Analiza Rezultatelor Financiare la S.c. Comat Srl

Analiza Rezultatelor Financiare la

S.C. COMAT SRL

Cuprins

Introducere

Capitolul 1

Concepte teoretice ale analizei economico-financiare

1.1. Rolul analizei economico-financiare în procesul de conducere

1.2. Delimitări conceptuale privind analiza economico-financiară

1.3. Analiza echilibrului financiar al întreprinderii

1.4. Analiza contului de profit și pierdere

Capitolul 2

Prezentarea performanței economico-financiare pe baza contului de

profit și pierdere

2.1. Performanța economică

2.2. Situația economică și riscul financiar

2.3. Analiza stării economice pe baza rezultatului global al firmei

2.4. Analiza rezultatelor financiare ale întreprinderii pe baza contului de profit și pierdere

2.4.1. Analiza soldurilor intermediare de gestiune

2.4.2. Analiza capacității de autofinanțare

2.5. Analiza rentabilității întreprinderii

2.5.1. Analiza rentabilității financiare

2.5.2. Analiza rentabilității economice

2.5.3. Analiza rentabilității comerciale

Capitolul 3

Studiu de caz privind calculul indicatorilor de raportare a

performanței economice la S.C. COMAT SRL

3.1. Prezentarea societãții

3.2. Contul de profit și pierdere

3.2.1. Analiza cifrei de afaceri

3.2.1.1. Analiza nivelului cifrei de afaceri

3.2.1.2. Analiza structurii cifrei de afaceri pe tipuri de venituri

3.2.2. Analiza contului de profit și pierdere la S.C. COMAT SRL

prin prisma rezultatelor

3.3. Analiza stării de performanță a S.C. COMAT SRL

3.3.1. Aprecierea performanței la S.C. COMAT SRL pe baza

soldurilor intermediare de gestiune

3.3.2. Analiza capacității de autofinanțare

3.4. Indicatori de rentabilitate

Capitolul 4

Concluzii și propuneri

4.1. Concluzii

4.2. Propuneri

Bibliografie

Anexe

Introducere

Fundamentarea deciziilor financiare în vederea optimizării constituirii și utilizării resurselor, necesită ca demersul analizei financiare să fie îndreptat, nu numai înspre modalitățile de realizare a echilibrului financiar, ci și spre urmărirea treptelor de acumulare bănească. Astfel, se justifică analiza stării de performanță financiară a întreprinderii care se derulează pe baza contului de rezultate.

Performanța economică a întreprinderii are o sferă largă de cuprindere, în esență reflectănd raportul dintre efecte și eforturi. Economică depinde atăt de gradul de înzestrare cu resurse ale întreprinderii, cât și de performanța managementului în toate sferele activitătii acesteia și în special în plan economico-financiar.

Contul de rezultate (profit sau pierdere) sintetizează rezultatul fluxurilor economico-financiare de intrare, de prelucrare și de ieșire pe perioada considerată. Din acest motiv, analiza performanțelor financiare efectuată pe baza contului de profit si pierdere se mai numește analiza rezultatelor întreprinderii.

Creșterea gradului de complexitate a activității economice a întreprinderilor, în contextul mecanismelor pieței, are implicații profunde în procesul de conducere. Analiza economico-financiară are un caracter permanent și nu constituie un scop în sine, ci un mijloc pentru atingerea unui obiectiv. Ea trebuie să ofere soluții pentru fundamentarea corespunzătoare a deciziilor.

Lucrarea urmărește analiza performanțelor economice la S.C. COMAT SRL.

În ceea ce privește structura lucrării, aceasta este structurată pe patru capitole și conține două părți tematice: o parte de teorie și o parte de analiză. Primul capitol conține concepte teoretice ale analizei economico-financiare. În al doilea capitol am redat modul de prezentare al performanței pe baza contului de profit si pierdere. În al treilea capitol am efectuat o analizǎ a tabloului soldului intermediar de gestiune, precum și analiza capacității de autofinanțare și a indicatorilor de rentabilitate. În ultimul capitol sunt prezentate concluziile și propunerile referitoare la activitatea acestei societǎți.

Capitolul 1

Concepte teoretice ale analizei economico-financiare

1.1. Rolul analizei economico-financiare în procesul de conducere

Procesul de conducere nu se poate baza pe rutină și intuiție ci pe o analiză științifică, pe o cunoaștere temeinică a situației date, o identificare a vulnerabilităților și oportunităților de dezvoltare.

Întreprinderea este o organizație socială, cu o structură și dinamică specifică, fapt ce determină și complexitatea actului decizional. Ca activitate practică, analiza economico-financiară are un caracter permanent, indiferent de subiectul care o efectuează deoarece prin valorificarea informației furnizate de sistemul și politicile contabile, se pot formula concluzii pertinente asupra ansamblului activității sau segmentelor acesteia.

Pe baza analizei, factorul uman formulează concluzii prin care se dirijează efortul astfel încât efectele să fie maxime, satisfăcând prin aceasta cerințele proprietarilor capitalurilor investite.

Pentru a participa la fundamentarea și adoptarea unei noi decizii financiare trebuie investigate realizările obținute care, prin impactul exercitat asupra evoluției viitoare a firmei îl forțează pe manager să procedeze la un nou efort de gândire capabil să îi schimbe raționamentul. Înregistrarea unui decalaj nefavorabil între realizările și obiectivele propuse anterior într-o strategie poate fi un factor cu impact negativ asupra perspectivelor de evoluție a firmei și pune sub semnul întrebării calitatea managementului financiar.

La evaluarea impactului pe care decalajul înregistrat îl produce asupra evoluției viitoare a întreprinderii, accentul cade pe analiza financiară care s-a integrat în mecanismul de conducere și a devenit un instrument extrem de util pentru practica în domeniu. Analiza financiară este axată cu precădere pe fluxurile financiare care se formează la nivelul unei întreprinderi, pe modul de gestionare și plasare a capitalurilor. Însă acest demers nu se rezumă doar la aplicarea mecanică a unor formule, ci la formarea unui veritabil „instinct financiar” al managerului care, prin deciziile luate, valorifică întregul potențial al firmei și asigură funcționarea eficientă a acesteia.

Analiza financiară este o activitate complexă de diagnosticare a poziției (situației) financiare, precum și a stării de performanță financiară a întreprinderii, la sfârșitul exercițiului. Analiza financiară urmărește „să evidențieze modalitățile de realizare a echilibrului financiar (pe termen scurt și pe termen lung), precum și treptele de acumulare bănească, de rentabilitate ale activității întreprinderii”. Pornind de la aceste preocupări concrete, analiza financiară recurge la instrumente de lucru specifice, prezentate în tabelul nr. 1.1.

Tabelul nr. 1.1. Instrumente utilizate pe forme ale analizei financiare

Din tabelul nr. 1.1. se desprinde faptul că analiza financiară se poate efectua fie pe baza bilanțului, fie pe baza contului de rezultate. Indiferent de formele sub care se desfășoară, analiza financiară pornește de la efectele obținute (rezultatul procesului încheiat) și se îndreaptă către eforturile depuse (elemente, factori); așadar, drumul pe care-l parcurge analiza reprezintă inversul evoluției reale a fenomenului financiar.

1.2. Delimitări conceptuale privind analiza economico-financiară

Prin definiție, analiza economico-financiară este un proces complex de cunoaștere a stării economico-financiare a unui agent economic, a unei ramuri sau a economiei naționale în ansamblul ei, în condiții concrete de loc și timp, folosind metode adecvate și indicatori specifici în vederea individualizării și dimensionării factorilor și cauzelor cu acțiune pozitivă sau negativă, care au determinat o anumită condiție economico-financiară, precum și reglarea prin decizii tactice și strategice a echilibrului dintre lichiditatea activelor și exigibilitatea elementelor de pasiv, a echilibrului funcțional dintre nevoile curente și resursele implicate, precum și a corelației globale a costului resurselor cu randamentul întrebuințărilor.

Obiectul analizei economico-financiare nu se limitează doar la stricta constatare și interpretare a modului de realizare a indicatorilor prevăzuți în programul economic, ci are o sferă mult mai largă de cercetare, deoarece ea se extinde și asupra unor aspecte conexe, care nu sunt cuprinse și exprimate prin nivelul indicatorilor programați, dar care au o importanță deosebită atât pentru asigurarea echilibrului economico-financiar, cât și pentru fundamentarea măsurilor care vizează expansiunea și creșterea economică.

Analiza economico-financiară are un rol important în realizarea tuturor funcțiilor conducerii activității economice: prevedere, organizare, coordonare, comandă ( decizie ) și control.

Din punct de vedere al raportului între momentul în care se efectuează analiza și momentul producerii fenomenelor se disting două tipuri fundamentale de analiză economico-financiară:

a) Analiza post-factum – denumită și analiza post-operatorie sau analiza activității (respectiv analiza comparativă în profil dinamic, teritorial sau în raport cu planul) se referă la analiza situației fenomenelor care au înregistrat o anumită configurație în trecut sau în prezent. Această formă de analiză este, în esență, o analiză diagnostic, prin care se cercetează rezultatele unui agent economic, se evidențiază în principal rezultatele obținute în raport cu obiectivele din programul propus sau în dinamică, factorii care au influențat pozitiv sau negativ nivelul acestora, precum și rezervele potențiale nevalorificate.

b) Analiza previzională – denumită și analiza prospectivă sau analiza de  prognoză, are ca scop estimarea evoluției viitoare a unui fenomen economico-financiar folosind metode de cercetare previzională sau de prognoză, precum și metode de simulare a rezultatelor economico-financiare în variante de condiții posibile. Analiza previzională prezintă o importanță deosebită pentru fundamentarea programelor de consolidare și dezvoltare economică.

După perioada la care se referă, se disting următoarele tipuri de analiză economico-financiară:

a) Analiza curentă (analiza operativă) – se efectuează, de regulă, zilnic sau se referă la perioade scurte de timp (săptămână, decadă). Această analiză prezintă o importanță deosebită pentru conducerea și controlul operativ al activității economico-financiare de către organele care asigură conducerea executivă, pentru reglarea proceselor economice imediat ce se constată anumite disfuncționalități, pentru adoptarea instantanee a măsurilor care se impun în vederea asigurării condițiilor necesare realizării integrale și la timp a obligațiilor asumate sau obținerea rezultatelor economico-financiare dorite. Analiza curentă se efectuează pe baza datelor furnizate de evidența tehnico-operativă și contabilă sau a constatărilor faptice. Extinderea prelucrării automate a datelor creează condiții tot mai favorabile pentru ca analiza operativă să devină un instrument eficace în conducerea activității economico-financiare.

b) Analiza periodică – această analiză se efectuează, de regulă, la intervale mai mari de timp și se referă la o lună, trimestru, semestru sau an. Acest tip de analiză are o sferă mai cuprinzătoare, incluzând totalitatea aspectelor sau subsistemelor care privesc activitatea economico-financiară. În acest caz se caracterizează atât dinamica cât și modul de realizare a obiectivelor stabilite pentru perioada respectivă.

c) Analiza special organizată – în această categorie se includ analizele solicitate de diverse organisme exterioare sistemului economico-social studiat, cum ar fi analizele efectuate de către organele de control fiscal ale Ministerului Finanțelor Publice, de Curtea de Conturi și alte analize similare.

Funcțiile analizei economico-financiare

Funcțiile analizei economico-financiare definesc în mod global și interdependent mecanismele de exercitare a analizei, de desfășurare a procesului de cunoaștere a situației economico-financiare înregistrate de o entitate economică.

Funcția de diagnozv al activității economico-financiare de către organele care asigură conducerea executivă, pentru reglarea proceselor economice imediat ce se constată anumite disfuncționalități, pentru adoptarea instantanee a măsurilor care se impun în vederea asigurării condițiilor necesare realizării integrale și la timp a obligațiilor asumate sau obținerea rezultatelor economico-financiare dorite. Analiza curentă se efectuează pe baza datelor furnizate de evidența tehnico-operativă și contabilă sau a constatărilor faptice. Extinderea prelucrării automate a datelor creează condiții tot mai favorabile pentru ca analiza operativă să devină un instrument eficace în conducerea activității economico-financiare.

b) Analiza periodică – această analiză se efectuează, de regulă, la intervale mai mari de timp și se referă la o lună, trimestru, semestru sau an. Acest tip de analiză are o sferă mai cuprinzătoare, incluzând totalitatea aspectelor sau subsistemelor care privesc activitatea economico-financiară. În acest caz se caracterizează atât dinamica cât și modul de realizare a obiectivelor stabilite pentru perioada respectivă.

c) Analiza special organizată – în această categorie se includ analizele solicitate de diverse organisme exterioare sistemului economico-social studiat, cum ar fi analizele efectuate de către organele de control fiscal ale Ministerului Finanțelor Publice, de Curtea de Conturi și alte analize similare.

Funcțiile analizei economico-financiare

Funcțiile analizei economico-financiare definesc în mod global și interdependent mecanismele de exercitare a analizei, de desfășurare a procesului de cunoaștere a situației economico-financiare înregistrate de o entitate economică.

Funcția de diagnoză și reglare a analizei are un rol important în întregul proces de comandă și corecție a modului de funcționare a mecanismului dinamic al agenților economici.

Diagnoza activității agenților economici presupune studierea funcționării sistemului din punct de vedere structural și factorial-cauzal.

O sarcină importantă a analizei economico-financiare este îndeplinită prin manifestarea funcției de gestiune eficientă a patrimoniului și capitalurilor. Această funcție acționează în sensul canalizării eforturilor manageriale pentru îmbunătățirea continuă a activității economico-financiare, creșterea performanțelor financiare, întărirea sistemului de evidență, expertizare și auditare financiară internă.

Analiza economico-financiară, prin modul în care este efectuată îndeplinește și o funcție de realizare a conexiunii agentului economic cu mediul exterior. Se remarcă în contextul acțiunii acestei funcții, că orice agent economic întreține o strânsă interdependență cu sistemul financiar prin fiscalitatea la care îi sunt supuse rezultatele, cu sistemul bancar prin funcționarea unor conturi de disponibilități bănești la bănci, sau prin solicitarea unor credite bănești, cu bursele de valori, precum și cu partenerii economici de piață, agenți economici sau consumatori finali.

Utilitatea analizei economice la realizarea procesului decizional al conducerii este conturată, de asemenea, prin manifestarea funcției de informare. Această funcție se concretizează în transmiterea către conducerea agentului economic a unor rapoarte de analiză cu conținut informativ economico-financiar, specifice ca structură și profunzime de detaliere, în funcție de nivelul ierarhic către care sunt destinate.

Conținutul procesului de analiză economico-financiară

Procesul de analiză economico-financiară reprezintă inversul evoluției reale a fenomenului. Analiza pornește de la rezultatele procesului încheiat către elemente și factori, cuprinzând următoarele etape:

a) delimitarea obiectului analizei, care presupune constatarea anumitor fapte, fenomene, rezultate; delimitarea făcându-se în timp și spațiu, calitativ și cantitativ;

b) determinarea elementelor, factorilor și cauzelor fenomenului studiat; descompunerea în elemente presupune o analiză structurală, iar factorii se urmăresc în mod succesiv, trecând de la cei cu acțiune directă la cei cu acțiune indirectă, până la stabilirea cauzelor finale;

c) stabilirea factorilor presupune și determinarea corelației dintre factorii care acționează;

d) măsurarea influențelor diferitelor elemente sau factori, utilizându-se analiza cantitativă pentru cuantificarea influențelor, a rezervelor interne, a aprecierii cât mai exacte a rezultatelor;

e) sintetizarea rezultatelor analizei, stabilindu-se concluziile și aprecierile asupra activității din sfera cercetată;

f) elaborarea măsurilor care reprezintă conținutul deciziilor menite să asigure o folosire optimă a resurselor, pentru sporirea eficienței activității în viitor.

