Analiza Eficientei Economice a Cheltuielilor Pentru Protectia Mediului In Agricultura

Cuprins

Introducere ………………………………………………………………………

Capitolul I – Protecția mediului în agricultură – cadru conceptual și practice ………..

Capitolul II – Situația protecției mediului, a cheltuielilor efectuate în acest domeniu, precum și a eficienței lor economice în agricultura României ………………………………

2.1 Obiectivele urmărite în protecția mediului într-un cadru strict legiferat……….

2.2 Cheltuieli de protecție a mediului în România…………………………………….

Capitolul III – Modele de analiză utilizate în studiul eficienței economice a cheltuielilor pentru protecția mediului în agricultură ……………………………………………..

3.1. Conceptul de eficiență economică a cheltuielilor pentru protecția mediului în agricultură ………………………………………………………………………………………

3.2. Modele de analiză utilizate în studiul eficienței economice a cheltuielilor pentru protecția mediului în agricultură la nivelul exploatației agricole …………………………..

Capitolul IV – Analiza eficienței economice a cheltuielilor pentru protecția mediului la S.C. SERVCHIMEX S.R.L. ………………………………………………………….

ANALIZA EFICIENȚEI ECONOMICE A CHELTUIELILOR PENTRU PROTECȚIA MEDIULUI ÎN AGRICULTURĂ

Introducere

Agricultura reprezintă o ramură economică de interes strategic național, chemată să asigure securitatea hranei pentru populație și să producă și pentru export. Ea este însă supusă unor fenomene naturale și economice care influențează direct producția agricolă, cum sunt: calamitățile naturale, dăunătorii, bolile în domeniul creșterii animalelor sau variațiile prețurilor produselor agricole. Pentru a contracara efectele negative ale acestor fenomene și pentru a-i asigura condiții corespunzătoare de activitate și dezvoltare, agricultura are nevoie de un important sprijin din partea statului. Acesta este motivul pentru care în anul 1997 la Consiliul European de la Luxembourg s-a stabilit că rolul multifuncțional al agriculturii trebuie dezvoltat peste tot în Europa, inclusiv în țările care se confruntă cu dificultăți, așa cum este și România.

Legăturile dintre bogăția mediului natural și practicile agricole sunt multiple. Agricultura a contribuit de-a lungul secolelor la crearea și menținerea unei varietăți a habitatelor semi-naturale valoroase. În timp ce multe dintre acestea au fost perpetuate prin practici agricole extensive și un mare număr de specii sălbatice le-au datorat supraviețuirea, practicile agricole pot de asemenea, să aibă un impact negativ asupra resurselor naturale. Poluarea solului, apei și aerului, fragmentarea habitatelor și pierderea biodiversității pot fi rezultatul unor practice agricole necorespunzătoare și utilizării neraționale a pământului. Politicile Uniunii Europene, și în principal politica agricolă comună (PAC) sunt, tocmai de aceea, orientate spre reducerea riscului degradării mediului, în timp ce fermierii sunt încurajați să continue să joace un rol pozitiv în păstrarea peisajului rural și protecția mediului.

Odata cu aderarea României la Uninunea Europeană, țara noastră a trebuit să adopte măsuri speciale cu privire la agricultură, dar, în același timp beneficiază de fonduri, subvenții îndreptate spre acest sector. În timp ce politicile agricole și instituțiile oficiale au îndeplinit toate criteriile de aderare la Uniunea Europeană, sectorul agricol în sine nu este încă pregătit să folosească în mod eficient oportunitățile ivite. Problemele mari cu care România se confruntă în sectorul agricol sunt: numărul mare de ferme de subzistență și semi-subzistență, ponderea mare a agricultorilor în totalul populației ocupate, precum și numărul mare de fermieri vârstnici, organizarea încă slabă a producătorilor agricoli în forme de asociere, la acestea contribuind lipsa de informatie pe piață la nivelul producătorilor în ceea ce privește îndeosebi standardele de calitate.

De-a lungul timpului, nu toate sistemele de agricultura practicate au avut rezultate benefice pentru mediu. Dezechilibrele create de agricultura de tip intensiv de-a lungul anilor au diminuat resursele de oxigen și hrană, au redus biodiversitatea naturală, au deteriorat valorile culturale și peisajul rural. Astfel, Comunitatea Economică Europeană a introdus începând cu anul 1992 programe obligatorii pentru promovarea practicilor agriculturii ecologice, care protejează mediul precum și încurajarea cultivării terenurilor agricole. Pentru trecerea de la agricultura de tip intensiv la agricultura ecologică, bazată pe criterii de durabilitate, se impune, pe lângă efort investițional și promovarea unui management performant. Principalele direcții de acțiune, care necesită investiții majore, sunt organizarea complementară a terenurilor agricole și specializarea producției în limitele impuse de conservarea biodiversității.

Cheltuielile pentru protecția mediului în agricultură sunt justificate și chiar impuse de faptul că în cadrul agendei 2000 a Comisiei Europene, setul de măsuri care vizează reforma Politicii Agricole Comunitare (PAC) cuprinde un capitol important referitor la noile orientări în gestionarea mediului (de exemplu garantarea unor produse alimentare naturale care să fie perfect compatibile cu cerințele ecologice, de o calitate superioară, mai buna gestionare a resurselor naturale, protejarea peisajului, protecția mediului abiotic etc). La nivel macroeconomic cheltuielile pentru protecția mediului efectuate de administrația publică locală reprezintă aproximativ 40 mld. Euro și sunt legate de eforturile de armonizare a aquis-ului de mediu, crearea/dezvoltarea infrastructurii pentru implementarea și controlul aplicării noii legislații. La nivel microeconomic cheltuielile pentru protecția mediului sunt efectuate de producătorii specializați din agricultură.

Capitolul I: Protecția mediului în agricultură – cadru conceptual și practic

Durabilitatea este conceptul cheie al celui de-al V-lea Program de acțiune în domeniul protecției mediului, acesta referindu-se la durabilitatea dezvoltării, ca “dezvoltare care satisface necesitățile prezentului fără compromiterea posibilității generațiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoi” (Raportul Bruthland, 1987). Aceasta presupune protecția capitalului natural, precum și estimarea pe termen lung a costurilor și beneficiilor economico-sociale ale consumului și conservării.

Prin dezvoltarea durabilă se încearcă stabilizarea la același nivel a cererii consumatorilor cu productivitatea ecosistemelor, avându-se în vedere creșteri economice atât în țările dezvoltate cât și cele în curs de dezvoltare. Astfel, aceasta înseamnă un nou model de dezvoltare: dezvoltarea durabilă, echitabilă, în care sistemele economice, ecologice și sociale sunt interdependente (Jonh Thomas, 1990). Durabilitatea economică presupune internalizarea tuturor costurilor, inclusiv cele de mediu. Durabilitatea ecologică presupune exploatarea resurselor regenerabile pe o bază durabilă (fără să se pună în pericol stocul acestora). Durabilitatea socială este asociată capitalului social ce conține aspectele morale, culturale, organizaționale și politice ale societății.

Dezvoltarea durabilă are în centrul preocupărilor omul, iar obiectivul de bază este îmbunătățirea calității vieții, în condițiile conservării mediului înconjurător, avându-se în vedere respectarea capacității acestuia de a furniza resurse și servicii necesare vieții.

Astfel, putem defini dezvoltarea durabilă în funcție de trei dimensiuni:

dimensiune natural – viața există doar atâta vreme cât mediul creat de om e compatibil cu mediul natural;

dimensiune social-umană – toate ieșirile din mediul creat de om trebuie să raspundă direct nevoilor și intereselor prezente și viitoare ale generațiilor care coexistă și se succed;

dimensiune național-statală, regională și mondială – compatibilitatea criteriilor de optimizare, atât în plan național cât și la nivel regional sau global, mondial.

