Analiza Limbii de Lemn In Mass Media

Economie

Analiza Limbii de Lemn In Mass Media

Byadmin ianuarie 1, 2024

Cuprins

Argument

Această lucrare a fost realizată pornind de la rolul mass-mediei în viața de zi cu zi a oricărei persoane, dar și de la impactul pe care îl are asupra fiecăruia dintre noi. Tema susținută în lucrarea de față se bazează pe analiza limbii de lemn în mass-media.

Limba de lemn este un fenomen ce a luat amploare și la noi, înainte de ’89, în contextul propagandei comuniste chiar preceaușiste și în al celui al propagandei regimului totalitar ceaușist. Din păcate, rădăcinile și habitudinile pe care le formează acest tip de limbaj se dovedesc a fi încă prezente după ’89, în ciuda schimbării de regim politic, anume în condițiile trecerii la un regim democratic. Pentru ca un regim să se instituie cu adevărat însă, este nevoie ca mentalul colectiv să se schimbe și să conducă la manifestări/acțiuni în consecința valorilor democratice. Probabil că acest lucru necesită mai mult timp decât ne-am fi închipuit cu toții, căci nu numai imediat după ’89, ci, iată, și în actualitate apar încă – în vocabularul mass-mediei, prin reprezentanții ei, dar și în acela al invitaților diverselor emisiuni radio sau televizate – termeni, sintagme, formulări cu o anumită topică, toate amintindu-ne de limba de lemn antedecembristă sau, în unele cazuri, determinându-ne să detectăm nașterea unei noi limbi de lemn.

Accepțiile sintagmei limbă de lemn sunt nuanțate și le vom discuta în partea teoretică a acestei lucrări, însă, pentru moment, accepția generală de limbaj care poate servi propagandelor de tot felul și, implicit, care poate perverti mentalitatea unei comunități sau a societății în ansamblul ei credem că este suficientă pentru a se converti în motivația unui demers analitic.

Așadar, de ce am ales acestă temă pentru lucrarea de licență? Iată un răspuns destul de simplu: pentru că limba de lemn tinde să ia locul celei naturale, cel puțin în anumite contexte/situații de comunicare (deloc lipsite de importanță), și devine astfel un fenomen îngrijorător. Oamenii au ajuns să folosească expresii, cuvinte al căror înțeles nu îl percep uneori, dar au tendința de a acționa în consecința acestora. De asemenea, adesea vorbitorii se folosesc de cuvinte/formulări mai mult sau mai puțin ditirambice pentru a exprima lucruri minore sau, mai rău, golite de sens. O consecință gravă este aceea că, în funcție de statutul social sau poziția pe care o ocupă la un anumit moment dat în societate (politicieni, jurnaliști, indivizi erijați în reprezentanți ai opiniei publice într-un fel sau altul, așa-zișii „analiști” etc.) au o mare influență asupra unei mari părți a consumatorilor de media. Nu de puține ori, cititorii de presă, oamenii din fața micului ecran au ajuns să reproducă ceea ce citesc sau aud, astfel încât limba de lemn se răspândește foarte rapid.

Oamenii de presă (scrisă, de radio sau de televiziune) ar trebui să conștientizeze și să își asume responsabilitatea enormă pe care o au față de cei care îi ascultă/privesc sau citesc ceea ce ei scriu, deoarece sunt/ar trebui să fie un model pentru societate. Din păcate, acest lucru nu se întamplă decât în foarte puține cazuri, iar asta ar trebui să ne îngrijoreze pe toți.

Dincolo de pervertirea noțiunii de știre, căci limba de lemn corodează nu numai forma, ci și conținutul informației comunicate, ca vorbitor nativ al limbii române și, în curând, ca absolvent al Facultății de Litere, mi s-a întâmplat frecvent să sesizez în emisiunile televizate, în presa scrisă sau în cea online prezența unei limbi „distorsionate” aș putea spune, o limbă cu fraze fără sfârșit, plină de termeni bombastici, dar care nu exprimă nimic, și chiar cu greșeli de limbă de toate felurile uneori.

Concluzia la care ar putea ajunge oricine este aceea că oamenii de media din România ar trebui să acorde o mai mare atenție felului în care exprimă și se exprimă.

Introducere

Obiectivul cercetării

Lucrarea de față vizează folosirea limbii de lemn în mass-media și este consacrată identificării caracteristicilor acestui limbaj atât în presa din timpul comunismului, cât și în presa de astăzi. Am fost surprinsă într-un mod mai puțin plăcut atunci când am realizat că, deși a trecut mai bine de un sfert de secol de la abolirea comunismului românesc, limba de lemn este în continuare folosită în toate domeniile, iar oamenii ori nu sunt conștienți că o folosesc ori, pur și simplu, nu vor să mai facă vreun efort pentru a o scoate din uz.Dacă se credea că limbajul de lemn a fost exclusiv folosit de către comuniști, această lucrare va dovedi că acesta nu a dispărut odată cu regimul comunist, ci și-a continuat existența într-un mod oarecum diferit, însă a păstrat multe dintre trăsăturile descoperite de Françoise Thom.

Prin intermediul acestei lucrări am dorit să evidențiez faptul că marea majoritate a românilor folosește acest limbaj pentru a devia receptorul de la adevăr și de a-l îndrepta, prin mesajul său, către un adevăr fals, inexistent.Emițătorul recurge la acest limbaj pentru a-i induce receptorului punctul său de vedere și pentru a-l face că ceea ce îi prezintă este în totalitate adevărat.

Descrierea corpusului

Baza acestei lucrări este constituită din corpusul alcătuit din fragmente ale unor articole din presa dintre anii 1980-1989, dar și a unor surse video tot din acea perioadă, precum și din perioada de după comunism/posttotalitară.În ambele perioade se vor urmări și analiza mutațiile la nivel lingvistic, prin analiza limbajului presei cu diverse tematici (politică, știri interne/externe, legală etc).

Pentru analiza propusă s-a realizat un tabel în care fragmente din anumite discursuri au fost clasificate după numeroase criterii: felicitări oficiale, comunicate de presă, „oamenii legii”, „oamenii de presă”, precum și „analiștii politici”, iar în paralel s-au notat trăsăturile limbii de lemn întâlnite, precum și analizarea acestora alături de prezentarea anumitor factori ce au determinat acest lucru.

Lucrarea îți propune să analizeze toate trăsăturile limbajului de lemn întâlnite atât din domeniul politic, cât și cel juridic sau analitic.

În prezentarea datelor culese s-a ținut cont de trăsăturile limbii de lemn regăsite în referițe bibliografice precum: Françoise Thom, Limba de lemn, Jean-Claude Bertrand O introducere în presa scrisă și vorbită, Ilie Rad, Limba de lemn în presă. De asemenea, au fost consultate și site-uri precum: www.horoscop.ro, www.juridice.ro, www.youtube.com sau www.adevarul.ro în vederea strângerii materialelor necesare analizei.

Structura lucrării

Această lucrare este alcătuită din trei capitole ce includ atât aspecte teoretice, cât și aspecte practice, de analiză.

În primul capitol, intitulat Limba de lemn-Aspecte teoretice, sunt prezentate aspectele teoretice ale limbajului de lemn întâlnite în carte autoarei Françoise Thom. Acest capitol este împărțit în trei subcapitole în care sunt prezentate diferențele dintre limba naturală și limba de lemn, caracteristicile limbii de lemn (la nivel sintactic, stilistic și lexical), dar și premise istorice cu privire la limba de lemn postdecembristă. De asemenea, sunt prezentate cauzele folosirii limbii de lemn în vaste domenii.

Cel de-al doilea capitol, Descrierea corpusului de limbă studiat, înfățișează rolul pe care îl îndeplinește presa (scrisă/online, radio, televiziunea) în viața unei persoane din secolul XXI. Fiind prezentate câteva date legate de istoria și funcțiile televiziunii, se pune accentul pe ideea unui limbaj oarecum periculos.