Metode folosite în analiza economico-financiară

Realizarea practică a funcțiilor analizei economico-financiare necesită utilizarea unui ansamblu de metode specifice din punct de vedere al conținutului și sferei de aplicabilitate.

a) Metoda comparației indicatorilor economico-financiari în profil static, dinamic și teritorial.

            b) Metoda grupărilor

            c) Metoda mărimilor relative

            d) Metoda mărimilor medii

            e) Metoda divizării rezultatelor

            f) Metoda balanțieră

            g) Metode de analiză a influenței factorilor

Analiza indicatorilor complecși prin prisma factorilor care au determinat o anumită modificare a acestora se poate realiza pe baza unor expresii absolute sau relative.

            Metodele cele mai utilizate pentru calculul determinărilor enunțate sunt:

– Metoda substituirilor succesive sau în lanț;

            – Metoda separării acțiunii izolate a fiecărui factor cu repartizare proporțională a interacțiunii factorilor sau metoda creșterilor proporționale;

            – Metoda ponderilor logaritmice (Fisher);

            – Metoda creșterilor finite (Lagrange);

            – Metoda ponderilor medii (Edgeworth).

h) Metoda indicilor statistici

i) Metode statistico-matematice de analiză a corelațiilor

            j) Metode de analiză grafică

1.3. Analiza echilibrului financiar al întreprinderii

Într-un sistem economic concurențial, obiectivul major al întreprinderii este maximizarea valorii sale, respectiv creșterea averii proprietarilor acesteia (maximizarea averii acționarilor pentru societățile închise și maximizarea cursului titlurilor pentru societățile cotate la bursă). Aceasta implică desfășurarea activității firmei în condiții de rentabilitate superioară și în același timp menținerea solvabilității și a echilibrului financiar.

Alte obiective, cum sunt flexibilitatea financiară, creșterea maximală, menținerea puterii și autonomiei financiare reprezintă alternative posibile, unele substituibile, altele opozabile obiectivului maximizării valorii firmei. Flexibilitatea financiară reflectă capacitatea de adaptare a firmei la schimbările de mediu; o bună flexibilitate nu poate decât să contribuie la maximizarea valorii întreprinderii. Creșterea maximală nu conduce în mod necesar la maximizarea valorii firmei. Dar o creștere puternică poate duce , în anumite perioade, la degradarea rentabilității și mărirea riscului, la deficiențe de ordin financiar, deoarece deținătorii de capital preferă să-și plaseze resursele în întreprinderi care au o creștere moderată, și în consecință un risc mai redus, dar care oferă o rentabilitate constantă. De asemenea, politica de păstrare a puterii și autonomiei financiare poate să conducă uneori la performanțe inferioare.

Astfel, managerii și acționarii trebuie să urmărească atingerea acelor obiective pe termen scurt care să contribuie la realizarea celui pe termen lung – creșterea valorii patrimoniale a firmei, singurul care permite perenitatea acesteia.

Obiectivele principale ale analizei financiar-patrimoniale sunt:

stabilirea patrimoniului net, respectiv a valorii contabile a averii acționarilor;

determinarea sănătății financiare, respectiv detectarea unor eventuale situații de dezechilibru financiar care ar putea periclita continuitatea exploatării;

stabilirea lichidității și solvabilității firmei;

determinarea flexibilității financiare a acesteia pe baza tabloului fluxurilor de trezorerie;

caracterizarea eficienței elementelor patrimoniale;

întocmirea bugetelor de venituri și cheltuieli și a planurilor de finanțare;

evaluarea performanțelor firmei.

Analiza situației financiare se bazează pe: bugetul de venituri și cheltuieli, bilanțul contabil și anexele sale, raportul de gestiune etc.

Bilanțul este documentul contabil principal care prezintă situația patrimonială a unei întreprinderii la un moment dat. În activul bilanțului sunt înregistrate toate drepturile de proprietate și de creanță ale întreprinderii în ordinea inversă a lichidității (capacitatea posturilor de activ de a se transforma în numerar), iar în pasiv toate obligațiile, respectiv angajamentele asumate, aranjate în ordinea crescătoare a exigibilității (timpul cât sursa respectivă rămâne la dispoziția întreprinderii). Egalitatea bilanțieră este necesară deoarece activul și pasivul sunt două reprezentări ale aceleași mărimi economice. Pasivul reflectă sursele fondurilor întreprinderii, iar activul constituie utilizările cărora le sunt afectate aceste fonduri, deci nicio sursă nu poate rămâne fără alocare, după cum nicio nevoie de finanțare nu poate exista fără surse de fonduri.

Bilanțul contabil furnizează la un moment dat un inventar al bunurilor reale, financiare și monetare ale întreprinderii și al resurselor care au permis finanțarea achiziționării lor.

Noțiunea de echilibru financiar poate fi înțeleasă în două moduri diferite, dar nu

opuse:

ea semnifică, mai întâi, că întreprinderea trebuie să fie aptă, grație lichidităților sale, să facă față datoriilor atunci când acestea devin exigibile;

ea presupune, de asemenea, menținerea unui echilibru funcțional între nevoile și resursele întreprinderii, ținând cont de destinațiile nevoilor și de stabilitatea resurselor.

De aici rezultă două tipuri de analiză a echilibrului financiar al întreprinderii pe baza

bilanțului acesteia:

analiza patrimonială sau teoria bilanțului patrimonial (financiar), care are la bază analiza lichiditate-exigibilitate; această analiză pune în evidență riscul de insolvabilitate al întreprinderii, adică incapacitatea firmei de a-și onora angajamentele asumate față de terți;

analiza funcțională sau teoria bilanțului funcțional, conform căreia întreprinderea reprezintă o entitate economică și financiară asigurând realizarea anumitor funcții cum ar fi funcția de producție, funcția de investire și dezinvestire, precum și funcția de finanțare.

Bilanțul patrimonial prezintă o importanță deosebită pentru acționari (care sunt interesați să cunoască valoarea averii lor) și creditori (pentru care patrimoniul reprezintă o garanție pentru realizarea drepturilor lor). Acest tip de bilanț se obține în urma regrupării posturilor de activ și de pasiv după criteriile de lichiditate și exigibilitate.

1. Corecții referitoare la activul bilanțului:

a) Activul imobilizat se diminuează cu valoarea activelor imobilizate fictive sau nonvalori (principalele active de natura nonvalorilor sau fictive: cheltuielile de constituire, cheltuielile de repartizat asupra exercițiilor financiare viitoare, primele pentru rambursarea obligațiunilor, debitorii din capitalul subscris și nevărsat, diferentele de conversie de activ etc.), elemente care din punct de vedere al lichidității nu au nicio valoare deoarece nu dau naștere unui flux de numerar.

De asemenea, activul imobilizat se majorează cu partea activelor circulante cu termen de lichiditate > l an. De exemplu, dacă există creanțe -clienți sau clienți – creditori cu scadențe > l an, acestea vor fi eliminate de la rubrica respectivă și transferate în grupa "Activ imobilizat";

b) Activul circulant se diminuează cu valoarea activelor circulante având termen de lichiditate > l an și se majorează cu valoarea imobilizărilor financiare cu termen de lichiditate < l an etc.

2. Corecții referitoare la pasivul bilanțului:

a) Capitalurile permanente se diminuează cu valoarea activelor fictive (cheltuielile de constituire, debitorii din capitalul subscris și nevărsat, cheltuielile de repartizat asupra exercițiilor financiare viitoare și diferențele de conversie activ, se scad din capitalurile proprii, iar primele privind rambursarea obligațiunilor se scad din împrumuturile și datoriile asimilate pe termen mediu și lung ) și cu dividendele de plată; de asemenea, acestea se majorează cu veniturile înregistrate în avans (aparținând grupei "Conturi de regularizare și asimilate – Pasiv" din bilanțul contabil) cu termen de exigibilitate > l an și cu diferențele de conversie pasiv, acestea fiind considerate profit potențial;

b) Datoriile cu scadență < l an includ obligațiile nefinanciare și financiare (creditelor bancare curente). Acestea se majorează cu provizioanele pentru riscuri și cheltuieli, cu termen de exigibilitate < l an, dividendele de plată, veniturile constatate în avans (din grupa "Conturi de regularizare și asimilate – Pasiv" din bilanțul contabil), având termen de exigibilitate < l an, precum și cu datoria fiscală latentă, aferentă subvențiilor pentru investiții, provizioanelor reglementate și provizioanelor pentru riscuri și cheltuieli, precum și altor elemente de capitaluri proprii;

În urma corecțiilor menționate mai sus, bilanțul financiar (patrimonial) va conține în partea de activ nevoi sau întrebuințări permanente (elementele cele mai puțin lichide adică imobilizările necorporale, corporale și financiare), și nevoi și întrebuințări temporare, în care se includ activele circulante care au un grad de lichiditate mult mai mare decât imobilizările.

Partea de pasiv va fi formată din resurse sau capitaluri permanente, adică capitalurile proprii, reinvestiri ale acumulărilor anterioare (rezerve, profit nerepartizat) și capitalurile din surse publice (subvenții, provizioane reglementate), precum și datoriile pe termen mediu și lung (cu scadență mai mare de un an), și de asemenea din resurse temporare, adică datoriile cu scadență mai mică de un an.

Tabelul nr. 1.2. Structura bilantului financiar (patrimonial)

Luând în considerare un anumit echilibru care trebuie să existe între durata unei operații de finanțat și durata mijloacelor de finanțare corespunzătoare, bilanțul financiar pune în evidență două reguli principale ale finanțării, respectiv nevoile permanente de finanțare vor fi acoperite din capitaluri permanente, îndeosebi din capitaluri proprii, iar nevoile temporare vor fi finanțate, în special din resurse temporare. Nerespectarea acestor reguli de finanțare va determina o situație de dezechilibru financiar.

Bilanțul funcțional oferă o imagine asupra modului de funcționare din punct de vedere economic a întreprinderii, evidențiind atât utilizările cât și sursele corespunzătoare fiecărui ciclu, respectiv de investiții, de exploatare și cel de finanțare și trezorerie.

1. Ciclul operațiilor de investire se referă la activitățile de investire și dezinvestire ale firmei. Aceste operații se succed într-un ritm care depinde de natura activității întreprinderii și de deciziile conducătorilor ei. Aceștia pot să opteze pentru o strategie de înnoire rapidă a echipamentelor, care menține întreprinderea la vârful progresului tehnologic. Ciclul de investire implică fluxuri de întrebuințări, finanțate atât din resurse externe, cât și din capacitatea de autofinanțare. Aceste fluxuri dau naștere in bilanț, pe de o parte, unui stoc de imobilizări și, pe de alta parte, unui stoc de resurse stabile.

Ciclul de investiții cuprinde achiziționarea de active imobilizate. Astfel, imobilizările regrupate prin funcția de investiție, constituie nevoi (alocări) stabile (aciclice), care sunt finanțate în mod necesar din resursele durabile (aciclice) existente în pasivul bilanțului. Activele circulante cât și resursele pentru finanțarea lor sunt considerate ciclice deoarece recuperarea capitalurilor alocate și reînnoirea surselor se face după încheierea fiecărui ciclu de exploatare.

2. Ciclul operațiilor curente sau de exploatare se referă la operațiile de aprovizionare, producție și comercializare. Durata medie a ciclului de exploatare depinde de natura activității întreprinderii, de organizarea sa și de relațiile acesteia cu furnizorii și clientii săi. Fluxurile de utilizări și de resurse determinate de ciclul operațiilor curente dau naștere în bilanț unor stocuri de bunuri, unor creanțe și unor datorii. Posturile de activ legate direct de operațiile ciclului de exploatare (stocuri, creanțe, clienți, cheltuieli de exploatare constatate în avans etc.) constituie active circulante de exploatare, care în mod firesc trebuie finanțate din datoriile de exploatare (datorii furnizori și asimilate, venituri din exploatare constatate în avans etc.). Celelalte posturi de activ și pasiv care reflectă operațiuni diverse sunt regrupate în categoriile activ circulant în afara exploatării și datorii în afara exploatării, respectiv activul și pasivul de trezorerie.

3. Ciclul operațiilor de trezorerie sau de finanțare se referă la operațiile care au ca obiect gestionarea disponibilităților întreprinderii și acoperirea pe termen scurt, în cazul insuficienței disponibilităților, a nevoilor de finanțare ale întreprinderii prin credite bancare curente.

Tabelul nr. 1.3. Structura bilanțului funcțional

Principii care stau la baza întocmirii bilanțului funcțional:

a) activele sunt luate în calcul la valoarea lor brută, adică valoarea de intrare în patrimoniu, iar în pasiv se iau în considerare amortizările (rulajul creditor al contului 681) și provizioanele;

b) imobilizările închiriate, deținute în leasing sau în locație de gestiune sunt integrate în activ și corespunzător în pasiv, la "împrumuturi și datorii asimilate" deoarece ele servesc ciclului de exploatare;

c) conceptul de activ fictiv nu mai este operațional;

d) cheltuielile care privesc exercițiile financiare viitoare se asimilează activelor imobilizate;

e) efectele scontate neajunse la scadență, debitorii privind capitalul subscris și nevărsat, primele privind rambursarea obligațiunilor și diferențele de conversie de activ și de pasiv se tratează în același mod ca și la elaborarea bilanțului patrimonial;

f) amortizarea și provizioanele sunt incluse în pasivul bilanțului funcțional ca surse aciclice (care rămân la dispoziția firmei o perioada mai mare de un an).

Din perspectiva bilanțului funcțional, realizarea echilibrului financiar al întreprinderii nu presupune doar existența unui fond de rulment pozitiv, ci a unui fond de rulment acoperitor nevoilor de finanțare ale ciclului de exploatare (stocuri + creanțe de exploatare – datorii de exploatare).

Rolul bilanțului funcțional în analiza financiară este nu numai de a permite aprecierea vulnerabilității structurii financiare a întreprinderii reflectată de evoluția trezoreriei nete, dar și de a exprima corelația dintre structura financiară a firmei și natura activității sale.

1.4. Analiza contului de profit și pierdere

Fundamentarea deciziilor financiare în vederea optimizării constituirii și utilizării resurselor necesită ca demersul analizei financire să fie îndreptat nu numai către modalitățile de realizare a echilibrului financiar, ci și spre urmărirea treptelor de acumulare bănească.

Astfel se justifică analiza stării de performanță financiară a întreprinderii care se derulează pe baza contului de rezultate.

Spre deosebire de bilanț, care exprimă starea patrimonială la care s-a ajuns la încheierea exercițiului, contul de rezultate arată cum s-a ajuns la această stare. El evidențiază deci fluxurile de venituri și cheltuieli pe durata exercițiului financiar, corelația dintre bilanț și contul de rezultate realizându-se prin intermediul profitului.

Contul de profit și pierdere reprezintă un document contabil de sinteză, prevăzut de Legea Contabilității care concentrează veniturile si cheltuielile unei întreprinderi pentru o perioadă dată și explică modul de formare a rezultatelor. Într-o manieră generală, el oferă informațiile necesare pentru înțelegerea și explicarea profitului sau pierderii înregistrate de un agent economic.

