fi aplicate de un agent economic cunosc o varietate deosebită, alegerea unei astfel de măsuri depinzând de mai mulți factori (figura 1.3.1):
Figura 1.3.1: Factorii care determină alegerea măsurilor de gestionare a riscului
Sursa: elaborată de autor în baza lucrării științifice Bistriceanu, Gh., Adochiței, M. Finanțele agenților economici.- Editura Economică, București, 2001.
În construcția unei strategii de risc, managementul firmei trebuie să aibă în vedere evaluarea corectă a riscului și adoptarea unor măsuri adecvate de diminuare și prevenire a efectelor negative ale materializării sale.
Controlul riscului presupune adoptarea unor decizii menite să reducă efectele riscului asupra activității economice. Implementarea politicii de control al riscului presupune un anumit cost, care cuprinde trei elemente componente:
Cheltuieli pentru prevenirea și protecția impotriva riscului;
Cheltuieli de transfer al efectelor riscului asupra terților (primele de asigurare plătite societăților specializate de asigurare);
Pierderile pe care le suportă firma, indiferent de mijloacele sau deciziile adoptate.
Pentru controlul riscurilor, firma poate implementa atît mijloace de control prin prevenire și protecție, cît și mijloace de control prin transferul riscului.
Strategiile de gestiune a riscului se bazează pe o monitorizare permanentă a nivelului riscului cu care se confruntă agenții economici. Elementele unei strategii de risc sunt prezentate în figura de mai jos:
Figura 1.3.2: Elementele unei strategii de risc financiar
Sursa: elaborată de autor în baza lucrării științifice Slobodeanu, N., Diagnosticul și evaluarea riscului operațional.- Simpozionul Internațional, Chișinău, 2001.
Identificarea riscurilor presupune stabilirea acelor categorii de riscuri pe care decidenții estimează că se pot produce și a evenimentelor care pot fi provocate în cazul materializării acestora. Este o etapă foarte importantă, întrucît ignorarea unui risc sau neidentificarea lui poate avea consecințe grave pentru întreprindere.
Analiza riscurilor urmărește stabilirea cauzelor și factorilor generatori ai fiecărui tip de risc identificat și evaluarea consecințelor ce se vor produce în cazul materializării acestuia.
Determinarea probabilităților de materializare a factorilor de risc presupune asocierea fiecărui eveniment identificat a probabilității de a se manifesta. În funcție de evenimentele care se estimează că au cele mai mari șanse de a se materializa, managementul firmei își poate concentra atenția pe acei factori de risc care pot provoca cele mai mari pierderi financiare.
Alegerea unor măsuri care să asigure o protecție corespunzătoare cu un nivel minim al costurilor este o sarcină dificilă, având în vedere numărul mare de alternative pe care decidentul le are la dispoziție și de gradul ridicat de subiectivism implicat în procesul decizional. În alegerea unei modalități de protecție împotriva riscului intervin, de cele mai multe ori, criterii subiective, care reflectă percepția și atitudinea managerilor față de risc.
Pentru managementul riscului, decidenții pot adopta următoarele strategii de risc:
a) evitarea riscului;
b) asigurarea împotriva riscului;
c) restructurarea activității;
d) diversificarea activității;
e) dezinvestirea;
f) maximizarea profitului pe termen scurt.
a) evitarea riscului
Utilizarea acestor tehnici determină o diminuare a vulnerabilității firmei la condițiile de mediu, precum și o reducere a pierderilor care ar putea aparea în cazul materializării riscului.
Cea mai ușoară și mai eficientă tehnică de protecție împotriva riscului este evitarea lui. Această măsură este adoptată de un număr mare de firme și presupune monitorizarea permanentă a condițiilor economice de pe anumite piețe, sectoare, activități etc., firma evitând, astfel, să investească în acele domenii caracterizate printr-un grad ridicat de risc. În acest caz, o importanță deosebită revine calității informațiilor și personalului angrenat în efectuarea studiilor și previziunilor asupra riscului ce afectează diferite proiecte de afaceri.
Înaintea adoptării unei astfel de tehnici, managerii trebuie să stabilească raportul dintre nivelul rentabilității pe care doresc să o obțină și riscul pe care sunt dispuși să și-l asume. Adoptarea unei politici de evitare a activităților caracterizate de un grad ridicat de risc, fără a lua în considerare și oportunitățile de afaceri, este nefavorabilă pentru întreprindere, întrucât aceasta pierde oportunitatea de a investi în domenii cu eficiență ridicată. O multitudine de manageri este dispusă sa accepte nivele ridicate ale riscului, dar cu speranța obținerii unor profituri mari pe termene scurte de timp. În fond, firmele rezistă în afaceri atât cât timp cât își asumă riscuri, cu condiția să le identifice și să le gestioneze eficient, pentru a nu pune în pericol supraviețuirea firmei pe piață și pentru a obține profituri cât mai ridicate
Asigurarea împotriva riscului
O altă alternativă de protecție împotriva riscului este asigurarea. Companiile de asigurare acceptă să asigure numai riscurile cu caracter pur, accidental, întâmplător, a căror materializare nu poate fi prevăzută dinainte, atât ca intensitate, cât și ca moment. În schimbul preluării totale sau parțiale a riscului de la agenții economici, firmele de asigurare solicită o primă de asigurare, a cărei valoare este cu atât mai mare cu cât riscul este mai mare. Agenții economici apelează la această tehnică atunci când se confruntă cu riscuri provocate de variabile de mediu pe care nu le pot controla sau pentru care gradul de control este foarte mic. În acest fel, firmele se pot concentra asupra derulării afacerilor proprii, fără a mai fi preocupate de pierderile ce pot apărea ca urmare a materializării riscului. În baza contractului de asigurare, asiguratul va plăti o sumă asigurătorului, urmând să fie despăgubit pentru pierderile înregistrate.
Asigurarea este principala modalitate de distribuire a riscului, care se aplică numai atunci când asigurătorul poate previziona statistic frecvența și intensitateaevenimentelor asigurate.
Restructurarea activității
Presupune preocuparea permanentă a firmei pentru monitorizarea constant a climatului de afaceri, în scopul anticipării evenimentelor care ar putea deteriora mediul în care evoluează compania. În funcție de natura fenomenelor negative estimate a se produce, managerii pot stabili măsuri de restructurare și adaptare a activității la noile condiții manifestate pe piață.
O formă de punere în aplicare a acestei tehnici este alegerea unei forme juridice de organizare adecvate și flexibile, precum asocierea cu o altă firmă și crearea unei companii mixte, în scopul împărțirii riscurilor, sau, atunci când nivelul riscului este foarte ridicat, acordarea de licențe altor companii, întrucât nu necesită investiții foarte mari, dar poate aduce beneficii importante.
De asemenea, reducerea riscului se poate realiza prin patentarea produselor și tehnologiilor create de către întreprindere și prin menținerea unui control strict asupra acestora, ceea ce îi asigură firmei în cauză un avans tehnologic important față de concurență. Crearea unor tehnologii superioare presupune, însă, cheltuieli foarte mari de cercetare-dezvoltare, care nu se finalizează totdeauna cu rezultate ce pot fi implementate în cadrul firmei.
Utilizarea unui număr cât mai mare de furnizori, diversificarea clientelei și a nomenclatorului de produse pot reduce substanțial riscul. Implementarea acestor măsuri determină, de regulă, o creștere a cheltuielilor de exploatare ale firmei. Astfel, în privința furnizorilor, întreprinderea ar trebui să-i aleagă pe cei care asigură cele mai mici prețuri la calitatea dorită a materiilor prime și materialelor și care sunt situați la mică distanță de sediul firmei, în scopul reducerii cheltuielilor de transport. Extinderea numărului de furnizori reduce riscul apariției unor disfuncționalități în activitatea de aprovizionare (nerespectarea termenelor de livrare sau a cantităților), dar crește considerabil cheltuielile de aprovizionare. Diversificarea nomenclatorului de produse permite, de asemenea, diminuarea riscului vânzărilor, prin pătrunderea pe noi segmente de piață și prin atragerea, astfel, a noi categorii de clienți. Firma trebuie, însă, să se preocupe și de creșterea numărului de clienți din fiecare segment de piață, în scopul reducerii dependenței de un număr redus de consumatori.
Diversificarea activității
De multe ori, această tehnică se aplică odată cu restructurarea activității și are în vedere reducerea riscului prin integrarea pe orizontală sau pe verticală a întreprinderii sau chiar prin dezvoltarea unor activități complet diferite. În urma unor astfel de măsuri, se pot gestiona mult mai bine riscurile, prin distribuirea lor pe sectoare de activitate diverse, ținând seama că acestea sunt expuse unor grade diferite de risc.
Dezinvestirea
Presupune reducerea volumului capitalului investit atunci când apare o creștere considerabilă a riscului, prin vânzarea totală sau parțială a unui anumit active către alți agenți economici. Problemele care pot apărea atunci când se adoptă această măsură se referă la dificultatea obținerii unui preț corect, cât mai apropiat de valoarea de piață, pentru activul vândut, precum și la dificultăți în găsirea unui cumpărător pentru o afacere a cărei rentabilitate a scăzut semnificativ sau care este afectată de un nivel considerabil al riscului.
Maximizarea profitului pe termen scurt
Această tehnică se aplică atunci firmele urmăresc dezinvestirea totală și retragerea completă de pe o anumită piață datorită nivelului ridicat al riscului. În acest fel, se urmărește maximizarea pe termen scurt a câștigurilor din operațiunile derulate până la vânzarea activelor. Pentru a realiza acest lucru, agenții economici vor urmări reducerea cheltuielilor prin renunțarea la efectuarea operațiunilor de întreținere și reparații, diminuarea cheltuielilor cu distribuția, cu activitățile promoționale, creșterea în limita posibilităților a prețurilor de vânzare, anularea programelor de pregătire a salariaților, reducerea personalului, toate acestea având drept rezultat reducerea cheltuielilor și sporirea profitului pe termen foarte scurt.
În acest caz, firma va trebui să stabilească orizontul de timp pe care dorește maximizarea profitului și să determine modul în care relațiile cu furnizorii, clienții și personalul sunt afectate. Compania va trebui să analizeze foarte bine implicațiile unei astfel de strategii. Astfel, dacă ea nu dorește să se retragă definitiv de pe piață, ci numai să-și diminueze activitatea, o astfel de politică îi va afecta relațiile comerciale cu partenerii de afaceri și va duce la deteriorarea iremediabilă a imaginii sale pe piață. Un astfel de comportament agresiv nu face decât să micșoreze perioada de timp în care firma mai activează pe piață.
Toate aceste strategii se bazează pe o monitorizare permanentă a nivelului riscului cu care se confruntă agentul economic. Utilizarea lor determină o diminuare a vulnerabilității firmei la condițiile de mediu, precum și o reducere a pierderilor care ar putea apărea în cazul materializării riscului.
Managementul riscului nu trebuie să aibă un caracter pasiv, ci unul activ, care să permită optimizarea raportului risc asumat – rentabilitate obținută. Includerea riscului în procesul decizional permite o utilizare mai eficientă a resurselor de care dispune o firmă. Pentru realizarea acestui obiectiv, managerii trebuie să monitorizeze și să actualizeze permanent informațiile despre factorii de risc și probabilitatea lor de materializare. În același timp, rolul managementului constă nu numai în a asigura protecția și a gestiona eficient riscurile cu care se confruntă firma, ci și în a identifica afacerile și domeniile de activitate care asigură cea mai bună rentabilitate în funcție de nivelul riscului pe care firma este dispusă să și-l asume și de potențialul de care dispune. Prin utilizarea managementului riscului, firma își poate spori eficiența și siguranța în afacerile pe care derulează.
Considerând activitatea firmei ca o investiție derulată într-un mediu de afaceri, ea se confruntă cu o multitudine de constrângeri și incertitudini. În acest sens, riscul firmei poate fi privit ca o combinație între incertitudine și constrângeri, managementul întreprinderii având la dispoziție mai multe alternative pentru a realiza o protecție eficientă împotriva riscului.
În practică, însă, modificarea numărului de constrângeri este dificil de realizat, întrucât se referă la un număr mare de variabile, cele mai multe imposibil de influențat. În aceste condiții, singura alternativă viabilă de diminuare a riscului pe care managerii o au la dispoziție este reducerea gradului de incertitudine, printr-o cunoaștere cât mai completă a condițiilor în care își desfășoară activitatea.