Al treilea capitol, Analiza limbii de lemn în mass-media, cuprinde două subcapitole intitulate Limba de lemn-ieri (în presa din timpul comunismului) și Limba de lemn-azi (în presa de după ’89). În aceste două subcapitole sunt analizate caracteristicile limbii de lemn regăsite în anumite articole din ziare din timpul comunismului, în presa scrisă/online, dar și în surse video (youtube). Deși limba de lemn este mai des întâlnită, dar și mai evidentă în domeniul politic, s-a optat pentru analizarea acestui limbaj din întreaga presă, evidențiind faptul că în continuare vorbitorii limbii române optează pentru folosirea limbajului de lemn în orice domeniu. Fiecare subcapitol cuprinde trei, respectiv patru tabele cu studiile de caz, la finalul fiecaruia fiind realizată câte o analiză cu privire la ce s-a discutat în tabelele respective.

Considerațiile finale sintetizează concluziile rezultate mai ales din capitolul al treilea, în partea analitică a lucrării.

CAP. 1. LIMBA DE LEMN – ASPECTE TEORETICE

Discutând despre limba de lemn se impune, mai întâi de toate, definirea termenului. Așadar, vom porni de la definiția oferită de DCR2:

límbă de lémn sint. s. 1993 (Referitor mai ales la discursul politic dinainte de 1989) Limbaj care folosește aproape exclusiv formule încremenite, golite de conținut și de expresivitate v. verbatim (din fr. langue de bois).

Tatiana Slama-Cazacu definea sintagma limbă de lemn ca fiind:

„un subsistem al unei limbi, desemnând mai ales elementele lexicale, dar și unități frazeologice, cu caracter de expresii fixe, de clișee încremenite […] în mare măsură utilizate stereotip-dogmatic, ca exprimare a unei ideologii […]”.

Limba de lemn a fost adoptată de către bolșevici în discursurile politice, cu toate că, așa cum afirmă Françoise Thom, „înainte de a deveni discursul oficial al statului comunist, ea fusese deja adoptată spontan în anii ’60 ai secolului trecut”, reușind să îi reziste în mod miraculos limbii naturale. În România, limba de lemn ca atare a fost adoptată un deceniu, două mai târziu, iar termenul apare în lucrările de specialitate, din cauza cenzurii, mult mai tîrziu (vezi infra).

Această sintagmă este calchiată după franceză – langue de bois – expresie care, așa cum arată Thom, provine la rândul ei tot dintr-o traducere, din limba rusă: dubóvîi iazî’k [transliterare] „limbă de stejar”. În limba română, sintagma a fost folosită abia după 1989, deoarece definea metaforic o realitate negativă („rigiditate”, „înțepeneală” a limbii). După 1990, acest termen a fost intens folosit de către jurnaliști pentru a descrie modul de exprimare propriu indus de regimul totalitar.

Limba naturală și limba de lemn

Limba de lemn s-a format în întregime pe baza limbii naturale de la care păstrează anumite cuvinte, o gramatică, dar de care se deosebește prin rigiditatea sa, prin caracterul greoi al frazelor dat de lungimea și arborescența acestora, lucruri neîntâlnite în limba naturală. Pentru că limbajul de lemn evită folosirea verbelor personale (preferă formulările impersonale), se poate observă lipsa subiectului sau prezența unor subiecte nedeterminate.

Spre deosebire de limba naturală, care este o limbă deschisă, limba de lemn prezintă un caracter închis, „deoarece are drept scop de a reduce totul la ce s-a mai spus” și este limitată.

Modul în care limba de lemn tratează pronumele și adverbele de loc, dar și verbele, arată faptul că tot ce în limba naturală permite localizarea în timp și spațiu în limba de lemn este eliminat.

În discursul comunist, emițătorul nu este specificat de cele mai multe ori, iar discursul nu are niciun locutor, deoarece mesajul reproduce ceva ce a fost deja pronunțat; emițătorul nu face niciun efort de formulare, ci lasă limba de lemn să se exprime prin gura sa.

Doar doi dintre cei șase factori ce permit definirea funcțiilor limbajului, identificați de Jakobson, rămân propriu-zis funcționali în limba de lemn: codul și canalul. Așadar, funcția metalingvistică și cea fatică predomină în limba de lemn. Chiar dacă, în mod normal, funcția metalingvistică este una secundară (în sensul că este implicită instituirii comunicării), în limba de lemn aceasta predomină, deoarece devine foarte important aspectul distorsionat intenționat al codului de bază. Funcția fatică are și ea o importanță desosebită pentru comunicările marcate de limba de lemn, dat fiind aspectul pragmatic al problemei – efectul situației de comunicare asupra destinatarilor: într-un regim totalitar, puțini au fost aceia care s-au gândit săgândit să contrazică sau să ia atitudine în vreun fel față de discursuri/mesaje comunicate în cadrul unor congrese, ședințe de partid sau apărute în oficioase ale partidului (gen „Scînteia”).

Faptul că limba de lemn refuză să facă o distincție între subiect și obiect și ezită în folosirea verbelor personale „ne dau dreptul să ne îndoim că ar fi vorba într-adevăr de un limbaj”. Scopul limbii de lemn este acela de a manifesta linia politică; ea nu duce nicăieri, nu este tranzitivă și nu poate fi înțeleasă, ci doar, cel mult, interpretată, iar reprezentările în timp și spațiu îi sunt sustrase. Aceasta prezintă un limbaj codificat, având ca scop împiedicarea accesului la informație sau evitarea unor termeni ce par supărători.

Caracteristicile limbii de lemn

Principala caracteristică a limbii de lemn este că apare sub două modalități: o modalitate deschisă (limba editorialelor și a discursurilor oficiale) și una ascunsă.

Caracteristicile limbii de lemn stabilite de Françoise Thom se întâlnesc la nivelul (morfo)sintactic, lexical, dar și la cel stilistic.

Nivelul (morfo)sintactic

A. Substantivizarea se traduce prin înlocuirea subordonatelor circumstanțiale cu substantive precedate de o prepoziție („problema alegerii căilor de construcție socialistă; pentru a contribui la deschiderea căilor; construim la eliminarea divergențelor, la întărirea unității țărilor socialiste.”). De asemenea, construcțiile nominale înlătură relativele și participiile. Adesesori, în locul verbelor simple apare un grup nominal (expresie verbală la bază, dar în care accentul cade pe elementul nominal). În aceste grupuri, verbul este redus oarecum la o funcție auxiliară; așadar, în loc de „a se exprima” va fi „a-și găsi expresia”, iar în loc de „a reflecta” va fi „a-și găsi reflectarea”, însă nu toate verbele suferă această transformare, ci, de obicei, sunt eliminate verbele care introduc timpul, pe când cele care fac referire la procesele în curs de desfășurare rezistă foarte bine.

B. Construcțiile pasive și impersonale pun accent pe procese, iar însemnările temporale sunt rare: „s-au realizat, s-au înălțat” etc.

C. Structurile comparative nu includ complementul de mod comparativ sau este foarte rar exprimat („mai profunde”, „mai vaste”). Iată și un extras mai lung dintr-o astfel de exprimare:

În fața noastră stǎ datoria de a pune în valoare la un nivel și mai înalt potențialul material și uman al societății, de a munci și mai intens pentru a duce mai departe opera de construcție socialist în interesul creșterii bunǎstǎrii poporului, al înfloririi multilaterale a patriei. (subl. n.)

D. Modul imperativ

Una dintre trăsăturile limbii de lemn este aceea de a incita publicul. „Mobilizarea”, „apelul la luptă” se realizează prin folosirea expresiilor la rândul lor «mobilizatoare», precum: „trebuie să facem”, „trebuie să acționăm”, „trebuie să fim solidari cu ideologia comunistă”. Discursul de lemn se trădează prin folosirea frazelor lungi, fără substanță, printr-o sintaxă greoaie – toate acestea îl plasează (artificial, bineînțeles) pe cititor într-o lume în care toți muncesc, se mobilizează și se solidarizează pentru „făurirea socialismului multilateral dezvoltat”.

E. Absența deicticelor

Adverbele de timp sau de loc, care sunt deictice frecvente în limba naturală, în limba de lemn sunt folosite în absolut: „acum” are ca echivalent „în epoca noastră” sau „epoca de aur”, iar „mâine” semnifică „în viitor”, un viitor imprecis ca durată. Pronumele personal „eu” apare doar în situații foarte rare, în special în discursurile solemne, iar pronumele la persoana a doua nu apare niciodată, pe când pronumele „noi” este folosit aproape în fiecare rând și desemnează partidul, poporul, guvernul – o depersonalizare care, adesea, este expresia ascunderii după entități considerate incontestabile.