Criteriile durabilității, așa cum au fost enunțate de către Comisia Comunităților Europene în cadrul celui de-al V-lea Program Comunitar de politici și acțiuni în favoarea mediului și dezvoltării durabile, stipulează:

evaluarea economică a costurilor și avantajelor de mediu;

evitarea degradării capitalului natural;

evitarea proceselor ireversibile;

exploatarea resurselor regenerabile la nivelul randamentului durabil și realizarea unor proiecte compensatorii pentru resursele regenerabile;

evaluarea și stabilirea prețurilor “verzi”, pentru a fi utilizate în circuitul economico-social real.

Principiile dezvoltării durabile pot fi aplicate atât la nivel macroeconomic cât și microeconomic, astfel încât să poată fi determinată o eficiență economică, ecologică și socială a eforturilor de implementare a acestui model de dezvoltare.

Legătura dintre agricultură și mediu poate fi obținută prin termenul de “agricultură durabilă”. În primă instanță, “agricultura durabilă” implică managementul resurselor naturale astfel încât, să fie asigurată disponibilitatea lor și pe viitor. Această definiție a durabilității reflectă, în multe situații, propriul interes economic al fermierilor. O abordare mai largă a conceptului de durabilitate implică, totuși, un set mai mare de caracteristici legate de pământ și de utilizarea lui, cum ar fi protecția peisajului, habitatelor și biodiverității, precum și unele obiective cum ar fi calitatea apei potabile, a solului și a aerului. Din această perspectivă, utilizarea pământului și a resurselor naturale în cadrul producției agricole ar trebui să ia în calcul și protecția mediului și a patrimoniului cultural.

Limitarea poluării mediului și orientarea către protecția resurselor naturale reprezintă elementele definitorii ale problematicii agriculturii durabile în România în perioada de tranziție, elemente care reprezintă în egală măsură obiective al dezvoltării durabile ale sistemelor de agricultură ale țărilor Uniunii Europene.

Relația dintre agricultură și mediul înconjurător este extrem de complexă. Pe de o parte agricultura este afectată de un mediu alterat de poluarea aerului, schimbările climatice și competiția cu alte sectoare asupra utilizării terenurilor. Pe de altă parte, agricultura constituie una din cauzele importante a poluării apelor, eroziunii și poluării solului, emisiilor de gaze cu efect de seră, distrugerea habitatelor și diminuarea diversității biologice. Acestea sunt rezultatele intensificării, concentrării și specializării practicilor agricole, din ultimile decenii. Cu toate acestea este important de specificat faptul că, în comparație cu industria sau sectorul minier, de exemplu, agricultura resprezintă o sursă de poluare a mediului înconjurător de mult mai mică întindere și intensitate.

Însă agricultura poate juca un rol pozitiv prin introducerea unor procese și tehnologii care pot reduce poluarea, efectul de seră, declinul calității mediului în general. În prezent există 14.717,4 mii ha teren agricol, din care 9.414,3 mii ha teren arabil și 6.751,6 mii ha cu păduri. 80% din terenurile agricole și o parte importantă din terenurile acoperite cu vegetație forestieră sunt afectate de unul sau mai multe procese sau fenomene dăunătoare mediului.

Protecția mediului grupează acțiunile și activitățile care au drept scop prevenirea, reducerea și eliminarea poluării, precum și alte degradări ale mediului. Cheltuielile pentru protecția mediului reflectă fluxurile de finanțare a mediului și includ plățile pentru activitățile economice care au ca scop producerea de servicii specifice pentru prevenirea, reducerea sau combaterea pagubelor aduse mediului.

Obiectivele protecției mediului

În ultimul timp datele care provin din monitorizarea calității apelor, aerului și solului indică prezența substanțială a numeroase elemente chimice periculoase și produși toxici care provin din agricultură și care se regăsesc și în produsele alimentare. Agricultura a devenit în timp o sursă importantă și permanentă de poluare a mediului și în special a apelor. În condițiile dezvoltării agriculturii, a dăunătoare mediului.

Protecția mediului grupează acțiunile și activitățile care au drept scop prevenirea, reducerea și eliminarea poluării, precum și alte degradări ale mediului. Cheltuielile pentru protecția mediului reflectă fluxurile de finanțare a mediului și includ plățile pentru activitățile economice care au ca scop producerea de servicii specifice pentru prevenirea, reducerea sau combaterea pagubelor aduse mediului.

Obiectivele protecției mediului

În ultimul timp datele care provin din monitorizarea calității apelor, aerului și solului indică prezența substanțială a numeroase elemente chimice periculoase și produși toxici care provin din agricultură și care se regăsesc și în produsele alimentare. Agricultura a devenit în timp o sursă importantă și permanentă de poluare a mediului și în special a apelor. În condițiile dezvoltării agriculturii, a producției agricole și implicit a dezvoltării zonei rurale, se pune întrebarea dacă poate fi susținută această creștere fără a aduce prejudicii mediului și sănătății umane.

Această problemă dificilă a fost abordată cu ajutorul conceptului de agricultură ecologică durabilă, a cărei promovare este un proces complex și costisitor. În acest scop se conturează următoarele obiective principale, atât la nivelul agriculturii ca ramura a economiei naționale, cât și la nivelul exploatației agricole:

asigurarea creșterii producției agricole cu luarea în considerarea a conservării și protejării resurselor naturale regenerabile;

asigurarea cerințelor esențiale ale oamenilor în contextul dezvoltării rurale;

protejarea sănătății oamenilor și a mediului;

asigurarea unei noi calității a proceselor de creștere a producției;

asigurarea conservării și sporirii rezervelor de resurse;

asigurarea unei restructurări tehnologice și menținerea sub control a posibilelor riscuri;

asigurarea măsurilor de reglementare juridică, de aplicare a cercetării științifice și dezvoltării serviciilor de informare; instruire și formare a fermierilor și a exploatanților agricoli.

Ca prioritate pentru Guvernul României, dezvoltarea durabilă a agriculturii are ca scop protejarea mediului prin reducerea cantității de substanțe chimice, creare de sisteme viabile și structuri pentru organizarea și managementul culturilor agricole.

Probleme de mediu în agricultură:

1. Poluarea apei

Există două categorii de poluare agricolă a apei:

poluarea din surse punctuale, în special unități zootehnice (de fapt, mari ferme animaliere), cu emisii și concentrațiimari de gaze, apă reziduală și deșeuri solide;

poluarea difuză datorată emisiilor de substanțe chimice administrate în agricultură: îngrășăminte, agro-chimicale, dar și reziduuri de la animale pentru că sunt raspândite pe terenurile agricole.

Calitatea apei este măsurată la surse punctuale de poluare. Deprecierea calității apei prin contaminarea cu substanțe organice, amoniac etc, apare în special în cadrul așezărilor rurale, din cauza lipsei infrastructurii de canalizare precum și a gunoiului de grajd eliminat.

Pe măsură ce nevoile de satisfacere a cererii interne și externe de produse agricole de origine animală au crescut, au crescut și capacitățile de producție a fermelor de creștere a animalelor. Acestă creștere nu a fost însă însoțită și de crearea de spații pentru eliminarea gunoiului de grajd aferent. Epurarea apelor uzate nu a putut fi realizată din motive financiare (nivel scăzut al rentabilității fermelor de porci) deversarea acestora facându-se direct în râurile din apropiere.

2. Poluarea aerului

Activitățile agricole sunt cauza principală de poluare a aerului cu gaz metan (CH4) (de la fermele de animale), dioxid de azot (NO2) si amoniac (NH3: peste 95%). Emisiile de NH3, deși în scădere, determină alcalinizarea excesivă a precipitațiilor în unele zone. Sursa o reprezintă, fără îndoială, fermele foarte mari de porci. De asemenea, anumite mirosuri sunt și ele factori poluanți, dar cu efecte mult mai mici.

