Analiza Progreselor Inregistrate In Balcanii DE Vest

-STUDIU DE CAZ: ANALIZA PROGRESELOR ÎNREGISTRATE ÎN BALCANII DE VEST-

CUPRINS

Argument

Capitolul 1: Uniunea Europeană -noțiuni introductive

Istoricul Uniunii Europene

Sistemul instituțional al Uniunii Europene

Obiectivele Uniunii Europene

Capitolul 2: Procesul de aderare la Uniunea Europeană

2.1 Tranziția de la cooperare la aderare a țărilor asociate

2.2 Strategia de pre-aderare

2.3 Criterii de aderare

2.4 Procesul de negociere

2.5 Cine poate adera la UE

Capitolul 3: Extinderea Uniunii Europene

3.1 Istoricul extinderii Uniunii Europene

3.2 De ce se dorește extinderea

3.3 Avantaje și oportunități oferite de extinderea UE

3.4 Strategiile extinderii

3.5 Coordonatele extinderii UE spre Europa Centrală și de Est

3.6 Situații dificile în procesul de extindere

3.7 Actualul proces de extindere al UE

Capitolul 4: Studiu de caz – Analiza progreselor înregistrate în Balcanii

de Vest

Concluzii

Bibliografie

Argument

Uniunea Europeană este unul din principalii actori ai sistemului internațional. Dezvoltarea Uniunii s-a datorat relațiilor favorabile dintre țările din Vestul Europei. Consolidarea legăturilor dintre aceste state a creat o uniune puternică ce s-a extins asupra continentului european, devenind o construcție internațională ce domină în prezent toate domeniile de activitate din sistemul internațional.

Prezenta lucrare dorește atingerea unor obiective precum descrierea evoluției Uniunii Europene, aspecte ale extinderii Uniunii Europene precum și aspecte privind aderarea și integrarea europeană. Pornind de la acestea voi realiza un studiu de caz al progreselor înregistrate în Balcanii de Vest. Voi relata astfel analiza evoluția Uniunii Europene, având ca subiect principal statele din Balcanii de Vest, mai exact statele din fosta Iugoslavie. Voi încerca să demonstrez importanța extinderii Uniunii Europene și voi lega acest lucru de progresele înregistrate în statele din Balcanii de Vest.

Uniunea Europeană s-a dezvoltat având ca nucleu statele din Vestul Europei. Acestea au format un nucleu puternic care a facilitat dezvoltarea acestei construcții. Între statele incipiente ale Uniunii Europene nu au existat mari diferențe în dezvoltare. De asemenea relațiile între ele erau bune. Din cauza acestor variabile, la început nu a fost necesar un instrument menit să faciliteze contactul cu statele terțe și nici unul care să reducă decalajele dintre statele membre și statele vecine. Astfel, deși dezvoltarea în plan economic s-a accelerat, dezvoltarea în planul politicii externe s-a făcut tardiv. Numai după ce Uniunea Europeană s-a văzut în postura de actor zonal principal s-a intensificat și componenta de politică externă. De asemenea, sesizând creșterea discrepanțelor de natură economică, socială și politică dintre statele membre și statele non membre, Uniunea a demarat programe menite să reducă aceste diferențe. Motivele pentru care Uniunea a recurs la aceste politici, din punctul meu de vedere au ținut atât de inevitabila extindere a acesteia dar și de crearea unui spațiu sigur, lipsit de amenințări de securitate, la granițele sale.

Extinderea Uniunii Europene reprezintă și în momentul actual planul cel mai ambițios al statelor având ca principal obiectiv crearea unei comunității dominate de pace și stabilitate durabilă pe mai multe planuri. Cu cât procesul de extindere avansează, un număr tot mai mare de persoane se bucură de aceste beneficii.

CAPITOLUL I

UNIUNEA EUROPEANĂ – NOȚIUNI INTRODUCTIVE

Istoricul Uniunii Europene

Uniunea Europeană a avut ca principal obiectiv să se asigure că masacrul din urma celui de-al doilea Război Mondial nu se va mai repeta, astfel apare ideea unei cooperări cu scopul de a menține pacea și o bună cooperare între state.

Ideea unei Europe unite a fost o idee ce după cel de-al doilea război mondial a prins contur, în sensul că statele europene au realizat forme de cooperare internaţională, cu competenţe în domenii specifice, cum ar fi: Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană (OCEE), Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), Uniunea Europei Occidentale (UEO). Aceste organizaţii au pus bazele unei solidarităţi mai strânse între statele europene, dar încă manifestau trăsăturile clasice ale unei uniuni a statelor şi ale cooperării interguvernamentale.

Data de 9 mai 1950 poate fi considerată baza structurii Uniunii Europene, când ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, a propus un plan de cooperare între state, plan ce va sta la baza Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului. De atunci, ziua de 9 mai este sărbătorită în fiecare an ca Ziua Europei.

„Mobilurile integrării europene – nevoia unei noi autodefiniri, dorința de stabilitate și pace, de libertate și liberă circulație, promisiunea bunăstării economice, speranțele legate de exercitarea comună a puterii politice și militare – au generat un proces accelerat, dar nelipsit de contradicții”.

Istoria Uniunii Europene, se bazează pe cronologia celor mai importante realizări ale Uniunii și instituțiilor sale, începând cu declarația lui Robert Schuman, din anul 1950, până la primele valuri de aderare din anii '70 și '80, de la instituirea Pieței Unice în 1993 până în momentul lansării monedei Euro la 1 ianuarie 1999 și deschiderea negocierilor de aderare cu țările Europei Centrale și de Est.

Începuturile construcției europene pot fi situate în urmă cu o jumătate de secol, o dată cu semnarea Tratatului de la Paris (1951) prin care s-a înființat Comunitatea Europeană a Cărbunelui și a Oțelului.

Statele fondatoare sunt: Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg, și Țările de Jos, dar posibilitatea extinderii construcției comunitare prin primirea de noi membri a fost prevăzută în cadrul tratatelor institutive.

Mai târziu, pe 10 februarie 1953, Piața Comună a cărbunelui și a oțelului devine funcțională și cele șase state fondatoare înlătură barierele vamale și restricțiile cantitative cu privire la materiile prime menționate.

În data de 30 august 1954, Proiectul de tratat pentru crearea unei Comunități politice europene eșuează, odată cu respingerea de către Parlamentul francez, în august 1954, a tratatului asupra Comunității Europene a Apărării (CEA).

Prin Tratatul de la Roma (1957), aceste șase țări au hotărât crearea Comunității Economice Europene (CEE) și a Comunității Europene a Energiei Atomice (EURATOM).

La 1 iulie 1967, intră în vigoare Tratatul de constituire a unui singur Consiliu și a unei singure Comisii a Comunităților Europene.

După 6 ani a avut loc o primă extindere a Comunității Economice Europene de la șase la nouă membrii (1973: Danemarca, Irlanda, Marea Britanie). Următoarea extindere are loc în anul 1981 prin aderarea Greciei la Comunitatea Economică Europeană. În 1986 Spania și Portugalia devin membre ale Comunității Economice Europene.

Intrarea în vigoare a Actului Unic European (AUE), care adaugă cooperarea politică celei economice are loc pe 1 iulie 1987.

Tratatul asupra Uniunii Europene, cunoscut sub numele de Tratatul de la Maastricht a fost semnat la 7 februarie 1992, de Miniștrii Afacerilor Externe și de Finanțe a celor 12 țări membre. Particularitatea acestei noi faze constă nu numai în modificarea conceptului de Comunitate Economică Europeană în cel de Uniune Europeană, dar și în extinderea integrării de la domeniul economic la cel monetar și politic.

După evenimentele istorice din 1989 din Centrul și Estul Europei, Uniunea Europeană a început să accepte treptat ideea unei lărgiri spre est. „Chiar dacă evoluția politicii de extindere a fost prudentă, mulți din Uniunea Europeană și Europa Centrală și de Est ar spune prea prudentă, obiectivul face parte în momentul de față din agenda strategică a Uniunii Europene”.

În 1993 la Copenhaga, s-a afirmat că aderarea unui stat la Uniunea Europeană se va face de îndată ce acesta are capacitatea de a-și asuma obligațiile de membru, satisfăcând criteriile economice și politice cerute de Uniune, cunoscute sub numele de criteriile de aderare sau criteriile de la Copenhaga. Astfel, la 1 noiembrie 1993 intră în vigoare Tratatul asupra Uniunii Europene. Comunitățile Europene (CECO, EURATOM și CEE), împreună cu Justiția și afacerile interne și Politica externă și de securitate comună reprezintă cei trei piloni ai Uniunii Europene.

În anii 1994-1995 o parte dintre țările Europei Centrale și de Est, printre care și România, își depun candidatura în perspectiva aderării la Uniunea Europeană. În 1995, Austria, Finlanda și Suedia devin membre ale Uniunii Europene. În 1997 a fost lansată Agenda 2000 document major prin care Uniunea a propus liniile majore de reformă a politicilor Uniunii Europene, în vederea extinderii, pentru o Europă mai puternică și mai extinsă, care tratează reforma instituțională a Uniunii Europene, prezintă viziunea asupra extinderii Uniunii și opiniile Comisiei cu privire la cererile de aderare la Uniunea Europeană ale celor zece țări central – europene.

În 1998 încep negocierile de aderare cu: Ungaria, Polonia, Republica Cehă, Estonia și Slovenia, conducând astfel la apariția primelor Rapoarte anuale referitoare la stadiul de îndeplinire a condițiilor de aderare la Uniunea Europeană.

În 1999, Consiliul European de la Helsinki a reconfirmat importanța procesului de lărgire nu numai pentru țările candidate, ci pentru întreaga Europă. Procesul de lărgire cuprinde toate cele 10 state din Europa Centrală și de Est. Tot în acest an, la 1 ianuarie a avut loc lansarea monedei unice europene în 11 state europene care au îndeplinit criteriile de convergență (Franța, Germania, Olanda, Belgia, Luxemburg, Austria, Italia, Spania, Portugalia, Finlanda, Irlanda).

La 1 mai 1999 intră în vigoare Tratatul de la Amsterdam (Olanda).

În 2000 încep efectiv negocierile de aderare cu încă șase state: România, Slovacia, Letonia, Lituania, Bulgaria și Malta. Aceasta are loc în cadrul Sesiunii inaugurale a Conferinței ministeriale interguvernamentale pentru negocieri de aderare de la Bruxelles, Belgia. Tot la Bruxelles, în data de 14 februarie, același an, are loc Conferința interguvernamentală cu privire la reforma instituțională a Uniunii Europene.

Țările candidate sunt atenționate de către Comisia Europeană cu privire la importanța următoarelor aspecte: adoptarea oficială și aplicarea acquis-ului comunitar; asigurarea unei bune funcționări a pieței interne, în concordanță cu politicile Uniunii Europene, cu o atenție specială acordată domeniilor agriculturii, justiției și afacerilor interne și protecției mediului; alinierea la practicile Uniunii Europene în ceea ce privește relațiile cu terțe state și organizații internaționale.

De asemenea, statele candidate au primit asigurări că fiecare solicitare de aderare va fi evaluată în funcție de meritele proprii. Țările candidate și-au prezentat obiectivele strategice determinate de aspirațiile politice, culturale și socio-economice în perspectiva aderării la Uniunea Europeană.

În data de 8 noiembrie 2000, Comisia Europeană a adoptat Rapoartele anuale asupra progreselor înregistrate de statele candidate și revizuiește parteneriatele pentru aderare.

În anul 2000, în perioada 7-11 decembrie Consiliul European de la Nisa se declară în favoarea accelerării negocierilor de aderare cu statele candidate și apreciază pozitiv efortul acestora de a îndeplini condițiile pentru adoptarea și aplicarea acquis-ului. Consiliul a luat, de asemenea, în discuție:

Politica de securitate și apărare europeană, a aprobat agenda socială europeană, a trecut în revistă procesul de cercetare european, coordonarea politicilor economice, siguranța și sănătatea consumatorului, siguranța maritimă, protecția mediului, servicii de interes general, libertate, securitate și justiție, cultură, regiuni îndepărtate și relații externe.

Conferința Interguvernamentală s-a încheiat cu un acord politic privind Tratatul de la Nisa.

Adoptarea Tratatului de la Nisa de către guvernele Statelor Membre are didate și revizuiește parteneriatele pentru aderare.

În anul 2000, în perioada 7-11 decembrie Consiliul European de la Nisa se declară în favoarea accelerării negocierilor de aderare cu statele candidate și apreciază pozitiv efortul acestora de a îndeplini condițiile pentru adoptarea și aplicarea acquis-ului. Consiliul a luat, de asemenea, în discuție:

Politica de securitate și apărare europeană, a aprobat agenda socială europeană, a trecut în revistă procesul de cercetare european, coordonarea politicilor economice, siguranța și sănătatea consumatorului, siguranța maritimă, protecția mediului, servicii de interes general, libertate, securitate și justiție, cultură, regiuni îndepărtate și relații externe.

Conferința Interguvernamentală s-a încheiat cu un acord politic privind Tratatul de la Nisa.

Adoptarea Tratatului de la Nisa de către guvernele Statelor Membre are loc pe 26 februarie 2001. Tratatul va intra în vigoare după ratificarea sa de către toate parlamentele naționale.

Mai târziu, în același an (15-16 iunie, 2001), Consiliul European de la Göteborg a decis, în ceea ce privește extinderea Uniunii Europene și procesul de aderare, printre altele, ca „eforturi speciale să fie dedicate asistenței acordate Bulgariei și României.

La 21 septembrie 2001 are loc o întâlnire specială a Consiliului European extraordinar de la Bruxelles, Belgia, unde se face o evaluare a situației internaționale după atacurile teroriste care au avut loc la 11 septembrie în New York și Washington, SUA, stabilindu-se liniile directoare pentru riposta Uniunii Europene.
Pe 13 noiembrie 2001, Comisia Europeană adoptă Rapoartele Anuale asupra progreselor înregistrate de statele candidate și revizuiește Parteneriatele de Aderare. Zece țări candidate își propun să încheie negocierile în 2002.

În 2 ianuarie 2001, Grecia devine cel de al 12-lea membru al zonei euro, pentru ca la data de 1 ianuarie 2002 monedele și bancnotele Euro să intre în circulație în cele 12 state participante la zona Euro: Austria, Belgia, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia și Spania. Perioada circulației monetare duale ia sfârșit la data de 28 februarie 2002 și Euro devine singura monedă a celor 12 state participante la zona Euro. Are loc, la Bruxelles, Belgia, sesiunea inaugurală a Convenției privind Viitorul Europei.

Perioada următoarea,se afla în curs de pregătire a extinderii cu cea mai mare amploare de până atunci, 13 țări au depus cererea de aderare la Uniunea Europeană: 10 dintre acestea – Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia și Ungaria, erau pregătite să adere la data de 1 mai 2004, urmate de România și Bulgaria în anul 2007 și Croația în anul 2013.

1.2. Sistemul instituțional al Uniunii Europene

Sistemul instituțional al Uniunii Europene este alcătuit din:

Parlamentul European;

Consiliul Uniunii Europene ( Consiliul de Miniștri);

Comisia Europeană;

Curtea de Justiție;

Curtea de Conturi.

Aceste instituții sunt sprijinite de alte organisme: Comitetul Economic și Social și Comitetul Regiunilor (organisme consultative care acordă sprijin astfel ca pozițiile diferitelor categorii sociale și regiuni ale Uniunii Europene să fie luate în considerare), Avocatul Poporului în Uniunea Europeană (care se ocupă de plângerile cetățenilor cu privire la administrația la nivel european), Banca Europeană de Investiții (instituția financiară a Uniunii Europene) și Banca Centrală Europeană (răspunzătoare de politica monetară în zona Euro).

Parlamentul European

În textul original al Tratatelor constitutive, instituția democratică era denumită ―Adunare‖. Această Adunare a prmit titlul de Parlament european încă din anul 1962. Denumirea a fost oficializată prin art. 3 al Actului Unic European.

Parlamentul este una dintre principalele instituții europene, alături de Consiliul Uniunii Europene fiind responsabil de propunerea actelor legislative. Acesta are trei roluri esențiale: dezbate și adoptă legislația UE, împreună cu Consiliul, monitorizează alte instituții europene, în special Comisia, pentru a se asigura că acestea funcționează în mod democratic și dezbate și adoptă bugetul UE, alături de Consiliu.

Parlamentul European este format din 751 de reprezentanți ai popoarelor statelor membre, aleși prin drept de vot acordat tuturor cetățenilor majori ai unei țări, pentru o perioadă de 5 ani. Numărul reprezentanților aleși din fiecare stat membru diferă în funcție de populația respectivului stat. Fiecare stat adoptă regulile cu privire la electorat (singura condiție stabilită este cea referitoare la vârstă), la eligibilitate și la modurile de alegere (toate statele au adoptat un sistem de reprezentare proporțională).

Membrii Parlamentului European nu desfășoară activitate grupați pe naționalități, ci funcție de afinitățile lor politice, formând grupări transnaționale. Statutul deputaților Parlamentului european este reglementat atât de norme de drept comunitar cât și de norme de drept național. Parlamentul, prin regulament intern, poate să impună membrilor săi reguli particulare de conduită. Cumulul mandatului european cu un mandat național este autorizat pe plan european dar este interzis pe plan național.

Organizarea internă a Parlamentului european cuprinde un Birou, Conferința președinților, comisii și grupurile politice parlamentare. Membrii în Parlament sunt repartizați în mai multe comisii și delegații de specialitate. Rapoartele elaborate de comisiile parlamentare sunt supuse adoptării în sesiuni plenare. Acestea sunt în mod egal organizate pentru discutarea rapoartelor, dar și pentru întrebările adresate Comisiei și Consiliului, dezbaterii problemelor și declarațiilor președintelui. Reuniunile cu participarea tuturor membrilor sunt publice.