Nivelul lexical

Limba de lemn se dezvoltă pe bazele deja impuse de limba naturală, de aceea vocabularul limbii de lemn nu ne este tocmai străin; el este folosit însă nu pentru a trimite la real, ci „la o glosă imuabilă cu privire la real”. Limba de lemn dispune doar de un vocabular sărăcăcios, pe care Françoise Thom îl împarte cu ajutorul unor concepte-cheie: maniheismul, metafora organismului, sărăcia lexicală, logoreea, lipsa de substanță.

A. Maniheismul reprezintă o sursă de metafore ce articulează limba de lemn. Lumea este împărțită în două tabere ireconciliabile: „lagărul imperialist”, avându-i ca reprezentanți pe „campionii păcii”, și „lagărul socialist”, reprezentat de cei ce întrețin războiul. Se poate observa prezența numărului foarte mare de cuvinte preluate din registrul militar și care ajung să fie folosite în toate domeniile.

În limba de lemn, cuvintele servesc drept instrumente de manipulare a indivizilor, nu mai au același conținut ca în limba naturală. Funcția adjectivului în limba de lemn este aceea de a „arunca într-o parte sau alta” un termen ce și-a păstrat neutralitatea; spre exemplu, conceptul „forțe” nu se va prezenta niciodată singur, ci va fi mereu însoțit de un atribut: „forțe progresiste, forțe reacționare”. Timpul este și el supus unei diviziuni dintre bine și rău, așadar, „vechi” se opune întotdeauna lui „nou”.

Chiar dacă Partidul Comunist nu avea un dușman real, inventa unul din necesitatea de a se pune într-o lumină pozitivă, pe lângă cineva „rău”, trebuia să existe cineva sau ceva „bun” și bineînțeles că acel ceva „bun” era Partidul Comunist.

B. Metafora organismului se află la baza multiplelor ticuri de limbă și de gândire. Aceasta „structurează un număr de noțiuni-cheie ale limbii de lemn: noțiunea de socialism «matur», de burghezie «putredă» […]. Timpul se manifestă în realizarea programelor; el este continuu și fără surprize”.

Partea este subordonată întregului; fără întreg, ea nu are sens, iar, odată rupt de acesta, nu mai are sens, moare:

Limba de lemn se întemeiază pe analogia organică pentru a pune sistematic în valoare Unul in detrimentul Multiplului. La toate nivelurile existenței sale, omul nou ține de Unul organic.

Limba de lemn pune în valoare ideea de organism; așadar, toți oamenii formează un popor, iar poporul reprezintă mecanismul ce pune în mișcare ideile puterii. Discursurile comuniste renunță definitiv la ideea de individ și individualitate, individul nu mai reprezintă decât o parte nesemnificativă dintr-un întreg – societatea.

C. Organicism și voluntarism: încarnarea

Sub suprafața limbii de lemn se ascunde un substrat ce poate fi rezumat în două cuvinte: „dezvoltare” și „construcție”. Omul trebuie să intervină în mersul istoriei, deși aceasta își urmează cursul natural: „Mersul nostru înainte pe drumul progresului și civilizației cere eforturi din partea oricǎrui cetățean.” Chemarea la acțiunea umană se face prin următoarele concepte: „a ajuta, a juca un rol, a facilita, a accelera, a stimula, a dezvolta, a se sprijini pe etc.” Acțiunea umană poate fi realizată în două moduri: ori prelungește un proces început anterior, ori încearcă să încetinească (forțele imperialiste) sau să accelereze (forțele progresiste) acest proces, adică să îl devieze.

D. Reflectarea și forma

Formele nu au o existență proprie, nu fac decât să reflecte ceea ce voiau comuniștii, să creeze o falsă aparență a unei societăți în plină desfășurare. Acțiunile omului erau supuse reflectării, dar „a reduce forma la reflectare, a descoperi, sub multiplicitatea perfidă a formelor, un conținut univoc și veritabil: acestea sunt adesea pretextele discursului de lemn. Formele amintesc în orice moment vasta ipocrizie a lumii, măștile succesive pe care le îmbracă pentru a scăpa Adevărurile; ele încetinesc procesele și frânează mersul istoriei; întunecă conștiința maselor și disimulează manevrele dușmanului de clasă; pe scurt, ele confundă cu aparențele înșelătoare care trebui e demistificate.”

Anumite cuvinte dobândesc o valoare opusă celei pe care o au în limbajul natural. De exemplu, cuvântul „ură”, îndreptată împotriva dușmanului, devine ura sacră, sfântă, eroică, iar fanatismul devine o virtute.

În concluzie, mai mare decât sărăcia vocabularului limbii de lemn este sărăcia universului conceptual: „un mic număr de imagini în același timp vagi și dispunând de o mare putere de atracție asupra spiritului ajung să antreneze pe orbita lor semantică o întreagă serie de cuvinte și să le facă să basculeze în neant.”

1.2.3.Nivelul stilistic

În analiza nivelului stilistic al limbii de lemn vom porni de la calitățile stilului bun enumerate de Aristotel: claritatea, adecvarea, invenția.

A. Claritatea

Este prima virtute a stilului în opinia lui Aristotel: „dacă discursul nu-și arată obiectul, el nu-și va îndeplini funcția”. Stilul limbii de lemn este unul foarte vag și, probabil, unul mai vag de atât nici nu există; cuvintele sunt înșelătoare, nu exprimă nimic niciodată. Limba de lemn nu clarifică nimic, nu explică nimic, pur și simplu omite precizia, iar cititorul are nevoie de o lungă practică pentru a deosebi componentele cu sens ale comunicării. Iată două asemenea mostre:

(1) Evenimentul cel mai remarcabil al acestui an cu profunde consecințe asupra viitorului patriei noastre a fost Congresul al X-lea al Partidului Comunist Român.

(2) Avem un program clar, avem planuri precise în toate sectoarele, pe ramuri pe subramuri, pe grupe și chiar pe produse..

După cum se poate observa, Ceaușescu nu dădea niciun fel de detalii referitoare la subiectele discutate, cum ar fi cât de profunde au fost consecințele, dacă au fost bune sau rele și de ce, care sunt planurile pe care le aveau sau în ce sectoare s-ar fi desfășurat acestea.

B. Adecvarea

Adecvarea reprezintă a doua calitate a stilului bun. Oratorul are sarcina de a adapta discursul la subiect, de a ține cont atât de atitudinea publicului, cât și de impresia pe care o produce. Stilul trebuie să fie potrivit, nici umflat, nici plat. Cuvintele, în limba de lemn, se așază în conformitate cu un ritual prestabilit, cunoscut de toți. Discursul de lemn nu necesită să se adapteze publicului, deoarece atitudinea acestuia se poate anticipa sau, mai rău, nu contează într-un regim concentraționar. Stilul limbii de lemn rămâne identic indiferent de autorul sau tema discursului; cea din urmă este „zdrobită de tăvălugul stilului de lemn; și oricine stăpânește limba de lemn poate scrie pagini sau face discursuri pe indiferent ce temă, fără nicio inițiere prealabilă”.

C. Invenția

Limba de lemn a trecut printr-o fază inventivă în care și-a creat fraze, expresii ce aduceau a ceva nou: abuzul de cuvinte compuse, dar și cel de neologisme, perifraze lungi, inoportune, pseudometafore. Din când în când, până și limba de lemn este nevoită să inventeze pentru a-și surprinde auditoriul cu ceva neașteptat.

Limba de lemn împrumută de la limbajul științific stilul nominal care „alungă verbele, este ușor de scris, permite impersonalitatea, scutește de specificarea timpului, este îndepărtat de limba vorbită și izolat de contaminările limbajului real.”