Contul de profit și pierdere cuprinde:

toate veniturile generate de activitatea întreprinderii pe parcursul exercițiului;

toate cheltuielile aferente, pe parcursul aceleiași perioade.

Contul de profit și pierdere reprezintă un interes dublu:

permite determinarea unui rezultat global și formularea unei aprecieri de ansamblu asupra performanțelor economico – financiare ale perioadei;

permite recapitularea exhaustivă a elementelor de venituri și cheltuieli care au contribuit la realizarea lor și la identificarea factorilor favorabili sau nefavorabili care l-au influențat. Astfel, scăderea rezultatelor exercițiului poate fi generată de scăderea necontrolată a costului de achiziție a unor materii prime, de îndatorarea excesivă și creșterea cheltuielilor financiare, de scăderea ritmului vânzărilor.

Analiza contului de rezultate are la bază determinarea soldurilor intermediare de gestiune și a capacității de autofinanțare, de real interes pentru managerii financiari.

Astfel, indicatorii cunoscuți sub denumirea de solduri intermediare de gestiune sunt utilizati efectiv de managerii financiari la întocmirea unor documente financiare de analiză și previziune și s-au transformat în veritabile instrumente de management financiar, în contextul problemelor legate de asigurarea lichidității.

La rândul său, analiza capacității de autofinanțare îl ajută pe managerul financiar să aprecieze independența financiară a firmei și să afle dacă poate finanța prin efort propriu investițiile viitoare.

Capitolul 2

Prezentarea performanței economico-financiare

pe baza contului de profit și pierdere

2.1. Performanța economică

La modul general, prin performanță se înțelege „o realizare deosebită într-un domeniu de activitate”. Etimologic termenul provine din cuvântul francez performance. La nivelul unei întreprinderi performanța „include abilitatea de a avea acces la resurse, de a le aloca și utiliza optim în scopul unei remunerări suficiente pentru a acoperi riscul asumat și a justifica interesul, pe traiectoria unei dezvoltări viitoare durabile. Performanța rezidă, deci, în eficiența și eficacitatea cu care sunt consumate resursele (efort) și generate rezultatele (efect) care să-i asigure și să-i dezvolte sfera de interese.”

Termenul de performanță este întâlnit în orice domeniu, putând fi asociat oricărei activități desfășurate. Raportându-ne la activitatea economico-financiară, performanța îmbracă mai multe forme: performanță economică, performanță economico-financiară, performanță financiară.

Performanța economică reprezintă „nivelul la care un sector de activitate atinge scopurile sau obiectivele urmărite de companiile care activează în cadrul său. Performanța este multi-dimensională, acoperind aspecte legate de profitabilitate, inovare, proiectarea produsului, calitatea și creșterea”.

Performanța economico-financiară este definită ca fiind „un nivel calitativ superior al activității economico-financiare desfășurate de agenții economici, care se apreciază cu ajutorul mai multor indicatori, cum sunt: cifra de afaceri, rentabilitatea capitalului, productivitatea muncii, randamentul capitalului, profitul brut și cel net, rata anuală de înnoire a capitalului fix, eficiența utilizării mijloacelor etc.”.

Performanța financiară reprezintă relația dintre veniturile și cheltuielile unei unități, așa cum sunt raportate în contul de profit sau pierdere. Deci, performanța sau nonperformanța unei întreprinderi este reflectată în contul de profit sau pierdere și este dată de raportul dintre venituri, care prin realizare vor genera fluxuri viitoare de numerar, și cheltuieli ce apar prin utilizarea resurselor perioadei.

Potrivit Cadrului general pentru întocmirea și prezentarea situațiilor financiare (CG), veniturile constituie „creșteri ale beneficiilor economice înregistrate pe parcursul perioadei contabile sub formă de intrări sau creșteri ale activelor ori descreșteri ale datoriilor, care se concretizează în creșteri ale capitalului propriu, altele decât cele rezultate din contribuții ale acționarilor”. În categoria veniturilor sunt cuprinse atât veniturile realizate prin activitățile curente desfășurate de întreprindere (exemplu: veniturile din vânzări, din redevențe și chirii, veniturile din dobânzi sau din dividende), cât și câștigurile, indiferent că rezultă sau nu în urma desfășurării de activități curente și sunt realizate (exemplu: sume rezultate în urma ieșirii activelor imobilizate pe termen mediu și lung) sau nerealizate (exemplu: creșterea valorii contabile a activelor pe termen lung, câștiguri din reevaluarea titlurilor de plasament).

Conform reglementărilor contabile românești în categoria veniturilor se includ atât sumele sau valorile încasate sau de încasat în nume propriu din activități curente (veniturile din vânzări, din comisioane, din dobânzi sau dividende), cât și câștigurile din orice alte surse.

De cealaltă parte a balanței, cheltuielile constituie – potrivit aceluiași Cadru general pentru întocmirea și prezentarea situațiilor financiare – „diminuări ale beneficiilor economice înregistrate pe parcursul perioadei contabile, sub formă de ieșiri sau scăderi ale valorii activelor sau creșteri ale datoriilor, care se concretizează în reduceri ale capitalurilor proprii, altele decât cele rezultate din distribuirea acestora către acționari”. În categoria cheltuielilor sunt cuprinse atât cheltuielile angajate în cursul normal al activităților curente ale întreprinderii (exemplu: costul vânzărilor, cheltuielile de personal sau cheltuielile cu amortizările), cât și pierderile și minusurile de valoare, indiferent că acestea sunt degajate sau nu din activitățile curente ale întreprinderii și indiferent că sunt latente (exemplu: pierderi rezultate din creșterea cursului de schimb valutar în cazul împrumuturilor contractate de întreprindere în valută) sau realizate (exemplu: pierderi rezultate din dezastre sau din ieșirea activelor pe termen lung).

Potrivit Ordinului MFP nr. 3055/2009, cheltuielile unei entități reprezintă „valorile plătite sau de plătit pentru: consumuri de stocuri, lucrări executate și servicii prestate de care beneficiază entitatea; cheltuieli cu personalul; executarea unor obligații legale sau contractuale etc.

În cadrul cheltuielilor exercițiului financiar se cuprind, de asemenea, provizioanele, amortizările și ajustările pentru depreciere sau pierdere de valoare reflectate.”

Cheltuielile împreună cu veniturile formează structurile contului de profit sau pierdere. Acestea sunt legate în mod direct de evaluarea performanței întreprinderii (de măsurarea profitului). Conform Cadrului general, profitul este frecvent utilizat ca o măsură a performanței.

Ca activitate specializată în măsurarea, evaluarea, cunoașterea, gestiunea și controlul activelor, datoriilor și capitalurilor proprii, precum și a rezultatelor obținute, contabilitatea trebuie să asigure înregistrarea cronologică și sistematică, prelucrarea, publicarea și păstrarea informațiilor cu privire la poziția financiară, performanța financiară și fluxurile de trezorerie, atât pentru cerințele interne ale acestora, cât și în relațiile cu investitorii prezenți și potențiali, creditorii financiari și comerciali, clienții, instituțiile publice și alți utilizatori. Obiectivul de a furniza utilizatorilor informații despre poziția financiară, performanțele și modificările poziției financiare a întreprinderii revine situațiilor financiare.

Ca și documente oficiale de prezentare a situației economico-financiare a unităților respective, situațiile financiare anuale trebuie să ofere o imagine fidelă a poziției financiare, performanței financiare și a celorlalte informații referitoare la activitatea desfășurată.

Contul de profit sau pierdere, ca și componentă a situațiilor financiare anuale, trebuie să ofere o imagine fidelă a performanței întreprinderii pentru respectivul exercițiu financiar. „Informațiile privind performanța sunt oferite în primul rând de contul de profit sau pierdere.”

Prezentarea structurilor în contul de profit sau pierdere implică un proces de subgrupare. În contul de profit sau pierdere veniturile și cheltuielile pot fi prezentate în diverse moduri, utilizând diferite criterii de structurare. Astfel cheltuielile și veniturile pot fi grupate după natura lor în activitatea întreprinderii.

De asemenea, se poate face o separație între acele venituri și cheltuieli care sunt rezultatul activităților curente ale întreprinderii de cele care nu sunt rezultatul acestor activități. În funcție de separația între elementele de venituri și cheltuieli și modul de prezentare utilizând diferite combinații, performanțele întreprinderii pot îmbrăca forme variate de prezentare în contul de profit sau pierdere.

În conformitate cu reglementările legislative românești, în contul de profit sau pierdere se cuprind veniturile și cheltuielile exercițiului, grupate după natura lor, pe activitățile de exploatare, financiară și extraordinară, precum și rezultatul exercițiului: profit sau pierdere.

După cum se observă, cheltuielile și veniturile se pot regăsi în contul de profit sau pierdere în diferite moduri, așa încât să furnizeze informații relevante pentru procesul decizional.

Modul de prezentare al contului de profit sau pierdere în funcție de clasificarea cheltuielilor:

Contul de profit și pierdere în formă listă, cu gruparea cheltuielilor de exploatare după natura lor economică:

1. Mărimea reală a cifrei de afaceri

2. Variația stocurilor de produse finite și produse în curs de execuție

3. Producția realizată în scopuri proprii și capitalizată

4. Alte venituri din exploatare

5.a) Cheltuieli cu materii prime și materiale consumabile

b) Alte cheltuieli externe

6. Cheltuieli cu personalul

7.a) Ajustări de valoare privind cheltuielile de constituire, imobilizările corporale și

necorporale

b) Ajustări de valoare privind elementele activului circulant, în măsura în care ele depășesc

corectările normale de valoare în cadrul întreprinderii

8. Alte cheltuieli de exploatare

9. Venituri din interese de participare, cu menționarea separată a celor ce provin de la

entitățile afiliate

10. Venituri din alte investiții și împrumuturi care fac parte din activele imobilizate, cu

menționarea separată a celor ce provin de la entitățile afiliate

11. Venituri din dobânzi, cu menționarea separată a celor ce provin de la entitățile afiliate

12. Ajustări de valoare privind imobilizările financiare și investițiile financiare deținute ca

active circulante

13. Cheltuieli privind dobânzile, cu menționarea separată a celor ce provin de la entitățile

afiliate

14. Rezultatul care provine din activitățile ordinare

15. Venituri extraordinare

16. Cheltuieli extraordinare

17. Rezultatul din activitatea extraordinară

18. Impozitul pe profit

19. Alte impozite care nu figureaza in posturile anterioare

20. Rezultatul net al exercițiului

Această metodă este simplu de aplicat în multe întreprinderi mai mici, deoarece nu este necesară nicio alocare a cheltuielilor de exploatare pe clasificările funcționale.

Contul de profit și pierdere în formă listă, cu gruparea cheltuielilor de exploatare după destinație:

1. Cifra de afaceri

2. Costul vânzarilor

3. Rezultatul operațional (marja brută)

4. Alte venituri din exploatare

5. Costuri de distribuție

6. Cheltuieli administrative

7. Alte cheltuieli de exploatare

8. Rezultatul exploatării

9. Venituri financiare

10. Cheltuieli financiare

11. Rezultatul financiar

12. Venituri extraordinare

13. Cheltuieli extraordinare

14. Rezultatul extraordinar

15. Rezultatul brut al exercitiului

Această prezentare oferă deseori informații mai relevante pentru utilizatori decât clasificarea cheltuielilor după natură, dar alocarea costurilor pe destinații poate fi arbitrară și implică în mod considerabil utilizarea raționamentului profesional.

Diferența dintre venituri și cheltuieli o reprezintă rezultatul. În cazul în care este pozitiv rezultatul se prezintă sub forma profitului, iar în cazul în care este negativ acesta apare sub forma pierderii.

O întreprindere care obține profit demonstrează o performanță financiară. Realizarea de performanță de către orice întreprindere impune obținerea și maximizarea profitului. O întreprindere este cu atât mai performantă sub aspect financiar cu cât înregistrează un profit mai mare. În situația în care unitatea realizează pierderi ea se caracterizează prin nonperformanță financiară.

2.2. Situația economică și riscul financiar

Legislația actuală în domeniul contabilității prevede drept obiective ale situațiilor financiare prezentate de agenții economici reflectarea performanței economice și a poziției financiare a acestora.

Informațiile despre performanța unei întreprinderi, în special despre rentabilitatea acesteia sunt utile pentru aprecierea modificărilor potențiale ale resurselor economice pe care întreprinderea le va putea controla în viitor și pentru anticiparea capacității de a genera fluxuri de trezorerie cu resursele existente. De asemenea pe baza performanței se formulează raționamente vizând eficiența cu care întreprinderea poate utiliza noi resurse.

Situația economică a firmei poate fi influențată de riscul financiar al acesteia.

Riscul financiar este definit ca fiind „variabilitatea indicatorilor de rezultate, sub incidența structurii financiare a firmei”. El este determinat de „politica de finanțare a întreprinderii prin capitaluri proprii sau prin împrumuturi” Firmele utilizează pentru desfășurarea activității atât capitalul propriu, cât și capital împrumutat. Îndatorarea prezintă două caracteristici fundamentale pentru firmă: pe de-o parte obligația de a plăti în mod regulat anumite dobânzi, ceea ce înseamnă cheltuieli financiare, care vor diminua rezultatele, iar pe de altă parte apelarea la credite poate determina un surplus de rentabilitate, care dacă este superioară costului capitalului împrumutat, firma este avantajată. Profitul obținut prin apelarea la credite apare astfel ca o răsplată a riscului asumat la contractarea lor.

Costul capitalului împrumutat este inferior costului capitalurilor proprii, fapt ce rezultă din posibilitatea deducerii fiscale a cheltuielilor financiare cu îndatorarea, ceea ce justifică apelarea la îndatorare ca o posibilă cale de creștere a rentabilității. Sporirea îndatorării înseamnă însă o creștere a riscului financiar, ceea ce generează atitudinea acționarilor de a-și spori cerințele de rentabilitate, pe de altă parte, creditorii devin tot mai sensibili la riscul legat de îndatorarea firmei și solicită rate ale dobânzii din ce în ce mai ridicate.

Există deci o politică optimală de finanțare, în care beneficiind de un nivel optim al îndatorării, riscul financiar să fie evidențiat și acceptat atât de către acționari, cât și de creditori și ceilalți parteneri din mediul extern al firmei. Riscul financiar se produce atunci când împrumuturile nu sunt generatoare de eficiență financiară adică rata rentabilității economice obținute prin utilizarea împrumuturilor este inferioară ratei dobânzii capitalului împrumutat.

2.3. Analiza stării economice pe baza rezultatului global al firmei

Conform referențialului contabil internațional, prin performanță economică se înțelege rezultatul global („comprehensive income”).

În cazul în care se dorește măsurarea îmbogățirii patrimoniale a unei firme, atunci performanța se măsoară cu ajutorul rezultatului global al firmei, care se determină ca diferență între activul net de la sfârșitul și începutul perioadei, fără aporturile din partea acționarilor și a distribuirilor față de aceștia.

Rolul rezultatului global al întreprinderii este de a ajuta investitorii, creditorii și alți utilizatori de informații economico-financiare în evaluarea performanțelor totale ale acesteia. Sursa de informații este „Situația modificărilor capitalului propriu”.