Poluarea aerului în agricultură se datorează emisiilor provenite din:

aplicarea fertilizanților pe terenurile agricole – conduc la emisii de compuși organici volatili non-metanici și amoniac;

culturile agricole – toate tipurile de culturi emit compuși organici volatili;

gospodărirea gunoiului de grajd provenit din sectorul creșterii enimalelor, în special a vacilor de lapte și a scroafelor reprezintă surse importante de emisii de amoniac și metan.

3. Poluarea solurilor

Eroziunea de suprafață și de adâncime a solului și alunecarile de teren afecteaza 7 milioane de ha în fiecare an. Este ingrijorător faptul că unele practice agricole ce duc la creșterea productivității agricole au ca efect creșterea eroziunii solului. În acest context se poate ajunge la pierderi ireversibile de fertilitate a solului în decursul unei singure generații de agricultori. Continuarea practicilor agricole care au provocat pagube de mediu ar însemna o creștere a costurilor de mediu. În ultimii ani frecvența și cantitatea de substanțe chimice utilizate în agricultură au crescut în mod dramatic.

Pesticidele au fost utilizate în cantități din ce în ce mai mari. Multe dintre aceste substanțe persistă în mediu și toxicitatea lor atinge și alte specii decât cele vizate. Ierbicidele și pesticidele pot contamina rezervele de apă și pot periclita utilizarea acestora. De asemenea s-au înregistrat pierderi ale diversității genetice ale plantelor și animalelor – problema cheie a durabilității agriculturii. Irigarea, o sursă tradițională de creștere a productivității solului, are de asemenea propriile sale limite. Efectul produs poate fi concentrarea nivelului de sare la suprafața solului. Aceste terenuri sunt mai puțin productive și în situații extreme pot ucide chiar culturile.

Simpla enumerare a problemelor pe care le generează mediului înconjurător formele tradiționale de agricultură arată multitudinea de soluții ce trebuie găsite, în cadrul activității de protecție a mediului la nivel de exploatație agricolă. Trecerea la agricultura durabilă permite rezolvarea unei mari părți a acestor aspecte negative. În mod cert soluția este tranziția către o agricultură ecologică, însă acesta nu va fi un pas imediat și nici ușor. Sunt necesari de la 1 până la 5 ani pentru a transforma agricultura tradițională în agricultură ecologică. Din comparația între o exploatație agricolă ecologică și o exploatație agricolă tradițională rezultă că prima are producții mai mici dar și costuri mai mici, ceea ce conduce la concluzia că profitul este aproximativ același pentru ambele tipuri de exploatații agricole, numai că primul tip de agricultură este în acord cu modelul de dezvoltare a agriculturii, care protejeaza mediul, agreat de Uniunea Europeană. Conform primului principiu al managementului mediului, se poate face ca nivelul costurilor totale să se reducă, urmărind atât rata de creștere a producției cât și rata de sărăcire a solului sau de poluare a apelor freatice cu substanțe toxice, făcând o analiză corelată a interdependențelor dintre aceste componente.

O sursă de încurajare a fermierilor în direcția modificării practicilor agricole a fost manifestarea disponibilității consumatorilor de a plăti prețuri mai mari pentru produsele agroalimentare ecologice. Dar în același timp, atâta vreme cât este relativ ușor pentru producătorii agricoli să susțină că produsele lor sunt ecologice, chiar dacă nu sunt, aceștia au nevoie de un certificate de calitate – eticheta verde – care să asigure consumatorii că vor primi exact acele produse pentru care plătesc. Acest rol revine statului sau asociațiilor de producatori.

La nivel microeconomic protecția mediului în agricultură trebuie să cuprindă:

organizarea corespunzătoare a lucrărilor agricole;

asigurarea utilajelor economice care ar trebui să vizeze pe lângă eficiența economică și protecția mediului înconjurător;

organizarea teritoriului cu precizarea categoriilor de folosință și organizarea antierozională a terenului;

protecția plantelor și animalelor față de acțiunea nocivă a substanțelor contaminante (ierbicide, pesticide), mai ales a celor din surse industriale, protecția față de agenții microbieni;

protecția factorilor de mediu (sol, apă, aer) împotriva agenților nocivi pentru care plantele de cultură și animalele sunt responsabile prin producția lor; dejecțiile pot fi la rândul lor surse de pericole pentru mediul înconjurător, pentru om și animale prin potențialul patogen, miros, contaminarea apelor de suprafață, a izvoarelor, a alimentelor, solului etc.

protecția atmosferei împotriva poluării care generează pagube mari deoarece se manifestă global și permanent; plantele înmagazinând concentrațiile diferiților poluanți, manifestându-se astfel pierderi de producție. Principalele tipuri de culturi afectate sunt cele multianuale (arbori și arbuști fructiferi, vița de vie) plus pădurile, prin “ploi acide”.

Dezechilibrele provocate mediului de agricultura tradițională pot fi înlăturate prin:

practicarea unei agriculturi ecologice, cu eforturi financiare și tehnici care să țină seama de toți factorii de mediu: sol, resurse de apă, condiții climaterice, conexate cu îngrășaminte, utilaje, calitatea soiurilor de plante și rase de animale etc.

atragerea sau scoaterea din circuitul agricol a unor zone, în funcție de interrelațiile existente în natură, fără a periclita echilibrul ecologic;

reducerea eroziunii solului prin alternarea îngrășămintelor chimice cu cele organice, înierbarea solului pentru o anumită perioadă de timp, alternarea culturilor pentru a fixa solul și a-l îmbogăți în humus;

utilizarea unei game variate de pesticide întrucât folosirea îndelungată a aceluiași tip de pesticide face în timp reziduurile acestora să devină permanente, dezechilibrând balanța ecologică și în consecință reducerea numărului de microorganisme utile plantelor agricole și proliferând bolile și daunătorii. În acest mod se va evita dereglarea echilibrului ecologic în sol;

Alte măsuri privind protecția mediului în agricultură la nivel de exploatație agricolă:

respectarea zonării producției agricole (repartizarea teritorială a culturilor în funcție de condițiile ecologice în vederea reducerii efectelor negative ale tehnologiilor actuale, cum sunt:

modificarea peisajului;

poluarea apelor, care reclamă eforturi în scopul identificării cauzelor și surselor de poluare; reperării exacte a agenților poluanți; aplicării măsurilor tehnice și legislative pentru reducerea poluării;

poluarea solului – care induce dezechilibre biocenotice (provocate de folosirea pesticidelor, eroziunea genetică);

evitarea dezechilibrelor nutriționale manifestate la oameni și animale, provocate de:

valoarea biologică redusă a produselor, prin raporturi defavorabile între componente;

reziduuri de pesticide;

îngrășare unilaterală cu macroelemente;

sortimente reduse de plante cultivate.

interzicerea arderii resturilor vegetale pentru eliberarea rapidă a terenurilor în vederea pregătirii pentru cultura următoare;

creșterea sortimentelor de plante și extinderea suprafețelor destinate unor specii valoroase în scopul diversificării alimentației.

Agricultura ecologică sau organică sunt exemple de sisteme agricole durabile. Agricultura ecologică – alternativă la agricultura tradițională a apărut în Europa ca expresie a neîncrederii populației în măsurile de siguranță alimentară și ca urmare a apariției de îmbolnăviri prin consum de produse purtătoare de noxe. Scopul agriculturii ecologice este obținerea de produse agroalimentare prin tehnologii curate, nepoluante, fără substanțe indezirabile, prin realizarea unor sisteme agricole durabile, diversificate și echilibrate, care asigură protejarea resurselor naturale și sănătatea consumatorilor și se referă la obținerea:

produselor vegetale și animale primare neprocesate;

produselor de origine animală și vegetală procesate, destinate consumului uman;

materiilor prime furajere și furaje compuse, destinate hrănirii animalelor din ferme cu producție ecologică.