Premise istorice – limba de lemn după ’89

Limba de lemn nu își încheie activitatea în același moment cu regimul comunist, iar acest lucru poate fi dovedit, însă faptul că după Revoluția din anul 1989 are loc o schimbare radicală la nivelul contextului socio-politic, face ca o parte semnificativă a formelor de manifestare ale limbii de lemn să dispară. Așadar, sunt scoase din uz elementele lexicale folosite foarte mult în perioada anterioară precum: epocă de aur, tovarăș sau vizită de lucru.

Vom prezenta mai jos câteva aspecte reprezentative ale limbii de lemn.

ASPECTE LINGVISTICE – în publicistica românească postcomunistă sunt identificate tendințe precum:

resemantizarea – definitorie termenilor libertate, dialog, democrație a căror definire se înlocuiește treptat;

păstrarea trăsăturilor specifice limbii de lemn – acestea încep să dispară odată depărtarea de perioada comunistă și apropierea de sistemul democratic. Enumerăm câteva dintre aceste trăsături: nominalizarea, dublarea sinonimică, abundența adjectivelor („Fără îndoială, numai o atentă parcurgere a acestui program va putea evidenția solida și coerenta politică preconizată în acest sector atât de sensibil al restructurării”), impersonalitatea sau structurile clișeizate („Femeile au reprezentat și reprezintă un liant al vieții de familie. Femeia este mamă, soție, educatoare, gospodină. Femeile constituie un important potențial uman cu o pondere importantă, ca ocupație, în diferite ramuri economice, servicii, învățământ, cultură, societate”).

cuvintele-emblemă – sunt cuvintele precum: economie de piață, dialog, grevă, manipulare ce numesc realitățile sociale sau economice apărute după ’89. Cuvintele-emblemă sunt temporare, acestea circulă doar pentru o anumită perioadă de timp, spre deosebire de clișee ce prezintă un caracter permanent.

clișeele noi – pe lângă unele clișee preluate din limba de lemn, mai apar și temeni noi: consens, emanație, oameni de bine sau culorile politice.

IRONIA

Acest fenomen se dezvoltă în toate tipurile de periodice, nu doar în ziarele ce prezintă realitățile sociale sau politice. Oricine a consultat presa postcomunistă, poate afirma că majoritatea ironiilor erau la adresa epocii conducătorului Nicolae Ceaușescu. Spre exemplu, în ziarul Adevărul, în numărul din 5 ianuarie 1990, este prezentată o ironie la adresa inculturii Elenei Ceaușescu: „În cabinetul nr.2 (…) găsim creoane, pixuri și ultima carte de polimeri, poliesteri și alte poliminuni de care nu auzise în viața ei”. Termenul poliminuni (inexinstent în limba română) reprezintă un compus ironic după termenii anteriori – polimeri, poliesteri.

Parodia, o formă de manifestare a ironiei, este cel mai des folosită de presa scrisă, reprezentând o consecință a excesului de formule utilizate în discursurile de lemn.

Așadar, se poate observa numărul de ironii ale formulelor reprezentative limbii de lemn în presa românească de după 1989, dar, de asemenea, se poate observa și faptul că frecvența acestora a scăzut odată cu trecerea timpului, deoarece concurează cu situațiile actuale.

EUFEMISMUL

Eufemizarea reprezintă un fenomen lingvistic considerat principala formă de manifestare a noii forme a limbii de lemn.

Eufemism, eufemisme, s. n. Cuvânt sau expresie care, în vorbire sau în scris, înlocuiește un cuvânt sau o expresie neplăcută, jignitoare, necuviincioasă sau obscenă, respectând paralelismul de sens. [Pr.: e-u-] – Din fr. euphémisme.

În presa politică, pe lângă funcția de discriminare sau prezentarea unor realități mai puțin plăcute, eufemismul mai prezintă și funcția ironică. Discursul unui politician eufemizează prezentarea acțiunilor sale prin evitarea formulelor cu o conotație negativă ce l-ar putea compromite în fața publicului, alegătorilor.

Mai jos, vom prezenta câteva exemple de eufemisme:

Despre concediere: „De la această dată și până în prezent, 45 de cadre ale Ministerului de Interne au fost îndepărtate din funcție”. Se poate observa că verbul a concedia este înlocuit de îndepărtare din funcție, însă mai există și alte formule eufemistice care înlocuiesc acest verb: restructurare, disponibilizare;

Despre comunism: „Vă referiți la faptul că politicienii actuali se pot împărți în două tabere – cei care cred în Moș Crăciun și cei care mai cred în Moș Gerilă?”. În acest exemplu, rolul eufemismului este de a diferenția adepții regimului totalitar de cei care acceptă realitățile postcomuniste;

Despre șomaj: „La personalul fără ocupație se adaugă cele aproximativ 3 milioane de pensionari și alte categorii de asistați social”. Deoarece este un subiect ce prezintă o realitate mai puțin plăcută, termenul șomaj este tot mai ocolit.

CAP. 2. DESCRIEREA CORPUSULUI DE LIMBĂ STUDIAT

Motto: „Jurnalismul este o catapultă enormă pusă în mișcare de urile mărunte.” (Balzac)

Mass-media (din lat. medium, pl.media, adică mijloace) „sunt in general definite ca suporturi tehnice ce servesc la transmiterea mesajelor către un amsamblu de indivizi separați”.

Mass-media poate fi repartizată în trei categorii: mijloace tipărite (cărți, ziare, afișe, reviste), mijloace electronice (radio, televiziune, telefon, fax, calculator etc.) și mijloace bazate pe film (fotografia și cinematografia).

Bertrand afirmă în cartea O introducere în presa scrisă și vorbită următoarele:

„telefonul, calculatorul personal sau faxul, nu pot fi incluse a priori în categoria mass-media pentru că, pe de o parte, schimbul nu se bazează decât pe două sau pe un număr mic de persoane iar, pe de altă parte, emițătorul nu este neapărat un profesionist al comunicării”.

Scopurile generale ale mass-media sunt: profitul – fiecare mijloc de informare în masă aspiră la un profit, iar volumul acestuia depinde direct de audiență (cititori, ascultători sau telespectatori); prestigiul profesional- care se obține de obicei prin calitatea informației, dar și prin seriozitatea și profesionalismul echipei și patriotismul și spiritul civic.

2.1. Rolul televiziunii în viața de zi cu zi

Cu toții știm că există o mare diferență între activitățile unei familii de acum câteva decenii și cele ale unei familii din ziua de astăzi. Dacă pe vremuri toată familia se strângea seara, în jurul mesei și discuta problemele de peste zi, acum fiecare membru al unei familii este mai interesat de știrile difuzate la televizor sau de filmele nou-apărute pe internet, uitând parcă ceea ce este mai important: familia și comunicarea cu cei apropiați.

În zilele noastre, la televizor, se difuzează scene destul de violente sau cu un caracter sexual ce nu ar trebui vizualizate de către copii, deoarece le poate afecta grav personalitatea, dar și comportamentul. Copiii au tendința de a imita tot ceea ce văd în jurul lor, iar astfel de imagini le-ar dăuna. Televizorul este așadar, un obiect nelipsit în casa fiecărui român și uneori, unul nu este de ajuns.Acesta a ajuns să fie un fel de „dădacă” pentru copiii noștri, însă nu ar trebui să „aibă” grijă de aceștia mai mult de o oră, maximum două pe zi. Dacă televizorul devine o dependență pentru noi, atunci ne confruntăm cu o problemă gravă, deoarece ne face să devenim leneși, să ne îndepărtăm de cunoscuți, să nu mai avem contact cu societatea, pe scurt, ne manipulează.

Bineînțeles că televizorul are și avantaje, nu numai dezavantaje. El ne ține la curent cu noutățile ce au loc la nivel mondial, dar și la nivel național. Ne oferă atât modele demne de urmat, cât și modele ce intră în categoria „așa nu”. Ne oferă oportunitatea de a cunoaște alte culturi, de a ne documenta despre anumite lucruri ce nu există la noi; este asemenea unei ferestre asupra întregii lumi.

Totuși, nu trebuie să uităm factorul cel mai important: comunicarea. Atâta timp cât avem în vedere și acest aspect, putem spune că noi controlăm tehnologia și nu invers.Iar pentru a ști și copiii noștri să știe să facă diferența între „a fi controlat” și „a controla”, trebuie să-i învățăm încă de când sunt mici acest lucru, făcându-le un program strict de stat la televizor și de navigat pe internet, pentru că, trebuie să admitem, calculatorul și internetul reprezintă alți dușmani ai celor mici, dar și ai adulților.