Lucrările Parlamentului se desfășoară în trei orașe diferite:

-secretariatul este la Luxemburg;

-comisiile parlamentare se reunesc la Bruxelles;

-sesiunile parlamentare au loc la Strasbourg, cu sesiuni suplimentare la Bruxelles.

Atribuțiile principale ale Parlamentului European vizează puterea legislativă, controlul bugetului și controlul activității executivului European, astfel, cu privire la competențele legislative, Parlamentul ia parte la elaborarea actelor legislative comunitare de diverse grade în funcție de domeniul căruia aparțin:

-poate fi implicat în emiterea unor avize neobligatorii (prin procedura consultării), sau obligatorii (prin procedura avizului conform);

-poate impune Consiliului acceptarea unor amendamente la propunerile Comisiei adoptate cu majoritate absolută și reluate în discuție de către Comisie (procedura cooperării);

– textele legislative sunt adoptate de comun acord între Parlament și Consiliu, cu acordul Parlamentului pe baza textului final necesar pentru adopatarea sa (procedura de codecizie).

În legătură cu controlul bugetului, Parlamentul își împarte atribuțiile cu Consiliul având ultimul cuvânt cu privire la cheltuielile care nu sunt obligatorii. Acesta poate respinge definitiv bugetul deținând atribuții privind controlul execuției acestuia și descărcarea cu privire la execuția bugetului uniunii.

Atribuțiie de control asupra executivului european sunt evidențiate de răspunderea politică a Comisiei în fața Parlamentului. Numirea președintelui Comisiei și a membrilor săi este supusă aprobării prealabile Parlamentului European. Adoptarea de către Parlament a unei moțiuni de cenzură cu privire la activitatea Comisiei antrenează demisia în bloc a tuturor membrilor săi.

În general, Parlamentul exercită atribuțiile de control prin examinarea regulată a rapoartelor pe care i le înaintează comisia. Parlamentul poate în egală măsură să creeze comisii de anchetă temporară pentru verificarea unor sesizări de fraudă sau pentru suspiciunea de aplicare greșită a normelor de drept comunitar.

Parlamentul examinează petițiile care îi sunt adresate de către cetățenii Uniunii cu privire la subiectele de importanță pentru domeniile de activitate ale Comunității. Parlamentul numește Mediatorul European, împuternicit să primească plângerile cu privire la cazurile care nu sunt bine administrate în acțiunile instituțiilor și organelor comunitare.

Consiliul Uniunii Europene

Consiliul este una din cele cinci instituții comunitare care, conform TCE și TCEEA, garantează atingerea obiectivelor finale ale acestora.

Consiliul Europei reprezintă un organism internațional care grupează statele europene în vederea apărării și promovării idealurilor și principiilor comune, pentru favorizarea progresului economic și social. În prezent organizatia cuprinde 45 de state, printre care și România. Orice stat european poate deveni membru al acestei organizații, dacă respectă și întrunește cerințele statutului Sediului Consiliului Europei care se află la Strasbourg.Consiliul european și Consiliul Uniunii Europene sunt instituții ale Uniunii Europene.

Consiliul Uniunii Europene a fost înființat prin tratatele institutive, având la început denumiri diferite: Consiliul Special al miniștrilor (prin Tratatul CECA), și Consiliu (prin Tratatele de la Roma, instituind CEE și EURATOM). După unificarea executivelor (1965), denumirea consacrată este cea de Consiliu de miniștri sau Consiliul Uniunii Europene.

Consiliul Uniunii Europene este compus din reprezentanții guvernelor statelor member astfel structura sa diferă în funcție de domeniul concret vizat prin ordinea de zi, fiecare stat fiind reprezentat prin membrul de guvern care este responsabil cu domeniul în discuție (afaceri externe, finanțe, transport, agricultură etc.).

De la 1 mai 2004 Consiliul UE cuprinde 25 de membri, iar sediul său este la Strasbourg. Lucrările Consiliului sunt pregătite de un comitet format din reprezentanții permanenți ai statelor membre (COREPER); acest comitet este la rândul lui asistat de mai multe grupuri de lucru, formate din funcționari din administrația națională.

Președenția Consiliului este exercitată pe rând de fiecare stat membru pentru o perioadă de 6 luni, după un calendar fixat de Consiliu. Președintele este asistat de un secretariat general, care pregătește și asigură derularea în condiții bune a lucrărilor. Secretarul general al Consiliului este în același timp înalt reprezentant pentru politica externă și de securitate comună. Ministrul al cărui stat asigură președinția este desemnat să pregătească și să conducă lucrările întâlnirilor.

Tratatele institutive reglementează 3 modalități de vot în cadrul consiliului: majoritatea simplă, majoritatea calificată și unanimitatea. De regulă, deliberările Consiliului presupun exprimarea votului favorabil pentru majoritatea membrilor săi. Tratatul impune unanimitatea într-un număr redus de situații.

În cele mai multe situații Consiliul decide prin majoritate calificată; pentru a fi adoptată o propunere trebuie să primească un anumit număr de voturi, iar numărul de voturi recunoscut fiecărui stat diferă funcție de populația sa.

Consiliul Uniunii Europene a reprezentat veritabilul legislativ al comunităților, însă actualmente puterea sa în acest domeniu este partajată cu Parlamentul European.

Într-o exprimare cât mai sintetică, consiliul are șase atribuții fundamentale:

– pe baza propunerilor înaintate de Comisie, Consiliul adoptă legislația comunitară; în numeroase domenii, Consiliul partajează putere legislativă cu Parlamentul European;

– asigură coodonarea politicilor economice generale ale statelor membre;

– încheie în numele Comunității Europene acorduri internaționale între Comunitate și unul sau mai multe state sau organizații internaționale;

– stabilește bugetul Uniunii Europene, împreună cu Parlamentul European;

– definește politica externă și de securitate comună a Uniunii europene, pe baza liniilor directoare trasate de Consiliul European;

– coordonează cooperarea între instanțele judiciare și forțele politice naționale în materie penală.

Comisia Europeană

Comisia este compusă din 28 de membri (câte unul pentru fiecare stat membru), aleși pe criteriul competențelor lor generale, dacă oferă toate garanțiile de independență. Membrii Comisiei sunt numiți de Consiliu după aprobarea lor de către Parlamentul European, pentru o durată de cinci ani.

Conform prevederilor Tratatului privind UE( Tratatul de la Maastricht), membrii Comisiei trebuie să fie cetățeni ai statelor membre, aleși în funcție de competențele lor generale și trebuie să ofere toate garanțiile de independență. În îndeplinirea atribuțiilor lor, ei nu solicită și nu acceptă instrucțiuni din partea nici unui guvern sau alt organism ba mai mult, trebuie să se abțină de la orice act incompatibil cu natura funcțiilor lor. Fiecare stat membru se angajează să respecte această natură și să nu încerce să influențeze membrii Comisiei în exercitarea sarcinilor care le revin.

Funcționarea Comisiei este dominată de principiul colegialității, fiecare dintre miniștri fiind, în principiu, răspunzător pentru modul de pregătire a lucrărilor pentru domeniul lor de activitate dar și de executarea deciziilor luate. Reuniunile nu sunt publice, iar dezbaterile Comisiei sunt confidențiale.

Președintele Comisiei este desemnat de consiliul reunit la nivel de șefi de stat sau de guvern; această numire trebuie aprobată de către Parlamentul European. Competențele și atribuțiile președintelui au crescut în ultimii 10 ani și vor fi lărgite în baza propunerilor realizate prin Tratatul de la Lisabona.

Comisia este structurată în direcții generale (26 la număr), fiecare dintre ele fiind însărcinată cu gestionarea unui anumit domeniu de activitate. Fiecare comisar este asistat de un cabinet, condus de un șef de cabinet și compus din 5 consilieri. Președintele Comisiei este asistat la pregătirea lucrărilor Comisiei de un secretar general, care asigură coordonarea între servicii, ia măsurile necesare pentru notificarea și publicarea actelor, urmărește lucrările altor instituții etc.

Comisia europeană exercită patru atribuții pricipale:

Deține monopolul absolut al inițiativei legislative; Comisia este responsabilă pentru elaborarea propunerilor pentru noi acte legislative, care sunt înaintate Parlamentului și Consiliului. Comisia participă și prin alte activități pe care le realizează pe parcurusul procedurii legislative;

Comisia trasnpune în practică deciziile Consiliului și execută bugetul Uniunii; gestiunea și aplicarea corectă a bugetului, transpunând în același timp în practică politicile și programele adoptate de Parlament și Consiliu;

Comisia este gardianul respectării tratatelor; ea veghează asupra modului în care sunt respectate regulile de drept comunitar de către particulari, de către statele membre și de către instituții în general. Exercitându-și competențele, Comisia europeană poate impune sancțiuni particularilor sau întreprinderilor care încalcă dreptul comunitar. Ea poate demara procedurile necesare prin care statele membre sunt invitate să remedieze o anumită situație, într-un termen prestabilit. De asemenea, Comisia poate sesiza Curtea de justiție cu soluționarea unui recurs fondat pe un caz de încălcare a dreptului comunitar de către statele membre sau de către alte instituții;

Comisia reprezintă comunitatea: Comisia conduce, în numele Comunității, negocierile în vederea încheierii unor acorduri internaționale cu state terțe sau cu organizații internaționale, în legătură strânsă cu comitete special desemnate de Consiliu și în limitele directivelor trasate de Consiliu.

Comisia are un important rol politic, fiind răspunzătoare din acest punct de vedere în fața Parlamentului European. Ca organism executiv, Comisia se ocupă de implementarea bugetului comunitar și de administrarea clauzelor protectoare în tratate și în legislația secundară.

Curtea de Justiție

Curtea de justiție este compusă din 28 de judecători și 8 avocați generali,desemnați de comun acord de guvernele statelor membre pentru un mandat de 6 ani, cu posibilitatea reînnoirii lui.

Curtea de justiție are sediul la Luxemburg, și este o instituție care funcționează permanent, cu respectarea unor vacanțe judiciare. Judecătorii sunt aleși dintre juriștii care oferă toate garanțiile de independență și care îndeplinesc condițiile pentru a exercita, în țara lor, cele mai înalte funcții

jurisdicționale sau care prezintă o compentență de notorietate. Curtea deliberează valabil în prezența unui număr impar de judecători, iar dacă la o ședință participă un număr par, cel mai tânăr dintre judecători trebuie să se abțină să participe la deliberări.

Avocații generali asistă Curtea, ajutând-o în îndeplinirea sarcinilor sale. Sunt împuterniciți să prezinte public, cu toată independența și imparțialitatea, concluzii motivate asupra cauzelor care impun intervenția lor. Misiunea lor nu trebuie confundată cu cea a unui procuror și nici cu orice alt asemenea participant la procesele deduse judecății.

Statutul judecătorilor și al avocaților generali le permite să își îndeplinească rolul cu caracter de continuitate și în deplină independență.judecătorii aleg dintre ei, prin vot secret și pentru un mandat de 3 ani care poate fi reînnoit pe președintele instanței. Tot prin vot secret judecătorii aleg grefierul instanței, pentru un mandate reînnoibil de 6 ani.

Tribunalul de primă instanță a luat ființă pe baza prevederilor cuprinse în Actul Unic European din 1987 și și-a început activitatea din 1989. Tribunalul reunește măcar un judecător din fiecare stat membru. Judecătorii sunt desemnați de comun acord pentru un mandat de 6 ani de către guvernele statelor și sunt aleși dintre persoanele care oferă toate garanțiile de independență și posedă capacitatea cerută de normele dreptului național pentru a exercita cele mai înalte funcții juridicționale în stat.

Spre deosebire de Curtea de Justiție, tribunalul de primă instanță nu reunește avocați generali, dar membrii tribunalului, cu excepția președintelui, pot fi solicitați să îndeplinească rolul unui avocat general în anumite cazuri.

Tratatul de la Nisa prevede printre altele posibilitatea a constituire a unor camere jurisdicționale pe lângă Tribunalul de primă instanță, care să constituie tribunal speciale în anumite domenii de activitate.

Curtea Europeană de Conturi

Crearea unei Curți Europene de Conturi se înscrie pe linia aplicării și consolidării finanțării Comunităților prin resurse proprii și în contextul atribuirii Parlamentului European a sarcinilor de a descărca Comisia pentru execuția bugetară.

Înființarea Curții de Conturi a fost prevăzută prin Tratatul din 1975 cu privire la reformarea procedurii bugetare. În ciuda numelui folosit, Curtea de Conturi nu este o jurisdicție ci o insituție de control financiar extern.

Curtea Europeană de Conturi este compusă dintr-un reprezentant pentru fiecare stat membru, ales dintre personalitățile care aparțin sau au aparținut țării respective, desfășurând activitate în instituțiile de control extern sau care au merite deosebite pentru această funcție și oferă cele mai puternice garanții de independență.

Membrii Curții Europene de Conturi sunt numiți de Consiliu, cu majoritate calificată, după consultarea Parlamentului European, pentru o perioadă de 6 ani. Funcția de membru al Curții Europene de Conturi este incompatibilă cu orice altă activitate profesională, remunerată sau nu.

Banca Centrală Europeană

Banca centrală Europeană este compusă din două organe:

– Consiliul guvernatorilor, format din membrii directori ai Băncii Centrale Europene și guvernatorii băncilor centrale naționale din zona euro;

– Comitetul director, format din președinte, vice-președinte și din patru membri numiți de comuna cord de către statele membre, pe baza recomandării Consiliului și după consultarea Parlamentului European. Mandatul lor durează 8 ani și nu este posibil să fie reînnoit.

Cele două organe iau decizii cu majoritate simplă, fiecare membru dispunând de un vot iar, în caz de paritate, prevalrează votul președintelui.

Banca Centrală Europeană, cu sediul la Frankfurt, este o instituție independentă și autonomă care are drept principal rol emiterea și administrarea monedei europene. Noua monedă a fost introdusă ca monedă de cont de la 1 ianuarie 1999 și din 2002 bancnotele celor 12 state membre care au acceptat și au îndeplinit condițiile (criteriile de convergență) să participe la zona euro au fost înlocuite cu Euro.

Banca Centrală Europeană este inima Uniunii economice și monetare (UEM). Ea este răspunzătoare de stabilitatea euro, fiind împuternicită să stabilească volumul emisiunii monetare și, împreună cu celelelte bănci centrale naționale, să definească și să transpună în practică politica monetară a uniunii.

1.3 Obiectivele Uniunii Europene

Misiunea Uniunii Europene este de a organiza relațiile dintre statele membre și între popoarele acestora, într-o manieră coerentă, având drept suport solidaritatea.

Principalele obiective sunt:

promovarea progresului economic și social (piața unică a fost instituită în 1993, iar moneda unică a fost lansată în 1999);

să afirme identitatea Uniunii Europene pe scena internațională (prin ajutor umanitar pentru țările nemembre, o politică externă și de securitate comună, implicare în rezolvarea crizelor internaționale, poziții comune în cadrul organizațiilor internaționale);

să instituie cetățenia europeană (care nu înlocuiește cetățenia națională dar o completează, conferind un număr de drepturi civile și politice cetățenilor europeni);

să dezvolte o zonă de libertate, securitate și justiție (legată de funcționarea pieței interne și în particular de libera circulație a persoanelor);

să existe și să se consolideze în baza dreptului comunitar (corpul legislației adoptate de către instituțiile europene, împreună cu tratatele fondatoare).

CAPITOLUL II

PROCESUL DE ADERARE LA UNIUNEA EUROPENĂ

2.1. Tranziția de la cooperare la aderare a țărilor asociate

Odată cu prăbușirea zidului Berlinului, în anul 1989, relațiile dintre țările Europei Centrale și de Est și Comunitate au evoluat treptat, s-a creat programul de susținere financiară Phare, urmând apoi încheierea de acorduri de cooperare și comerț. Ulterior, programul de susținere financiară Phare a devenit un instrument important în ceea ce privește susținerea Europei Centrale și de Est în faza de pre-aderare.

În anii ‘90 , se creează baza juridică a relațiilor între Europa Centrală și de Est și Comunitate, în urma căreia se încheie Acorduri Europene, numite și Acorduri de Asociere între UE și 10 țări din Europa Centrală și de Est .

Tabel nr. 1 : Țările candidate din Europa Centrală și de Est până în anul 2000

Sursa: Carmen Gabriela, Pascariu, Cursul de Integrare Europeană ,Jean Monnet, p.125.

În cazul țărilor Europei Centrale și de Est, finalitatea acordurilor este instituirea unei zone de liber schimb între Uniunea Europeană și țările asociate.

Acordurile de Asociere și Acordurile Europene

Acordurile europene au facilitat dezvoltarea comerțului între Uniunea Europeană și țările Europei Centrale și de Est, au promovat ajutorul financiar și investițiile, în prezent, Uniunea Europeană fiind cel mai important partener comercial pentru toate țările asociate.

Prin depunerea candidaturilor ale acestor state, Acordurile Europene au identificat dorința statelor asociate de deveni membre ale Uniunii Europene.

”Acordurile europene includ prevederi cu privire la schimburile comerciale, dialogul politic, apropierea legislațiilor, domeniile de cooperare (în special industria, mediul, transporturile și vămile). Ele au drept scop constituirea unei zone de liber-schimb între Uniunea Europeană și țările din Europa Centrală și de Est. Din momentul intrării în vigoare a Acordului European (AE), nu au mai putut fi introduse noi taxe vamale sau restricții cantitative între Comunitate și țara asociată. Pentru alte domenii, acordurile prevăd perioade de tranziție, în baza acordurilor, are loc un proces de aliniere progresivă a legislațiilor țărilor asociate la reglementările comunitare, în special cu privire la libertatea de mișcare a capitalurilor, regulile concurenței, drepturile de proprietate intelectuală și industrială, piețele publice”.