Măsurile de protecție împotriva riscului ce pot fi adoptate de către firme sunt diverse și depind atât de frecvența de apariție a factorilor de risc cât și gravitatea lor, astfel modalitățile de protecție sunt utilizate în alternativă:
Frecvența de apariție
a factorilor de risc
ridicată
PREVENIREA RISCULUI EVITAREA RISCULUI
redusă ridicată Gravitatea
factorilor de risc
ASUMAREA RISCULUI TRANSFERUL RISCULUI
redusă
Figura1.3.3: Matricea alternativelor de gestiune a riscului
Sursa: preluată din lucrarea științifică Managementul riscului.Concepte, metode, aplicații.- Editura Universalității “Transilvania”, Brașov, 2003.
Cele patru alternative de gestiune a riscului enunțate anterior constituie principalele orientări strategice ale unei întreprinderi în privința riscului. Pentru managementul riscului, managerii firmelor au la dispoziție o serie de măsuri ce pot fi utilizate pentru reducerea acestuia. O parte din aceste măsuri poate fi aplicată înainte de începerea derulării unei activități, iar altele se pot implementa în momentul desfășurării acesteia.
CAPITOLUL II: METODOLOGIA DE EVALUARE ȘI ANALIZĂ A RISCULUI FINANCIAR
2.1. Modele de evaluare a riscului financiar în cadrul întreprinderilor
Activitatea unei întreprinderi este influențată de manifestarea riscului operațional, însă nu trebuie omis impactul pe care structura surselor de finanțare îl are asupra rezultatului întreprinderii. Acest impact este caracterizat prin riscul financiar și analiza sa prezintă importanță atât prin valoarea sa informațională, cât și prin corelarea concluziilor cu cele ale analizei riscului de exploatare, într-un demers generalizator de evaluare a riscului global.
În general, astăzi în Republica Moldova business-ul de producție este unul dintre cele mai riscante. Acest fapt confirmă încă o dată necesitatea evaluării riscurilor anume în acest domeniu. Evaluarea riscului reprezintă determinarea cantitativă a gradului riscului, a caracteristicilor lui, a cauzelor apariției și a posibilelor consecințe survenite în urma influenței lui asupra rezultatelor activității întreprinderii.
Evaluarea riscurilor se efectuează cu ajutorul metodelor de evaluare. Metoda de evaluare a riscului este o anumită tehnică, procedeu (sau o totalitate a lor), cu ajutorul căreia poate fi efectuată evaluarea necesară a riscului.
De fapt, nu se poate determina cu exactitate numărul metodelor de evaluare a riscurilor, deoarece nu se poate determina cu precizie numărul tipurilor de riscuri. Totuși, va fi util să se examineze metodele cele mai cunoscute în prezent (vezi figura 2.1.1). Alegerea metodelor pentru analiză care sunt propuse în cadrul prezentei teze este, în primul rând, condiționată de răspândirea și utilitatea lor.
Figura 2.1.1. Metodele de evaluare a riscurilor întreprinderii
Sursa: Elaborată de autor în baza lucrării științifice Dumitrescu, D.; Dragotă, V., 2000, Evaluarea întreprinderii. Metode. Tehnici. Incertitudine. Valoare, Ed. Economică, București.
Metoda experților face parte din metodele euristice și se utilizează în condițiile evaluării riscurilor de către experți. În calitate de experți pot fi analiștii cu experiență, care, în baza cunoștințelor lor în domeniul dat, pot oferi aprecieri competente.
Economistul rus N. D. Ilienkova evidențiază trei etape în procesul evaluării riscurilor prin
intermediul experților.
1. La prima etapă se formează grupul experților.
2. La etapa a doua se efectuează acumularea și generarea ideilor.
3. La etapa a treia se efectuează analiza ideilor propuse și selectarea celor mai esențiale idei după conținut.
În cadrul evaluării riscurilor cu ajutorul metodei experților foarte des se aplică coeficienții de pondere (relativi) și de probabilitate. Asemenea coeficienți sunt necesari pentru a asigura baza economico – matematică a analizei riscurilor. În cazul dat, cu cât mai mare va fi numărul experților, cu atât mai obiectivă va fi valoarea unui sau altui indicator mediu ponderat.
Metoda analogiilor fiind una din cele mai răspândite metode euristice, presupune utilizarea datelor afacerilor, proiectelor, lucrărilor efectuate anterior. Ea implică, deci, compararea unor situații istorice cu cele curente pentru a estima evoluțiile viitoare. Conceptual, tehnica este simplă și ușor aplicabilă. Cea mai mare parte a datelor necesare sunt disponibile, fiind furnizate prin intermediul surselor publice de informare.
Metodele economico – matematice constă în faptul că ele permit a măsura cantitativ fenomenele economice și, în particular, valoarea riscului, ceea ce, spre deosebire de evaluările prin intermediul metodei experților, asigură posibilitatea celei mai exacte comparări a fenomenelor. Mai mult decât atât, modelele matematice permit a imita situațiile economice și a evalua consecințele la alegerea deciziilor, fără a recurge la experimente costisitoare.
Cele mai răspândite metode economico – matematice sunt (figura 2.1.2.):
Figura 2.1.2: Metodele economico-financiare utilizate în evaluarea riscului financiar
Sursa: elaborată de autor în baza lucrării științifice Vrabie Ilie, Gestiunea financiară a întreprinderii.//Editura Meteora RESS, București, 2002.
Metodele statistice de evaluare a riscurilor se utilizează frecvent pe parcursul evaluării cantitative a riscurilor întreprinderii cu ajutorul metodelor economico-statistice, în baza datelor statistice din perioadele precedente. Instrumentele principale ale acestor metode sunt: devierea medie pătratică, coeficientul de variație și dispersia.
Analiza economico – financiară furnizează un ansamblu de concepte, tehnici și metode care permit tratarea informațiilor interne și externe, interpretarea acestora, emiterea unor judecăți de valoare și aprecieri asupra activității întreprinderii, în vederea formulării unor recomandări pertinente privind evoluția acesteia, nivelul și calitatea performanțelor, gradul de risc într-un mediu concurențial extrem de dinamic.
Riscul financiar la nivel microeconomic poate fi analizat și evaluat prin intermediul următoarelor modele:
Analiza riscului financiar prin metoda pragului de rentabilitate
Analiza riscului financiar presupune din punct de vedere metodologic aceleași etape ca și în cazul riscului operațional, cu precizarea, că pentru un anumit nivel de activitate (pentru o nevoie de capital dată), cheltuielile financiare cu dobânzile sunt considerate cheltuieli fixe.
Analiza riscului financiar prin metoda pragului de rentabilitate se face la fel ca și a riscului economic cu luarea în considerație a cheltuielilor financiare, care sunt considerate cheltuieli fixe (Chf) la un anumit nivel de activitate. Trebuie să precizăm că dobânzile se apreciază ca o cheltuială fixă în raport cu venitul din vânzări (VV).
În acest caz, punctul critic global se va determina ca fiind:
Unde: Chf- cheltuieli fixe
– rata marjei cheltuielilor variabile
Analiza efectivă a riscului financiar pe baza pragului de rentabilitate se face prin intermediul următorilor indicatori:
Marja de siguranță în mărimi absolute (Msa) exprimă diferența valorică existentă între volumul de activitate realizat efectiv si volumul de activitate aferent punctului critic, determinându-se cu relația:
Msa = CA-cacr
Din metodologia respective de calcul rezultă că marja de siguranță în mărimi absolute trebuie să fie pozitivă pentru ca întreprinderea să obțină profit. Cu cât valoarea ei este mai mare, cu atât riscul de exploatare la care întreprinderea este supusă e mai redus.
Indicele de siguranță (Is) exprimă raportul dintre veniturile realizate efectiv (CA) si veniturile aferente pragului de rentabilitate (. El se mai numeste si coeficient de volatilitate si are aceeasi valoare informațională ca si marja de siguranță.
Abaterea indicelui de siguranță (dis) exprimă procentual ecartul dintre volumul de activitate realizat si volumul de activitate corespunzător pragului critic. Se determină după relația:
Pe baza observațiilor statistice s-au desprins următoarele:
Valoarea abaterii indicelui de siguranță mai mică de 10% desemnează o situație instabilă, respectiv un risc de exploatare ridicat;
O valoare a abaterii indicelui de siguranță cuprinsă între 10% si 20% corespunde unui nivel mediu al riscului (situație relativ stabilă);
Depășirea valorii de 20% a abaterii indicelui de siguranță denotă un risc de exploatare redus.
Momentul de realizare a punctului critic (denumit si punct mort) reflectă numărul de zile de care întreprinderea are nevoie pentru a realiza nivelul de producție aferent punctului critic.
Cu cât punctul mort are o valoare mai mică, cu atât mai redus va fi riscul de exploatare. Se poate observa că valoarea punctului mort este la rândul ei cu atât mai mică cu cât nivelul pragului de rentabilitate este mai mic, la un nivel dat al activității.
Se poate utiliza si coeficientul de elasticitate:
Unde: P% – variația relativă a profitului; CA% – variația relativă a cifrei de afaceri.
Pentru a preveni riscul financiar întreprinderile trebuie să-și calculeze și să-și asigure un prag de rentabilitate, configurat ca un interval de încredere și nu ca un reper valoric predeterminat. Amplitudinea acestui interval este determinată de nivelul incertitudinii în care evoluează întreprinderea în cauză. Când ea tinde spre zero, cu siguranță va fi vorba de o rentabilitate punctuală și nu un interval în care profitabilitatea se realizează cu probabilitate mulțumitoare. Iar, când incertitudinea este ridicată, intervalul de încredere are o dimensiune atât de mare, încât devine neutilizabil în procesul decizional.
Măsurarea riscului financiar este interesantă atât pentru creditori, cât și pentru acționari, această problemă fiind specifică, ca domeniu, analizei situației financiare a întreprinderii. Orice decizie în ceea ce privește finanțarea activității este fundamentată dacă soluția propusă oferă un risc bun și dacă beneficiile așteptate justifică efortul angajat. Creditorul va studia, în acest sens, îndeosebi activitatea desfășurată pentru a stabili starea lichidității fiind interesat mai puțin de analiza fondului de rulment. Componența activului circulant și a angajamentelor pe termen scurt prezintă, o importanță mai mare decât informațiile cu privire la valorile imobilizate și angajamentele pe termen lung. De asemenea, creditorul este interesat și de capacitatea întreprinderii de a degaja profit.
Acționarii situează pe primul loc în lista obiectivelor, crearea de valoare, acordând o importanță deosebită fiabilității previziunilor bilanțului și contului de profit și pierdere. Evaluarea riscului financiar se va realiza cu ajutorul indicatorului de poziție față de pragul de rentabilitate global. În plus, pentru evaluare se utilizează și analiza sensitivității rentabilității capitalului propriu sub incidența politicii de finanțare. Modelul utilizat pentru studiul acesteia se numește efectul de levier financiar sau efectul de pârghie financiară.
Evaluarea riscului financiar pe baza modelului «efectul de levier financiar»
Capitalul unei firme este format din două componente: capitalul propriu și capitalul împrumutat, care presupun costuri fundamental diferite. Costul capitalului împrumutat presupune suma cheltuielilor financiare cu dobânzile pe care întreprinderea trebuie să le suporte sistematic, din momentul în care a apelat la credite. Așadar, îndatorarea antrenează o modificare a rezultatelor, generând variația riscului financiar.
Analiza riscului financiar poate fi realizată si cu ajutorul unui model numit „efect de levier financiar”. Acesta reprezintă practic incidența îndatorării asupra rentabilității capitalurilor proprii. El depinde pe de-o parte de corelația care există între rata rentabilității economice si costul mediu al datoriei(rata dobânzii), iar pe de altă parte de nivelul îndatorării.
Analiza riscului financiar în baza efectului de levier impune, mai întâi, formularea a 3 ipoteze simplificatoare, adaptate la normele și cerințele SNC din Republica Moldova, care permit izolarea efectelor negative care ar putea influența rezultatele acestei analize. Conținutul acestor ipoteze poate fi redat astfel:
Admiterea faptului că întregul capital procurat de întreprindere, cu titlu propriu sau împrumutat, este investit numai în activitatea operațională (de bază).
Trebuie luate în calcul doar datoriile financiare pe termen lung și pe termen scurt, adică
Doar cele generatoare de cheltuieli aferente plății dobânzilor pentru credite și împrumuturi. Astfel, activul bilanțului convențional poate fi obținut ca o însumare a capitalului propriu și a datoriilor financiare
Raportarea profitului obținut la valoarea medie a capitalului propriu trebuie să se facă,
Avându-se în vedere rezultatul curent net obținut din activitatea de bază, adică eliminându-se incidența operațiunilor de investiții, financiare și excepționale, deoarece ele nu au o legătură directă cu indicatorii examinați care reflectă rezultatele activității de bază a întreprinderii. Totodată, incidența diferențelor temporare și permanente nu se ia în calcul.