La baza producției ecologice stă ideea că „principala cauză a degradării calității biologice a produselor constă în intervenția necorespunzătoare a omului la diferite niveluri structurale ale biosferei”, iar cele mai grave efecte asupra omului rezultă din cumulul de greșeli privind solul, plantele și animalele. Agricultura ecologică pune un accent deosebit pe calitatea naturală a produselor, aspectele cantitative și productivitatea fiind pe un plan secund.

În România, conform O.U.G nr. 34/2000, prin producție ecologică se înțelege obținerea de produse agroalimentare fără utilizarea de îngrășăminte chimice, pesticide (insecticide, acaricide, substanțe dezinfectante etc.) pentru combaterea dăunătorilor, aditivi și biostimulatori alimentari pentru animale (antibiotice, coccidiostatice, hormoni etc.), medicamente, organisme modificate genetic și derivatele lor. Importanța acesteia este în continuă creștere peste tot în lume, datorită creșterii atenției consumatorilor asupra produselor ecologice pe de o parte și creșterii suportului guvernelor pentru această activitate pe de altă parte. Încă de la începutul implementării regulamentului Uniunii Europene privind agricultura ecologică, multe exploatații agricole din țări membre ale Uniunii Europene au fost determinate să aplice noile metode de producție agricolă, în deplină armonie cu mediul înconjurător. Acest regulament a stabilit și proceduri pentru statele membre, prin care acestea să raporteze Comisiei Europene date privind stadiul derulării sistemelor de agricultură ecologică.

Capitolul II: Situația protecției mediului, a cheltuielilor efectuate în acest domeniu, precum și a eficienței lor economice în agricultura României

2.1. Obiectivele urmărite în protecția mediului într-un cadru strict legiferat

Guvernul României legiferează obligativitatea efectuării de cheltuieli pentru protecția mediului, atât la nivel macroeconomic cât și la nivel microeconomic, prin “Strategia de dezvoltare economică a României pe termen mediu și lung”. Astfel, este conceput Programul Național de Acțiune pentru Protecția Mediului ca o componentă a programului de restructurare și dezvoltare. Potrivit evaluărilor Comisiei Europene, României i-ar fi necesare cheltuieli anuale pentru protecția mediului de circa 60 – 70 dolari SUA pe locuitor.

Programele de acțiune pe termen mediu prevăd:

Protecția și conservarea naturii, a diversității biologice și utilizarea durabilă a componentelor acesteia, dezvoltarea și buna administrare a rețelei naționale de arii protejate, în acord cu strategiile, politicile și practicile puse în aplicare la nivel european și internațional;

Realizarea programului național de măsuri tehnice de evaluare și finanțare a costurilor reducerii emisiilor de gaze cu effect de seră, în concordanță cu prevederile Convenției Cadru pentru Schimbări Climatice (1992) și ale Protocolului de la Kyoto (1997);

Aplicarea fermă a legislației de mediu (Legea nr. 137/1995) prin adoptarea unui sistem de norme, standarde și reglementări compatibile cu exigențele Uniunii Europene;

Stimularea producției eco-eficiente și a consumului durabil;

Descentralizarea sistemului instituțional;

Introducerea și utilizarea instrumentelor economice pentru protecția mediului.

În ceea ce privește protecția mediului în agricultură, în strânsă legatură cu dezideratul dezvoltării durabile, implicarea României în eforturile internaționale este constantă și intensă. România a semnat Protocolul de la Kyoto în 1999 și l-a ratificat în 2001. În cazul țării noastre, obiectivele dezvoltării durabile trebuie armonizate cu dezvoltarea intensivă, dar în limitele protecției mediului și asigurării obținerii unor produse de calitate. Transformarea agriculturii într-o sursă de materii prime exclusive ecologice implică costuri mult prea mari pentru puterea de cumpărare, nu numai a românilor, ci și a unor categorii ale populației din țările dezvoltate. Practicarea unor sisteme de producție agricolă variate, inclusiv ecologice, este favorizată de diversitatea tipurilor și formelor de exploatații agricole.

Principalele orientări ale dezvoltării durabile a agriculturii și spațiului rural românesc, compatibile cu cele promovate în Uniunea Europeană, sunt:

accentuarea măsurilor de protecție a mediului prin ajutoare acordate zonelor defavorizate și printr-o politică rurală mai coerentă;

diversificarea culturilor pentru a asigura exploatațiilor agricole stabilitate economică și ecologică;

folosirea sistemelor de asolament și a îngrășămintelor naturale în combinație cu îngrășăminte chimice;

dezvoltarea limitată a zootehniei de tip industrial;

diversificarea surselor de venituri și crearea de noi locuri de muncă, în spațiul rural, pentru agricultori și familiile lor;

orientări ale politicii agricole către nevoile agriculturii familiale și a asigurării unor alternative de venituri;

programe de încurajare a stabilizarii tinerilor în mediul rural;

mai buna gestionare a resurselor naturale și salvarea peisajelor.

România dispune de condiții naturale și resurse favorabile practicării agriculturii ecologice (soluri fertile, pajiști naturale de bună calitate etc). Având în vedere aceste oportunități pe care România le are, precum și noile tendințe ale politicii agricole comunitare orientate către o agricultură ,,curată'', Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor, a adoptat cadrul legislativ și instituțional de bază, armonizat parțial cu reglementările Uniunii Europene în acest domeniu, necesar dezvoltării agriculturii ecologice controlate în țara noastră, materializat în:

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 34/2000 privind produsele agroalimentare ecologice din 17 aprilie 2000, aprobată prin Legea nr. 38 din 7 martie 2001;

Hotărârea de Guvern nr. 917 din 13 septembrie 2001, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 34/2000 privind produsele agroalimentare ecologice;

Ordinul Ministrului Agriculturii, Alimentației și Pădurilor nr. 70/2002 privind constituirea ,,Comisiei pentru dezvoltarea agriculturii ecologice in România”.

Aceste acte normative stabilesc autoritatea responsabilă cu agricultura ecologică, regulile și principiile generale ale producției ecologice, durata perioadei de conversie, etichetarea, sistemul de inspecție si certificare, sancțiunile care se aplică celor care se abat de la aceste reguli.

Cheltuieli de protecție a mediului în România

Cheltuielile pentru protecția mediului reprezintă plățile efectuate de producătorii de servicii pentru protecția mediului, precum și de agenții economici poluatori în realizarea acelor produse șiservicii în scopul prevenirii, reducerii și eliminării poluării.

La nivelul agriculturii, ca ramură a economiei naționale, cheltuielile pentru protecția mediului (CPM) sunt definite drept cheltuieli publice, care au ca scop prevenirea, reducerea și eliminarea oricărui tip de degradare a mediului cauzate de către procesele productive din agricultură.

Ele includ:

cheltuieli ocazionate de reducerea poluării aerului prin reducerea consumului de îngrășăminte chimice și pesticide, prin măsuri de creștere a eficienței energetice, care pot avea și un impact economic pozitiv;

cheltuieli pentru protecția resurselor de apă si managementul resurselor de apă;

cheltuieli pentru protecția solului și a apelor subterane. Aceste cheltuieli se referă la refacerea solurilor contaminate și la monitorizarea calității solului și apelor subterane;

cheltuieli pentru protecția biodiversității și peisajului, cu referire la protecția pădurilor și a parcurilor naturale;

cheltuieli cu educația și pregătirea profesională a personalului din agricultură;

costuri administrative, care în principiu acopera costurile departamentului de mediu în agricultură, asociate cu activități de protecția mediului.

Starea factorilor de mediu ca rezultat al interacțiunii agriculturii cu mediul – premisă a cheltuielilor pentru protecția mediului

Agricultura, prin particularitățile sale (utilizarea solului, întreținerea proceselor biologice naturale), reprezintă una din activitățile economice cu influență directă asupra mediului.

Influența agriculturii asupra mediului este determinată în principal de:

modul de utilizare a suprafețelor agricole;

amenajările agricole;

aplicarea îngrășămintelor chimice, naturale și a pesticidelor.