În ciuda caracterului neregulat al Acordului European care ridică restricțiile la exporturile din țările din Europa Centrală și de Est mai rapid decât pentru exporturile Uniunii Europene, balanța comercială globală a Uniunii Europene cu aceste țări rămâne pozitivă. Acordul European a stimulat schimburile comerciale reciproce și cooperarea, creând un cadru favorabil integrării țărilor din Europa Centrală și de Est în Uniune.

În plus, Acordul European a creat structurile de dialog necesare procesului de aderare, începând cu 1994, pentru fiecare țară asociată există un ciclu de reuniuni anuale ale unui Consiliu de Asociere (la nivel ministerial) și un Comitet de asociere (la nivelurile superioare ale funcțiilor publice) și o Comisie mixtă Parlamentară (la nivel politic). Aceste structuri joacă un rol esențial în strategia de pre-aderare, îndeosebi prin supravegherea progreselor țărilor candidate în adoptarea și aplicarea acquis-ului ca și în respectarea parteneriatului de aderare (procesul de screening). De asemenea, Acordul European a promovat cooperarea în diverse domenii, participarea țărilor asociate la programe comunitare, la dialogul politic structurat.

Acquis-ul comunitar

Acquis-ul comunitar reprezintă  un ansamblu de măsuri convenite între Uniunea Europeană și fiecare țară candidată la aderare, care are ca scop stabilirea unei consultanțe speciale pentru ca acestea să adopte, cu costuri minime, corpusul de reguli și legi după care se administrează Uniunea Europeană, totodată acquis-ul reprezintă ansamblul de drepturi și obligații asumate de statele membre ale Uniunii Europene, normele juridice ce reglementează activitatea Comunităților Europene și a instituțiilor UE, acțiunile și politicile comunitare.

Agenda 2000

În urma Conferinței interguvernamentale (CIG) asupra reformei instituțiilor europene din anul 1997, Consiliul european de la Madrid a cerut Comisiei să întocmească un raport detaliat privind urmările extinderii pentru Uniunea Europeană și să evalueze cererile de aderare ale țărilor candidate.

Instrumentul cheie pentru definirea acțiunilor în măsură să permită Uniunii Europene atât procesul de accentuare, cât și cel de extindere îl reprezintă Agenda 2000 – pentru o Uniune mai puternică și mai stabilă (1997). Agenda 2000 prezintă principalele perspective de dezvoltare ale Uniunii Europene, perspectivele politicilor comune, concepția despre extinderea spre noi membri, cadrul financiar după anul 2000 și insistă asupra necesității unei reforme instituționale care să permită funcționarea unui ansamblu eterogen de peste 20 de țări.

Parteneriatele pentru aderare

Conform Agendei 2000, a fost evidențiată orientarea spațiului comunitar pentru statele candidate în domenii specifice, de către Comisie, prin intermediul Rapoartelor de țară. Parteneriatele pentru aderare (PA) răspund acestei cerințe și se constituie într-o piesă centrală a strategiei de pre-aderare întărită. Ele fixează prioritățile pentru țările candidate în pregătirea pentru aderare și regrupează ansamblul diferitelor forme de ajutor al Uniunii Europene într-un cadru unic.

Parteneriatul pentru aderare a fost desemnat ca instrumentul de bază al strategiei de pre-aderare, de către Consiliul european de la Luxemburg. Consiliul a adoptat mai târziu, în anul 1998, un regulament privind principiile, prioritățile și condițiile pe care fiecare parteneriat trebuie să le întrunească.

Scopul principal al Parteneriatelor pentru Aderare este să concentreze într-un cadru unitar:

Domeniile prioritare de acțiune viitoare privind o mai bună pregătire pentru aderare,

Mijloacele fiananciare și tehnice necesare pentru a sprijini statul candidat în realizarea acestor deziderate și,

Condițiile în care se va acorda acest ajutor.

Pe baza acestor principii, Comisia a acceptat parteneriate detaliate pentru fiecare țară, acestea relatează priorități clare pe termen scurt și mediu și stabilesc instrumentele principale și resursele financiare disponibile, orientate pe obiective. Parteneriatele au devenit cadru unic de programare a sprijinului financiar comunitar. Ele sînt actualizate permanent, în funcție de concluziile Rapoartelor de țară. La Parteneriatele pentru Aderare sunt conexe o serie de instrumente politice, printre care și Programele Naționale pentru Adoptarea Acquis-ului Comunitar.

”În baza Parteneriatelor, fiecare țară a fost invitată să adopte un program național de adoptare a acquis-ului (PNAA) care să definească modul concret în care fiecare țară înțelege să respecte parteneriatul pentru aderare și să precizeze calendarul implementării măsurilor necesare cu incidențele umane și financiare pe care le implică. Și PNAA se revizuiesc periodic, în cazul României, versiunea revizuită a PNAA a fost prezentată Comisiei în mai 2000 și acoperă perioada 2000-2003. Sunt incluse toate capitolele de acquis, conform capitolelor de negociere. Sunt precizate obiectivele și măsurile de îndeplinire a criteriilor de aderare, inclusiv de ameliorare a capacității administrative și judiciare. Primul volum include o analiză a situației actuale și prioritățile pe termen scurt și mediu. Volumul doi cuprinde matricea elementelor de acquis care vor fi adoptate.”

”Șocul dezintegrării CAER-ului, a făcut ca inserția săritene în schimburile internaționale să fie ezitantă. Pe de o parte, capacitatea fiecărei țări de a-și stabiliza regimul economic intern a influențat direct intrarea investițiilor străine, pe de altă parte, recompunerea schimburilor europene a fost puternic influențată de coerența liniilor strategice. Amploarea dificultăților  nu a dus la scenarii catastrofice, dar nici nu s-a realizat vreun miracol asiatic de tipul noului stat industrial”.

Prăbușirea comunismului, a favorizat destrămarea rapidă a structurilor bipolare ale războiului rece. A devenit posibilă imaginea asupra întregii Europe. Când președintele Comisiei, Jacques Delors a vorbit în Parlamentul European, în ianuarie 1989, s-a referit la conceptul lui Gorbaciov „Casa Comună Europeană” spunând că „viziunea noastră e una de „sat european”, unde înțelegerea reciprocă ar domina, unde activitățile economice și culturale se vor dezvolta într-o atmosferă de încredere … Iar dacă cineva mi-ar cere să descriu acel sat astăzi, aș vedea în el o casă numită „Comunitate Europeană”. Noi suntem constructorii ei sufletești, noi suntem activizatorii cheilor ei, noi suntem pregătiți să deschidem ușile, să vorbim cu vecinii noștri”. Delors avea în vedere un „sat european” alcătuit din diferite case cu Uniunea Europeană în centru.

Începând chiar cu acel moment, ianuarie 1989, lucrurile s-au schimbat rapid și profund în Europa: Comunitatea Europeană a negociat Acordurile Spațiului Economic European cu țările AELS și Acordurile europene, la început cu Polonia, Cehoslovacia și Ungaria, iar apoi cu Bulgaria și România; URSS a încetat să existe, la fel și organizația Pactului de la Varșovia și Consiliul Economic de Ajutor Reciproc; Statele Baltice au devenit independente la fel ca și Slovenia și Croația; războiul civil din ex-Iugoslavia a consacrat Bosnia-Herțegovina.

Între timp, Comunitatea Europeană a negociat Tratatul de la Maastricht care, după ratificare a contribuit la adâncirea procesului de integrare internă în UE; a făcut posibilă lărgirea de la 12 la 15. Construcția europeană și-a amendat rapid imaginea de la cea de ”sat” cu o casă privilegiată, la una care sistemul european este în creștere, permițând o Comunitate Europeană lărgită la 15 și capabilă să includă țările AELS, sau cele mai multe state est-europene și din zona mediteraneană.

Înainte de 1989 URSS și statele est-europene, cu excepția României (1980), nu au recunoscut formal Comunitatea Europeană, chiar dacă existau relații comerciale. Lucrurile au început să se schimbe după ce Gorbaciov a preluat puterea: la 28 iunie 1988 Comunitatea Europeană și Consiliul Economic de Ajutor Reciproc s-au recunoscut formal. Apoi Ungaria a semnat la 26 septembrie 1988  Acordul de comerț și cooperare comercială și economică cu Comunitatea Europeană. Mai târziu au semnat acorduri comerciale și de cooperare Polonia, URSS, Germania Democrată, Cehoslovacia, Bulgaria și în final România (datorită unificării germane, Acordul cu RDG nu a devenit niciodată unul operativ).

La puțin timp după negocierea Acordurilor comerciale și de cooperare între Comunitatea Europeană și est-europeni, la întâlnirea la vârf a Grupului Celor Șapte (G-7) de la Paris, din iunie 1989, s-a cerut Comisiei să coordoneze asistența primită de la OECD pentru reformarea Europei de Est.

Ajutorul s-a concentrat inițial pe asistența economică pentru Polonia și Ungaria prin demararea Programului PHARE. Un an mai târziu, în septembrie 1990, Consiliul a adoptat Regulamentul prin care Programul PHARE de asistență economică s-a extins la Cehoslovacia, Bulgaria, Iugoslavia și România. De aici și până la ideea trecerii de la Acordurile comerciale și de cooperare la Acorduri de asociere, s-a scurs doar puțin timp. În august 1990 Comisia a propus transformarea Acordurilor comerciale cu Ungaria, Polonia și Cehoslovacia în Acorduri Europene.

 Acordurile Europene (sau de Asociere) au inclus capitole pentru: dialogul politic; comerțul liber; cooperarea economică; cooperarea culturală; cooperarea financiară; instituții ale asocierii. Ele au favorizat dialogul politic, au permis și dezvoltarea graduală a spațiilor de comerț liber. Pentru produsele industriale au fost abolite tarifele; s-au semnat protocoale speciale pentru agricultură, textile, cărbune și oțel. Acordurile au inclus legislație anti-dumping și asupra certificatelor de origine a produselor; legislație pentru mișcarea forței de muncă, pentru organizații, servicii, capital și politici competitive.

2.2. Strategia de pre-aderare

Pentru a ajuta țările candidate să se pregătească pentru acest pas, UE dispune de o strategie de preaderare. Elementele-cheie ale acestei strategii sunt acordurile de asociere (acordurile de stabilizare și asociere în cazul Balcanilor de Vest), asistența financiară acordată de UE și participarea la programele acesteia. Cadrul contractual pentru relațiile dintre țările candidate și UE este stabilit prin acorduri de asociere. De exemplu, legăturile oficiale ale Turciei cu UE sunt consacrate într-un acord semnat în 1963 (Acordul de la Ankara) și extinse la o uniune vamală în 1995. Pentru țările din Balcanii de Vest, a fost instituit în 1999 un proces special, procesul de stabilizare și asociere (PSA). UE asistă țările în curs de aderare pentru a le ajuta să devină economii de piață competitive. În acest sens, UE sprijină reformele economice. Țările implicate în procesul de aderare trebuie să realizeze reforme importante pentru a se asigura că normele UE sunt nu doar adoptate, ci și puse în aplicare cum se cuvine. Trebuie să creeze noi organisme, cum ar fi o autoritate independentă în domeniul concurenței sau o agenție pentru standarde alimentare. Sau pot fi nevoite să își restructureze instituțiile existente, de exemplu prin demilitarizarea poliției, modernizarea organizațiilor de protecție a mediului sau acordarea unei mai mari autonomii procurorilor în ceea ce privește combaterea corupției. Aceste reforme necesită finanțare și implică investiții majore. UE dispune de o gamă largă de programe și mecanisme prin care furnizează asistența tehnică și financiară necesară pentru realizarea acestor reforme. Conștientă de provocarea pe care o reprezintă reformele pentru cetățenii din țările în cauză, UE promovează, de asemenea, înțelegerea procesului de aderare de către publicul larg, inclusiv dialogul cu reprezentanți ai societății civile, cum ar fi sindicatele, asociațiile de consumatori și alte organizații neguvernamentale. Un aspect important al asistenței acordate de UE este consolidarea „capacității instituționale”. În esență, trebuie să se garanteze că sectorul public din țara care aspiră să adere la UE știe cum să abordeze, în practică, aspecte legate de UE și că, în general, poate să funcționeze eficient și democratic.

Uniunea Europeană, acordă asistență financiară țărilor care se pregătesc să adere, cu scopul implementării normele europene. Una dintre ceme mai mari asistențe oferite de UE în aceste sens, a fost înregistrată în perioada 1991-2011 în cazul Balcanilor de Vest, cu o sumă de peste 16 miliarde de euro.

În anul 2007, se introduce Instrumentul de asistență pentru preaderare ( IPA), țările candidate și potențial candidate beneficiind de finanțare prin intermediul acestuia. Domeniile de investiție sunt alese de către autoritățile naționale din țările în cauză și de UE.

IPA urmărește punerea în aplicare a cerințelor pentru aderare, mai mult, sprijină diferite aspecte precum dezvoltarea durabilă și cooperarea regională.

Se estimează că pentru perioada 2014–2020 totalul asistenței pentru preaderare va fi de aproximativ 11,7 miliarde de euro, cu alocări stabilite de la an la an.

Tabel nr.2 : Asistența pentru preaderare acordată de UE în 2013, în milioane de euro

Sursa : Comisia Europeană, Extinderea valorilor și normelor europene la mai multe țări, 2015, p.10.

Perspective financiare

Uniunea Europeană a adoptat de-a lungul timpului mai multe cadre financiare, care au rolul de a susține aprofundarea integrării cât și extinderea.

Cadrele financiare au fost create dorința unei mai eficiente gestionări a bugetului comunitar și începând cu perioada 1994-1999 au ca scop realizarea de investiții în cadrul fondurilor structurale . Importanța fondurilor structurale a crescut abia începând cu perioada 2007-2013, în prezent , totalul resurselor Fondului european de dezvoltare ( FEDR) ajungând la 5 %.

”Un cadru european important privind extinderea Uniunii a stabilit prin intermediul Agendei 2000, creșterea rolului politicilor interne în procesul integrării, concentrarea fondurilor regionale în scopul asigurării convergenței reale între regiunile și țările membre, continuarea reformei Mac Sharry în politica agricolă comună, disciplină bugetară, extindere diferențiată, cu parcurgerea asistată a unei etape de preaderare, pe măsură ce țările candidate îndeplinesc condițiile precizate la Copenhaga.”

Situația statelor candidate, raportată la criteriile de aderare, este prezentată prin intermediul avizelor Comisie, incluse în Agenda 2000.

” Analiza a fost realizată în baza unui chestionar de 160 de pagini completat de țările asociate. Acesta a cuprins câteva mii de întrebări, acoperind 23 de sectoare de activitate. Comisia a luat în considerare autoevaluarea țărilor candidate dar și rapoartele și rezoluțiile Parlamentului European, rapoartele organizațiilor internaționale și a instituțiilor financiare internaționale, ca și progresele în baza Acordurile europene. Avizele au avut rolul de evaluare a performanțelor fiecărui candidat, dar și de a face o analiză a potențialului acestora de îndeplinire a criteriilor de aderare. Avizele au fost urmate în fiecare an de câte un raport în care sunt prezentate progresele fiecărei țări candidate în pregătirea pentru aderare, o evaluare a eficienței instrumentelor de pre-aderare și prioritățile pe termen scurt și mediu. În baza acestor rapoarte, Consiliul a decis și decide asupra modului de realizare a procesului de negociere.”

Noul cadru financiar, 2014-2020 stimulează o extindere mai mare din perspectiva îmbunătățirii eficienței și durabilității formei tradiționale de finanțări bazate pe subvenții.

Pentru a încuraja și spori utilizarea instrumentelor financiare în cadrul politicii de coeziune în perioada de programare 2014-2020, noul cadru juridic și de politică:

» oferă o mai mare flexibilitate statelor membre și regiunilor UE în ceea ce privește sectoarele țintă și structurile de punere în aplicare;

» oferă un cadru stabil de punere în aplicare, întemeiat pe un set clar și detaliat de norme, bazându-se pe orientările și experiențele concrete existente;

» surprinde sinergiile dintre instrumentele financiare și alte forme de sprijin, cum ar fi subvențiile; și » asigură compatibilitatea cu instrumentele financiare instituite și puse în aplicare la nivelul UE în temeiul unor norme de gestionare directă.

2.3. Criterii de aderare

Condițiile de bază pentru extindere au fost prevăzute prin Tratatul de la Roma (art. 49 în Tratatul de la Amsterdam):

„Orice stat european poate deveni membru al Uniunii. El adresează cererea Consiliului, care se pronunță cu unanimitate de voturi, după consultarea Comisiei și după avizul conform al Parlamentului european care se pronunță cu majoritatea absolută a membrilor care-l compun”.

În ceea ce privește procesul de extindere, decizia Consiliului de la Copenhaga, potrivit căreia orice țară asociată a Europei Centrale și de Est, dacă dorește, poate deveni membră a Uniunii Europene. Pornind de la această afirmație, accentul cade pe momentul aderării și a procedurilor de aderare, acestea să fie în conformitate cu interesele pe termen lung în procesul de integrare europeană.