Rezultatul global este format din:

1. rezultatul exercițiului (profit net sau pierdere)

2. rezerve din reevaluare

3. rezerve din conversie aferente investiției nete într-o entitate străină

4. rezultatul reportat reprezentat de surplusul realizat din rezerve din reevaluare.

Rezultatul global este compus din rezultatul recunoscut ca urmare a tranzacțiilor din cursul exercițiului, înregistrate în contul de „Profit sau pierdere” (rezultatul exercițiului) și rezultatul nerecunoscut în contul de „Profit sau pierdere”, care este reprezentat de rezervele din reevaluare, conversie etc.

Rezervele din conversie sunt determinate de diferențele de curs valutar rezultate din conversia elementelor monetare legate de o investiție netă într-o entitate externă, conform IAS 21 „Efectele variației cursurilor de schimb valutar”.

2.4. Analiza rezultatelor financiare ale întreprinderii pe baza contului de profit și pierdere

Fundamentarea deciziilor financiare în vederea optimizării constituirii și utilizării

resurselor, necesită ca demersul analizei financiare să fie îndreptat, nu numai către modalitățile de realizare a echilibrului financiar, ci și spre urmărirea treptelor de acumulare bănească. Astfel, se justifică analiza rezultatelor financiare ale întreprinderii care se derulează pe baza contului de rezultate. Contul de rezultate (profit și pierdere) sintetizează rezultatul fluxurilor economico-financiare de intrare, de prelucrare și de ieșire pe perioada considerată.

Din acest motiv, analiza rezultatelor financiare efectuată pe baza contului de profit și pierdere se mai numește analiza stării economico-financiare a întreprinderii.

Acest tip de analiză financiară are două componente majore: soldurile intermediare

de gestiune (SIG) și capacitatea de autofinanțare, de real interes pentru managerii financiari.

Astfel, indicatorii cunoscuți sub denumirea de solduri intermediare de gestiune sunt utilizați

efectiv de managerii financiari la întocmirea unor documente financiare de analiză și previziune și s-au transformat în veritabile instrumente de management financiar, în contextul problemelor legate de asigurarea lichidității anumitor firme românești. La rândul său, analiza capacității de autofinanțare îl ajută pe managerul financiar să aprecieze independența financiară a firmei și să afle dacă poate finanța prin efort propriu investițiile viitoare.

2.4.1. Analiza soldurilor intermediare de gestiune

Structura contului de profit și pierdere, pe cele trei tipuri de activități (de exploatare,

financiară, extraordinară), permite aprecierea performanțelor întreprinderii evaluate prin

soldurile intermediare de gestiune. Utilizarea soldurilor intermediare de gestiune se înscrie în

practica financiară recentă a Uniunii Europene. În unele țări europene, stabilirea soldurilor

intermediare de gestiune este obligatorie.

În România nu se prevede obligativitatea întocmirii unui document care să redea

soldurile intermediare de gestiune și nici nu a lăsat la dispoziția întreprinderilor o astfel de opțiune.Totuși, structura actuală a contului de rezultate, acceptată în țara noastră, permite întocmirea soldurilor intermediare de gestiune, răspunzând nevoilor întreprinderii în analiza performanțelor economico-financiare; unii dintre acești indicatori sunt utilizați la întocmirea unor documente financiare, din categoria cărora se detașează situația fluxurilor monetare degajate de firmă.

Soldurile intermediare de gestiune (SIG) reprezintă, în fapt, palierele succesive în

formarea rezultatului final. Construcția indicatorilor se realizează în cascadă, pornind de la cel mai cuprinzător (producția exercițiului + marja comercială) și încheind cu cel mai sintetic (rezultatul net al exercițiului).

Tabloul S.I.G. cuprinde următorii indicatori: marja comercială, producția exercițiului,

valoarea adăugată, excedentul brut (sau insuficiența brută) de exploatare, rezultatul exploatării (profit sau pierdere), rezultatul curent (profit sau pierdere), rezultatul net al exercițiului (profit net sau pierdere). Informațiile necesare construirii acestui tablou provin din contul de rezultate, prezentat schematic în tabelul nr. 2.1.:

Tabelul nr. 2.1. Structura simplificata a contului de profit și pierdere

După cum se observă în tabelul nr.2.1., soldurile intermediare de gestiune propriu-zise sunt cinci și anume: valoarea adăugată, excedentul brut de exploatare (EBE), profitul din

exploatare, profitul curent și profitul net.

Soldurile intermediare de gestiune sunt alcătuite din două categorii de indicatori:

indicatori de rezultate:

cifra de afaceri;

marja comercială;

producția exercițiului;

valoarea adăugată.

indicatori de rentabilitate:

rezultatul brut al exploatarii;

rezultatul exploatării;

rezultatul curent;

rezultatul extraordinar;

rezultatul exercițiului.

Indicatori de rezultate

a) Cifra de afaceri

Reprezintă suma totală a veniturilor din operațiuni comerciale efectuate într-o perioadă de timp determinată. Ea nu include veniturile financiare și nici cele excepționale. Interesul oricărui întreprinzător vizează o creștere a cifrei de afaceri pentru obținerea unui profit cât mai mare sau a unuia moderat, dar cu un grad de certitudine în viitor. Indiferent de subiectul care efectuează analiza și de scopul ei, analiza cifrei de afaceri a unei firme trebuie să dea răspuns la o serie de întrebări cum ar fi:

– care sunt sursele principale de venituri ale unei societăți comerciale;

– care este evoluția lor în ultimii ani si cât de stabile sunt;

– care este tendința de evoluție a acestor resurse în viitorul apropiat.

b) Marja comercială (adaosul comercial)

Reprezintă excedentul vânzărilor de mărfuri față de costul de cumpărare al acestora, astfel:

Marja comercială = Venituri din vânzarea mărfurilor – Costul mărfurilor vândute

Marja comercială vizează, în exclusivitate, întreprinderile comerciale sau numai

activitatea comercială a întreprinderilor cu activitatea mixtă (industrială și comercială). Ea

reprezintă principalul indicator de apreciere a performanțelor unei activități comerciale.

Marja comercială raportată la veniturile din vânzarea mărfurilor reprezintă practic adaosul comercial practicat de firmă. În aceste condiții, se poate identifica politica adoptată de firmă: prețuri mari-rulaj scăzut (încet) sau prețuri mici-viteză rapidă de rotație a mărfurilor.

Dacă cifra de afaceri este un indicator de volum al activității, atunci mărimea adaosului comercial generat de cifra de afaceri, este indicatorul indispensabil în aprecierea gestiunii unei întreprinderi comerciale. Practica a demonstrat că două întreprinderi cu activitate comercială pot realiza, cu aceeași cifră de afaceri, marje comerciale diferite.

Mărimea marjei comerciale este un element care trebuie apreciat în funcție de tipul politicii de vânzare promovată de întreprindere. De exemplu, marjele comerciale ridicate corespund, în general, întreprinderilor specializate în comerț de lux sau comerț tradițional care asigură și service după vânzare. Dimpotrivă, întreprinderile care dispun de suprafețe comerciale mari și practică metode de vânzare prin autoservire, vor înregistra marje comerciale mai reduse.

c) Producția exercițiului

Este specifică activității industriale și include valoarea bunurilor și serviciilor „fabricate” de întreprindere pentru a fi vândute, stocate sau utilizate pentru nevoile

proprii. Drept urmare, producția exercițiului va include trei elemente: producția vândută,

producția stocată și producția imobilizată.

QE = Producția vânduta + Variatia stocurilor+Producția imobilizată

Producția exercițiului se diferențiază de cifra de afaceri. Astfel, la întreprinderile cu

activitate mixtă, cifra de afaceri evidențiază vânzările de mărfuri și producția vândută, în timp ce la întreprinderile industriale, cifra de afaceri reflectă doar producția vândută. Cifra de afaceri poate să genereze o imagine deformată asupra întreprinderii, deoarece ignoră anumite aspecte esențiale privind activitatea acesteia. Se pot remarca decalajele între momentul fabricării și cel al facturării, care antrenează variația stocurilor, precum și producția imobilizată care uneori poate înregistra valori semnificative.

Din acest motiv, producția exercițiului este un indicator mai util pentru manageri,

deoarece oferă o imagine mai fidelă a activității reale a întreprinderii pe durata perioadei de

gestiune. Are, însă, o anumită doză de ambiguitate deoarece este constituită din elemente

eterogene, unele fiind evaluate la preț de vânzare (cum este cazul producției vândute), iar altele la cost de producție (producția stocată și producția imobilizată). În plus, nivelul rezultatelor se poate modifica în funcție de metoda reținută pentru evaluarea stocurilor.

Datorită acestui fapt, valoarea producției exercițiului nu poate să reflecte o realitate financiară.

d) Valoarea adăugată

Este primul sold intermediar de gestiune. Ea exprimă creșterea de valoare rezultată din utilizarea factorilor de producție, îndeosebi a forței de muncă și capitalului, (adică gradul de eficacitate al întreprinderii în utilizarea capitalului său economic), peste valoarea bunurilor și serviciilor provenind de la terți, în cadrul activității curente a întreprinderii. Valoarea adăugată se calculează pornind de la producția exercițiului majorată cu marja comercială și diminuată cu consumurile de bunuri și servicii furnizate de terți pentru această producție:

Valoarea adăugată = Producția + Marja – Consumuri =

exercițiului comercială de la terți

= Marja comercială + (Producția + Venituri din + Venituri din producția ) –

vândută producția stocată de imobilizări

– ( Cheltuieli cu + Cheltuieli cu materiale + Cheltuieli cu + Cheltuieli cu lucrări și )

materii prime consumabile energia și apă servicii executate de terți

Valoarea adăugată prezintă o semnificație deosebită în perspectiva distribuirii

veniturilor. Ea reprezintă sursa de acumulări bănești pe care întreprinderea o poate utiliza pentru remunerarea participanților direcți și indirecți la activitatea sa economică: salariați, creditori, acționari, întreprindere. Fluxurile prin care sunt remunerați acești parteneri ai întreprinderii („stakeholders”) și care se deduc treptat din valoarea adăugată sunt următoarele:

cheltuielile de personal, ce asigură remunerarea salariaților implicați în desfășurarea

procesului de producție;

impozitele și taxele cuvenite statului în conformitate cu reglementările politicii

fiscal-bugetare;

amortizarea, o cheltuială calculată de întreprindere în scopul asigurării resurselor

financiare destinate reînnoirii capacităților actuale de producție;

cheltuieli financiare, reprezentând dobânzile ce revin creditorilor pentru creditele pe

care aceștia le acordă în scopul finanțării afacerii;

profitul net (nerepartizat sau distribuit ca dividende), prin care se remunerează

proprietarii întreprinderii pentru capitalurile pe care aceștia le-au avansat în afacere.

Prin raportarea mărimii acestor fluxuri la valoarea adăugată, din care au fost

repartizate, se obțin procente pentru fiecare destinație. Evoluția în timp a acestor procente sau

compararea lor cu cele specifice altor firme din același sector de activitate reflectă, pentru

întreprinderea analizată, caracteristicile politicii sale privind remunerarea celor implicați în

desfășurarea propriei activități. Acest tip de analiză va scoate în evidență cât și în ce mod este

repartizată valoarea creată de întreprindere către stakeholderi. Fluctuațiile înregistrate la nivelul procentelor de repartiție au ca factori determinanți evoluția sortimentelor de produse realizate, tehnologiilor, volumului de producție, productivității și a prețurilor. Aceste evoluții vor induce schimbări la nivelul ponderilor alocate din valoarea adăugată.

În mod normal, nivelul alocărilor ar trebui corelat cu gradul de eficiență, respectiv cu

politica de finanțare adoptată de întreprindere. Astfel, un grad ridicat de finanțare a întreprinderii prin credite, va implica în mod direct, creșterea ponderii din valoarea adăugată creată, distribuită creditorilor. De asemenea, o pondere ridicată a dividendelor acordate acționarilor, va fi consecința unei politici de cointeresare a acestora, pentru a nu-și vinde acțiunile. În ceea ce privește procentele din valoarea adăugată alocate salariaților, acestea ar trebui corelate cu productivitatea muncii acestora.

Managerul financiar poate desprinde concluzii importante privind repartiția valorii

adăugate, făcând următoarele calcule:

Cheltuieli cu personalul

_________________________ (1)

Valoare adăugată

Valoare adăugată

___________________ (2)

Număr salariați

Valoare adăugată

___________________ (3)

Imobilizări brute

Valoare adăugată

______________________ (4)

Producție

Primul raport indică ponderea din valoarea adăugată distribuită salariaților, al doilea

arată nivelul productivității/salariat, iar al treilea- nivelul productivității unei unități de capital

(imobilizări) folosite în exploatare. În condițiile în care rezultatul raportului prezentat în relația (1) este mare, rezultatul raportului din relația (2) este redus, se poate afirma că managementul întreprinderii se confruntă cu o problemă privind remunerarea factorilor de producție. Astfel, are loc un transfer de valoare de la factorul de producție capital către factorul de producție muncă, alterând capacitatea întreprinderii de a reînnoi și dezvolta dotările sale materiale.

Cel de-al patrulea raport măsoară gradul de integrare a întreprinderii. Astfel, cu cât

rezultatul raportului este mai mare, cu atât mai mult întreprinderea este integrată . Aceasta

înseamnă că își asigură prin efort propriu un număr mare de faze de fabricație, mergând de la

aprovizionare până la elaborarea de produse finite, fără a recurge la serviciile altor întreprinderi. Pe de altă parte,o creștere a gradului de integrare va determina și o sporire a necesarului de fond de rulment de exploatare, pentru care managerul financiar va trebui să caute surse de finanțare.

Din punct de vedere al managementului financiar, noțiunea de valoare adăugată trebuie utilizată cu prudență. Sporirea valorii adăugate nu este neapărat un semn de prosperitate pentru întreprindere, dacă se realizează pe fondul deteriorării performanțelor comerciale și înrăutățirii trezoreriei. De asemenea, creșterea valorii adăugate mai poate fi rezultatul creșterii stocurilor de produse finite fabricate la un nivel ridicat al costurilor, pe care piața va fi incapabilă să le absoarbă, prin practicarea unor prețuri mari.

Indicatori de rentabilitate

a) Excedentul brut al exploatarii ( EBE ) sau, după caz, insuficiența brută de exploatare ( IBE )

Este al doilea sold intermediar de gestiune. Se stabilește ca diferență între valoarea adăugată (plus subvențiile de exploatare) pe de o parte și impozitele, taxele și cheltuielile

de personal, pe de altă parte:

EBE = (Valoarea adăugată + Venituri din subvenții ) – (Cheltuieli cu impozite, taxe +

de exploatare și vărsăminte asimilate

+ Cheltuieli cu remunerațiile + Cheltuieli privind asigurările )

personalului sociale și protecția socială

Excedentul brut al exploatării exprimă acumularea brută din activitatea de exploatare,

adică din operații strict legate de producția industrială, de activitatea comercială sau prestări de servicii. EBE reprezintă resursa principală a întreprinderii, deoarece exercită o influență

hotărâtoare asupra rentabilității economice și capacității potențiale de autofinanțare a

investițiilor (din amortizări, provizioane, profit).