Scopul analizei propuse este relevarea factorilor care acționează asupra riscului financiar, a
Mărimii influenței acestora asupra variabilității rezultatelor sub incidența politicii financiare; stabilirea cauzelor; modul de determinare a rezervelor și a măsurilor pentru diminuarea sau eliminarea riscului financiar.
Pentru ilustrarea influenței efectului de levier se poate pleca de la structura bilanțului, respectiv de la ratele de rentabilitate specifice (figura 2.1.3):
Figura 2.1.3: Structura bilanțului si ratele rentabilității specifice
Sursa: preluat din lucrarea științifică M. Achim, S. Achim, Analiza riscului financiar, Rev de Finante credit si contabilitate, nr. 4/aprilie 2000
Coeficientului levierului financiar (CLF) permite aprecierea și evaluarea riscului financiar. Acest coeficient exprimă sensibilitatea rezultatului net al exercițiului la variațiile rezultatului exploatării și exprimă modificarea procentuală a rezultatului net ca răspuns la modificarea cu un procent a rezultatului exploatării și mărimea lui este direct proporțională cu gradul de risc financiar:
Neluând în calcul impozitul pe profit, rezultatul exercițiului (Rex) se determină ca diferență între rezultatul exploatării (RE) si dobânda (Dob) plătită pentru resursele financiare împrumutate
= RE – Dob
De asemenea rata rentabilității financiare si rata rentabilității economice se determină după relațiile:
Iar Dob = Dat*
Unde: – rata rentabilității financiare;
– rata rentabilității economice;
– rata dobânzii;
-rezultatul exercițiului;
– capitalul propiu;
RE – rezultatul din exploatare;
Dob – dobânzi;
Ae – active din exploatare;
Dat – datorii.
Dacă însă luăm în calcul impozitul pe profit care va fi aplicat din anul 2012 rata financiară de rentabilitate devine:
unde: ip – rata impozitului pe profit.
Eficiența îndatorării asupra rentabilității financiare este dependent de raportul de mărime dintre rentabilitatea economică și rata dobânzii.
Dacă Re > Rdob, situația este favorabilă acționarilor; apelarea la credite apare ca un mijloc de ameliorare a rentabilității capitalului propriu. Rentabilitatea financiară este, în acest caz, o funcție crescătoare a gradului de îndatorare a firmei;
Dacă Re < Rdob, costul datoriilor fiind mai mare decât rentabilitatea economică, rentabilitatea financiară este, în acest caz, o funcție descrescătoare a gradului de îndatorare a firmei.
Dacă Re = Rd, folosirea îndatorării nu produce efecte asupra rentabilității financiare a capitalului propriu (efectul de levier financiar este 0).
Condiția ca rentabilitatea financiară să crească atunci când întreprinderea apelează la împrumuturi este ca este ca rentabilitatea economică să fie superioară ratei dobânzii, caz în care rata rentabilității financiare este cu atât mai mare cu cât este mai mare gradul de îndatorare (levierul).
Dimpotrivă, dacă la nivelul întreprinderii rata rentabilității economice este mai mică decât rata dobânzii, efectul de levier devine negativ, iar rata rentabilității financiare va fi cu atât mai mică cu cât gradul de îndatorare va fi mai mare. Întreprinderea se poate afla astfel în trei situații:
De siguranță, când rata rentabilității economice este mai mare decât rata dobânzii, iar apelarea la credite suplimentare va duce la îmbunătățirea ratei rentabilității financiare;
De indiferență, când rata rentabilității economice este egală cu rata dobânzii. În această situație, apelarea la credite nu influențează gradul de risc la care întreprinderea este supusă;
De risc, când rata rentabilității economice este inferioară ratei dobânzii. În această situație, apelarea la credite duce la o diminuare a performanțelor, deci se impune minimizarea gradului de îndatorare.
Reducerea riscului financiar presupune: accelerarea de rotație a activelor, creșterea profitabilității comerciale; fundamentarea politicii financiare care să permită valorificarea conjuncturilor favorabile.
Relația efectului de levier se deduce din relația ratei rentabilității financiare:
Pornind de la această relație, efectul de levier financiar se determină astfel:
Factorial, coeficientul levierului financiar utilizat pentru evaluarea riscului financiar se determină pe baza contului de profit și pierdere, în care rezultatul net se obține după deducerea impozitului pe profit din rezultatul brut:
Rnet = Rbrut × (1 – i) [Rexp – Chfin + (Vfin + Rextr)] × (1 – i)
Cum veniturile financiare și rezultatul extraordinar nu sunt legate de activitatea curentă, CLF devine egal cu expresia:
Importanța acestui coeficient decurge din faptul că rezultatul net condiționează atât mărimea beneficiului și a dividendelor pe acțiune, cât și autofinanțarea întreprinderii, care cointeresează personalul, acționarii și proprietarii întreprinderii. Se constată că valoarea CLF crește odată cu creșterea cheltuielilor financiare și reflectă gradul de risc financiar mai mare sau mai mic asumat de întreprinderea care recurge la îndatorare.
În funcție de gradul de îndatorare pot exista următoarele situații care reflect mărimea riscului financiar:
Risc financiar inexistent: la punctul critic, când Rexp = 0 și valoarea CLF este egală cu zero:
Risc financiar minor: la finanțarea din capitaluri proprii (Chfin = 0) și valoarea CLF este egală cu 1:
Risc financiar maxim: la finanțarea din împrumuturi purtătoare de dobânzi mari, care pot absorbi rezultatul din exploatare în totalitate (Chfin = Rexp) și valoarea CLF tinde spre infinit:
Factorii detaliați care determină dimensiunea coeficientului de levier financiar rezultă din relația:
Astfel, mărimea CLF crește o dată cu creșterea cheltuielilor aferente dobânzilor și primă în egală măsură gradul de risc financiar asumat de întreprinderea care recurge la îndatorare. Din formula în cauză se poate constata că asupra modificării CLF acționează următorii 5 factori :
Modificarea structurii și sortimentului veniturilor din vânzări -Δq;
Modificarea consumurilor și cheltuielilor variabile unitare – Δc;
Modificarea consumurilor și cheltuielilor constante (fixe) -ΔCF;
Modificarea consumurilor și cheltuielilor aferente dobânzilor -chd;
Modificarea prețurilor unitare – Δp.
3) Evaluarea riscului financiar prin utilizarea Modelului Dinamic de Stabilitate
Fiind o metodă de estimare, MDS permite a uni varietatea și condițiile de adoptare a deciziilor, caracteristicile incertitudinii proprii activității sistemului economic cu varietatea rezultatelor finale, cu caracteristicile de funcționare a sistemului economic examinat și cu caracterul incert al acestor rezultate.
Ideea elaborării modelelor dinamice pentru formarea unui regim eficient de realizare a funcțiilor sistemului economic pentru prima dată a fost exprimată în lucrările profesorului I. M. Sîroejin și a fost dezvoltată în lucrările de teorie și estimare economico–organizatorice. Tendința generală de a îmbunătăți managementul întreprinderii, eficiența stabilității economico-financiare a ei etc. poate fi descrisă prin formularea unor anumite obiective. Concomitent, întreprinderea trebuie să fie examinată, ca fiind un sistem dinamic, ceea ce duce la necesitatea de a formula nu „scopurile – stări”, ci „scopurile – orientări”, cum ar fi, de exemplu, reducerea sau majorarea activelor curente ale întreprinderii etc. În legătură cu aceasta, formularea scopurilor politicii economice a întreprinderii nu necesită stabilirea (cel puțin la prima etapă a adoptării deciziei) nivelurilor absolute ale indicatorilor. Mai mult decât atât, nu este necesară nici stabilirea nivelului ritmurilor de creștere a acestora. Obiectivele pot fi exprimate prin introducerea unei ordini între doi sau mai mulți indicatori ai situației și ai rezultatelor activității întreprinderii, iar scopul constă în menținerea acestei ordini. Controlând și construind conștient dinamica indicatorilor, se poate determina nu numai direcția de dezvoltare a întreprinderii, ci și gestiona această activitate pentru atingerea scopurilor propuse.
Pentru analiza și evaluarea complexă riscului financiar al întreprinderii de producție considerăm că este rezonabil a utiliza modelul dinamic de stabilitate.
În general, se pot evidenția următoarele etape de elaborare a unui sistem etalon al indicatorilor:
– determinarea rolului MDS în cercetarea sistemului;
– evidențierea funcțiilor și scopurilor sistemului economic;
– alegerea indicatorilor, care reflectă nivelul de realizare a funcțiilor și a obiectivelor sistemului economic;
– construirea ordinii etalon a indicatorilor, pornind de la prioritatea creșterii lor la realizarea funcțiilor și scopurilor sistemului economic.
Utilizând modelul dinamic de stabilitate putem descrie compartimentele de bază incluse în conținutul riscului financiar și a reflecta acestea sub formă de corelații etalon ale indicatorilor în dinamică.
1. Riscul aferent lichidității întreprinderii.
De obicei, întreprinderea se consideră lichidă (solvabilă), dacă activele ei curente depășesc datoriile curente. După părerea noastră, o asemenea tratare nu oferă un tablou general al lichidității, deoarece întreprinderea poate avea un grad de lichiditate (solvabilitate) diferit, fiindcă în componența activelor curente intră active curente eterogene (mixte), care sunt ușor realizabile și nonrealizabile. De aceea, pentru o analiză mai amplă este rațional a clasifica toate activele curente în funcție de gradul de risc (lichiditate).
Lichiditatea întreprinderii se evaluează atât în baza indicatorilor absoluți, cât și în baza coeficienților relativi. În acest caz, se evidențiază următoarele tipuri de lichiditate (vezi figura 2.1.4).
Figura 2.1.4: Tipuri de lichidități în cadrul unei întreprinderi
Sursa: elaborat de autor în baza lucrării științifice Brezeanu si colab., Diagnostic financiar – instrumente de analiza financiara,Ed. Economica, București, 2003.
Riscul aferent lichidității curente reflectă după conținut înrăutățirea posibilității de stingere a datoriilor pe termen scurt prin intermediul activelor curente. El este reprezentat de coeficientul lichidității curente (coeficientul de acoperire generală a datoriilor pe termen scurt) – Lc. Acest coeficient se determină ca raportul dintre activele curente și datoriile pe termen scurt, ca raportul dintre activele curente și suma obligațiilor urgente, ca raportul dintre mijloacele mobile și datoriile pe termen scurt etc.
Lc = AC/DTS,
Riscul aferent lichidității intermediare reflectă reducerea capacității întreprinderii de a-și onora datoriile sale pe termen scurt din contul activelor ușor realizabile, iar evaluarea corespunzătoare – coeficientul lichidității intermediare – completează evaluarea lichidității curente. Metodele de calcul ale acestui coeficient, de asemenea, se deosebesc (raportul dintre mijloacele mobile, cu excepția stocurilor de mărfuri și materiale, și datoriile pe termen scurt; raportul dintre activele lichide și datoriile curente; raportul dintre patrimoniul rapid realizabil și datoriile pe termen scurt și pe termen lung etc.)
Li = (MB + Inv +Cts)/DTS
Riscul aferent lichidității absolute reflectă reducerea capacității de plată a întreprinderii și se caracterizează prin coeficientul lichidității absolute La:
La = MB / DTS
2. Riscul aferent stabilității financiare (autonomiei financiare) a întreprinderii
Starea financiară a întreprinderii este caracterizată prin modul de plasare și utilizare a surselor de finanțare. Din punct de vedere al strategiei de dezvoltare pe termen lung, stabilitatea întreprinderii, este determinată de structura generală a pasivelor acesteia, gradul de dependență financiară al acesteia față de creditorii și investitorii externi.
Aici, se evidențiază următoarele tipuri de riscuri:
riscul de reducere a autofinanțării întreprinderii;
risc de creștere a dependenței financiare a întreprinderii față de sursele împrumutate;
Riscul aferent gradului de asigurare a activelor întreprinderii cu surse proprii;
Riscul aferent capacității de manevrare a capitalului propriu;
Riscul aferent capacității de manevrare a capitalului de lucru;
Riscul de creștere a dependenței financiare a întreprinderii față de atragerea surselor
împrumutate pe termen lung;
Riscul aferent unei structuri neeficiente a investițiilor pe termen lung;
Riscul aferent gradului de asigurare a stocurilor de mărfuri și materiale cu active curente nete;
Riscul aferent unei structuri neeficiente a creanțelor și datoriilor pe termen scurt;
Riscul de majorare a creanțelor pe termen scurt în sursele proprii ale întreprinderii;
Riscul aferent autonomiei financiare.