Consiliul a precizat: Aderarea va avea loc pe măsură ce statele asociate vor îndeplini condițiile economice și politice cerute. Condițiile, definite atunci, sunt cunoscute sub denumirea de criteriile de la Copenhaga:

instituții stabile, garantând democrația, primatul dreptului, drepturile omului, respectul și protecția minorităților: criteriul politic;

De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam în mai 1999, aceste cerințe au fost incluse ca principii constituționale în Tratatul Uniunii Europene și au fost subliniate în Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, proclamată la Consiliul European de la Nisa în decembrie 2000.

o economie de piață viabilă și capacitatea de a face față presiunii concurențiale și forțelor pieței interne unice: criteriul economic;

Aceste criterii corespund principiilor de politică economică așa cum au fost consemnate în Tratatul Comunității Europene prin Tratatul de la Maastricht care a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.

capacitatea de asumare a obligațiilor aderării, în special subscrierea la obiectivele uniunii politice, economice și monetare;

Acest criteriu se referă la implementarea legislației Uniunii, cunoscută ca acquis-ul comunitar. De aceea în continuare va fi menționat sub titlulul de criteriul acquis. Consiliile europene ulterioare, în special cel de la Madrid din 1995, au subliniat importanța, nu numai de a încorpora acest acquis în legislația națională, ci și de a asigura aplicarea sa eficientă prin structuri administrative și juridice adecvate.

Aderarea presupune ca țărilor candidate să creeze condițiile integrării și participării la politicile Uniunii, prin adaptarea structurilor administrative.

Mai mult, procesul de aderare presupune adoptarea aquis-ului comunitar și transpunerea lui în dreptul intern precum și dezvoltarea structurilor administrative și juridice ce au ca scop aplicarea politicilor europene.

Prin urmare, criteriilor de la Copenhaga, le-a fost adăugat un al 4-lea criteriu:

capacitatea administrativă de aplicare a acquis-ului comunitar: criteriul administativ.

2.4. Procesul de negociere

Negocierile de aderare pot începe doar în cazul în care țara care dorește să adere îndeplinește criteriile menționate mai sus, iar decizia deschiderii negocierilor aparține Cosiliului European, cu avizul Comisiei.

Pe baza recomandărilor Comisiei europene, Consiliul european de la Luxemburg a decis lansarea unui proces global de extindere către toate țările care solicită aderarea. Procesul presupune:

1.O Conferință europeană care să grupeze toate țările candidate de atunci din Europa Centrală și de Est și Cipru, Malta și Turcia. Conferința avea rolul de a analiza aspecte de interes general privind: domeniile economice și de cooperare regională. politica externă și de securitate comună, justiția și afacerile interne,

2.Aderarea, în baza unei strategii de pre-aderare, a negocierilor de aderare, a examinării analitice a legislației comunitare ( screening ) și a unei proceduri de supraveghere.

3..Negocieri de aderare, stabilind condițiile în care fiecare țară va adera la Uniunea Europeană. Negocierile se concentrează asupra condițiilor de adoptare și aplicare a acquis-ului în țările candidate.

Negocierile propriu-zise iau forma unei serii de conferințe bilaterale interguvernamentale între statele membre ale Uniunii Europene și țările candidate. După examinarea detaliată a capitolelor de acquis (screening), negocierile se deschid cu fiecare țară candidată, capitol cu capitol. Comisia propune poziții de negociere comune la nivelul Uniunii Europene pentru fiecare capitol, relativ la aspectele ce țin de competența comunitară (în baza principiului de subsidiaritate). Propunerile de negociere sunt apoi aprobate de țările membre cu unanimitate de voturi. Negocierile se țin la nivel ministerial (reprezentanții permanenți pentru țările membre și ambasadorii sau negociatorii șefi pentru țările candidate). Rezultatele negocierilor sunt preluate într-un proiect de aderare care este supus aprobării Consiliului și Parlamentului pentru aviz conform. După semnare, tratatul de aderare este supus spre ratificare în țările membre și în țara candidată (procesul poate dura aproximativ 2 ani). După intrarea în vigoare, țara candidată devine țară membră.

În procesul negocierilor, Uniunea Europeană și statele candidate au ca instrumente: perioade de tranziție, derogări permanente, derogări temporare și soluții inovatoare. Conform unui studiu al Institutului European din România, modul în care au decurs negocierile până în prezent evidențiază faptul că statele candidate se focalizează pe solicitarea unor perioade de tranziție și nu pe derogări sau soluții inovatoare. Aceste perioade de tranziție sunt solicitate din cauze de ordin tehnic (crearea mecanismelor aplicării acquisului), economic (atenuarea impactului pieței unice), politic (interes național), social (diminuarea costurilor sociale).

Negocierile se poartă capitol cu capitol, 15 fiind considerate de relativă importanță ușoară (știința și cercetarea, educația și formarea, IMM, politică industrială, statistică etc.) și cu importanță limitată (telecomunicații și tehnologia informației, politica externă și de securitate, protecția consumatorului și sănătatea, control financiar, Uniunea Economică și Monetară, cultură și audio-vizual, coeziune economică și socială, uniune vamală, relații economice externe, politica comună a pescuitului). 8 capitole sunt considerate cu probleme sectoriale punctuale, sectoare de a căror finalizare depinde în cea mai mare măsură finalizarea negocierilor (libera circulație a bunurilor, libera circulație a serviciilor, dreptul societăților comerciale, impozitarea, politica de concurență și ajutoarele de stat, politica socială și ocuparea forței de muncă, energie, transporturi).

Ultima rundă a negocierilor va cuprinde domeniile cele mai sensibile: agricultură, mediu, justiție și afaceri interne, libera circulație a persoanelor, libera circulație a capitalului, finanțe și buget, probleme instituționale.

Negocierile de aderare se referă la capacitatea țării candidate de a-și asuma obligațiile care decurg din calitatea de membru. Ele se concentrează pe condițiile și calendarul în care țara candidată adoptă, pune în practică și aplică normele UE – circa 100 000 de pagini. Normele ca atare (cunoscute și sub denumirea de acquis, termen care înseamnă în limba franceză : ceea ce a fost convenit) nu sunt negociabile. Negocierile sunt, în esență, un acord privind modul și momentul în care statul candidat va adopta și va pune în aplicare în mod eficient normele și procedurile UE. Negocierile de aderare au loc între statele membre ale UE și țările candidate. Ritmul lor depinde, în principal, de progresele înregistrate de țara candidată în îndeplinirea condițiilor. În consecință, țările candidate sunt motivate să implementeze rapid și eficient reformele necesare. Unele dintre aceste reforme necesită transformări considerabile, uneori foarte dificile, ale structurilor economice și politice ale țărilor vizate. De aceea, este important ca guvernele să comunice clar și convingător cetățenilor lor motivele care stau la baza acestor reforme. Sprijinul societății civile este esențial în acest proces. Deschiderea negocierilor de aderare este decisă de către Consiliul European la recomandarea Comisiei, odată ce țara candidată îndeplinește într-o măsură suficientă criteriile politice de la Copenhaga și, eventual, alte condiții.

2.5 Cine poate adera la UE?

Articolul 49 din Tratatul privind Uniunea Europeană prevede că orice țară europeană poate depune cererea de aderare, dacă respectă valorile democratice ale UE și se angajează să le promoveze.

O țară poate deveni membră doar dacă îndeplinește criteriile și condițiile de aderare, așa cum au fost definite acestea de către liderii europeni în cadrul reuniunii la nivel înalt de la Copenhaga din 1993 și printr-o o serie de decizii luate ulterior la nivelul UE. Așa-numitele criterii de la Copenhaga sunt:

1. politice: stabilitatea instituțiilor care garantează democrația, statul de drept, drepturile omului și respectarea și protecția minorităților;

2. economice: existența unei economii de piață funcționale și capacitatea de a face față presiunii concurențiale și forțelor pieței din UE;

3. capacitatea de asumare a obligațiilor de stat membru, inclusiv a celor privind aderarea la obiectivele uniunii politice, economice și monetare. Și UE, la rândul său, trebuie să poată accepta noi membri, prin urmare își rezervă dreptul de a decide când este pregătită să le acorde acest statut. În cazul Balcanilor de Vest, țările candidate la aderare trebuie să demonstreze că sunt capabile să coopereze la nivel regional și să aibă relații bune cu țările vecine (așa-numitele condiții impuse în cadrul procesului de stabilizare și de asociere).

Articolul 49 din Tratatul privind Uniunea Europeană presupune ca orice stat european care respectă valorile prevăzute la articolul 2, valorile respectării demnității umane, libertății, democrației, egalității, statului de drept, precum și pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților, valori comune statelor membre, care se angajează să le promoveze poate solicita să devină membru al Uniunii.

Noii membri sunt admiși cu acordul statelor membre ale UE. Când o țară solicită aderarea la UE, guvernele statelor membre, reprezentate în Consiliu, decid mai întâi dacă să accepte sau nu cererea, iar apoi, pe baza unui aviz formulat de Comisia Europeană, dacă să acorde țării respective statutul de țară candidată și să inițieze negocierile de aderare. Tot statele membre sunt cele care decid dacă și în ce termeni să inițieze și să închidă negocierile cu țara candidată pe fiecare domeniu de politică, în lumina recomandărilor formulate de Comisie. În cazul în care negocierile de aderare s-au încheiat în mod satisfăcător, este redactat un proiect de tratat de aderare, care este apoi semnat de statele membre și de țara candidată în cauză. Parlamentul European, ai cărui membri sunt aleși direct de către cetățenii UE, trebuie, de asemenea, să își dea acordul. Tratatul trebuie să fie ratificat de toate statele membre și de statul aderent, în conformitate cu propriile proceduri constituționale. În momentul în care negocierile referitoare la toate capitolele sunt încheiate în mod satisfăcător pentru ambele părți, rezultatele sunt incluse într-un proiect de tratat de aderare. După ce este examinat de către Comisie și aprobat de către Parlamentul European, tratatul este semnat și ratificat de țara candidată și de toate statele membre. Odată ce tratatul de aderare a fost semnat, statul aderent are dreptul la anumite privilegii provizorii. Dobândește „statutul de observator activ” pe lângă majoritatea organelor și agențiilor UE, având dreptul de a-și exprima punctul de vedere, fără a putea însă vota. Poate face comentarii cu privire la propunerile de proiecte legislative, comunicări, recomandări sau inițiative ale UE. După încheierea procesului de ratificare, tratatul intră în vigoare la data programată, iar statul aderent devine stat membru.

CAPITOLUL III

EXTINDEREA UNIUNII EUROPENE

3.1. Contextul istoric al procesului de extindere a Uniunii Europene

În anii ’50, liderii a șase țări care încă se străduiau să își revină după ravagiile războiului, puneau bazele a ceea ce reprezintă, în prezent, Uniunea Europeană. A fost un pas fără precedent, care a necesitat mult curaj și putere vizionară: țări care se luptaseră de secole unele cu celelalte au convenit să abordeze împreună aspecte esențiale legate de viitorul lor comun. De asemenea, au stabilit să își transfere unele competențe către un nou nivel, către ceea ce astăzi numim simplu Uniunea Europeană. UE constituie un succes istoric. Ea le-a adus popoarelor sale cea mai lungă perioadă de pace și un grad de prosperitate fără precedent. Grupul din care au făcut parte inițial șase țări cuprinde acum 28 de state, cu o populație de peste 500 de milioane de locuitori. Fondatorii Uniunii au avut o viziune asupra Europei bazată pe integrare, oferindu-le și altor țări europene democratice posibilitatea de a participa la acest proiect. Sprijinirea țărilor cu vocație de a deveni membre a reprezentat o sarcină constantă a UE în ultimele cinci decenii, promovând creșterea economică și solidaritatea și sprijinind forțele democratice din țările de-abia ieșite de sub dictatură.

De-a lungul timpului, celor șase state fondatoare li s-au alăturat alte douăzeci și două de state în cinci valuri de extindere succesive: Danemarca, Irlanda și Marea Britanie (1 ianuarie 1973); Grecia (1 ianuarie 1981); Portugalia și Spania (1 ianuarie 1986); Austria, Finlanda și Suedia (1 ianuarie 1995); Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia și Ungaria (1 mai 2004) , urmate apoi de Bulgaria și România (1 ianuarie 2007), Croația ( 1 iulie 2013).

Fig. Nr. 1: Extinderi succesive.

Sursa : Raportul Comisiei Europene, Extinderea valorilor și normelor europene la mai multe țări, 2015, p.4.

Etapele extinderii Uniunii Europene a necesitat eforturi în plan financiar atât din partea Uniunii, cât și din partea statelor care au aderat. În ciuda acestor dificultăți, statele membre au continuat sa își urmărească obiectivele propuse.

Astfel, la momentul aderării Portugaliei și Spaniei, Comisia Europeană condusă de Jacques Delors a elaborat o Carte Albă care stabilea un calendar pentru măsurile necesare în vederea realizării pieței unice până la 31 decembrie 1992.

În anul 1985 apare Actul Unic European, prin care Comunitățile Europene s-au angajat să adopte măsurile destinate instituirii pieței interne ca element central al unei strategii de relansare a construcției comunitare. De asemenea, odată cu adoptarea AUE s-a făcut un pas decisiv pentru conturarea politicilor comunitare de mediu, coeziune economică și socială, cercetare și dezvoltare tehnologică sau probleme sociale.

Consiliul European de la Copenhaga (iunie 1993), a definit criteriile pe care țările candidate trebuiau să le îndeplinească pentru a deveni membri ai Uniunii, acestea referindu-se la: stabilitatea instituțiilor care garantează democrația, statul de drept, drepturile omului, respectul pentru minorități și protecția acestora (criteriul politic); existența unei economii de piață funcționale, precum și capacitatea de a face față presiunii concurenței și forțelor pieței din Uniunea Europeană (criteriul economic); capacitatea de a-și asuma obligațiile de membru al Uniunii, incluzând adeziunea la obiectivele uniunii politice, economice și monetare (criteriul privind adoptarea acquis-ului comunitar).

În perioada următoare au urmat o serie de cereri de aderare la Uniunea Europeană, fapt ce a condus la amendarea tratatelor comunitare, precum și democratizarea instituțiilor Uninunii.

Odată cu adoptarea Tratatului de la Amsterdam s-a efectuat o reformă a instituțiilor comunitare în perspectiva extinderii Uniunii Europene. Totodată, pe baza opiniilor Comisiei cu privire la extindere și la gradul de pregătire a fiecărei țări candidate conținute în Agenda 2000 , Consiliul European de la Luxemburg (decembrie 1997) a trasat ca sarcină pentru anii următori pregătirea țărilor candidate pentru aderarea la Uniune și a Uniunii pentru extindere. Având în vedere dinamica construcției comunitare, Consiliul European de la Helsinki (decembrie 1999) a confirmat importanța procesului de extindere pentru asigurarea stabilității și a prosperității în Europa și a hotărât convocarea unei conferințe interguvernamentale cel mai devreme în februarie 2000, care să aducă în discuție problemele ridicate de o viitoare extindere a Uniunii, respectiv: dimensiunile și compunerea Comisiei, distribuția voturilor în cadrul Consiliului, o posibilă extindere a deciziilor luate cu majoritate calificată, precum și alte aspecte cu privire la instituțiile comunitare care rezultau din Tratatului de la Amsterdam. Totodată, Consiliul European a reiterat faptul că îndeplinirea criteriului politic stabilit la Copenhaga reprezintă o precondiție pentru deschiderea negocierilor de aderare.

Tratatul de la Nisa este considerat ca fiind cel mai important tratat în ceea ce privește extinderea Uniunii, deoarece propune un model pentru o mai bună funcționare a Uniunii ce cuprindea atunci 27 de state membre, și mai mult decât atât, noul model de funcționare pregătea Uniunea pentru următoarele etape ale extinderii, și anume negocierile de aderare cu Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Slovacia și Slovenia, din data de 1 mai 2004, mai târziu, negocierile de aderare cu România și Bulgaria din 2007 și negocierile cu Croația din data de 1 iulie 2013.

3.2. De ce se dorește extinderea?

Extinderea Uniunii Europene este considerat cel mai ambițios plan, fiind considerat și un plan de reconstrucție europeană, pornind de la cel de-al Doilea Război Mondial până în prezent.

După cum am prezentat mai sus, extinderea s-a produs în mai multe valuri, în încercarea de a atinge scopul inițial al fondatorilor, acela de a crea o Europă liberă și unită.

Într-un raport prezentat Comisiei Europene, Wim Kok, prim-ministrul Olandei în perioada 1994-2000, consideră că ”extinderea reprezintă împlinirea unei viziuni, o viziune care acesta consideră că este mult prea ușor dată uitării atunci când securitatea și prosperitatea în Europa sunt considerate a fi ceva de la sine înțeles, dar dacă ne luăm răgazul necesar pentru a reflecta, vom vedea că această viziune se confundă cu însuși scopul urmărit de UE și de extinderea sa: reunificarea popoarelor din Europa într-un cadru constituțional care să le încurajeze să muncească împreună în condiții de pace și stabilitate”.

În același raport, Wim Kok subliniază faptul că pentru popoarele din Europa Centrală și de Est, Europa simboliza valorile la care cei care au trăit, mai bine de o generație, în perioada Cortinei de Fier și a Războiului Rece, aspirau să se reîntoarcă. Dar reîntoarcere în Europa a fost mai mult decât un simbol pentru aceste popoare: perspectiva aderării, ca membru, la UE le-a ajutat să transforme în ireversibilă opțiunea lor pentru o democrație pluralistă și o economie de piață și le-a încurajat să meargă mai departe pe calea reformei.

Mai mult, Wim Kok elaboreză o strategie privind beneficiile și oportunitățile oferite de extindere în cinci teme:

1.Acționând împreună în Europa: este necesar să perfecționăm procesul de luare a deciziilor și trebuie să dăm dovadă de hotărârea și voința politică necesare pentru a elabora politici cu adevărat europene într-o Uniune Europeană extinsă.

2. Relansarea economiei europene: avem nevoie de mai multă inovație și reformă, pentru a asigura dezvoltarea, competitivitatea și crearea de noi locuri de muncă în cadrul unei piețe extinse.

3. Construirea unei Europe mai sigure pentru cetățenii ei: ar trebui să folosim procesul de extindere pentru a face un salt considerabil înainte în domeniul colaborării pe probleme de justiție și afaceri interne, oferind standarde superioare și o securitate sporită.