Rolul excedentului brut al exploatării în analiza financiară poate fi urmărit sub trei

aspecte:

a) EBE este o măsură a performanțelor economice ale întreprinderii. Astfel, indicatorul este luat în calculul rentabilității economice (Rezultatul exploatării/Activ total) sau al ratei marjei brute de exploatare (EBE/ Cifra de afaceri). Un excedent brut de exploatare suficient de mare va permite întreprinderii: reînnoirea imobilizărilor sale prin amortizări, acoperirea riscurilor din provizioanele constituite și asigurarea finanțării activității sale; diferența va fi distribuită statului (sub forma impozitului pe profit), acționarilor (prin dividende) și/sau conservată prin autofinanțare;

b) EBE este independent de politica financiară a întreprinderii și pentru a argumenta

afirmația noastră, vom lua în considerare politica de investiții, politica de finanțare și politica

dividendelor.

EBE nu ține cont de deciziile întreprinderii privind modalitățile de calcul al amortizării, deci este independent de politica investițională. De asemenea, EBE nu este influențat de veniturile și cheltuielile financiare dependente de structura financiară a întreprinderii, deci nu se creează relații de dependență față de politica de finanțare. În fine, EBE nu ține cont de deciziile conducerii întreprinderii privind repartizarea profitului net care fac obiectul politicii dividendelor și nici de politica fiscală, întrucât nu ia în calcul impozitul pe profit și rezultatul extraordinar.

Din acest motiv, gradul de autonomie al EBE în raport cu politica financiară a

întreprinderii îl recomandă în efectuarea de studii previzionale și analize comparative a

întreprinderilor, aparținând aceluiași sector de activitate. În plus, EBE poate să evidențieze mai bine decât rezultatul net, o deficiență structurală a întreprinderii în plan industrial și comercial de care managerii trebuie să țină cont în pregătirea deciziilor.

c) EBE reprezintă o resursă financiară fundamentală pentru întreprindere, care poate fi utilizată pentru menținerea sau creșterea capacității de producție a întreprinderii, acoperirea

cheltuielilor financiare, plata impozitului pe profit și a dividendelor. Însă această resursă financiară fundamentală nu este decât o resursă de trezorerie potențială, un cash-flow potențial degajat de activitatea de exploatare susceptibil de a se transforma în disponibilități pe măsura reglementării decalajelor dintre nevoile și resursele exploatării. Acest aspect decurge chiar din metodologia de calcul al EBE:

EBE = Venituri din exploatare încasabile – Cheltuieli de exploatare plătibile

EBE constituie primul nivel al analizei privind formarea trezoreriei globale a

întreprinderii, deci punctul de pornire în elaborarea tabloului fluxurilor de trezorerie.

b) Rezultatul exploatării ( profit sau pierdere )

Este al treilea sold intermediar de gestiune și privește activitatea de exploatare normală și curentă a întreprinderii. Prin deducerea cheltuielilor cu amortizările (cele considerate normale) și provizioanele pentru exploatare, acesta devine un rezultat net al exploatării și se simbolizează E.B.I.T. – „earning before interests and taxes”)

Rezultatul exploatării = EBE + (Venituri din provizioane pentru exploatare +Alte

venituri din exploatare) – (Cheltuieli cu amortizările și

provizioanele pentru exploatare + Alte cheltuieli de exploatare)

E.B.I.T. este influențat de politica de investiții a întreprinderii și arată în mod indirect,

partea din resursele create din activitatea de exploatare destinată menținerii dotărilor materiale ale firmei. De asemenea, resursele acumulate din activitatea de exploatare, la care se adaugă veniturile financiare, ar trebui să depășească nivelul cheltuielilor financiare ale întreprinderii. În caz contrar, va avea loc un transfer de valoare de la proprietari către creditori.

c) Rezultatul curent sau profitul înainte de impozit (EBT- „earning before taxes”)

este al patrulea sold intermediar de gestiune; el este determinat, atât de rezultatul exploatării

normale și curente, cât și de cel al activității financiare, deci reprezintă rezultatul tuturor

operațiunilor curente ale întreprinderii.

Rezultatul curent = Rezultatul exploatării + Venituri financiare – Cheltuieli financiare

Rezultatul curent permite analiza dinamicii rezultatelor curente ale întreprinderii pe

mai multe exerciții succesive, deoarece nu este perturbat de elemente extraordinare.

d) Rezultatul net al exercițiului este al cincilea sold intermediar de gestiune și exprimă

mărimea absolută a rentabilității financiare cu care vor fi remunerați acționarii pentru capitalurile proprii subscrise.

Rezultatul net se determină prin scăderea impozitului pe profit din rezultatul curent

(EBT).

Rezultatul net = EBT – Impozitul pe profit

Profitul net trebuie susținut de existența unor disponibilități monetare reale, altfel el va rămâne doar un potențial de finanțare. Profitul net urmează să fie distribuit sub forma dividendelor sau/și să se reinvestească în întreprindere. Profitul net nerepartizat constituie sursă de finanțare proprie sau element de autofinanțare generat de însăși activitatea întreprinderii.

În condițiile în care la nivelul rezultatului net se vor înregistra pierderi, acestea se

suportă de către proprietari în contul profiturilor viitoare așteptate (pierderea este reportată pentru exercițiul financiar următor). Dacă întreprinderea continuă să obțină pierderi și în exercițiile financiare următoare, averea acumulată de proprietari în perioadele anterioare de profitabilitate a firmei se va reduce; acest fapt se materializează prin diminuarea valorii capitalului propriu.

În concluzie, analiza performanțelor întreprinderii cu ajutorul soldurilor intermediare

de gestiune oferă indicii cu privire la modul în care este creată și transferată valoarea în cadrul firmei. Astfel, se pot identifica problemele cu care se confruntă managementul strategic al întreprinderii.

2.4.2. Analiza capacității de autofinanțare

Capacitatea de autofinanțare reflectă potențialul financiar al firmei de a-și remunera capitalurile proprii și de a-și autofinanța investițiile. Capacitatea de autofinanțare reprezintă, de fapt, o resursă internă aflată la dispoziția întreprinderii, care se determină la sfârșitul unui exercițiu contabil și pe baza căreia se creează planul de investiții viitoare. Ea este destinată să asigure:

finanțarea unor nevoi ale gestiunii curente;

creșterea fondului de rulment, finanțarea totală sau parțială a noilor investiții;

rambursarea împrumuturilor contractate;

remunerarea capitalurilor investite.

Există două metode de determinare a capacității de autofinanțare : metoda deductivă și metoda aditională:

a) Metoda deductiva, numită și metoda substractivă (a scăderii) ia în calcul toate

încasările și plățile potențiale implicate de veniturile și cheltuielile realizate de întreprindere,

astfel:

CAF = Venituri încasabile – Cheltuieli plătibile

Dacă determinarea CAF se efectuează pornind de la informațiile incluse în noul tip de

raportare a contului de profit și pierdere reglementat prin OMFP nr.94/2001, păstrând ideea de bază a modului său de calcul, formula devine:

CAF = EBE

+ Alte venituri din exploatare

– Alte cheltuieli de exploatare

+ Venituri financiare

– Cheltuieli financiare

– Impozitul pe profit

Pentru ca mărimea acestui indicator să fie un reper în previzionarea capacității de

autofinanțare viitoare a întreprinderii, ar trebui excluse din calculul său veniturile încasabile,

respectiv cheltuielile plătibile cu caracter excepțional. Astfel se explică faptul că nu au fost luate în considerare veniturile și cheltuielile extraordinare sau veniturile din vânzarea activelor și alte operații de capital, veniturile din subvenții pentru investiții, cheltuielile privind activele cedate și alte operații de capital.

b) Metoda adițională

În acest caz, perspectiva este alta: pornind de la profitul net realizat, sunt eliminate toate elementele de venituri calculate și sunt adăugate cheltuielile calculate pentru exercițiul financiar respectiv (în general amortizări și provizioane constituite).

CAF = Profit net – Venituri calculate + Cheltuieli calculate

Pornind de la informațiile reflectate de noua raportare a contului de profit și pierdere,

relația de calcul devine:

CAF = Rezultatul net al exercițiului financiar

– Veniturile din vânzarea activelor și alte operații de capital

– Venituri din subvenții pentru investiții

+ Ajustarea valorii imobilizărilor corporale și necorporale

+ Ajustarea valorii activelor circulante

+ Ajustarea privind provizioanele pentru riscuri și cheltuieli

+ Cheltuieli privind activele cedate și alte operații de capital

Diferența dintre cele două metode constă în faptul că metoda deductibilă

pornește de la EBE, în timp ce metoda adițională pleacă de la rezultatul net al exercițiului.

Analiștii financiari recomandă metoda adițională atunci când se iau în calcul amortizările și

provizioanele, iar pe cea deductibilă atunci când se iau în calcul veniturile de exploatare și cele financiare.

Indiferent de modul de calcul, CAF nu are decât un caracter potențial, dacă nu este

susținută prin mijloace financiare efective. Pentru faptul că ia în calcul fluxurile de încasări și plăți potențiale, în cazul unei economii cu mari blocaje financiare, acest indicator își pierde mult din puterea sa informativă.

În analiza financiară se face diferență între capacitatea de autofinanțare și autofinanțare, care reprezintă capacitatea reală de autofinanțare, adică ceea ce rămâne la dispoziția întreprinderii pentru reinvestire, după ce se plătesc dividendele acționarilor, cota managerului, participarea salariaților la profit.

Autofinanțarea = CAF – Dividende – Cota managerului – Participarea salariaților la

profit

Autofinanțarea prezintă o serie de avantaje și dezavantaje pentru firmă.

Principalele avantaje ale autofinanțării sunt:

asigura independența întreprinderii față de terții care îi furnizează fonduri (bănci, furnizori, etc.);

permite reducerea îndatorarii și deci a cheltuielilor financiare;

permite o strategie de prețuri mai competitive prin micșorarea cheltuielilor;

determină o mai mare libertate de alegere a investițiilor (de exploatare, de expansiune, de înlocuire);

îmbunătățește siguranța finanțărilor în caz de criză conjuncturală (când creditul este rar și scump);

valoarea de piață a acțiunii firmei se îmbunatățește prin creșterea situației nete.

Dezavantajele autofinanțării sunt următoarele:

politica autofinanțării poate leza acționarii, privându-i de dividende;

în caz de abuz, ea poate provoca o presiune asupra salariaților, repartizarea valorii adăugate realizându-se în avantajul autofinanțării;

poate fi un factor de creștere a prețurilor, mai ales pentru întreprinderile în situație de monopol;

poate incita la efectuarea de investiții inutile și deci la irosirea resurselor;

poate priva firma de efectul de levier favorabil degajat de îndatorare.

2.5. Analiza rentabilității întreprinderii

În termeni generali rentabilitatea caracterizează capacitatea unei activități lucrative de a genera un surplus peste resursele alocate derulării acestei activități. Având în vedere că derularea activităților lucrative presupune existența unui capital care să finanțeze resursele necesare acestei activități, putem spune că rentabilitatea reprezintă, de fapt, nivelul de retribuire a capitalului, indiferent de proveniența acestuia.

Rentabilitatea capitalului, redată în expresie relativă de ratele de rentabilitate, se află sub incidența a trei factori :

– sursele de finanțare a activității ( care pot fi suficiente sau insuficiente);

– structura surselor de finanțare (care trebuie să tindă spre optim);

– riscul afacerii sau riscul investitorilor de a nu-și recupera banii investiți.

Din punct de vedere metodologic, o rată reprezintă raportul a două mărimi, raport exprimat procentual. Sistemul de rate uzual folosit în analiza rentabilității activității firmei este compus din:

– rata rentabilității financiare;

– rata rentabilității economice;

– rata rentabilității comerciale (a vânzărilor).

În principiu, se impune ca valorile ratelor de rentabilitate să fie cât mai ridicate, pentru a reflecta o situație favorabilă din punct de vedere economic. Utilizarea ratelor de rentabilitate în procesul de analiză și gestiune se poate face fie în dinamică, prin compararea evoluției lor în timp în cadrul aceleiași firme, fie prin raportarea la valorile medii ale ratelor de rentabilitate calculate la nivelul sectorului de activitate din care face parte firma în cauză sau la valorile înregistrate de firme-leader din sectorul respectiv.

2.5.1. Analiza rentabilității financiare

Rata rentabilității financiare este un indicator semnificativ în aprecierea performanțelor economico–financiare ale întreprinderii atât în cadrul diagnosticului

intern cât și în analizele solicitate de partenerii externi.

Rentabilitatea financiară, spre deosebire de cea economică, măsoară doar performanța capitalului propriu, respectiv capacitatea acestuia de a degaja profit.

Rata de rentabilitate financiară exprimă în mărimi relative gradul de remunerare a investiției făcute de proprietari, fiind în fapt modul de reflectare a performanțelor financiare realizate prin investiția făcută. Rata rentabilității financiare exprimă deci capacitatea unei întreprinderi de a genera profit net ca rezultat al folosirii capitalurilor proprii.

Rezultatul net al exercițiului financiar

Rata rentabilității financiare (Rrf ) = __________________________________ • 100

Capitaluri proprii

Căile de creștere a rentabilității financiare sunt :

1. Ameliorarea nivelului rentabilității economice, prin :

– practicarea unui nivel acceptabil al marjei de acumulare din exploatare;

– creșterea vitezei de rotație a activului total (ICA > IAT);

2. Promovarea unei politici de finanțare prin credite care să aibă drept efect creșterea mai rapidă a profitului net comparativ cu profitul total al activității de exploatare (IPn > IRE) și deci implicit creșterea mai rapidă a rentabilității financiare comparativ cu rentabilitatea economică;

3. Asigurarea resurselor de finanțare la nivelul necesarului cu păstrarea unei structuri financiare echilibrate, care să mențină riscul financiar de îndatorare în limite normale.

Sintetizând cele menționate mai sus, se poate spune că rentabilitatea financiară este un indicator de apreciere a performanțelor întreprinderii, indicator al cărui nivel depinde de politica comercială promovată (marja brută de acumulare), de eficiența utilizării patrimoniului total (viteza de rotație a activului) și de politica financiară promovată (structura finanțării și costul finanțării).

2.5.2. Analiza rentabilității economice

Rentabilitatea economică exprimă gradul de eficiență a capitalului total aflat la dispoziția întreprinderii ( sau a unei părți a acestuia), indiferent de sursa de proveniență a capitalului.

Rata rentabilității economice reflectă raportul dintre un rezultat economic și

mijloacele economice angajate pentru obținerea acestuia.

În literatura de specialitate exista mai multe modalități de calcul a ratei rentabilității economice:

Rezultatul exploatării

a) Rata rentabilității economice (Rre) = _________________________________ • 100

Active din exploatare

Excedent brut al exploatării

b) Rata rentabilității economice (Rre) = _________________________________ • 100

Active totale

Profit brut

c) Rata rentabilității economice (Rre) = _________________________________ • 100

Active totale

Căi de creștere a rentabilității economice:

1. Creșterea marjelor de acumulare, prin :

– creșterea volumului fizic al producției care va permite scăderea marjei costurilor fixe pe produs și creșterea marjelor de profitabilitate;

– modificarea structurii producției în favoarea produselor cu marje de profitabilitate mai mari;

– creșterea vânzărilor și reducerea cheltuielilor plătibile;

2. Creșterea vitezei de rotație a capitalului investit, prin :

– optimizarea structurii capitalului;

– materializarea capitalului în active să se facă într-o structură adecvată nevoilor de exploatare.

Pentru implementarea măsurilor de creștere a rentabilității întreprinderea poate promova două politici distincte cum ar fi :

politică a prețurilor mari (înalte) care asigură un nivel ridicat al marjelor de acumulare, respectiv o rotație mai lentă a capitalului;

politică a prețurilor joase care vizează un nivel mai scăzut al marjelor și o viteză mare de rotație

a capitalului.