2.1.1. Scurt istoric al televiziunii

Televiziunea, considerată „regina mijloacelor de comunicare în masă”, apare în România încă din perioada în care era într-un stadiu incipient la nivel mondial.Deși a apărut în timpul războaielor mondiale, televiziunea reușește să se dezvolte și să se impună în fața presei scrise sau a radioului. Prima emisiune difuzată, ce seamănă în mare măsură cu cele actuale, a fost realizată în anul 1937 în cadrul Facultății de Științe din București, dar abia în 1953 este folosit primul emițător de televiziune românesc în alb-negru, pe când televiziunea în culori apare abia după 1964.

În anul 1956 apare televiziunea de stat, cunoscută și sub numele de Televiziunea Română, moment în care ia naștere instituția televiziunii în România. Modelul este preluat după Televiziunea Franceză și BBC. Astfel, instituției televiziunii îi revine rolul de a fi în serviciul public și are obligații cu privire la educația și informarea cetățenilor.

Este bine de știut că există două tipuri de televiziune: televiziunea mecanică și cea electronică. Din anul 1937, cea electronică s-a impus printr-un serviciu permanent de televiziune deschis de BBC.

În momentul de față putem vorbi despre televiziunea cu emisie exclusiv online, iar acest lucru ne dovedește că aceasta a avut un proces de evoluție foarte rapid.

Câteva dintre posturile de televiziune cu caracter generalist sunt: ProTv, Antena 1, Antena 2, Tvr 1, Prima Tv, Kanal D; televiziuni dedicate știrilor: Realitatea Tv, Antena 3, B1 Tv, dar și canale de sport: Gsp Tv, Sport.Ro sau muzică: MTV România, Kiss Tv.

2.1.2. Funcțiile televiziunii

Televiziunea îndeplinește mai multe funcții definitorii, printre cele mai importante fiind: „funcția de informare, funcția de propagandă, funcția de publicitate, funcția de divertisment și funcția educativă”

Faptul că fiecare om prezintă nevoia de informare este un lucru ce nu poate fi contestat, iar televizorul este cea mai bună sursă de informații. Mass-media dirijează, orientează și chiar influențează opinia publică având drept scop „manipularea” publicului.

Propaganda este definită de Mircea Toma în cartea Competență în mass-media ca fiind o „metodă prin care sunt difuzate mesaje al căror scop este modificarea opiniilor și a atitudinilor unui grup sau ale unor persoane”; așadar, aceasta reprezintă instrument de manipulare a publicului fiind unul dintre cele mai folosite mijloace de informare în masă.

Publicitatea, cea de-a treia funcție a televiziunii, este cea care pune la încercare nervii publicului din cauza cantității, dar și a frecvenței sale. Cu toții putem admite faptul că publicitatea este un punct slab al televiziunii și nu numai, deoarece întrerupe ceea ce urmărim chiar în momentul care ni se pare cel mai interesant. Deși rolul acesteia este de a „informa în legătură cu un anumit produs sau serviciu și să atragă, să convingă pe diverse căi și prin diverse strategii că acest produs sau serviciu merită să fie folosit”, publicitate a devenit un „dușman” al publicului.

Cea de-a patra funcție, divertismentul, ajută publicul să se relaxeze, să se odihnească și în același timp, să se distreze, uitând oarecum de problemele de zi cu zi. Chiar dacă divertismentul are rolul de a binedispune o persoană, nu putem afirma că poate aduce și fericirea acelei persoane, însă, cu toate acestea, oamenii aleg să urmărească emisiuni de divertisment, deoarece, o astfel de emisiune le induce o stare de bine chiar și pentru o scurtă durată.

O altă funcție prezentată de Mircea Toma în cartea sa, este cea educativă. Aceasta poate fi realizată prin emisiuni pentru copii și tineret sau filme documentare cu un conținut educativ etc. Deși funcția educativă a televiziunii, a mass-mediei în general, nu poate înlocui activitățile de învățare din instituțiile școlare, se poate spune că joacă un rol destul de important, deoarece a început să controleze tot mai mult spațiul educației extrașcolare. Pe de altă parte, funcția educativă sau culturalizatoate poate fi pusă uneori în umbră de telespectatorii care preferă emisiunile cu un caracter mai puțin cultural.

2.2. Presa scrisă

Unul dintre cele mai simple criterii de clasificare a presei scrise este ritmul de apariție. Aceasta poate fi zilnică, săptămânală, lunară, trimestrială sau anuală. Un alt criteriu îl reprezintă conținutul ziarelor sau al revistelor. De obicei, marile cotidiene abordează teme sociale, politice, sportive sau culturale încercând să acopere cât mai multe subiecte de interes pentru a oferi publicului ceea ce dorește.

Presa scrisă a parcurs un drum atât cu suișuri, dar și coborâșuri; astfel, dacă în anul 1989 existau 36 de cotidiene și 459 de publicații cu altă periodicitate, iar până în 1993 au ajuns la un număr de 100 de cotidiene și 987 de publicații periodice, în anul 1995 numărul cotidienelor a scăzut 73, pe când cel al periodicelor a crescut la 1059.

Ziarul este definit în DEX precum o „publicație periodică, de obicei cotidiană, în care se tipăresc știri, informații politice, sociale, culturale etc. de actualitate; gazetă, jurnal”.

În fiecare zi, un număr semnificativ de persoane caută în reviste, ziare sau alte surse mass-media informații necesare, dar și divertisment. Ziarul a reprezentat primul mijloc de informare de mare audiență. Acesta a apărut în secolul al XVII-lea, însă în secolul al XIX-lea cele mai apreciate precum „The Times” în Marea Britanie, aveau deja o mare influență asupra clasei mijlocii educate (numită și „opinia publică”). Ziarele care mulțumeau cerințele cititorilor au apărut în SUA în anii 1870, iar douăzeci de ani mai târziu în Marea Britanie. Cele mai importante informații erau despre întâmplările șocante, defectele morale sau ticăloșiile celor bogați și puternici și deși era controlată de persoane înstărite, presa populară ținea foarte mult cont de opinia „omului obișnuit”.

„Detriot Evening News” (1875) a fost primul ziar de scandal, publicat de către Edward Willis Scripps. Principalii concurenți ai lui Scripps au fost William Randolf Hearst din anii ‘80, dar și Joseph Pulitzer.

Competiția a devenit una acerbă, iar editorii modificau articolele pentru a atrage cât mai mulți cititori și astfel calomniau persoanele cinstite sau provocau temeri politice, bazându-se pe sloganul „scopul scuză mijloacele”.

În anul 1888, în Marea Britanie, frații Harold și Arnold Harmsworth au fondat săptămânalul „Answers” ce se adresa clasei muncitoare. În anul 1896, cei doi au introdus, prin ziarul „Daily Mail”, stilul cotidienelor cu titluri mari și de calitate iar mai târziu, Alfred Harmsworth a fondat ziarele „Weekly Dispatch London Evening” și „The Times”, astfel încât Harmsworth deținea atât ziarele populare, cât și primul ziar „de calitate”.

În spațiul românesc, prima publicație românească tipărită a apărut în anul 1731-calendarele, urmând mai apoi revistele, prima dintre ele fiind „Cherstomaticul românesc” (1820), publicată la Cernăuți, în Bucovina, iar în 1821 apărând, la Buda „Biblioteca românească”.

Ion Heliade-Rădulescu inițiază procesul de profesionalizare a jurnalismului din spațiul românesc („Curierul Românesc” 1829, „Țara Românească”), alături de George Barițiu („Gazeta de Transilvania” 1838) și Gheorghe Asachi („Albina românească”, 1829).

În urma actului de la 1 decembrie 1918, în contextul unui stat suveran, democratic și independent, presa a devenit a patra putere în stat, păstrându-și acest statut până la impunerea regimului comunist.