4. Dezvoltarea parteneriatului cu vecinii noștri din Europa: pe măsură ce frontierele UE se extind, avem nevoie de o politică de vecinătate care să propage prosperitatea și stabilitatea în jurul nostru.

5. O voce mai puternică a Europei în afacerile internaționale: trebuie să fructificăm șansa de a avea 25 de membri pentru a ne bucura de o mai mare autoritate, coerență și influență pe

arena internațională.

În urma stategiei elaborate, acesta a realizat un sondaje de opinie la nivel european, numit Eurobarometru pentru a observa ce părere au cetățenii despre extindere.

Majoritatea respondenților (peste două-treimi) au fost de părere că extinderea:

_ va permite societăților comerciale din țările lor să se extindă pe noi piețe;

_ va face mai puternică vocea UE pe scena internațională;

_ va reduce riscurile de război și conflict în Europa;

_ va facilita abordarea problemelor de mediu la nivel european.

Cât despre consecințele negative, majoritatea a fost de părere că:

_ extinderea va face mai dificilă luarea deciziilor într-o Uniune Europeană lărgită;

_ extinderea va fi foarte costisitoare pentru țara lor;

_ mulți cetățeni din noile state membre se vor stabili în țara lor;

_ deschiderea frontierelor va face mai dificilă combaterea criminalității și traficului ilegal de

droguri.

O minoritate semnificativă de respondenți au fost de părere că extinderea:

_ va determina o creștere a șomajului în țara lor;

_ va reduce standardul de protecție socială.

Cu toate acestea, argumentele politice de ordin general în favoarea extinderii au întrunit consensul

general, majoritatea respondenților fiind de acord că :

_ “avem datoria morală să reunificăm Europa după divizarea din perioada Războiului Rece”;

_ “este normal și justificat din punct de vedere geografic ca noi membri să adere la UE”.

Sondajele de opinie din anul 2002 arată că populația din cele 15 state membre este în general în favoarea extinderii: 66 % din respondenții din cele 15 state membre ale UE s-au exprimat în favoarea extinderii Uniunii Europene, în timp ce 22% au fost împotrivă; restul celor chestionați fie că nu au dat un răspuns (9%) fie au răspuns că opinia lor variază în funcție de țările implicate (3%). Majoritatea respondenților (82%) au auzit deja de procesul de extindere, deși nu au fost prea mulți cei care știau care sunt țările în cauză (40% nu au putut să numească nici măcar o singură țară). Țările candidate cele mai cunoscute în rândul populației din cele 15 state membre UE sunt Turcia (citată de 31% din respondenți), Polonia (30%), Cehia (16%) și Ungaria (12%). Cei care auziseră de procesul de extindere au înclinat în favoarea acestuia, spre deosebire de cei care nu erau la curent cu existența sa. Cotele cele mai ridicate de sprijin au fost înregistrate în Italia și Irlanda (în jur de 80%), urmate de Spania și Belgia (70-75%); sprijinul cel mai slab s-a înregistrat în Regatul Unit al Marii Britanii, 22 Suedia și Finlanda (50-55%); în Germania și Franța, cotele de sprijin erau apropiate de media din UE (66%).

Comisia Europeană apreciază la momentul acela, că extinderea Uniunii Europene va fi benefică nu doar din punct de vedere politic ci și economic. Dar, accentuarea disparităților ce vor rezulta ca urmare a slabelor performanțe economice ale țărilor central și est-europene, prezintă riscuri de dezintegrare europeană prin disfuncționalitate. În consecință, țările ce doresc aderarea trebuie să parcurgă o etapă de tranziție în care economiile să devină competitive și acquis-ul comunitar să fie transpus în dreptul intern.

După cum am mai spus, acquis-ul comunitar reprezintă  un ansamblu de măsuri convenite între Uniunea Europeană și fiecare țară candidată la aderare, care are ca scop stabilirea unei consultanțe speciale pentru ca acestea să adopte, cu costuri minime, corpusul de reguli și legi după care se administrează Uniunea Europeană, totodată acquis-ul reprezintă ansamblul de drepturi și obligații asumate de statele membre ale Uniunii Europene, normele juridice ce reglementează activitatea Comunităților Europene și a instituțiilor UE, acțiunile și politicile comunitare.

Politicile comunitare

Referitor la politicile comune interne, Comisia evidențiază patru aspecte importante: promovarea unei societăți solidare și sigure, profundă a sistemului de ocupare a forței de muncă, crearea condițiilor pentru o creștere durabilă și axarea creșterii pe cunoaștere, modernizarea, respectând mediul și interesul general. Pentru a atinge obiectivele menționate, se propune în document creșterea finanțării și concentrarea acesteia pe priorități cum ar fi: cercetarea și dezvoltarea, formarea profesională, marile rețele de transport și comunicație etc. Un rol important revine ameliorării capacității comunitare de gestiune, coordonare și control. Cele mai importante politici, cu impact esențial asupra bugetului comunitar, sunt politica de coeziune și politica agricolă.

Politica Uniunii Europene de coeziune economică și socială trebuie să conducă la reducerea disparităților regionale, dezvoltarea regiunilor aflate în regres economic și dezvoltarea resurselor umane. Putem observa că se dorește practic o accentuare a gradului de concentrare a politicii regionale prin diminuarea numărului de obiective la trei (obiectiv realizat, de altfel, prin stabilirea cadrului finaciar 2000-2006). Se speră astfel într-un plus de eficacitate a măsurilor structurale. Comisia preconizează, de asemenea, și o mai mare concentrare geografică în așa fel încât, cu menținerea efortului global de coeziune din anul 1999, să se asigure necesarul de finanțare în perspectiva extinderii.

Creșterea transferurilor spre noii veniți se va asigura progresiv, în funcție de capacitatea lor de absorbție, dar fără să depășească 4% din PIB național. Fondul de coeziune își va păstra destinația actuală, respectiv susținerea participării la EURO a țărilor cu PNB sub 90% din media comunitară.

În politica agricolă comună, Comisia estimează necesitatea de a aprofunda direcțiile reformei Mac Sharry și de a încerca o mai mare apropiere a prețurilor europene de cele mondiale, în asociere cu subvențiile directe pe venit. Factorii determinanți în aplicarea politicii agricole comune vor fi: riscul de dezechilibrare a piețelor, angajamentele multilaterale OMC, constrângerile de mediu și de calitate, perspectiva extinderii. Concret, se prevede o reducere a prețurilor instituționale, în special pentru cereale, carne de vită și lapte, reducere compensată prin subvenții inferioare însă pierderilor de venit. Disparitățile existente vor impune în scurt timp elaborarea unei politici de dezvoltare rurală, desprinsă din politica agricolă comună, cu accent pe măsuri structurale și de mediu.

Pentru început, scopul politicii agricole comune era, potrivit prevederilor Tratatului de la Roma, de a spori productivitatea agriculturii, dezvoltând progresul tehnic, asigurând dezvoltarea rațională a producției agricole ca și folosirea optimă a prețurilor de producție, în primul rând a brațelor de muncă; de a asigura un nivel de viață echitabil populației agricole, în special prin ridicarea venitului individual al celor care lucrează în agricultură; de stabilizare a piețelor; de garantare a securității aprovizionării; și de menținere a unor prețuri rezonabile în livrările către consumatori.

Clar și concis sunt jalonate toate coordonatele și direcțiile de implicare și afirmare a politicii agricole comune:

creșterea productivității și producției în agricultură prin utilizarea optimă a factorilor de producție;

asigurarea unui nivel de viață echitabil populației rurale;

stabilizarea piețelor agricole;

garantarea securității alimentare;

asigurarea unor prețuri rezonabile pentru produsele agricole; o miză mai importantă decât alta;

Toate merită a fi reliefate și reținute pentru că mai departe politica agricolă comună nu va face altceva decât să dezvolte, să concretizeze și să readapteze continuu aceste teme în funcție de etapele pe care le parcurge procesul de integrare agrară, de lărgire și perfecționare a pieței agricole comune.

Avantaje și oportunități oferite de extinderea Uniunii Europene

Atât statele membre, cât și statele în curs de aderare împărtășesc acest interes comun, și anume, extinderea.

Extinderea promoveză democrația și libertățile fundamentale a pieței unice și a statului de drept, cu scopul de a aduce prosperitate și siguranță în Europa. Piața unică, aduce beneficii importante precum: siguranța calității bunurilor de consum, prețuri mai mici în diferite sectoare, eliminarea barierelor comerciale etc.

Cu cât procesul de extindere avansează, un număr tot mai mare de persoane se bucură de aceste beneficii.

Tabel nr. 3: Extinderea generează creșterea economică

Sursa: Raportul Comisiei Europene, Extinderea valorilor și normelor europene la mai multe țări, 2015, p.3.

Avantajele lărgirii Uniunii Europene vizează atât latura politică cât și pe cea economică a procesului.

Beneficiile și oportunitățile oferite de extindere depășesc cu mult potențialele obstacole, costuri și riscuri implicate de acest proces. Extinderea este actul de politică externă de cel mai mare succes pe care l-a întreprins Uniunea Europeană. O întârziere a acestui proces sau abandonarea sa, ca urmare a neratificării sale de către oricare din membrii Uniunii Europene, ar constitui un eșec politic major pentru Europa. În plus, acest fapt ar presupune costuri considerabile atât pentru Uniunea Europeană, cât și pentru țările candidate.

Înainte de a preciza posibilele avantaje ale integrării europene, trebuie să subliniem că „aceasta este doar o cale, alături de alte posibile, dar care nu poate fi considerată drept un panaceu, ca o cale de învingere a tuturor relelor din economie”

Conjunctura politică la momentul extinderii Uniunii spre Europa Centrală și de Est este cu totul diferită de peisajul extinderilor anterioare: s-a schimbat realitatea geopolitică internațională, iar problemele cu care se confruntă candidații la aderare și membrii Comunității sunt de o altă natură și mult mai complexe.

Privit la nivel global, bilanțul procesului de extindere este pozitiv. După părerea tuturor participanților la extinderea spre Est, nu există altă alternativă pentru asigurarea păcii și stabilității europene.

Astfel, prin aderarea Ungariei, Poloniei, Republicii Cehe, Sloveniei, Estoniei, Letoniei, Lituaniei și a Slovaciei, Uniunea Europeană și-a întărit pozițiile în regiunea central-europeană, iar aderarea României și Bulgariei a consolidat poziția geostrategică în spațiul danubiano-pontic. În afară de aceasta, prin extinderea spre Est a Uniunii Europene, țările membre precizate mai sus au dezvoltat un stimul politic în promovarea ideii de apartenență europeană geografică, istorică și culturală. În plus, a apărut un spațiu economic cu un număr de cca 470 milioane de oameni – cea mai mare piață unitară din lume care avea să devină cea mai mare putere economică mondială.

Odată cu aderarea, membri Uniunii Europene beneficiază de eliminarea barierelor vamale, iar produsele acestor țări pot pătrunde pe o piață de desfacere imensă. Actualii candidați ar primi acces la o multitudine de programe comunitare și la fondurile corespunzătoare ale acestora, ceea ce ar avea un impact direct asupra modernizării economiilor țărilor aderente, asupra dezvoltării infrastructurii informaționale și îmbunătățirii sistemului de învățămînt și cercetare.

Tabloul descris face mult mai atractivă Uniunea pentru țările restului Europei, determinând participarea acestora la procesul de construcție europeană.

3.4. Strategiile extinderii

Cu privire la această temă s-au lansat numeroase alternative, care aveau ca pivot central fie momentul previzibil al lărgirii Uniunii Europene într-o direcție sau alta, fie viteza cu care se va produce evenimentul și mai ales costurile și câștigurile derivate din acest proces. Precizăm că în această secțiune, ne referim exclusiv la actuala extindere spre Est. Din motivele menționate anterior, o strategie articulată cu privire la raporturile cu țările din Europa Centrală și de Est s-a conturat doar gradual. Au existat, însă permanent mai multe opțiuni teoretice în ceea ce privește variantele de strategii ale extinderii.

Conform Tratatului asupra Uniunii Europene, în principiu, orice țară europeană, având un sistem de guvernare bazat pe principii democratice poate candida pentru a deveni membră a Uniunii. Din această prevedere nu rezultă clar ce înseamnă a fi european. Este în general acceptat că pachetul de criterii pentru a fi considerat european este un mix de particularități istorice, geografice, culturale dar nu există reguli foarte clare. Într-o lume ideală, orice nou membru al Uniunii Europene ar trebui să îndeplinească următoarele condiții:

suficient de prosper și capabil să aducă o contribuție netă la bugetul comunitar;

democratic, în sensul de a avea o tradiție în ce privește pluralismul politic și alternanța de guvernare;

să aibă un sistem al proprietății private și o economie de piață funcțională;

să aibă cât mai puține probleme sectoriale dificile, care să solicite restructurare și retehnologizare, proces care implică resurse substanțiale.

Astfel, pentru Uniunea Europeană, va deveni destul de dificilă implementarea de politici sectoriale pe baze comune sau uniforme cu noi actori mai puțin antrenați la acest demers. De asemenea, vor apărea rapid o serie de solicitări de fonduri structurale sau pentru dezvoltarea regională, care vor face presiuni asupra bugetului comunitar. Și pentru țările est-europene, o integrare rapidă va da o dimensiune greu de suportat șocului generat de liberalizarea comerțului cu mărfuri și a circulației factorilor de producție și de multiplele efecte de creare și deviere de comerț la care vor fi supuse economiile lor. De asemenea, „în cazul unei strategii de aderare rapidă, unele țări riscă să piardă cursa pentru integrare, rămânând în așteptare o perioadă greu de precizat”. O altă problemă ridicată de acest tip de strategie este cea a etapelor și modalităților concrete necesare punerii în practică a procesului.

Pentru a înțelege argumentul din perspectiva dimensiunii temporale, este suficient să prezentăm intervalul de timp care s-a scurs între semnarea acordurilor de liber schimb și lansarea spre etapa Uniunii Economice și Monetare. Astfel, acest interval a fost de 26 de ani pentru Finlanda, Austria și Suedia, care au semnat acorduri de liber schimb în 1972, respectiv 1973; 19 ani pentru Spania; 26 de ani pentru Portugalia și 38 de ani pentru Grecia; 16 ani pentru Marea Britanie, Danemarca și Irlanda, primii veniți la lărgirea Comunității. Adăugăm că traseul temporal pentru statele fondatoare ale Comunității Economice Europene a fost de 41 de ani și a fost presărat cu numeroase redefiniri ale coeficientului de integrare pe care îl pot suporta economiile lor. „O aderare în varianta optimistă, a țărilor estice, în anul 2004, ar pulveriza toate aceste recorduri de viteză”.

Argumentele în favoarea unei astfel de strategii de integrare rapidă sunt, însă, la fel de numeroase și cu valoare practică. În realitate, s-a demonstrat că o convergență economică sporită este mult mai probabil să se realizeze în condițiile în care economia respectivă este integrată pe deplin în Uniune și poate astfel beneficia de politicile comune și de oportunitățile Pieței Unice. Cazul Spaniei sau cel al Irlandei sunt exemplificative în acest sens.

Și în ipoteza aplicării acestei strategii, apare ca necesară utilizarea experienței integrării în etape acumulate la nivelul Uniunii Europene. O astfel de primă etapă presupune liberalizarea completă a comerțului cu produse industriale. A doua etapă o reprezintă accesul treptat al țărilor candidate la Piața Unică. Aceasta presupune în principal atenuarea protecției de orice fel și armonizarea politicilor în domeniul concurenței, croind o nouă arhitectură a unui spațiu economic european.

Strategia integrării cu mai multe viteze (cu geometrie variabilă)

Fundamentele economice reale și particularitățile sectoriale ale țărilor din centrul și estul european, incertitudinile cu privire la lungimea perioadelor de tranziție, ezitările și jumătățile de măsură în strategiile de creștere economică, nonviabilitatea excepțiilor de la regulile consacrate, au adus în discuție și varianta integrării cu geometrie variabilă. De altfel, o astfel de posibilitate a fost luată în calcul la nivel comunitar și din rațiuni strict interne ale Uniunii Europene, existând grade diferite de integrare și între actualele state membre.

Acceptarea, chiar și de principiu, a acestei alternative ar conține riscul plasării acestor țări de la început într-o poziție periferică, definită eventual prin participarea la uniunea vamală, participarea limitată la câteva din politicile sectoriale comunitare, beneficierea ajustată de fondurile structurale și chiar participarea la vot, însă în probleme de importanță marginală. În realitate, însă, o astfel de evoluție nu se întrevede. Cel puțin nu în forma vehiculată în literatura de specialitate.

Extinderea conține în sine avantaje reciproce pentru statele membre și cele candidate, efecte care sunt deja evidente. Pe termen mediu și lung Țările Europei Centrale și de Est pot oferi o importantă piață pentru „produsele celor 15”, un teren favorabil plasamentelor investiționale eficiente și o sursă ieftină și înalt calificată de forță de muncă. Aceste avantaje reale, nu doar potențiale, reprezintă profitul pe care poate conta Uniunea Europeană, dacă va crea, prin aderare, premisele conformării acestor economii la criteriile comunitare de integrare.

Pe de altă parte, există deja instrumentul unei flexibilizări a cooperării intracomunitare, prevăzut în Tratatele constitutive: cooperarea consolidată. Aceasta constituie în prezent fundamentul unei cooperări și grade de integrare diferite chiar între actualii membri, fără ca aceasta să însemne o Europă cu mai multe viteze.