2.5.3. Analiza rentabilității comerciale

Raportul dintre rezultatul obținut și cifra de afaceri reprezintă rata rentabilității comerciale. Rata rentabilității comerciale (a vânzărilor) exprimă eficiența activității comerciale a firmei.

Nivelul ratei rentabilității comerciale depinde în principal de:

– poziția concurențială a firmei în cadrul sectorului de activitate;

– faza în care se află sectorul în ansamblul său;

– strategia urmată de firmă etc.

Rezultatul din exploatare

Rata rentabilității comerciale = ____________________________ • 100

Cifra de afaceri

La calculul acestui indicator se poate folosi ca alternativa și rezultatul (profitul sau pierderea) obținut ca diferență între cifra de afaceri și cheltuielile de exploatare aferente acesteia sau, rezultatul net al exercițiului financiar.

Rezultatul din exploatare aferent cifrei de afaceri

Rrv = ___________________________________________ • 100

Cifra de afaceri

Rezultatul net al exercițiului financiar

Rrc = ____________________________________________ • 100

Cifra de afaceri

Capitolul 3

Studiu de caz privind calculul indicatorilor de raportare

a performanței economice la S.C. COMAT SRL

3.1.PREZENTAREA FIRMEI S.C. COMAT SRL

Elemente de identificare

1.Denumirea: S.C. COMAT SRL BUCURESTI

2.Sediu social: Str. Drumul Osiei nr.51,Bucuresti

3.Tel/fax: 0213019800

4.Forma juridică: -persoană juridică straina

-societate cu raspundere limitata

-capital privat

Obiectul de activitate al societatii

Conform nomenclatorului privind clasificarea activitatilor din economia nationala – CAEN, domeniul principal de activitate este:

(Cod CAEN Diviziunea 2712) – Fabricare aparate de distributie si control a electricitatii

Activitatea principala este ,, Fabricare de tablouri electrice”- cod CAEN 2712. Societatea isi desfasoara activitatea cu saptezeci si sapte salariati incadrati cu contracte de munca individuale pe perioada nedeterminata.

S.C.COMAT SRL este o companie cu capital privat, infiintata in anul 1994, avand ca activitate importul si distributia echipamentelor electrice de joasa tensiune, materiale pentru instalatii electrice si echipamente pasive pentru retele de calculatoare si telecomunicatii.

Din 1994 si pana in prezent activitatea companiei a cunoscut o dezvoltare ascendenta datorita extinderii si diversificarii gamelor de produse conform cu cerintele pietii romanesti, precum si datorita dezvoltarii unei puternice retele de distributie pe tot cuprinsul tarii.

Produsele furnizate de S.C.COMAT SRL sunt agreate de firme importante de pe piata interna (Electrica, Romtelecom).

Compania noastra a reusit sa puna la dispozitie clientilor o gama variata de:

Aparate si componente  electrice profesionale

Blocuri de masura si protectie

Echipamente de telecomunicatii

Calitatea serviciilor

Sistemul de management al calitatii implementat la S.C.COMAT SRL este certificat conform standardului ISO 9001:2000.

Este certificata prin implementarea sistemului de asigurare a calitatii ISO 9001 inca din 1999- atestatul de furnizor ELECTRICA, al carui furnizor suntem incepand din 1995 si certificatul SEMKO emis de compania SEMKO-SUEDIA.

Produsele comercializate de Comat sunt testate, certificate si aprobate pentru a fi utilizate in retelele electrice nationale. Certificatele de conformitate si garantie vin sa completeze si sa ateste calitatea si fiabilitatea produselor, produse conform normelor si standardelor internationale in vigoare.

Certificatele si Atestatele Comat pot fi puse la dispozitia distribuitorilor, in copie, la cerere. Acestea sunt:

– Certificare SEMKO

– Certificare OICPE

– Atestatele de comercializare emise de Electrica SA

– Certificate de management al calitatii IQNet and SRAC

Localizat in Bucuresti, Sediul Comat a fost inaugurat oficial in anul 2008, marcandu-se astfel o noua etapa in evolutia

Companiei. Spatiile de depozitare masoara peste 2400 mp, iar echipele care opereaza comenzile si organizeaza marfurile

beneficiaza de tehnologie adecvata si training-uri periodice.

Comat pune accent pe competenta, eficienta, promptitudine si profesionalism.

Gestionarea si operarea comenzilor este completata si finalizata de Departamentul de Facturare. Relatia cu distribuitorii si clientii finali este mediata si gestionata de Departamentul de Vanzari si de Biroul de Comunicare si Relatii cu Clientii.

În cadrul fimei activitatea se desfașoară în cadrul a 9 departamente; acestea sunt :

a) departamentul Resurse Umane f) departamentul Dezvoltare

b) departamentul Logistică Administartiv g) departamentul Marketing

c)departamentul IT h) departamentul Import

d)departamentul Vânzări i) departamentul Financiar Contabil.

e) departamentul Achiziții

Departamentul Resurse Umane are în componență 2 persoane: psiholog și un colaborator extern care se ocupă atât cu angajările cât și cu întocmirea actelor, salariilor, adeverințelor și a altor multor acte care se solicită în cadrul unei firme cu atât de mulți angajați.

Departamentul Logistica Administrativ deține pe lângă directorul administritativ alte 11 persoane. Principalele atribuții ale acestui departament sunt: asigură o aprovizionare eficientă și la timp a clientilor și a celorlalte departamente cu materiale consumabile și nu numai , asigură curățenia birourilor din cladire. Tot in cadrul acestui departament se ține și evidența parcului auto a societății.

Departamentul tehnic IT este externalizat si asigura asistenta it a programelor utilizate atât în magazin cât și la sediu, rezolvă eventualele probleme ce pot apare.

Departamentul Vânzări are în subordine în primul rând magazinul de desfacere si prezentare.Se compune din: un director de vânzari și alți 7 subordonați care se ocupă atât de stabilirea targeturilor de vânzări pentru fiecare client cât și de realizarea acestora, soluționarea problemelor ce pot apare pe partea de vânzări.

Departamentul Achiziții se ocupă, dupa cum e lesne de înțeles, de achiziția mărfurilor de la producători/distribuitori din tara la prețuri cât mai avantajoase atât pentru firmă cât și pentru clienții/pacienții la care ajunge in final marfa.Este alcătuit din: un director de achiziții.

Departamentul Marketing se ocupă de imaginea firmei prin: materialele promoționale pe care le concepe, prin aranjarea vitrinelor în tendință cu anotimpul /sezonul respectiv, prin fidelizarea clienților cu cardurile de reducere. Are în componență un director de marketing și alți 1 subordonați.

Departamentul de Import se ocupa cu aprovizionarea cu marfa din afara tarii colaborand cu furnizori din comunitatea Europeana si din afara ei. .Este alcătuit din: un director de achiziții si un subordonat.

Departamentul Financiar Contabil are în structura sa pe lânga directorul financiar alți 3 angajați. Aceștia sunt: 1șef serviciu financiar contabil, 1 casier-contabil, 1 persoana care se ocupă de înregistrările în contabilitate a operațiilor ce decurg din activitățile desfașurate în cadrul firmei, 1 controlor gestiune a carei principală responsabilitate este urmărirea și verificarea îndeaproape a stocurilor.

Departamentele colaboreaza foarte bine atât între ele cât și cu magazinul, acest lucru reflectându-se în activitatea firmei care se desfașoară la parametrii optimi de funcționare.

3.2. Contul de profit și pierdere

Din punct de vedere al formei, Contul de profit și pierdere, se poate prezenta diferit în funcție de:

Criteriul reținut pentru clasificarea cheltuielilor și veniturilor

Modul de raportare a veniturilor la cheltuieli

Practica românească, precum și cea franceză, a adoptat clasificarea după natură, în timp ce contabilitatea anglo-saxonă a adoptat gruparea după destinație sau funcții.

Contul de profit și pierdere sintetizează fluxurile economice rezultate din activitatea de exploatare, financiară si extraordinară oferind informații asupra activității de producție, comercială, și financiară a firmei, cuprinzând:

Cifra de afaceri (CA)

Venituri și cheltuieli grupate după natura lor și ordonate (exploatare, financiară, extraordinară)

Rezultatele (profit sau pierdere ) degajate de cele trei activități

Rezultatul brut al exploatării, impozitul pe profit și rezultatul net

Cheltuielile constituie ansamblul elementelor de costuri suportate de întreprindere în cursul exercițiului: consumuri de materii prime (cumpărări+stoc inițial-stoc final), cheltuieli de personal (salarii+cheltuieli sociale), amortizări, provizioane calculate în cursul exercițiului, valoarea contabilă a elementelor de activ cedate, dispărute, distruse, etc.

Veniturile cuprind valoarea tuturor actelor de îmbogățire (legală) a întreprinderii, legate sau nu de activitatea normală și curentă.Partea preponderentă a veniturilor o constituie cifra de afaceri realizată de întreprindere cu terții, în cursul exercitării activității sale normale și curente.Drept urmare, la venituri se cuprind vânzări (facturile clienților), creșteri ale stocurilor de producție în curs, și a stocurilor de produse finite, reluări de provizioane și amortizări, dobânzi (asupra plasamentelor), subvenții repartizate, etc.

Diferența între venituri și cheltuieli reprezintă rezultatul (profit sau pierdere) exercițiului.

3.2.1. Analiza cifrei de afaceri

Cifra de afaceri (CA) reprezintă unul dintre obiectivele strategice ale întreprinderii, deoarece este criteriul major după care se judecă performanțele întreprinderii în mediul concurențial în care aceasta activează.Este principala formă de venit a întreprinderii și reprezintă volumul total al afacerilor firmei evaluate la prețul pieței.

Cifra de afaceri = Venituri din vânzarea mărfurilor + Producția vândută

Cifra de afaceri trebuie în principal să îndeplinească următoarele condiții:

Nivelul său să acopere cheltuielile din exploatare și să permită realizarea de profit

În dinamică trebuie să prezinte o tendință de creștere reală, pentru a asigura creșterea reală a volumului de afaceri al firmei

Să fie realizată corespunzător cu specificul activității pe elementele sale componente de venituri pentru a corespunde obiectului principal de activitate al firmei

Analiza cifrei de afaceri este esențială pentru aprecierea locului întreprinderii în sectorul de activitate, a poziției sale pe piață, a aptitudinilor acesteia de a lansa, respectiv de a dezvolta diferite activități într-o manieră profitabilă.În funcție de nivelul cifrei de afaceri se poate aprecia dacă întreprinderea este suficient de importantă, dacă partea sa de piață este neglijabilă sau nu, putându-se lua decizii strategice în consecință.

Analiza cifrei de afaceri trebuie să se raporteze permanent la poziția strategică a firmei. O întreprindere care dispune de o poziție strategică favorabilă este, de regulă, mai dinamică și mai profitabilă decât alte întreprinderi din același sector, pe când o întreprindere fără forță strategică va avea, mai devreme sau mai târziu, rezultate negative sau mediocre.

Nivelul cifrei de afaceri furnizează deci informații privind importanța firmei pentru sectorul din care face parte, mărimea întreprinderii și ponderea sa pe piață.

În regulamentul privind aplicarea Legii contabilității din România, se precizează că cifra de afaceri se calculează prin însumarea veniturilor realizate din livrările de bunuri, executarea de lucrări și prestarea de servicii (exclusiv remizele și alte reduceri acordate clienților ).

3.2.1.1. Analiza nivelului cifrei de afaceri

Evoluția nivelului cifrei de afaceri pe parcursul celor trei ani se prezintă în tabelul nr. 3.1.

Tabel nr. 3.1. Evoluția cifrei de afaceri

Nivelul cifrei de afaceri este în scadere de la un an la altul pe perioada analizată, , atingând nivelul minim in anul 2011 de 21.289.478 lei. Indicele de crestere este mai mic decât anul precedent în fiecare an, având valoare maximă în anul 2008 când s-a înregistrat cea mai mare creștere față de anul anterior, și anume o creștere cu 11,14%. Se observă că în urmatorii trei ani fata de 2008 veniturile din vânzarea mărfurilor au scazut si incepand cu 2012 se inregistreaza o crestere fata de anul precedent cu 4,62%,iar in 2013 o crestere fata de 2012 cu 3,94%, în timp ce producția vândută este in scadere, având în anul 2013 valoarea cea mai mică din cei sase ani analizați. Acest fapt arată ca activitatea comerciala care este activitatea de bază a întreprinderii incepand cu 2012 incepe sa se revigoreze dar, activitatea de productie este intr-o scadere continuua nereusind sa-si revina

Tendința descrescatoare a cifrei de afaceri în perioada analizată se înregistrează în condițiile:

scaderii veniturilor din vânzarea mărfurilor, ceea ce confirmă viabilitatea activității de bază pe piață, cu efect pozitiv asupra cifrei de afaceri;

reducerii producției vândute, ceea ce confirmă restrângerea activității de prestări servicii, având efect negativ asupra cifrei de afaceri.

Grafic nr. 3.1. Evoluția cifrei de afaceri în perioada 2007-2013

3.2.1.2. Analiza structurii cifrei de afaceri pe tipuri de venituri

Analiza structurii cifrei de afaceri are ca obiectiv identificarea variațiilor înregistrate pe diverse trepte structurale, explicarea acestor variații și a implicațiilor lor asupra rezultatelor economico-financiare ale întreprinderii. Într-o întreprindere poate fi identificată o varietate de trepte de analiză structurală: tip de activitate, sector de activitate, grupe de produse, produse, referințe, secții, unități și tipuri de unități, categorii de clientelă, și altele.

Structura cifrei de afaceri pe elemente componente oferă informații despre modul de realizare al afacerilor pe tipuri de venituri, în cazul acestei analize, adică pe venituri din desfacerea producției și din comercializarea mărfurilor. Interpretarea structurii se face în funcție de tipul de întreprindere (de producție sau comercială); în cazul de față întreprinderea fiind comercială ponderea majoritară (adică minimum 85% din cifra de afaceri ) ar trebui să o dețină veniturile din vânzarea mărfurilor.

Evoluția structurii cifrei de afaceri pe tipuri de venituri este prezentată în tabelul nr. 3.2.:

Tabel nr. 3.2. Evoluția structurii cifrei de afaceri pe tipuri de venituri

În cazul nostru veniturile din vânzarea mărfurilor dețin cea mai mare pondere, în medie 85%, din cifra de afaceri, fapt ce confirmă profilul firmei. În schimb, producția vândută are o pondere descrescătoare, și datorită valorilor foarte mici se poate spune că nu influențează cifra de afaceri.