2.3. Radio

Apărut în anii 20, radioul „a marcat începutul erei modere” afirmă Bertrand în O introducere în presă. Undele radio au fost descoperite de către italianul Gugliemo Marconi. Fizicianul croat din America – Nikola Tesla, alături de alți inventatori, a ajutat la crearea celui dintâi aparat radio (ce putea transmite și primi semnale radio de la o distanță de aproximativ 3 kilometri). În anul 1895 inventatorul a trimis pentru prima dată un semnal radio și abia în 1907 a recepționat un semnal radio în Canada.

Chiar dacă este mai greu de crezut, radioul reprezintă cel mai accesibil și mai utilizat mijloc de informare din ziua de astăzi. În SUA, aproximativ 95% dintre oameni îl ascultă macăr o dată pe sătămână. El nu necesită multe cheltuieli, o stație radio fiind compusă din minimum un studio dotat doar cu un microfon, un emițător și o echipă care să se ocupe cu administrarea ansamblului.

Există atât posturi de radio locale (cu o „bătaie” foarte mică), cât și posturi de radio naționale, ce pot fi captate de toți ascultătorii unei țări.Aria de acoperire a radioului poate fi imensă și asta se datorează undelor scurte și sateliților.

Cu toate că, la început, în primele decenii ale existenței sale, radioul prezenta o sonoritate inferioară sau putea fi transmis doar cu ajutorul undelor medii, lungi sau scurte, acesta a fost înlocuit de radioul FM, cu o calitate sonoră superioară, însă cu o arie de acoperire redusă. Atunci când a apărut televiziunea, radioul a început să se specializeze pe anumite arii precum muzică, informații sau dezbateri. În ziua de astăzi, radioul difuzează numai un gen de muzică sau emisiune. De exemplu, există posturi de radio care se adresează anumitor categorii de ascultători precum adolescenții, minoritățile sau bătrânii etc.

2.4. Presa online – caracteristici

„Poștașii încovoiați de tolba plină de jurnale vor rămâne doar o amintire a începutului de secol al XXI-lea, iar viitorul va fi, în ciuda scepticilor, al «societății electronice»”.

Publicitatea pe Internet a apărut în 1995 în SUA și în 1997 în Franța, iar în România și-a făcut apariția în anul 1999.

Presa online poate fi văzută ca o consecință a globalizării, a schimbărilor economice, politice sau sociale, fiind supusă unor transformări majore atât la nivelul structurii, cât și la nivelul conținutului sau publicului țintă.

„Meseria de ziarist suportă an de an corecturi majore. Nimic nu mai este cum a fost, nici mijloacele de transmisie, nici oamenii. Ziaristul trebuie să se miște tot mai rapid, să transmită, dacă se poate, de la fața locului, să relateze pe viu”, principalele puncte forte ale presei online fiind viteza cu care se transmit informațiile, conținutul multimedia, dar și posibilitatea de a interacționa cu jurnaliștii în timp real.

Jurnalismul online se poate defini ca o formă de presă realizată pentru World Wide Web. Jurnaliștii online diferă de colegii lor din celelalte medii de informare, deoarece folosesc trăsături specifice Internetului precum multimedia, hipertextul sau interactivitatea. Jurnaliștii online îmbină câteva dintre elementele regăsite și în presa scrisă (cuvintele, imaginile, grafica) cu elemente audio-vizuale (fragmente de sunet sau videoclipurile), dar asemenea presei scrise, jurnalismul online trebuie să prezinte o bună redactare, precizie, un bun impact și echilibru.

Spre deosebire de un ziar, o pagină Web poate conține un volum oarecum redus de informații, pentru ca utilizatorii de site-uri să fie ușor redirecționați spre alte pagini unde vor găsi informațiile dorite. Spațiul unei pagini poate fi micșorat atât de monitor, cât și de faptul că trebuie să conțină și spoturi publicitate.

Câteva dintre elementele esențiale ale unei publicații online sunt: conținutul original, arhivele, fotografiile, facilitatea navigării, posibilitatea de participare a cititorilor/utilizatorilor și forumul.

Caracterul imediat, folosirea elementelor multimedia, arhivele, interactivitatea sau construcția și receptarea nonlineară a conținutului sunt doar unele dintre caracteristicile publicisticii online. Folosirea elementelor multimedia diferențiază presa online de restul tipurilor de presă. Aceasta este privită ca un mijloc util de promovare a obiectivelor turistice (de exemplu, Ministerul Turismului a înființat o pagină dedicată proiectului Dracula Park ce promovează ideea realizării unui parc de distracții lângă Sighișoara cu tema legendei vampirului din Transilvania) și nu numai.

Ideea de ziar poate fi folosită și în contextul Internetului, deoarece acesta din urmă păstrează caracteristicile presei scrise (periodicitatea, actualitatea, dar și universalitatea la care se mai adaugă interactivitatea și hipermedialitatea).

CAP. 3. LIMBA DE LEMN ÎN MASS-MEDIA

Limba de lemn – ieri (în presa din timpul comunismului)

Regimul comunist a „subjugat” presa românească impunând cenzura, numărul ziariștilor supravegheați de Securitate fiind unul enorm.Influența partidului asupra informației a creat „o entitate bastardă, amestec de adevăruri parțiale și minciuni credibile, de real și iluzoriu, de spus și presupus – acest produs hibrid este informația oficială”.

În perioada comunistă, presa avea obligația de a face educație ideologică, de a mobiliza populația, dar și de a susține cultul personalității.Presa din acea perioadă transmitea mesaje erau „precare din punct de vedere cultural”.

În 1975, în programul Partidului Comunist Român, se afirma că: „presa și radio-televiziunea trebuie să promoveze neabătut, permanent concepția partidului despre lume și viață, să combată cu fermitate concepțiile străine”. Funcția informativă a presei a fost profund afectată, iar comunicarea naturală a fost înlocuită cu limbajul ideologic sau cu limbă de lemn.Limba de lemn era folosită pentru a da impresia de comunicare între popor și putere, însă în realitate scopul folosirii ei era de a „masca” adevărul și de a uniformiza indivizii.

Idealul comuniștilor era de a construi „omul nou”, un om capabil să se dedice trup și suflet pentru idealulului lor și nu pentru un ideal propriu.

3.1.1. Limba de lemn a felicitărilor oficiale apărute în presă

În tabelul de mai sus, emițătorii se folosesc foarte des de trăsăturile limbii de lemn, atât de cele (morfo)sintactice, cât și de cele stilistice sau lexicale, astfel încât receptorul să perceapă mesajele într-un mod mascat, mesaje fără substanță pe care cei dintâi menționați le transmit. Scopul emițătorului care folosește limba de lemn este acela de a manipula receptorul, de a-l face să creadă într-un adevăr inventat de el și impus celui din urmă. Așadar, excesul de adjective ( „măreață și înălțătoare sărbătoare”, „respectuos și vibrant omagiu”, „sentimente de dragoste, stimă, prețuire și respect”) ajută emițătorul să îi dovedească receptorului faptul că îl va sprijini mereu și că îi poartă un respect profund datorită acțiunilor pe care le conduce cu privire la îmbunătățirea traiului României, precum și pentru asigurarea unui viitor mai bun. Adjectivele au rolul de a lăuda conducerea lui Ceaușescu, dar și regimul comunist din perioada acestuia, precum și de a exagera semantica substantivelor pe care le însoțesc, ceea ce duce la desemantizarea lor. Expresia „mult iubite și stimate tovarășe”, în care un singur substantiv este însoțit de două adjective, ajută la ascunderea semnificației reale a acestuia și conduce totodată receptorul spre o pistă falsă, departe de adevăr.

Pe de altă parte, folosirea superlativelor sau a adjectivelor cu sens de superlativ de genul „cele mai alese sentimente de dragoste”, „cel mai iubit fiu”, „aspirațiile cele mai înalte”, „celor mai alese sentimente” sunt folosite în scopul atingerii unor obiective pe care emițătorul și le impune înaintea rostirii discursului și care prezintă receptorului realitatea într-un mod utopic.

Pronumele la persoana a doua plural ajută la contopirea emițătorului cu receptorul pe care îl reprezintă în rostirea felicitărilor, dar totodată creează și impresia de unitate, deoarece emițătorul se include în masa populară, devine imaginea poporului. Folosindu-se de această trăsătură a limbii de lemn, emițătorul reușește să transmită mesaje deja folosite în alte circumstanțe, dar care atrag atenția receptorului datorită asigurării că acestea sunt adevărate.