În descrierea relației dintre agricultură și mediu se utilizează trei indicatori:

1. Consumul de îngrășăminte chimice;

2. Consumul de pesticide;

3. Intensitatea agriculturii;

1. Consumul de îngrășăminte chimice – prezintă intensitatea utilizării fertilizanților chimici asupra suprafețelor agricole și se calculează ca raport între consumul de îngrășăminte chimice (azotoase, fosfatice și potasice) și suprafața agricolă totală. (Vezi Tabelul 2.1.);

Tabelul 2.1. Evoluția indicatorului „consum de îngrășăminte chimice”

Sursa: INSSE (2008). Studiu asupra indicatorilor de dezvoltare durabilă.

Tendința indică realizarea obiectivelor de mediu.

2. Consumul de pesticide – prezintă intensitatea pesticidelor în agricultură (insecticide, fungicide, erbicide). Se măsoară în kg substanță activă la hectar (Vezi Tabelul 2.2.);

Tabelul 2.2. Evoluția indicatorului „consum de pesticide”

Sursa: INSSE (2008). Studiu asupra indicatorilor de dezvoltare durabilă.

Tendința indică realizarea obiectivelor de mediu.

3. Intensitatea agriculturii – are ca scop evidențierea schimbărilor intervenite în utilizarea producțivă sau neproductivă a terenurilor agricole. Se calculează ca raport între suprafața agricolă din anul curent și cea dintr-un an de referință. În Tabelul 2.3, anul de referință a fost anul 2002.

Tabelul 2.3. Evoluția indicatorului „intensitatea agriculturii” (%)

Sursa: INSSE (2008). Studiu asupra indicatorilor de dezvoltare durabilă.

Tendința indică faptul că situația este stabilă sub aspectul gradului de intensificare a practicilor agricole.

I. Aer

Amoniacul este principala sursă de poluare a aerului provenită din agricultură. Peste 80% din generarea emisiilor de amoniac îi revin agriculturii, în special sectorului zootehnic de tip intensiv. Cauza o constituie dejecțiile rezultate din creșterea animalelor și îngrășămintele chimice azotate utilizate în cultura plantelor.

Din anul 2005 se înregistrează o scădere a nivelului emisiilor de amoniac de la 206 mii tone/an până la 156,3 mii tone în 2007, pentru ca în 2008 să aibă loc o creștere ușoară (182 mii tone). Tendința viitoare este, conform estimărilor specialiștilor, de scădere progresivă, în principal datorită reducerii consumului de îngrășăminte chimice utilizate în agricultură.

Tot pe locul întâi se situează agricultura și la emisia de substanțe toxice persistente (POPs), în special prin depozitele existente cu substanțe interzise, neidentificate și/sau expirate. Prin utilizarea pesticidelor, a îngrășămintelor chimice și arderea biomasei, agricultura este răspunzătoare și pentru o mare cantitate de emisii de substanțe cu efect de seră.

Tabelul 2.4. Emisii din agricultură în anul 2008

Sursa: INSSE (2008). Rezultatele studiului statistic privind Inventarul Național de emisii în aer.

II. Apă

Tabelul 2.5.Gradul de utilizare a resurselor de apă în agricultură:

Sursa: Agenția Națională pentru Protecția Mediului (2008). Starea Mediului 2008.

Din datele din tabel se observă un grad redus de utilizare a resurselor de apă atât la nivelul agriculturii cât și al întregii țări, precum și ineficiența gestionării acestora.

În categoria poluanților apei, agricultura se încadrează la categoria “nutrienți” (amoniu, azotați, azotiți, azot total, ortofosfați, fosfor total, clorofilă etc). Agricultura se face responsabilă în principal de “poluarea difuză” a apei, care se referă la intrări de poluanți în mediul acvatic, destul de greu de identificat și controlat.

Apă subterană – Activitățile agricole determină poluarea apelor de adâncime prin: produse chimice utilizate în cultura plantelor, produse rezultate din zootehnie, produse utilizate pentru fertilizare și combatere a bolilor și dăunătorilor (NH4, NO2, NO3 – compuși azotici, fosfați, pesticide), cauzate fie de producerea de substanțe chimice, fie prin utilizarea lor incorectă.

Apă uzată – Apele uzate în agricultură provin din sectorul zootehnic (substanțe organice, amoniu) și necesită epurare. Din păcate, situația stațiilor de epurare existente în agricultură în anul 2008 era descurajantă. Îngrijorător nu este numai numărul mic de stații de epurare cât mai ales procentul mare (aproape 80%) de stații de epurare nefuncționale. (Tabelul 2.6.)

Tabelul 2.6. Situația stațiilor de epurare existente în agricultură în anul 2008

Sursa: Agenția Națională pentru Protecția Mediului (2008). Starea Mediului 2008.

III. Solul

Principalele restricții ale calității solurilor agricole sunt prezentate în Tabelul 2.7. Pierderea solului fertil reprezintă o criză, care nu este percepută, însă caatare pe scară largă. Deși eroziunea solului este un proces fizic, ea are numeroase consecințe economice, afectând productivitatea, creșterea economică, distribuirea veniturilor, asigurarea necesarului de alimente din resurse proprii și datoria externă.

Tabelul 2.7. Suprafața terenurilor agricole afectate de diverși factori limitativi ai capacității productive la 31 decembrie 2007

Sursa: Institutul de Cercetări pentru Pedologie și Agrochimie București, 2008

Eroziunea hidrică este prezentă pe 6,3 milioane ha, din care 2,3 milioane amenajate cu lucrări antierozionale, în prezent degradate puternic în cea mai mare parte; aceasta, împreună cu alunecările de teren (circa 0,7 milioane ha) provoacă pierderi de sol de până la 41,5 t/ha/an. În succesiunea climatică normală a zonei noastre geografice, anii secetoși sunt urmați de ani ploioși în care, pe suprafețe relativ extinse, apare exces de umiditate, datorat în primul rând solurilor slab permeabile și reliefului plan sau depresionar. În asemenea situații, amenajările în sistem irigație-desecare reprezintă un element tehnologic obligatoriu.

Seceta se manifestă pe circa 7,1 milioane ha și pe cea mai mare parte a celor 3,2 milioane ha amenajate anterior cu lucrări de irigație. Din datele furnizate de Ministerului Agriculturii Pădurilor și Dezvoltării Rurale și din Anuarele statistice ale României s-a constat o creștere a suprafețelor irigate în intervalul 1980–1995, după care s-a înregistrat un declin puternic, ajungându-se ca în anul 2006, să fie udate 569000 ha.

Excesul periodic de umiditate în sol afectează circa 3,8 milioane ha, dintre care, o mare parte este situată în perimetrele cu lucrări de desecare drenaj (3,2 milioane ha) și care nu funcționează cu eficiența scontată. Periodic, sunt inundate o serie de perimetre din areale cu lucrări de îndiguire vechi sau ineficiente, neîntreținute, înregistrându-se pagube importante prin distrugerea gospodăriilor, culturilor agricole, distrugerea șeptelului, a căilor de comunicație și pierderi de vieți omenești.

Eroziunea eoliană se manifestă pe aproape 0,4 milioane ha, cu pericol de extindere, cunoscând că, în ultimii ani, s-au defrișat unele păduri și perdele de protecție din zone susceptibile a fi expuse acestui proces de degradare.

Conținutul excesiv de schelet în partea superioară a solului afectează circa 0,3 milioane ha. Sărăturarea solului se resimte pe circa 0,6 milioane ha, cu unele tendințe de agravare în perimetrele irigate sau drenate și irațional exploatate, sau în alte areale cu potențial de sărăturare secundară, care însumează încă 0,6 milioane ha.

Deteriorarea structurii și compactarea solului ("talpa plugului") se manifestă pe circa 6,5 milioane ha; compactarea primară este prezentă pe circa 2 milioane ha terenuri arabile, iar tendința de formare a crustei la suprafața solului, pe circa 2,3 milioane ha.