3) Riscul de reducere a capacității de utilizare a activelor întreprinderii
Riscul dat își găsește expresie într-un șir de indicatori specifici capacității de utilizare a activelor întreprinderii. De regulă, acești coeficienți includ indicatorii de recuperabilitate și rotație a activelor întreprinderii, ce caracterizează eficiența cu care sunt utilizate mijloacele de care dispune întreprinderea.
a. Riscul de reducere a recuperabilității activelor pe termen lung. În formula de calcul indicatorul de recuperabilitate poate avea drept numitor: mijloacele fixe, capitalul propriu valuta bilanțului.
b. Riscul de reducere a recuperabilității activelor curente
4) Riscul de înrăutățire a situației patrimoniale a întreprinderii
Riscul de reducere a cotei mijloacelor fixe ale întreprinderii;
Riscul de reducere a patrimoniului cu destinație de producție este reflectat prin coeficientul valorii de bilanț a mijloacelor fixe și a stocurilor de mărfuri și materiale în suma totală a activelor întreprinderii (prin coeficientul de înzestrare materială a procesului de producție, sau rata patrimoniului cu destinație de producție;
Riscul de reducere a potențialului productiv al întreprinderii;
Riscul de reducere a cotei părții active în valoarea totală a mijloacelor fixe își găsește reflectare în coeficientul de corelație a părții active în valoarea totală a mijloacelor fixe;
Riscul de majorare a uzurii mijloacelor fixe;
Riscul de înrăutățire a structurii activelor pe termen lung a întreprinderii;
Riscul majorării nejustificate a stocurilor de mărfuri și material.
5. Riscul de reducere a rentabilității producției
6. Riscul de investiție
Indicatorii de performanță ai firmei analizați de bancă pentru acordarea împrumuturilor
Mărimea riscurilor financiare este dependentă de performanța financiară a întreprinderii ce se cere a fi determinată în cazul în care întreprinderea solicită un sprijin bancar. pentru a obține sprijin bancar, banca cere solicitantului îndeplinirea unor condiții. Banca ajută în general dacă afacerea este prosperă, riscurile pe care si le asumă fiind limitate. Din acest punct de vedere banca evaluează performanța financiară a întreprinderii în funcție de informațiile privind: descrierea activității, cifra de afaceri, venitul net, capitalul propriu, datorii, comparații cu anii anteriori, plan de afaceri, etc.
Principalii indicatori de performanță urmăriți de bancă sunt:
gradul de îndatorare:
;
lichiditatea imediată:
;
rentabilitatea funcție de cheltuieli:
;
gradul de acoperire a cheltuielilor din încasări:
solvabilitatea patrimonială:
2.2. Analiza riscului de faliment în cadrul întreprinderilor
Aprecierea și evaluarea financiară a unei entități în diagnosticul financiar impun evaluarea riscurilor ce îi însoțesc activitatea, dintre care unele semnalează fragilitatea (vulnerabilitatea) acesteia, iar altele prefigurează falimentul (insolvabilitatea) ce îi amenință supraviețuirea (perenitatea).
Riscul de faliment poate fi definit ca fiind imposibilitatea firmelor de a face față unei tranzacții financiare, respectiv incapacitatea sa de a rambursa la timp sumele împrumutate în condițiile stabilite de comun acord cu terții, în baza unui contract de creditare. El poate fi rezultatul apariției unor dificultăți care inițial, la efectuarea analizei și în etapa evaluării și aprobării creditului, nu au putut fi identificate dar care, pe parcursul derulării contractului, și-au făcut apariția. Prin urmare, procesul de diagnosticare a riscului de faliment constă în evaluarea capacității întreprinderii de a face față angajamentelor asumate față de terți, deci în evaluarea solvabilității întreprinderii . Din punct de vedere al amplitudinii dificultăților si impactului asupra imaginii întreprinderii se poate face o grupare a acestora în:
1. Dificultăți temporare sau ocazionale de neacoperire în termen a unei datorii, generate de existența unor neconcordanțe de moment, care nu pun în pericol echilibrele fundamentale si nu afectează imaginea întreprinderii;
2. Dificultăți financiare periodice care deși nu pun în pericol viabilitatea întreprinderii conduc la degradarea imaginii acesteia;
3. Dificultăți financiare permanente care reflectă o fragilitate economică si financiară structurală, cu efecte în restrângerea activității, scăderea rentabilității, degradarea climatului social, restructurarea sistemului de gestiune, sau, în cazurile grave, falimentul întreprinderii.
Orice agent economic este supus riscului de faliment. Acesta poate avea consecințe negative, cu implicații complexe asupra întregii activități a agentului economic, cât si asupra altor entități care vin în contact cu agentul respectiv. Pentru a putea obține de la instituțiile financiare avizate credite necesare pentru modernizarea capacităților existente (prin achiziționarea de tehnologii noi), pentru crearea unor capacități de producție noi sau pentru orice alt tip de investiție care presupune un efort financiar mai mare decât posibilitățile proprii, orice firmă trebuie să facă dovada eficacității activității desfășurate, respectiv a celei rezultate ca urmare a investiției si a garanțiilor de care acesta dispune.
Determinarea riscului de faliment este necesară atât pentru acordarea unor credite, cât si pe parcursul derulării contractului de creditare, deoarece nu este posibil ca, prin aplicarea unei teorii sau formule, să se garanteze că suma acordată clientului de către bancă împreună cu dobânda aferentă acestui credit vor fi rambursate în întregime.
Cauzele care conduc la falimentul unei întreprinderi pot fi grupate în cauze externe și cauze interne (figura 2.2.2).
Figura 2.2.1: Cauzale care pot conduce la falimentul unei întreprinderi
Sursa: elaborat de autor în baza lucrării științifice Slobodeanu N., Corelația dintre coeficientul de levier financiar și operațional în determinarea riscului total al întreprinderii.// Simpozionul Internațional al Tinerilor Cercetători, volumul I, ediția IV-a (14-15 aprilie 2006), Departamentul Editorial-Poligrafic al ASEM, Chișinău
Conceptul de risc apare în strânsă legătură cu strategia financiară a întreprinderii, este legat de costul capitalului (propriu sau împrumutat) și poate fi evaluat prin riscul de exploatare și riscul financiar, care exprimă o stare de dificultate ce caracterizează vulnerabilitatea acesteia prin fluctuația rentabilității la variațiile volumului de activitate. În afară de aceste riscuri care pot fi limitate și reduse prin decizii financiar-contabile corecte legate de reducerea levierului de exploatare prin variabilizarea unor cheltuieli fixe (reducerea stocurilor, dezinvestire) și a levierului financiar prin asigurarea unei structuri financiare optime, entitățile în dificultate se confruntă cu riscul de faliment uneori iminent ca urmare a unor cauze endogene sau exogene. Potrivit Legii nr. 632-XV cu privire la insolvabilitatea, aceasta constituie situație financiara a debitorului caracterizată prin incapacitatea de a-si onora obligațiile de plată.
Starea de dificultate financiară a unei entități poate fi considerată o stare premergătoare falimentului în măsura în care apare incapacitatea entității de onorare a obligațiilor provenite din operații curente sau din angajamente anterioare ajunse la termen care îi pot afecta continuitatea activității. Insolvabilitatea și implicit falimentul sunt consecința unui grad de îndatorare ridicat si a unui grad de solvabilitate relativ redus și depind de o serie de factori specifici sectorului de activitate, entității sau mediului economic, care pot aduce entitatea în stare de dificultate din punct de vedere economic, financiar, juridic si social-politic, ceea ce o obligă la intrarea în procedura de reorganizare judiciară.
Riscul de faliment (insolvabilitate) exprimă posibilitatea de apariție a incapacității de onorare a tuturor obligațiilor scadente ca urmare a încheierii cu pierderi a exercițiilor anterioare și neacoperite care au epuizat integral capitalurile proprii. Partea neacoperită rămâne exclusiv în sarcina creditorilor si afectează averea proprietarilor prin diminuarea până la valori negative a situației nete, ceea ce constituie riscul de insolvabilitate asumat.
In sistemul analizei financiar-patrimoniale, analiza aptitudinii întreprinderii de a fi solvabila si de a învinge riscul de faliment ocupa un loc central. Orice dereglare privind achitarea obligativilor generează prejudicii si necesita o corectura urgenta. Totodată, echilibrul financiar este un imperativ absolut, adică nu poate fi omis sub nici o motivație. In practica economica, se poate concepe ca o întreprindere care cunoaște o perioada mai dificila sa renunțe provizoriu la unele obiective de creștere, obiective economice sau sociale. In schimb, ea nu poate renunța la asigurarea obiectivului de solvabilitate, care constituie condiția financiara de supraviețuire .
Permanenta unor dificultăți de achitare a obligațiilor este expresia unei fragilități economice si financiare structurale. Ele pot genera restrângerea activității, reducerea efectivului de salariați, restructurarea sistemului de gestiune sau in cazurile foarte grave, falimentul întreprinderii.
Din complexitatea de aspecte privind riscul de faliment, esențiale pentru procesul decizional sunt (fig 2.2.2):
Fig. 2.2.2: Metodele de analiză a riscului financiar
Sursa: elaborat de autor in baza Stancu I., Finanțe.// București, Editura Economica, 2002.
Analiza statică
Analiza financiar-patrimoniala este în esența o analiza statica in care sunt prioritare valoarea si solvabilitatea întreprinderii. Principalele instrumente operaționale la care recurge analiza financiara pentru investigarea riscului de faliment sunt: a) fondul de rulment si b) ratele de solvabilitate.
a) Potrivit teoriei patrimoniale, o întreprindere este solvabila daca asigura echilibrul maselor de aceeași durata, daca respecta următoarele reguli financiare:
Activ imobilizat (Ai) = Capital permanent (CP)
Activ circulant (Ac) = Obligații pe termen scurt (OTS)
Respectarea stricta a acestor ecuații de echilibru presupune o activitate fără întreruperi si de o regularitate perfecta in privința încasărilor si plaților.
Fondul de rulment propriu reprezintă excedentul activelor circulante peste valoarea obligațiilor pe termen scurt. Pornind de la componenta proprie si cea împrumutată a capitalului permanent, se poate calcula un fond de rulment propriu, respectiv un fond de rulment străin.
FR propriu = Fond de rulment patrimonial – Obligații pe termen lung si mediu
Fondul de rulment străin reprezintă diferența dintre fondul de rulment patrimonial si cel propriu. Pot exista, practic, următoarele situații:
Ac = OTS FR = 0
Ac > OTS FR > 0
Ac < OTS FR < 0
b) Ratele de solvabilitate realizează o raportare a activelor realizabile la obligațiilor exigibile in vederea evaluării riscului de faliment. Ratele frecvent utilizate sunt:
Rata solvabilității generale (RSG ), care compara ansamblul lichidităților potențiale asociate activelor circulante cu ansamblul obligațiilor scadente sub un an. Se calculează astfel: RSG = (Activ circulant) / (Obligații pe termen scurt)
O rata unitara arata o corespondenta deplina intre activele circulante si sursele corespunzătoare. O valoare supraunitara a acestei rate indica existenta unor active mai mari decât obligațiile pe termen scurt si, prin urmare, utilizarea unei părți din capitalul permanent pentru finanțarea exploatării.
Rata solvabilității parțiale (RSP), care exclude stocurile din activele circulante, acestea constituind elementul cel mai incert din punct de vedere al valorii si lichidității sale:
sau
In teoria economica sunt păreri potrivit cărora o rata cuprinsa intre 0,8 si 1 ar reprezenta o situație optima in ce privește solvabilitatea .
Rata solvabilității imediate (RSI), care pune in corespondenta elementele cele mai lichide ale activului cu obligațiile pe termen scurt:
In teoria economica se apreciază ca: RSI > 0,3.
Interpretarea ratei trebuie sa mai implice si alte informații privind condițiile de desfășurare a activității. Deși, teoretic, o rata ridicata indica o lichiditate, respectiv o solvabilitate ridicata, ea poate avea si alte semnificații, ca de exemplu, o folosire mai puțin performanta a resurselor disponibile. De asemenea, o valoare ridicata a acestei rate, nu este o garanție a solvabilității daca celelalte active au un grad redus de lichiditate. O valoare scăzuta a ratei de solvabilitate imediata poate fi perfect compatibila cu menținerea echilibrului financiar daca întreprinderea minimizează valoarea încasărilor sale, deținând in schimb valori de plasament, creanțe, stocuri ușor mobilizabile in concordanta cu exigibilitatea obligațiilor la termen.
Metoda scorurilor.