Grafic nr. 3.2. Evoluția structurii cifrei de afaceri pe tipuri de venituri

3.2.2. Analiza contului de profit și pierdere prin prisma rezultatelor

a) rezultatul din exploatare (RE) reprezintă diferența dintre veniturile și cheltuielile din exploatare

RE = Venituri din exploatare – Cheltuieli de exploatare

Tabel nr. 3.3. Evoluția rezultatului din exploatare

Rezultatul din exploatare a înregistrat fata de anul 2008 o scadere, dar în anul 2010 față de anul 2009 s-a înregistrat o creștere a acestuia cu 23,61 %. Acest lucru s-a datorat creșterii veniturilor din vânzarea mărfurilor, creștere care a fost însă simțitor mai mică în urmatori ani. Evoluția rezultatului din exploatare este prezentată în graficul nr. 3.3.:

Grafic nr. 3.3. Evoluția rezultatului din exploatare 2008-2013

b) rezultatul financiar (RF) reprezintă diferența între veniturile și cheltuielile financiare:

RF = Venituri financiare – Cheltuieli financiare

Tabel nr. 3.4. Evoluția rezultatului financiar

Rezultatul financiar a avut o evoluție nefavorabilăpe parcursul celor sase ani, în anul 2009 a crescut cu 49,68% comparativ cu anul 2008, acest lucru datorându-se micsorarii cheltuielilor financiare. Cheltuielile financiare în toți cei trei ani au avut o evoluție crescătoare micsorandu-se rezultatul financiar nefavorabil . În graficul nr. 3.4. este prezentată evoluția rezultatului financiar pe perioada anlizată 2008-2013:

Grafic nr. 3.4. Evoluția rezultatului financiar 2008-2013

c) rezultatul extraordinar (Rex), determinat ca diferență între veniturile și cheltuielile extraordinare:

Rex = Venituri extraordinare – Cheltuieli extraordinare

Conform datelor exprimate în anexa 2, observăm că nu au avut loc operații cu elementele extraordinare pe cei trei ani analizați.

d) rezultatul brut (Rb) al exercițiului, respectiv suma rezultatelor din activitatea de exploatare, financiară și extraordinară:

Rb = RE + RF + Rex = Venituri totale – Cheltuieli totale

Tabel nr. 3.5. Evoluția rezultatului brut

Rezultatul brut a avut o evoluție descrescatoare, înregistrând o creștere în 2010 cu 20,53% față de anul 2009, creștere datorată evoluțieir favorabile ale rezultatului din exploatare . Din anul 2010 rezultatul brut a avut o evoluție descrescatoare. Această scadere se datorează faptului că rezultatul din exploatare si rezultatul financiar au scăzut sistematic. Evoluția rezultatului brut este prezentată în graficul nr. 3.5:

Grafic nr. 3.5. Evoluția rezultatului brut 2008-2010

Ponderea rezultatului din exploatare în rezultatul brut este de 112.54% în 2008 și crește la 117.38% în 2009,avand o crestere constanta pana in 2012 de 129.42% iar,in 2013 avand o scadere ajugang la 120.21%, pe când ponderea rezultatului financiar scade de la -12,54% în 2008 la- 29,42% în 2012.

Grafic nr. 3.6. Structura rezultatului brut

3.3. Analiza stării de performanță a S.C. COMAT SRL

Fundamentarea deciziilor financiare în vederea optimizării constituirii și utilizării resurselor, necesită ca demersul analizei financiare să fie îndreptat, nu numai înspre modalitățile de realizare a echilibrului financiar, ci și pe urmărirea treptelor de acumulare bănească. Astfel, se justifică analiza stării de performanță financiară a întreprinderii care se derulează pe baza contului de rezultate. Contul de rezultate (profit sau pierderi) sintetizează rezultatul fluxurilor economic-financiare de intrare, de prelucrare și de ieșire pe perioada considerată. Din acest motiv, analiza performanțelor financiare efectuată pe baza contului de profit sau pierderi se mai numește analiza rezultatelor întreprinderii.

Acest tip de analiză financiară are două componente majore: soldurile intermediare de gestiune (SIG) și capacitatea de autofinanțare, de real interes pentru managerii financiari. Astfel, indicatorii cunoscuți sub denumirea de solduri intermediare de gestiune sunt utilizați efectiv de managerii financiari la întocmirea unor documente financiare de analiză și previziune și s-au transformat în veritabile instrumente de management financiar, în contextul problemelor legate de asigurarea lichidității anumitor firme românești. La rândul său, analiza capacității de autofinanțare îl ajută pe managerul financiar să aprecieze independența financiară a firmei și să afle dacă poate finanța prin efort propriu investițiile viitoare.

3.3.1. Aprecierea performanței la S.C. COMAT SRL pe baza soldurilor intermediare de gestiune

Structura contului de profit sau pierdere, pe cele trei tipuri de activități (de exploatare, financiară, extraordinară), permite aprecierea performanțelor întreprinderii evaluate prin soldurile intermediare de gestiune. Utilizarea soldurilor intermediare de gestiune se înscrie în practica financiară recentă a Uniunii Europene. În unele țări europene, stabilirea soldurilor intermediare de gestiune este obligatorie.

În România nu se prevede obligativitatea întocmirii unui document care să redea soldurile intermediare de gestiune și nici nu a lăsat la dispoziția întreprinderilor o astfel de opțiune. Totuși, structura actuală a contului de rezultate, acceptată în țara noastră, permite întocmirea soldurilor intermediare de gestiune, răspunzând nevoilor întreprinderii în analiza performanțelor economico-financiare; unii dintre acești indicatori sunt utilizați la întocmirea unor documente financiare, din categoria cărora se detașează situația fluxurilor monetare degajate de firmă.

Soldurile intermediare de gestiune (SIG) reprezintă, în fapt, palierele succesive în formarea rezultatului final. Construcția indicatorilor se realizează în cascadă, pornind de la cel mai cuprinzător (producția exercițiului + marja comercială) și încheind cu cel mai sintetic (rezultatul net al exercițiului).

Tabloul S.I.G. cuprinde următorii indicatori: marja comercială, producția exercițiului, valoarea adăugată, excedentul brut (sau insuficiența brută) de exploatare, rezultatul exploatării (profit sau pierdere), rezultatul curent (profit sau pierdere), rezultatul net al exercițiului (profit net sau pierdere).

Tabloul S.I.G. analizat pe baza anexei 2, se prezintă în felul următor:

Tabel nr. 3.6. Tabloul S.I.G. 2008-2013

Sursa: Anexa nr. 2 Contul de profit si pierdere

Marja comercială (adaosul comercial) vizează în exclusivitate întreprinderile comerciale sau numai activitatea comercială a întreprinderilor cu activitate mixtă (industrială și comercială). Activitatea comercială presupune cumpărarea și revânzarea mărfurilor, mărfurile fiind considerate bunuri cumpărate pentru a fi revândute în aceeași stare.

MC = Venituri din vânzări de mărfuri – Costul de cumpărare al mărfurilor vândute

Marja comercială realizată în 2008, 2009 pana in 2013 are o evoluție desccedenta și demonstrează un descedent din vânzarea mărfurilor, rezultând obținerea unui profit din activitatea comercială din ce in ce mai mic. Evoluția marjei comerciale este prezentată în graficul nr. 3.7. de mai jos:

Grafic nr. 3.7. Evoluția marjei comerciale 2008-2013

Producția exercițiului include valoarea bunurilor și serviciilor „fabricate” de întreprindere pentru a fi vândute, stocate sau utilizate pentru nevoile proprii.

PE = Producția vândută + Producția stocată + Producția imobilizată – Reducerea stocurilor

Din 2008 pana in 2013 s-a înregistrat o scadete a producției exercițiului cu 19.96% in 2009, cu 21,88% in 2010, cu 15.21% in 2011 iar in 2013 o scadere cu 24,95%. Această scădere s-a datorat micșorării producției vândute. Evoluția acestui indicator este reprezentată în garficul nr. 3.8:

Grafic nr. 3.8. Evoluția producției exercițiului 2008-2013

Valoarea adăugată exprimă creșterea de valoare rezultată din utilizarea factorilor de producție, îndeosebi a forței de muncă și capitalului, peste valoarea bunurilor și serviciilor provenind de la terți, în cadrul activității curente a întreprinderii. Valoarea adăugată nu este evidențiată în contul de profit sau pierdere, dar acesta din urmă conține elemente necesare pentru determinarea sa, în special pentru stabilirea consumurilor provenind de la terți.

VA=PE + MJ – Consumuri provenind de la terți

Din 2008 pana in 2013 valoarea adăugată a scazut constantt de la 11.050.888 la 4.550.331. Procentual, această creștere se prezintă astfel: în 2009 față de 2008 scadere de 33.28%, iar în 2010 față de 2009 scadere de 1,98%,in 2011 fata de 2010 o scadere de 23,55%,in 2012 fata de 2011 o scadere de 11,12% si in 2013 fata de 2012 o scadere de 7.34% . Acest lucru s-a datorat în principal scaderii marjei comerciale, nivelul cheltuielilor externe din 2008 pana in 2013 au fost in continua scadere de la 5.967.599 in 2008 la 4.991.525 in 2013 . Evoluția acestui indicator este prezentată în graficul nr. 3.9.:

Grafic nr. 3.9. Evoluția valorii adăugate 2008-2013

Excedentul brut de exploatare (EBE) sau, după caz, insuficiența brută de exploatare (IBE) se stabilește ca diferență între valoarea adăugată (plus subvențiile de exploatare), pe de o parte, și impozitele, taxele și cheltuielile de personal, pe de altă parte.

EBE (IBE) = VA + Subvenții de exploatare – (Impozite, taxe și vărsăminte asimilate + Cheltuieli cu personalul)

Excedentul brut de exploatare exprimă acumularea brută din activitatea de exploatare, resursă principală a întreprinderii, cu influență hotărâtoare asupra rentabilității economice și a capacității potențiale de autofinanțare a investițiilor.

Excedentul brut de exploatare a înregistrat o scadere în 2009 față de 2008 cu 3.484.970 lei, iar în 2010 față de 2009 o crestere cu 632.113 lei datorită creșterii valorii adăugate si din 2011 pana in 2013 a inregistrat o scadere continua. Cheltuielile cu personalul și cele cu impozitele și taxele au scazut în 2009 față de 2008 cu 5,01%, în 2010 față de 2009 cu 21,36% de unde și cresterea excedentului brut de exploatare în 2010 comparativ cu 2009. Indicele de creștere a cheltuielilor (-21.36%) în 2010 a fost mai mic decât cel de creștere a valorii adăugate (-1.96%) Evoluția excedentului brut de exploatare este prezentată în graficul nr. 3.10.:

Grafic nr. 3.10. Evoluția excedentului brut de exploatare 2008-2013

Rezultatul exploatării (profit sau pierdere) privește activitatea de exploatare normală și curentă a întreprinderii. Prin deducerea cheltuielilor cu amortizările (doar amortizările economice justificate, normale, ale imobilizărilor, surplusul fiind transferat la cheltuielile extraordinare) și provizioanele din excedentul brut de exploatare acesta devine un rezultat net al exploatării:

RE = EBE + (Venituri din provizioane pentru exploatare + Alte venituri din exploatare) – (Cheltuieli cu amortizările și provizioanele pentru exploatare + Alte cheltuieli pentru exploatare)

Din valorile înregistrate de acest indicator se observă o scadere a acestuia în anul 2009 față de 2008 cu 49.74% și în anul 2010 față de 2009 o crestere cu 23.61%,din 2011 pana in 2013 se inregistreaza o continua scadere. Din contul de profit și pierdere se poate constata o scadere a cheltuielilor de exploatare cât și a veniturilor obținute din exploatare în 2009 și 2010 raportat la 2008, din 2011 pana in 2013 se inregistreaza o continua scadere. Evoluția rezultatului din exploatare este prezentată în graficul nr. 3.11.:

Grafic nr. 3.11. Evoluția rezultatului exploatării 2008-2013

Rezultatul curent (profit sau pierdere) este determinat atât de rezultatul exploatării normale și curente, cât și de cel al activității financiare. Este, deci, rezultatul tuturor operațiilor curente ale întreprinderii.

RC = RE + Venituri financiare – Cheltuieli financiare

Rezultatul curent (profit în toți cei sase ani analizați) a scazut în 2009 comparativ cu 2008 cu 51,82%, și în 2010 comparativ cu 2009 a crescut cu 20,53% ceea ce indică o creștere a performanțelor financiare ale întreprinderii, aceasta se datorează creșterii profitului din exploatare iar din 2011 pana in 2013 a avut o evolutie descrescatoare, aceasta datorandu-se scaderii profitului din exploatare in ciuda faptului ca profitul financiar inregistrand de la an la an o reducere a pierderii. Evoluția rezultatului curent este evidențiată în graficul nr. 3.12:

Grafic nr. 3.12. Evoluția rezultatului curent 2008-2013

Rezultatul net al exercițiului (RNE) exprimă mărimea absolută a rentabilității financiare cu care vor fi remunerați acționarii pentru capitalurile proprii subscrise.

RNE = RC + Venituri extraordinare – Cheltuieli extraordinare – Impozit pe profit

Spre deosebire de anul 2008, în anul 2009 rezultatul net al exrecițiului a scazut cu 51,72%. Comparativ cu anul 2009, în 2010 rezultatul net al exerecițiului a crescut doar cu 19,75% si din 2011 pana in 2013 fiind intr-o continua scadere.Evoluția rezultatului net al exercițiului este redată în graficul nr. 3.13:

Grafic nr. 3.13. Evoluția rezultatului net al exercițiului 2008-2013

3.3.2. Analiza capacității de autofinanțare

Capacitatea de autofinanțare reflectă potențialul financiar degajat de activitatea rentabilă a întreprinderii, la sfârșitul exercițiului financiar, destinat să remunereze capitalurile proprii și să finanțeze investițiile de expansiune și de menținere sau reînnoire din exercițiile viitoare.

Capacitatea de autofinanțare poate fi determinată prin două metode: deductivă și adițională.

Prin metoda deductivă, capacitatea de autofinanțare se calculează astfel:

Capacitatea de autofinanțare = EBE + Alte venituri din exploatare – Alte cheltuieli din exploatare + Venituri financiare – Cheltuieli financiare + Venituri extraordinare – Cheltuieli extraordinare – Impozit pe profit

Mărimea autofinanțării degajată de o întreprindere joacă un puternic rol de semnalizator al performanțelor întreprinderii. Ea indică potențialilor investitori ai întreprinderii că este capabilă să utilizeze eficient capitalurile încredințate și să le asigure o remunerare atrăgătoare. Pentru creditori, mărimea absolută și relativă a autofinanțării certifică nivelul capacității de rambursare ca și nivelul riscului de neplată.

Valoarea negativă a capacității de autofinanțare atât în 2008 cât și în 2009 și 2010 semnalează faptul că întreprinderea nu a fost capabilă să utilizeze eficient capitalurile aflate la dispoziția sa, fapt ce poate conduce la scăderea încrederii acționarilor și a creditorilor.