Poluarea chimică a solului afectează circa 0,9 milioane ha, din care poluarea excesivă circa 0,2 milioane ha. Poluarea cu metale grele (mai ales Cu, Pb, Zn, Cd) și dioxid de sulf produce efecte agresive deosebit de puternice asupra solului.

Analiza diferitelor tipuri de cheltuieli pentru protecția mediului

Pentru a analiza nivelul activităților de protecție a mediului la nivel macroeconomic, precum și cel al cheltuielilor pentru finanțarea acestor activități, trebuie facută următoarea distincție:

cheltuieli curente (cheltuielile pentru supravegherea și protecția mediului și care se referă la prevenirea sau repararea pagubelor aduse acestuia);

cheltuieli de capital sau investiții (includ bunurile de capital tangibile noi sau existente cumpărate de la terți sau produse pentru utilizări proprii, având o durată de funcționare mai mare de un an, cu scopul de protecție a mediului.

Acestea includ și bunurile tangibile neproduse cum ar fi terenurile. Se include adăugările, renovările și îmbunătățirile care prelungesc durata de viață sau cresc capacitatea echipamentelor. De asemenea, se includ bunuri și servicii încorporate în terenuri, servicii legate de transferul de proprietate asupra terenurilor, a construcțiilor existente, a altor active încorporabile .

granturi din partea Uniunii Europene (subvenții).

Conform clasificației statistice, categoriile de producători pentru protecția mediului sunt:

1. Producătorii nespecializați – acele unități care execută o activitate de protecție a mediului, ca activitate secundară sau auxiliară la o activitate principală, aceasta nefiind de protecție a mediului. Astfel de unități se regasesc în sectorul productiv.

2. Producătorii specializați – producătorii care execută o activitate de protecție a mediului ca activitate principală.

3. Administrația publică locală – cuprinde toate unitățile administrației publice, ale căror competențe privesc numai forma administrativ-teritorială pentru care au fost constituite.

În România, cea mai mare pondere în ceea ce privește cheltuielile pentru protecția mediului o dețin producătorii nespecializati (68%). Cum datele statistice privind cheltuielile pentru protecția mediului nu sunt detaliate pe tipuri de activități în cadrul sectoarelor, ci sunt prezentate doar global, nu putem avea o situație exactă la nivelul agriculturii. Totuși, pe baza cercetărilor efectuate, acestea întregistrează creșteri până în anul 1996, după care valorile scad destul de mult.

Cele mai recente statistici ilustrează evoluția cheltuielilor pentru protecția mediului la nivel macroeconomic, ca pondere în Produsul Intern Brut. În anul 2008 acestea au fost de 4882 mld. lei (2% din PIB). Din totalul cheltuielilor 41% revin producătorilor nespecializați, 50% producătorilor specializați și 9% administrației publice locale.

Tabelul 2.8. Evoluția cheltuielilor pentru protecția mediului ca pondere în PIB în 2004- 2008

Sursa: Institutul pentru Studii și Statistică Economică

Se observă o ușoară creștere a CPM ca procent din PIB din anul 2004 până în anul 2008, când are loc o reducere a cheltuielilor curente, pentru ca apoi procentul să crească brusc, de la 1,01 la 1,39. Investițiile de mediu reprezintă 32% din total, adică 1555 mld. lei, cheltuielile curente 68% (3312 mld. lei), în timp ce subvențiile doar 0,3%.

Creșterea de ansamblu a ponderii CPM în PIB, dar și a cifrei lor absolute, se explică în principal prin eforturile pe care România le face pentru armonizarea și implementarea legislației europene în domeniul protecției mediului.

Ponderea cheltuielilor pentru protecția mediului în agricultură la nivelul anului 2005 a reprezentat 24,2% din totalul cheltuielilor de mediu, din care sectorului vegetal îi revin 4,8 procente, iar celui zootehnic 19,36 procente.

Pentru protecția mediului în agricultură, la nivel național, statisticile sunt practic inexistente. Totuși putem face o analiză a pricipalelor domenii supuse protecției, din care agriculturii îi revine o parte însemnată: solul, apele subterane și biodiversitatea.

Tabelul 2.9. Cheltuieli pentru protecția mediului în agricultură pe domenii în 2008

(mii lei)

Sursa: Institutul pentru Studii și Statistică Economică

Notă: Totalul CPM pe domenii nu s-a calculat pentru a se evita dubla înregistrare.

Pe regiuni de dezvoltare, CPM înregistrează valori foarte diferite: 59.6% regiunea București–Ilfov, 8.8% regiunea Sud–Vest Oltenia și 7.6 % regiunea Sud– Est, pe primele locuri, iar cele mai mici valori sunt înregistrate în regiunea Nord–Vest, 1.7%. În agricultură, cheltuielile pentru protecția mediului pe regiuni de dezvoltare se prezintă astfel:

Tabelul 2.10. Cheltuieli pentru protecția mediului pe regiuni de dezvoltare în 2008

(mii lei)

Sursa: Institutul pentru Studii și Statistică Economică

Așa cum se vede din tabel Regiunea București – Ilfov deține supremația în privința efortului pentru un mediu curat în agricultură, urmată de Regiunea Sud-Vest Oltenia și Regiunea Centru. Cei mai puțini bani pentru protecția mediului agricol au foat cheltuiți în Regiunea Nord Vest.

Capitolul III: Modele de analiză utilizate în studiul eficienței economice a cheltuielilor pentru protecția mediului în agricultură

3.1. Conceptul de eficiență economică a cheltuielilor pentru protecția mediului în agricultură

Eficiența reprezintă “calitatea de a produce efectul pozitiv așteptat”. “Eficiența economică este cea mai generală categorie economică care caracterizează rezultatele ce decurg din diferite variante preconizate pentru utilizarea (consum productiv, consum individual, vânzare) sau economisirea unor resurse (umane, materiale, financiare) intrate sau neintrate în circuitul economic.” Cu alte cuvinte, eficiența economică este măsurată fie ca sumă absolută provenită din diferența între valoarea efectului și valoarea efortului, fie ca nivel obținut prin raportul între efect și efort sau invers. Creșterea eficienței economice se poate realiza prin creșterea într–un ritm mai rapid a efectelor în raport cu eforturile. Așa cum se știe, nivelul este indicatorul cel mai concludent în materie de eficiență economică, singurul comparabil în timp și spațiu.

Noul model de dezvoltare economico-socială, dezvoltarea durabilă, adoptat la nivel internațional și la care va trebui să se alinieze și țara noastră, impune trei tipuri de eficiență:

eficiență economică

eficiență socială

eficiență ecologică

Eficiența programelor pentru protecția mediului în agricultură depinde atât de eforturile depuse la nivel microeconomic (exploatație agricolă) cât și la nivel macroeconomic (agricultura ca ramură a economiei naționale având în vedere structurarea României pe zone și regiuni). Astfel, eforturile, sub forma cheltuielilor pentru protecția mediului, vizează scopuri grupate în două mari categorii:

cheltuieli pentru protecția mediului cu caracter preventiv;

cheltuieli destinate să reducă nivelul de poluare (de reconstrucție ecologică, cheltuieli post-factum). Acestea au un nivel mai scăzut de eficiență și au o valoare mult mai mare.

Formula generală a nivelului de eficiență a cheltuielilor pentru protecția mediului este:

Agricultura, principalul furnizor pentru industria alimentară este, poate, ramura cu cea mai mare importanță, deoarece furnizează hrana populației, iar calitatea produselor alimentare se răsfrânge direct asupra stării de sănătate a oamenilor. Astfel, în domeniul agriculturii eforturile pentru protecția mediului se înscriu în direcția tranziției către agricultura ecologică – durabilă, care garantează atât securitatea alimentară cât și protecția mediului înconjurător împotriva poluării din surse agricole.