Studiul cauzelor falimentului a condus la concluzia că acesta nu este un fenomen brutal, imputabil doar fluctuațiilor conjuncturale, ci este un rezultat al unei degradări progresive a situației financiare, riscul de insolvabilitate fiind previzibil cu câțiva ani înainte de încetarea plăților. Degradarea în timp a rezultatelor entităților, dificultățile cu care se confruntă și care nu sunt numai de ordin financiar au furnizat analizei financiare un câmp de investigații deosebit de bogat în scopul găsirii unor metode de detectare precoce și de previzionare a riscului de faliment consecutiv dificultăților financiare.
Concluziile unor asemenea analize sunt semnificative doar în cazul comparațiilor temporale sau spațiale cu întreprinderi similar din același sector, dar ele oferă informații insuficiente privind viitorul, deoarece rezultatele financiare se pot degrada în timp.
Există mai multe metode scoring de evaluare și previzionare precoce a riscului de faliment, printre care:
a) Modelul Altman – elaborat în anul 1968 în SUA, a fost prima funcție-scor care a permis anticiparea a 75% din falimente cu doi ani înaintea producerii lor, fiind aplicabilă în special întreprinderilor cotate la bursă.
Funcția-scor Z comportă cinci variabile (rate) și are următoarea expresie:
Z = 1,2Ri + 1,4R2 + 3,3R3 + 0,6R4 + 0,999R5, în care:
– exprimă ponderea capitalului circulant în totalul activelor, măsoară flexibilitatea întreprinderii si folosirea eficientă a capitalului circulant;
– măsoară capacitatea de finanțare internă;
– măsoară randamentul activelor (rentabilitatea economică);
– măsoară independența (autonomia) financiară;
– măsoară viteza de rotație a activelor (numărul de rotații).
În funcție de acest scor, vulnerabilitatea întreprinderii la riscul de faliment se preciază conform următoarei grile:
Tabel 2.2.1
Riscul de faliment asociat indicatorului Z din cadrul Modelul Altman
Sursa: preluat din lucrarea știinșifică Bătrâncea I. – Raportări financiare. Evoluții. Conținut. Analize, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2006
Prin ordonare pe baza coeficientului de corelație, Altman a determinat contribuția relative a fiecărei rate la puterea discriminantă a funcției scor Z și a constatat că pe primul loc se situează rata rentabilității economice (R3), fiind urmată de viteza de rotație a activelor (R5), de gradul de autonomie financiară (R4), de capacitatea de
finanțare internă (R2) si în final de ponderea activului circulant în totalul activelor (R1).
b) Modelul Conan-Holder. elaborat în anul 1978 pe un eșantion de 190 de întreprinderi mici și mijlocii, din care jumătate au falimentat cu trei ani înainte, în perioada 1970-1975, utilizează o funcție-scor cu cinci variabile (rate) care permite
clasificarea întreprinderilor în normale și falimentare. Formularea propusă de J. Conan și M. Holder diferă în funcție de sector și permite asocierea la scor a unei probabilități de faliment. În cazul întreprinderilor industriale,
funcția-scor se prezintă astfel:
Z = 0,24+ 0,22 + 0,16 – 0,87 – 0,1în care:
– exprimă gradul de rambursare a datoriilor totale din EBE;
– exprimă finanțarea stabilă a activelor din apitalurile permanente;
– exprimă ponderea activelor circulante lichide (creanțe + disponibilități) în activele totale;
– exprimă ponderea cheltuielilor financiare în cifra de afaceri;
exprimă ponderea cheltuielilor cu personalul în valoarea adăugată.
Vulnerabilitatea întreprinderii în funcție de valoarea scorului Z se apreciază conform următoarei grile:
Tabelul 2.2.2
Riscul de faliment asociat indicatorului Z din cadrul Modelul Altman
Sursa: preluat din lucrarea științifică Bătrâncea I. – Raportări financiare. Evoluții. Conținut. Analize, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2006Analiza funcțională
Analiza patrimoniala a riscului de faliment a fost completata cu analiza funcționala bazata pe noțiunea de stocuri si fluxuri din utilizări si resurse. Analiza funcționala este adesea calificata ca o analiza dinamica, prin opoziție cu analiza patrimoniala fundamental statica. In realitate, analiza funcționala are un caracter static atunci când e bazata pe analiza stocurilor, sau dinamic, când operează cu fluxuri de utilizări si resurse.
Fondul de rulment funcțional reprezintă diferența dintre resursele aciclice stabile si activele (utilizările) aciclice stabile.
FRF = RAS – AAS
Fondul de rulment funcțional este destinat acoperirii unei părți din nevoia de finanțare legata de ciclul de exploatare. Nevoia de fond de rulment reprezintă partea din activele ciclice ce trebuie finanțate din resurse stabile. Nevoia de fond de rulment (NFR) se calculează astfel: NFR = AC (active ciclice) – RC (resurse ciclice)
Diferența dintre fondul de rulment funcțional si nevoia de fond de rulment reprezintă soldul de trezorerie (T): T = FRF – NFR.
Relațiile de trezorerie pun in evidenta modul de realizare a ciclurilor financiare ale întreprinderii.
În optica funcționala, echilibrul financiar este respectat daca: FRF >NFR; aceasta implica un sold pozitiv de trezorerie: T > 0. Deci, fondul de rulment este suficient de mare nu numai pentru finanțarea nevoii de fond de rulment din exploatare, ci si pentru asigurarea unei trezorerii care sa-i permită efectuarea de plasamente si deținerea unor disponibilități.
Daca FRF < NFR , întreprinderea are un sold negativ de trezorerie: T < 0. In acest caz, nevoia de fond de rulment nu poate fi finanțată in întregime din resurse permanente, întreprinderea fiind obligata sa apeleze la resurse de trezorerie (mai ales credite bancare) pentru a acoperi, parțial, nevoia de finanțare generata de ciclul de exploatare. O asemenea situație a bilanțului atenționează asupra echilibrului financiar, întreprinderea fiind considerata vulnerabila.
Daca FRF = NFR , soldul de trezorerie este nul: T = 0 . Aceasta egalitate este numai teoretica; in activitatea practica ea nu poate avea decât caracter pasager. Menținerea unei trezorerii care sa tinda spre zero, chiar in condițiile unei fluctuații in sensul creșterii sau scăderii, poate fi expresia unei politici de gestiune financiara. O asemenea practica (T0) apara intreprinderea impotriva riscurilor pe care le prezinta, atat detinerea unor supralichiditati (folosire ineficienta a resurselor) , cat si o trezorerie negativa (dependenta fata de bănci).
Evaluarea completă a stabilității întreprinderii si a posibilității de a înregistra pierderi care să anticipeze degradarea situației financiare până la riscul de faliment se poate realiza prin intermediul indicatorilor ce exprimă calitatea activității economico-financiare cum ar fi:
Solvabilitatea patrimonială (Sp) – exprimă gradul în care capitalurile proprii asigură acoperirea obligațiilor pe termen lung și a creditelor prin elemente patrimoniale, indicând ponderea capitalurilor proprii în totalul capitalurilor prin raportul:
Acest raport trebuie să aibă o valoare minimă cuprinsă între 0,3 și 0,5 pentru a indica o situație normală. O valoare sub 0,3 constituie un semnal de prudență deosebită ce impune o alertă crescută din partea băncii finanțatoare, entitatea fiind cvasifalimentară.
Lichiditatea generală (Lg) măsoară capacitatea de achitare la termen a obligațiilor pe termen scurt din resursele bănești disponibile, prin aptitudinea de transformare rapidă a activelor circulante în disponibilități bănești, prin raportul:
Raportul trebuie să aibă valori supraunitare pentru a arăta existența unui supliment de resurse care să facă față incidentelor ce pot apărea în mișcarea capitalului circulant, fiind consecința unui fond de rulment pozitiv, în caz contrar, lipsa de lichidități ca efect al unui fond de rulment negativ conduce la încetare de n plăți, echivalentă cu riscul de insolvabilitate.
Trezoreria netă (TN) constituie partea care rămâne din resursele stabile după ce au fost finanțate imobilizările si necesarul de fond de rulment (NFR), determinată prin diferența:
în care: NFR = (Stocuri + Creanțe) + Cheltuieli în avans – (Datorii curente – Credite bancare curente) + Venituri în avans.
În aceste condiții, trezoreria netă exprimă aptitudinea întreprinderii de a se finanța din resursele stabile dacă este pozitivă. O trezorerie negativă implică recurgerea la credite bancare de trezorerie pentru plățile curente care arată dificultăți financiare pe termen scurt, ceea ce constituie un semnal privind un potențial risc de insolvabilitate. În concluzie, cauzele care pot conduce la faliment sunt numeroase și vizează reducerea de activitate, reducerea marjelor si a ratelor de rentabilitate, probleme specifice de trezorerie, de management, precum și cauze accidentale legate de falimentul unor clienți, reducerea piețelor de desfacere, blocajul în lanț ș.a.
CAPITOLUL III : ANALIZA ȘI EVALUAREA RISCULUI FINANCIAR AL S.A. “RĂUȚEL” PRIN PRISMA INDICATORILOR DE REZULTAT
3.1 . Sistemul de indicatori care se utilizează în gestiunea riscului financiar al S.A. „Răuțel”
Ne-am propus să examinăm specificul gestiunii riscului financiar în cadrul întreprinderii “Fabrica de prelucrare a semințelor de porumb Răuțel” S.A.
S.A. “Fabrica de prelucrare a semințelor de porumb Răuțel” activează în domeniul prelucrării materialului semincer produs din forme parentale de porumb. Compania FPSP din Răuțel este lider în producerea și comercializarea hibrizilor de porumb în RM și CSI, oferă soluții inovabile pentru dezvoltarea unei agriculturi durabile. Oferind o gamă de peste 20 de hibrizi de înaltă calitate, servicii de păstrare și prelucrare a semințelor de porumb, produse petroliere etc., compania și-a creat o imagine deosebită în acest business. Compania este dotată cu echipament german de către firma EMCEKA-GOMBER KG, activează în businessul cu semințe de porumb din 1975 și pledează pentru relații de parteneriat de lungă durată, de aceea politica lor este de a oferi produse și servicii de înaltă calitate tuturor clienților noștri.
În anul 2005 FPSP Răuțel a inițiat un proiect nou ETHANOL RĂUȚEL PROJECT – producerea etanolului din porumb ca aditiv în carburanți. Scopul proiectului este creșterea bunăstării producătorilor agricoli (din 1.5 mln. tone de porumb ce se cultivă anual se exporta 16%) precum și îmbunătățirea sectorului energetic în Republica Moldova.
Produsul principal al fabricii în prezenta afacere este prestarea serviciilor de prelucrare, calibrare, tratare și păstrare a semințelor de porumb.
La propriu, prestarea serviciilor cuprinde:
– recepția materiei prime imediat după recoltare;
– asigurarea umidității de păstrare a materiei prime;
– înlăturarea corpurilor străine din porumb și baterea de pe ciocălăi;
– conformarea materiei prime la condițiile standardului în vigoare;
– calibrarea și tratarea semințelor de porumb;
– ambalarea și etichetarea semințelor de porumb;
– prestarea serviciilor de intermediere la comercializarea semințelor de porumb si porumb furajer.
Hibrizii produși la FPSP au o cerere semnificativă atât în RM cât și în țările CSI: Bielorusia, Rusia, Ucraina, Kazahstan, și în țările Baltice. Volumul exportului constituie 70-75% din producția totală.
Mediul extern al unei întreprinderi influențează foarte mult activitatea și dezvoltarea a acesteia. Întreprinderea se află într-o interdependență continuă cu mediul său, care este o parte componentă în cunoașterea acesteia, în vederea definirii potențialului său de dezvoltare, stabilirii oportunităților de care dispune, evidențierii riscurilor, respectiv a metodelor, tehnicilor de gestiune și de acoperire a acestora.
Respectiv pentru a evidenția performanțele și riscurile la care este supusă S.A. “Fabrica de prelucrare a semințelor de porumb Răuțel” este necesar de a face o analiză în dinamică și structurală a riscului financiar la care este supusă întreprinderea.
Pentru ca fabrica să-și permită modernizarea capacităților existente (prin achiziționarea de tehnologii noi), crearea unor capacități de producție noi sau pentru orice alt tip de investiție care presupune un efort financiar mai mare decât posibilitățile proprii, firma trebuie să facă dovadă a eficacității activității desfășurate, respectiv a celei rezultate ca urmare a investiției și a garanțiilor de care acesta dispune.
Determinarea riscului de faliment este necesară atât pentru acordarea unor credite, cât si pe parcursul derulării contractului de creditare, deoarece nu este posibil ca, prin aplicarea unei teorii sau formule, să se garanteze că suma acordată clientului de către bancă împreună cu dobânda aferentă acestui credit vor fi rambursate în întregime.