3.4. Indicatori de rentabilitate

În ansamblul indicatorilor economico-financiari, rata rentabilitǎții reprezintǎ unul dintre cei mai sintetici indicatori de eficiențǎ a activitǎții întreprinderii. Rata rentabilitǎții este o mǎrime relativǎ care exprimǎ gradul în care capitalul în întregul sǎu, capitalul permanent sau capitalul propriu, aduce profit. Diferitele metode utilizate au putere informativǎ diferitǎ, oglindind eficiența diferitelor laturi ale activitǎții economice a firmei și vor exprima fie interesele investitorilor (caz în care indicatorii vor fi construiți în funcție de capitalul avansat), fie interesele managerului firmei (indicatorii vor fi construiți pe baza resurselor consumate). Principalii indicatori sunt prezentați în tabelul urmǎtor analizați pe baza anexei 1 și 2:

Tabel nr. 3.7. Ratele de rentabilitate 2008-2013

Sursa: Anexa nr. 1 și Anexa nr. 2

Rentabilitatea financiară – denumită și rentabilitatea capitalurilor proprii ale firmei, pune în evidență randamentul capitalurilor proprii, respectiv al plasamentului efectuat de acționarii societatii. În anul 2009 față de anul 2008 valoarea acestui indicator a înregistrat o scadere, ceea ce evidențiază a activitate neeficientă din punct de vedere al fructificării capitalurilor proprii. În anul 2010 față de anul 2009 valoarea acestui indicator a înregistrat o crestere si din 2011 pana in 2013 este in continua scadere. Evoluția acestei rentabilității este prezentată în graficul nr. 3.14.:

Grafic nr. 3.14. Evoluția rentabilității financiare 2008-2013

Rentabilitatea comercială reflectă capacitatea întreprinderii de a genera un profit pentru o mărime dată a cifrei de afaceri. Rentabilitatea comercială a înregistrat o scadere cu 6.21 puncte procentuale, fapt determinat de scaderea profitului net cu 51.72% în 2009 față de anul 2008. În anul 2010 față de anul 2009 rentabilitatea comercială a înregistrat o crestere cu 2.46 puncte procentuale, fapt determinat de crestere a profitului net cu 19.75% si din 2011 pana in 2013 este in continua scadere.. Evoluția rentabilității comerciale este prezentată în graficul nr. 3.15:

Grafic nr. 3.15. Evoluția rentabilității comerciale 2008-2013

În anul 2009 se remarcă o scadere a ratei rentabilității economice comparativ cu anul 2008 cu 33.79 puncte procentuale. Această scadere se datorează micsorarii profitului brut. Creșterea ratei rentabilității economice denotă o eficiență a mijloacelor materiale și financiare alocate întregii activității a întreprinderii. În anul 2010 față de anul 2009 rentabilitatea economică a înregistrat o crestere cu 5.41 puncte procentuale . Evoluția rentabilității economice este prezentată în graficul nr. 3.16:

Grafic nr. 3.16. Evoluția rentabilității economice 2008-2013

Rata rentabilității după activele patrimoniale – mărimea acestui indicator este recomandabilă a se compara cu media ramurii de activitate a firmei. Evoluția rentabilității activului total este prezentată în graficul nr. 3.17:

Grafic nr. 3.17. Evoluția rentabilității activului total 2008-2013

Societatea pe ansamblu este rentabilă datorită evoluțiilor pozitive înregistrate de sistemul de rate analizate anterior, ce exprimă capacitatea întreprinderii de a asigura, cu ajutorul resurselor de care dispune, renumerarea capitalurilor investite. Evoluția acestor rate de rentabilitate este prezentată în graficul nr. 3.18:

Grafic nr. 3.18. Evoluția ratelor de rentabilitate 2008-2013

Capitolul 4

Concluzii și propuneri

4.1 Concluzii

Atunci când se analizează sursele de venituri ale unei firme este important să se plece de la modul de operare al firmei, dacă aceasta operează pe o singură sau pe mai multe piețe, deoarece, fiecare piață poate avea o evoluție proprie, distinctă și specifică, cu influențe asupra rezultatelor obținute de firmă.

Analiza dinamicii și structurii cifrei de afaceri urmărește evoluția acesteia pe total componente față de perioada precedentă, precum și modificările intervenite în structura cifrei de afaceri. Conform tabloului S.I.G. se poate observa o creștere a cifrei de afaceri în anul 2008 cu 3.063.568 lei față de anul 2007, în anul 2009 la o scade cu 5.740.786 lei față de anul 2008 si din 2010 pana in 2013 in continua scadere, ceea ce arată ca cifra de afaceri a scazut în toți cei ani, ritmul de creștere al acesteia s-a micșorat, în special datorită scăderii veniturilor din prestări servicii.

Producția exercițiului reflectă volumul total al activității industriale, producătoare de bunuri sau prestatoare de servicii, desfășurate în cadrul unei firme pe parcursul unui exercițiu financiar. Acest indicator cuprinde valoarea serviciilor prestate de firmă pentru a fi vândute, stocate sau folosite pentru nevoile proprii. În vechea prezentare a contului de profit și pierdere se face distincția clară între producția exercițiului și cifra de afaceri. În noua prezentare a contului de profit și pierdere, conform OMF 3055/2009, producția exercițiului nu mai apare ca sold intermediar de gestiune, ea fiind parțial inclusă în cifra de afaceri netă. Ca indicator sintetic producția exercițiului nu reflectă corect realitatea financiară a firmei. Producția exercițiului în 2009 crește față de 2008 cu 236.208 lei, după care scade cu 434.382 lei, ceea ce înseamnă că ajunge sub nivelul anului 2008.

Valoarea adăugată reprezintă creșterea de valoare care se obține din activitatea tehnico – productivă. Exprimând aportul firmei în lanțul de creare al valorii, acest indicator permite aprecierea structurii și metodelor de producție/distribuție, prin intermediul gradului de integrarea în propriul sector de activitate. Cu ajutorul valorii adăugate pot fi construiți o serie de indicatori necesari pentru caracterizarea eficienței resurselor angajate, iar în sens fiscal reprezintă baza principalului impozit indirect taxa pe valoare adăugată.

Conform tabloului soldurilor intermediare de gestiune, valoarea adăugată înregistrează o scadere în 2009 cu 3.677.228,55 lei față de 2008, urmată tot de o scadere, dar mai mică, în 2010 față de 2009 cu 146.228,33 lei si pana in 2013 este in continua scadere.

Excedentul brut din exploatare este un alt sold intermediar de gestiune cu semnificație în termeni de profitabilitate și reflectă contribuția exploatării la formarea rezultatelor. Excedentul brut constituie baza de calcul a capacității de autofinanțare și de determinare a fluxurilor de trezorerie.

Excedentul brut de exploatare, după cum se observă în tabloul soldurilor intermediare de gestiune, scadere în 2009 cu 3.484.970 lei față de 2008, comparativ cu creșterea din anul 2010, când acesta a crescut cu 632.113 lei.

Rezultatul din exploatare (profit sau pierdere) exprimă mărimea absolută a rentabilității activității de exploatare, obținută prin deducerea din veniturile exploatării, încasabile și calculate, a tuturor cheltuielilor aferente. Rezultatul din exploatare înregistrează o creștere în 2009 cu 13.734.500 lei față de anul 2008 și cu 2.836.246 lei în anul 2010 față de anul 2009. Nivelul mai scăzut al rezultatului din exploatare în anul 2010 se datorează faptului că alte venituri din exploatare au scăzut, având cea mai mică valoare din cei trei ani analizați.

Rezultatul curent exprimă mărimea absolută a rentabilității financiare cu care vor fi remunerați acționarii pentru capitalurile subscrise.

Rezultatul din exploatare (profit sau pierdere) exprimă mărimea absolută a rentabilității activității de exploatare, obținută prin deducerea din veniturile exploatării, încasabile și calculate, a tuturor cheltuielilor aferente. Rezultatul din exploatare înregistrează o scadere în 2009 cu 3.115.379 lei față de anul 2008, o crestere cu 743.199 lei în anul 2010 față de anul 2009 si din 2011 pana in 2013 este in continua scadere. Nivelul mai scăzut al rezultatului din exploatare din anul 2011 pana in 2013 se datorează faptului că alte venituri din exploatare au scăzut.

Rezultatul brut al exploatării este o rezultantă a fluxului potențial de disponibilități aferent ciclului de exploatare.

Rezultatul brut al exercițiului se află într-o scadere, în 2009 crește față de 2008 cu 2.883.789 lei, in anul 2010 fata de 2009 creste cu 550.652 lei si din 2011 pana in 2013 este in continua scadere. Acest lucru se datorează fluctuației rezultatului curent..

Rezultatul contabil înglobează veniturile și cheltuielile monetare și pe cele calculate și astfel aceasta nu caracterizează potențialul de lichidități al activității. Fluxul de lichidități efectiv sau potențial, generat de ansamblul operațiunilor de gestiune și care rămân la dispoziția firmei este în general cunoscut sub denumirea de surplus monetar. Acest concept este asimilat mai multor termeni cum ar fi: cash flow, capacitate de autofinanțare, marja brută de autofinanțare.

Capacitatea de autofinanțare reprezintă un indicator monetar privind rezultatul exercițiului care rezultă din confruntarea veniturilor monetare cu cheltuielile monetare, inclusiv impozit pe profit. Capacitatea de autofinanțare este un surplus monetar net, determinarea acestui indicator se face după deducerea impozitului pe profit, și global este degajat de întreaga activitate a firmei.

Scaderea ratei rentabilității se datorează în principal scaderii profitului. Astfel acesta scade în anul 2009 cu 2.419.722 lei față de 2008 și creste cu 446.063 lei în anul 2010 si din 2011 pana in 2013 este in continua scadere. Profitul a scazut datorită faptului că au scazut veniturile din exploatare.

Aprecierea ratei rentabilității comerciale presupune luarea în considerare a indicatorilor de profit. O rată des utilizată pentru a reflecta profitabilitatea întreprinderilor ce activează în țări ce practică sistemul contabil francez este marja brută a exploatării, calculată ca raport între excedentul brut al exploatării și cifra de afaceri.

Raportul dintre rezultatul obținut și active reprezintă rata rentabilității economice. Această rată măsoară gradul de rentabilitate a întregului capital investit, materializat în activele întreprinderi.

Rata rentabilității economice prezintă de asemenea o scadere, datorită faptului că este calculată cu ajutorul rezultatului care înregistrează scadere față de anul anterior.

Rata rentabilității activului total înregistrează o scadere în anul 2009 față de 2008, datorită scaderii înregistrată de profit..

După cum se vede din analiza făcută in anul 2008 a avut cele mai bune rezultate din cei sase ani studiați, totuși pe ansamblu societatea se află într-un trend descendent din punct de vedere al performanțelor sale financiare., totuși pe ansamblu societatea se află într-un trend ascendent din punct de vedere al performanțelor sale financiare.

4.2 Propuneri

Propuneri pentru îmbunătățirea activității:

– ridicarea pregătirii profesionale a personalului și perfecționarea profesională a conducerii societății, în sensul alinierii în permanență la legislația în vigoare și la normele europene în domeniu;

– creșterea gradului de participare a echipei de conducere la rentabilizarea activității societății;

– creșterea calității relației dintre conducere și personalul angajat;

– lărgirea pieței deținute de societate;

– îmbunătățirea sistemului informațional al societății;

– diminuarea cheltuielilor de exploatare prin reducerea cheltuielilor privind prestațiile externe.

Bibliografie:

1. Bistriceanu, Ghe., Lexicon de finanțe, bănci, asigurări, vol. III, Editura Economică, București, 2001;

2. Colectiv de autori, Dicționar de Economie Modernă, Editura CODECS, București, 1999;

3. Coteanu , I., Seche, L., Seche, M., Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998;

4. Dincǎ M., Botiș S., Dincǎ Ghe., Finanțe, Monedă și Credit, Editura Universității Transilvania din Brașov, 2006;

Feleagǎ, N., Sisteme contabile comparate, Editura Economicǎ, București, 1995;

6. Feleagǎ, N., Ionașcu, I., Tratat de contabilitate financiarǎ, vol. I, II, Editura Economicǎ, București, 1998;

7. Hada, T., Finanțele agenților economici din România, Editura Intelcredo, Deva, 1999;

8. Hada, T., Socol, A., Teoria și practica bilanțului, Editura Risoprint, Cluj Napoca, 2003;

9. IASB și Cooke, B., Mihai, M., Ionescu, C., Solomon, M., Duțescu, A., Standardele Internaționale de Contabilitate 2002, ediția în limba română, Editura Economică, București, 2002;

10. Lezeu, D.N., Analiza situațiilor financiare ale întreprinderii, Editura Economică, București, 2004;

11. Mihăilescu, N., Răducan M., Analiza activității economico-financiare, Editura Victor, București, 2005;

12. Niculescu, M., Diagnostic global strategic, Editura Economică, București, 1997;

13. Petcu, M., Analiza economico-financiară a întreprinderii, Editura Economică, București, 2003;

14. Pop, A., Contabilitatea financiară românească armonizată cu directivele contabile europene și standardele internaționale de contabilitate, Editura Intelcredo, Deva, 2002;

15. Stancu, I., Finanțe, Teoria piețelor financiare, Finanțele întreprinderilor, Analiza și gestiunea financiarǎ, Editura Economicǎ, București, 1997;

16. Vâlceanu, Ghe., Robu, V., Georgescu, N., Analiză economico-financiară, Editura Economică, București, 2005;

17. * IAS 1 ”Prezentarea situațiilor financiare” Editura CECCAR București 2004;

18. * Legea contabilității nr. 82, republicată;

19. * Ordinul MFP nr. 3055, din 2009, publicate în Monitorul Oficial al României;

20. * Reglementări contabile conforme cu Directiva a IV-a a Comunităților Economice Europene;

21. w.w.w. google.ro;

22. w.w.w. comtec.ro.

Anexa nr. 2

Anexa nr. 1

Bibliografie:

1. Bistriceanu, Ghe., Lexicon de finanțe, bănci, asigurări, vol. III, Editura Economică, București, 2001;

2. Colectiv de autori, Dicționar de Economie Modernă, Editura CODECS, București, 1999;

3. Coteanu , I., Seche, L., Seche, M., Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998;

4. Dincǎ M., Botiș S., Dincǎ Ghe., Finanțe, Monedă și Credit, Editura Universității Transilvania din Brașov, 2006;

Feleagǎ, N., Sisteme contabile comparate, Editura Economicǎ, București, 1995;

6. Feleagǎ, N., Ionașcu, I., Tratat de contabilitate financiarǎ, vol. I, II, Editura Economicǎ, București, 1998;

7. Hada, T., Finanțele agenților economici din România, Editura Intelcredo, Deva, 1999;

8. Hada, T., Socol, A., Teoria și practica bilanțului, Editura Risoprint, Cluj Napoca, 2003;

9. IASB și Cooke, B., Mihai, M., Ionescu, C., Solomon, M., Duțescu, A., Standardele Internaționale de Contabilitate 2002, ediția în limba română, Editura Economică, București, 2002;

10. Lezeu, D.N., Analiza situațiilor financiare ale întreprinderii, Editura Economică, București, 2004;

11. Mihăilescu, N., Răducan M., Analiza activității economico-financiare, Editura Victor, București, 2005;

12. Niculescu, M., Diagnostic global strategic, Editura Economică, București, 1997;

13. Petcu, M., Analiza economico-financiară a întreprinderii, Editura Economică, București, 2003;

14. Pop, A., Contabilitatea financiară românească armonizată cu directivele contabile europene și standardele internaționale de contabilitate, Editura Intelcredo, Deva, 2002;

15. Stancu, I., Finanțe, Teoria piețelor financiare, Finanțele întreprinderilor, Analiza și gestiunea financiarǎ, Editura Economicǎ, București, 1997;

16. Vâlceanu, Ghe., Robu, V., Georgescu, N., Analiză economico-financiară, Editura Economică, București, 2005;

17. * IAS 1 ”Prezentarea situațiilor financiare” Editura CECCAR București 2004;

18. * Legea contabilității nr. 82, republicată;

19. * Ordinul MFP nr. 3055, din 2009, publicate în Monitorul Oficial al României;

20. * Reglementări contabile conforme cu Directiva a IV-a a Comunităților Economice Europene;

21. w.w.w. google.ro;

22. w.w.w. comtec.ro.

Anexa nr. 2

Anexa nr. 1