Analizând eficiența economică într-o agricultură ecologică pot fi identificate și o serie de neajunsuri:

nivel scăzut al randamentelor (mai ales în perioada de tranziție către o agricultură ecologică, până la stabilirea unui echilibru ecologic al ecosistemelor, după care nivelul producției obținute tinde să se stabilizeze);

prețul de valorificare al produselor ecologice este mai mare decât cel al produselor convenționale;

necesitatea susținerii agriculturii ecologice (prime, scutiri de taxe);

caracteristici organoloptice uneori deficitare la unele produse ecologice (există compensație însă prin valoarea lor nutritivă ridicată);

prezența produselor ecologice false pe piață – aceasta presupunând eforturi în sensul îmbunătățirii (eficientizării) sistemului de control și ceritificare a produselor ecologice (eticheta verde);

lipsa asistenței de cercetare și extensie pentru agricultura ecologică (cheltuieli ridicate pentru cercetare-dezvoltare și pregătire profesională a lucrătorilor agricoli).

3.2. Modele de analiză utilizate în studiul eficienței economice a cheltuielilor pentru protecția mediului în agricultură la nivelul exploatației agricole

Stadiul actual în care a ajuns omenirea, caracterizat printr-un grad ridicat de poluare și de consum al resurselor epuizabile, impune pe primul plan al preocupărilor factorilor de decizie problema dezvoltării durabile, a elaborării instrumentelor metodologice pentru fundamentarea deciziilor. După unele estimări (Lester Brown, 1989), dacă omenirea nu adoptă măsuri hotărâte în domeniul combaterii poluarii, în urmatorii 10 ani se va ajunge la situația ca toate fondurile pentru investiții să fie destinate măsurilor antipoluare. Este o problemă de supraviețuire a speciei umane.

Ca efect direct al cheltuielilor pentru protecția mediului nominalizăm calitatea producției agricole și a factorilor de mediu – factori de producție în agricultură (apă, sol etc).

Cheltuielile pentru protecția mediului efectuate în agricultură, la nivelul exploatației agricole, asigură o serie de efecte pozitive (beneficii), cum ar fi:

produse agricole, apă, aer, mai puțin contaminate;

condiții sigure de muncă pentru agricultori (prin eliminarea pesticidelor);

biodiversitatea speciilor, sol fertil și sănătos; pierderi mai reduse de elemente nutritive prin levigare (spălare);

reducerea eroziunii solului;

managementul mai bun al resurselor de apă;

calitatea nutritivă superioară a produselor ecologice;

minimizarea contribuției agriculturii la problemele globale de mediu;

utilizarea mai redusă a resurselor neregenerabile;

contribuția indirectă la creșterea productivității sistemelor de agricultură convențională.

În alegerea modelelor de analiză utilizate în studiul eficienței economice a cheltuielilor pentru protecția mediului în agricultură, la nivel microeconomic, se poate apela la următorul sistem de indicatori sintetici (sursa informațională fiind contul de profit și pierderi al exploatației agricole):

1. Cheltuieli care revin la 1000 de lei venituri din activitatea de exploatare:

Cheltuieli pentru protecția mediului care revin la 1000 lei venituri din activitatea

de exploatare:

2. Cheltuieli care revin la 1000 de lei producție vândută din activitatea de exploatare, din care:

Cheltuieli pentru protecția mediului care revin la 1000 de lei producție vândută din activitatea de exploatare:

3. Profitul brut care revine la 100 lei cheltuieli pentru activitatea de exploatare (Rata rentabilității brute a cheltuielilor pentru activitatea de exploatare):

3.1. Profitul brut care revine la 100 lei cheltuieli pentru protecția mediului din activitatea de exploatare (Rata rentabilității brute a cheltuielilor pentru protecția mediului din activitatea de exploatare

4. Profitul brut care revine la 100 lei cheltuieli aferente producției vândute din activitatea de exploatare (Rata rentabilității brute a cheltuielilor aferente producției vândute din activitatea de exploatare):

4.1. Profitul brut care revine la 100 lei cheltuieli pentru protecția mediului aferente producției vândute din activitatea de exploatare (Rata rentabilității brute a cheltuielilor pentru protecția mediului aferente producției vândute din activitatea de exploatare):

5. Costul complet pe unitatea de produs vândut în expresie standard (Cheltuieli de producție și desfacere care revin pe unitatea de produs vândut în expresie standard):

5.1. Cheltuieli pentru protecția mediului care revin pe unitatea de produs vândut în expresie standard:

6. Profitul brut pe produs vândut în expresie standard care revine la 100 lei cheltuieli de producție și desfacere aferente acestui produs (Rata rentabilității brute a cheltuielilor de producție și desfacere pe produs vândut în expresie standard):

6.1. Profitul brut pe produs vândut în expresie standard care revine la 100 lei cheltuieli pentru protecția mediului aferente acestui produs (Rata rentabilității brute a cheltuielilor pentru protecția mediului pe produs vândut în expresie standard):

7. Pe baza modelului general al nivelului de eficiență a cheltuielilor care revin la 1000 lei producție (respectiv venituri), vom construi modelul adaptat la specificul cheltuielilor pentru protecția mediului și anume: Rata de eficiență a cheltuielilor pentru protecția mediului la 1000 lei venituri din protecția mediului:

Unde:

= structura veniturilor

= rate de eficiență a cheltuielilor pentru protecția mediului pe categorii

de venituri

= cheltuieli aferente activităților care compun ciclul “protecția mediului“

= venituri pe activități componente ale ciclului “protecția mediului“

Analiza dinamicii CPM se realizează cu ajutorul indicilor, pentru a evidenția evoluția lor, pe total (1) și elemente componente (2), exprimată în procente:

Unde:

ICPM = indicele cheltuielilor pentru protecția mediului

Icpmi = indicele cheltuielilor pentru protecția mediului pe tipuri de cheltuieli

Alte metode de analiză a dinamicii cheltuielilor protecția mediului sunt modificările absolute (3) și ritmul modificării (4), pe total și pe elemente componente.

Considerând că la nivelul exploatațiilor agricole se efectuează cheltuieli pentru protecția mediului care nu pot fi atribuite obținerii unei anumite culturi, și prin urmare nu variază odată cu nivelul producției, aceste cheltuieli sunt privite drept cheltuieli fixe, care se repartizează în costul de producție al tuturor produselor. În această situație analiza se poate desfășura după modelul:

Unde:

ICPM = indicele cheltuielilor pentru protecția mediului

IQv = indicele producției vândute

O situație corespunzătoare din punct de vedere economic este atunci când ICPM crește într-un ritm mai redus față de IQv. În aceste condiții este asigurată eficiența cheltuielilor pentru protecția mediului.

Capitolul IV: Analiza eficienței economice a cheltuielilor pentru protecția mediului la

S.C. SERVCHIMEX S.R.L.

1. Informații generale

Denumirea firmei: S.C. SERVCHIMEX S.R.L.

1.1 Coordonate:

Localitate: satul Godineștii de Jos, com. Vultureni

Cod postal: 607671

Județ: Bacău

Tel: 0234.512132

Fax: 0234.512132

1.2 Punct de lucru: satul Itești, jud. Bacău

1.3 Forma juridică: societate comercială cu răspundere limitată

1.4 Inreg. O.R.C. J04/2486/1994

1.5 Cod unic de înregistrare: RO6896008

1.6 Obiectul principal de activitate:

cultura cerealelor și producerea semințelor

cultura leguminoaselor boabe și producerea semințelor

cultura cartofului, legumelor rădăcinoase, plantelor tehnice, medicinale și aromatice și producerea de semințe

activități mixte (cultura vegetală și creșterea animalelor)

servicii pentru mecanizarea și chimizarea agriculturii dar șiprotecție fitosanitară.

Obiectul de activitate al societății conform Certificatului constatator de la Oficiul Registrul Comerțului, este foarte larg cuprinzând activități din sfera producței agroalimentare, prestărilor de servicii pentru agricultură, industrie prelucrătoare, comerț de toate tipurile, transporturi.