Riscul de neplată pe termen scurt a obligațiilor rezultă din punerea în corespondență a lichidității activelor cu exigibilitatea pasivelor. Astfel la Răuțel se creează următoarele situație pentru anul 2010, activele curente constituie 58,68 mln. lei pe când datoriile pe termen scurt calculate constituie 33,04 mil.lei, respectiv activele curente sunt mai mari decât datoriile pe termen scurt cu 25,64 mil. lei, deci în anul 2010 la întreprindere fondul de rulment este mai mare ca zero. În acest caz se înregistrează un excedent de lichidități, întreprinderea fiind într-o situație favorabilă care îi permite să facă față obligațiilor ajunse la scadență.
Dacă analizăm riscul de faliment al FPSP Răuțel prin metoda ratelor de solvabilitate patrimonială, care exprimă gradul în care capitalul social asigură acoperirea obligațiilor pe termen mediu si lung, determinându-se cu relația calculată prin formula:
Înlocuind în formulă datele din bilanț contabil pentru anul 2009 și 2010 obținem următoarele: 99,08%
Acest indicator reflectă o situație favorabilă pentru valori cuprinse între 40 – 60%, limita sa inferioară fiind de 30%. Pe când în cadrul fabricii acest indicator în 2010 atinge 99% deci putem concluziona că întreprinderea nu este supusă riscului de faliment, însă ea dispune de rezerve prea mari pentru îndatorare, care în cazul utilizării ar putea permite o creștere a rentabilității capitalului propriu.
Dacă analizăm gradul de îndatorare global(tabelul 3.1.1), atunci observăm o majorare a acestuia în anul de gestiune față de anul precedent 2009 cu 7,59 %, ceea ce pentru întreprindere se apreciază negativ și indică despre diminuarea autonomiei financiare a acesteia. Această creștere se datorează creșterii datoriilor totale cu 9793307 lei sau cu 42,12 %. În anul 2010 a avut loc deasemeni o majorare a activelor totale cu 10708383 lei sau cu 14,46%, adică cu un ritm de creștere mai scăzut. Respectiv în anul 2010 gradul de autonomie al SA „Fabrica de prelucrare a semințelor de porumb Răuțel ” scade cu 7,59% și ajunge la cel mai mic nivel din ultimii 5 ani (figura 3.1.1).
Figura 3.1.1: Evoluția indicatorilor capacității de plată în cadrul întreprinderii S.A. “FPSP Răuțel” în perioada anilor 2006-2010.
Sursa: elaborat de autor în baza bilanțurilor contabile pentru anii 2007, 2008, 2010.
Gradul de îndatorare la termen al acestei întreprinderi se află într-o diminuare de la 0,24 în anul 2009 la 0,02 în anul 2010, ceea ce indică faptul că scade ponderea datoriilor pe termen lung în total surse de finanțare pe termen lung, adică întreprinderea nu-și utilizează integral capacitatea de îndatorare.
Tabelul 3.1.1
Calculul indicatorilor capacității de plată în perioada anilor 2008-2009.
Sursa: elaborat de autor în baza bilanțului contabil și raportului privind rezultatele financiare pe anii 2009 ,2010
În general întreprinderea „Fabrica de prelucrare a semințelor de porumb Răuțel ” S.A. are o situație satisfăcătoare a capacității de plată dar mai trebuie să depună eforturi pentru a gestiona și mai eficient posibilitățile sale financiare.
Scopul fiecărei întreprinderi constă în creșterea venitului din vânzări, în scopul obținerii profitului maxim, ceea ce o impune la o gestionare a riscului financiar la care este expusa firma. Pe parcursul anilor 2007 – 2009 SA „FPSP Răuțel ” a înregistrat o creștere permanentă a venitului din vânzări, în anul 2009 atingând valoarea de 35,4 milioane lei , ceea ce este cu – 9,313 mil. lei mai mult decât în anul de gestiune. Valoarea maximă a venitului din vânzări este atinsă în anul 2006 -36,23 milioane lei. După care a urmat un trend abrupt descrescător, care a fost cauzat de criza economico financiară. În perioada 2007-2008, SA „Răuțel ” a încasat cele mai mici venituri, ceea ce a fost influențat de diminuarea volumului exporturilor de semințe, la fel scăderea cererii pe piața autohtonă pentru semințele produse și serviciile prestate de „Răuțel”(figura 3.1.2), care a fost urmată de diminuarea prețurilor, și respectiv scăderea volumului veniturilor din vânzări. Pentru ca întreprinderea să-și poată menține nivelul venitului, sunt analizați mai mulți indicatori de analiză și evaluare a riscului financiar.
.
Figura 3.1.2: Evoluția veniturilor din vânzări în cadrul întreprinderii SA „FPSP Răuțel ” în perioada anilor 2006-2010 (lei)
Sursa: elaborat de autor în baza raporturilor financiare 2007-2010
Analizând în cadrul societății riscul aferent lichidității întreprinderii, trebuie să ne axăm pe analiza riscului aferent lichidității curente, lichidității imediate și absolute. În anul 2010 coeficientul lichidității absolute a crescut față de anul 2009 cu 0,07 puncte (tabelul 3.1.2), înregistrând valoarea de 0,63. Luând în considerație faptul că în practica țărilor în curs de dezvoltare, și în condițiile crizei neplăților acest indicator trebuie sa fie mai mare ca 0,5 – respectiv, situația creată în cadrul întreprinderii este considerată pozitivă. Acest coeficient totuși denotă faptul că întreprinderea dată nu poate face față imediat datoriilor pe termen scurt utilizând numai mijloacele bănești disponibile.
Tabelul 3.1.2
Calculul indicatorilor capacității de plată în perioada anilor 2009-2010.
Sursa: bilanțul contabil și raportul privind rezultatele financiare pe anii 2008, 2009
De menționat faptul că coeficientul lichidității intermediare depășește nivelul optim de (0,7-0,8), care în anul 2010 a înregistrat o valoare de 1,24 adică din punct de vedere al acestui coeficient întreprinderea are un surplus de lichidități. În anul 2009 acest coeficientul lichidității intermediare a înregistrat valori și mai mari – de 1,3669, astfel spre 2010 prin aplicarea unor metode eficiente de gestiune a riscului întreprinderea SA “FPSP Răuțel” a reușit sa reducă cu 0,65 față de anul precedent (graficul 3.1.3).
Figura 3.1.3 : Dinamica riscurilor aferente lichidității întreprinderii
Sursa: elaborat de autor în baza raportului financiar 2010 al S.A.”Răuțel”.
Dacă analizăm riscul de lichiditate curentă, care conform literaturii de specialitate, pentru a demonstra o situație favorabilă în cadrul întreprinderii, trebuie să se încadreze în limitele de 1-5, observăm că acest indicator atât în anul 2009 cât și în anul 2010 a corespuns limitelor respective, înregistrînd valoarea de 1,776 în anul de gestiune, sau cu 0,23 mai puțin decît în anul 2009 (vezi figura 3.1.2).
Profitul brut este elementul principal în componența profitului activității operaționale, deaceea este important de analizat coeficientul rentabilității profitului brut, pentru a depista ponderea venitului- din vânzări în total profit brut.
Tabel 3.1.4
Riscul de reducere a rentabilității producției
Sursa: elaborat de autor în baza Raportului financiar pe anul 2009, 2010.
Dacă acest indicator are un nivel mai mare rezultă că volumul cifrei de afaceri în perioada respectivă a fost unul considerabil, în caz contrar putem afirma că întreprinderea se confruntă cu riscul de reducere a rentabilității veniturilor din vânzări, calculat în baza profitului brut. Conform raportului de profit și pierderi profitul brut reprezintă diferența dintre venitul din vânzări și costul vânzărilor.
Astfel, în anul 2010 indicatorul respectiv a atins o valoare de 0.26, cu 0.11 mai mult comparativ cu anul trecut. Această modificare se explica ca influența a patru factori principali: creșterea prețului la produsele agricole și la serviciile prestate de S.A. „Răuțel” , modificarea structurii produselor vândute, modificarea costului de vânzare al produselor, modificarea volumului de vânzare. Sub influența acestor factori cifra de afaceri s-a diminuat în anul 2010, de 1.36 ori față de anul precedent, iar profitul brut s-a majorat cu aproximativ 1.7 milioane lei, iar aceasta în final a dus la majorarea coeficientului rentabilității profitului brut. Rezultativ, S.A. „Răuțel” are o bună gestiune a riscului rentabilității veniturilor din vânzări.
De asemenea, din calculele prezentate în tabelul 3.1.1 se observă o creștere nesemnificativă a indicatorului rentabilității profitului net, care în anul 2010 a crescut cu doar 0.02 puncte comparativ anului anterior. Aceasta se explică prin faptul că veniturile din vânzări s-au diminuat aproximativ în aceeași proporție ca și reducerile profitului net. Respectiv, gestiunea riscului de reducere a rentabilității venitului din vânzări în baza profitului net este de o calitate medie în cadrul S.A. „Răuțel”, deoarece pentru a considera un management efect a riscului dat, trebuie ca volumul profitului net să fie mai mare ca volumul cifrei de afaceri, iar cifra de afaceri mai mare ca volumul costurilor vânzărilor. Din respectiva relație deducem că doar cea de a doua parte a acesteia este valabilă și anume în anul 2010 veniturile din vânzări au constituit 26,087,583 lei, pe când costurile 19,170,604 lei. Prima parte a relație nu este îndeplinită, deoarece volumul profitului net are o valoare de aproximativ 1.2 milioane lei în anul raportat.
Aceleași valori întâlnim și în cazul profitabilității vânzărilor, deoarece în anul 2010, cât și în anul 2009 în Republica Moldova cota impozitului pe venitul persoanelor juridice a fost de zero procente. Respectiv, riscul de reducere a rentabilității veniturilor din vânzări, calculat în baza profitului contabil este gestionat la un nivel satisfăcător.
Indicatorul rentabilității este unul din principalii indicatori ai aprecierii situației financiare a întreprinderii. În literatura și practica economic se întâlnesc mai mulți indicatori de rentabilitate, dintre cei mai importanți fiind rentabilitatea activelor, capitalului propriu, capitalului permanent și rentabilitatea activelor cu destinație de producție.
Tabel 3.1.2
Riscul de investiție
Sursa: elaborat de autor în baza Raportului financiar pe anul 2009, 2010.
Rentabilitatea activelor reflect nivelul profitului obținut de la fiecare leu al mijloacelor investite în circuitul întreprinderii, indiferent de sursa de finanțare.
Din calculele prezentate în tabel 3.1.2 se observă că rentabilitatea activelor în anul 2010 constituie 1.4 puncte procentuale, aceasta înseamnă că la fiecare leu active S.A. “Răuțel” obține 14 bani profit până la impozitare. În dinamică se observă că față de nivelul anului 2010 s-a diminuat cu 0.007 sau 0.7%. Astfel, putem concluziona depistând managementul riscului de reducere a rentabilității activelor satisfăcător.
Rentabilitatea capitalului propriu reflect capacitatea întreprinderii de a utiliza capitalul propriu în scopul obținerii profitului.
Din tabelul 3.1.2 se observă că rentabilitatea capitalului propriu în anul 2010 a constituit 2.3 puncte procentuale ceea ce rezultă că S.A. “Răuțel” la fiecare leu mijloace proprii obține 21 bani profit net. Față de anul 2009, rentabilitatea capitalului propriu s-a diminuat cu 0.012 puncte. Această micșorare se datorează influenței negative a încetinirii rotației activelor. Riscul de reducere a rentabilității capitalului propriu este slab gestionat, deoarece pentru a fi un nivel mai înalt volumul profitului net ar trebui să fie mai mare ca volumul capitalului propriu. Respectiva relație nu se adeverește, deoarece în anul 2010 capitalul propriu constituia puțin peste 50 milioane lei, iar profitul net abia 1.2 milioane lei (figura 3.1.5).
Rentabilitatea capitalului permanent se diminuează în 2010 cu 0.015 puncte comparativ cu anul anterior, ca urmare a majorării capitalului permanent în mărimea unor noi credite bancare pe termen lung. De aici rezultă ca riscul de reducere a rentabilității capitalului permanent este satisfăcător doar, deoarece în dinamică acestui indicator este în scădere.
Figura 3.1.5 Dinamica capitalului propriu și a profitului net în perioada 2006-2010 (mil. lei)
Sursa : Elaborat de autor în baza raportului privind profitul și pierderea și a bilanțului contabil pentru anul 2007- 2010
Rentabilitatea patrimoniului cu destinație de producție reflectă ponderea activelor ce pot fi direct utilizate pentru activitatea operațională.