Bilateralismul „hub and spoke” (butuc și spițe; centru-periferie)

Un alt scenariu exersat de analiștii fenomenelor de integrare cu componentă estică este și acesta al unui model radical de tipul centru – periferie sau mai bine cunoscut ca modelul european al „cercurilor concentrice”. A fost analizat pe larg, prin prisma efectelor și acest tip de regionalizare comercială și economică. Acest scenariu al centrului („hub”) aflat în relație de integrare economică cu razele, este mai mult decât nimic dar departe de a fi un deziderat acceptabil de către economiile periferice („spoke”).

Ca principiu general, un grad mai înalt de liberalizare comercială experimentată pe axa Est – Vest este un proces deosebit de binevenit. Liberalizarea piețelor și deschiderea economiilor, lansate ca deziderat atât în Acordurile Europene, cât și în acordurile comerciale dintre țările din Centrul și Estul Europei și țările membre ale AELS, vor permite forțelor pieței să acționeze mai direct și mai eficient, ceea ce se va reflecta pozitiv în efectele de alocare a factorilor de producție.

Cele trei strategii alternative de lărgire discutate și potențial fezabile pot fi grupate în mai multe modele.

Diferențele de dezvoltare între țările din Europa Centrală și de Est și posibilitatea atenuării decalajelor economice, paralel cu capacitatea de a obține un nivel adecvat de organizare legislativă și instituțională sugerează că în viitor se poate aplica modelul de aderare treptată a unor grupuri de țări. Astfel, în funcție de potențialul economic și criteriile de armonizare, țările candidate pot fi împărțite în mai multe grupuri. Primul, cel mai avansat poate adera cât mai repede posibil, iar celelalte după o perioadă mai lungă de pregătire. Pentru aplicarea corectă a acestei alternative ar trebui ca criteriile de aderare să fie identice pentru toți candidații iar Uniunea Europeană să ofere garanții cu privire la fermitatea lărgirii pentru al doilea val. Un astfel de model are avantajul că criteriile de aderare sunt clar precizate și sunt acordate garanții ferme că nici o țară candidată nu va fi exclusă de la proces.

Un astfel de model nu este lipsit de probleme și dificultăți, în primul rând, oricât de omogen ar fi grupul celor aleși, țările participante nu îndeplinesc în egală măsură cerințele aderării. Pentru a face acceptabil modelul, devine necesară definirea cerințelor aderării de așa manieră încât să se evite insuficienta pregătire a unor țări, ceea ce ar întârzia aderarea întregului grup. De asemenea, concurența între țările din Europa Centrală și de Est pentru a îndeplini criteriile, poate conduce la o scădere considerabilă a înclinației spre dezvoltarea cooperării economice și politice intraregionale.

Pe de altă parte, accentuarea concurenței poate genera rezultate mai bune în dezvoltarea și armonizarea sectorială. Această eșalonare pe valuri de integrare poate accentua reacția nefavorabilă în grupul al doilea de țări, în special în acele domenii legate de aplicarea ajustărilor cerute de aderare ce se anunță relativ îndepărtată. Aderarea pe valuri poate încetini eforturile de ajustare structurală în țările calificate pentru primul val, ca urmare a sentimentului că ele au fost deja acceptate ca membre ale Uniunii Europene.

Conceptul de aderare graduală în două etape se poate, însă, dovedi foarte dificil de acceptat din punct de vedere politic chiar în țările membre ale Uniunii Europene. Tratatele de aderare trebuie ratificate de fiecare parlament național. În condițiile în care extinderea – și mai ales cea spre Est – este un demers costisitor, un astfel de demers nu poate fi sustenabil politic decît dacă se aplică, în măsura posibilului, abordarea „big-bang”-ului. Un argument în acest sens îl reprezintă recomandarea ultimului Raport al Comsiei Europene.

Al doilea model pare a fi cel al aderării parțiale, ceea ce ar însemna ca noii membri să participe doar la anumiți piloni ai procesului de integrare (economic, politic, de securitate). Eventuala utilizare a unui astfel de model ar impune redefinirea integrală a procesului de lărgire a Uniunii Europene și nu este fezabilă în acest moment. În cazul redefinirii procedurilor de aderare, etapele aderării treptate ar putea fi: aderarea la politica externă și de securitate; aderarea la piața unică internă; deplina aderare cu participarea la o uniune economică și monetară. Modelul pare indezirabil atât din punctul de vedere al politicienilor din țările din Europa Centrală și de Est cât și al țărilor membre ale Uniunii Europene. Într-un astfel de model de lărgire actualele criterii de aderare se pot transforma din stimulente ale procesului în modalități de excludere a unor țări de la procesul de aderare pe o anumită perioadă de timp.

Un al treilea model se poate fundamenta pe aceleași criterii folosite de pregătirea țărilor membre ale Uniunii Europene pentru a participa la etapa a treia a Uniunii Economice și Monetare

Un astfel de model de lărgire centrat pe criterii de convergență poate fi bazat pe un panel determinat de cerințe ce trebuie îndeplinite înainte de aderare și pe un calendar clar de timp de îndeplinire a criteriilor. Lista criteriilor poate fi mai detaliată decât cea utilizată pentru participarea la Uniunea Economică și Monetară. Pe de altă parte, ea ar trebui să nu fie prea analitică și să conțină doar criterii cuantificabile, înainte de lansarea listei de criterii, ca instrument de măsurare a nivelului de pregătire a unei țări pentru aderare, trebuie procedat la uniformizarea nivelului de comparabilitate și relevanță a informațiilor.

3.5. Coordonatele extinderii Uniunii Europene spre Europa Centrală și de Est.

În strategia integrării, conceptul cheie a devenit convergența: convergența nominală, pentru îndeplinirea criteriilor de participare la moneda unică; convergența reală, pentru crearea unei zone monetare optime. Pe ansamblu, convergența politicilor și resurselor spre realizarea Uniunii Economice și Monetare a fost făcută în baza unei logici cumulative de aprofundare a integrării economiilor membre, în vederea unificării politice.

„Relațiile cu țările Europei Centrale și de Est (TECE) se prefigurau ca relații de cooperare diferențiată, conform acordurilor bilaterale și multilaterale încheiate”.

Strategia Uniunii Europene, prin perspectiva extinderii, a fost modificată prin prisma evenimentelor precum opțiunea țărilor socialiste de prientare economică și politică către modelul occidental și a schimbarea regimurilor politice din centrul și estul continentului.

”Considerată imediat, atât în Vest cât și în Est, ca prioritate politică, extinderea a fost imaginată ca un proces rapid și global, posibil de finalizat până la începutul noului mileniu”.

Astfel, coordonatele esențiale ale strategiei de integrare pe continentul european sunt extinderea și aprofundare. Criteriile de aderare definite la Copenhaga stau la baza strategiei de extindere și principiul egalității de tratament. Consiliul european de la Madrid (dec. 1995) urmărește de la deschiderea până la derularea negocierilor, să se decidă în baza evaluării Comisiei, daca statul candidat respectă criteriile de la Copenhaga. În decembrie 1997, Consiliul european lansa oficial procesul de extindere.

„Mobilurile integrării europene – nevoia unei noi autodefiniri, dorința de stabilitate și pace, de libertate și liberă circulație, promisiunea bunăstării economice, speranțele legate de exercitarea comună a puterii politice și militare – au generat un proces accelerat, dar nelipsit de contradicții”.

Integrarea poate fi privită ca un proces de durată, conform următoarei scheme:

Tabel nr 5: Etapele integrării europene

Sursa: Erna Domokos, Katana Levente, Pași către integrarea europeană,București, Editura Expert, 2002, p.9.

3.6. Situații dificile în procesul de extindere

Procesul de extindere a Uniunii Europene a întâmpinat o serie de obstacole precum: criza economică, incluziunea socială, libertatea de exprimare și a mass-mediei.

Criza economică

Aceasta a afectat toate țările implicate în procesul de aderare. Cu toate acestea, impactul crizei a fost diferit, în funcție de structura economică a fiecărei țări. În momentul izbucnirii crizei economice, Albania, Kosovo și Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei au fost țările cel mai puțin afectate, deoarece economia lor depindea într-o mai mică măsură de exporturi, iar piețele lor interne au făcut față crizei. În schimb, Croația, Serbia și Turcia, care erau mai integrate în piața mondială, au fost foarte afectate. Muntenegru a primit o grea lovitură, din cauza dependenței sale de finanțarea externă și de un număr redus de sectoare. În Bosnia și Herțegovina, impactul crizei a fost accentuat de politici fiscale prociclice, cu un buget cu un procent ridicat de subvenții și transferuri sociale în buget. Deși țările din Balcanii de Vest au pus în aplicare măsuri de austeritate fiscală, printre care reechilibrarea bugetului, acestea nu au fost însă suficiente pentru a preveni o adâncire a deficitelor bugetare, Islanda, Serbia, Kosovo și Bosnia și Herțegovina fiind nevoite să recurgă la sprijinul FMI. În aceste condiții, Uniunea a furnizat sprijin pentru atenuarea impactului crizei, asistența pentru preaderare (IPA-Instrumentul de asistență pentru preaderare) fiind reprogramată pentru a sprijini investițiile în infrastructură și competitivitate.

Conform strategiei de extindere prezentată de Comisia Europeană, pentru a ajunge la rate de creștere durabile și la o adevărată convergență, vor fi necesare noi reforme structurale și politici fiscale prudente. Sursele interne de creștere trebuie exploatate mai eficient, pentru a îmbunătăți capacitatea de producție, crearea de locuri de muncă și competitivitatea, fiind necesară sporirea volumul investițiilor interne și străine în proiecte complet noi („greenfield”), în special în activități orientate spre export. Pentru a spori volumul investițiilor interne și străine, guvernele trebuie să îmbunătățească mediul de afaceri, aceasta însemnând sporirea eficienței administrației publice și a independenței sistemului judiciar, eliminarea obstacolelor informale în calea comerțului și consolidarea statului de drept. Asigurarea unor finanțe publice solide și sustenabile este crucială pentru țările implicate în procesul de aderare, acesta fiind un aspect esențial al pregătirii în vederea aderării la Uniunea Europeană. Experiența recentă a demonstrat interdependența economiilor europene și potențialul destabilizator al unor dezechilibre majore, chiar și în economii de mici dimensiuni.

Incluziunea socială

Criza economică a avut un impact negativ asupra bunăstării sociale în țările implicate în procesul de aderare, grupurile vulnerabile, inclusiv minoritățile, comunitățile defavorizate și persoanele cu handicap, fiind deosebit de afectate. Prin urmare, Comisia Europeană sprijină țările implicate în procesul de aderare în încercările de a îmbunătății condițiile de trai ale grupurilor vulnerabile. Mai mult, Comisia, prin intermediul IPA, oferă sprijin grupurile vulnerabile prin îmbunătățirea serviciilor de ocupare a forței de muncă și a serviciilor sociale și prin educație.

. În ceea ce privește situația Croației, a fost realizat un Memorandum ce vizează incluziunea socială, oferind un plan de acțiune în acest domeniu.

Au fost adoptate măsuri de către statele aflate în proces de aderare, cu privire la problemele relatate mai sus, însă sunt necesare eforturi suplimentare în acest sens, statele respective trebuind să ia în considerare posibilitatea stabilirii unor obiective explicite și ambițioase în ceea ce privește ocuparea forței de muncă, educația și reducerea sărăciei în comunitățile defavorizate, în special în cazul romilor.

Libertatea de exprimare și a mass-mediei

În majoritatea țărilor implicate în procesul de extindere, libertatea de exprimare și a mass-mediei, care este o parte integrantă a oricărui sistem democratic, constituie în continuare un motiv de îngrijorare. Printre provocările legate de libertatea de exprimare și mass-media se numără imixtiunile politice, care se manifestă și la nivelul sistemului juridic, presiunea economică, influențarea mass-mediei prin criminalitate și corupție și protecția insuficientă a jurnaliștilor împotriva hărțuirii sau chiar a atacurilor violente. Într-o serie de țări implicate în procesul de aderare, punerea în aplicare globală a legislației în domeniul mass-media nu este satisfăcătoare. În consecință, este esențial ca țările implicate în procesul de aderare să garanteze deschiderea și pluralismul mass-mediei pentru ca jurnalismul să aibă o abordare critică și independentă. Drept urmare, Comisia și-a propus să monitorizeze îndeaproape evoluția acordurilor existente și a dialogurilor structurate cu țările implicate în procesul de aderare și să continuue să integreze aceste elemente în negocierile de aderare, în special în capitolul privind sistemul judiciar și drepturile fundamentale. Totodată, Comisia va identifica prioritățile și va încuraja eforturile guvernelor de a atinge standardele europene în domeniul libertății de exprimare. În acest scop, va fi consolidată cooperarea cu țările partenere și cu organizațiile internaționale relevante, în special cu Consiliul Europei și cu Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa. Se va consolida în continuare dialogul cu jurnaliștii și cu asociațiile de jurnaliști.

3.7. Actualul proces de extindere a Uniunii Europene

În contextul unei Uniuni extinse la 28 de state membre, având convingerea că extinderile succesive au reprezentat un succes atât pentru Uniunea Europeană, cât și pentru statele membre care au aderat, contribuind în acest fel la stabilitatea, dezvoltarea și prosperitatea întregii Europe, liderii statelor membre au considerat că acest proces trebuie să continue, reușita viitoarei extinderi asigurând Uniunii posibilitatea să răspundă mai bine la numeroasele provocări cu care se confruntă.

Pe agenda de extindere a Uniunii Europene figurează Balcanii de Vest, Turcia și Islanda. Toate statele membre ale UE au confirmat că aceste țări au „vocație europeană”. Cu alte cuvinte, ele ar putea adera la UE dacă îndeplinesc toate condițiile necesare. Procesul de extindere cuprinde mai multe etape. Albania, fosta Republică iugoslavă a Macedoniei, Islanda, Muntenegru, Serbia și Turcia sunt țări candidate. Sunt în curs de desfășurare negocieri de aderare cu Muntenegru, Serbia și Turcia. De asemenea, Comisia a recomandat deschiderea negocierilor de aderare cu fosta Republică iugoslavă a Macedoniei. Negocierile de aderare cu Islanda au fost suspendate în 2013, la cererea acesteia. Bosnia și Herțegovina și Kosovo sunt țări potențial candidate.

Fig. Nr. 2 : Țări candidate și potențial candidate

Sursa: Raportul Comisiei Europene, Extinderea valorilor și normelor europene la mai multe țări, 2015, p.6.

CAPITOLUL IV

STUDIU DE CAZ : ANALIZA PROGRESELOR ÎNREGISTRATE ÎN BALCANII DE VEST

.

Scurt istoric

Potrivit lui Cristea Darie în cartea ”Balcanii- concept și imagine. O metaforă substituită realității”, Republica Federativă Iugoslavia,formată din republicile: Slovenia, Croația, Bosnia și Herțegovina, Macedonia, Serbia și Muntenegru, reprezenta în secolul XIX o comunitate aparent stabilă, cu o populație de peste 20 de milioane de locuitori multiculturali.

Republica Federativă Iugoslavia,era un stat comunist, cu trăsături totalitare specifice având în frunte pe conducătorul Tosip Broz Tito. Conform Înțelegerii de la Ialta, s-a convenit o influență egală (50%-50%) a URSS și a aliaților occidentali.

În anul 1980, anul morții lui Tito, situația în Iugoslavia a început să se schimbe treptat, atât pe plan economic, au apărut decalaje economice, cât și pe plan politic, creând nemulțumiri la nivelul republicilor, culminând cu războiul din 1991 ce a condus la destrămarea comunității. Republica Federativă Iugoslavia a încetat să mai existe, fostele republici federale proclamându-și independența și suveranitatea.

Starea de război a atins cotele expansiunii și intensificării în momentul care s-a produs destrămarea Iugoslaviei, în condițiile în care aceasta era aptă de a participa la fenomenul de dizolvare a regimurilor totalitare prin intermendiul fenomenului de unificare și integrare a Uniunii. Extinderea Uniunii Europene cu noi state din Balcanii de Vest aduce avantaje precum: combaterea deficitului economic prin alocarea de fonduri europene, dezvoltarea pieței economice prin intermediul forței de muncă a imigranților din noile state etc.

În prezent, din statele vest-balcanice, Croația a fost prima care a devenit membră UE, de la 1 iulie 2013, Muntenegru, Serbia, Macedonia și Albania au fost acceptate oficial ca state candidate, dintre care Serbia și Muntenegru se află în proces de negociere privind aderarea, iar Kosovo și Bosnia- Herțegovina sunt statele potențial candidate.

Luând în considerare trecutul Balcanilor de Vest, voi analiza progresele actuale a două state din regiune din perspectiva UE. Voi compara situația Croației, actuală membră UE, cu situația Bosniei și Herțegovina, stat potențial candidat la UE.

Odată cu destrămarea Iugoslaviei,în anul 1991, UE și-a propus să facă posibilă integrarea statelor vest-balcanice în UE și să promoveze pacea și stabilitatea în această regiune.

Mai târziu, în anul 1999, UE lansează procesul de stabilizare și asociere ( PSA), pentru o mai bună relaționare între UE și statele regionale. Tot atunci, întocmește Pactul de Stabilitate, și iau naștere acordurile de stabilizare și asociere (ASA), ce conțineau prevederi legate de schimbul liber cu aceste state dar și cooperarea politică și economică. Scopul principal al PSA cu privire la Balcanii de Vest este realizarea cooperării dintre statele regionale, care să vizeze dezvoltarea din mai multe domenii de activitate.

Zona Balcanilor de Vest, se află în continuu progres în ceea ce privește procesul de integrare europeană. Ideea de progres în țările vest-balcanice a apărut în momentul în care acestea au decis să își asume identitatea europeană, mai exact, în contextul destrămării Republicii Federative Iugoslavia, în urma războaielor și conflictelor din anii ’90. O perspectivă europeană asupra acestor state reprezenta drumul cel mai sigur către consolidarea democrației și a stabilității în regiune, aspect ce se afla și în interesul Europei.