Expresiile de tipul „națiunea noastră”, „patria noastră”, „poporul nostru”, îi dovedesc receptorului implicarea națiunii, dar și încrederea pe care aceasta i-o oferă, astfel convingându-se că este susținut de întreg poporul.

În concluzie, limba de lemn a fost aliata regimului comunist datorită faptului că emițătorii, folosindu-se de ea, au reușit să convingă pe receptorul că poporul este de partea lui și că îl susține în orice situație.

3.1.2. Limba de lemn a comunicatelor de presă

Emițătorul, în acest caz, Nicolae Ceaușescu, conducătorul statului din acea perioadă, se folosește de o multitudine de caracteristici specifice limbii de lemn pentru a atrage poporul de partea sa, pentru a-l face să creadă într-un adevăr ce nu există, dar și pentru a convinge populația că sub conducerea sa, România a evoluat din toate punctele de vedere. Astfel, prin folosirea imperativelor de genul „trebuie să”, „se impune” emițătorul instigă populația la o acțiune impusă de el și nu ține cont de modul în care este dusă la bun sfârșit, iar acest lucru indică dictatura, rezultatul fiind o implicare falsă a oratorului. Pe de altă parte, maniheismul este și el inserat în discursurile ceaușiste, astfel încât termenii militari de tipul „ înarmează”, „a lupta” sunt folosiți în registrul politic cu scopul de a face poporul să lupte pentru interesele partidului.

Superlativele „cele mai calde urări revoluționare”, „grad tot mai înalt de civilizație” au rolul de a exagera importanța mesajelor transmise de emițător și de a-l face pe receptor să perceapă mesajele într-un mod eronat, așa cum își dorește emițătorul.

La nivel stilistic, emițătorul folosește toate cele trei calități ale stilului bun: adecvarea, invenția, dar și claritatea. Claritatea este întâlnită deoarece emițătorul are drept scop exprimarea unui mesaj greu de descifrat, care îl duce în eroare pe receptor; este întâlnită adecvarea deoarece emițătorul nu se adaptează publicului receptor, ci pur și simplu reproduce idei ce au fost folosite și sub o altă formă, abătându-se astfel și de la invenție care reprezintă aducerea unor informații noi, pe când receptorul le accentuează pe cele prezentate deja.

Nicolae Ceaușescu are o predilecție pentru numerale, astfel încât recurge la exagerarea unor rezultate obținute de România în timpul conducerii sale, iar acest lucru îi dovedește poporului că este un bun conducător și că își merită funcția. Așadar, se încearcă punerea într-o lumină favorabilă a Partidului Comunist sub conducerea lui Ceaușescu, spre deosebire de conducerea anterioară, făcându-se o paralelă între rezultatele obținute de către doi conducători diferiți.

În tabelul de mai sus este, de asemenea, evidențiată substantivizarea verbelor precum „securității și colaborării, păcii și conlucrării” pentru a face să crească interesul receptorului cu privire la mesajul transmis.

Emițătorul folosește și expresii precum „epoca noastră” ce reprezintă „acum”, astfel putându-ne da seama de prezența unei alte caracteristici ale limbii de lemn și anume absența deicticelor.

Prezența pronumelui la persoana a doua plural în expresia „patria noastră”, trimite la unitatea partidului, la ideea de întreg, o idee falsă.

O altă particularitate a limbii de lemn este folosirea neologismelor („edificarea”) ce au ca rol inducerea în eroare a receptorului, îndepărtarea acestuia de adevăr și conducerea sa pe o falsă pistă.

3.1.3. Limba de lemn a secțiunilor publicistice propriu-zise (editoriale, știri externe, știri interne, fapt divers)

În tabelul anterior, emițătorii au inserat în mesajele lor trăsături ale limbii de lemn de tipul perifrazelor lungi, abundența adjectivelor, metafora organismului, construncțiile la superlativ, verbele la gerunziu, precum și folosirea persoanei a doua plural.Așadar, folosirea acestor trăsături în mesajele de mai sus îi ajută pe emițători să își transmită mesajele în așa fel încât receptorul să-l perceapă așa cum îi este prezentat, să-l ia ca atare, fără a mai pune întrebări pentru lămuriri sau fără a mai face cercetări cu privire la autenticitatea acestuia sau la „cantitatea” de adevăr pe care o conține.

Faptul că în cel de-al patrulea fragment, emițătorul folosește perifraze lungi sau invenția, așa cum o numește Aristorel, dovedește că acesta prezintă un interes ascuns de a-l duce pe receptor în eroare, de a-l face să piardă ideea principală a mesajului și implicit să fie deviat de la adevăr prin folosirea acestor fraze stufoase caracteristice limbajului de lemn din timpul regimului comunist, dar nu numai.

Abundența adjectivelor au ca scop asigurarea unui impact puternic asupra receptorului, în special prin antepunerea adjectivelor precum: „însuflețit entuziasm” și „neostenita activitate”. Acestea sunt folosite în vederea trezirii interesului receptorului cu privire la mesajul transmis de emițător.

Metaforele organismului de tipul „patriotism fierbinte” sau „cârma destinelor patriei” au fost inserate pentru a evidenția, în primul caz, unitatea statului și dezvoltarea acestuia, iar în cel de-al doilea caz, renunțarea la ideea de individ și la evidențierea poporului, a întregului, a unității. Construcțiile la superlativ („cele mai alese virtuți”, „cele mai nobile și înălțătoare aspirații”, „cel mai iubit fiu” ) sunt folosite pentru a-i demonstra receptorului – Nicolae Ceaușescu – că poporul îl apreciază, îl respectă și are încredere în el. Totodată, emițătorul îi arată receptorului că este convins de faptul că este un conducător mai bun decât cel anterior, făcând astfel o paralelă între cele doua perioade, punând în evidență buna conducere a lui Ceușescu, dar și evoluția poporului pe întreaga perioadă a conducerii sale.

Utilizarea persoanei a doua plural ca în construcția „poporului nostru” dovedește că se dorește depersonalizarea, emițătorul trecând de partea poporului, identificându-se totodată cu acesta, convingându-l astfel că fac parte din aceeași echipă.

Nu în ultimul rând, inserarea verbelor la gerunziu („formulând” sau „sintetizând”) ajută la devierea receptorului de la adevăr și la conducerrea sa spre o falsă mișcare.

În concluzie, toate aceste trăsături sunt folosite în scopul realizării unui mesaj care tinde să îl încânte pe receptor și care trebuie să îi dea încredere că emițătorul, dar și conducătorul statului este de partea sa.

3.2. Limba de lemn – azi (în presa de după ’89)

Deși s-ar putea spune că limba de lemn a dispărut odată cu regimul comunist, acest capitol demonstrează contrariul prezentând aspectele acestui limbaj și în presa postcomunistă. Ilie Rad scrie în cartea sa despre limba de lemn de astăzi că „Presa vremii abundă în formulări supraviețuitoare, marcate doar de o retorică mai energică, în ton cu efervescența vieții publice”.

Așadar, analizând textele jurnalistice din segmentul postdecembrist, se poate observa că, după anul 1989, a existat și există un număr mare al formelor ironice ale expresiilor caracteristice limbii de lemn în presa din România, frecvența micșorându-se odată cu înaintarea în timp, acestea concurând cu ironiile din situațiile actuale ce sunt mai ușor de receptat.

3.2.1. Segmentul „oamenii legii”

3.2.2. Segmentul „oamenii de presă”

Segmentul „oamenii politici”

3.2.4. Segmentul „analiștii politici”

În acest subcapitol ce cuprinde analiza limbii de lemn în presa de după ’89 se întâlnesc caracteristici ale acestui limbaj, care combat ideea de dispariție a limbii de lemn în presa posttotalitară.Așadar, sunt folosite într-un mod mai mult sau mai puțin evident trăsăturile de tipul structurilor cleșeizate, a numeralelor, a verbelor la gerunziu sau imperativ, a expresiilor maniheiste sau a persoanei a doua plural.