Managementul riscului aferent acestui indicator este considerat sub satisfăcător, deoarece nivelul acestei rate trebuie să fie mai mare de 50%, pe când în cadrul S.A. “Răuțel” în anul 2010 acest indicator are o valoare de 16%.
După cum observăm din figura 3.1.5, din anul 2008 pînă în anul 2010 capitalul propriu al societății înregistrează un trend pozitiv, ajungând la valoarea de 51,73 mil. lei, ceea ce reprezintă o creștere cu 0,92 mil. lei, sau cu 2,36 mil. lei fată de anul 2008. În același timp „Răuțel” în anul 2008 a înregistrat pierdere de 34,15 milioane lei, și pentru anii următori 2009, 2010 întreprinderea obține profit, ajungând în anul de gestiune la 1,2 milioane lei.
Analizând patrimoniul întreprinderii, observăm că în cadrul societății respective valoarea totală a activelor este în creștere, atingând în anul de gestiune valoarea de 84771894 lei. Pentru a îmbunătățit acest indicator fabrica „Răuțel” trebuie să gestioneze mai bine riscul de înrăutățire a situației patrimoniale, care cuprinde la rândul său mai multe compartimente, printre care riscul de reducere a cotei mijloacelor fixe ale întreprinderii, calculate după formula:
Prin utilizarea modelului dinamic de stabilitate în procesul analizei și evaluării riscului financiar, reducerea acestui risc se modelează după următoarea corelașie etalon:
IMFb > ITA
Respectiv indicele de creștere a mijloacelor fixe la valoare de bilanț trebuie să fie mai mare ca indicele de creștere a activelor totale, ceea ce nu este respectat în cadrul SA „Răuțel” (figura 3.1.6).
Figura 3.1.6: Dinamica indicelor de creștere (diminuare) a mijloacelor fixe la valoarea de bilanț și a activelor totale
Sursa: elaborat de autor în baza bilanțului contabil pentru anul 2008-2010.
Indicile de creștere a activelor totale pentru anul 2010 este de 14,46 puncte, pe când indicele de creștere a mijloacelor fixe pentru anul de gestiune este negativ, ceea ce este determinat de reducerea mijloacelor fixe cu 406996 lei față de anul precedent (figura 3.1.7). Deci putem concluyiona ca în cadrul întreprinderii SA „Răuțel” structura patrimonială necesită o mai bună gestionare a riscului de reducere a mijloacelor fixe.
3.2 Aplicarea metodelor de analiză în evaluarea riscului de faliment al S.A. „Răuțel”
În cazul aplicării metodei scorurilor la evaluarea riscului de faliment, pentru întreprinderea respectivă obținem următoarele:
Pentru modelul Altman => Z = 1,2R1 + 1,4R2 + 3,3R3 + 0,6R4 + 0,999R5
Tabelul 3.2.1
INDICATORI SPECIFICI MODELULUI LUI ALTMAN
Sursa: elaborat de autor în baza Raportului financiar pentru anul 2009, 2010.
Din informațiile prezentate în tabelul 3.2.1 putem concluziona că atât în anul 2009 cât și în 2010 funcția – scor Z este cuprins în limitele 2,2 – 3, respectiv situația întreprinderii este bună, și societatea demonstrează lipsa riscului de faliment pentru anul 2010, chiar dacă acest indicator a fost în descreștere față de anul 2009 cu 0,37 puncte.
Astfel, respectiva metoda a scorurilor ne-a furnizat informații predictive cu privire la starea financiară a societății „Răuțel” și în concordanță cu mai mulți autori a un șir de lucrări științifice putem afirma că firma dată este solvabilă, iar falimentul nu poate deveni o prerogativa în cel mai apropiat timp.
Analizând pe componente fiecare element al scorului Z putem afirma că în cazul primului indicator care are semnificația unei rate de eficiență a utilizării activelor, că societatea dată înregistrează în dinamică creșteri așa cum și este de dorit și cât timp indicatorul va continua să se majoreze rezultatele firmei vor fi pozitive, iar activele utilizate în cote maxime.
Ce-l de-al doilea indicator exprimă utilizarea activelor prin cifra de afaceri și chiar dacă în anul 2010 venitul din vânzări s-a diminuat, totuși activele se reînoiesc destul de rapid prin cifra de afaceri, astfel, putem afirma că societatea are o activitate destul de eficientă.
Gradul de îndatorare al întreprinderii se reflectă prin ce-l de-al treilea indicator, care e recomandabil să fie de o valoare cât mai mare. Pentru cazul firmei S.A. „Răuțel” acesta are valori foarte mici și totuși în dinamică indicatorul este în creștere, astfel, către anul 2010 având valoarea de 0,09 puncte. Indicatorul dat nu îndeplinește cerințele teoritice, dar oricum pe ansamblul activității el nu afectează situația financiară.
De asemenea, și în cazul indicatorului patru ce semnifică capacitatea de finanțare internă e de dorit ca acesta sa aibă valori cât mai mari, iar pe viitor să continuie să crească. Acest lucru nu este însă, observat în cazul firmei analizate, deoarece în dinamică acest indicator este în diminuare, astfel, dacă în 2009 acesta a constituit 2.18, atunci în anul 2010 acesta avea o valoare de 1.65puncte.
Cât privește indicatorul cinci, acesta de asemenea, trebuie să aibă valori cât mai mari, astfel va reflecta o pondere mare a activului circulant în total activ. În cazul întreprinderii S.A. „Răuțel” indicatorul dat este în descreștere pe perioada celor doi ani.
Toate dereglările depistat cu ajutor acestui model de analiză sunt mai degrabă efectele crizei economice, decât o gestiune ineficientă a societății.
Modelul lui Joel Conan și Michel Holder
Tabelul 3.2.2
INDICATORI SPECIFICI MODELULUI LUI JOEL CONAN ȘI MICHEL HOLDER
Sursa: elaborat de autor în baza Raportului financiar pentru anul 2009, 2010.
În baza calculelor efectuate în tabelul 3.2.2 se observă că atât în anul 2009, cât și în anul 2010 funcția scor Z are valori aproximative limitei inferioare de -0.164, ceea ce rezultă că la S.A. „Răuțel” nu există riscul falimentului. Probabilitatea că acesta ar putea apărea constituie doar zece la sută, ceea ce este nesemnificativ. Respectiv, putem afirma că societatea analizată se află în etapa de maturitate a ciclului de viață, înregistrând succese. Unele probleme depistate se pot considera, și chiar sunt cu siguranță efectele negative a crizei economice, a căror consecințe vor mai crea probleme managerilor întreprinderii.
Figura 3.2.1. Situația S.A. „Răuțel” în baza modelului lui Joel Conan și Michel Holder
Sursa: elaborată de autor în baza lucrării științifice Botnari, N. 2008, Finanțele întreprinderii, Ed. Editerra Prim,Chișinău.
Dacă analizăm figura 3.2.1. observăm situația S.A. „Răuțel” a fi una foarte bună. Schematic se vede clar în ce parte a întervalului admisibil se află Z scorul obținut în urma calcului, iar rezultatul este unul îmbucurător.
Analizând pe componente modelul lui Joel Conan și Michel Holder avem următoarea situație: primul indicator ce indică gradul de rambursare a datoriilor totale respectiv trebuie să aibă un nivel cât mai mare, cu cât rezultatele financiare obținute de societate sunt mai bune, cu atât aceasta își permite rambursarea integrală a plăților scadente. Respectiv, pentru S.A. „Răuțel” acest indicatori arată valori valori aproximativ egale în cei doi ani de referință. Astfel, în anl 2010 gradul de rambursare a datoriilor constituie 48%, cu 5 puncte procentuale mai mult față de anul precedent, aceasta fiind o situație destul de bună.
Elementul doi reprezintă finanțarea stabilă a activelor din capitaluri permanente, însă pentru indicatorul dat fiecare întreprindere își formează o limită admisibilă. Totuși, un nivel cât mai înalt a indicatorului dat va caracteriza buna capacitate de finanțare. Pentru S.A. „Răuțel” finanțarea din capitalurile permanente este acoperită în proporție de 61 la sută pentru anul 2010, cu 8 puncte procentuale mai puțin comparativ cu anul anterior. Situația e descrisă a fi una foarte bună.
Al treilea element exprimă ponderea cheltuielilor financiare în cifra de afaceri. Pentru societatea analizată indicatorul dat are în anii de referință are câte 3.5% și 2.5% cheltuieli financiare din totalul volumului de venituri din vânzări.
Cât privește cota cheltuielilor cu personalul în total valoare adăugată, aceasta constituie 91 la sută în anul 2010 cu 3 puncte procentuale mai mult comparativ cu anul precedent.
Ultimul indicator exprimă ce parte din rezultatul activității de bază a întreprinderii este finanțat doar din împrumuturi, astfel pentru S.A. „Răuțel” acest indicator are o valoare de 6 la sută în anul 2010 și de 5.5 la sută în anul anterior 2009.
În ansmblu acești indicatori descriu o situație financiară foarte bună a societații analizate, deoarece se obține prin calcule un scor Z de 0.10475 ce se caracterizează cu un grad de faliment redus.
CONCLUZII
Orice întreprindere ce tinde să se înscrie în exigențele economiei de piață, indiferent de profilul de activitate, forma juridică, dimensiunea și spațiul socio-economic în care activează, este nevoită să se adapteze permanent la situațiile riscante, care pot apărea atît în activitatea curentă, cît și în cea de perspectivă.
Un rol esențial, în acest sens, revine analizei și evaluării corecte a riscurilor economic și financiar ale întreprinderii, care prin demersul metodologic și interpretativ, asigură posibilitatea evitării, diminuării sau controlării unor dificultăți potențiale asupra activității întreprinderii .
Studiul efectuat asupra metodelor de gestiune a riscului financiar în activitatea de antreprenoriat atât la nivel teoritic cât și la nivel practic a condus la formularea următoarelor concluzii:
În literatura de specialitate există mai multe abordări a noțiunii de risc, toate având atât caracteristici specifice tuturor definițiilor , însă în cea mai mare parte fiind diferite și caracterizate fără o înțelegere justificată a noțiunii de risc.
Există în literatura de specialitate diverse metode de evaluare a caracterul obiectiv și subiectiv al riscului financiar.
Tipologia riscurilor este foarte variată și diferă de la autor la autor, astfel demonstrând un șir de neajunsuri și inexistența unei clasificări commune.
În literatura de specialitate există o multitudine aspect cu privire la procesul de gestiune a riscului financiar.
Selectarea unei metode de analiză a riscului financiar este o sarcină destul de dificilă, deoarece nu există un model unic.
Riscul de faliment este considerat de cei mai multi autori ca parte componentă principal a riscului financiar în cadrul întreprinderii.
Procesul de luare a deciziilor este legat de risc, și anume: de factorii de incertitudine, situațiile neprevăzute din timp care pot influența activitatea oricărui subiect economic. Însă acest fapt presupune nu doar o evaluare a mediului de luare a deciziilor, ci și a „corelației dintre fenomene”, deoarece anume acesta este scopul cunoașterii ș științei. Deci, remarcăm necesitatea implementării unui sistem de analiză și evaluare care este capabil să măsoare și să consolideze toate riscurile aferente activității economico-financiare a întreprinderii.
Studiul efectuat asupra activității S.A. “Răuțel” ne permite formularea următoarelor concluzii:
Societatea dată este supusă riscului de faliment cu o probabilitate de 10 la sută, în baza modelului Canon-Holder, cât și în baza modelului lui Altman.
Gestiunea riscului investițional caracterizat prin coeficienții de rentabilitate a activelor, capitalului propriu, capitalului permanent este de o calitate medie.
Managementul riscului de reducere a rentabilității producției este de asemenea de o calitate medie, nefiind îndeplinit în cea mai mare parte modelul dinamic de stabilitate.
La capitolul lichidități întreprinderea are careva dificultăți, fiind argumentată de creșterea creanțelor ca efecte a crizei economice.
Fondul de rulment are o valoare pozitivă ceea ce reflect o autonomie financiară ridicată a societății, deoarece aceasta în mare parte se finanțeayă din resursele proprii.
Principalii indicatori financiari: cifra de afaceri, rezultatul net și activul net cunosc mici diminuări în anul 2010, acestea fiind efectele crizei economice.
Situația netă pozitivă este rezultatul profitului obținut de societate din activitatea desfășurată ca urmare a unei gestiuni sănătoase.