Un aspect interesant în urma destrămării Fostei Republici Federative Iugoslavia, este faptul că după lupta pentru separare, care a durat câțiva ani, s-a dorit reunirea și schimbarea centrului de putere la Bruxelles, mai exact integrarea în UE.

Consiliul European și-a arătat interesul față posibilitatea integrării în UE a statelor din Balcanii de Vest la reuniunea sa de la Salonic din anul 2003, confirmând trei ani mai târziu, că Uniunea Europeană reprezintă viitorul Balcanilor de Vest, în momentul în care vor îndeplinii anumite condiții precum criteriile de aderare și condițiile procesului de stabilizare și asociere.

Corupția și crima organizată sunt două probleme cu care țările vest-balcanice s-au confruntat pentru o perioadă îndelungată, reușind să facă progrese în acest domeniu cu ajutorul fondurilor UE. Astfel, progresul colaborării la nivel de poliție și justiție în interiorul regiunii dar și între regiune și UE, a dus la îmbunătățirea dezvoltării generale a regiunii. De asemenea, statele membre au oferit asistență statelor din Balcani în ceea ce privește îmbunătățirea strategiilor de securitate.

Integrarea europeană a Balcaniilor de Vest reprezintă un interes atât pentru Uniunea Europeană, cu scopul extinderii ,cât și pentru statele vest-balcanice, cu scopul de a combate problemele cu care se confruntă dar și ajutorul primit în procesul de democratizare.

Pentru a fi face posibilă aderarea la UE, statele vest-balcanice trebuie să îndeplinească anumite criterii de aderare, impuse de Uniune. În procesul de aderare, UE dar și statele membre analizează situația țărilor care vor să adere, urmând să ia decizia dacă aceste sunt compatibile sau nu. Ulterior, decizia aparține Consiliului Europen, dar numai cu avizul în prealabil a Comisiei Europene.

Mai mult, țările aflate în derularea procesului de aderare beneficiază de asistență din partea Uniunii, privind dezvoltarea pe mai multe planuri de activitate precum dezvoltare regională, dar și de sprijin economic oferit de UE, asistență financiară, prin intermediul IPA, pentru a ajuta țările candidate să pună în aplicare normele europene și să consolidere instituțiile statului în mod democratic. De la destrămarea Iugoslaviei până în prezent, Uniunea Europeană a oferit statelor vest-balcanice asistență de peste 16 miliarde de euro, fiind recunoscută ca una dintre cele mai substanțiale asistențe oferite de UE.

Conform studiului realizat de asistent universitar drd. Mihaela Stănciuleanu de la Universitatea Pitești, Problematica Balcanilor de Vest și implicațiile acesteia asupra liberei circulații în spațiul counitar, Balcanii de Vest, au fost receptați de către Uniunea Europană ca fiind o zonă vulnerabilă în ceea ce privește domeniul securității, astfel UE creează politica de cooperare regională în Balcani. De aceea, în cazul ajutorului oferit de UE acestei regiuni, inițiative multiple au fost îndreptate către combaterea criminalității și a securizarii zonei. Mai mult, aceste aspecte puteau afecta și siguranța Uniunii, deoarece crea sentimentul de insecuritate pentru statele membre aflate în vecinătatea statelor vest-balcanice.

Țările vest-balcanice au arătat interes față de acestă politică de cooperare regională, prin urmare reprezintă un prim pas spre progres, prin dorința de rezolvare a problemelor existente.

O altă problemă majoră în cazul statelor vest-balcanice a reprezentat traficul de droguri și ființe umane înspre UE, care aduce un profit anul de aproximativ 10 milioane de dolari.

Progrese în acest sens s-au produs în momentul în care statele au dorit atingerea standardelor și îndeplinirea normelor europene, odată cu aderarea stateleor la UE, ce vizează buna funcționare a sistemului de justiție.

S-au realizat progrese cu privire la structurarea și funcționarea administrației, mai ales prin înființarea unui Oficiu al Serviciului Public și crearea unor administrații regionale descentralizate. Au apărut întârzieri în implementarea Legii Serviciului Public. Buna funcționare a auto-administrației poate fi împiedicată deoarece transferul competențelor de la nivelul central la cel regional nu merge mână în mână cu descentralizarea fiscală. Alte măsuri importante au fost luate pentru a întări independența justiției. Mai precis, s-a adoptat o legislație de bază și s-a înființat un Consiliu Juridic. Noua legislație și noile instituții trebuie folosite din plin pentru a garanta imparțialitatea profesională și neutralitatea politică a justiției.

Se poate observa un progres în lupta împotriva corupției, care rămâne un motiv serios de îngrijorare; corupția poate fi combătută prin implementarea în continuare a planurilor de acțiune relevante și prin stabilirea unor coduri etice pentru sectorul public. Aceste eforturi trebuie continuate în viitor..

În special legislația și administrația au fost întărite pentru a lupta împotriva traficului de ființe umane. S-a adoptat o nouă lege a Azilului, care prevede, între altele, înființarea unui organism independent care să acționeze ca o a doua instanță în procedura de azil. Eforturi considerabile s-au realizat în dezvoltarea și punerea în practică a unor metode de a proteja drepturile minorităților. Mai precis, Oficiul Guvernamental Plenipotențiar pentru Problemele Romilor a fost întărit și s-a elaborat o strategie relevantă sprijinită de creșterea mijloacelor financiare alocate. Aceste eforturi trebuie continuate și întărite, ele reprezentând o prioritate pentru a combate în mod eficient discriminarea și a îmbunătății condițiile de viață ale comunității romilor. Adoptarea unei legislații antidiscriminatorii mai largi ar reprezenta un pas important înainte în această privință. S-a realizat stabilitatea macroeconomică, reformele au fost accelerate și angajamentele autoritățiilor față de cerințele economice ale aderării la Uniunea Europeană au fost respectate.

Prin urmare, s-a tras concluzia că Balcanii de Vest prezintă o economie de piață funcțională. Continuarea pe calea actualei reforme ar permite acesteia să facă față presiunii concurenței și forțelor de piață din cadrul Uniunii.

Pot fi aduse îmbunătățiri situației macroeconomice, unde sunt necesare măsuri urgente pentru a reduce deficitele atât fiscale cât și de cont curent. Reformele în domeniul cheltuielilor, în special în domeniile pensiilor, sănătății, subvențiilor și garanțiilor sunt esențiale. Problema șomajului necesită o întreagă gamă de reforme structurale, inclusiv eliminarea efectelor descurajatoare din sistemul de protecție socială și o legislație a muncii mai flexibilă. Supravegherea sectorului financiar poate fi întărită în continuare. Implementarea eficientă a cadrului legal pentru o economie de piață trebuie și ea îmbunătățită în continuare.

Din punctul de vedere al lui Vasile Leca în Balcanii de Vest în umbra evenimentelor, regiunea vest-balcanică a făcut progrese importante în armonizarea legislativă și tot mai mult în întărirea capacității administrative. Slăbiciunile structurale care persistă într-o serie de domenii ca dreptul companiilor, politica transporturilor, mediul și controlul financiar au fost continuu remediate în mare măsură.

Per total, Balcanii de Vest au realizat un grad ridicat de aliniere la acquis în multe domenii și este avansată rezonabil în realizarea unei capacități administrative adecvate, necesară implementării acquis-ului într-un număr mare la libera furnizare de domenii, deși rămân de făcut eforturi în continuare. Pentru a reduce decalajele rămase, s-a convenit asupra unor planuri detaliate cu deosebire în cursul negocierilor și în Planul de Acțiune.

În privința pieței interne, a atins un grad bun de armonizare și este relativ avansată în crearea capacităților administrative adecvate. În privința liberei circulații a bunurilor, armonizarea este în majoritate încheiată și capacitatea administrativă creată. Organismele de standardizare și acreditare slovace funcționează bine.

Accentul trebuie pus pe transpunerea acquis-ului privind produsele alimentare și pe întărirea structurilor administrative aferente. În special este nevoie de crearea unei infrastructuri adecvate de supraveghere a pieței și trebuie de asemenea întărite structurile legate de achizițiile publice. În domeniul liberei circulații a persoanelor, unde pregătirile sunt în general avansate, trebuie încheiată armonizarea legislației de recunoaștere reciprocă a calificărilor, iar capacitățile administrative de coordonare viitoare a sistemelor de securitate socială trebuie și ele întărite.

În privința agriculturii, zona este înaintată în transpunerea și implementarea acquis-ului. Mai ales în cursul ultimului an, s-a realizat o bună armonizare legislativă în sectoarele veterinar și fitosanitar. Întărirea structurilor administrative necesită atenție în continuare. Se cer eforturi pentru crearea și buna funcționare a posturilor de control la frontieră, iar unitățile de procesare a alimentelor trebuie modernizate. Eforturi serioase trebuie depuse pentru înființarea unui Sistem Integrat de Administrație și Control (IACS). S-a stabilit un calendar pentru a remedia defecțiunile identificate legate de IACS.

Armonizarea legislativă și pregătirea administrativă în domeniul energiei este avansată. Capacitățile administrative totale necesită întărire în continuare.

În politica transporturilor, a ajuns la un grad ridicat de armonizare cu acquis-ul și a luat măsuri importante de întărire a capacităților administrative. Armonizarea, în special în domeniul transportului feroviar și fluvial intern, trebuie încheiată.

Armonizarea în domeniul telecomunicațiilor și tehnologiilor informației a atins un nivel ridicat și structurile administrative sunt în curs de a fi implementate, deși sunt necesare încheierea armonizării legislative și întărirea structurilor administrative, precum și separarea adecvată a funcțiunilor operaționale și de reglementare. Se așteaptă în viitor valuarea implicațiilor economice și o implementare completă a acquis-ului privind serviciile universale.

În domeniul politicii sociale și a ocupării, Balcanii de Vest au avansat în armonizarea legislativă. Structurile administrative sunt în majoritate create, deși necesită o întărire ulterioară. Există nevoia de a coordona supravegherea și punerea în practică a acquis-ului privind sănătatea și securitatea. Pregătirile administrative pentru managementul viitor al Fondului Social European se cer întărite. S-a realizat armonizarea cu acquis-ul în domeniul politicii regionale și cooordonării instrumentelor structurale, dar structurile administrative efective au fost create numai într-o măsură limitată.

Este neceasar ca statele vest-balcanice să asigure funcționarea deplină a structurilor administrative în vederea garantării unei implementări predictibile și uniformă a acquis-ului. O atenție deosebită trebuie acordată structurilor necesare implementării acelei părți a acquis-ului și care va fi aplicabilă doar la aderare, în special în privința managementului eficient și corect al fondurilor Uniunii Europene.

Ținând cont de progresul realizat de la Raportul-Opinie, de nivelul de armonizare și capacitate administrativă, precum și de bilanțul pozitiv în implementarea angajamentelor luate în cursul negocierilor, Comisia consideră că statele din Balcanii de Vest vor putea să-și asigure obligațiile de țări membre în conformitate cu calendarul de aderare stabilit.

Potrivit Strategiei de dezvoltare a Comisiei prezentate Parlamentului și Consiliului 2014-2015,procesul de extindere al Uniunii Europene și obținerea de progrese în regiunea Balcanilor de Vest este determinat de mai mulți factori precum:

Importanța administrației publice și a statului de drept, ca și condiție în procesul de aderare la Uniunea Europeană, domeniu ce implică lupta împotriva corupției și a crimelor organizate și cooperarea regională;

Libertatea de exprimare a mass-mediei, element important ce se regăsește în criteriile de aderare de la Copenhaga;

Stabilizarea și asocierea prin bunele relații de vecinătate și cooperare regională,privind problematica multiculturalității etnice;

Extinderea rețelelor de energie și transport;

Luând în considerare acești factori, voi face o analiză comparativă a două state din regiunea Balcanilor de Vest,axată pe progrese, și anume comparația dintre progresele înregistrate în Croația și progresele înregistrate în Bosnia și Herțegovina. Voi încerca să evidențiez beneficiile și progresele impulsionate de UE.

În Croația, în ceea ce privește statul de drept și ascensiunea democrației, acestea s-au dezvoltat treptat, încă din perioada precedentă integrării, prin respectarea criteriile de aderare și a aquis-ului comunitar. În prezent,instituțiile statului funcționează într-un mod eficient și înregistreaza progrese în acest sens, în timp ce în Bosnia Herțegovina, din cauza faptului că populația este foarte diversificată, și din cauza intereselor pe care le prezintă fiecare etnie în parte, nu au putut ajunge la un consens în ceea ce privește stabilirea unui sistem instituțional care să creeze un cadru politic democratic și stabil, astfel progresele pe calea spre UE stagnează.

Sistemul judiciar, reprezintă un alt domeniu în care s-au înregistrat progrese în Croația, prin adoptarea de măsuri în ceea ce privește îmbunătățirea eficacității acestui sistem,precum implementarea a patru camere în ceea ce privește crimele de război, în vederea soluționării dosarelor crimelor de război mai eficient. Situația din Bosnia cu privire la sistemul judiciar, prezintă progrese limitate, principala problemă în acest sens fiind aplicarea strategiei cu privire la crimele de război, multe cazuri aflate în desfășurare sau nesoluționate din cauza lipsei instanțelor juridice.

Un alt aspect important din punctul de vedere al progresului este reprezentat de combaterea corupției. În Croația s-au înregistrat progrese importante prin îmbunătățirea legislației și întărirea rolului autorităților, spre deosebire de Bosnia, unde corupția afectează în continuare diferite domenii, este afectat în special domeniul accesului la piața muncii, eficiența anchetelor și a condamnărilor având un nivel scăzut.

În ceea ce privește respectarea drepturilor omului, Croația a adoptat o serie de măsuri și s-au pus în aplicare legi în ceea ce privește protecția și îmbunătățirea drepturilor omului, de exemplu asistența privind sistemul penitenciar s-au înregistrat progrese în urmărirea situațiilor neplăcute și soluționare lor într-un mod corespunzător,precum utilizarea excesivă a forței de către poliție. În cazul Bosniei, au fost integrate elemente ale legislației internaționale cu privire la drepturile omului, dar în ciuda acestui fapt, actele de intimidare nu au încetat să creeze conflicte.

De asemenea, s-au înregistrat progrese în cazul Croației referitor la libertatea mass-mediei, acestea sunt aspecte prevăzute în legislația croată și sunt în general respectate. Au existat cazuri de intimidare a jurnaliștilor ce doreau soluționarea unor cazuri de corupție și crimă organizată,dar în prezent numărul acestora este tot mai scăzut. Situația din Bosnia, reprezentată de presiunile financiare și politice asupra mass-mediei precum și de scenariile de amenințare și intimidare ajurnaliștilor, este o situație îngrijorătoare în continuare.

Alte aspecte importante privind progresul în aceste țări sunt îndreptate asupra problemei drepturilor femeii și a egalității de gen, în privința căreia Croația a avut progrese destul de limitate, numărul femeilor aflate în șomaj fiind foarte crescut, din cauza situației neschimbate în ceea ce priveește forța de muncă. În Bosnia, a fost promulgată o lege privind protejarea femeilor împotriva actelor de violență, care s-a dovedit a fi ineficientă și și eludată ce necesită îmbunătățiri.

Alte progrese, s-au înregistrat în ceea ce privește protecția și respectarea minorităților și a drepturilor culturale,în Croația, prin afirmarea poziției acestora asumarea de angajamente față de acestea în societatea croată. Mai mult, în vederea susținerii organizațiilor reprezentante ale minorităților s-au acordat fonduri și s-au întărit anchetele polițienești în cazul conflictelor împotriva minorităților și s-a adoptat un plan cu scopul de ocupare a forței de muncă în rândul minorităților .În plus, au fost realizate progrese în domeniul educației minorității rome, unde accentul a căzut pe învățământul preșcolar.În cazul Bosniei, având în vedere relațiile interetnice, s-au înregistrat progrese mimitale în acest sens,crearea școlilor cu secțiuni diferite fiind un moment trecător, o problemă importantă o reprezintă distribuirea copiilor în școli pe criterii etnice și crearea de condiții de trai foarte dificile, discriminatorii față de romii.

Referitor la criteriile economice, Croația reprezintă o economie de piață funcțională, de aici reiese că poate face față presiunii pieței din Uniune, având în vedere programul de reformă, pentru a reduce deficiențe structurale. În anul 2010, economia acestei țări de afla în recesiune, reușind să depășească această etapă în anul 2012, moment în care datoria publică, deficitul și șomajul se aflau în creștere. În ceea ce privește economia, Bosnia și Herțegovina a realizat un număr scăzut de progrese în vederea atingerii scopului, de a avea o economie de piață funcțională, pentru a face față presiunilor pieței Uniunii. În contextul dezechilibrelor externe s-a înregistrat o reluarare moderată a creșterii economice, refacerea ei fiind în continuare fragilă.

Comparația de față, are scopul de a evidenția beneficiile aduse odată cu integrarea în Uniunea Europeană. După cum se poate observa, Croația, actual stat membru UE, a înregistrat un număr mult mai mare de progrese față de Bosnia-Herțegovina, actual stat potențial candidat al UE, în privința căreia s-au înregistrat progrese moderate pe toate planurile.

Odată cu prezentarea anuală privind strategiile de extindere UE, Stefan Fule a declarat:

” Extinderea este un proces în derulare și în pofida crizei economice este o politică benefică — aceasta constituie o parte a soluției.Extinderea este în continuare una dintre cele mai eficiente politici ale UE. Prin abordarea „principiilor fundamentale”, ca de exemplu lupta împotriva corupției, buna guvernanță economică, libertatea de exprimare și mass-media, drepturile omului și protecția minorităților, această politică întărește stabilitatea politică și economică în țările care doresc să adere la UE, precum și în Uniunea Europeană în ansamblu.”