2. Capital și acționariat

S.C. SERVCHIMEX S.R.L. a fost constituită în anul 1994, în formă de societate cu răspundere limitată cu capital integral privat.

Structura asociaților a cunoscut modificări successive astfel:

prin actul adițional autentificat cu nr. 2680 din 30 iulie 1999, asociații sunt

Chiriac Maria – 51% și Alban Dumitru – 49%

prin actul adițional autentificat cu nr. 2915 din 01 august 2003, asociații sunt

Chiriac Ioan – 51% și Trandafir Elena – 49%, iar administrator este desemnată Solomon Cecilia

în cursul anului 2008 societatea a fost preluată de Chiriac Oana

În prezent, capitalul subscris și vărsat este de 2000 RON, respective 200 parți sociale a câte 10 RON, fiecare deținute integral de Chiriac Oana, în calitate de asociat unic.

Active

Terenuri

Clădiri

Utilaje

Produse

Principalele culturi sunt:

Resurse umane

Evoluția numărului mediu de angajați și a cheltuielilor cu personalul intre anii 2007 – 2009

Împarțirea angajaților pe functii

Aspecte juridice

Autorizațiile și avizele deținute de societate sunt cele necesare a fi date pentru buna funcționare. Societatea deține următoarele autorizații și avize necesare funcționării:

autorizație de mediu;

autorizație sanitară de funcționare;

autorizație pentru prestări de servicii cu produse de uz fitosanitar;

autorizație pentru prestări de servicii cu produse de protecța plantelor;

aviz PSI de funcționare nr. 3862/1994;

autorizație de funcționare din punct de vedere al protecției muncii.

Probleme de mediu

Societatea deține bilant de mediu de nivel I – II (cel mai înalt) și autorizație de mediu provizorie. Cheltuielile pentru protecția mediului au înregistrat valori foarte reduse în perioada analizată.

Puncte forte/puncte slabe

Punctele forte ale societății sunt:

– Relații publice ale conducerii cu diverse categorii de clienți;

– Volum mare al producției;

– Relații stabile cu beneficiarii;

– Existența unor spații de depozitare;

– O specializare buna a personalului, care lucreaza în productie;

– Gradul ridicat de mecanizare și automatizare al procesului tehnologic;

– Condiții bune de muncă;

– Onorarea la timp a comenzilor;

– Lipsa conflictelor privind condițiile de muncă;

– Creșterea cifrei de afaceri;

– Creșterea productivității muncii;

– O utilizare eficientă a resurselor umane și obținerea de profit;

– Imagine favorabilă;

– Sporirea producției într-un ritm mai accelerat decât creșterea personalului.

Punctele slabe ale societății sunt:

– Prețuri mai ridicate decât media pe piață;

– Activitate de promovare slab dezvoltată;

– Lipsa de preocupare pentru promovarea produselor.

Situația financiară

Politica de prețuri (RON)

Analiza eficienței economice a cheltuielilor pentru protecția mediului

Datele privind cheltuielile pentru protecția mediului și a eficienței lor economice se prezintă ca în tabelul de mai jos:

1. Cheltuieli care revin la 1000 de lei venituri din activitatea de exploatare:

Din care:

influența dinamicii veniturilor de exploatare:

2. influența dinamicii cheltuielilor de exploatare:

Cheltuieli pentru protecția mediului care revin la 1000 lei venituri din activitatea de exploatare:

Din care:

influența dinamicii veniturilor de exploatare:

2. influența dinamicii cheltuielilor de exploatare:

2. Cheltuieli care revin la 1000 de lei producție vândută din activitatea de exploatare, din care:

Din care:

influența modificării structurii producției vandute:

influența modificării prețurilor medii de vânzare:

influenta modificarii costurilor de productie pe produs:

Cheltuieli pentru protecția mediului care revin la 1000 de lei producție vândută din activitatea de exploatare:

Din care:

influența modificării structurii producției vandute:

influența modificării prețurilor medii de vânzare:

influenta modificarii costurilor de productie pe produs:

3. Profitul brut care revine la 100 lei cheltuieli pentru activitatea de exploatare:

Din care:

influența modificării cheltuielilor de exploatare:

influența modificării profitului brut:

Profitul brut care revine la 100 lei cheltuieli pentru protecția mediului din activitatea de exploatare:

Din care:

influența modificării cheltuielilor pentru protecția mediului:

influența modificării profitului brut:

4. Profitul brut care revine la 100 lei cheltuieli aferente producției vândute din activitatea de exploatare:

Din care:

influența modificării structurii producției vandute:

influenta modificarii costurilor de productie pe produs:

influența modificării prețurilor medii de vânzare:

Profitul brut care revine la 100 lei cheltuieli pentru protecția mediului aferente producției vândute din activitatea de exploatare:

Din care:

influența modificării structurii producției vandute:

influenta modificarii costurilor de productie pe produs:

influența modificării prețurilor medii de vânzare:

Sinteza rezultatelor:

Concluzii:

Din analiza efectuată se desprinde concluzia că evoluția indicatorilor de eficiență ai cheltuielilor de exploatare și pentru protecția mediului la 1000 lei venituri din exploatare înregistrează dinamici favorabile ca urmare a creșterii pe de o parte a volumului producției vândute și pe de altă parte a cheltuielilor de exploatare totale, dar și a celor pentru protecția mediului. Cu toate acestea, se impune o analiză detaliată a influenței factorilor asupra evoluției indicatorilor de eficiență menționați și mai ales a sensului acestor influențe:

Creșterea volumului total al cheltuielilor de exploatare și al cheltuielilor pentru protecția mediului au avut influențe negative, dar care au fost acoperite de o creștere a veniturilor generate de acestea (venituri de exploatare și valoarea producției vândute).

La nivelul anului 2008 cât și al anului 2009 cheltuielile pentru protecția mediului au o valoare foarte redusă iar structura lor este foarte simplă.

În privința eficienței economice, se constată, conform calculelor efectuate, o creștere a eficienței economice a cheltuielilor pentru protecția mediului, însă aceste cheltuieli cuprind doar cheltuieli ocazionate de plata taxelor și autorizațiilor de mediu și a acțiunilor minimale de protecție a mediului pe care ferma le-a inițiat în conformitate cu cerințele legislației în vigoare.

Cheltuielile de exploatare și pentru protecția mediului la 1000 lei producție vândută sunt doi indicatori importanți care vorbesc despre eficiența la nivelul activității comerciale a fermei agroindustriale. Valorile ambilor indicatori înregistrează evoluții pozitive, ca rezultat a influențelor exercitate de modificarea structurii producției vândute, reducerea costurilor de producție și creșterea prețutilor, la majoritatea produselor vândute.

Dacă costul unitar al produselor prin reducerea sa a determinat o micșorare a valorii indicatorului cheltuieli la 1000 lei producție vânduta, creșterea cheltuielilor pentru protecția mediului a influențat negativ evoluția acestui indicator. În consecință influența acestui factor – cheltuieli pentru protecția mediului – a influențat și profitul brut la 100 lei cheltuieli pentru protecția mediului totale dar și cele aferente producției vândute. Prin urmare, creșterea rentabilității a avut loc exclusiv ca urmare a restructurării producției și a creșterii prețurilor de vânzare.

Profitul brut total crește în perioada analizată, fapt care demonstrează o gestionare corespunzătoare a resurselor și un nivel ridicat al competitivității produselor și fermei în general pe piață. Creșterea cheltuielilor pentru protecția mediului contribuie într-o măsură importantă la reducerea profitului brut aferent activității de exploatare și a componentei de protecție a mediului. O îmbunătățire a situației rentabilității se constată în cazul activității de comercializare, unde valoarea indicatorului Profit brut la 100 lei producție vândută crește cu 11,98 lei, ca urmare, în principal, a creșterii prețurilor de vânzare.