Investigațiile efectuate au dat posibilitatea formulării unor recomandări ca:
În scopul soluționării problemelor metodologice generate de modul de culegere și utilizare a informației operative privind analiza și evaluarea riscurilor economic și financiar prin prisma variabilității indicatorilor de rezultat, este necesar a lua în considerare anumite ipoteze care au fost adaptate la normele și cerințele SNC din Republica Moldova.
Pentru a înlătura consecutivitatea mecanică și formală a factorilor în analiza rentabilității financiare propunem introducerea următoarei ordini de analiză a influenței factorilor, care este bazată pe raporturile de condiționare economică: a) modificarea rentabilității activelor; b) modificarea rentabilității surselor de finanțare; c) modificarearatei dobânzii; d) modificarea brațului pîrghiei financiare; e) modificarea cotei impozitului pe venit.
În consecință, putem afirma că există o multitudine de metode de gestiune a riscului financiar în activitatea de antreprenoriat care din păcate în Republica Moldova sunt mai puțin aplicate, aceasta fiind una din problemele de bază a tuturor întreprinderilor autohtone.
BIBLIOGRAFIE
I. Acte legislative și normative
1. 1. Legea cu privire la antreprenoriat și întreprinderi nr. 845 din 03.01.1992//Monitorul Parlamentului nr. 2 din 28.02.1994.
1. 2. Legea pentru modificarea și completarea unor acte legislative nr. 1246 din 18.07.2002 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 117 din 15.08.2002.
1. 3. Legea privind societățile pe acțiuni nr. 1134-XII din 02.04.1997// Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 1-4 din 01.01.2008.
1.4. Legea insolvabilității nr. 632 din 14.11.2001// Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 139 -140 din 15.11.2001.
II. Manuale, monografii și lucrări didactice
2. 1. D. M. Paraschivescu, W. Pavaloaia, Modele de contabilitate si analiza financiara, Editura Neuron, Focșani, 1994.
2. 2. G. Vintilă, Gestiunea financiara a întreprinderii, București, 1995
2. 3. M. Assaeaf, Analyse financiere de l’entreprise europeenne, Note de curs, Toulouse, 1991.
2. 4. M. Niculescu, Metode de analiza a riscului, Revista Finanțe, Credit, Contabilitate, nr. 5 si 6, 1992
2. 5. M.Niculescu, Analiza economico-financiara, București, 1993, pag.279
2. 6. Țiriulnicova N. ș.a., Analiza rapoartelor financiare:[manual].// Chișinău: F.E.-P.”Tipogr. Centrală”, 2004. – 384 p.
2. 7. M. Achim, S. Achim, Analiza riscului financiar, Rev de Finante credit si contabilitate, nr. 4/aprilie 2000
2. 8. Ritchie B., Marshall D., Business Risk Management.// Chapman , Hall, First Edition, london,1993. – p.345.
2. 9. Vrabie Ilie, Gestiunea financiară a întreprinderii.//Editura Meteora RESS, București, 2002
2. 10. Stancu I., Finanțe.// București, Editura Economica, 2002. – 1056 p.
2. 11. Niculescu M., Diagnostic global strategic.// Editura Economica, București, 1997. -255 p.
2. 12. Niculescu M., Diagnostic financiar – vol.2.// Editura Economica, București, 2005. – 84 p.
2. 13. Niculescu M., Diagnostic economic – vol.I.// Editura Economica, București, 2003. -310 p.
2. 14. Gortolomei V., Planul financiar și riscurile afacerii. „Planificarea afacerii”, Ghid pentru antreprenori, instructori și consultanți.// Chișinău, 2003.- p. 33-60.
2. 15. Cișmașu, I. D., Riscul-element în fundamentarea deciziei. Concept, metode, aplicații,
Editura Economică, București, 2003.
2. 16. Petrescu, S., Diagnostic economic–financiar. Metodologie, studii de caz, Editura
Sedcom Libris, Iași, 2004
2. 17. Лобанов А., Чугунов А., Тенденции развития риск – менеджмента мировой опыт.// Рынок ценных бумаг., 1999. – №18.- p.59-65.
2. 18. Сыроежин И.М., Планомерность. Планирование. План: теоретические очерки.// М.: Экономика, 1986.
2. 19. Савинская Н.А., Багиева М.Н., Риски и устойчивость предприятия.// СПБ.: Изд-во СПГУЭФ, 1999. – 104 p.
2.21. Чернов В.А., Анализ коммерческого риска. // М.: Финансы и статистика,1998.
2. 22. Баканов М.Н., Шеремет А.Д., Теория экономического анализа.//М.:Финансы и статистика, 2003. – 288 p.
2. 23. Ковалёв В.В., Финансовый анализ:Управление капиталом. Выбор инвестиций. Анализ отчётности.// М.:Финансы и статистика,1995. – 450 p.
2. 24. Глазов М.М., Практическое пособие для бухгалтеров и предпринимателей по кономическому анализу финансово-коммерческой деятельности предпритий. // СПб.:Изд-во СПУЭФ,1995.
III. Articole și ediții periodice
3. 1. Vass Andreea, Gestiunea riscului unui proiect internațional de investiții.// Tribuna Economică, nr. 21, 23 mai 2001.- p.73.
3. 2. Slobodeanu N., Analiza factorială a riscului economic.// Revista științifico-didactică
“Economica” nr.3 (59)/2007, Chișinău, Editura ASEM, 2007. – p.121 – 123.
IV. Site-ografia
4. 1. Gheorghe Holt, Riscul de faliment – punct central în diagnosticul financiar – contabil, http://www.utgjiu.ro/revista/ec/pdf/2009-03/26_GHEORGHE_HOLT.pdf
4. 2. Ștefăniță Șușu, Metodologia de analiză și evaluare a riscului financiar, http://www.seap.usv.ro/annals/ojs/index.php/annals/article/viewFile/58/58
V. Alte surse
4. 1. Slobodeanu N., Corelația dintre coeficientul de levier financiar și operațional în determinarea riscului total al întreprinderii.// Simpozionul Internațional al Tinerilor Cercetători, volumul I, ediția IV-a (14-15 aprilie 2006), Departamentul Editorial-Poligrafic al ASEM, Chișinău.
4. 2. Țiriulnicova N., Problemele construirii sistemelor factoriale pentru analiza rentabilității capitalului permanent.// Conf. internațională „Problemele contabilității și auditului în condițiile globalizării”, 15-16 aprilie 2005, Chișinău, Editura ASEM, 2005. – p.145 – 147.
4. 3. Slobodeanu N., Reducerea riscului economic în baza perfecționării sortimentului produselor fabricate.// Simpozionul Internațional al Tinerilor Cercetători, volumul I, ediția V-a (19-20 aprilie 2007),Departamentul Editorial-Poligrafic al ASEM, Chișinău, 2007.- p. 278 – 281.
Anexa 1.
Anexa 2.
Anexa 3.
Anexa 4.
Anexa 5.
BIBLIOGRAFIE
I. Acte legislative și normative
1. 1. Legea cu privire la antreprenoriat și întreprinderi nr. 845 din 03.01.1992//Monitorul Parlamentului nr. 2 din 28.02.1994.
1. 2. Legea pentru modificarea și completarea unor acte legislative nr. 1246 din 18.07.2002 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 117 din 15.08.2002.
1. 3. Legea privind societățile pe acțiuni nr. 1134-XII din 02.04.1997// Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 1-4 din 01.01.2008.
1.4. Legea insolvabilității nr. 632 din 14.11.2001// Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 139 -140 din 15.11.2001.
II. Manuale, monografii și lucrări didactice
2. 1. D. M. Paraschivescu, W. Pavaloaia, Modele de contabilitate si analiza financiara, Editura Neuron, Focșani, 1994.
2. 2. G. Vintilă, Gestiunea financiara a întreprinderii, București, 1995
2. 3. M. Assaeaf, Analyse financiere de l’entreprise europeenne, Note de curs, Toulouse, 1991.
2. 4. M. Niculescu, Metode de analiza a riscului, Revista Finanțe, Credit, Contabilitate, nr. 5 si 6, 1992
2. 5. M.Niculescu, Analiza economico-financiara, București, 1993, pag.279
2. 6. Țiriulnicova N. ș.a., Analiza rapoartelor financiare:[manual].// Chișinău: F.E.-P.”Tipogr. Centrală”, 2004. – 384 p.
2. 7. M. Achim, S. Achim, Analiza riscului financiar, Rev de Finante credit si contabilitate, nr. 4/aprilie 2000
2. 8. Ritchie B., Marshall D., Business Risk Management.// Chapman , Hall, First Edition, london,1993. – p.345.
2. 9. Vrabie Ilie, Gestiunea financiară a întreprinderii.//Editura Meteora RESS, București, 2002
2. 10. Stancu I., Finanțe.// București, Editura Economica, 2002. – 1056 p.
2. 11. Niculescu M., Diagnostic global strategic.// Editura Economica, București, 1997. -255 p.
2. 12. Niculescu M., Diagnostic financiar – vol.2.// Editura Economica, București, 2005. – 84 p.
2. 13. Niculescu M., Diagnostic economic – vol.I.// Editura Economica, București, 2003. -310 p.
2. 14. Gortolomei V., Planul financiar și riscurile afacerii. „Planificarea afacerii”, Ghid pentru antreprenori, instructori și consultanți.// Chișinău, 2003.- p. 33-60.
2. 15. Cișmașu, I. D., Riscul-element în fundamentarea deciziei. Concept, metode, aplicații,
Editura Economică, București, 2003.
2. 16. Petrescu, S., Diagnostic economic–financiar. Metodologie, studii de caz, Editura
Sedcom Libris, Iași, 2004
2. 17. Лобанов А., Чугунов А., Тенденции развития риск – менеджмента мировой опыт.// Рынок ценных бумаг., 1999. – №18.- p.59-65.
2. 18. Сыроежин И.М., Планомерность. Планирование. План: теоретические очерки.// М.: Экономика, 1986.
2. 19. Савинская Н.А., Багиева М.Н., Риски и устойчивость предприятия.// СПБ.: Изд-во СПГУЭФ, 1999. – 104 p.
2.21. Чернов В.А., Анализ коммерческого риска. // М.: Финансы и статистика,1998.
2. 22. Баканов М.Н., Шеремет А.Д., Теория экономического анализа.//М.:Финансы и статистика, 2003. – 288 p.
2. 23. Ковалёв В.В., Финансовый анализ:Управление капиталом. Выбор инвестиций. Анализ отчётности.// М.:Финансы и статистика,1995. – 450 p.
2. 24. Глазов М.М., Практическое пособие для бухгалтеров и предпринимателей по кономическому анализу финансово-коммерческой деятельности предпритий. // СПб.:Изд-во СПУЭФ,1995.
III. Articole și ediții periodice
3. 1. Vass Andreea, Gestiunea riscului unui proiect internațional de investiții.// Tribuna Economică, nr. 21, 23 mai 2001.- p.73.
3. 2. Slobodeanu N., Analiza factorială a riscului economic.// Revista științifico-didactică
“Economica” nr.3 (59)/2007, Chișinău, Editura ASEM, 2007. – p.121 – 123.
IV. Site-ografia
4. 1. Gheorghe Holt, Riscul de faliment – punct central în diagnosticul financiar – contabil, http://www.utgjiu.ro/revista/ec/pdf/2009-03/26_GHEORGHE_HOLT.pdf
4. 2. Ștefăniță Șușu, Metodologia de analiză și evaluare a riscului financiar, http://www.seap.usv.ro/annals/ojs/index.php/annals/article/viewFile/58/58
V. Alte surse
4. 1. Slobodeanu N., Corelația dintre coeficientul de levier financiar și operațional în determinarea riscului total al întreprinderii.// Simpozionul Internațional al Tinerilor Cercetători, volumul I, ediția IV-a (14-15 aprilie 2006), Departamentul Editorial-Poligrafic al ASEM, Chișinău.
4. 2. Țiriulnicova N., Problemele construirii sistemelor factoriale pentru analiza rentabilității capitalului permanent.// Conf. internațională „Problemele contabilității și auditului în condițiile globalizării”, 15-16 aprilie 2005, Chișinău, Editura ASEM, 2005. – p.145 – 147.
4. 3. Slobodeanu N., Reducerea riscului economic în baza perfecționării sortimentului produselor fabricate.// Simpozionul Internațional al Tinerilor Cercetători, volumul I, ediția V-a (19-20 aprilie 2007),Departamentul Editorial-Poligrafic al ASEM, Chișinău, 2007.- p. 278 – 281.
Anexa 1.
Anexa 2.
Anexa 3.
Anexa 4.
Anexa 5.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Analiza Riscurilor Financiare A Companiei S.a. „fabrica DE Prelucrare A Semintelor DE Porumb Rautel” In Perioada Actuala (ID: 136174)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.