Prin integrarea sa în Uniunea Europeană, la data de 1 iulie 2013, Croația a deschis procesul de extindere în zona Balcanilor de Vest. Totodată, a fost lărgită perspectiva statelor din regiunea Balcanilor de Vest, în ceea ce privește beneficiile aduse de aderarea la uniunea Europeană, cel mai bun exemplu pe care statele din regiune îl pot urma fiind Croația.

Din Balcanii de Vest, în momentul actual, Muntenegru, Serbia, Macedonia și Albania au fost acceptate oficial ca state candidate, Muntenegru și Serbia se află în curs de negociere pentru aderare, iar Bosnia Herțegovina și Kosovo sunt state potențial candidate.

Strategia de preaderare cât și criteriile de aderare de la Copenhaga impuse de UE în vederea integrării de noi state, aduc avantaje pe mai multe planuri încă din momentul începerii negocierilor, UE oferă sprijin pentru ca acestea să poată deveni eligibile integrării.

Voi încerca să analizez o serie de progrese înregistrate în țările aflate în cursul procesului de integrare europeană, prin prisma avantajelor aduse odată cu aderarea acestora la UE.

.

CONCLUZII

Extinderea Uniunii Europene este considerat cel mai ambițios plan reconstrucție europeană, ce se află în derulare continuă.

Rolul principal în ceea ce privește extinderea Uniunii Europene a fost acela de a garanta democrația și asigurarea stabilității statelor membre, precum și consolidarea păcii și combaterea diferitelor probleme .

Procesul de extindere al Uniunii europene reprezintă obiectivul interesul planificat de UE, care pentru a avea succes, toate statele interesate trebuie să își arate angajamentul luat față de UE prin respectarea criteriilor și principiilor impuse de aceasta.

Stablititatea durabilă și dezvoltarea economică sunt printre cele mai importante obiective pe care Uniunea Europeană încearcă să le atingă în cursul procesului de extindere.

Etapele extinderii Uniunii Europene a necesitat eforturi în plan financiar atât din partea Uniunii, cât și din partea statelor care au aderat. În ciuda acestor dificultăți, statele membre au continuat sa își urmărească obiectivele propuse.

Atât statele membre, cât și statele în curs de aderare împărtășesc acest interes comun, și anume, extinderea.

Extinderea promoveză democrația și libertățile fundamentale a pieței unice și a statului de drept, cu scopul de a aduce prosperitate și siguranță în Europa. Piața unică, aduce beneficii importante precum: siguranța calității bunurilor de consum, prețuri mai mici în diferite sectoare, eliminarea barierelor comerciale etc.

Cu cât procesul de extindere avansează, un număr tot mai mare de persoane se bucură de aceste beneficii.

Odată cu aderarea, membrii Uniunii Europene beneficiază de eliminarea barierelor vamale, iar produsele acestor țări pot pătrunde pe o piață de desfacere imensă. Actualii candidați ar primi acces la o multitudine de programe comunitare și la fondurile corespunzătoare ale acestora, ceea ce ar avea un impact direct asupra modernizării economiilor țărilor aderente, asupra dezvoltării infrastructurii informaționale și îmbunătățirii sistemului de învățămînt și cercetare.

Tabloul descris face mult mai atractivă Uniunea pentru țările restului Europei, determinând participarea acestora la procesul de construcție europeană.

În ceea ce privește situația Balcanilor de Vest raportată la extinderea UE, progresul înregistrat de această regiune, atât economic cât și democratic, se datorează cerințelor impuse de UE .

De-a lungul timpului, UE a impulsionat regiunea Balcanilor de Vest spre integrare prin sprijinul oferit prin intermediul politicii de dezvolare regională precum și prin acordul de asistență financiară.

Din dorința îndeplinirii criteriilor de aderare la UE, Balcanii de Vest s-au bucurat de progrese pe mai multe planuri precum: cooperarea regională, libera circulație a persoanelor, serviciilor și mărfurilor, liberalizarea vizelor, democratizarea statului de drept etc.

Prin comparația efectuată se poate observa că progresele înregistrate în Croația, ca stat membru al UE, sunt considerabile în mai multe domenii, pe când progresele din Bosnia-Herțegovina sunt limitate, stagnate sau chiar inexsitente pe anumite planuri.

În concluzie, Uniunea Europeană aduce beneficii majore statelor membre, precum și celor aflate în proces de aderare, iar în urma integrării , Uniunea se bucură de beneficii precum extinderea și aplicarea valorilor pe care le promovează.

Bibliografie

Corpus de texte

ALBU, Comănescu, Radu; CICEO, Georgiana; PĂUN, Adrian-Ciprian; PĂUN, Nicolae, Finalitatea Europei- Considerații asupra proiectului instituțional și politic al Uniunii Europene, Cluj-Napoca, Editura Fundației pentru Studii Europene, 2005;

ALBU, Comănescu, Radu; PĂUN, Nicolae, Instituțiile Uniunii Europene- Evoluții și proiecte de reformă, Cluj-Napoca, Editura Fundației pentru Studii Europene, 2004;

AMATO, G. and Batt, J., The Long-Term Implications of EU Enlargement: The Nature of the New Border, Florence, 1999;

ANDERSON, M. and Apap, J., Striking a Balance between Freedom, Security and Justice in an Enlarged European Union, CEPS policy paper, Brussels, 2002;

AVERY, G. and Cameron, F., The Enlargement of the European Union, Sheffield,1998;

BOGZEANU, Cristina, Rolul NATO și al UE în managementul crizelor din Balcanii de Vest,București, Editura Universității Naționale de Apărare ”Carol I”, 2011;

CICEO, Georgiana; PĂUN, Adrian- Ciprian; PĂUN, Nicolae, Europă Unită, Europa Noastră, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 2003;

CRISTEA, Darie, Balcanii-concept și imagine. O metaforă substituită realității, București, Editura Universității București, 2003;

DĂRĂBUȘ, Carmen, Identitate și comunicare, Baia Mare, Editura Universității de Nord, 2008;

DOMOKOS, Erna; LEVENTE, Katana, Pași către integrarea europeană, București, Editura Expert, 2002, p.9.

FUEREA, Augustin, Manualul Uniunii Europene,București, Editura Universul Juridic, 2004;

HUNTINGTON, Samuel P., Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale,Oradea, Editura Antet, 1997;

IGNAT, Ion, Economie Mondială, Iași, Editura Synopsosion, 1994;

JELAVICH, Barbara, Istoria Balcanilor. Secolul al XX-lea vol 1 și 2,Iași, Institutul European 2000;

LECA, Vasile, Conflictele din spațiul iugoslav: integrarea europeană și dezintegrarea regională. Geopolitica integrării europene, București, Editura Universității București, 2003;

MARCU, Viorel, Drept instituțional comunitar, București, Editura Lumina Lex, 2001;

MANOLACHE, Octavian, Drept comunitar. Instituții comunitare,Ediția a II-a, București, Editura All Beck, 1999;

MIRON, Dumintru; DRĂGAN, Gabriela; PĂUN, Laura; ILIE, Florin; CIBIAN, Mihaela, Economia integrării europene, București, Editura ASE, 2002;

MOCANU, Oana; VOICU, Alina, Analiză comparativă a stadiului negocierilor în vederea aderării la Uniunea Europeană a statelor din Europa Centrală și de Est, București, Editura Secția de Științe Economice, Juridice și Sociologice a Academiei Române,2001;

PASCARIU, Carmen, Gabriela, Politici și piețe agricole, București, Editura Economică, 1999;

PASCARIU, Carmen, Gabriela,Curs de Integrare Europeană, Jean Monnet;

PĂUN, Adrian – Ciprian; PĂUN, Nicolae, Istoria Construcției Europene, Cluj- Napoca, Editura Fundației pentru Studii Europene, 2000;

SAVA, Ionel, Nicu, Zece ani de tranziție în Europa de Est, București, Editura Fundației Culturale Române, 2000;

TAȘCU, Miroslav-Stavre, Curs Instituțiile UE;

TEODOROVA,Maria, Balcanii și balcanismul, București, Editura Humanitas, 2000;

VĂTĂMAN, Dan, Istoria Uniunii Europene, București, Editura Pro Universitaria, 2011.

Jurnale/Reviste

KOK, Wim: ” Extinderea Uniunii Europene, Realizări și provocări, Raport prezentat Comisiei Europene”, 2003;

LECA, Vasile: ”Balcanii de Vest în umbra evenimentelor”, Ispri, septembrie 2012; http://revista.ispri.ro/wp-content/uploads/2012/09/19-27-Vasile-Leca.pdf

STĂNCIULESCU, Mihaela: ” Problematica Balcanilor de Vest și implicațiile acesteia supra liberei circulații în spațiul comunitar”, Annales, octombrie 2007; http://www.uab.ro/reviste_recunoscute/reviste_drept/annales_10_2007/stanciulescu_ro.pdf

VĂTĂMAN, Dan: ” Politica de extindere”, Revista Română de Geopolitică și Relații Internaționale, Vol III, Nr.2/2011.

Broșuri

Raportul Comisiei Europene, ”Extinderea valorilor și normelor europene la mai multe țări”, 2015;

Comisia Comunităților Europene, ”Spre o Uniune extinsă,. Raportul Comisiei Europene privind progresul fiecărei țări candidate în direcția aderării ”, Bruxelles, 9 octombrie 2002, SEC 2002 ;

Comisia Comunităților Europene, ”Spre o Uniune extinsă,. Raportul Comisiei Europene privind progresul fiecărei țări candidate în direcția aderării” , Bruxelles, 9 octombrie 2002, SEC 2002;

Conclusions of the Presidency – Copenhagen, June 21-22 1993, SN 180/1/93 REV 1;

Comunicarea Comisiei către Parlamentul European și Consiliu – ”Strategia de extindere și principalele provocări în perioada 2011-2012”, Bruxelles, 12.10.2011, COM(2011) 666 final.

Comunicarea Comisiei către Parlamentul European și Consiliu, ”Strategia de extindere și principalele provocări în perioada 2010-2011, Bruxelles”, COM, 2010, 660 final.

Surse Web

http://ec.europa.eu/regional_policy/sources/docgener/informat/2014/financial_instruments_ro.pdf

http://europa.eu/about-eu/eu-history/1945-1959/index_ro.htm

http://beta.ier.ro/documente/formare/EU.pdf

http://www.infoeurolider.ro/istoric.php

http://europa.eu.int/comm/enlargement/communication/.pdf

http://ec.europa.eu/economy_finance/international/enlargement/index_ro.htm

http://europa.eu/legislation_summaries/enlargement/western_balkans/e50028_ro.htm

http://www.europarl.europa.eu/ftu/pdf/ro/FTU_6.5.2.pdf

http://www.agerpres.ro/politica/2015/04/27/frunzaverde-serbia-realizeaza-progrese-semnificative-pentru-aderarea-la-ue-si-nato-16-37-19

http://ec.europa.eu/enlargement/archives/pdf/enlargement_process/past_enlargements/communication_strategy/kok_introduction_ro.pdf

http://www.europarl.europa.eu/ftu/pdf/ro/FTU_6.5.2.pdf>

Bibliografie

Corpus de texte

ALBU, Comănescu, Radu; CICEO, Georgiana; PĂUN, Adrian-Ciprian; PĂUN, Nicolae, Finalitatea Europei- Considerații asupra proiectului instituțional și politic al Uniunii Europene, Cluj-Napoca, Editura Fundației pentru Studii Europene, 2005;

ALBU, Comănescu, Radu; PĂUN, Nicolae, Instituțiile Uniunii Europene- Evoluții și proiecte de reformă, Cluj-Napoca, Editura Fundației pentru Studii Europene, 2004;

AMATO, G. and Batt, J., The Long-Term Implications of EU Enlargement: The Nature of the New Border, Florence, 1999;

ANDERSON, M. and Apap, J., Striking a Balance between Freedom, Security and Justice in an Enlarged European Union, CEPS policy paper, Brussels, 2002;

AVERY, G. and Cameron, F., The Enlargement of the European Union, Sheffield,1998;

BOGZEANU, Cristina, Rolul NATO și al UE în managementul crizelor din Balcanii de Vest,București, Editura Universității Naționale de Apărare ”Carol I”, 2011;

CICEO, Georgiana; PĂUN, Adrian- Ciprian; PĂUN, Nicolae, Europă Unită, Europa Noastră, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 2003;

CRISTEA, Darie, Balcanii-concept și imagine. O metaforă substituită realității, București, Editura Universității București, 2003;

DĂRĂBUȘ, Carmen, Identitate și comunicare, Baia Mare, Editura Universității de Nord, 2008;

DOMOKOS, Erna; LEVENTE, Katana, Pași către integrarea europeană, București, Editura Expert, 2002, p.9.

FUEREA, Augustin, Manualul Uniunii Europene,București, Editura Universul Juridic, 2004;

HUNTINGTON, Samuel P., Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale,Oradea, Editura Antet, 1997;

IGNAT, Ion, Economie Mondială, Iași, Editura Synopsosion, 1994;

JELAVICH, Barbara, Istoria Balcanilor. Secolul al XX-lea vol 1 și 2,Iași, Institutul European 2000;

LECA, Vasile, Conflictele din spațiul iugoslav: integrarea europeană și dezintegrarea regională. Geopolitica integrării europene, București, Editura Universității București, 2003;

MARCU, Viorel, Drept instituțional comunitar, București, Editura Lumina Lex, 2001;

MANOLACHE, Octavian, Drept comunitar. Instituții comunitare,Ediția a II-a, București, Editura All Beck, 1999;

MIRON, Dumintru; DRĂGAN, Gabriela; PĂUN, Laura; ILIE, Florin; CIBIAN, Mihaela, Economia integrării europene, București, Editura ASE, 2002;

MOCANU, Oana; VOICU, Alina, Analiză comparativă a stadiului negocierilor în vederea aderării la Uniunea Europeană a statelor din Europa Centrală și de Est, București, Editura Secția de Științe Economice, Juridice și Sociologice a Academiei Române,2001;

PASCARIU, Carmen, Gabriela, Politici și piețe agricole, București, Editura Economică, 1999;

PASCARIU, Carmen, Gabriela,Curs de Integrare Europeană, Jean Monnet;

PĂUN, Adrian – Ciprian; PĂUN, Nicolae, Istoria Construcției Europene, Cluj- Napoca, Editura Fundației pentru Studii Europene, 2000;

SAVA, Ionel, Nicu, Zece ani de tranziție în Europa de Est, București, Editura Fundației Culturale Române, 2000;

TAȘCU, Miroslav-Stavre, Curs Instituțiile UE;

TEODOROVA,Maria, Balcanii și balcanismul, București, Editura Humanitas, 2000;

VĂTĂMAN, Dan, Istoria Uniunii Europene, București, Editura Pro Universitaria, 2011.

Jurnale/Reviste

KOK, Wim: ” Extinderea Uniunii Europene, Realizări și provocări, Raport prezentat Comisiei Europene”, 2003;

LECA, Vasile: ”Balcanii de Vest în umbra evenimentelor”, Ispri, septembrie 2012; http://revista.ispri.ro/wp-content/uploads/2012/09/19-27-Vasile-Leca.pdf

STĂNCIULESCU, Mihaela: ” Problematica Balcanilor de Vest și implicațiile acesteia supra liberei circulații în spațiul comunitar”, Annales, octombrie 2007; http://www.uab.ro/reviste_recunoscute/reviste_drept/annales_10_2007/stanciulescu_ro.pdf

VĂTĂMAN, Dan: ” Politica de extindere”, Revista Română de Geopolitică și Relații Internaționale, Vol III, Nr.2/2011.

Broșuri

Raportul Comisiei Europene, ”Extinderea valorilor și normelor europene la mai multe țări”, 2015;

Comisia Comunităților Europene, ”Spre o Uniune extinsă,. Raportul Comisiei Europene privind progresul fiecărei țări candidate în direcția aderării ”, Bruxelles, 9 octombrie 2002, SEC 2002 ;

Comisia Comunităților Europene, ”Spre o Uniune extinsă,. Raportul Comisiei Europene privind progresul fiecărei țări candidate în direcția aderării” , Bruxelles, 9 octombrie 2002, SEC 2002;

Conclusions of the Presidency – Copenhagen, June 21-22 1993, SN 180/1/93 REV 1;

Comunicarea Comisiei către Parlamentul European și Consiliu – ”Strategia de extindere și principalele provocări în perioada 2011-2012”, Bruxelles, 12.10.2011, COM(2011) 666 final.

Comunicarea Comisiei către Parlamentul European și Consiliu, ”Strategia de extindere și principalele provocări în perioada 2010-2011, Bruxelles”, COM, 2010, 660 final.

Surse Web

http://ec.europa.eu/regional_policy/sources/docgener/informat/2014/financial_instruments_ro.pdf

http://europa.eu/about-eu/eu-history/1945-1959/index_ro.htm

http://beta.ier.ro/documente/formare/EU.pdf

http://www.infoeurolider.ro/istoric.php

http://europa.eu.int/comm/enlargement/communication/.pdf

http://ec.europa.eu/economy_finance/international/enlargement/index_ro.htm

http://europa.eu/legislation_summaries/enlargement/western_balkans/e50028_ro.htm

http://www.europarl.europa.eu/ftu/pdf/ro/FTU_6.5.2.pdf

http://www.agerpres.ro/politica/2015/04/27/frunzaverde-serbia-realizeaza-progrese-semnificative-pentru-aderarea-la-ue-si-nato-16-37-19

http://ec.europa.eu/enlargement/archives/pdf/enlargement_process/past_enlargements/communication_strategy/kok_introduction_ro.pdf

http://www.europarl.europa.eu/ftu/pdf/ro/FTU_6.5.2.pdf>