Emițătorul folosește verbe la imperativ („trebuie să”, „să te retragi”, „să analizezi”) pentru a-l face pe receptor să se supună dorințelor sale, dar și pentru a-l îndruma spre ceea ce dorește ca acesta să facă. Totodată, sunt introduse neologismele („fani”, „ocupanți”) cu scopul inducerii în eroare a auditoriului.

Folosirea numeralele reprezintă o altă caracteristică a limbajului de lemn ce prezintă scopul de a exagera unele rezultate dobândite de Direcția Națională Anticorupție sub conducerea Codruței Kovesi, astfel încercând și cel mai probabil reușind să impresioneze receptorul.

Persoana a doua plural este utilizată pentru a-i transmite receptorului siguranța că emițătorul este de partea sa și că împreună vor trece peste toate greutățile.

În concluzie, se poate observa că limba de lemn este în continuare folosită atât de politicienii români, cât și de oamenii politici, analiștii politici, dar și de către oamenii de presă.

CONSIDERAȚII FINALE

Limba de lemn reprezintă, chiar și după regimul totalitar, regimul atât de favorabil dezvoltării ei, un impediment în dezvoltarea limbii române, deoarece reușește să se adapteze mereu noilor cerințe, iar într-un final, atunci când s-ar putea crede că a dispărut, își face din nou apariția, venind parcă cu forțe noi și pregătită de a se „agăța” de noile forme ale limbii, subjugându-o oarecum și, odată cu aceasta și pe utilizatorii ei.

Se poate observa faptul că limba română se află într-o degradare continuă și alarmantă alături de învâțământ și de societate, iar asta îi permite limbii de lemn să își impună automatismele și greșelile.

Este necesară corectarea unei persoane care folosește limbajul respectiv, deoarece acesta este un mijloc de dispersare a limbii de lemn, de la om la om, de la prezentatorii știrilor la telespectatori, de la redactori sau oameni politici la ascultătorii lor.Așadar, simplul fapt că o persoană are ca limbă maternă limba română, nu înseamnă neapărat că este capabilă de o cunoaștere temeinică și o utilizarea corespunzătoare a acesteia.

Ilie Rad scrie că Ana Blandiana a declarat pentru o ancheta realizată de CNA cu privire la studiul intitulat De la limba de lemn la limba de prompter faptul că „Nu este zi de la Dumnezeu în care să nu izbucnească un scandal, fără de care (…) politicienii n-ar avea ce să declare, comentatorii n-ar avea ce să comenteze, analiștii n-ar avea ce să analizeze (…)”.

Vina răspândirii limbii de lemn aparține tuturor având în vedere că nicio persoană nu își poate închipui o zi fără să urmărească un talk-show sau fără să asculte discursurile vreunui politician sau a unui analist politic. Acest lucru duce la o innoire a limbajului într-un mod voit sau nu, însă înainte de a ne da seama de această „dominare”, suntem acaparați și probabil nu mai avem scăpare.

Dacă în timpul regimului totalitar, oamenii îmbrățișau limbajul de lemn și îl foloseau obsesiv, astăzi ar trebui să fim conștienți că noi controlăm limba și nu suntem noi cei ce ar trebui controlați.

Faptul că situația învățământului românesc este una destul de gravă, ajută la dezvoltarea unui limbaj inadecvat, astfel încât lipsește spiritul critic ce ar ajuta la „reeducarea” sa, dar și care ar reprezenta un exemplu pentru toți vorbitorii nativi de limba română.Putem spune că „limba română este, într-o măsură îngrijorătoare,incorect și neglijent vorbită la radio și televiziune”, dar acest lucru, în prezent, pare să nu deranjeze pe nimeni.

Se poate considera că limba română vorbită și scrisă în presă reprezintă o reflecție a limbii cotidiene, iar persoanele care o folosesc prezintă un caracter ușor manipulabil fiindcă preiau idei și expresii gata făcute, ceea ce ne trimite cu gândul la faptul că populația României este din ce în ce mai slab pregătită, iar acest lucru ne împiedică să ne revoltăm și să impunem un limbaj demn de respect și nu unul împrumutat sau prefabricat doar din lipsa interesului sau, pur și simplu din comoditate.

Este oarecum greu de crezut că cei care folosesc limba de lemn nu sunt conștienți că limbajul folosit de ei astăzi va fi regăsit la copiii generației de mâine sau chiar la adulți, deoarece marea majoritate a populației consideră că „oamenii de presă” sunt persoane culte, iar limbajul folosit de ei este unul bun de urmat. Tindem să credem că tot ce se vorbește la televizor sau se scrie în ziare ori reviste este corect, iar acest lucru ne scutește de îndoieli cu privire la corectitudinea folosirii limbii noastre.

Trăsăturile limbii de lemn prezentate pe parcursul lucrării sunt dovada faptului că limba de lemn ia amploare fără a fi controlată de organele capabile de acest lucru. Scopul utilizatorilor limbajului de lemn (cel puțin a celor care sunt conștienți de acest lucru) este cel de a specula problemele receptorilor și de a le folosi în vederea manipulării acestora.În cazul discursurilor politice, emițătorii țin cont de publicul țintă și îți adaptează mesajele nevoilor acestora, astfel încât să obțină ceea ce îți doresc și anume numele de „eroi”, de salvatori, care le aduc acestora liniștea de care au nevoie.

Prin această lucrare am încercat să scoatem la suprafață o parte din strategiile emițătorilor de mesaje marcate de limbajul de lemn, descifrandu-le și analizându-le, punând astfel accentul pe relația de comunicare dintre emițător și receptor, întrucât o exprimare îngrijită și originală, reprezintă un semn de respect pentru limba română.

BIBLIOGRAFIE

Bertrand Claude-Jean – O introducere în presa scrisă și vorbită,(trad.coordonată de Mirela Lazăr) Editura Polirom, Iași, 2001

Coman, Mihai – Introducere în sistemul mass-media, Editura Polirom, Iași, 1999

Dobrescu, Paul & Bârgăoanu, Alina – Mass-media, puterea fără contraputere, Editura Bic All, București, 2002

Gross, Peter – Colosul cu picioare de lut. Aspecte ale presei românești post-comuniste, Editura Polirom, Iași, 1999

Guțu Romalo, Valeria – Aspecte ale evoluției limbii române, Editura Humanitas Educațional, București, 2005

Petcu, Maria – Puterea și cultura. O istorie a cenzurii, Editura Polirom, Iași, 1999

Preda, Sorin – Tehnici de redactare în presa scrisă, Editura Polirom, Iași, 2006

Rad, Ilie – Limba de lemn în mass-media, Editura Tritonic, București, 2009

Șelaru, Vasile – Sfârșitul jurnalelor de hârtie – New media, Editura Hamangiu, București, 2007

Thom, Françoise – Limba de lemn, Editura Polirom, București, 1993

Toma, Mircea (coord.) – Competență în mass-media, Editura Humanitas Educațional, București, 2004

*** – [DEX] Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2009

*** – [DSLR] Dicționarul de cuvinte recente, ed. a II-a, 1997

Periodice

„Adevărul”, ianuarie 1990

„Cotidianul”, decembrie 2002

„Deșteptarea”, aprilie 1992

„Evenimentul Zilei”, ianuarie 1993

„România liberă”, aprilie 1980

„România Liberă”, aprilie 1982

„România Liberă”, aprilie 1986

„Scînteia Tineretului”, ianuarie 1985

„Scînteia”, decembrie 1969

Webografie

https://www.youtube.com/watch?v=QaOsQ3atT5I

https://www.youtube.com/watch?v=5AQqHfJAFIM

http://www.juridice.ro/362457/discursul-laurei-codruta-kovesi-procuror-sef-dna-la-prezentarea-raportului-de-activitate-pe-anul-2014.html

https://www.youtube.com/watch?v=gsN2JUfPSWw

http://www.horoscop.ro/horoscop-gemeni-25-31-mai-2013/

https://www.youtube.com/watch?v=br_XgvzRqSo

https://www.youtube.com/watch?v=Sc17D4riu-k

http://adevarul.ro/news/politica/analisti-politici-fosti-ministri-externe-concluzioneaza-basescu-procedat-atacand-dur-rusia-1_53ce9d230d133766a8a78687/index.html